Formarea conştiinţei istorice

Formarea conştiinţei istorice este încercarea de a construi identitatea unei naţiuni prin raportarea la alte popoare având în vedere situarea în timp şi spaţiu, contextul istoric, limba, cultura şi civilizaţia acestuia.

Începând de la latinitate şi dacism până la continuitatea daco-romană putem să înţelegem fenomenele etnice si lingvistice petrecute pe teritoriul României. Insistenţa deosebită făcută de unii istoriografi asupra etnogenezei romanești particularizează istoriografia şi conștiința istorică românească. Se cunoaşte faptul că limba şi poporul român s-au format in spaţiul carpato-danubiano-pontic însă sunt multe ipoteze care creează probleme în validarea teoriilor. Latiniştii invocă puritatea sângelui romanesc, pe când extrema naţionalistă a dacismului pur este susţinută de adepţii dacismului. Cele două premise oferă doar câteva argumente, în măsura în care toţi lingviştii consideră româna ca limbă romanică.

Pe lângă continuitatea etnică, continuitatea politică este o simplă perpetuare a unui element românesc dezorganizat, supus diverselor stăpâniri străine ceea ce duce la lipsa unei tradiţii politice adânc înrădăcinate in timp, comparabilă cu cea a naţiunilor vecine. Cronica lui Huru a încercat, în 1856, să suplinească această lacună inventând din nimic o republică românească la anul 271. Unitatea este un model esenţial. Dacă aspiraţia spre unitate este universală, manifestările specifice ale modelului iniţial diferă în raport cu contextul istoric. Imperiul şi creştinătatea apar drept cele mai tipice întruchipări politice şi ideologice ale ideii de unitate în Europa. Unitatea etnică a românilor sau cel puţin înrudirea lor şi originea lor comună, este afirmată cât se poate de clar începând cu Grigore Ureche. Această constatare nu presupunea iniţial un proiect politic comun, deoarece acesta era un gând străin de spiritul epocii. În secolele X – XIII, în urma destrămării dominației slavilor la nordul si sudul dunarii, romanitatea răsăriteana apare din ce in ce mai frecvent in sursele epocii. Romanii din aria carpato-dunăreană si din peninsula balcanica sunt semnalați nu numai ca entitate etnica dar si in cadrul organizațiilor lor autonome, cu structurile lor politice, militare si ecleziastice, cuprinse in vaste conglomerate plurietnice din Europa centrala, răsăriteana si sud-estică.

Asaltate si in pericol de a fi anihilate de imperiul bizantin la sfârșitul secolului XII, autonomiile romanești au evoluat in cele din urma spre formula statului independent. Evoluția spre stat a devenit un fapt durabil la nordul dunarii unde elementul romanesc era predominant, ea a fost accelerata in cursul secolului XIII si in secolul XIV de politica Regatului Ungar de anihilare a autonomiilor romanești din Transilvania si de tendințele sale de dominație la sud si la răsărit de Carpați. Rezultatul acestei accelerări a fost constituirea Tarii Romanești si a Moldovei ca state independente.

Întemeierea Tarii Romanești si Moldovei, consolidarea voievodatului transilvan in cadrul regatului ungar, afirmarea lor politica si forța miliara remarcabila de care au făcut dovada in secolele XIV – XV sunt expresia unui avânt economic si a unei cristalizări ale structurilor social-politice. Procesul de consolidare a puterii declanșat odată cu constituirea statelor romanești a continuat pana in secolul XVI in ciuda rezistentei de care s-a lovit din partea boierimii si a forțelor externe care au sprijinit discontinuu eforturile ei de a ingradi libertatea de acțiune a domniei. La temelia acestui progres, s-a aflat un masiv spor de populație; numeroase noi așezări rurale isi fac apariția, îndeosebi după anul 1350. Unde oamenii sunt uniți, înseamnă că exista o dimensiune a unităţii şi a unui spirit național. Identificarea unui spirit național ilustrează una din manifestările cele mai semnificative ale mitului unităţii. Acolo unde sunt comunităţi dens populate apare si unitatea, iar unul din factorii unităţii este religia.

