Universitatea Transilvania BraşovFacultatea: Sociologie şi ComunicareDisciplina: Psihologie sociala Titular curs: Lector univ. dr. Alina COMAN

GRUPUL CA FORMATIUNE PSIHOSOCIOLOGICA

1. Clarificare conceptuală2. Radiografia grupului mic şi mijlociu

Volumul şi geneza microgrupului Parametrii grupului Tipologii curente

3. Relaţii de status-rol

Bibliografie

ALLPORT, Gordon. 1981. Structura şi dezvoltarea personalităţii., E. D. P. ,Bucureşti.

CHELCEA, Septimiu şi ILUŢ, Petru. 2003. Enciclopedie de psihosociologie. Bucureşti, Editura Economică.

RADU, Ioan (coord). 1994. Psihologie socială, Cluj-Napoca, Editura EXE.

Biliografie selectivă GrupuriBornewasser, M., Bober, J. (1987), Individual, social group and

intergroup behaviour. Some conceptual remarks on the social identity theory, în European Journal of Social Psychology, Vol. 17, p.267-276

Capozza, D., Volpato, C. (1996), Relatii intergrupuri: perspective clasice si contemporane, în Stereotipuri, discriminare si relatii intergrupuri, Ed. Polirom, Iasi

De Visscher, P. (2001), Dinamica grupurilor restrânse, în Dinamica grupurilor, Editura Polirom, Iasi

Doise, W. (1988), Individual and social identities in intergroup relations, în European Journal of Social Psychology, Vol. 18, p.99-111

Doise, W., Deschamps, J. C., Mugny, G. (1999), Psihologie sociala experimentala, Ed. Polirom, Iasi

Lorenzi-Cioldi, F., Doise, W. (1996), Relatiile între grupuri: identitate sociala si identitate personala, în Psihologie sociala – aspecte

1

contemporane, Editura Polirom, Iasi.

2

1. Clarificare conceptualăTermenul de „grup" este o etichetă foarte generală care se

utilizează obişnuit de la diada familială până la naţiune sau popor. Spaţiul social este „populat" de numeroase şi variate formaţii colective, care coexistă, se intersectează, se suprapun şi se influenţează. Noţiunea de grup este genul proxim pentru definirea acestor formaţii de diferite ordine de mărime, care ocupă în structura de ansamblu a societăţii locuri diferite şi îndeplinesc funcţii variate. Sunt numite grupuri: familia, clasa de elevi, formaţia sportivă, colectivul de luncă, grupul socio-profesional, unitatea militară, o expediţie polară, echipajul unei nave, un sat, publicul de la un spectacol de operă, grupul de vârstă (adolescent, adult, vârsta a treia), o comunitate etnică etc. Se pune întrebarea: care este condiţia minimă pentru ca o „colecţie" de persoane să constituie un grup? întrebarea ne conduce spre definiţia grupului minimal.

Psihologia socială experimentală, care s-a dezvoltat începând cu anii '20-'30, a luat ca prototip grupul mic, considerat a fi subiectul colectiv al activităţilor şi relaţiilor, deci un fapt obiectiv ce poate fi studiat din afară. M. Sherif (1969), care a întreprins în SUA studii extensive asupra grupurilor naturale, propunea următoarea definiţie ce ar cuprinde - după autor - un minim de proprietăţi sau note: un grup este o unitate socială constând dintr-un număr de indivizi, care se găsesc unii cu alţii în relaţii de rol şi de status, stabilite după o perioadă de timp, şi care posedă un set de valori sau norme ce reglementează comportarea reciprocă, cel puţin în probleme ce privesc grupul. După cum vedem, se reţin ca note definitorii:

• grupul este o formaţie (colecţie) de mai multe persoane,• care se află în relaţii „faţă în faţă", relaţii de interacţiune şi

dependenţăreciprocă, mediate de implicarea într-o activitate comună; aceste raporturi pot fisubsumate conceptelor de status şi rol

• adiţional, grupul dezvoltă în timp norme şi valori care reglează comportarea comună.

Se mai poate adăuga că, fiind vorba de relaţii interpersonale („faţă în faţă"), acestea sunt însoţite de cunoaşterea reciprocă. Liantul grupului îl constituie interrelaţiile - mai exact densitatea lor - şi ţelul comun, care au ca rezultantă coeziunea colectivă. Pe scurt, grupul nu este un fenomen pur aditiv, un agregat de persoane aflate doar în relaţii de proximitate fizică. Acesta ar putea fi începutul formării unui colectiv, care înseamnă deja o organizare minimală, o diferenţiere a rolurilor în raport cu sarcina/activitatea comună (A. Neculau, 1974). Acestea din urmă alcătuiesc integratorul grupului, în cadrul ţelului comun apar ţeluri ajutătoare, segmentare, rezultând o aliniere sau armonizare pe ansamblu. Pe fondul relaţiilor funcţionale - ce decurg

din activitatea comună - se dezvoltă raporturi de influenţă şi de atracţie mutuală, care nu reprezintă o simplă prelungire a celor dintâi, dar nici nu se formează independent de acestea. Realitatea psihosocială a grupului se manifestă în presiunile şi influenţele sale asupra membrilor, în sistemul de recompense şi penalizare care funcţionează formal sau informai în perimetrul grupului şi care selecţionează sau reprimă comportamentele individuale. Ca efect apare elementul de consens, de convergenţă interindividuală. Relaţiile reciproce se stabilesc atât pe bază emoţională, cât şi funcţională. Grupul oferă satisfacţia atingerii scopurilor şi a validării prin consens a atitudinilor şi valorilor. Ca exemple de grupuri mici putem aminti: familia, grupul-clasă în şcoală, echipa de muncă în întreprindere, unitatea militară, echipajul unei nave, colectivul de proiectare şi cercetare etc. Rezumând se poate observa că definiţia clasică, propusă de psihologia socială experimentală, nu este aplicabilă grupurilor mari, care au fost puse astfel între paranteze. După Raymond Aron, de pildă, nu există societatea, nu există o societate, există grupuri umane.

