geneza culturala moderna

56
GENEZA CULTURALĂ A MODERNITĂŢII 1. Elemente pentru o definiţie a culturii. Definiţii ale modernităţii. Etapele şi sursele modernităţii.. Legătura dintre cultură ca praxis şi ipostazele civilizării. Pentru a desemna limitele unei introduceri privind geneza culturală a modernităţii, să arătăm mai întâi că un curs privind premizele culutrale ale modernităţii porneşte de la o anumită percepţie, semnificaţie, misiune atribuită culturii. Anume, faptul că ne putem reprezenta cultura în forma unor structuri inteligibile legate de o realitate care se poate cunoaşte, învăţa, transmite. Din acest punct de vedere, considerăm cultura modernă ca un produs multistratrificat al activităţii omului, mai precis a individului uman care priveşte critic atât natura cât şi societatea. O asemenea poziţie de relaţionare cu domenii tot atât de diverse precum economia, politicul, tehnologiile, artele, îl distanţează cu necesitate pe om de produsele activităţii sale, condiţionând însă reproducerea condiţiei sale de fiinţă socială, prin diversitatea formelor de reprezentare ale culutrii moderne. Cultura modernă continuă tradiţia ce se naşte din întreg praxis-ul uman, din alcătuirea unor straturi de influenţe prin care existenţa omului este îmbogăţită atât material cât şi spiritual. Dar ea reprezintă un prag al separării de tradiţie, însemnând un demers profesionalizat spre inovaţie, depăsire realităţii existentă. În cuprinsul acestei definiri generice privind modernitatea, este important să urmărim de asemenea modalitaţile pragmatice prin care aceasta se realizează, urmărind nu doar desprinderea faţă de tradiţie,dar şi constituirea unor tendinţe de deszvoltare culturale moderne localizate în funcţie de contextualitate, ceea ce creează relieful divers al modernităţii, versiunile unor modele culturale care instaurează modernitatea propriu-zisă. Modernitatea presupune dinamica unei structuri de evoluţie flexibilă Bauman. Există un tot mai crescând interes manifestat de consumatorii de cultură pentru informaţia asupra identităţilor pe care teoriile culturale le pot oferi, asupra mijloacelor tehnologiei culturale contemporane, asupra perspectivei devenirii culturale într-o lume care se declară a schimbării. Consumatorul de cultură este azi adaptat nevoii unei formări continue, şi din această perspectivă o introducere în teoria modelelor culturale îl poate informa despre cultură

Upload: madalina-ioana-negotei

Post on 05-Jul-2015

115 views

Category:

Documents


3 download

TRANSCRIPT

Page 1: Geneza Culturala Moderna

GENEZA CULTURALĂ A MODERNITĂŢII

1. Elemente pentru o definiţie a culturii. Definiţii ale modernităţii. Etapele şi sursele modernităţii.. Legătura dintre cultură ca praxis şi ipostazele civilizării.

Pentru a desemna limitele unei introduceri privind geneza culturală a modernităţii, să arătăm mai întâi că un curs privind premizele culutrale ale modernităţii porneşte de la o anumită percepţie, semnificaţie, misiune atribuită culturii. Anume, faptul că ne putem reprezenta cultura în forma unor structuri inteligibile legate de o realitate care se poate cunoaşte, învăţa, transmite. Din acest punct de vedere, considerăm cultura modernă ca un produs multistratrificat al activităţii omului, mai precis a individului uman care priveşte critic atât natura cât şi societatea. O asemenea poziţie de relaţionare cu domenii tot atât de diverse precum economia, politicul, tehnologiile, artele, îl distanţează cu necesitate pe om de produsele activităţii sale, condiţionând însă reproducerea condiţiei sale de fiinţă socială, prin diversitatea formelor de reprezentare ale culutrii moderne. Cultura modernă continuă tradiţia ce se naşte din întreg praxis-ul uman, din alcătuirea unor straturi de influenţe prin care existenţa omului este îmbogăţită atât material cât şi spiritual. Dar ea reprezintă un prag al separării de tradiţie, însemnând un demers profesionalizat spre inovaţie, depăsire realităţii existentă. În cuprinsul acestei definiri generice privind modernitatea, este important să urmărim de asemenea modalitaţile pragmatice prin care aceasta se realizează, urmărind nu doar desprinderea faţă de tradiţie,dar şi constituirea unor tendinţe de deszvoltare culturale moderne localizate în funcţie de contextualitate, ceea ce creează relieful divers al modernităţii, versiunile unor modele culturale care instaurează modernitatea propriu-zisă. Modernitatea presupune dinamica unei structuri de evoluţie flexibilă Bauman. Există un tot mai crescând interes manifestat de consumatorii de cultură pentru informaţia asupra identităţilor pe care teoriile culturale le pot oferi, asupra mijloacelor tehnologiei culturale contemporane, asupra perspectivei devenirii culturale într-o lume care se declară a schimbării. Consumatorul de cultură este azi adaptat nevoii unei formări continue, şi din această perspectivă o introducere în teoria modelelor culturale îl poate informa despre cultură în general, despre modelele culturale în special, ca formă de aplicabilitate a culturii la o realitate contextuală socială, politică, materială, spirituală.Mai întâi trebuie să acceptăm ideea unei stratificări şi istoricităţi a culturii, în urma căreia apare modernitatea, a faptului că în pofida unor diferenţe vizibile între numeroase surse în care este produsă, cultura în general, şi cu atât mai mult cultura modernă nu are un centru unic. De asemenea, trebuie să considerăm existenţa culturii moderne ca un complex de practici care pornesc de la un nivel teoretic are un caracter de reprezentare accentuat simbolic ori formal. Simbolizarea şi formalizarea relităţii în modernitate ocupă un loc important, influenţând practicile cotidiene, capitalulu de valore al modernităţii, valorile ei, conduita omului modern. În acest sens, reamintim contextualitatea şi constrângerea ( autoconsrtângerea) pe care conduita culturală modernă o accentuează mai pregnant decât în caczul culturii tradiţîonale. În continuare trebuie să lărgim înţelesul pe care îl dăm culturii, să trecem de la o comprehensiune strict spirituală a acesteia, cum este cazul în care definim cultura ca un set de opere capitale ale omenirii din domeniiul artei, ştiinţei, etc., şi să cuprindem în acest cerc semantic întreaga activitate conştientă a omului, ce susţine astfel praxis-ul său social. S-a făcut altădată distincţia între cultură şi civilizaţie, susţinându-se după celebra formulă a lui Oswald Spengler, că civilizaţiile reprezintă

Page 2: Geneza Culturala Moderna

stadiul actual al unor culturi extincte. Luând în seamă dezvoltarea studiului modernităţii pornind din diferite unghiuri, cel economic, prin teoriile economice ale modernităţii, cel poilitic privind conceptul de democraţie ori statalitatea modernă, relaţiile internaţîonale în modernitate, ori cele ale artei, avangarda ca fenomen al modernităţîi, sfera înţelesului conceptului de cultură modernă se află într-o continuă extensiune. Cultura este inextricabil legată de existenţa socială, dar nu trebuie redusă la o explicaţie de tip strict sociologic. Ideea vehiculată a "moştenirilor culturale" u poate face din cultură un exponat de muzeu, atribut al unei clase, unui grup de indivizi care o transformă într-o formă de proprietate simbolică. Este adevărat că prin tradiţie, se înţelege în general o transmitere, o subordonare în numele unei idealităţi de la o generaţie la alta, pierzându-se adesea din vedere că tradiţia prin care cultura se conservă este de fapt un şir neîntrerupt de metamorfoze şi înnoiri. Relaţia dintre tradiţie şi inovaţie este prezentă în cele mai vechi forme culturale, dar este adevărat că politicile prin care noutatea este produsă devine un obiect în sine de-abia în modernitate. În al doilea rând, cultura modernă trebuie înţeleasă ca o entitate în continuă schimbare, în care ierarhiile de valori sunt modificabile în funcţie de dezvoltările succesive ale unor modele culturale moderne adoptate de diferite comunităţi. Într-o încercare de a depăşi unele neajunsuri în înţelegerea sensurilor complementare ale culturii moderne, trebuie să ne apropiem de dinamicii diversităţii pe care o instituie modernitatea, a naşterii instituţiilor moderne, de procesele de schimbare ireversibilă a valorilor prin care realitatea lumii de azi este percepută. Un exemplu care poate dovedi modul radical inovator al tehonologiei şi rolulu acesteia îîîîn cultura modeernă. În acest mod vom reuşi să extindem sensurile conceptului de cultură la dimensiunile lumii în care trăim azi, să nu înţelegem cultura după definiţii care au fost formulate ieri.. Pentru a înţelege diversitatea culturii moderne, a modernităţii în lanţul ei neîntrerupt de transformări care ne condiţionează, este necesar să privim critic descrierea culturii ca fenomen organic. Comparaţia culturii cu un organism viu este expresie unei analogii proprii modului de gândire uman. În acest fel de poate imagina o translare a formelor culturii dintr-o epocă în alta, închipuindu-ne un model de creştere al culturii, care este de fapt fondat pe o interpretare metafizică. Astfel suntem pregătiţi să ne închipuim cultura ca un construct care trebuie să ne ajute să ne schimbăm într-un mod care să ne permită standarde de viaţă mai bune, mai confortabile, mai moderne într-un cuvânt. O asemenea percepţie a culturii este influenţată de instrumentalismul culturii, conform căruia acumularea de informaţie, cultivarea în sine trebuie să aibă un efect imediat asupra societăţii. La celălalt capăt se află ideea că cultura nu se ocupă decât de probleme spirituale, şi că pentru înţelegerea acestora este nevoie de o iniţiere specială. Ambele viziuni sunt extreme, ori pot corespunde unor aplicaţii diferite ale sensurilor culturii. Cultura modernă ca şi concept general trebuie să creeze un efect asupra realităţii înconjurătoare, să desăvârşească calea omului spre acţiune, după cum zestrea teoretică a culturii se extinde mereu prin alte contribuţii teoretice. Cultura modernă prescrie în cele din urmă demersul acţiunii umane, care este astfel corectată, reconstruită. În funcţie de acest demers raţional şi raţionalizant,. perspectiva comprehensivă asupra culturii permite diviziuni locale şi temporale, evaluări care pun în lumină diferenţele fără a manipula aceste deosebiri cu scopul de a înălţa ierahii de putere. Este însă adevărat că structurarea unor modele culturale are şi un anumit sens politic, care trebuie deconstruit pentru a sesiza naturalizarea unor constructe culturale, trecerea lor în registrul legitim social, dar şi pentru a nu ideologiza ori mitiza sensul acţiunii umane. Simbolismul acţiunii umane trebuie redat sferei moderne, aşadar deschise unor influenţe noi, în care omul acţionează. Printr-un asemenea demers spre înţelegerea

Page 3: Geneza Culturala Moderna

modernităţii şi a modelelor culturale făurite de aceasta, realizăm şi faptul că orice acţiune umană este motivată de nevoi supraindividuale, care reprezintă în ansamblul lor posibilitatea de a-l privi pe om ca pe un construct teoretic universal, cel de fiinţă umană care trăieşte într-o diversitate de forme actualizate în contexte culturale locale diverse.Modernitatea reprezintă o etapă distinctă a dezvoltării culturii, a cărei apariţie şi dezvoltarea se leagă în mod trainic de cultura europeană. A vrobi despre modernitate înseamnă a încerca să definim lumea în care trăim, să construim un set de trăsături care să descrie particularitatea culturii europene manifestă într-un complex de domenii care a modelat individul şi societatea, în parte înţelegerea universalistă a culturii, umanismului şi a conduitei moderne. Modernitatea poate fi periodizată diferit, pentru a sublinia o continuitate ideatică şi practică cu semnele schimbării din perioada înţeleasă ca pre-modernitate. Se pot enumera astfel trei periodizări ale modernităţii, toate având în vedere tiparul unei rupturi pe care modernitatea în toate aceste accepţiuni le produce faţă de tradiţie, în sensul larg al cuvântului ( modernus vs. antiquus). Dacă pentru unii autori modernitatea începe cu creştinismul care propune despărţirea de vechimea tradiţiei şi urmarea unei căi radical înnoitoarea pentru condiţia umană în spirit şî practică religioasă, pentru alţii modernitatea coincide cu fertila perioadă a Renaşterii când ştiinţele, filosofia, artele, politicul şi economia se descătuşează de sub autoritatea teologică şi se constituie ca specializări ce separă câmpurile de acţiune. În fine, cea mai recentă perioadă de localizare a începuturilor modernităţii se găseşte în sec.17, coincizând cu fenomenele reformei religioase, revoluţiilor ştiinţifice, a reorganizării profunde a societăţii, apariţiei statalităţii, a naşterii clasei de mijloc, a unei specializări şi mai accentuate a ştiinţelor, economiei, artelor şi în general a educaţiei care se îndreaptă spre formarea indivizilor pentru viată comunităţii moderne urbane. Între aceste trei surse ale începuturilor modernităţii există legături trainice, însă pe lângă această continuitatea de ansamblu, trebuie avută în vedere caracteristica modernităţii de a produce noutatea prin separări succesive de câmpuri de interese şi acţiune. În toate aceste etape modernitatea se înfăţişează ca un proces care diferă de sincretismul cultural tradiţîonal, creând cum am mai spus câmpuri de acţîune separate, dezvoltând noi ştiinţe, genuri artistice, forme de guvernare şi administrare, tehnologii industriale, schimbând condiţia cetăţeanului în general a individului uman în mod radicl. Modernitatea rescrie condiţia umană, într-un ritm de schimbare accelerat, fără precedent în alte epoci. Aşa cum au observat mulţi autori care au cercetat modernitatea la începuturile acesteia, schimbările s-au acumulat în modernitate prin modificări radicale ale conduite moderne, pe care unii autori (Weber, Simmel) au pus-o pe seama amprentei eticii religioase în conduita seculară. Modernitatea a produc revoluţia cea mai profundă în reorganizarea timpului şi spaţiului, prin aceea că întemeita prin praxis-ul cultural modern practici care "trec" de graniţele timpului şi spaţiului imaginat de pre-modernitate, nu doar în comunicarea modernă, ci şi în proiecţia practicii umane în modernitate. Nu în ultimul rând modernitatea înseamnă apariţia unor instituţii de tip nou care provoacă schimbarea relativ rapidă a societăţii tradiţîonale (agrar-rurale, medievale) într-o societate capitalistă, orice cel puţin incipient capitalistă. Determinările capitaliste ale modernităţii pun în joc sursele culturale care ţin de cultura urbană, comercială, de cuceriri militare şi de relaţii internaţionale, de fapt de reorganizare dinamică a întregii lumii pentru dominarea nu doar a naturii în beneficiul omului, dar şi a unor teritorii, resurse, state (colonii) oentru beneficiul privilegiat al unora doar. Capitalismul aduce o altă structurare a valorilor sociale şi culturale, prezenţa banilor ca marfă prin excelenţă, crearea economie de piaţă produce efecte ireversibile pentru înţelesul culturii în sine care devine în epoca

Page 4: Geneza Culturala Moderna

modernismului şi a postmodernităţii legată de producţie de bunuri culturale destinate unei mase de consumatori de cultură. Schimbările socio-culturale care au afectat conduita indivizilor, instituţiile moderne care asigură de pildă separaţia puterilor în stat, rolul maximalist ori minimalist al statului în societate, drepturile indivizilor formează un liant prin care modernitatea se deosebeşte de orice altă perioadă culturală.

2. Raţionalitatea modernităţii. Textualizare şi hermeneutică culturală. Translabilitatea culturilor, comparativism cultural.