În spaţiul românesc, religia predominantă era ortodoxismul. Secolul XVII a cunoscut În lumea românească cea mai mare înflorire a culturii ortodoxe tradiţionale, de expresie slavonă. Limba slavă continuă să îndeplinească funcţia „sacră” asumată în secolele anterioare. Mijloc de comunicare a învăţăturilor bisericeşti, ea a servit în acelaşi timp şi cancelariei domneşti şi in general, scrierilor inspirate de sfera oficială a domniei. În mănăstiri, mai ales cele din Moldova, larg sprijinită de domnie, continuă activitatea de transcriere a principalelor texte bisericeşti, a unor texte bizantine în traducere slavă şi a unor texte juridice. Înmulţirea manuscriselor cuprinzând culegeri cu norme juridice preluate din dreptul bizantin, au fost numite pravile şi exprimă efortul domniei de a îşi impune autoritatea in sfera justiţiei prin extinderea dreptului scris, în detrimentul tradiţiei şi a justiţiei orale întemeiate pe vechea tradiţie. Secolul XVII este secolul cronicarilor, care încearcă să cuprindă în opera lor idei despre politicile duse de domnitori. Aceste pravile şi cronici reflectă ideologia politică şi sprijinul de care acestea s-au bucurat din partea Bisericii. Sub raport formal cronicile moldoveneşti se afla în mare măsură sub influenţa modelelor cronicilor bizantine.

De o largă circulaţie s-au bucurat şi textele neautentice. Juxtapunerea dintre bine şi rău oferea publicului o mai bună înţelegere a vieţii cotidiene, deşi aceste texte nu erau acceptate de Biserică. În urma scrisorii trimisă de Neacşu, se dezvăluie aptitudinea scrisului laic în limba română, de a înlătura învelişul slavon care era apărat de tradiţia oficialităţilor laice si ecleziastice. Expansiunea in Estul şi Centrul Europei al curentelor Reformei declanşate de Martin Luther, nu au introdus limba română în Bisericile Româneşti. Pătrunderea timpurie a ideilor reformatoare ale lui Luther în Transilvania a beneficiat de condiţii favorabile : pe de o parte, existenţa unor paturi sociale apte să recepteze mesajul Reformei atât în rândurile populaţiei săseşti, în centrele urbane, cât şi în cele ale nobilimii ungureşti, dar pe de altă parte s-a produs deruta autorităţilor laice şi ecleziastice care se opuseseră iniţial viguros noii credinţe aduse din Germania de negustori. Toate acestea au dus la elaborarea lucrării a mitropolitului Varlaam : Răspuns la catehismul calvinesc (1645), aceasta indicând un sentiment de solidaritate sun semnul conştiinţei de sine etnică. Secolul al XVII-lea, ca secol al supremaţiei calvine în Transilvania, cunoaște o ampla opera de traduceri in limba romana a cartii religioase si apariția unor lucrări influențate de doctrina calvina. In aceste carti se regăsesc tezele calvine, predestinarea cultului icoanelor, alături de alte teze cu un conținut ortodox ce atesta prezenta spiritului de controversa ce va pregăti iluminismul.

Evenimentele politice de la sfârșitul secolului XVIII nu au rămas fara urmări in domeniul culturii. Trecerea de la „mica” la „marea” Europa a deschis noi posibilitati de integrare a spațiului romanesc in noua geografie spirituala a secolului luminilor. Apariția preiluminismului marchează o societate mobila, nonconformista in raport cu dogmele ortodoxe; aici intervine opera lui Dimitrie Cantemir, care, cu îndrăzneli de gândire care l-au apropiat de ideile Reformei, manifesta preocupări concordante cu valorile preiluminste. In aceasta sfera a iluminismului timpuriu se înscrie lucrarea geografica a lui D. Cantemir, Descriptio Moldaviae redactata in spiritul scolii germane.