La începutul anilor '70 un nou mod de abordare a grupului - abordarea cognitivă - îşi face loc în psihologia socială. Este vorba de o altă paradigmă a grupului minimal. Ridicându-se spre macrogrup (popor, naţiune, grup socioprofesional, comunitate etnică etc.), notele caracteristice care vor fi reţinute în definiţie vor fi evident mai puţine. Psihologia cognitivă propune o definiţie în termeni de identitate sau identificare socială. Grupul este conceptualizat ca o colecţie de persoane care au interiorizat aceeaşi identitate drept componentă a imaginii de sine (J. Turner, 1981, J. Eiser, 1986). O asemenea tratare vrea să acopere o scală mai largă: de la relaţia interpersonală până la raporturile dintre grupuri. Lărgirea definiţiei nu duce însă până la echivalarea grupului cu un simplu decupaj statistic dintr-o populaţie. Analiza demografică utilizează criterii precise cum ar fi apartenenţa la o categorie sau alta: la un anumit sex, la o anumită vârstă etc. Aceste decupaje statistice delimitează grupuri în sens psihosociologic numai în măsura în care acestea satisfac definiţia minimală prezentată mai sus. Abordarea cognitivă ia ca punct de plecare individul în grup, apreciind că nu există un psihic sau „mental" colectiv dincolo de indivizii care compun grupul şi pe deasupra lor.

Care este mecanismul de constituire a identităţii sociale?Datele mediului sunt decupate în categorii. Vorbim, de pildă, despre ţăran - muncitor - intelectual, de asemenea, despre elev - student - profesor, copil - adolescent - vârstnic etc. Această clasificare sau diviziune a elementelor mediului este numită de Tajfel (1972) - categorizare şi furnizează individului mijloacele de autodescriere. Reperate prin nume diferite, categoriile servesc la situarea individului în spaţiul social. La întrebarea „Cine eşti tu?”, subiectul răspunde, se autodescrie, utilizând etichetele verbale amintite mai sus. De asemenea, la întrebarea „Cine este el?", răspunsul se formulează tot în

grila de categorii sociale. Datele studiilor de teren arată că auto-descrierile pe care şi le fac oamenii se dovedesc remarcabil de stabile în timp, în condiţii de testare constante (W. Mischel, 1976), ceea ce sugerează penetrarea lor în echipamentul mental al individului, în imaginea de sine.

La nivelul grupului, aceste categorii există ca stereotipuri sau reprezentări colective, cristalizate în conştiinţa comună în procesul istoric. Individul le preia prin învăţare socială din oferta de date cuprinse în educaţie, ca şi prin inducţie iterativă din contactele - după frecvenţe aleatoare - cu exemplarele tipice care ilustrează o categorie sau alta. În acest proces persoana concretă extrage biţi de informaţie pentru construirea prototipurilor.

Practic, fiecare individ aparţine unui sex, unei grupe de vârstă, unei categorii socio-profesionale, unei naţionalităţi, unei religii etc., atribute care nu rămân exterioare, însuşite sub forma unor structuri cognitiv-afective, ele intră în componenţa imaginii de sine şi determină, mediază comportarea. Se face distincţie între imaginea de sine şi self-concept. Distincţia aminteşte de deosebirea dintre reprezentare şi noţiune, în timp ce imaginea (reprezentarea) de sine este variabilă în funcţie de contextul concret, conceptul de sine este un segment statornic, de durată, care dă continuitate persoanei. Imaginea de sine rămâne contextuală, în timp ce self-conceptul este un element de permanenţă care capătă expresie continuă în comportament. Analiza psihologică nu face decât să regăsească identitatea socială în radiografia eului, ca o structură cognitivă care reglează comportarea socială. Pentru abordarea cognitivă, identitatea socială reprezintă un segment al self-conceptului.

Apartenenţa efectivă la un grup sau categorie socială aduce cu sine două efecte: (1) diferenţierea grupului propriu de alte grupuri, de grupul străin şi (2) tendinţa de privilegiere a grupului propriu, creditul de pozitivitate acordat acestuia. Rezumând, definiţiile date conceptului de grup se încadrează în două modele: (a) modelul coeziunii, susţinut de psihologia socială experimentală şi (b) modelul identităţii, susţinut de orientarea cognitivă. Schematic, notele definitorii pot fi redate în grupajeledin tabelul nr.1.