Raţionalitatea modernităţii este o trăsătură importantă care comportă clarificarea a două sensuri, cel de raţionalitate propriu-zisă, pornind de la sensul de ratio, şi cel de reflexivitate. În prima ipostază raţionalitatea se distinge prin felul în care modernitatea europeană, pornind de la rădăcinile sale a fixat ideea de limită, măsură, de ordine şi de organizare în jurul unui logos care să explice şi să structureze cultura. Din perspectiva naşterii modernităţii, după ce cultura europeană a distins între adevărul credinţei religioase şi cel al experimentului ştiinţific, odată cu iluminismul a aşezat raţiunea umană deasupra celorlalte valori călăuzitoare ale cunoaşterii şi acţiunii umane. O etapă următoare a fost aceea prin care raţiunea, de dată aceasta ca for personal al conştiinţei fiecărui individ, a devenit călăuza persoanei moderne autonome, care alege să se orienteze după alegerile propriei voinţe considerate libere. Raţionalitatea modernităţii se exprimă de asemenea prin avântul dezvoltării ştiinţelor experimentale care construiesc o nouă percepţie a lumii şi omului, definind în ansamblu epoca modernă ca pe una de progres, expresie a libertăţii umane şi a adevărului ştiinţific. Caracterul raţionalităţii în modernitate este modelat de limbajul ştiinţific, care crează discursul de cea mai înaltă autoritate, considerat neutru din punct de vedere al judecăţîlor de valoare, substanţial din punct de vedere al asertării evidenţei adevărului în cunoaştere. Prin diseminarea limbajului ştiinţific, procesul de raţionalizare crează în mod efectiv forme de reorganizare ale celorlalte câmpuri de acţiune umană, de la economie şi politică la tehnologii industriale şi culturale. Încrederea în capacitatea de a face cunoaşterea un proces eficient pentru un număr cât mai mare de oameni, a sfârşit prin a mitiza prevalenţa discursului ştiinţific în modernitate, ceea ce nu a micşorat însă procesul de optimizare şi eficientizare al structurilor economice şi administrative ale societăţii moderne. Raţionalitatea a produs forme noi, profesionalizate ale conducerii societăţii, instituţiilor moderne, diversificând pe de o parte sarcinile activităţii umane, dar reducând varietatea modelelor de conduită tradiţionale, dând şanse reale doar noutăţii celor mai performante. Un alt înţeles al raţionalităţii este explicitat de reflexivitate prin care este realizată noutatea. Aşa cum arăta Anthony Giddens, producerea noutăţii se află în legătură cu reflexivitatea, în sensul că abordarea reflexivă, critică a realităţii, q tradiţiei se face prin faptul că practicile sociale sunt constant examinate şi reformate prin fluxul de informaţii care modifică în mod constant datele considerate până atunci certe. Este important ca având în vedere anvergura dezbaterii despre modernitate, să reflectăm asupra legăturii dintre dobândirea unei viziuni complexe asupra fundamentelor modernităţii, a scopurilor atinse de aceasta în evoluţia, a modernizării realizate prin tehnologia culturală desemnată pentru producerea schimbării, (despărţirea de tradiţie), a instrumentarului de cunoaştere şi acţiune a unei noi epoci, prin dezvoltarea canalelor de diseminare a culturii moderne, a unei reproducţii

Page 5: Geneza Culturala Moderna

culturale care a modificat în cele din urmă percepţia modernă şi postmodernă acordată culturii. Modernitatea s-a afirmat prin libertatea manifestată în sensul inovării perspectivelor asupra definiţiei omului, mediului său social, asupra naturii şi societăţii, asupra relaţiilor de putere, şi a condiţionării reciproce dintre acestea. Ipoteza de la care pornim este că modernitatea a transformat sfera cunoaşterii şi că a formulat răspunsuri pentru suportul arhetipal al acţiunilor umane cotidiene. Demersul refleziv, critic totdeodată major care s-a impus în acest mod a fost acela după care omul şi lumea sa se află într-o continuă reproducere culturală, depinzând de contextualitatea şi istoricitatea societăţii umane. În acest sens, traseul care uneşte interpretarea lumii omului şi tehnologia culturală ţine de capacitatea omului de a crea uneltele necesare acestei interpetări, produse ale practicii sale de cunoaştere, şi în acelaşi timp de a modela cunoaşterea propriu-zisă, conform unor instrumente care pot modifica etalonarea lumii omului şi a problemelor acestora. Instrumentarul creat de tehnologia culturală este şi cel care conservă cultura, o face mai accesibilă, îi crează un mediu proprice pentru dezvoltare şi complexitate. Gradul de complexitate al societăţii moderne, al modelului cultural modern este cel congerit de noile diviziuni produse de dezvoltarea tehnologiei culturale, prin aceasta înţelegând nu atât instrumentele culturale moderne propriu-zise, ci gradul de reflexivitate şi noile practici care se nasc din asumarea şi internalizarea acestei reflexivităţi. Tehnologia culturală produce suportul material necesar prin care cultura este diseminată în condiţii specifice, iar această tehnologie nu poate fi separată de o anumită conduită, mod de gândire care subordonează practica socială propriu-zisă. Tipologiile culturale diferă de la o fază la alta a modernităţii, astfel cele ale modernităţii timpurii de cele ale modernităţii târzii, această însemnând că procesul de inovare culturală rapidă prin care modernitatea se distinge de tradiţie, conduce la apariţia unor rupturi, separări, diviziuni în cadrul aceluiaşi context general al modernităţii. Prin extensiune, în procesul de modernizare al unor societăţi aflate înafara contextului cultural european, se poate vorbi de reacţii de adaptare ori respingere a modelului modernităţii europene, şi de efectul acestor reacţii asupra modernităţii europene înseşi. Se ştie, cultura modernă are un caracter reunificator, globalizant, prin care s-a realizat consensualitatea societăţii. Modernitatea a reliefat necesitatea construcţiei acestei consensualitaţi, punând în joc mijloacele necesare formării unei comunităţi largi de interese culturale în general, în mod specific a celor economice, sociale şi politice. În acelaşi timp, cultura modernă dezvoltă procedee de noi diviziuni prin care noutatea prevalentă în unele societăţi să fie actualizată, determinantă pentru un anumit tip de acţiune. Prin desprinderea unei anumite tehnologii culturale, celei mai sustenabile, diferenţa dintre culturi moderne se păstrează, se măreşte, făcând ca anumite proiecţii culturale să devină hegemonice. Simbolul cărţii este definitoriu modernitate pentru ceea ce numim textualizare. Întâi de toate pentru ceea ce dezvoltarea tehnologiei culturală a permis să apară sub forma de carte, după o lungă evoluţie a practicii scrisului. Să subliniem că la rândul său scrisul a însemnat o profundă schimbare în tehnologia culturală, aducând în practică o varietate de instrumente necesare conservării şi transmiterii datelor stocate despre cunoaştere. Trecerea de la oralitate la scris, precum şi la diseminarwa formelor culturii scrise, a însemnat de asemenea producereaşi diversificarea limbajului cultural, noi alfabetizări care au devenit instrumentale pentru gradul de complexitate al unei culturi. Cartea, pentru a ne referi la produsul final al unui şir de transformări care s-au succedat în modernitate, a devenit din obiect de preţ, de cult, un obiect al culturii de masă. Cartea a produs propria ei cultură, prin aceea că la început a fost formă tehnologică prin care stocarea de cunoştinţe a devenit posibilă şi economicoasă. Cultura cărţii la început elitistă, ori aulică a devenit

Page 6: Geneza Culturala Moderna

populară prin necesitatea împărtăşită de culturile moderne de a face pe oameni să dobândească cunoaştere de carte. Cunoaşterea de carte este desigur variabilă, azi ca şi ieri, dar modernitatea se întemeiază pe această tehnologie culturală pentru a putea desăvârşi celelalte tipuri de alfabetizări care s-au succedat în timp. Textualizarea culturală în modernitate este de fapt un exerciţiu imaginativ necesar prin care punem în mişcare resortul analogic al gândirii raţionale. Lumea poate fi cunoscută în felul în care se citeşte un text, iar acesta prin practica citirii devine un tip de cunoaştere care formează cititorii şi interpreţii realităţii. Textualizarea produce arhi-textul cultural. În acelaşi timp, să arătăm că instrumentul prin care cultura este diseminată nu este străin de felul în care aceasta este percepută. Percepţia noastră este efectuată pe baza concretă a suportului tehnologic cultural care este cartea, imaginea benzilor desenate, ecranul televizorului, calculatorul, ori altele posibile care vor urma. Simbolul cărţii poate fi însă mai lesne studiat deoarece statutul său notabil demonstrează existenţa unui imaginar al cărţii ca experienţă culturală majoră, nu doar că tehnologie culturală. În acest punct nu trebuie să privim însă tehnologia ca pe ceva opus culturii spirituale, ceva care constrânge spiritul ori îl obliterează, dimpotrivă. Tehnologia culturală (de la techné) a găsit modul ingenios de ivi noul prin efectul de legătură dintre idee, instrument şi sens, exprimat prin tehnologie Discursul, conversaţia euristică, predica, teorema ştiinţifică au fost transpuse în diferite tipuri de discursuri scrise care au început să fie diferite de formele lor anterioare, cel mai adesea orale. Cartea a creat cunoaşterii imaginea de integralitate, de totalitate asumată, de interrelaţionări care produc în cele din urmă unitate, continuitate. Mai mult decât orice altă consecinţă, imaginea şi semnificaţia textului este cea care a influenţat un mod de a percepe realitatea. Cartea ca simbol culutral al textualizării în modernitate, este o colecţie de texte, formă de organizare a informaţiei. Textele sunt interpetabile ca "textură" ori o ţesătură, în care cititorului este obligat se desprindă pluralitate de sensuri, fapt pentru care se recurge la tehnici de interpetare. Definiţia lui Geertz despre cultură ca loc al unei împletiri a mai multor straturi care se cer recunoscute, descifrate, urmează exemplul cărţii in care textele se leagă unele de altele, dezvoltă relaţii care nu sun doar cele dictate de locul unde sunt dispuse. Topografia textelor este una figurată, corespunzând unui sens figurat. Marea Carte poate fi cartea religioasă, cartea naturii, constituţia, cartea-operă a unui autor, fie a unui savant, artist, filosof. Relaţia auctorială se extinde de la carte la realitate, după modelul religios. Dumnezeu care a făcut lumea poate fi văzut în cartea Facerii, şi tot aşa prin extindere de sens, fiecare autor poate fi văzut în exerciţiul facerii în cartea pe care o face. Dar lumea omului nu este doar lumea autorilor. Cartea este dedicată cititorilor, a acelora care "văd" prin alfabetul folosit o altă lumea, lumea sensurilor devenite vizibile, ori figuralizează prin experienţa hermeneutică a citirii şi interpretării realitatea. Cititorii nu citesc însă doar cărţi. Cartea rămâne glosarul principal al tehnicilor de citire, al imaginării câmpului de cunoaştere asemănător cu cel al paginii scrise, al trans-scrierii realităţii prin folosirea de semne specializate. Cartea este o experienţă a praxisului cultural, reluând filogenetic, lărgind celelalte experienţe ale tehnologiei culturale.Practica scrisului face posibilă apariţia unei gramatici culturale care în timp desacralizează caracterul hieratic al culturii religioase. Trăsăturile laicizării apar în contextul cultural al dezvoltării tehnologiilor culturale, în caracterul lor de a fi aplicabile unei realităţi sociale. Gramatica culturală nu ne arată doar o morfologie culturală, ci raporturile care se stabilesc între ierarhiile culturale. Gramatica culturală instaurează, după cum ştim, raporturi de ordine şi descriere aceste raporturi, în mod cantitativ şi calitativ. O asemenea dezvoltare complexă culturală determină apariţia unei lizibilităţi tot mai accentuate a fenomenului cultural care devine astfel mai

Page 7: Geneza Culturala Moderna

transparent, în sensul schimbării caracterului esoteric în unul exoteric. Prin dezoltarea ştiinţei şi a experimentului ştiinţific, inefabilul cultural rezultat din caracterul sincretic al culturii religioase se atenuează, dispare, fiind înlocuit de descrieri specializate, cu un caracter tot mai tehnic, exemplul cel mai curent constând în despărţirea de mit în filosofie, de invocaţia poetică în literatură, etc. Faţă de polisemia sincretismului cultural, apariţia unor genuri culturale separate produce continuu germenii de diversificare ai culturii moderne, relevă capacitatea acesteia de înnoire.Desigur, atunci când am menţîonat imaginea cărţii în textualizare, vorbind despre importanţa textului, am făcut referinţă şi la rolul de căpătâi jucat de simbol şi alegorie în percepţia realităţii modernităţii, în construcţia ei. Percepţia propriu-zisă a realităţii este culturală prin aceea că simbolul şi alegoria ca mijloace retorice sunt reductive, comprimă în mod necesar realitatea la opţiuni de cunoaştere, opţiuni dezvoltate în fond din practici ale cunoaşterii. Dacă am menţionat analogismul gândirii umane, trebuie să acceptăm că simbolizarea şi alegorizarea sunt în general vorbind surse ale valorizării acestui analogism. Diferenţele dintre alegorie şi simbol au reieşit cu pregnanţă în perioada de avânt a dezvoltării modernităţii, atunci când instituţiei literaturii şi autorului de pildă, i s-au dat noi dimensiuni în producerea textualizării culturale. Tot atunci, mai precis în perioada romantică, asistăm la investirea culturii moderne cu un rol de reconstrucţie, fie reevaluând trecutul, fie profetizând apropierea iminentă a unui viitor care va pune sub semnul sfârşitului o parte din experienţele umanităţii, deschizând altele. În ambele cazuri, alegoria şi simbolul sunt folosite pentru critica prezentului. În acest fel, alegoria şi simbolul devin unelte ale formelor discursului practicat în diverse domenii, religios, politic, literar, filosofic, chiar ştiinţific, ceea ce oferă modernităţii varietatea şi competitivitatea discursurilor culturale. Vorbind despre textualizarea culturală, avem în vedere dezvoltarea unei hermeneutici culturale ce s-a dezvoltat devreme ce plurialismul cultural a fost acceptat. Interesul pentru cunoaşterea culturii moderne în ansamblul ei diversificat, mai ales după decolonizarea şi căderea comunismului de pildă, a necesitat o corelare a formelor modernităţii adoptate în respectivele ţări cu formele pre-moderne existente, pentru a accelera procesul de modernizare. Se dovedeşte că hermeneutica culturală nu este doar un inventar al unor forme revolute ale culturii pre-moderne şi moderne ( din perspectiva post-modernităţii),.că nevoia de a răspunde provocărilor globalizării crează noi sarcini pentru a găsi corelaţiile pentru a cerceta adecvat evoluţiile modernităţii în specificitatea acesteia. Se poate afirma că hermenutica culturală a luat un avânt considerabil odată ce un model unic al culturii nu a mai putut fi susţinut, când deconstrucţia relaţiilor de putere din cultura modernă a devenit posibilă. Mai mult decât la începuturile modernităţii, comparativismul cultural se dovedeşte o sursă viabilă de cunoaştere şi studiere a modernităţii, şi pentru că în locul privilegiat acordat unor formulări cu caracter esenţialist, care nu făceau posibilă abordarea comparativistă, deconstrucţia culturală a adus elemente clarificatoare ale modernităţii ce pot fi examinate comparativist. În altă ordine de idei, dacă comparativismul cultural a folosit de-a lungul secolelor 19 şi 20 doar etaloanele unor modele culturale ale Europei de Vest, există azi o percepţie lărgită asupra acestor unităţi de comparaţie.

3. Simbol şi structuri simbolice în reprezentările culturale. Continuitatea şi discontinuitatea reprezentărilor simbolice culturale.

Modernitatea construieşte diferit, uneori conflictual interpretările pe care le acordă

Page 8: Geneza Culturala Moderna

praxis-ului şî simbolurilor acestora. Constructul culturii este de natură simbolică, prin aceea că este formulat reductiv, reprezintă o analogie cu realitatea, şi este în cele din urmă o reprezentare şi nu o copie a realităţii. Cultura nu este dată, ci făcută, ceea ce îi desemnează pe oameni în funcţia de creatori, modelatori ai experienţei şi memoriei acestei experienţe, depozitată în cultură. Construcţia modernităţii la care ne referim în general prin alcătuirea unei structuri simbolice, (având ca bază o reţea, ierarhie de simboluri, o reprezentare incipientă, rezultat din experienţă) este presupusă a fi formată de o evoluţie. Există mereu un prealabil cultural spre care trebuie să ne întoarcem, cu ipoteza unei arheologii a cunoaşterii cum spune Foucault, pentru a sesiza modul simbolic în care funcţionează imaginaţia în modernitate, transformând realul în real-itate. Între acest prealabil cultural şi inovaţia care se petrece la nivelul structurilor şi reprezentărilor simbolice, presupunem că există o tensiune de comprehensiune, aceea prin care omul tinde să cunoască realul prin structuri interpretative. În acest context, realul nu trebuie interpretat ca obiect strict determinat al cunoaşterii, subordonat omului înaintea oricărei experienţe. Contactul cu realul al omului în modernitate se produce printr-o construcţie simbolică culturală, care angajează relaţia dintre contexte culturale, produce structura propriu-zisă a canonului cultural modern. Pentru ideea de modernitate care ne preocupă aici, cât şi pentru evoluţia acesteia, este important să vedem cum s-a alcătuit, se alcătuieşte percepţia prezentului ca actualitate. Pentru omul care trăieşte într-o cultură modernă, prezentul este o dimensiune constrângătoare, prin aceea că îl obligă să ţină seama de contingenţă, că nu poate să se sustragă din limitele acestuia decât cu preţul unei "evadări", adică a ceea ce se consideră drept fugă dinaintea unei realităţi obiective. Este însă discutabil cât de obiectivă este realitatea prezentului, devreme ce dacă admitem că prezentul este un construct cultural, atunci trebuie să vedem şi partea sa construită, făcută să apară drept obiectivă, legitimată ca atare. Prezenul există ca dovadă a unei structuri simbolice valorizată de comunitate, accentul pus de modernitate asupra lui subliniind felul în care constrângerea culturală este în primul rând una temporală. Sarcina majoră a culturii în modernitate este să definească timpul societăţii, cu alte cuvinte să îl construiască în reprezentările sale simbolice. O asemenea construcţie presupune desigur factori obiectivi, dar nu trebuie privită ca fiind integral obiectivă.Actualitatea este o structură simbolică a modernităţii prin care prezentul modelează spaţiul cultural. Prezentul în modernitate ni se înfăţişează ca actualitate şi cotidianitate. Actul care stă la baza oricărei experienţe a praxis-ului înseamnă actuare, în sensul unei performanţe neintrerupte de acte culturale, ( finalizate în instituţionalizări), prin care omul face şi re-face lumea modernă ca lume umană în antagonismul dintre tradiţie şi inovaţie, potenţat mai cu seamă în modernitate. Actualitatea modernităţîi înseamnă o continuă restatuare fată de tradiţie, a fi actual însemnând depăşire continuă a ceea ce este acum, prin prezentificare. De cealaltă parte, cotidianitatea, în sensul descrierii lui "acum" ( Heidegger), nivelează ruptura produsă de actualizare, ca omogenizare a dimensiunii temporale, producere de uniformitate necesară unei percepţii a normalităţii. Am folosit exemplul actualităţii şi cotidianităţii pentru a sugera existenţa reprezentărilor pe care omul le construieşte pentru a înţelege şi consolida lumea în care există. Dar aceasta ţine doar de reprezentarea prezentului în modernitate. Ea nu este singura reprezentare temporală care a modelat proiectul modernităţii. În figurarea unui viitor etern, ca în cazul pînînînrofeţiilor religioase ori ideologice, pornind de la un prezent considerat insuficient, se configurează un spaţiu al utopiei care transcende actualitatea. La fel, construcţia trecutului cultural, reinventarea sa, aşa cum s-a procedat de romanticii germani în privinţa Greciei şi Romei antice, ori a trecutului naţional glorios de către