Sub influenta iluminismului apare si Școala Ardeleana, a Carei fondatori sunt Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai si Ion Budai-Deleanu. Școala Ardeleana a susținut ideea latinității limbii si poporului roman. Ea a contribuit la emanciparea spirituala si politica a romanilor transilvăneni, creând o legătura cu Biserica Romano-Catolica, de aici luând naștere Biserica Unita cu Roma, Greco-Catolica. Una din cele mai importante realizări ale Scolii Ardelene este introducerea grafiei latine in locul celei chirilice si tipărirea primului dicționar cvadrilingv, Lexiconul de la Buda (latinesc, unguresc, romanesc, nemțesc). Școala Ardeleana s-a înscris in contextul iluminismului german susținut de iosefinism.  Diferența față de iluminismul francez este dată de faptul că Școala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mișcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Greco-Catolice.

Umanismul

Epoca de afirmare plenară a omului şi de impresionantă înflorire a artelor, numită Renaştere prin contrast cu evul mediu văzut ca o perioadă a dogmei şi a fanatismului, cuprinde secolele al XIV-lea, al XV-lea şi al XVI-lea în Italia, al XVI-lea în Franţa, Germania şi Ţările – de – Jos, iar în Anglia şi Spania include şi începutul secolului al XVII-lea. Renaşterea apare mai întâi în Italia, pentru că aici se creează mai devreme condiţiile economice şi social-politice corespunzătoare. În oraşele – state italiene, dezvoltarea meşteşugurilor şi a comerţului determinase întărirea burgheziei, a cărei opoziţia faţă de feudalism se manifestă şi pe plan ideologic. Înflorirea comerţului duce la marile descoperiri geografice. Lumea cunoscută – restrânsă în evul mediu – se lărgeşte tot mai mult. Literatura din Țările Române consemnează manifestări ale  umanismului decalate temporal față de apusul Europei. Astfel, curentul se dezvoltă începând cu secolul al XVII-lea.

Conceptul de umanism renascentist a fost mai bine reprezentat şi mai larg cunoscut pe teritoriul românesc decât umanismul, fiind o etapă de cultură care promovează cultul antichităţii, a valorilor greco-romane care, mai ales în sfera artelor frumoase sunt considerate ca modele ideale spre care trebuie să tindă orice creator. Un aspect mai aparent al umanismului este cel filologic : apare o adevărată pasiune in a descoperi şi cerceta manuscrisele vechi precum şi alte vestigii ale culturii antice. De aceea toţi cărturarii umanişti sunt buni cunoscători al limbilor greacă şi latină. Alt aspect al umanismului poate fi considerat şi cel educativ : educaţia fiind o formă de modelare a caracterului, ca descoperire si realizare a omului, trebuie să fie ghidată de principiile umaniste.

Din punct de vedere a filosofiei omului şi culturii, înţelesul cel mai cuprinzător al umanismului este cel ontologic, adică cel al dimensiunii existenţei. Afirmarea scrisului in limbile naționale si progresul relativ pe care îl realizează expansiunea lui in societate vor imprima peisajului cultural, alături de accentuarea procesului de instituționalizare a culturii, trasaturi distincte comparativ cu perioada precedenta.

Umanismul românesc valorifică tradiţia culturală a Antichităţii în scopul demonstrării originii romane a poporului nostru şi a originii latine a limbii române. În spaţiul autohton de civilizaţie, umanismul a avut o dezvoltare specială, legată de redescoperirea romanităţii noastre şi de comunitatea surselor de limbă şi de cultură cu multe ţări europene. Legăturile celor mai de seamă voievozi ai noştri din secolele al XV-lea şi al XVI-lea cu papii şi principii umanişti s-au datorat, întâi, necesităţilor istorice, observându-se o incipientă comuniune de spirit europeană pentru apărarea valorilor creştine şi spiritual-laice ale bătrânului continent, aflat deja faţă în faţă cu agresiunea turcească şi a mahomedanismului ( a păgânismului ). Umanismul românesc este preponderent legat de istoriografia în limba română, care s-a născut odată cu ridicarea noii boierimi la confluenţa veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea, ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldoveneşti, l-a jucat umanismul târziu al şcolilor iezuite din Polinia, cunoscut de viitorii cronicari în mod direct. Umanismul tardiv a afectat concepţia cronicarilor în privinţa rolului educativ al istoriei, a importanţei personalităţilor în devenirea unui popor, a concepţiei despre război şi glorie în sensul sporirii renumelui individual al monarhilor şi principilor Europei. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină, aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii, a integrării idiomului nostru în familia lingvistică romanică, alături de îndemnul la studiul limbii latine şi al autorilor clasici trebuie puse, de asemenea, pe seama influenţei umanismului.