MODELUL COEZIUNII MODELUL IDENTITĂŢII- punctul de plecare: grupul ca

subiect colectiv al acţiunii, scufundat într-un mediu care îl determină

- relaţii „faţă în faţă”, însoţite de cunoaştere reciprocă; rezultă relaţii de interacţiune, influenţă şi atracţie, mediate de activitatea comună (respectiv ţelul comun)

- liantul grupului: interrelaţiile,

- acoperă o scală mai largă, tinzând spre macrogrup

- punctul de plecare: individul în grup; nu există un „mental” colectiv dincolo de indivizi

- „colecţie” de persoane care au interiorizat aceeaşi identitate socială (componentă a imaginii de sine)

- liantul grupului: conştiinţa

densitatea lor; rezultanta: coeziunea

identităţii comune, sesizabilă prin 2 efecte: a. diferenţierea grupului

propriu de grupul străinb. tendinţa de privilegiere a

grupului propriu, creditul marcat de pozitivitatea acestuia

Tabelul nr.1

Cele două modele pot fi considerate complementare; pe măsură ce ne apropiem de grupurile mari se pierd din determinaţiile propuse în modelul coeziunii. Experimentul paradigmatic (H. Tajfel şi colaboratorii) elimină relaţia interpersonală şi cunoaşterea reciprocă, individul fiind reperat - în cadrul procedurii experimentale - doar printr-un cod numeric şi indiciul apartenenţei. Cele două efecte de grup (a) şi (b) din tabel - care subzistă - sunt proiectate ca note definitorii (cf. Eiser.J.R., 1986).

Fiecare din modelele propuse comportă anumite limite uşor de sesizat. Cu privire la abordarea cognitivă s-a observat că ea este o lărgire a teoriei rolului (vezi S. Stryker şi A. Statham, 1985) şi nu poate asimila conflictul de rol, dificultăţile de identificare. De asemenea, modelul identităţii este pătruns de un parti-pris ideologic: pune în centru individul, liber să se asocieze sau să se „disocieze" psihologic în raport cu un grup, subestimând determinatele socioculturale ale opţiunilor sale; apartenenţa la o formaţie sau alta reprezintă de multe ori rezultanta unei alegeri individuale.

2. Radiografia grupului mic şi mijlociuPsihologia socială tradiţională a manifestat un interes deosebit

faţă de problematica grupului mic. Faptul este explicabil. Singura formaţie care se pretează la studii experimentale în situaţii miniaturale de laborator este grupul mic. Având controlul fenomenelor se scontează obţinerea unor tehnici de intervenţie, menite să optimizeze anumite situaţii practice. Opţiunea pentru metoda experimentală şi viziunea pragmatistă şi-au spus cuvântul. Bibliografia temei număra în SUA în 1964 cca 2700 de titluri, din care în deceniul trei apăreau abia 11 titluri pe an, pentru ca în anii '60 să se ajungă la 150 de lucrări pe an (cf. A. Mihu, 1970). La începutul anilor '80 interesul pentru problematica grupului se afla deja în declin. Preocuparea de a acumula „miniteorii" este înlocuită de aspiraţia spre cadre teoretice integratoare.

2.1. Volumul şi geneza microgrupuluiGrupu l mic este puţin numeros prin compoziţia sa. Angajaţi

într-o activitate comună, membrii săi se află în relaţii de comunicare directă, ceea ce înlesneşte cunoaşterea reciprocă, apariţia raporturilor afective, a normelor şi proceselor de grup. Scufundat într-un sistem determinat de relaţii sociale, acestea îmbracă în rnicrogrup forma contactelor personale.

Numărul membrilor în microgrup variază - după unii autori - între 2 şi 7, valoarea minimă fiind 2. De aici opinia că cel mai mic grup este diada, adică grupul format din două persoane, cum ar fi cuplul marital. Alţi autori consideră triada ca cel mai mic grup. După H. Tajfel, C. Fraser (1978), o formaţie în doi este o diadă, în trei este un microgrup. Se discută în acelaşi sens pe marginea numărului magic 7 ± 2 - ceea ce indică volumul memoriei operaţionale - pentru a estima dimensiunile grupului mic. O discuţie prelungită pe această temă este superfluă; se pot accepta şi cifrele 10, 20, 30, în funcţie de unitatea de analiză pe care o luăm (diada familială, clasa de elevi etc.).

O seamă de autori, printre care amintim pe L.L.Moreno, Th.Newcomb ş.a., susţin că baza formării şi existenţei grupului ar fi atracţia interpersonală, deci un factor socio-afectiv. Th. Newcomb, spre exemplu, înfăţişează grupul însuşi ca o multiplicare sau extensiune a diadei, mai exact, a relaţiilor diadice. Spre exemplu, o triadă - compusă din trei membri A, B şi C - include raporturi între membrii A şi B, A şi C, B şi C. Este vorba în fond de relaţii socio-afective (de atracţie şi de respingere). Simplificând lucrurile, există două categorii de relaţii afective individuale: pozitive (notate cu "+") şi negative (notate cu "-"). În consecinţă se poate vorbi - după Th.Newcomb şi colaboratorii săi (1965) - de 3 feluri de relaţii diadice notate astfel: (+ +), ( + -), (- -).

Formaţiile din trei membri, precum şi grupurile mai mari pot fi echilibrate sau neechilibrate în funcţie de relaţiile diadice care le compun. Triada cea mai stabilă cuprinde toate relaţiile diadice pozitive; sub aspect psihologic, ea este o formaţie echilibrată, în schimb, triadele fără relaţii diadice pozitive sunt neechilibrate. Orice pereche (+ -) tinde să fie instabilă, fiind ea însăşi neechilibrată sub aspect psihologic. De asemenea, orice triadă care cuprinde o diadă negativă (- -) este neechilibrată, deoarece atracţia lui B spre A nu este împărtăşită de C, după cum atracţia lui B spre C nu este împărtăşită de A. Tot aşa, o formaţie de trei care include două diade negative este neechilibrată, întrucât persoana C tinde să facă o breşă între A şi B. Triada în întregime pozitivă având o deschidere mai largă, îşi va multiplica relaţiile cu ceilalţi, constituind o zonă de polarizare în grup. În felul acesta, în cadrul unei „colecţii" de persoane, prin multiplicarea diadelor se conturează treptat grupul, mai exact grupurile.