Page 9: Geneza Culturala Moderna

istoricii şcolii romantice, dovedesc alte forme de structurarea simbolică şi reprezentare culturală în modernitate. Într-o viziune organicistă, dezvoltată mai cu seamă de gândirea romantică preluată apoi de cea pozitivistă, cultura arhaică conţine deja această reţea de simboluri, în forma sincretică a religiosului. Dar nu trebuie credem că acestea pre-există experienţei modernităţii, că nu se desparte de acestea definitiv. Aici putem găsi şi sursa unei viziuni asupra culturii moderne, una continuând o linie a tradiţiei, având un caracter de continuitate şi evoluţie, iar alta de discontinuitate, de întrerupere. Ambele se preocupă de necesitatea înţelegerii modului în care reprezentările culturale se construiesc, pe temeiul unor structuri simbolice. Chestiunea este modul prin care acestea diferă, şi priveşte o interpretare a praxis-ului cultural modern.Cum înţelegem de fapt continuitatea şi discontinuitatea reprezentărilor culturale în modernitate ? De ce trebuie să existe mai multe reprezentări legate de acelaşi subiect să spunem, iar dintre acestea unele să fie percepute noi, actuale, iar altele ca vechi, uitate, ori redescoperite ? De ce există ideea că unele reprezentări sunt mai apropiate de realitate iar altele mai depărtate nu doar în timp, dar şi ca afinitate ? Să observăm încăodată că aceste reprezentări nu sunt cu desăvârşire obiective, ele se succed într-o ordine temporală care poate fi descrisă în continuitate şi discontinuitate de forme produse de experienţa culturală umană, ca acţiune neîntreruptă de ivire a noului. Continuitatea se bazează pe ipoteza originarităţii, prin aceea că presupunem că a existat un moment incipient al culturii ( modalităţile practice de depărţire de natură), inclusiv construcţia unei reţele de simboluri adecvate, specializate reprezentării realului. Ideea de continuitate are ca fundament evoluţîonismul social, prin care înţelegem asemănarea unor etape apropiate, faptul că prin ele trece o naraţiune "legitimizatoare" cum spune Lyotard. Modernitatea se distanţează totuşi de alte etape ale culturii tradiţionale prin anvergura fără precedent pe care realul o deţine în construirea altui model de societate, algoritm social, a altor definiţii despre umanitatea omului. În lumina acestei continuităţi, presupunem că prefacerile continue, evoluţia unui model originar păstrează fie şi prin formele intermediate, un tipar iniţial. Această teză este din punctul de vedere al hermenuticii culturale expresivă pentru economicitatea ei. Ea demonstrează că acelaşi set de simboluri a fost şi este la baza actualei culturi umane, că acestea au dat unitatea şi coeziviunea lumii dintotdeauna. Mai mult, datorită acestei unităţi, înţelegerea culturală a modernităţii ca fenomen de reproducere socială inovatoare este posibilă. Dezvoltările care au avut loc, îmbogăţirea tradiţiei nu a dus la rupturi definittive, ci doar la trecere, tranziţii culturale ce privesc expansiunea aceluiaşi model unitar în diversitatea morfologică a culturii moderne. În această viziune, formele se supun esenţelor, unor fundamente care trec dincolo de diferenţele diversităţii morfologice, rămânând suspendate undeva într-o eternitate idealistă, într-un loc ferit de contingenţă, descris de un Zeitgeist. La antipozi, se află viziunea conform căreia reprezentările culturale au un traseu discontinuu, că originaritatea ca loc unic este un mit, şi că există mai mult momente iniţiale care au valoare egală în explicitarea şi înţelegerea pe care o construim prin reprezentarea propriu-zisă. Nu este vorba doar de un moment temporal unic, al originarităţii, ci şi de cel al localizării unice, de pildă Europa, America, şi de un hegemonism cultural explicit. Teza originarităţii poate duce la un impas, cel al unui centrism cultural care exclude alte momente şi locuri ori tinde să le subordoneze. Teza weberiană prin care etica protestantă a reuşit să creeze un ethos al capitalismului poate demonstra că în ultimă instanţă există un "spirit" care pune în mişcare formele existenţei sociale, o formă de esenţialism, care continuă ideea de "viclenie a istoriei", "mână invizibilă", "providenţă". După Anthony Giddens, discontinuităţile modernităţii privesc ritmul şi raza de acţiune a schimbării, natura

Page 10: Geneza Culturala Moderna

nouă a instiţuţiilor în modernitate. Toate acestea formulări specifice culturii europene moderne sunt sugestive pentru o filosofie a acţiunii care se petrece însă pe deasupra cunoaşterii umane, ceea ce mai târziu în gândirea modernistă şi mai ales postmoderniă va fi deconspirat c un joc de putere. Pe de altă parte acestea sunt graniţe ale culturalului, deoarcece ideea de divinitate nu există în religios decât prin practica rituală, care presupune o performanţă în praxis-ul religios. Dacă reluăm ideea unui început comun care constrânge de fapt evoluţiile ulterioare la un model esenţialist, vom găsi din această a doua perspectivă contradicţii între modul în care praxis-ul evoluează pe de o parte, şi pe de alta reprezentările tot mai înstrăinate, ideologizate şi ideologizante ale acestui praxis. Nevoia unei racordări, ca moment de regăsire nu atât al unei unităţi culturale cât mai ales al unei relaţionări necesare, face să ne explicăm tensiunea care se poate naşte în acest punct. Discontinuitatea reprezentărilor culturale propune o viziune pluricentrică, pluri-temporală, prin aceea că pot exista mai multe surse ale unei evoluţii temporale, cum sunt cele ale modernităţii. Acceptând ideea discontinuităţii, ieşim dintr-o subordonare ierarhică, dar riscăm să pierdem sensul unităţii, câştigate în iluminism prin conceptul de om şi cultură universală. Este posibil ca această pierdere să nu fie decât câştigul unei dimensionări a localului şi importanţei localismului, după cum în ultimul timp hermeneutica culturală a destructurat jocul de putere nu doar a naraţiunilor legitimizatoare, ci şi al ierarhiilor de orice fel. Deconstrucţia ierarhiilor trebuie însă suplinită printr-o acţiunie constructivistă, ori printr-o reconstrucţie. Propunem astfel ca ipoteză de lucru ideea că continuitatea reprezentărilor culturale ţine de o diacronie culturală, pe când cea a discontinuităţilor de cea a unei sincronii. Ambele sunt necesare, nu însă în acelaşi timp, de unde ideea unui relativism cultural, leagăn al evoluţiei modernităţii.

4. Relaţia dintre simbolul cultural şi imaginar. Ipostaze ale modelului cultural : sistem, paradigmă, strategie, context, stil de viaţă.

Simbolul cultural ocupă un loc major în viaţa unei comunităţi moderne. El defineşte complexitatea unei societăţi, prin aceea că structurează în chip diferit praxis-ul societăţii, depinzând firesc de condiţiile date. Simbolul cultural constituie o însumare a unor experienţe prin care colectivitatea se exprimă, asigură continuitatea experienţei de a trăi împreună, prin instituţiile făurite de-a lungul unor mari perioade de timp. Simbolurile culturale pot fi materiale ori spirituale, regionale ori general umane, depinzând de mijloacele prin care sunt diseminate. Prin urmare nu doar suportul abstract al formării acestora, ci şi accesibilitatea lor prin diferite forme de transmitere contează în această privinţă. Construcţia unor simboluri culturale în modernitate, apariţia şi decăderea lor, sunt activităţi prin care realizăm faptul că există o imaginaţie simbolică prin care oamenii interpretează modernitatea, dându-i sensuri "naturale".. Varietatea simbolurilor culturale cunoaşte o mişcare continuă de tranziţie, în timp ce unele se nasc, altele sunt pe cale de dispariţie. Ambele momente nu sunt însă absolute, pentru că simbolismul cultural este legat funciar de un anumit stadiu prealabil, precum şi de o continuare previzibilă, sub o formă schimbată. Simbolismul cultural pune în joc ideea de izomorfism, având în vedere că pe largi arii culturale există asemănări unificatoare în modernitate, cum ar fi structuri economicie, administrative, elemente tehnologiei culturale. Mai cu seamă în modernitate, în perioada contemporană a acesteia, se poate spune că se tinde spre un simbolism cultural al societăţii de consum. Ceea ce nu înseamnă că acesta ocupă tot spaţiul de reprezentare, că nu există şi alte moduri de simbolizare. Relaţia între o formă de simbolism şi alta nu depinde în totalitatea de o expresie cantitativă. Simbolismul

Page 11: Geneza Culturala Moderna

cultural este cu atât mai dezvoltat cu cât tot mai mulţi participanţi sunt antrenaţi în procesul de cunoaştere, în cultura de masă propriu-zisă, prin aceea că cultura de masă a produs o creştere acută a producţiei de simboluri culturale, o adevărată "laicizare" a acestora. Prin aceasta înţelegându-se ipoteca conform căreia cultura nu mai aparţine unor ceercuri închise, că nu mai este manipulată ideologic în favoarea unora şi în detrimentul altora. Acest lucru a fost făcut posibil prin democratizarea culturii, prin asigurarea unei transparenţe politice a procesului de culturalizare, în educaţie în primul rând. Simbolismul cultural modern ţine de o concepţie asupra educaţiei, de la modelul paideic grec la cel ecologic actual. Tendinţa de formare pe care o atribuim simbolismului cultural este legată şi de praxis-ul social care face posibil ca acest simbolism să rămână funcţional, să nu decadă în forme revolute. Să nu credem însă că simbolismul cultural este neaparat "progresist", că exprimă idealurile de emancipare, utopie socială ori politică ale unei comunităţi. Simbolismul cultural nu este esenţialist, el nu are o existenţă de sine stătătoare, nu este dat de alte condiţii extra-culturale. Deşi intens folosit în diferite domenii alte praxis-ului social, simbolismul cultural trebuie studiat din interiorul construcţiei simbolice a modernităţii care se ridică deasupra unor practici simbolice particulare, locale, cum ar fi cea artistică, politică, religioasă, etc.Relaţia dintre simbolismul cultural şi imaginar este reciprocă. Dacă prin imaginar înţelegem modul complex în care sunt formate mentalităţile, ideologiile, mitologiile unei colectivităţi, reiese că acestea nu se pot alcătui fără un sistem de reprezentare simbolică, iar acesta nu funcţionează decât din interiorul unui imaginar al modernităţii. Praxis-ul cultural care este câmpul de acţiune al imaginarului, este în acelaşi timp constituit de o reţea de simboluri. Ceea merită să reţinem este rolul pe care imaginarul îl dăruieşte "citirii" realităţii, teaxtualizării acesteia, interpretării prin care realitatea devine inteligibilă, lizibilă. Prin interpretarea realităţii care are loc într-un proces de demarcare a spaţiului cultural precum şi al timpului în care are loc ori este proiectată intervenţia umană. Continua definire a locului şi timpului în care omul acţionează, fixarea coordonatelor spaţio-temporale ale oricărei activităţi umane, a existenţei omului în general, ţine de fundamentele culturale ale omului. Prin relaţia dintre imaginar şi simbolism cultural, percepem relaţia neîntreruptă de socializare şi re-socializare pe care oamenii o construiesc prin praxis. Un exemplu pe care îl subliniază Pierre Bourdieu de pildă, este cel privind locul eufemismului în limbaj, anume de a "îmblânzi" realitatea, făcând-o propice omului, reprezentând o strategie culturală de control asupra a ceva perceput ostil. La celălalt capăt, reversul acestei acţiuni, cea de demonizare, de semnificarea cu simbolul răului ori al pericolului a acţiunii umane. Cele două laturi sunt de regăsit în vocabularul simbolic politic actual de pildă, cele desemnat de comunitate să descrie cel mai coerent acţiinea umană.Modelul cultural devine o realitate simbolică a modernităţii. El presupune existenţa unui imaginar şi al unui simbolism cultural care se împletesc în acţiunea umană Imaginarul este planul secundar pe care îl descoperim doar într-un apoi, atunci când reuşim să semnificăm realitatea ci simboluri care se dovedesc funcţionale. Importanţa acestui al doilea plan al acţiunii umane, nu mai puţin semnificativ decât primul nu mai trebuie dovedită. Ideologiile şi utopiile secolului 20 de pildă, pentru a ne referi doar la secolul trecut, au adus cu prisosinţă material pentru investigarea modului în care s-a făcut investirea simbolică. Modelul cultural reuneşte conform unor dominante simbolismul cultural şi imaginarul, dând seama de o anumită organizare, ierarhie, logică a ordonării.din acest punct de vedere se poate vorbi de o percepţie a modelului cultural, ori a paradigmei, a strategiei culturale, ori a unui stilul de viaţă. Este de observat că între aceste formule există diferenţe nu doar de organizare, ci şi de interpretare. Modelul cultural poate fi privit azi ca reunind toate

Page 12: Geneza Culturala Moderna

celelalte componente, deşi reprezintă probabil cea mai coerentă ierarhie de simboluri, subliniind ideea unei organizări funcţionale şi eficiente, suficiente pentru a menţine viabilitatea relaţiilor sociale moderne.

5. Modernitate, modernizare, modernism. De la consecinţele descoperirilor geografice, ştiinţifice la impactul reformelor religioase, revoluţîilor industriale şî artistice.

Instituţionalizarea culturală poate fi definită drept activitatea simbolică prin care individul construieşte apartenenţa sa la o comunitate ori societate, în acelaşi timp cu procesul de cunoaştere de sine. Prin aşa-numita deschidere spre lume din modernitate, asistăm la o ruptură definitivă între natură şi cultură, de interpretările metafizice ale naturii, proces de afirmare a ideii de umanitate, adică de construcţie şi expansiune a unei lumi a oamenilor. Discuţia despre existenţa şi trăsăturile unui model cultural nu poate fi dusă înafara acestei lumi a oamenilor, care nu poate fi însă structurată pe un model unic cultural social. Procesul de instituţionalizare al unei asemenea lumi a oamenilor, şi mai departe de reliefare a trăsăturilor care o disting este numit aici de instituţionalizare culturală, deşi alăturarea acestor doi termeni poate părea redundantă. Dacă pornim de la premisele descrise de Berger şi Luckmann, putem remarca gradul de generalizare de altfel necesar din perspectiva viziunii celor doi autori. În acest loc, instituţionalizarea este văzută ca proces prin care omul se obiectivează pe sine, în construcţii simbolice, pornind de la treapta ce a mai îndepărtată în timp a praxis-ului uman. Ceea ce dorim să subliniem din perspectiva altor cercetări, mai cu seamă din aria analizei calitative, este medierea culturală relevantă prin care omul ajunge să construiască simbolic, de la repetarea unor acţiuni la conştiinţa tipologiei acestora. Cu alte cuvinte, pentru a da un exemplu, afirmaţia la care subscriem de altfel, aceea că omul este un corp vs. omul are un corp, trebuie conectată la contextualitatea dată de experienţa culturală a individului, prin care acesta ajunge să îşi formeze o astfel de cunoaştere. Cu alte cuvinte, ne putem întreba cum ajunge omul, având în vedere că el nu poate rămâne mereu un individ generic, să ştie că este/are un corp. Răspunsurile date acestei întrebări sunt tot atâtea viziuni diferite despre instituţionalizare. În acest fel, alăturarea termenilor instituţionalizare culturală nu mai este redundantă, precizând modalitatea prin care omul construieşte simbolic. În viziunea lui Pierre Bourdieu, chestiunea apare tratată în forma constituirii şi apoi a impactului unui habitus care este un stadiu de la care se poate porni spre instituţionalizare. Habitus-ul trebuie văzut a fi în relaţionare cu formarea capitalului simbolic, prin care instituţionalizările sunt fenomene viabile, descrise ca având două sensuri, cel de constituire şi cel de destituire, arătându-se faptul că procesul de instituiţionalizare nu este astfel ireversibil. Prin această trăsătură, Berger şi Luckmann pun în mişcare ideea de dinamică a instituţionalizării, ducând la concluzia neformulată însă direct a unei reale diversităţi şi stări de divergenţă în care trăieşte omul, ca individ social şi cultural. Se poate remarca faptul că între modalităţile de tratare ale problemei de către Berger şi Luckman, Bourdieu, ca sociologi aparţinând unor şcoli sociologice diferite, şi antropologia culturală prin reprezentaţii săi, există diferenţe importante, care nu ţin doar de problema stilului cercetării, ci şi de fundamentele acesteia. Modelul cultural nu poate fi descris decât printr-o abordare trans-disciplinară, prin care se poate regăsi totalitatea obiectului de studiu în cauză. Prin instituţonalizare culturală nu înţelegem crearea instituţiilor moderne în sine, deşi instituirea acestora poate fi cuprinsă în formulele folosite de Berger, Luckmann şi Bourdieu. Având aşadar n minte aceste lucruri, putem să

