Geneza şi natura conştiinţei. Idealul şi materialul

Problema conştiinţei poate fi abordată din punct de vedere psihologic, sociologic, axiologic etc; noi însă, o vom trata din punct de vedere ontologic, adică bazîndu-ne pe realizările ştiinţi-fice cu privire la geneza, natura şi structura ei.

Pentru început să încercăm a da o definiţie conştiinţei, conside-itnd-o cea mai înaltă formă de reflectare a realităţii, proprie numai Oamenilor, un produs al activităţii creierului uman ce a apărut sub acţiunea condiţiilor sociale.

în filozofie s-a încetăţenit, mai ales din sec. XVIII, o anumită Înţelegere a noţiunii de reflectare. Filozoful francez Helvetius consule ia că toate corpurile materiale dispun, pe lîngă însuşirile lor comune — mişcare, întindere sau impenetrabilitate — de o însuşire generală constînd în tendinţa de a-şi modifica stările ca urmare a acţiunilor ce au loc asupra lor. încercînd să găsească analogii între proprietatea de a reflecta influenţele mediului şi activitatea psihică specific umană, un alt filozof francez Diderot, vorbea chiar despre „sensibilitate" ca însuşire proprie tuturor formelor de organizare a materiei. Reluînd această idee, dar înlăturînd semnificaţia naturalistă şi hilozoistă a noţiunii de „reflectare", filozofia pătrunsă de spiritul ştiinţific şi de grija de a ocoli atît materialismul vulgar, cît şi spiritualismul, dezvăluie modul apariţiei sensibilităţii doar la o anumită treaptă de organizare a structurilor materiale, subliniind că activitatea psihică conştientă este calitativ deosebită, fiind proprie numai omului şi condiţionată de viaţa socială. întru-cît conştiinţa s-a constituit ca rezultat al evoluţiei îndelungate a unei însuşiri generale a fenomenelor obiective, ejpgic să presupunem că întreaga realitate materială posedă o proprietate înrudită în esenţa sa cu senzaţia, proprietatea reflectării.

Prin aoţiunea de „reflectare" înţelegem capacitatea sistemelor materiale de a reproduce, în forme specifice, influenţele exercitate de alte sisteme asupra lor. Această proprietate a sistemelor materiale — de a „înregistra" şi a „păstra" influenţele exercitate din exterior de alte sisteme şi de a „răspunde" prin modificări şi reacţiuni proprii la acţiunea unor factori externi — se manifestă în mod specific în diferite forme de mişcare a materiei.

în natura anorganică, reflectarea se manifestă.în forme incipiente de interacţiuni fizico-chimice care depind într-o măsură mai mică de structură internă a sistemelor. Dar, cu cît fenomenul reflectării se produce pe o treaptă mai înaltă de organizare a materiei, cu atît devine mai pronunţată ponderea condiţiilor interne în raport cu cele externe.

Odată cu apariţia materiei organice apar noi forme de reflectare, calitativ superioare. Dacă reflectarea în lumea anorganică se produce la „înregistrarea" directă a influenţelor mediului, prin schimbările unor determinări ale sistemului reflectant, la nivelul formei biologice de mişcare a materiei reflectarea capătă un caracter activ, implicînd reacţii de adaptare a organismului pentru a menţine echilibrul dinamic cu mediul. Adică organismul viu posedă o forţă de reacţie independentă: noua reacţie trebuie să fie mijlocită prin el. Are loc o interacţiune informaţională, exprimată prin răspunsuri selective, diferenţiate la influenţele mediului în fyjicţie de semnificaţia, pozitivă sau negativă, a stimulenţilor externi în raport cu autoreglările adaptive asigurate de programul genetic al fiecărui organism.

C^eajnai simplă formă de reflectare în natura vie esteiexcitabi-litatea, care apare odată cu viaţa, permiţînd orientarea şi adaptarea la mediu. Orice fiinţă vie are capacitatea de a distinge intensitatea şi caracterul favorabil sau nefavorabili al diferiţilor excitanţi mecanici, fizici, chimici şi a acţiona adecvat. Pe măsura evoluţiei formelor de viaţă şi a complicării relaţiilor lor cu mediul, apar celule nervoase specializate, grupate treptat în ganglioni nervoşi, organismul animal dobîndind o structură morfofuncţională, cu analizatori specializaţi în obţinerea informaţiei şi utilizarea ei în vederea unei adaptări mai bune la condiţiile mediului înconjurător. în aşa mod apare o nouă formă a reflectării biologice -^sensibilitatea.