Nu este greu să se observe că atracţia interpersonală, jocul afinităţilor între indivizi presupune grupul sau cel puţin „colecţia" de persoane drept cadru preexistent. Considerând o formaţie sau un cadru social ca fiind date, putem aprecia descrierea lui Newcomb cu privire la dinamica atracţiilor ca fiind aproximativ exactă. Ea ne explică sociabilitatea spontană, calea de formare a unor grupuri informale. Un colectiv nu poate să rezulte însă din simpla juxtapunere de relaţii interindividuale. Un grup funcţional - cum este echipa de muncă, clasa de elevi, unitatea militară, colectivul de cercetare ştiinţifică etc. - nu se constituie doar pe bază emoţională (prin jocul atrtracţiilor), ci pe baza proiectului de acţiune, a sarcinii comune. Pe baza relaţiilor mijlocite de activitatea comună se suprapun configuraţii!e afective între peroane, care îşi au importanţa lor (pozitivă sau negativă) în viaţa colectivă, în bunul mers al lucrurilor. Pentru numeroase grupuri nu relaţiile psihologice constituie principiul de existenţă ci faptul că sunt ancorate ferm în realitatea economico-socială.

În practică, între aspectul socio-afectiv al vieţii de grup şi relaţiile funcţionale (dependenţe reciproce, comunicare) se creează un circuit complex în care cauza şi efectul îşi schimbă necontenit locurile.

2.2. Parametrii grupului

Grupurile diferă între ele printr-o serie de aspecte sau trăsături, pe căre le enumerăm (după M. Deutch, 1968).

a) Mărimea grupului indică numărul de membri ce compun un grup. Aici se face distincţie între proprietăţi statistice ale mărimii grupului şi proprietăţi de ordin psihologic (memorie, inteligenţă etc ). Se pare că resursele materiale cresc proporţional cu mărimea, în timp ce resursele psihologice cresc proporţional până la o limită, dincolo de care adausul nu mai dă efecte liniare. Cu cât grupul este mai mare cu atât cresc şansele de a întâlni extreme, divergenţe de opinii şi de atitudini, amestecul de calităţi şl defecte, de conformism şi nonconformism.

b) Compoziţia grupului este dată de totalitatea elementelor ce formează un colectiv şi de modul lor de repartiţie în funcţie de anumite trăsături, ceea ce nu se traduce printr-un anumit grad de omogenitate, prin indici de dispersie mai mari sau mai mici. Compoziţia se referă la caracteristici ca: vârsta, sexul, statusul social, gradul de instrucţie, interese, atitudini etc. În funcţie de sarcini se pune problema compatibilităţii membrilor sub diferite aspecte. Se consideră – pe baza însumării şi confruntării mai multor studii – că cel mai bun predictor pentru conduita individului în grup este inteligenţa.

c) Sarcina, respectiv activitatea grupului şi ambianţa sa; acesta este factorul care generează relaţii, dependenţe reciproce, schimburi de informaţii şi activităţi între membri.

d) Procese de interacţiune, care iau forma comunicării, a relaţiilor ierarhice, a celor preferenţiale; acestea imprimă moduri şi tipare de interacţiune între membri şi în raport cu mediul. În funcţie de sarcină (activitate) se nasc interacţiuni, relaţii funcţionale, se conturează un lider. Spre exemp!u, într-o discuţie de grup menită să rezolve probleme, se pot cristaliza lideri diferiţi; unul pentru sarcină (producere de idei), altul pentru latura social-emoţională a interacţiunii. Procesele de comunicare tind să unifice grupul, persoanele „deviante" sunt supuse unei presiuni sau sunt izolate, respinse de grup. Ansamblul fenomenelor psihosociale care se produc în grupul mic şi legităţiie care le guvernează se numesc dinamică de grup. Aceasta cuprinde procese de sugestie, imitaţie şi contagiune afectivă, de facilitare prin creşterea motivaţiei.

e) Structura grupului constă în reţeaua de raporturi între membri, îndiferenţierea acestora în funcţie de status-rol, în poziţia membrilor aşa cum estepercepută de componenţii grupului.

f) Conştiinţa colectivă formată din ansamblul de norme, valori, tipare de comportare, „idei-forţă”, tradiţii, obiceiuri, clişee de apreciere etc., care operează în sânul colectivului. Evident, grupul nu dezvoltă norme pentru orice situaţie tranzitorie care apare în cursul existenţei sale.

g) Gradul de coeziune este rezultanta globală a relaţiilor interne şi a succesului comun, efectul cunoaşterii reciproce, a însuşirii ţelurilor grupului şi a normelor sale, al climatului de încredere mutuală. Opusă coeziunii ar fi disocierea grupului.

Grupul reprezintă cadrul firesc de viaţă şi de activitate a omului. Nevoia de afiliere este unul dintre motivele fundamentale ale conduitei umane. Izolarea socială are efecte negative, după un timp chiar patologice. Colectivul îndeplineşte o funcţie securizantă, de protecţie, fiind un suport însemnat în situaţii de stres. Pe de altă parte, grupul are o funcţie formativă alcătuiind „creuzetul” în care se contureză personalitatea. Societatea influenţează individul în primul rând prin grupul pe care îl înglobează. Ca celulă socială reală, scufundată într-un context mai larg, colectivul este mediatorul între personalitate şi societate (G.Andreeva, 1986).