Page 13: Geneza Culturala Moderna

observa că umanitatea omului, trăsătura sa distinctă, nu este dată, ci construită, că acest proces de construcţie şi semnificare simbolică depinde de contextualizarea culturală, mereu diferită de la un stadiu la altul, şi că depozitarea acestor experienţe culturale are relevanţa unui capital simbolic, cum spune Pierre Bourdieu, fapt care duce la concretizarea (schimbarea deopotrivă) a unui cadru al modelului cultural. Lumea modernă instituţionalizată în şi prin în societate este percepută ca exterioară conştiinţei omului, obiectivată, fără a fi neaparat descrisă de un raport de înstrăinare cu conştiinţa omului. Cele oatru dimensiuni ale modernităţii presupun după Anthony Giddens, capitalismul (acumularea de capital), controlul informaţiei şi supravegherea socială, controlul asupra violenţei militare, industrialismul şi transformarea naturii. Legătura dintre aceste dimensiuni care reproduc permanent o ordine a schimbării este asigurat de perfecţîonarea unui limbaj cultural diferit de premodernitate, prin care relaţiile dintre indivizi sunt reaşezate într- altă ierarhie de valori. Limbajul asigură edificiul legitimării, şi nu este întâmplător cazul culturilor care au dezvoltat limbaje alternative, şi care au avut un sprijin substanţial în a crea legitimări, proiecţii identitare multiple. În privinţa obţinerii obiectivării, se menţionăm chestiunea reificării, prin care istoricitatea producţiilor culturale umane dispare, acestea fiind privite ca obiecte ce nu mai nici o legătură cu producătorul lor, omul. Dar, cum spune Pierre Bourdieu, "nimic nu este mai înşelător decât iluzia retropectivă", adică prin comparaţie cu operele unui artist, ar fi greşit să credem că ar exista nişte esenţe care ar pre-exista realizării acestora. Adevărul unei opere artistice este înscris în practica acesteia, şi nu de fapt în ceea ce bunul simţ numeşte inspiraţie. Termenul de modernitate figurează valori, credinţe şi dispoziţii care privesc fumdamente teoretice şi practici deopotrivă, cât şi scopurile unei noi societăţi care se desparte de Evul Mediu, printr-un proces de afirmare complex. Modernitatea se referă la înnoirea intelectuală în primul rând, prin afirmarea primatului raţiunii, raţionalităţîi şi raţionalizării graduale a societăţii umane şi a perspectivelor individului, dar trebuie avute în vedere şi direcţiile de dezvoltare politice, curentele economice, dezvoltarea complexităţii organizării sociale apariţia unor noi instituţii socio-culturale), toate asamblate sub emblema unei umanităţi optimiste care are încredere în progres. Teza centralităţîi omului în univers, a culturii europene (mai târziu euro-atlantice) determină faptul ca optimismul modernităţii să coincidă cu apogeul culturii europene privite ca un prim model de cultură universalistă Raţiunea umană care predomină în structurarea conceptului de modernitate subordonează toate cele componente ale vieţii omului, imaginaţia, afectele, emoţia, obiceiurile, permiţând astfel constituirea unui cadru de raţionalizare printr-o operaţie de reducţie care a fost de succes în cadrul reformelor religioase şi a revoluţiilor politice care alternează în această perioadă de profunde şi ireversibile schimbări. Noua formă de conştiinţă a modernităţii este şi o formă de putere, cunoaşterea devenind o componentă a acţiunii politice propriu-zise. Dezvoltarea puterii statale şi schimbarea rapidă a hărţii lumii după pacea din Westfalia de pildă, cucerirea de imense teritorii coloniale, alcătuiesc un tablou sugestiv pentru înţelegere faptului că raţiunea şi raţionalitatea, cunoaşterea naturii şi dezvoltarea unei filosofii a naturii au avut un rol de seamă în diminuarea importanţei religiei şi conceptelor transcendentale. Integrarea omului în conceptul de natură a însemnat o despărţirea definitivă de lumea medievală şi o deschidere fără precedent pentru experimentul ştiinţific, politic, economic şi artistic. Modernitatea produce o separare profundă între ştiinţe şi tehnologii, arte, politic şi economic, ş.a.m.d., aducând prin impulsurile inovative ale acestor compartimente ale culturii, o nouă ierarhie în care producerea noutăţii joacă un rol primordial. Capacitatea ştiinţei de a organiza raţional cvasitotalitatea demersurilor umane, de a fundamenta nu doar cunoaşterea ci şi existenţa individului şi a unei populaţii globale în creştere, aduc

Page 14: Geneza Culturala Moderna

ştiinţa în viaţa cotidiană. Construcţia raţională a modernităţii permite ca teoriile înnoirii şi ale unei perspective umane optimiste să fie traduse din utopismul progresist general al acestei epoci în experimente socio-economice, politice, religioase, de reconstrucţie a lumii ori ale unor comunităţi umane mai restrânse. Pretenţia ca progresul să fie întemeiat pe perspective ştiinţifice, devine unul din miturile modernităţii, ideea de progres în beneficiul comunităţii însemnând adesea dincolo de retorica folosită pentru exploatarea acestui capital de speranţă, adică de schimbarea obligatorie în mai bine, dislocări culturale ireversibile, alienare, eşec economic şi politic. Modernitatea îşi construieşte sub semnul raţionalităţii optimismului şi progresului un "stil" al vieţii moderne care nu coincide, nu se aseamănă cu termenii prin care am descris mai sus modernitatea, ca fiind raţională, optimistă, progresistă. Modernitatea trebuie privită şi ca sursă majoră a incertitudinii sociale, pornind de la faptul că ordinea capitalistă este o ordine a instabilităţii, în permanenţă schimbare, cucerire de noi pieţe de capital, pentru a ne referi la impulsul expansiunii de capital, dar de asemenea deoarece autonomizarea voinţęi individului pe de o parte, iar pe de alta, supunerea acesteia la constrângeri diferite, crează o variaţie fără precedent, din care în timp se nasc consuite sociale diferite, conflictuale. Incertitudinea modernităţii este legată de puterea de inovare socială eliberată de orizontul transcendenţęi, de căutarea altor forme de investire a utopiei. Diferenţa dintre conceptul de modernitate şi stilul de viaţă modern produce una din cele mai importante rupturi, reacţii în cadrul modernităţii, în sensul unei îndepărtări de ceea ce se credea a fi stabilitatea modernităţii şi realităţile diferite de la ţară la ţară, ori de la un model cultural la altul. În acest context divers de proiecte ale modernităţii realizate plenar ori doar anunţate, un spectru inegal de ierarhii economice, politice, culturale, este important să se observe că voinţa politică de progres şi putere a unei ţări precum Marea Britanie, ca primă ţară capitalistă, întemeietoare a celui mai mare imperiu colonial, a însemnat pentru alte ţări europene o competiţie care adesea s-a soldat prin conflict militar. Extinderea modelului socio-economic capitalist de la prima revoluţie industrială la cea de a doua, a adus în atenţia altor state (Rusia ori Japonia, pentru a menţiona doar acestea) procesul modernizării în cadrul proiectului uman universalist anunţat de iluminism, dar mai cu seamă în contextul confruntărilor simbolice culturale, ori a celor directe, prin războaie. Modernizarea devine procesul complex, multistratificat prin care cuceririle ştiinţifice, economice, politice sunt transpuse în alte contexte culturale şi geografice. Modernizarea semnifică conştiinţa participării întregii comunităţi umane la modernitate, dar subliniză în acelaşi timp diferenţele între state şi culturi, trasează ierarhii diferite de la o epocă la alta. Modernizarea priveşte de asemenea tendinţa de nivelare, cel puţin în ceea ce priveşte aşteptările indivizilor, a unui model de dezvoltare unic, practicat de un grup restrâns de ţări, urmat în timp de celelalte, iar după expansiunea culturii consumatoriste, ( sfârşitul secolului 19), se observă o tendinţă şi mai accentuată de modernizare. Aceasta se impune prin formele globalizării care în această sunt evidente în diferite continente. Procesul de modernizare priveşte eficientizarea şi structurarea riguroasă (birocratizarea) a formelor de administraţie, prevalenţa acestora faţă de alte forme de conducere tradiţionale. Descrierea naturii puterii precum şi participarea la exerciţiul democratic al acesteia, determină adesea importul unor forme moderne economice să fie însoţit de forme politice, culturale, de un stil de viaţă nou. Prin trecerea accentuată la cultura mass-mediei şi internetului modernizarea este inevitabilă, ceea ce nu înseamnă că eficientizarea, democratizarea sunt privite ca procese ce se defăşoară de la sine. Deşi a fost descrisă ca un proces ale cărui rădăcini se află în cultura euro-atlantică, modernizarea nu trebuie confundată cu europenizarea ori americanizarea. Dacă prin

Page 15: Geneza Culturala Moderna

modernizare s-a înţeles curent industrializarea, pentru a da un exemplu, soluţiile care au tradus concret acest proces au fost diferite de la ţară la ţară, depinzând de variabile de factori, energie, forţă de muncă, ş.a.m.d. Procesul de modernizare decurge într-un plan multistratificat cu atât mai rapid mai rapid cu cât este impulsionat de tendinţele de regruparea şi recentrare ale capitalului economic ori simbolic..Termenul modernism aduce în lumină dezvoltarea artei şi gustului artistic, componentă formatoare a capitalului simbolic din modernitate. Modernismul îşi delimitează perioada de formare la sfârşitul secolului 19 şi 20, translatând din lumea artistică în cea social-politică o serie de mode şi modele, unindu-le sub impulsul de a produce şi instaura noutatea cu orice preţ. Modernismul priveşte ameliorarea condiţiei umane prin promovarea unor valori care se bazează pe experienţa şi cultura artistică. În acelaşi timp modernismul dezvoltă o critică a modernităţii întemeiată pe nucleul romantic al experienţei moderniste. Trebuie să se observe faptul că modernismul se departe de romantism, tocmai prin impulsul experimentalist şi atacul socio-politic pe care il duce împotriva burgheziei, a valorilor clasei de mijlox pe care le descosideră deoarece limitează libertatea opţiunilor individului. Modernismul este în acelaşi timp experimentalist şi "spiritualist" încercând să caute prin formalismul care îl caracterizează o suprenaţiei a formei perfecte, o replică dată peste timp organicismului romantic. Modernismul aduce cu sine accentul anti-mimetic, importanţa ficţionalizării întregii arte, a literaturii în primul rând, şi de aici o progresivă de-construcţie a idealurilor până atunci stabile ale modernităţii, cum ar fi autoritatea spirituală.

6. Tranziţia culturală. Modernitatea şi procesul de secularizare. Normativitate şi normalizare în procesul de secularizare

Termenul de tranziţie este abuzat în prezent, pierzându-şi specificitatea. În pofida acestui fapt, merită să reamintim faptul că la începuturile Renaşterii, termenul a desemnat un anume mod de etalonare a temporalităţii umane, ca practică a voinţei de a atinge noi stadii de perfecţiune, conduse iniţial de un model religios. Tiparul unei viziuni asupra progresului uman a fost dat de cultura religioasă, şi de aici importanţa unei legături între tranziţie ca fenomen al schimbării şi secularizare. Ideea de schimbare nu a fost privită cu încredere de nici o autoritate laică ori religioasă, aceasta însemnând că orice schimbare punea sub semnul întrebării canonul cultural existent. Ideea unei tranziţii culturale aşa cum a fost propusă de da Fiore rămâne ca gen proxim al unei definiri a procesualităţii modernităţii. Tranziţie în acest context cultural general înseamnă a lua în seamă tradiţîa de a conserva experienţa culturală într-o formă stabilă, şi tendinţa antagonică, de a elibera experienţa culturală pentru experiment, pentru noi forme ale noutăţii culturale. În acest fel procesualitatea prin care se iveşte noul se împlineşte într-un contact conflictual între şcoli de gândire diferite, reprezentând interpretări opuse asupra realităţii. Tradiţia instaurează un primat al descendenţei diacronice, experimentul cultural care produce noul, o situare sincronică. Cunoaştem aceste două linii care se confruntă mereu în percepţia modernă asupra tranziţiei, dar este important să redăm acestei perspective duale conţinutul ei de context cultural. Este înafara oricărei evidenţe să susţinem că tradiţia nu produce noutate, ori să ne bazăm doar pe experimentul novator fără să privim sursele acestuia. Prin aceasta trebuie să privim un lucru pe care modernitatea l-a impus cu prioritate, şi anume ritmul accelerat al tranziţiei. În nici o altă epocă precedentă, schimbarea provocată de reunirea factorilor novatori nu a fost mai pregnantă, şi în nici o alta nu s-au produs politici de schimbare atât de evident

Page 16: Geneza Culturala Moderna

exprimate pentru a produce o dislocare considerată a aduce un progres binemeritat de societate. Aceste căi de acţiune au fost politice, economice, militare, artistice, filosofice, etc. În acest mod schimbarea produsă a urmărit de cele mai multe ori, ori a pretins pe baza unor programe, manifeste, declaraţii, că urmăreşte un plan dinainte conceput pentru ameliorarea vieţii. Ritmul tranziţiei a luat un şi mai mare avânt tocmai din această perspectivă a îmbunătăţirii vieţii, prin aceasta înţelegându-se în primul rând apelul de masă pe care modernizarea l-a produs, pentru cel mai mare număr de actori sociali. Secularizarea implică tranziţia. Fără să definim pe larg conceptul de secularizare folosit pintre alţii şi de Max Weber (desvrăjirea lumii), să remarcăm că procesul având acest nume desemnează o experienţă de viaţă în temporalitatea umană, despărţită de eternitate. De la bun început secularizarea are drept cadru imanenţa. Sub zodia secularizării omul trăieşte în veac, are conştiinţa morţii sale ca individ mai curând decât cea a sfârşitului lumii. Modernitatea poate fi percepută în funcţie de interpretări diferite. Nu se poate exclude, oricâte interpretări am pune în joc, o anumită percepţie conform căreia modernitatea este schimbarea accelerată pentru producerea continuă a noului în diverse domenii, o activitate de anvergură produsă de societatea capitalistă, mai cu seamă. În acelaşi timp, să subliniem că modernitatea reduce considerabil, dacă nu complet orizontul cultural transcendental, manifestând preferinţă pentru imanenţa culturală. În modernitate se vorbeşte tot mai mult de de-spiritualizarea lumii, de drama omului care se simte tot mai îndepărtat de rădăcinile sale "naturale", înţelegând prin aceasta fie trauma dominării naturii şi distrugerii ei graduale, fie incertitudinile provocate de o lume în care religiosul are o poziţie marginală, iar religiozitatea este investită în tehnologie, politică, divertisment. După Anthony Giddens, chestiunea producerii noutăţii în modernitate nu se datorează a ceea ce până a cum ar fi ţinut de apanajul ritmul accelerat de schimbare prin care capitalismul urmăreşte producerea de capital nou, ci prin efectul pe care toate aceste schimbări îl au asupra întregii lumi, societăţi, asupra imaginarului în cele din urmă. Giddens găseşte că factorul care instaurează noutatea este reflexivitatea, exprimarea criticismului, examinarea altor ipoteze, de fapt prin schimbarea a ceea ce curent se cheamă mentalitate. Faptul de a privi critic ceea ce tocmai se produce ca noutate, accelerează ritmul de dislocare pe care noutatea îl aduce, producând o ruptură la nivelul păstrării pe timp îndelungat a ierarhiilor culturale, (totalitatea formelor culturale), şi în consecinţă crearea altora noi. Reflexivitatea este sursa care accelerează tranziţia de la o fază a modernităţii la alta. Modernitatea nu este orientată înspre trecut, mai mult, reorganizează trecutului din perspectiva prezentului, adaptându-se proiecţiilor unui viitor pe care pretinde că îl construieşte. "Deîncapsularea" relaţiilor sociale în modernitate, aşa cum este prezentată de Anthony Giddens, este un mijloc de interschimb prin care pot fi vehiculate fără a ţine seama de trăsăturile indivizilor care le folosesc, legitimitatea politică, banii, pe baza unei investiţii de încredere abstractă, şi nu individuală. Dezvoltarea încrederea abstracte (în instituţii) ori de cea articulată de o cultură contractualistă, este demostrată de autor ca o trăsătura ă modernităţii împreună cu noţiunea de expert. Una din sursele care se aplică consecvent în această direcţie este raţionalizarea şi optimizarea. Întregul demers critic al reflexivităţii este orientat de un anumit reducţionism interpretativ necesar ideii de operabilitate spre raţionalizări şi optimizări. Tocmai aici consistă şi bogăţia de posibilităţi pe care o asemenea folosinţă a reflexivităţii o aduce. Modernitatea introduce o viziune a timpului fragmentat conform căreia individul nu mai aşteaptă "descoperiri" într-o transcendenţă care să aibă şi sensul unei salvări. Dislocarea profundă este cea produsă de interpretarea timpului care se limiteză astfel la cel al acţiunii, mai degrabă decât cel al contemplaţiei. Am

Page 17: Geneza Culturala Moderna

pus faţă în faţă aceste două moduri de interpretare a timpului uman pentru a sesiza modificarea profundă produsă de secularizare, şi prin aceea că adevărul nu mai aparţine revelaţiei cât mai ales căii care duce spre revelaţie, adică acţiunii, care arată versiuni ale adevărului şi nu întregul adevăr.Modernitatea poate fi descrisă succint cu ajutorul a două perspective care s-au constituit deja care arată procesul de secularizare, şi anume societatea capitalistă şi apariţia statului-naţiune. Cele două procese de instituţionalizare sunt strâns legate de procesul de secularizare, de fapt se condiţioneză reciproc. Atsfel producerea de mărfuri, acumularea de capital, exportul acestuia şi crearea de noi pieţe pentru mărirea capitalului, produce efectul unei globalizări accelerate, a unei uniformizări rapide şi creşterea unei clase noi care luptă pentru ideea de separare, nu doar a puterilor, ci de limitări pentru dezvoltări ulterioare. Principiul acestor separări succesive care este intrinsec secularizării poate fi regăsit de la transformarea limbilor sacre în limbi moderne, la separarea puterilor în stat, de la separarea bisericii de stat, la graniţele dintre disciplinele ştiinţifice. Separările produc noutate. O separare importantă priveşte despărţirea economiei de politică, nu prin aceea că cele două nu se influenţează, ci pentru că dezvoltă domenii din ce în ce mai specifice. Separarea atinge noi limite tocmai prin specializările care se crează din praxis-ul uman. Secularizarea aduce neîntrerupt un examen critic asupra realităţii existente, promovând modernizarea prin optimizări succesive, prin raţionalizarea şi democratizarea întregii societăţi, proces care este legat de valorile tradiţional liberale ale societăţii capitaliste. Religiosul nu se separă doar de politic, dar ambele entităţi devin mai specifice, producând noi rupturi, care la rândul lor cer dezvoltări ulterioare. Această semioză a domeniilor culturale specifice se cere reordonată prin redefinirea perspectivelor globale. Societatea capitalistă a făurit nu doar un model economic propriu ci mai înainte de acesta un imaginar, o mentalitate nouă. Compartimentarea şi dezvoltările diferitelor specializări au creat de asemenea un tip de control social nou, prin apariţia mai întâi a unei birocraţii administrative care să regleze afacerile de stat, apoi a unor clase de experţi care să controleze producţia de bunuri spirituale şi materiale, ei înşişi producători de reflexivitate socială. Controlul şi administraţia sferei publice devin în modernitate forme de exercitare ale puterii. Herbert Marcuse observa la un anumit moment dat al dezvoltării societăţii americane demersul clasei politice americane spre o "administrarea totală", caracterizare prin care filosoful german critica noua societate de consum. Pe de altă parte dezvoltările istorice din cea de a doua jumătate a secolului 20 au demonstrat că valorile acestei societăţi de consum şi-au impus apelul de netăgăduit asupra restului lumii. Democraţia anglo-saxonă s-a dovedit aptă să aducă rezolvări benefice tensiunilor culturale şi sociale. Timpurile de azi sunt timpuri ale secularizării care s-a petrecut în cultura acestei părţi a societăţii umane. Transformările produse la nivelul naţiunii care devine dintr-o comunitate etnică una civică promovând un model federalist sunt o altă sursă majoră pentru separări ulterioare.