Acelaşi curent cultural şi literar a influenţat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor. Scrisul cronicăresc s-a născut dintr-o necesitate stringentă: provinciile româneşti parcurseseră veacuri de istorie, care riscau să fie înecate în uitare. Prima intenţie a istoricilor – cronicari a fost să recupereze trecutul. Apelând la cele mai diverse modalitati de expresie, umanismul tarilor romane ilustrează de acum o tehnica distincta, filozofica, istoriografica care echilibrează literatura religioasa. Îndeosebi istoriografia ramane un interes fiind un domeniu principal al activității intelectuale.

Cel mai mare umanist transilvănean a fost Nicolaus Olahus (1493-1568). Opera poetică a lui Olahus (in care predomină trei teme: iubirea de frate, dragostea de ţară şi devotamentul faţă de prieteni) însumează câteva zeci de Carmina, în genuri diferite, care poartă amprenta influenţei lui Ovidiu; versuri apreciate de contemporani ca elegantissima carmina, scrise de un poeta ornatissimus.  Pe lângă aceste versuri şi numeroase epistole trimise (s-au păstrat 631), Olahus este şi autorul a două lucrări istorice: Attila - o descriere a celor trei expediţii ale conducătorului hun; şi Hungaria - o amplă monografie istorică, geografică, economică şi etnografică. În aceasta din urmă, aproape jumătate din numărul capitolelor se ocupă de toate teritoriile locuite de români, - totodată afirmându-şi şi originea valahă („Ţara de peste Carpaţi a străbunilor, dintr-o vestită/ viţă viaţa-mi dădu; fost-am doar oaspe aici” ) - în original: Maiorum genuit me Transalpinia tellus, Stemate praeclaro, ast hic velut hospes eram.

În Moldova, în scurta sa domnie de numai doi ani (1561-63), Iacob Eraclide Despot a întemeiat o „Schola latina” la Cotnari, - oraşul cu cel mai mare număr de locuitori după Suceava; a pus bazele unei biblioteci umaniste de curte (în genul celei din Buda a lui Matei Corvinul, sau a celei din Viena a împăratului Maximilian), dotând-o cu o clădire specială; şi a proiectat înfiinţarea unei academii după modelul celor din Italia timpului (prin urmare, concepută ca un cerc de învăţaţi, o reuniune de erudiţi, de oameni de litere şi filosofi). Om de arme, aventurier, dar şi persoană instruită, cultivată (cunoştea latina, italiana, franceza şi spaniola), animat de asemenea remarcabile ambiţii, culturale şi politice - visa unirea Moldovei cu Ţara Românească, - în proclamaţia pe care o dă la ocuparea tronului, Despot enunţă, pentru prima dată, ideea originii noastre latine: „Voi coborâţi din vitejii romani, care au făcut să tremure lumea!”.„Schola latina” de la Cotnari - şcoală elementară plus şcoală secundară teoretică, gimnaziu (cu limba de predare latina,) - era în acelaşi timp colegiu cu internat, în care copiii (fii de mici boieri şi de răzeşi) erau instruiţi, educaţi, hrăniţi şi îmbrăcaţi pe cheltuiala vistieriei personale a Domnitorului. La această şcoală, pusă sub conducerea tânărului umanist Johann Sommer (1542-1574). A scris Viaţa, lui Iacob Heraclide, Despotul Moldovei, dedicând protectorului său şi 15 encomiastice elogii, în limba latină).