2.3. Tipologii curenteÎn psihologia socială se face distincţie între grupul primar şi cel

secundar (Ch. H. Cooley). în cadrul grupului primar sau de contact relaţiile interindividuale sunt directe, putând fi cuprinse nemijlocit şi în întregime - cel puţin la suprafaţă - de către individ. Aflându-se în contact direct, deci „faţă în faţă", membrii grupului ajung să se cunoască destul de mult între ei şi să poată stabili o relaţie personală cu fiecare. În cadrul grupului secundar, predomină relaţiile indirecte dintre indivizi; aceştia din urmă nu se pot cunoaşte personal, activităţile lor intersectându-se prin variate medieri. Relaţia interpersonală este doar parţială iar comunicările trec prin intermediari. Conştiinţa existenţei celorlalţi este vagă, globală. Se vorbeşte, de asemenea, şi de grup restrâns (mic), format din mai puţin de 12 persoane şi mai multe de 2-3; sub acest prag se anulează efectele interacţiunii.

Operând cu noţiunile introduse, este uşor să identificăm, spre exemplu, grupa de muncă în producţie ori clasa de elevi drept grup primar sau de contact, în timp ce întreprinderea, respectiv şcoala în ansamblu formează grupul secundar; în perimetrul grupului primar există o „unitate" psihologică, o solidaritate.

Se mai face deosebire între grupul de apartenenţă şi cel de referinţă (H. Hyman, R. Merton). Grupul de apartenenţă este grupul primar căruia îi aparţine un individ în prezent (e.g. familia, clasa de elevi, echipa de muncă ş.a.). Aici participă la viaţa colectivă, se pătrunde treptat de normele grupului, îşi însuşeşte clişeele acestuia fiind ancorat în general în sistemul de valori recunoscut de toţi membri. Apartenenţa la un grup nu este deci un fapt pur administrativ, ci presupune asimilarea standardelor sale de conduită, precum şi a imaginii de sine, condensate în calităţile privilegiate şi valorizate pe care grupul şi le atribuie (R. Mucchielli, 1969). Grupul de referinţă este

grupul de unde îşi împrumută valorile şi care întruchipează aspiraţiile individului respectiv. Normele şi clişeele promovate de un asemenea grup servesc drept principii pentru opiniile, aprecierile şi acţiunile individului (R. Mucchielli, 1969). Referindu-ne la copii, până în perioada preadolescenţei, grupul de referinţă este pentru ei familia, părinţii, care propun modele de conduită, clişee de apreciere şi reacţie, opinii, cunoştinţe despre natură şi societate. Familia constituie prima matrice socio-culturală. O dată cu preadolescenţa modelele familiale trec într-un plan secund în timp ce valorile de referinţă pentru adolescenţi vin dinspre grupul de aceeaşi vârstă (peer-group). Se întâmplă ca grupul de apartenenţă şi cel de referinţă să nu coincidă, individul fiind ancorat axiologic într-un alt colectiv. De aici, sursa unor conflicte, opoziţii etc. Aşadar, din relaţionarea grup de apartenenţă - grup de referinţă rezultă grade diferite de compatibilitate: integrală, relativă sau parţială şi incompatibilitate. Distincţia grup de apartenenţă - grup de referinţă relevă corelarea continuă în viaţa grupului între realitate şi aspiraţie, între prezent şi viitor. Pledoaria implicită este pentru aliniere, conformitate la grupul de apartenenţă. Dar oamenii sunt preocupaţi nu numai de „aliniere", ci şi de dorinţa de a se diferenţia de alţii.

O experienţă făcută în acest sens (J. Codol, 1979) a luat ca pretext un afiş publicitar, care recomanda un produs. Motivarea alegerii produsului respectiv s-a făcut diferit. La un subgrup s-a adăugat un slogan care punea accent pe individualitatea consumatorului: „... un produs pentru cei care vor să fie diferiţi". La un al doilea subgrup se sublinia apartenenţa la o categorie: „... cea mai bună alegere pentru toţi francezii", în sfârşit, la, subgrupul al treilea motivarea a fost neutră sub unghiul diferenţierii consumatorului: "... o calitate excepţională la l un preţ rezonabil". Cele mai bune rezultate s-au obţinut cu primul slogan, care punea accentul pe „diferenţiere în raport cu alţii,, iar efectele cele mai slabe s-au obţinut cu cea de-a treia motivare (după V. Aebischer şi D. Oberle, 1990).