7. Perspective ale modernităţii culturale. Diseminarea modernului prin model şi modă. Descentralizarea modelului cultural unic. Pluralitatea culturilor.

Este important să pornim în acest demers de la premisa că modernitatea ca proces de permanentă înnoire şi reflecţie asupra procesului însuşi se bazează pe o modificarea continuă a ceea ce face posibil praxis-ul cultural. Modernitatea ca produs al noutăţii culturale desparte ceea ce este la un moment dat considerat ca aparţinând trecutului, şi angajează dimensiuni înnoitoare prin procesele de raţionalizare,

Page 18: Geneza Culturala Moderna

normalizare, optimizare şi globalizare. Prin aceste procese de permanentă testare de noi soluţii, de investigare a posibilităţilor de schimbare, are loc de asemenea un continuu proces de secularizare, prin care societatea trece de la un stadiu cultural la celălalt, pe o scară care porneşte de transcendent la imanent. Aceasta nu este dată de legitimarea stadiului tehnologic avansat în care se găseşte la un moment societatea, ci de relaţionarea pe care trebuie să o avem în vedere atunci când vorbim despre modernitate şi modernizare. Procesul de modernizare în care sunt cuprinse vaste arii culturale reclamă prezenţa celor patru procese mai sus menţionate, precum şi o reflecţie asupra direcţiei acestora. Modernizarea înseamnă de asemenea punerea în evidenţa a unui mod cultural care să câştige preeminenţă şi aplicabilitate într-o arie cât mai largă. Astfel, se observă legătura dintre modă şi model, deoarece proiecţiile oricărei schimbări trebuie să preexiste într-un model care să fie aplicabil. Aşadar aplicabilitatea proiectului modernităţii pune în joc o nevoie de economicitate care la rândul ei subliniază resorturile constrângătoare ale actului cultural. Deci, raţionalizările care jalonează calea oircărei noutăţi culturale, se multiplică în modernitate, şi putem spune că reflexivitatea modernă analizează căile de raţionalizare, prin care aplicabilitatea poate fi pusă în mişcare. Aşa cum am arătat până acum, raţionalizările privesc toate domeniile culturalului, acestea sunt cu atât mai performante cu cât relaţia de concurenţă dintre ele este mai performantă. Raţionalizarea pune în lumină construcţia unui telos, face comprehensibilă acţiunea culturală, trasează limitele unei norme. Instrumentele raţionalizării ţin de bogăţia vocabularului cultural care depinde la rândul său de tradiţia culturală ce precedă orice experiment înnoitor. Câteva exemple clasice de raţionalizare din diverse domenii culturale demonstrează schimbarea survenită în modernitate. Astfel, raţionalizarea din confesiunea protestantă a produs o schimbare de mari consecinţe în aşa-numită teologie a covenantului. Modelul cartezian de filozofie se bazează pe o raţionalizare matematică. Ştiinţele naturii parcurg o ază importantă de la fixismul lamarckian la darwinism. Exemplele ar putea continua în ccea ce priveşte domeniul inventicii, de la locomotiva cu aburi, la automobilul lui Ford, ş.a.m.d. Raţionalizările se bazează în general vorbind pe reducţii necesare, pe specializări stricte, dar şi apariţia unor ştiinţe noi, care începând cu secolul 19 au un caracter pronunţat transdisciplinar. Raţionalizările pun în evidenţa gradul de sofisticare culturală al societăţii, capacitatea indivizilor de a se acomoda schimbărilor rapide. Ceea ce nu ne scuteşte de consecinţele unor raţionalizări dramatice. Pericolul constă în a crede că raţionalizarea poate deveni o matrice a modernităţii, că modernitatea este exclusiv raţională, ori că răspunde la apelurile unei raţiunii istorice etc. În acest fel nu facem decât să ideologizăm modernitatea, găsind mereu justificări pentru stări de fapt care sunt astfel trecute sub tăcere, considerate normale, mai curând decât să fie privite critic.Normalizarea nu priveşte doar procesul de creare şi instituţionalizare a normelor. Nu despre modul complex în care sunt create şi instalate normele este vorba aici, ci despre modul în care normele sunt aplicate printr-o adaptabilitate graduală a indivizilor la ele, prin acomodarea şi interacţiunea factorilor dintr-o contextualitate culturală. Între normele religioase şi cele culturale există o veche şi evidentă legătură, vizivil prin importanţa conduitelor în modernitate. Din punctul de vedere al normalităţii este important să observăm de pildă felul în care ceea ce fostt la un moment dat noutate a devenit stereotip. Normalitatea arată cum se produc stereotipurile culturale, felul în care tipizările sunt coniderate naturale ori fireşti din perspectiva unei comunităţi. Normalizarea ca proces este o dezvoltare de stadii care se desfăşoare într-o unitate temporală, prin care naturalizarea noutăţii este în cele din urmă asigurată. Este mai dificil să dăm seama întotdeauna de graniţele care

Page 19: Geneza Culturala Moderna

separă ceea ce este considerat a fi normal, aparţinând unei norme, de ceea ce este privit a-normal deci fără de normă. Normalizarea trebuie privită ca un proces de adaptare, acomodare la norme, prin care constrângerile culturale sunt acceptate, devin autoconstrângeri. Normalitatea are în vedere mai mulţi factori de asigurare ai consensului, dintre care menţionăm pe cel de creare a unei siguranţe sociale, implicit individuale. Această dezoltare a produs în consecinţă politici de normalizare a vieţii sociale, ca de pildă controlul asupra violenţei, problema drepturilor omului, abilitarea unor legi privind conflictele internaţionale, etc. Dar aşa cum remarca Foucault, normalitatea poate crea sisteme de supraveghere a individului şi în consecinţă, noi forme de reprimare a acestuia. Normalitatea culturală burgheză a fost contant atacată nu doar de scriitorii şi artiştii ultimului secol, dar şi de creatorii unor noi ştiinţe cum este psihanaliza, prin care Freud, Jung, Lacan pentru a menţiona trei mari şcoli ale psihanalizei care au analizat "normalitatea" vieţii în societatea modernă. Normalitatea în cultură trebuie să păstreze o balanţă corectă între tendinţele de transgresare care vin dinspre experimentele golite de substanţă, şi tendinţele de a transforma cultura în ideologia unui grup la putere.Optimizarea joacă un rol distinct în aşteptările indivizilor precum şi în producerea propriu-zisă de noutate. În lumea unei societăţi de consum, noutatea apare promovată sub sloganul că este întotdeauna "mai bună" decât forma precedentă, această formulare extinzându-se de la produsele materiale la cele spirituale,. Optimizarea este legată de procesul de normalizare, de stabilire a unui consens care să demonstreze creşterea standardului de viaţă.. Optimizarea se referă cu întâietate la gradul de confort şi siguranţă în care indivizii societăţii respective pot trăi. Optimizarea trebuie să aibă în vedere producerea unui nivel "mai-bun" concurenţial şi performant, care să nu fie de fapt ultimul stadiu al problemei. În acest fel, optimizarea este de fapt o spirală a asigurării calităţii vieţii. Prin urmare, optimizarea interesează mai întâi de toate, aspecte ale politicilor prin care modernizare este pusă în practică, reliefând capacitatea de aplicabilitate a politicilor, precum şi orientarea pragmatică ( spre acţiune) a culturii în general, a culturii de masă în particular. Felul în care optimizarea asigură resortul de control şi administraţie a societăţii este important a fi subliniat. În acest sens, trebuie să arătăm felul în care ecologia a devenit o resursă majoră de optimizare, după ce a fost pentru o vreme (şi mai este în multe din statele moderne) o ameninţare la adresa managementului politic şi cultural. De asemenea, să nu pierdem din vedere faptul că în numele unei stări de mai-bine, a optimizării, se produc de fapt experimente culturale ori de management cultural care nu prezintă decât o garanţie superficială că vor duce la ameliorarea dorită.Globalizarea este un concept larg îmbrăţişat azi, aproape un clişeu al culturii populare. Să remarcăm faptul că globalizarea nu a apărut doar în faza târzie a modernităţii, deoarece proiectul universalizării circulaţiei bunurilor culturale nu datează doar de câteva decenii. Se poate spune că regula prin care societatea capitalistă se conservă şi se reproduce este globalizarea. Pe temeiul economic dar şi pe cel a unui export de model cultural cum este cel al democraţiei, globalizarea descrie o relaţie importantă între mod, modă şi model cultural. Globalizarea nu poate avea loc înafara unei structuri culturale performante care să aibă capacitatea de extensiune, să fie aptă de export cultural, de schimb de valori materiale şi spirituale. De asemenea, globalizarea este condiţionată de un management politic superior, care să excludă ascensiunea la putere a forţelor totalitare. Doar o asemenea societate poate evolua rapid spre valorizarea modelului cultural în forme ale unei permanente schimbări, prin modă. Moda culturală este legată de existenţa unui model care se poate exprima prin diferite variante. Nici una însă îndeajuns de cuprinzătoare, în sensul de a totaliza toate opţiunile consumatorilor. Moda culturală

Page 20: Geneza Culturala Moderna

nu îşi propune de fapt să realizeze o asemenea unificare de amploare în beneficiul unei unanimităţi de expresie. Pluralitatea culturilor în modernitate a fost recunoscută treptat pornind tocmai de la această nevoie resimţită (mai cu seamă în cea de a doua jumătate a secolului nostru) de a democratiza ierarhiile culturale, şi de a asigura accesul la cultură prin formularea unei diferenţe, chiar admiterea unor divergenţe care să nu fie într-un asemenea grad antagonice încât să împiedece realizarea unui dialog cultural.

8. Cultură universală şi cultură naţională. Cultură şi identitate naţională, etnică, de grup. Cultură etnică şi civilă.

A defini cultura ca pe un atribut universal al umanităţii, având în acelaşi timp rădăcinii naţionale este o cucerire a modernităţii. Idealul unei culturi naţionale se dezvoltă concomitent cu constituirea statului-naţiune, este una din pârghiile importante ale formării acestui tip de comunitate socială şi este diseminată în forme bine constituite în continuare. Cultura naţională este percepută ca simbolul tradiţiei unei comunităţi care revendică un teritoriu, o limbă, o crednită religioasă, chiar o anumită formă de guvernământ. Pentru început, să observăm de asemenea sursele iluministe ale culturii naţionale, care se îndrepta spre o anumită comunitate realizată prin limbă şi religie, mai degrabă decât prin interese personale de natură economică ori politică. Coeziunea culturii naţionale se descrie prin definirea unui "spirit al poporului" care constituie factorul rezistent, esenţialist al coeziunii comunităţii. Cultura naţională pune în valoare specificitatea naţiunii, creând în consecinţă instituţii moderne prin care trăsăturile naţionale să fie puse în valoare. În prezent, se poate spune că avem de a face cu un aspect de clasicizare al definiţiei de mai sus, prin aceea că relaţia tot-parte reprezentată în formula de mai sus, a fost puternic ideologizată. În realitate, modul teoretic în care universalul există implică localul şi invers nu este de regăsit întrutotul în politicile culturii naţionale aplicate în actualitate. S-ar putea spune că în lumea de azi definită prin consumatorism cultural, o asemenea formularea apare drept una de prestigiu cultural, de legitimare prin care se realizează un fel de consens al reprezentativităţii culturale, un simbol al prezenţei totalităţii componentelor, decât una prin care efervescenţa realităţii culturale este exprimată. Asistăm de fapt la reproducerea continuă a unui hegemonism cultural, la faptul că diferenţele culturale existente nu produc nicidecum o egalizare de şanse pentru culturile marginale, că exportul de modă cultură şi de uniformizare este mai intens decât oricând. În acest sens se poate pune întrebarea dacă relaţia exprimată mai sus mai acoperă ceva într-o realitate atât de diferită ? Să ne întrebăm aşadar cât de naţională mai este o cultură care trebuie să facă faţă influenţelor globalizării, cum se realizează efectiv raportul dintre naţîonal şi universal în prezent, ori dacă specificul naţional mai poate fi întrezărit în importul masiv (şi obligatoriu) de forme instituţionale. Se poate de asemenea pune întrebarea dacă percepţia culturii naţionale nu a fost redusă doiar la păstrarea unor caracteristici etno-lingvistice, ori a rmăs iremediabil legată de tradiţie. Merită de asemenea să remarcăm faptul că atunci când Goethe formula principiul de literatură universală, iar romanticii germani puneau în acţiune conceptul de comparatism între diverse culturi ale contemporaneităţii, mai cu seamă cele ale Occidentului şi Orientului, ei aveau în vedere doar o hartă culturală a Europei reduse la un grup de ţări.. Conceptul formulat în acea epocă, purtând consecinţele unui iluminism teoretic şi optimist nu mai corespunde în aplicaţiile sale tehnologiei culturale de azi, după cum nu se poate pune că este actualizat de înţelesul care este acordat azi termenului naţional. Să ne

Page 21: Geneza Culturala Moderna

reamintim că "cultura naţională" a fost un atribut de seamă a societăţii capitaliste, a devenit unul in punctele forte ale romantismului cultural şi politic de asemenea, dar a degenerat prin exagerări xenofobe şi rasiste la o dimensiune fundamentalistă. Omul universal şi cultura universală sunt tributare europocentrismului, şi dacă urmărim ce s-a întâmplat de fapt în profunzimea relaţiei antagonice dintre universal şi naţional, atunci trebuie să renunţăm cel puţin pentru o vreme la dorinţa de a construi ierarhii totalizante. Se poate pune întrebarea ce este universal în cultura ţărilor cărora li s-a impus un regim autocratic fie de dreapta ori de stânga, iar faptul că au fost excluse de la standardele culturale ale excelenţei, aşa cum acestea au fost constituite în Occidentul liber şi democratic, înseamnă oare că aceste (numeroase) ţări nu au avut pentru perioade lungi de aproape u jumătate de secol, cultură ? Dacă au avut atunci cum se integrează aceasta cultură să spunem minoră, cea a războiului rece, ori a dictaturii, în cadrul unui concept universal ? Nu ar trebuie oare redefinită chiar relaţie dintre universal şi naţional, pornind de la acest impas ?O altă faţetă a chestiunii este cea a termenului "naţional" în cultură. În epoca a ceea numim postcomunism şi postcolonialism este dificil să credităm termenul naţional cu ceea era acumulat din aspiraţiile revoluţiilor de la 1848. De asemenea, faţă de proiectele unei realităţi politice federaliste, termenul naţional este o reacţie de apărare mai degrabă decât una de perspectivă. Termenul de naţional a fost formulat în epoca de glorie a unei construcţii identitare, când prin cultura naţională se percepea mai cu seamă descoperirea unui strat fundamental al unei comunităţi, aparţinând exlusiv al acesteia, dincolo de orice influenţe ori confluenţe. Descrierea etnografică, discursul despre etnogenezele diverselor comunităţi, diferenţele psiho-lingvistice, etc, au concurat pentru diversificarea a cât mai multe asemenea entităţi naţionale, apărate de organisme statale, care se legitimau astfel pe o comunitate culturală solid ancorată în realitatea culturală. Dar de multe ori statul şi formarea naţiunii au coincis, dacă nu chiar formulele statale, politice au prevalat în constituirea celor culturale există chiar un decalaj considerabil, mai cu seamă la statele aşa-zis tinere pentru care cultura naţională coincide cu momentul afirmării culturale propriu-zise. Insurgenţa localismului care se poate observa azi, este un răspuns la "modernitatea" naţionalului, în sensul că realitatea naţională nu poate fi exclusă, nici redusă la o entitate reactivă, retrogradă şi opusă procesului de modernizare şi democratizare. Asistăm la o redefinire, dacă nu chiar la o reconstrucţie a naţionalului, a naţiunii, după dramaticele consecinţe ale războiului rece şi autoritarismului ideologic. Cultura naţională se află într-o relaţie de contextualizare culturală cu ceea ce am numi cultura universală ori mai degrabă globală.O altă dezvoltare majoră a culturii moderne este legată de cultura de grup. Prin aceasta se înţelege locul grupului minoritar, opus ori aflat pe graniţa culturii majoritare. Noutatea în această privinţă nu o reprezintă apariţia unei disensiuni profunde între majoritatea şi minoritate, ci ţine mai cu seamă de politicile de emancipare ale grupului minoritar. Trebuie menţionat faptul că grupurile elitiste ori de putere nu sunt o realitate doar a zilei de azi, ele s-au impus însă preponderent în modernitate prin afirmarea mesajului prin care dreptul la diferenţă a fost făcut public. După exemplul liberului arbitru care reflectă azi afilierea religioasă, merită să urmărim cum diversitatea grupurilor asigură de fapt un nivel al globalizării. Existenţa unei strategii de subversiune prin care grupul atacă cultura majorităţii, cerând mereu noi asigurări de imdependenţă, înseamnă aplicarea unei politici de balanţă în care nici un model nu trebuie să prevaleze asupra celuialt, majoritarul ca şi minoritarul.Schimbarea cea mai importantă care s-a petrecut în acest context de permanentă confruntare culturală productivă, poate fi socotită trecerea de la o cultură etnică la una civică. Deşi mai mult un deziderat decât o realitate larg împărtăşită, această

Page 22: Geneza Culturala Moderna

trecere are totuşi atributul unei noutăţi care se petrece în prezent prin procesul de raţionalizare, prin care individului ca membru al societăţii îi sunt acordate drepturi care în pre-modernitatea nu existau. Diferenţele dintre cultura naţională şi cea civică sunt conferite de natura schimbărilor acumulate prin dezvoltarea socială, în deosebirile marcate între ceea ce Anthony Giddens numeşte "mediul de încredere" şi "mediul de risc", respectiv felul de constituire al coeziunii inter-individuale şi riscurile care îl periclitează pe individ. În privinţa acestora din urmă, putem specula pe marginea riscului reflexivităţii şi insignifianţei de care vorbeşte Giddens, ca surse ale discsursului naţionalist, ptincipalul impediment al constitutirii dezideratului de naţiune civică. Cultura naţională nu trebuie privită ca fiind ameninţată de dezvoltările care survin din schimbările calitative ale comunităţii sociale, a globalizării însăşi ca proces unificator şi nivelator. Dimpotrivă, cultura naţională poate avea şansa de a renaşte într-o formă care să înlăture exclusivismul şi proiectarea celuilalt ca duşman. Pe de altă parte, cultura civică are nevoie de fundamentarea şi exercitarea experienţei moderne capitaliste, prin care statutul individului şi al societăţii este reformulat.