Ca rezultat al evoluţiei lumii vii la vertebrate apare un sistem nervos mai complicat, este dirijat de un centru — creierul. Concomitent, se diferenţiază şi se specializează organele de simţ. Astfel, apare forma superioară de reflectare din natura vie psihicul, fiind o formă ele reflectare

informaţională apărută la vertebrate ca rezultai al evoluţiei obiectiv determinate a materiei vii. Ea presupune o capacitate de „învăţare" mai mare prin formarea reflexelor condiţionate şi, totodată, posibilitatea ameliorării modelului intern prin prelucrarea informaţiei şi continua revenire la condiţiile reflectate. . Pe această bază apare forma superioară de reflectare, cea umană, conştientă, ce asigură

autonomia vieţii noastre de relaţie, depăşind funcţia strictă a autoconservării şi instituind o lume de valori şi scopuri. Dacă în lumea animală activitatea psihică rămîne I in manent înscrisă în limitele necesităţilor biologice, apariţia conşt iinţei umane — care presupune nu numai o reflectare superioară , dar şi intenţionalitate, constructivitate, instituiri teleologice ;i fost determinată în mod decisiv de cauze sociale. Factorii ce au preconizat apariţia conştiinţei au fost munca, pe baza căreia s-au constituit gîndirea şilimbajul, acestea influenţînd caracterul muncii, devenită o activitate conştientă, specific umană, de confecţionare a unor unelte cu scopul transformării mediului natural, al creării unui mediu nou, social, propriu omului. Creînd şi transformînd obiecte în procesul muncii, omul îşi constituie şi îşi perfecţipneazălstructuri cognitive, afective şi volitive specifice, care configurează psihicul său conştient, purtînd amprenta raporturilor sociale. Acţionînd în cadrul unor astfel de raporturi asupra mediului natural şi social, oamenii îl modifică şi îşi realizează astfel scopurile scontate. In acest sens, conştiinţa umană se deosebeşte calitativ de activităţile psihice spontane, instinctive ale animalelor, deoarece implică atingerea unor scopuri.

Aşadar, conştiinţa este o formă de reflectare specific umană, care din punct de vedere genetic se constituie în urma modificării calitative a formelor preumane de reflectare, sub influenţa decisivă a factorului social. Din punct de vedere structural ea reprezintă UNITATEA complexă a unor procese psihice cognitive, afective şi volitive, iar din punct de vedere funcţional este o funcţie a creierului uman.

Conştiinţa nu poate fi înţeleasă decît în raport cu cel mai înalţ grad de organizare a materiei (creierul uman) şi cu cea mai complexă condiţionare (social-valorică). Gîndirea şi, în genere fenomenele de conştiinţă, au un suport material — activitatea complexă a scoarţei cerebrale. Numeroasele date ale ştiinţei au oferit argumente semnificative pentru înţelegerea unităţii dintre procesele psihice şi cele fiziologice, a dependenţei conştiinţei de suportul substanţial-energetic. Fără funcţionarea acestor structuri, conştiinţa nu poate exista, de aceea conştiinţa depinde de funcţionarea normală a creierului.

Deşi conştiinţa noastră, oricît de suprasenzorială ar părea, este ^condiţionată genetic-evolutiv şi funcţional de materie şi, respectiv, de forma ei cea mai înaltă de organizare — creierul, activitatea psi-'bică conştientă nu este un epifenomen al proceselor fiziologice care îşi au „sediul" în scoarţa cerebrală — ea are o natură ideală. Numai prin cercetarea ştiinţifică a transformării influxului nervos în reflectare psihică de tip informaţional (cu atributele conştiinţei umane) şi prin reflecţia filozofică asupra naturii specifice a conştiinţei se poate progresa în explicarea modalităţii de trecere de la fiziologic la psihismul conştient, de la material la ideal.

Conştiinţa, deşi este un produs al materiei, nu este de natură materială, ci de natură ideală. Cu alte cuvinte, ideile despre obiecte se deosebesc calitativ de obiectele reflectate, constituind doar imaginea subiectivă a acestora, expresia informaţional cognitiva ji lor. Caracterul ideal al conştiinţei nu constă doar în faptul că imaginea nu este identică cu obiectul. Orice, conţinut senzorial-perceptiv obţinut prin contactul, nemijlocit sau mijlocit, cu realitatea înconjurătoare este prelucrat prin intervenţia structurilor raţionale şi ridicat la rangul de generalitate, de idee, transmisibilă printr-un limbaj cu valoare intersubiectivă.