O altă distincţie mai mult terminologică este aceea între grup şi colectiv. A. V. Petrovskii (1973) face deosebirea între grupul difuz şi colectivul propriu-zis. În grupul difuz, incipient, relaţiile şi interacţiunile sunt nemijlocite, luând forma contactelor emoţionale, de acomodare sau de opoziţie, de compatibilitate sau complementaritate, de „presiune" etc. Pentru colectiv sunt definitorii relaţiile şi interacţiunile mijlocite de scopurile., sarcinile şi valorile activităţii comune, în consecinţă, datele experimentale trebuie privite ca expresie a două nivele ale activităţii de grup. Primul, care este mai de suprafaţă, defineşte grupul difuz şi totodată primul stadiu în formarea unui colectiv; el se referă la relaţiile socio-afective, la conformism, la unitate ca expresie a densităţii relaţiilor interpersonale etc. Cel de-al doilea nivel îl înglobează şi-l depăşeşte pe primul; ţine de structura mai avansată a colectivului în care relaţiile sunt mijlocite de conţinutul activităţii comune, de normele şi valorile ei. La acest nivel unitatea

orientării axiologice devine indice de coeziune, colectivul fiind totodată şi grupul de referinţă al membrilor săi. În aceste condiţii activitatea colectivă devine sursă de satisfacţii, iar grupul exercită totodată un control. Apărarea unităţii colectivului este o cauză comună şi nu o simplă sursă de presiune, în consecinţă, aderenţa la normele şi valorile grupului nu mai constituie un fapt de conformism, ci de adeziune conştientă.

În sfârşit, o distincţie ce trebuie amintită aici este aceea dintre grupul formal şi cel informal. În grup, indiferent de mărimea sa, există aspecte şi relaţii oficiale, formale, reglementate prin legi, ordine, decizii adică prin documente oficiale. Există apoi aspecte şi relaţii informale sau non-formale, care nu sunt reglementate prin documente oficiale, ci se nasc în mod spontan graţie proceselor de interacţiune. Structura formală reprezintă organizarea ierarhică şi funcţională a grupului - reflectată în organigramă - în timp ce structura informală trăieşte în umbra celei dintâi. Totodată, structura formală este relativă Emergenţa unei structuri informale - observă R.Mucchielli, 1970 - este de ordinul afectivităţii şi reprezintă modul de distribuţie a simpatiei şi antipatiei în grup. Căile prin care se manifestă influenţa, poziţia membrilor „populari" şi a celor „respinşi”, polii de atracţie şi de conflict dincolo de structura oficială. Aceeaşi structură cuprinde şi elemente cognitive, în particular reprezentările membrilor despre grup şi despre ceilalţi, ca şi percepţia asupra poziţiilor proprii. Aceste reprezentări se definesc în raport cu orizonturile reale şi cu nevoile grupului.

Având în vedere aceste consideraţii să urmărim cum se plasează individul în spaţiul social al grupului. R.Mucchielli (1970) distinge în această privinţă: persoana integrată grupului, noul-venit, deviantul şi opozantul, individul marginal, străinul sau outsider-ul.

Persoana integrată se identifică cu colectivul, îşi însuşeşte ţelurile, normele şi valorile acestuia, le susţine şi le apără în raport cu grupul străin sau cu devianţa internă. Noul-venit tinde să se integreze în grup, rapiditatea acestui proces fiind condiţionată de distanţa care există faţă de grupul anterior de apartenenţă cu toţi parametrii acestuia. Contează, desigur, condiţiile venirii (libere sau impuse) în grup.

În orice grup - arată autorul amintit - există o „margine de toleranţă" în ceea ce priveşte abaterile de la norme şi valori statuate prin consens. Deviantul nu se supune normelor comune, ci se conduce după standarde personale sau împrumutate. În funcţie de statutul deviantului şi riscul estimat, grupul reacţionează – în numele solidarităţii - face presiuni pentru a-l aduce la conformitate. Dacă opoziţia este lucidă şi sistematică, grupul repudiază opozantul. Individul marginal se situează la periferia colectivului, participând doar sporadic la activităţile comune, în sfârşit, străinul este exterior grupului (vizitator, turist etc.), intrând totuşi activ în contact cu acesta.

A. Schutz, sociolog de orientare fenomenologică (cf. A. Mihu, 1982), apreciază că străinul şi cel întors acasă după o absenţă sunt cei care percep realitatea psihosocială a grupului. Membrii de durată ai acestuia se îniscriu într-o lume fizică şi socio-culturală pre-constituită şi pre-organizată, ca rezultat al unui proces istoric. În colectivul propriu, indivizii se simt „acasă" şi reuşesc să trăiască fără dificultăţi semnificative. Scufundaţi într-un mediu familiar, componenţii unui grup sesizează numai schimbările, variaţiile notabile, în schimb, străinul şi chiar noul venit pune sub semnul întrebării aproape tot ceea ce apare de nechestionat în ochii membrilor vechi; el are şansa de a sesiza realitatea psihosocială a grupului, normele şi rezistenţele sale.

3. Relaţii de status-rolPoziţia şi relaţiile individului în cadrul grupurilor din care face

parte se pot descrie şi explica - sub aspect psihosociologic - cu ajutorul conceptelor de status şi rol. Aceste noţiuni, devenite familiare în terminologia de specialitate, au fost promovate de Ralph Linton (1969); ele nu comportă nici o opţiune teoretică, motiv pentru care au şi cunoscut o rapidă difuziune, integrându-se în aparatul categorial al psihologiei sociale.

În abordarea temei, analiza psihosociologică ia ca metaforă majoră a vieţii sociale - teatrul, noţiunea centrală fiind aceea de rol. Interacţiunea socială este vizualizată precum actorii joacă „partiturile" atribuite într-un scenariu scris de societate, mai exact de cultura unei comunităţi, în procesul îndelungatei sale dezvoltări.