9. Cultură înaltă şi cultură populară. Cultură alternativă, contracultură, subcultură. Hegemonism cultural.

Modernitatea creează o denivelare profundă prin diferenţa dintre cultura înaltă (cultura elitei) şi cultura populară. Cele două straturi ale culturii au existat pentru o lungă perioadă de timp distinct separate, fără ca separarea lor să devină ostentativă. Clivajul dintre cultura populară şi cea înaltă înseamnă despărţirea dintre două tipuri de consumatori şi de asemenea o diferenţă a mijloacelor tehnologiei culturale. Nu vom insista asupra explicitării celor două concepte, dar trebuie să admitem că dezvoltarea culturii în modernitate s-au creat diviziuni între cultura de specialitate, şi aceea care a rămas pentru un public larg, caracterizată printr-un nivel de accesibilitate mărit, cultura de masă. Separarea celor două tipuri de cultură demonstrează procesul dinamic a compartimentărilor culturale, de făurire de noi misiuni pe care le atribuim culturii în procesul de secularizare. O asemenea misiune este aceea de a privi educaţia ca pe un drept pe care societatea îl acordă, din perspectiva legitimării şi distribuirii acestei funcţii membrilor comunităţii moderne. Spunem "distribuire" a funcţiei culturale deoarece cultura nu însemnat doar stocare a informaţiei (vezi, ideea de putere a culturii la Bacon), ci şi descrierea unui anumit model cultural prin distribuirea participării ori restrângerea acesteia la un cerc riguros controlat. Stocarea într-un anumit mod al informaţiei culturale determină strategiile de schimbare ale societăţii moderne. Exemplul ştiinţelor noi continuă într-un ritm accelerat experimentalismul culturii moderne, secularizate. Înţelesul de cultură înaltă acoperă şi un scenariu de putere pe care elită îl acordă acestei puteri. Cultura înaltă s-a format prin prin consecinţele diviziunii muncii, şi mai apoi prin dezvoltările ulterioare ale tehnologiei culturale. Cultura înaltă a însemnat de asemenea un anume grad de iniţiere şi esoterism cultural. Odată cu societatea capitalistă şi cu nevoile de culturalizare ale acesteia, cultura de masă a ridicat probleme noi, prin diviziunile pe cale le-a adus în favoarea dezvoltărilor separate. Cultura înaltă înseamnă tot mai mult o cultură specializată, în timp ce cultura populară a devenit la rândul ei distribuită în diferite sectoare ale societăţii, dominate de acelaşi grad al accesibilităţii şi divertismentului.nu se mai poate susţine însă că disincţia intre cele două tipuri de cultură rezistă în actualitate, că nu se fac adesea incursiuni dintr-un domeniu în altul, astfel de exemple existând de pildă cazul literaturii, muzicii, picturii, mai cu seamă.Trebuie să avem în vedere că distribuirea funcţiilor şi misiunilor culturii au fost

Page 23: Geneza Culturala Moderna

dintotdeauna un act de putere. Chestiunea poate fi înţeleasă ca diferenţă a ceea ce numim caracterul esoteric şi cel exoteric al culturii, ambele necesare organicităţii acesteia. Dacă luăm în considerare totalitatea actului cultural ( vezi teoria lui Mauss) şi examinăm încercarea de a restaura sincretismul prin manevrele de parodie pe care le practică de pildă postmodernismul, se poate considera că acest aspect de totalitate nu a dispărut, că el funcţionează încă, dincolo de interpretări şi politici culturale. Apariţia distincţiei dintre cele două culturi este realizată prin procesul de secularizare ori mai precis prin sublinierea caracterului ludic ori de joc pe care cultura modernă îl. capătă cu preponderenţă, aşa cum arăta Huizinga. Fondul existent al culturii populare precapitaliste s-a modificat considerabil odată ce cultura de masă s-a bazat pe ştiinţa de carte a celor care trebuiau să devină funcţionari, birocraţi, şi pentru care cultura nu mai reprezenta decât o nevoie de insstrumentalizare. Apariţia presei, radioului, televiziunii, şi filmului au dus cultura spre alte orizonturi care nu puteau deveni decât specializate faţă de cultura cărţii. Consecinţele culturii de masă duc spre o nouă alfabetizare. Aceste alfabetizări duc la rândul lor la noi modele de educaţie, care accentuează percepţia terapeutică asupra culturii actuale. Cultura populară, mai târziu cultura de masă a reprezentat preponderent valorile clasei de mijloc ale burgheziei, ori clasei de mijloc. Astăzi deşi este relativ dificil să mai acordăm termenului clasă înţelesul dat acum câteva decenii, nu se poate spune că realitatea clasei a dispărut Fără valorile clasei de mijloc, fără tipologia gentlemanului din epoca iluminismului, promotor al cetăţeanului de azi, este greu să ne închipuim cum ar arăta cultura noastră.Stratificarea culturală de care aminteam duce şi la o altă diviziune, cea dintre cultura oficială şi cultura alternativă, o cultură născută în societatea postcapitalistă, de consum. Cultura oficială, de curte, cultura aulică nu reliefează doar onservarea şi diseminarea unui anume model cultral privilegiat de anumite interese de putere care se face astfel publică, ci şi nişte actori sociali speciali, care sunt producătoii angajaţi culturali pentru un anumi model de cultură.xistă repercusiuni importante pentru ceea ce se chemată autonomia de creaţie a creatorului de cultură, care în epoca modernă nu mai este anonim, are un statut aparte.Cultura oficială consideră că este cea reprezintă integralitatea socială, iar pentru aceasta oferă o anumită bază de interpretare de putere care afectează autonomia creatorilor individuali. Cultura oficială îşi asigură în mod deschis misionarismul cultural, încercând să îl legitimeze cu naraţiunea unei nevoi organice de ordonare şi disciplinare. Ceea ce se dovedeşte însă fals o dată cu apariţia concurenţei acestei culturi, anumea cea alternativă, care este făţis ori mai puţin deschis, contrarie oricărei aserviri a culturii de către scopuri politice. Sau altfel spus, militează pentru păstrarea drepturilor tradiţionale liberale ale culturii, prin forme de protest, experimentând programe prin care cultura trebuie să se desprindă de orice control centralizat, să devină liberă chiar şi de estetismul artei pentru artă. Raportul antagonic dintre cultura oficială şi avangardă a fost şi este vizibil în toate domeniile care au pretenţia că produc mişcări de avangardă. Dacă cultură oficială a încearcă să îşi asigure un capital simbolic ori cel puţin o bază de manipulare politică, pretinzând că rolul ei este cel de a consserva tradiţia, cultura alternativă care se bazează pe cea a avangardei de asemenea, pretinde că rolul culturii este cel a de produce noutate, de a lăsa formele culturale să participe la o concurenţă aşa-zis liberă. De fapt şi una şi cealaltă din culturi, doresc să ocupe spaţiul public pentru autorizarea formelor lor de diseminare. Educaţia este pregătită pentru creşterea unui public apt să ceară o anumită cultură, de aceea o educţie liberală. Atât cultura de avangardă cât şi cea oficială depind de actorii care sunt în general intelectualii, profesioniştii culturali, ce acţionează într-o direcţie ori alta.Se cuvine să facem o deosebire între intelectuali şi aşa numită intelighenţie,

Page 24: Geneza Culturala Moderna

deoarece aceasta din urmă a fost folosită mai cu seamă în tentativa de a instala o cultură alternativă în Europa de Est, în epoca războiului rece şi a comunismului, tentativă care a reuşit, după părerea noastră doar în anumită ţări cu un puternic fundal al culturii religioasă, în special cel dat de confesiunea catolică. Deosebirea constă că în tradiţia occidentală, intelectualul mizează doar pe valorile proprii şi pe ideea de mic burghez, (Bourdieu), pe când intelighentul este preocupat în baza tradiţiilor narodniciste-iluministe de "înălţarea întregului popor". Intelectualul se consideră propria sa sursă de autoritate, ori mai bine spus considera că opera pe care o desăvârşeşte îl autorizează să existe şi să aspire la un statut social pe care nu îl dă statul, ci societatea. Pentru intelectualul occidental societatea este mai veche decât statul. Intelectualul de acest tip se consideră în "serviciul" societăţii. Pe de altă parte, intelighenţia s-a simţit mereu datoare să renunţe la individualitatea pentru a se pune în slujba unui popor, a unei comunităţi care trebuie să fie repusă în drepturi, adică educată, etc. prin acest sacrificiu, abnegaţie. Intelighenţia se ataşează unei viziuni totalitare asupra societăţii în care statul, societatea, poporul coexistă într-un tot unitar, care tinde să fie chiar armonic.în acest model nu există ceea ce societatea capitalistă liberală numeşte separaţia puterilor, domnind o aşa numită etică a unanimităţii.

10. Eroul cultural, modernizare şi democratizare în cultură

Secularizarea ca proces de continuă separare de tradiţie şi de reflecţie asupra acesteia, de inventare a noutăţii, trebuie înţeleasă şi prin activitatea unor eroi culturali. Prin accepţiunea sociologică a termenului, eroul cultural trebuie să se bucure nu numai de recunoaştere, ci şi de o adeziune profundă cu comunitatea în imaginarul căreia trăieşte. mereu adecvată. Eroul cultural pune în lumină o adevărată "reprezentare" teatrală prin care sensurile modernizatoare ale noutăţii sunt clarificate. Nu sugerăm întămplător termenul de scenă, ci ni se pare important ca una din metamorozele importante produse de secularizare, cea de la altar la scena de teatru să funcţioneze aici, după modelul oferit de celebrele Scrisori ale lui Schiller. Un erou cultural apare atunci când societatea este pregătită să asigure o anumită misiune individuală, un model cultural şi o confruntare simbolică din care să reiasă o soluţie novatoare. Eroii culturali nu se pot identifica doar naţional, tipologia lor depinde de istoricitatea şi contextualitatea care îi face viabili pentru o perioadă de timp, angajată în metamorfoze comtinue. Eroii culturali sunt răspunzători pentru a spune aşa, de secularizarea ce are loc în diferite grade, la diferite dimensiuni. Nu toţi eroii culturali aparţinând unor arii culturale sunt valizi pentru o ideea de universalitate. Cu toate acestea, putem să ne gândim la două tipuri care străbat timpurile şi meridianele : sfântul şi războinicul. Înapoia acestor două arhetipuri culturale îi putem recunoaşte pe cei doi eroi ai societăţii arhaice, pe şaman şi pe vânător. Cele două personalităţi ale societăţii arhaice reprezintă şi două tipuri de cunoaştere simbolică deosebit de importante pentru ceea ce urmează a se dezvolta în cultura societăţii. Sfântul şi războinicul demonstrează o percepţie duală, care înfăţisează o lume incipient plurală, o lume sacră şi una profană, o lume care reclamă atât diversificarea cât şi reunirea acelor două modele într-o societate a omului. Astfel, observăm că eroul cultural asumă un rol de secularizator, prin aceea că trăieşte "în veac", şi se supune cerinţelor acestei ambiguităţi şi continui schimbări, având o deschidere continuă spre cotidianitate şi actualitate. În continuare, să urmărim câteva ipostaze ale eroului cultural, şi anume gentleman-ul, artistul, dandy-ul şi expertul.În abordarea acestor tipuri de eroi culturali facem referinţă implicit la ceea ce rolul de

Page 25: Geneza Culturala Moderna

reprezentare îl are pentru toţi eroii înainte enumeraţi. Pentru început, gentleman-ul care aparţine epocii luminilor şi în aceeaşi măsură epocii capitaliste este eroul care reprezintă nu numai o nouă clasă ci şi o altă percepţie culturală, care va fi debuşeul culturii civice.Valorile pe care le reprezintă acest erou cultural şi secularizator, respectul onorabilitatea, toleranţa, urbanitatea, mai mult decăt orice capacitatea de a da seama despre sine cât şi despre alţii ( accountability) pe care o înţelegem ca reflexivitate socială, sunt valori care inovează cultura occidentală iar apoi întreaga cultura europeană. Gentleman-ul aparţine unei culturi urbane, ironice, reflexive, şi mai cu seamă critice, dar nu coimplet seularizate, deoarece tot în această lume componenta pietistă nu a dispărut. Aceată componentă apare tocmai ca o raţionalizare şi mai adâncă a societăţii. Gentleman-ul construieşte sfera publică a societăţii moderne, prin prevalenţa individualismului, estetismului, a valorilor liberale în politică, dar şi în viaţa de zi cu zi. Libera iniţiativă condusă de omul emnacipat îl face pe gentleman să se transforme într-un erou generic ( explorator, lider politic, scriitor, militar) care este atractic şi azi, prin mesajul său cultural.Artistul este un eroul produs prin excelenţă de modernitate. El reprezintă o victorie a secularizării asupra unei societăţi care exprima valori transcendente. Înlocuirea acestora cu valori imanente, cum sunt cele artistice, se produce o schimbare radicală, prin aceea că artistul concurează arhetipul creatorului. După cum se ştie, la începutul modernităţii în Renaştere poeticienii au acordat un statut bine delimitat artistului creator, subliniind rolul subiectivităţii creatoare. Artistul care are conştiintă modernităţii se consacră creaţiei, aceasta însemnând că opera sa îl autorizează, şi prin aceasta, aşa cum subliniază Pierre Bourdieu, artistul strânge capitalulul simbolic necesar pentru a determina reprezentarea sa autonomă în sfera publică. Modelul acumulării de capital simbolic pe care îl evidenţiază artistul poate fi mai târziu imitat de alţi eroi culturali, între timp artistul devenind un homo faber ale cărui valori sunt cele ale creativităţii şi construcţiei de operă. Opera artistului este reprezentarea simbolică a totalităţii pe care creativitatea umană încearcă să o reproducă prin reflexivitate, şi desigur prin acţiune creatoare. Idealul operei îl face pe artist relativ autonom de interesele materiale, deoarece realizarea operei pare să readucă în joc ideea de transcendenţă într-o lume care refuză de fapt valorile transcendenţei. Dar devreme ce religiozitatea se manifestă creator în artă, artistului îi revine rolul de a explora condiţia de creator de valori care au un context transcendent. Drama dintre imanentul condiţiei în care artistul trăieşte şi o năzuinţă salvatoare spre realizarea unei opere face ca drama artistului să fie analogă cu cea a jertfei divinităţii. Diferenţa dintre artist şi dandy este limpede exprimată în trecerea spre modernism. Dandy-ul aduce pe scena modernităţii egostismul vieţii estetizate, un stil de viaţă artistic care nu mai are drept scop producerea unei opere, ci doar trăirea vieţii ca şi când aceasta ar fi o operă. Dandy-ul demontrează prin modul cotidian al vieţii că omul modern este liber să aleagă şi să încurajeze valori non-conformiste. Dar devreme ce artistul autentic este de fapt non-conformistul adevărat prin crearea unei opere novatoarea, dandy-ul mimeză doar aceasta diferenţă prin atitudine, prin modă, el fiind de fapt integrat societăţii şi conformismului acesteia care permite un anume grad de manevră ce nu poate însă fi confundată cu radicalitatea artistului autentic.Expertul ( sau la început birocratul, aşa cum a fost proiectat de Weber), apare în societatea capitalistă dezvoltată. Diferenţa faţă de mandarinul puterii constă în sofisticarea controlului asupra societăţii. Societatea capitalistă dezvoltată are nevoie de specialişti care să controleze şi să administreze ceea ce cămpurile noi de putere produc, noi diviziuni, ce conduc la dezvoltări ulterioare. Ceea ce îi desparte pe experţi de artişti este printre altele diferenţa dintre idealul de operă şi cel de proiect social. Dacă opera este realizarea unei idealităţi artistice cu valoare transcendentă,

Page 26: Geneza Culturala Moderna

proiectul social realizat de experţii şi de birocraţi reprezintă punerea în practică a unor politici prin care se consideră că binele comun este salvat. Pentru expert caracterul social al muncii devine transparent, controlabil şi este un nou câmp de putere culturală ( Pierre Bourdieu) prin care instituţîile sunt puse în valoare. Expertul este responsabil de asigurarea cantităţii şi calităţii reflecţiei critice asupra realităţii sociale. El produce o parte a tehnologiei culturale a societăţii de consum, prin aceea că subdivide câmpurile de cunoaştere, conform unor proiecte de anvergură social-politică. Pentru expert nu mai este posibilă extensiune enciclopedistă a culturii, expertul trebuie să opereze mereu într-o direcţie verticală, strict limitată, pentru a fi eficient. Dacă creativitatea este dominanta majoră a artistului, expertul se distanţează de acesta prin eficienţă şi operabilitate, transparenţă a fazelor proiectului care trebuie realizat. Desigur opera şi proiectul se pot asemăna din perspectiva unei idealităţi generale, dar ele se despart definitiv din momentul în care analizăm mijloacele de realizare.Se poate observa astfel traseul secularizării în producerea de eroi culturali, de la examenul critic şi discursul emancipator-optimist al gentleman-ului, la construcţia unei conştiinţe sau al unui imaginar critic, la ideea de operă personală integratoare, având nevoi transcendente, la ideea de muncă salvatoare. Succesiunea de eroi culturali arată o resemnificare continuă a canonului cultural. Democratizarea în cultură trebuie să pornească de la această premisă, pe care o introduce secularizarea. Prin schimbarea unui conţinut cvasi-religios, ( vezi de pildă acel "ora et labora") într-unul imanent, cu un caracter subliniat politizat,( în sensul de aplicare al unor politici), secularizarea aduce noi tipuri de eroi culturali potrnţiali, cum ar fi sportivul, care într-o eră a divertismentului, angajează adeziunea unor largi categorii de consumatori. Nu dorim să insistăm în acest loc asupra definiţiei procesului de democratizare care după Huntington este o componenetă esenţială a modernizării, inclusiv a secularizării. Ci am sugera că sub impactul noutăţii pe care democraţia occidentală a impus-o, democratizarea redefineşte de asemenea rolul culturii, în sensul că cultura modernă trebuie să conţină comandamentele democratizării în sine şi pentru sine, să le facă aplicabile. Trecerea de la o democraţie normativă, prescriptivă la una participativă, prin crearea mijloacelor politice de realizare a accesului unor categorii tot mai largi de cetăţeni, a devenit o realizare a acestor ultime decenii. Democratizarea culturală a introdus o dezbatere asupra formării canonului cultural, existând astfel tendinţa de a deconstrui acest canon, pe de o parte, iar pe de altam de a-l reconstrui, important fiind faptul că acesta nu mai este privit ca fiind aureolat de sentimentul cvasi-religios al permanenţei.