Umanismul s-a fixat intr-o diversitate de structuri intelectuale, in care continuau sa se manifeste realitățile lumii ortodoxe si catolice, diferitele variante ale Reformei, fiecare cu aspirațiile si tradițiile sale particulare. Evoluția istoriografiei secolului al XVII-lea incorporează, la nivelul unei remarcabile expresii literare si genul memorialistic, cultivat de Miron Costin in Letopisețul Tarii Moldovei de la Aron Voda încoace. Mai cu seama istoriografia româneasca exprima argumentat si la nivelul unei continuitati remarcabile, de la Grigore Ureche si Miron Costin la Stolnicul Constantin Cantacuzino si Dimitrie Cantemir, prin genuri proprii umanismului cu un corespunzător spirit critic, ideile originii comune latine a comune latine a romanilor, unitatii lor in spațiul Daciei de odinioară, susținute intr-o activa conștiința de sine. In aceasta epoca, noțiunea de Europa isi face loc in scrisul cărturarilor romani. Daca istoriografia a înscris prin contribuțiile ei o pagina semnificativa din cultura umanista româneasca, fara îndoiala ca filozofia fixează o noua dimensiune a culturii umaniste. Influenta umanista a inspirat si traduceri efectuate in spirit critic, filologic. Din punct de vedere al limbii universale de cultura folosita, umanismul este divizat in :

- Umanism slavon este subordonat structurilor si mentalităților feudale si care abia poate fi acceptat in cazul unor opere importante ( Invaturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Theodosie) ;

- Umanism elin care s-a impus timp de secole prin intermediul culturii bizantine si a încercat sa dobândească o poziție preferențiala la noi pe măsura inlaturarii limbii slavone ca limba oficiala si de cult, in comparație cu cea latina ;

- Umanism latin sau umanism renascentist, favorizat de originea si esența latina a limbii romane.

„Umanismul romanesc din cele trei provincii autonome se interferează si se consolidează treptat, cristalizând inca o trăsătura specifica, generata de realitățile social-politice locale, descoperirea si afirmarea originii latine, a continuității si a unitatii poporului roman, contribuind astfel la formarea conștiinței si a solidarității de neam in lupta pentru descătușarea de servituți externe sau interne. Umanismul Renașterii romanești se distinge prin unitate si diversitate si prin convergenta cu trasaturile culturii renascentiste europene” (Johannes Sommer si Christianus Schesaeus, Scrieri alese).

„Literatura umanista scrisa in limba romana ocupa un loc de frunte in Renașterea literara româneasca, rivalizând cu producțiile similare, scrise in limba greaca sau slava pe teritoriul tarii noastre. Scrierile slave sau grecești, cu caracter beletristic si istoriografic, au un mesaj umanist si virtuți artistice certe, dar nu pot da seama singure de formele si adâncimea creațiilor renascentiste din cultura romana” (Johannes Sommer si Christianus Schesaeus, Scrieri alese).Ceea ce a dorit Sommer sa sublinieze este faptul ca prezenta ideii romanității poporului roman sta la baza umanismului romanesc renascentist in conștiința culturala umanista. Mulți cărturari italieni, atenieni si polonezi afirma romanitatea romanilor ca un factor esențial al umanismului renascentist.

In planul genurilor, ca structuri literare fundamentale, se observa funcția modelatoare a lecturii, afirmarea poeziei culte, înflorirea genului oratoric si publicistic, chiar de tipul memoriile; astfel se ajunge la o structura moderna.

Caracteristici definitorii ale umanismului romanesc : prudenta ca aspect al înțelepciunii, echilibrul judecații, toleranta si generozitate in locul orgoliului gloriei, cultivarea numelui bun, cinste, demnitate, lipsa de fanatism, legea măsurii. Umanismul nu este doar in sens literar lingvistic o dominanta a renașterii, ci si in sensul filozofiei omului si culturii ca atitudine spirituala centrata pe om-subiect al libertatii. Umanismul apare deci, mai intai ca atmosfera, ca spirit deschis unor înnoiri culturale, in activitatea cărturăreasca a unor manastiri sau pe langa unele curți domnești in scurtele perioade de răgaz in existenta zbuciumata a istoriei. Chiar daca nu am avut o republica a literelor, spiritul umanist a fost prezent nu numai in plăsmuiri artistice, dar si prin unele existente exemplare, care se situează la granița dintre istorie si legenda.