Conceptele de status şi de rol sunt concepte relaţionale; ele nu au sens în afara relaţiilor din grup. Fiecare poziţie presupune un termen complementar (şef-subaltern), după cum fiecare rol comportă un contra-rol (profesor-medic-pacient etc.). M. Sherif (1969) defineşte statusul ca fiind poziţia unui individ în ierarhia relaţiilor de putere în cadrul unei unităţi sociale, măsurată prin atitudinea de a avea efectiv iniţiative, de a controla activităţile şi deciziile din interiorul grupului şi de a aplica sancţiuni în caz de neparticipare şi nesupunere. Statusul presupune, de regulă, o „investitură formală". Rolul se referă - după acelaşi autor - la forme de comportare reciprocă, la moduri caracteristice de „a da" şi „a primi" în cadrul activităţilor de grup. În raport cu comportamentul individual, statusul şi rolul, comportă o arie libertate. Cu cât statusul formal al unei persoane - arată Mucchielli (1970) – este mai scăzut, cu atât mai mare este spaţiul său de libertate şi mai restrânsă zona socială de comportamente obligatorii. Invers, cu cât statusul formal al unui individ este mai înalt, cu atât este mai restrânsă aria sa de libertate (la limită nu are „viaţă personală"); de asemenea, zona comportamentelor obligatorii este mai extinsă. În viziunea autorului, fiecare îndeplineşte în cadrul grupului un rol. De pildă, închizându-se în sine, rămânând neutru, individul joacă într-un moment determinat un rol de frână sau opozant mut. În acelaşi timp, altul, care este un organizator ferm, poate fi, în fapt, un cenzor punitiv.

În definiţia acestor noţiuni interferează tratarea sociologică şi psihologică. Unii autori fac distincţie între poziţii sociale sau statusuri pe de o parte şi roluri socialmente prescrise, precum şi roluri efective, „comportamentul în rol", pe de altă parte. Statusul constituie mai curând setul de aprecieri statornicit grup în legătură cu o poziţie socială, este preţuirea colectivă de care se bucură deţinătorul unei poziţii. Prescripţiile de rol sunt descrieri normative ale căilor de urmat în îndeplinirea funcţiilor proprii fiecărei poziţii sociale, drumuri care sunt general recunoscute în cadrul unui grup. Aşadar, rolul prescris este o abstracţie extrasă - prin percepţie şi analiză - din aşteptările şi normele grupului, o normă teoretică de grup, în timp ce rolul efectiv cuprinde comportamentul actual, direct observabil, care poartă amprenta personalităţii date şi se înscrie în contingenţele proprii contextului respectiv. Există o variaţie admisă a comportamentului de rol, deci un anumit grad de dezacord faţă de aşteptările exprimate tacit de grup.

G. Allport (1981) a aproximat într-o schemă relaţia dintre prescripţiile de rol (= stereotipul social) şi comportamentul de rol, relaţie mediată de însuşirile si capacităţile personale.

După cum se vede, comportamentul în rol combină o parte de presiune sau constrângere socială şi o parte de redimensionare sau improvizaţie în sensul bun al cuvântului. Acumularea de improvizaţii în

timp devine punctul de plecare al inovaţiei, al schimbării imaginii publice a rolului. Sociologia insistă asupra ofertei sociale de modele iar psihologia socială pune accentul pe redefinirea personală a rolului, pe latura de inovare sau creativitate.

Propunem în continuare un exemplu. Calitatea de elev sau de student nu sunt anticipate prin codul genetic; ele reprezintă funcţii sau poziţii sociale care comportă un anumit status şi rol. Statusul este definit de poziţia socială şi preţuirea ce i se acordă de către adulţi, de către grup. Învăţătura, formaţia şcolară este privită ca o cale de realizare a tânărului, ca o pregătire pentru viitoarea profesie. Activitatea este socialmente „măsurată" şi înregistrată în documente (cataloage, carnet de note etc.). Aceste date consemnează felul în care copilul, respectiv tânărul îşi însuşeşte cerinţele programate de societate (= rolul) cu privire la propria formare. Cu alte cuvinte, poziţia de şcolar sau de student este înconjurată de o anumită preţuire. Societatea este aceea care propune tipare de comportare - asupra cărora există un consens general - pentru ceea ce numim „elev" sau „student". Acestea sunt prescripţiile de rol. Fiecare tânăr selectează cerinţele şi redefineşte rolul în funcţie de capacităţile şi însuşirile personale. Aici intervine percepţia ori acceptarea (sau refuzul) imaginii publice; în acelaşi timp, fiecare redimensionează rolul, ceea ce apare în comportamentul efectiv. Statusul şi rolul sunt solidare. Deşi statusul este ataşat poziţiei - nu persoanei - totuşi, felul cum o persoană îşi îndeplineşte rolul serveşte la validarea statusului, a preţuirii ce i se acordă. Lipsa aptitudinii pentru desfăşurarea unui anumit rol va duce la un status scăzut al individului respctiv sau a rolului în sine.

Un individ face parte, de regulă, din mai multe grupuri secante. Spre exemplu, un tânăr este simultan membrul unei grupe de muncă, a unei familii, a unei formaţii culturale sau sportive ş.a.m.d. În consecinţă, în cadrul fiecărui colectiv, el deţine un status şi un rol determinat, astfel încât avem de-a face cu o multiplicitate de roluri care se intersectează. Un anumit rol rămâne însă proeminent, angajează în mai mare măsură persoana, care investeşte în îndeplinirea lui resursele cele mai importante.