11. Versiuni ale modelului cultural european

Există un model cultural european ? Este modernizarea un proces cultural european ? Întrebările capătă sens dacă ne îndepărtăm de harta unei Europe mereu în schimbare, şi privim spre alte orizonturi culturale. În acest loc, o asemenea întrebare îşi dezvăluie rostul comparatist. Printr-un şir de diferenţe care sunt de domeniul evidenţei, locuitorii Europei şi tradiţia lor culturală se deosebesc de alte locuri şi alte comunităţi. Prin aceasta putem înţelege oare că există de asemenea o structură care se őnglobeze într-o formă inteligibiă respectivele diferenţe ? Istoria ne aduce dovezile necesare prin care putem vedea că în mai multe zone ale Europei a a existat, în timpuri diferite o conştiinţă a diferenţei, chiar mai mult o statuare a superiorităţii acestei diferenţe, care a transformat conştiinţa modelului cultural european într-un fel de limes ce despărţea pe cei ce se considerau în interiorul culturii, de cei care erau priviţi drept barbari. Dacă luăm în seamă formarea unui

Page 27: Geneza Culturala Moderna

model cultural continental, nu ne referim în primul rând la coordonatele lui geografice. Ele contează desigur din perspectiva descrierii unui spaţiu, ca punct de sprijin pentru descrierea unor experienţe culturale care s-au petrecut în diacronia formelor culturale. De asemenea trebuie spus că în definirea diferenţei culturale, spaţiul în care este realizată producţia culturală a contat ca factor de distribuiţie, clasificare, recunoaştere. (Frobenius, Blaga). Pentru înţelesul culturii, spaţiul este o componentă majoră, care direcţionează sensul acţiunii umane. Dar în acelaşi timp acesta nu este unicul factor. Dacă există un model cultural european, acesta trebuie să apară distinct prin formele sale de organizare, şi una dintre acestea care ni se pare semnificativă este în cazul Europei, relaţia dintre dimensinea locală şi cea continentală. Europa a început să existe prin conştiinţa unei unităţi culturale trans-locale, fie prin intermediul unor imperii, fie prin cel al unor frontiere confesionale, ambele forme fiind instituţii de marcă ale unei culturi europene. Relaţia dintre local şi supra local, dintre centru şi provincie, dintre urbanitate şi ruralitate au creat forme consistente prin care modelul cultural european se distinge de celelalte modele într-o unitate de timp sincronă. O asemenea relaţie, subsumabilă celei dintre unu şi multiplu, arată că modelul cultural european a fost condus spre extensiune, şi că a dezvoltat practici în consecinţă. Cultura Europei a fost condusă spre asertarea unor conduite culturale care s-au dovedit performante, preluând controlul asupra altora, impunându-se printr-un mod cultural care a impus constrăngerile culturale europene asupra altora, ceea ce a însemnat că aceste constrângeri erau deja formate, verificate în interior, apte pentru a fi exportate. Pentru a reliefa existenţa acestei conduite culturale care diferenţiază modelul european de alte modele, pornim desigur de la praxis-ul cultural. Se observă astfel importanţa dată în cultura europeană raţiunii, a măsurii si etalonării, deschiderii spre lumea înconjurătoare, ceea ce duce pe de o parte la dorinţa unei obiectivări, dar de asemenea la realitatea unei reificări. O a doua trăsătură care nu poate fi omisă este aceea conform căreia modelul cultural european se defineşte prin experimentalismul său, prin despărţirea de natură, pe care aşa cum o vedea Spinoza de pildă, se desparte în natura naturans şi natura naturata. Raţionalizările şi reducţiile culturale au structurat modelul cultural european spre o unitate, dezirabil organică, dintre teorie şi practică, spre găsirea unui sens integrator al omului în univers. În acelaşi timp, se poate spune că modelul cultural european a fost influenţat de practicile sale religioase, economice, militare, administrative care s-au dovedit a fi puse în slujba unei acţiuni. Constituirea unei comprehensiuni originare a individului în modelul cultural european, a format în această cultură un sens al acţiunii pentru împlinirea unor condiţii plenare a existenţei. În acelaşi timp modelul cultural european s-a remarcat prin provocarea unor serii de rupturi culturale, prin care inovaţia culturală s-a obiectivat într-o anumită contextualitate. Aceste rupturi s-au manifestat în formele violente ale unor revoluţii care caracterizează mai cu seamă cultura modernă a societăţii capitaliste europene ( Braudel). O distincţie care se poate opera în cadrul modelului cultural este cea privind relaţia dintre vizibil şi invizibil, dintre esoteric şi exoteric. Prin această relaţie ne referim la procesul de secularizare care a avut, are loc, în mod evident credem mai rapid şi mai vizibil în cultura europenă decât în celelalte culturi. Prin aceasta dorim să înfăţisăm faptul că modelul cultural european, presupune o conduită pragmatică, prin care ceea ce nu este cunoscut să apară în forme inteligibile, măsurabile de experienţă omului, căt mai aproape de dimensiunea cotidiană a acestuia, nu are şanse să fie recunoscut. Prin aceasta observăm că modelul culturii europene s-a preocupat de o definire a nevoilor omului ca entitate singulară, care trebuie să-şi asigure prin reproducerea lumii sale continuitatea.

Page 28: Geneza Culturala Moderna

12. Versiuni ale modelului cultural central-european.

Studierea modelului cultural central-european poate deschide numeroase piste fertile atât din punctul de vedere al studierii modelului cultural autohton cât şi a celui european. Modelul cultural românesc a fost influenţat de modelul cultural al vecinilor de la vest, atât în problema statalităţii, cât mai ales în modul de viaţă, instituţiile, şi habitus-cultural. Din perspectiva europeană, studierea unui model cum este cel central-european propune o perspectivă unică, cea unei zone multiculturale, multiconfesionale şi multietnice, inegale ca dezvoltare, care a reprezentat nu doar un potenţial conflict ci şi o înflorire culturală distinctă în interiorul Europei. Problema situării şi reprezentării unei zone în centrul Europei a fost reluată de mai multe ori în istoria Europei, deoarece această arie este una strategică. Privind pe harta culturală a zilei de azi zona geografică care cuprinde state precum Austria, Ungaria, Slovacia, Cehia, Slovenia, părţi din Polonia, Germania, se poate spune că modelul central-european are frontierele culturale ale fostului imperiu habsburgic, şi că dacă istoric acesta este defunct, cultural vorbind urmele vieţuirii sale mai sunt prezente în multe domenii. Teza unei Mitteleuropa a fost resuscitată în timpul războiului rece şi apoi în perioada post-comunistă în dorinţa de a sublinia similitudinea între culturile unor ţări precum Ungaria, Cehia, Polonia, şi desigur Austria, de a reliefa ceea ce le face distincte din perspectiva unor regiuni ale Europei. Mitteleuropa s-a dorit nu doar un punct de răscruce dintre Occident şi Orient ci şi o arie culturală în care cultura modernităţii a fost deosebit de vie, modelând personalităţi originale şi impunându-le apoi în toată lumea. Desigur un asemenea concept are întâi de toate o încărcătură politică : o asemenea Europă de mijloc era expresia nu doar culturală ci şi una politico-militară a unei dinastii, şi avea un rol de jucat în relaţiile internaţionale. Cu atât mai mult proiectul unei Europe de mijloc, de după căderea Imperiului a interesat pe unii mai mult, în funcţie de mizele politice în joc. Harta modelului de care vorbim poate fi lesne retrasată pe teritoriul Austro-Ungariei, şi priveşte centrul radiant al culturii austriece, capitala unei culturi complexe, de interes internaţional cum era Viena. Dar strălucirea acestei culturi precum şi a celorlalte capitale ale Imperiului de la Budapesta, la Varşovia ori Praga, nu trebuie redusă doar la aceste centre ale literaturii, filosofiei muzicii, arhitecturii, politicii. Modelul central-european are o importantă componentă, cea a relaţiei dintre centru şi margine care a interesat postmodernitatea. Nu întâmplător modelul cultural al Vienei fin-de-sičcle , pentru a cita titlul uneia din lucrările celebre despre această temă, interesează literatura postmodernă şi nu numai, (influenţa lui Wittgenstein în filosofia secolului 20), în dorinţa de a găsi şi inventa la nevoie ascendenţele necesare. Acest model cultural a fost de asemenea ocazia istorică pentru a asista la naşterea unor modele culturale naţionale, ori ale unor identitţi culturale care au continuat să se impună după ce modelul unitar, al coeziunii supranaţionale a încetat să mai existe. Este vorba de identitatea ungară, de cea cehă şi slovacă, de cea polonă, la urmă, dar nu în ultimul rând de cea a românilor transilvăneni, dacă vrem chiar de cea a unei provincii culturale deosebite de altele cum este Transilvania. Dar pe lângă aceste identităţi, este important să menţionăm şi alcătuirea unei identităţi evreeşti moderne, nu doar printr-un ideolog cum este Theodor Herzl, dar prin participarea masivă a atâtor şi atâtor intelectuali şi artişti evrei la viaţa creuzetului cultural al Vienei. Faptul că acest model cultural poate fi privit ca un loc al metamorfozelor culturale se datorează unui anume spirit liberal care a caracterizat puterea habsburgilor cel puţin pentru o anumită perioadă. Apoi trebuie considerată arta politică austriacă de a trata cu

Page 29: Geneza Culturala Moderna

diferitele naţionalităţi, interese, culturi, şi de a crea un spaţiu, de multe ori însă doar unul virtual, practic inoperabil, consecinţa fiind în cele din urmă prăbuşirea acestui imperiu. Trebuie să însă să privim formarea acestor identităţi culturale într-o anumită contextualitate culturală, dată de circumstanţele politice ale Europei post-napoleoniene mai cu seamă, în jocul de interese ale celorlalte două imperii vecine. Privind în general articularea modelului cultural de care vorbim, trebuie să notăm o primă trăsătură a acestui model, organicitatea sa. Cultura acestei arii a fost dominată de ideea unei unităţi care să fie exprimată în diferite domenii ca o diversitatea de stiluri culturale emergând din acelaşi trunchi comun. Organicitatea poate fi pusă pe seama unei culturi religioase comune care s-a sedimentat într-o formă care să amintească de unitatea originară, chiar dacă teritoriul imperiului a fost despărţit dramatic de diferenţele confesionale, de mişcările reformei şi contrareformei. În aceeaşi măsură organicitatea respectivă a fost cea a unui proiect politic de unitate constrângătoare, care a afectat în cele din urmă spriritul de independenţă al naţiunilor din imperiu. Organicitatea de care vorbim a răms în mare măsură la nivelul unei idealităţi culturale reprezentate în arte şi literatură, muzică, mai puţin în ceea ce priveşte domeniul politic. Elementele naţionale centrifuge nu au putut fi constrânse la nesfârşit de proiectele utopice ale asigurării diversităţii unui model din ce în ce mai liberal. Organicitatea modelului austriac (austro-ungar) s-a văzut contrazisă mi târziu de mişcările radicale, xenofobe de dreapta, naţionaliste care au adâncit şi mai mult diferenţéle existente. Stilurile culturale diverse au cerut în cele din urmă o cultivare specifică. O a doua trăsatură care poate fi pusă pe seama originalităţii acestui model cultural este hermeneutica sa culturală. Dacă cercetăm reprezentările din variate domenii ale culturii acestui model, vom avea proba unui mod de a reflecta la existenţa cotidiană şi la actualitatea propriu-zisă, la temele individului modern, ale societăţii moderne, ale problemelor comunităţii. Toate aceste formează o conştiinţă de sine prin care modelul cultural se distinge, prin excelenţa operelor produse în artă, literatură, ştiinţă, etc. Modelul cultural austriac s-a remarcat prin articularea unei asemenea hermeneutici culturale, reprezentate de şcoala lui Freud de pildă, şi a urmaşilor săi. Hermeneutica culturală nu este doar aplicarea ştiinţei psihanalizei la fenomenul cultural şi social, în locul acesteia putând figura interpretarea dată de sociologia cunoaşterii (Lukacs şi Mannheim), de cea a filosofiei limbajului, de muzică, etc. un loc special pentru conturarea unor hermeneutici pentru a face posibil dialogul cultural pe care acest model l-a întreţinut între diverse discipline de cunoaştere şi arte. O hermeneutică specială a fost cea a estetismului austriac care a înflorit la sfârşitul secolului 19, şi a traversat domenii diferite ca literatura, pictura, arhitectura, dar şi cultura de masă care a au temeiuri puternice în imperiu. În fine o ultimă trăsătură poate fi observată în păstrarea unei clasicităţi pe care modelul cultural central-european a urmărit-o, fie prin fascinaţia pentru natură, limbaj, fie prin prudenţa liberalismului profesat.

13. Versiuni ale modelului cultural românesc.

O premisă de la considerăm că merită a se porni în discutarea modelului cultural autohton este includerea a două aliniamente de gândire care au fost, sunt opuse, cea a a tradiţionaliştilor, şi cea a moderniştilor ( sincroniştilor), care sunt după părerea noastră utile pentru a examina formarea unui model cultural, în pofida diferenţelor lor. În acest sens, diferenţa dintre tradiţionalişti şi sincronişti compune de fapt o reuniune de motive, elemente care denotă şi mai aleas conotează efortul de crearea a unui model cultural într-un moment resimţit ca al unei necesităţi istorice.