Umanismul şi renaşterea ne-au redat sentimentul comunităţii de civilizaţie, limbă şi cultură cu ţările Europei Apusene, conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor româneşti, idealuri din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam, permanenţă spirituală şi ca misiune istorică.

Cronicari moldoveni

Grigore Ureche

Este primul istoriograf al cărui letopiseţ s-a păstrat în copii(Axinte Uricariu, Simeon Dascălu), manuscrisul autograf pierzându-se.

Descendent al unei familii atestate încă în vremea lui Ştefan cel Mare, cronicarul Grigore Ureche, se naşte în 1590, ca fiu al lui Nestor Ureche, boier moldovean şi nobil polon, şi al Mitrofanei. Învaţă la şcoala iezuită din Liov, gramatica retorica şi poetica pe textele autorilor latini. Formaţia sa intelectuală e, aşadar, de orientare umanistă. De tânăr ocupă demnitatea de logofăt apoi în 1631 era spătar. Vasile Lupu conducătorul Moldovei de atunci îl păstrează până în 1642 când îl va numi vornic al Ţării de Jos.

Grigore Ureche a scris “Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor carea scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Voda” în ultimii ani de viaţă. Acesta cuprinde reconstituirea evenimentelor mai importante, în primul rând şirul domnitorilor, începând cu anul 1359, adică de la întemeierea statului moldovean până la domnia lui Aron Voda, în anul 1594.

Sursele de informare pentru letopiseţ sunt de două categorii: interne şi externe. Cele externe îi au în vedere pe Ioachim Bielski cu a sa “Cronica Poloneza”(letopiseţ leşesc- cum îl citează Ureche), pe Gerald Mercator autor al unei cronologii în limba latină. Sursele interne se opresc asupra lui Eustratie Dragoş( letopiseţul moldovenesc).

Valoarea cronicii lui Grigore Ureche este înainte de toate, documentară. Este prima oară când cel interesat poate găsi laolaltă într-un letopiseţ, informaţii suficiente pentru a-şi face o imagine cât de cât satisfăcătoare despre istoria primilor 235 de ani ai statului feudal moldovenesc. Ca mai toţi cronicarii, Grigore Ureche are conştiinţa limpede a istoricului şi nu a scriitorului. El nu face în chip programat literatură ci istorie, însă pe parcurs încurajat de mulţimea izvoarelor şi tonusul paginilor creşte, autorul devine mai îndrăzneţ în caracterizări, mai amănunţit în descrieri şi mai larg în naraţie, oferind reflecţii, portrete, tablouri, schiţe de nuvele. Altfel spus în letopiseţul său de istorie, cum puneam şi nu de scriitor, el face dovada formaţiei sale umaniste şi deopotrivă a talentului său. El pune istoriografia naţională în strânsă relaţie cu beletristica. În cronica lui găsim primele pagini de literatură, întâiul element artistic uşor sesizabil în paginile lui îl constituie portretele, celebrul portret al lui Ştefan cel Mare, însă nu e singurul. Al II- lea element artistic constă în dinamizarea faptelor consemnate prin narație. Grigore Ureche nu le notează pur şi simplu ci le însufleţeşte prin comparaţii, le pune în mişcare prin dialogul protagoniştilor.

Cum spuneam în letopiseţ se vorbeşte despre domniile statului feudal moldovenesc, de la întemeiere, conform legendei cunoscute cu vânarea bourului(1359) până la a II- a domnie a lui Aron Voda(1594). Primele domnii sunt expediate ca într-un pomelnic pe o perioadă de 40 de ani(“Pre urma lui Dragoş Vodă au statut la domnie fiiu-său, Sas Vodă şi au ţinut domnia 4 ani şi au murit. După moartea lui Sas Vodă, au ţinut domnia fiiu-său, Laţco Vodă 8 ani. Pre urma lui LaţcoVodă au domnit Bogdan Vodă 6 ani. După domnia lui Bogdan Voda au domnit Pătru Vodă, ficiorul lui Muşatu, 16 ani. După dânsul au domnit frati-său, Roman Vodă, trei ani”), însă pe măsură ce ne îndepărtăm de anul întemeierii cronica înviorează sub raport informaţional, încep să apară date despre luptele pentru putere, amănunte despre localizare temporală. Se ajunge astfel la domnia lui Ştefan cel Mare, căruia îi acordă o mare atenţie şi-i rezervă un spaţiu întins. În persoana gloriosului voievod Grigore Ureche află tipul ideal al eroului aşa cum îl concepeau reprezentanţii Renaşterii. E adevărat că mobilul războaielor purtate de Ştefan cel Mare nu era dobândirea gloriei,ci apărarea ţării şi menţinerea