Interferenţa sau incongruenţa rolurilor poate aduce situaţii conflictuale, legate de cerinţe contradictorii. Spre exemplu, în societatea actuală, femeia pendulează între rolurile familiale şi exigenţele profesiunii; un profesor de matematici este sever la lecţii, dar mai cald şi degajat în munca sa ca diriginte al clasei. Un student fruntaş la învăţătură este greu să fie în acelaşi timp şi un sportiv de performanţă; de regulă, unul din rolurile asumate va fi

îndeplinit la nivelul exigenţelor minime. La acestea putem adăuga conflictul dintre normele instituţionale şi cerinţele prieteniei: un lucrător din poliţie, de pildă, poate fi pus în situaţia de a sancţiona prieteni sau rude apropiate etc. Intervin aşadar conflicte de rol ce antrenează distorsiuni la nivelul vieţii psihice.

Îndeplinirea prelungită a unui rol produce modificări în atitudinile individului, în contururile imaginii de sine. Explicaţia constă în faptul că atitudinile prezintă în general tendinţa individului de a se pune de acord cu actele de conduită efective pe care le impune un rol determinat. Pe de altă parte, o schimbare de rol aduce o altă direcţie de ancorare axiologică, o altă scară de valori.

S-a studiat influenţa pe care o exercită schimbarea poziţiei sociale asupra atitudinilor unei persoane, în acest scop s-a aplicat în pretest un chestionar referitor la o serie de probleme colective (relaţiile cu conducerea, cu sindicatul, chestiunea promovării etc.) la un lot mare de muncitori (N = 2354), colectând materialul necesar pentru comparaţiile ulterioare. 15 luni mai târziu, acelaşi chestionar a fost aplicat la 58 de persoane promovate între timp ca maiştri sau aleşi de grupele lor în funcţii de conducere. Toţi aceştia făcuseră parte din lotul iniţial de muncitori. Paralel, ancheta s-a făcut şi pe grupe de control (Lieberman, S., 1965). Rezultatul a fost că pe un total de 16 itemi din chestionar s-au constatat diferenţe net semnificative în direcţiile prevăzute în raport cu noile funcţii. Aşadar, oamenii şi-au modificat atitudinile în concordanţă cu noile poziţii, cu rolurile pe care au trebuit să le îndeplinească. Interesant este că, după 2 ani, când o parte din maiştri au revenit la poziţia iniţială de muncitori, aceştia şi-au schimbat din nou „optica" potrivit situaţiei de simplu lucrător. Se constată că maiştrii retrogradaţi nu mai sunt favorabili aceloraşi poziţii pe care le aveau ei înşişi cu 15 luni în urmă sau colegii lor menţinuţi în post. Aşadar, deţinerea unei poziţii înseamnă practic a fi supus unor presiuni şi influenţe normative tinzând la conformitate cu rolul; o poziţie socială reprezintă deci „locul geometric" al unor influenţe în direcţia rolului prescris.

În prima ei fază, psihologia socială a pus accentul pe studierea conformităţii cu modelele sociale, pe amprenta comunităţii asupra individului, pentru a modifica treptat optica şi a urmări reciprocitatea dintre societate şi individ, dintre structura socială şi persoana concretă (Stryker, S., Scatham, A., 1987).

Fără îndoială, gradul de angajare personală nu este acelaşi în diferite roluri. S-ar putea schiţa în acest sens patru nivele: 1. nivelul minimal în care „eul" şi rolul sunt net diferenţiate; 2. nivelul actorului dramatic, la care „eul" este relativ autonom fată de rol, mimând însă autenticitatea; 3. angajarea moderată cu efecte difuze în sfera afectivă şi o relativă interiorizare a rolului; 4. angajarea accentuată marcată de înflăcărare şi entuziasm, odată cu interiorizarea rolului.

Îndeplinirea unui rol comportă acţiuni şi calităţi ale persoanei în

raport cu membrii grupului, în consecinţă, în investigaţii concrete, rolul poate fi analizat în termeni de acţiuni şi calităţi. De utilizare curentă este ancheta pe bază de chestionar în care se pun întrebări cu privire la aşteptările oamenilor, referitoare la un rol sau altul (ex. "La ce mă aştept de la soţ/soţie"). Se mai pot utiliiza şi liste de fraze relatând acţiuni ce corespund unui rol şi se cere bifarea celor mai reprezentative pentru rolul respectiv, urmând să se reţină apoi răspunsurile modale. Pentru identificarea calităţilor cerute unui rol anumit, subiecţii selectează (prin bifare) adjectivele descriptive din liste mai numeroase oferite de cercetător. De asemenea, de oarecare răspândire în studierea rolului este testul „ca şi cum", în care se cere subiectului să completeze cu seriozitate cum s-ar comporta „dacă ar fi..." (spre exemplu, elevul relatează ce ar face dacă ar fi profesor). Evident, toate metodele sunt afectate de o doză destul de mare de subiectivism.

Conceptele de status şi rol se aplică prin extensiune şi grupului în raport cu ansamblul social. Un exemplu în acest sens îl oferă analiza psihosociologică a adolescenţei, deci a unui grup de vârstă. B. Zazzo (1965) porneşte în ancheta sa de la „definiţia socială" a adolescenţei, prin intermediul cuplului de noţiuni status-rol. Întrucât adolescenţa este perioada de inserţie socială, statusul ei se diversifică după modalităţile de inserţiune în viaţa adultă, în interiorul aceleiaşi arii socio-culturale. Constrângerile unei poziţii pot fi acceptate cu satisfacţie, cu reticenţă sau chiar contestate. Există o determinare a individului datorată statusului social, dar există şi o reacţie la statusul prescris. De aici, sursele de nonconformism atât de caracteristice adolescenţei.