Page 30: Geneza Culturala Moderna

Acest moment al necesităţii istorice survine după realizarea statului unitar român, după 1918. Există desigur antecedente importante care au jalonat calea spre dezbaterea constructivă a modelului românesc, prin prisma fixării unei identităţi comunitare româneşti şi nu mai puţin prin inventarea unui discurs naţional, care după modele occidentale dar şi orientale (ruseşti) să permită coeziunea unei viziuni naţionale. Dificultatea majoră în reperarea unor standarde asimilabile celor occidentale constă în absenţa unor şcoli de gândire (vezi modelele clasice german, francez, englez, chiar american dacă luăm în seama chestiunea federalismului american) care să instaleze un demers propriu. Mai degrabă sub patronajul unor gânditori, autori, scriitori, politicieni, modelul cultural românesc cunoaşte o afirmare evidentă în perioada de înflorire maximă a societăţii capitaliste româneşti, când dezbaterea este liberă, permiţând mai multe puncte de vedere. Liberă să fie de asemenea intens ideologizată de viziunea narodnicist-sămănătoristă, ortodoxism, în paralel existând o replică mai palidă a unei culturi democratice, liberale, care avea să dispară după un scurt dar intens intermezzo. Din acest punct de vedere apare o tensiune importantă pe care este construit modelul cultural românesc, fie printr-un discurs apologetic, fie printr-unul apocaliptic, aceasta fiind lipsa de adecvare la standardele europene, ori mondiale recunoscute. Şi în consecinţă una din obsesiile care transferă decalajul în problema recunoaşterii identităţii noastre. Rezolvarea decalajului devine pentru mulţi dacă nu pentru aproape toţi, o problemă de reprezentare a aderării la standardele europene ori de respingere a acestora. Fie că se recunoaşte decalajul dintre noi şi Occident, fie că acest decalaj este mascat de supralicitarea originalităţii culturii româneşti (vezi teza unei "sinteze dintre Apus şi Răsărit" care demonstrează relaxarea problemei într-un compromis superficial), decalajul, inadecvarea sunt motive principale ale criticii pe care acest model o conţine, încercând să se legitimeze. Astfel, fie critica înapoierii faţă de Occident, fie critica imitării valorilor occidentale, modelul cultural românesc este un model al diviziunii şi excluziunii, al unui proces de secularizare abia început ( vezi pulsiunile purismului românesc, târzii faţă de alte culturi în secolul 20). Tentativele de a ascunde această tensiune disruptivă au adus o mitologie paseist-romantică, care a căutat originaritatea românească fie în arhaitatea culturii noastre pre-creştine, vezi dacismul romănilor, fie în cea creştină anterioară tuturor occidentalilor, românii sunt creştini din timpurile apostolilor, fie în evadări ideologice de tip fascistoid ori comunist. Aceste încercări vor continua atăta vreme cât tensiunea care stă la baza modelului cultural autohton nu este investittă într-o construcţie socială, cât timp este mitologizată şi manipulată din punct de vedere politic.Să nu uităm că societatea civilă românească s-a format după făurirea statului român modern, că ea a suferit trauma dizolvantă a mai bine de o jumătate de veac de dictatură, în care a fost dusă la limita supravieţuirii şi că datorită acestui fapt reacţia ei a fost slăbită până la un blocaj strict controlat de putere. Societatea civilă românească nu a fost pe agenda de lucru a factorilor de putere, deoarece lipsea un principiu esenţial al construcţiei sociale, subsidiaritatea, principiu al culturii politice occidentale. Astfel, inadecvarea la standardele occidentale trebuie observată critic, fără nostalgie ori resemnare, prin măsurarea corectă a raţionalizării, normalizării, optimizării, şi globalizării. Cazul modelului cultural trebuie de asemenea de-dramatizat de lecţiile istoricismului romantic care au prevalat. De-mitologizarea culturii noastre nu trebuie însă să diminueze eforturile constructive ale unor creatori de modele (Blaga), chiar dacă acestea datează. În fond caracteristicile culturale ale unui model, exprimă tocmai această datare, cultura modernă nu este un model pentru eternitate. Disputa dintre tradiţionalişti şi modernişti trebuie privită ca un angajament de a fixa limitele modelului cultural românesc. Nu atât faptul intens

Page 31: Geneza Culturala Moderna

exploatat că s-ar afla la confluenţa unor culturi contează aici, ci mai ales că el exprimă un proces de tranziţie culturală, fiind un model modern, născut sub presiunea modernităţii, lipsit însă de capacitatea de a privi înafara acestui model, deoarece în afara lui nu există în formele unor instituţii. Înafara modernităţii, cultura româna este orală, arhaică, rurală. De aceea chestiunea secularizării în analiza modelului cultural autohton este deosebit de importantă. În această analiză trebuie să deosebim mai multe praguri, să privim rolul unor instituţii cum sunt biserica, statul şi statalitatea românească, şcoala (iluminismul, Universitatea), capitalismul românesc, formarea grupurilor de interes şi a partidelor, problema separării puterilor în stat. Secularizarea trebuie să dea seama de asemenea şi de existena unui strat profund de religiozitate care este exprimată constant în diferite forme, atitudini. Este de asemenea nevoie de a fixa o cumpănă pentru priorităţile de studiere a modelului cultural, anume de a separa unele direcţii de altele. Dacă toate direcţiile de studiere se resorb de pildă în chestiunea naşterii naţiunii române, nu vom avea decât un discurs legitimizator al acestei probleme, eventual reciclarea discursului naţîonalist românesc de la sfârşitul secolului 19. Dacă însă vom trece la evaluarea fiecărei componente, vom regăsi ansamblul care trebuie analizat. Modelul cultural românesc fiind un model modern este şi un model reformist, chiar dacă ritmul acestor reforme nu este cel mai adesea coordonat cu nevoile de reformă. Dar trebuie să precizăm de asemenea şi direcţia in care vin aceste reforme, aproape în totalitatea lor ele vin dinspre putere, şi nu angajează masele decăt prin mijlocirea unei inteletualităţi care aparţine de fapt puterii, cel puţin până în momnetul actual. Momentul în care reformele vor veni din interiorul societăţii civile, va fi momentul în care societatea românească va deveni conştientă de modernitatea ei, o va asuma şi exploata pentru perfecţionarea ei.

14. Versiuni ale modelului cultural american.

Modelul cultural american poate fi considerat azi hegemonic dar în acelaşi timp marginalizat. Foarte mediatizat, modelul în cauză suportă presiunea modernităţii şi mondenităţii culturale, care erodează prin exportul de imagine, de valorile culturale propriu-zise. Imaginea culturală americană este probabil cel mai vândut produs cultural, în aceasta existând de fapt o performanţă a societăţii moderne americane de a face faţă provocărilor modernităţii. Percepţia asupra unei Americi (de Nord) culturale este în construcţie, deoarece încă mai predomină interpretarea conform căreia Statele Unite nu sunt decât o copie culturală a Europei iluministe şi liberale. Este destul de dificil ca la noi în ţară, dar şi în alte părţi ale lumii să existe un consens în privinţa modelului cultural american. Privit ca model al democraţiei, ori ca "jandarm al lumii", acest model suscită cele mai contradictorii interpretări, subsumabile unei dichotomii pe care lumea democratică şi ne-democratică, liberală, şi arutocratică le comportă. Se poate spune că unele surse consideră acest model ca promotor al unui imperialism cultural, şi alte surse îl privesc ca adevăratul consstructor al lumii postmoderne. Nu este aici locul să detaliem teoriile pro şi contra care au fundamentat şi fundamentează în continuare interesul aproape unanim pentru cunoaşterea acestui model cultural. Această cunoaştere nu trebuie prea mult motivată, căci prin forţa împrejurărilor trebuie să ţinem seama de structura influentă a acestui model. Am spus prin forţa împrejurărilor, pentru că circumstanţele actuale sunt în mod marcat cele ale unei lumi globalizate, şi aşa cum arătat în alt loc, procesul de globalizare este cel care direcţionează performanţele unui model

Page 32: Geneza Culturala Moderna

cultural. Modelul cultural american este cel mai mediatizat pentru că şi-a asigurat performanţa în aproape toate domeniile, cât şi excelenţa unor standarde. Dar tocmai pentru că el cunoaşte cea mai amplă extensiune, este cu atât mai mult expus unor distosiuni care să pot să îl îndepărteze de la tezele pe care este clădit, adică să nu mai corespundă cu angajamentul teoretic care îl face dsitinct faţă de alte modele. Considerăm, din punctul nostru de vedere, că particularitatea modelului cultural american constă în legătura dintre ceea ce baza sa ideală pretinde şi praxis-ul vieţii sociale, această congruenţă dintre idealismul unei lumi ce se caracterizează prin imanenţă şi politicile care pun în viaţa reală o reformă continuă, o optimizare ca politică naţională, dacă putem spune astfel. În această scurtă prezentare a modelului cultural american, suntem nevoiţi să comprimăm câteva trăsături principale, pe care le privim ca esenţiale pentru determinarea specificului acestui model. Două sunt acestea : modernitatea modelului american, chestiunea hegemonismului şi a marginalizării sale.Modernitatea modelului cultural american constă în felul în care chestiunea secularizării poate fi analizată. Pornind de la un model teocratic, societatea americană a dezvoltat un model democratic modern, diferit de cel clasic atenian ori roman. Procesul de democratizare al societăţii americane nu poate fi înţeles fără impactul cultural european, cel al tradiţiei liberale clasice, fără dezvoltările ce decurg din acestea, cea mai importantă fiind combinaţia dintre revoluţia religioasă, protestantismul, revoluţia politica, constituţionalismul american, şi cea industrială. America de Nord poate fi privită ca singura ţară în care revoluţia a reuşit practic, fără să conducă ulterior la o dictatură personală, ori de grup. Revoluţia nu a fost un mijloc violent pentru realizarea unor scopuri de putere ale unui grup dominant. De asemenea, să reţinem că revoluţia americană a fost făcută pentru a păstra libertatea indivizilor, şi nu pentru a o obţine, ceea ce a reprezentat un atuu faţă de alte revoluţii. Secularizarea societăţii americane nu este completă, această societate fiind în continuare profund legată de tradiţii religioase, şi de nu de una, ci de mai multe, ceea ce poate explica succesul multicularităţii, şi a ideii separaţiei puterilor în stat, al genezei naţiunii civice, a trans-naţionalităţii. Secularizarea societăţii americane nu a avansat spre o excluderea totală a religiosului, care se regăseşte vital în multe din punctele nervoase ale societăţii americane. În aceeeaşi idee, religiozitatea americană faţă de sport, politică, justiţie reprezintă alte moduri ale secularizării (Cristopher Lasch). În aceeaşi perspectivă a modernităţii, optimizarea ocupă un loc principal în conturarea modelului cultural american, făcându-l un model prin excelenţă reformist, dar această tendinţă spre reformă trebuie înţeleasă ca iniţiativă a societăţii civile, spre deosebire de pildă de cel românesc în care reforma rămâne privilegiul temporar al puterii. Normalizarea este un proces prin care societatea americană s-a distins de asemenea faţă de alte societăţi. Nu este un fapt lipsit de importanţă să ne amintim că formarea societăţii americane a însemnat excluderea brutală a unei populaţii native, şi exploatarea prin instituţia sclaviei a unei alte populaţii mixate tribal, aduse cu forţa de pe continentul african. Normalizarea a constat de asemenea în cultura Vestului şi a frontierei, care după legendara teză a lui Turner a însemnat chiar procesul de americanizare a Americii de Nord. Normalizarea a însemnat de-tensionarea situaţiilor conflictuale etnico-rasiale, dar de asemenea crearea altora ca de pildă prin ceea ce mondenitatea aşa numitei ,religii laice" americane ( Robert Bellah), a instituit prin "political correctness".Hegemonismul cultural american ca şi condiţia marginalităţii culturale americane sunt cele două faţete ale aceleaşi probleme, aceea de a supralicita ori sublicita un model cultural performant, creator de excelenţă modernă, adică de noutate prin inovarea tehnologiei culturale propriu-zise. Hegemonismul american s-a instalat vizibil după

Page 33: Geneza Culturala Moderna

cel de al doilea război mondial, constând în capacitatea societăţii americane de a arbitra conflicte internaţionale, de a duce mai departe temeiurile doctrinei Monroe. Hegemonismul american nu s-a manifestat doar prin prezenţă economică şi militară, ci şi prin ceea ce s-a numit stilulul de viaţă american, pragmatic, adică orientat spre acţiune şi capitalizare simbolică. Capitalizarea simbolică a căpătat astfel o deschidere spre idealul fiecărui cetăţean, dar spre deosebire de alte momente ale societăţii liberale europene, capitalizarea simbolică a modelului american a pus în mişcare forţă mobilităţii sociale americane, care a interesat nu doar pe cetăţenii americani, ci pe toţi cetăţenii lumii care se consideră liberi. Modelul culturii americane face din două deziderate filosofice iluministe, din problema fericirii şi a libertăţii o problemă a dreptului fiecărui individ modern. Marginalitatea unui asemenea model cultural poate fi privită şi din perspectuva singularităţii unei asemenea societăţi. America de Nord este Atlantida modernă, o insulă a noutăţii, un centru radiant al experimentalismului modern şi postmodern. Fragilitatea oricărei democraţii puternice nu este un paradox. Evenimentele care au început cu 11 septembrie 2001, vorbesc despre o nouă înterpretareacare se poate acorda hegemonismului şi marginalităţii americane.

Bibliografie selectivă.

1. Antohi, Sorin, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Litera, Bucureşti, 1994.2. Bauman Zygmunt, Modernitatea lichidă, traducere de Diana Grad, Antet, Bucureşti, 2000.3. Berger L., Luckmann Th., Construcţia socială a realului, traducere de Alex. Butucelea, Univers, 1999.4. Bellah, R. N., et alii, Americanii. Individualism şi dăruire, traducere de Dan Pavel, Humanitas, 1998.5. Blaga Lucian, Trilogia culturii, Epl., Bucureşti, 1969.6. Bloom, Allan, The Closing of the American Mind, Simon and Schuster, New York, 1982.7. Boia, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Humanitas, Bucureşti, 1997.8. idem, Pentru o istorie a imaginarului, traducere de Tatiana Machi, Humanitas, Bucureşti, 2000.

9. Bonte, Pierre, Izard, Michel, Dicţionar de etnologie şî antropologie, traducere de Smaranda Vultur şi Radu Răutu (coord.), Polirom, Iaşi, 2000.10. Boorstin, Daniel, J., Creatorii. O istorie a eroilor imaginaţiei. Bucureşti, Editura Meridiane, 2001. 11. Bourdieu Pierre, Raţiuni practice. O teorie a acţiunii, tradcuere de Cristina şi C. Popescu, Meridiane, Bucureşti, 1999.12. idem, Le sens pratique, Gallimard, 1983.13. Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Bucureşti, Univers14. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol 1-3, A-Z, Artemis, Bucureşti, 1994.15. Clastres Pierre, Societatea contra statului, traducere de Em. Actarian, Ararat, Bucureşti, 1995.16. Connor, Steven, Cultura postmodernă, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999.17. Durand, Girlbert, Structurile antropologice ale imaginarului, traducere de M.

Page 34: Geneza Culturala Moderna

Aderca, Univers, Bucureşti, 2000.18. idem, Aventurile imaginii. Imaginaţia simbolică, traducere de M. Constantinescu şi A. Bobocea, Nemira, Bucureşti, 1999.19. Evseev, Ivan, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Amarcord, Timişoara, 1999.20. Funkenstein, Amos, Teologie şi imaginaţie ştiinţifică, traducere de W. Fotescu, Humanitas, Bucureşti, 1996.21. Gans, Herbert J., Popular Culture and High Culture, Basic Books, 197422. Geertz, Cliffrod, The Interpretation of Cultures. Selected Essays, Basic Books Inc, Publishers. NewYork, 197323. Gellner, Ernst, Naţiuni şi naţionalism, traducere de R. Adam, Antet, Bucureşti, 1994.24. idem, Cultură şi identitate politică, traducere de Cristina Arghire şi Valentin Cozmescu, Institutul European, 2001, Iaşi.25. idem, Raţiune şi cultură, traducere de Ramona Lupaşcu, Institutul European, Iaşi, 2001.26. Giddens, Anthony, Consecinţele modernităţii, traducere de Sanda Berce, Univers, Bucureşti, 2001. 27. Grosser, Alfred, Occidentalii, CEU, Bucureşti, 1999.28. Huntington, Samuel, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Polirom. Iaşi, 1999.29. Hazard, Paul, Gândirea europeană în secolul al 17-lea, traducere de V. Grecu, Univers,1981. 30. Johnston, William, M., Spiritul Vienei. O istorie intelectuală şî socială 1848-1918, traducere de Magda Teodorescu, Polirom, Iaşi, 2000.31. Keyserling, Hermann, Analiza spectrală a Europei, traducere de Victor Durne, Institutul European, Iaşi, 199632. Lasch, Cristopher, The Culture of Narcissism. American Life in the Age of Dimishing Expectations, Norton, 1979.33. Le Rider, Jacques, Modernitatea vieneză şi crizele identităţii, traducere de Magda Jeanrenaud, Editura Universităţii Al.I.Cuza Iaşi, 1999.34. idem, Europa centrală sau paradoxul fragilităţii, Polirom, Iaşi, 2001.35. idem, Mitteleuropa, traducere de Anca Oprie, Polirom, Iaşi, 1997.36. Lotman, Iuri, Studii de tipologie a culturii, traducere de R. Nicolau, Univers, Bucureşti, 1974.Lovinescu Eugen, Istoria civilizaţîei române moderne, ES, Bucureşti 1972.37. Madariaga, Salvador de, "Englez, francez, spaniol" în Itinerarii spirituale, Meridiane, Bucureşti, 198338. Nemoianu, Virgil, România şî liberalismele ei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000.39. Noica, Constantin, Modelul cultural european, Humanitas, Bucureşti, 1993.40. idem, Sentimentul românesc al fiinţei, Eminescu, 1978 41. Ricoeur, Paul, Conflictul interpretărilor, traducere de Horia Lazăr, Echinox, 199942. Ornea, Z., Anii treizeci. Extrema dreaptă romănească, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995.43. Pollak, Michael, Viena 1900, o identitate rănită, traducere de Camelia Fetiţa, Polirom Iaşi, 1998. 44. Said, Edward, W., Orientalism, traducere de Ana Andreescu şi Doina Lică, Amarcord, 2oo1.

Page 35: Geneza Culturala Moderna

45. Seidman, Steve şi Jeffrey C. Alexander, coordonatori, Cultură şi societate, dezbateeri contemporane, traducere de Simona Lebădă et alii, Institutul European, 2001.46. Souzenelle de, Annick, Simbolismul corpului uman, traducere de Margareta Gyurcsik, Amarcord, Timişoara, 1996.47. Schorske, Carl, Viena, fin-de-sičcle. Politică şi cultură, traducere de I. Ploeşteanu, Polirom, Iaşi, 1998.48. Strauss, Claudia, Quinn, Naomi, A Cognitive Theory of Cultural Meaning, Cambrige Press University, 1997.49. Veiga, Francisco, Istoria Gărzii de Fier. Mistica ultranaţionalismului, traducere de Marian Ştefănescu, 1993.50. Verdery, Katherine, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, traducere de Mona şi Sorin Antohi, Humanitas, Bucureşti, 1994. 51. Vulcănescu, Mircea, Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991.52. Weber, Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, traducere de Ihor Lemniu, Humanitas, Bucureşti, 1993.53. Williams, Raymond, Culture and Society. 1780-1950, Penguin Books, 1968.54. Wolff, Larry, Inventarea Europei de Est, traducere de Bianca Rizzoli, Humanitas, Bucureşti, 2000.55. Zeletin, Ştefan, Burghezia română, Humanitas, Bucureşti, 1993.