independenţei acesteia. S-a întâmplat însă ca,datorită politicii sale de a se sprijini pe mica boierime şi pe răzeşi, mai toate aceste războaie să demonstreze vitejia în luptă a ostaşilor şi a comandantului lor care dovedeşte de nenumărate ori geniu militar în adoptarea strategiei celei mai potrivite. E oarecum firesc ca Grigore Ureche să pună accentul tocmai pe această însuşire chiar dacă ea poate părea supralicitată de către biograful ilustrului voievod. În portretul pe care i-l face cronicarul lui Ştefan cel Mare, rămâne consecvent cu sine însuşi şi obiectiv cu personajul său în judecăţile de valoare pe care le emite:recunoscându-i meritele, însuşirile excepţionale de om şi de strateg politico - militar, el nu trece peste ceea ce pentru el ca exponent al marii feudalităţi moldovene, era neconvenabil. Potrivnic monarhiei aristocrate ilustrate de Ştefan, Ureche îi reproşează voievodului politica de îngrădire a marii boierimi.

Formaţia umanistă dobândită în Polonia l-a condus pe Grigore Ureche la idea că limba şi poporul român sunt de origine latină că « de la Râm ne tragem”. Argumentele cronicarului sunt precumpănitor lingvistice: “de la râmleni, cele ce le zicem latini, pâine ei zic panem, carne ei zic caro, găină ei zic galina, fameie, femina, părinte, pater, al nostru, noster şi altile multe din limba latinească, că de ne-am socoti pre amănuntu, toate cuvintele le-am întălege”

Astfel Grigore Ureche devine al II-lea umanist care afirmă unitatea neamului şi originea comună a tuturor românilor, fiind precedat de Nicolaus Olahus, primul umanist român, contemporan cu Renaşterea Europeană.

Miron Costin

Este o personalitate remarcabilă a culturii române vechi, un reprezentant de frunte al Renaşterii româneşti din secolul al XVII-lea, în Moldova, om politic şi diplomat subtil, istoric erudit şi scriitor de talent. Deşi a trăit într-o perioadă istorică tulbure, când Moldova era tot mai mult sfâşiată de lupte interne pentru putere, Miron Costin a găsit răgazul să scrie o operă de mare valoare ştiinţifică şi artistică izvorâtă din dragoste pentru oameni pentru compatrioţii săi şi pentru ţară.

S-a născut în 1633, ca fiu al hatmanului Ioan Costin şi al Saftei. Ioan Costin fiind un boier moldovean şi nobil polonez,acest statut al tatălui îl favorizează pe Miron având studii la Colegiile iezuite din Bar şi Cameniţa. După primii 20 de ani trăiţi exclusiv în Polonia, vine în Moldova, în 1653, sub domnia lui Vasile Lupu şi-şi începe ucenicia de viitor demnitar pe lângă vîstiernicul Iordache Cantacuzino. Îşi începe cariera politică în 1657 când e numit sulger de către domnul Gheorghe Ştefan. E paharnic în 1659 apoi pârcălab. În 1664 Istratie Dabija Vodă îi acordă rangul de vornic al Ţării de Sus, în 1667 pentru ca Gheorghe Duca să-l numească vornic în Ţara de Jos.

Scrierile sale încep cu continuarea Letopiseţului Ţării Moldove al lui Grigore Ureche de la 1594 până în 1661. Pe lângă acesta a mai scris şi alte lucrări din domeniul istoriei şi al literaturii. Trei dintre acestea ( « Cronica Ţării Moldovei şi Munteniei » - scrisă în limba polonă în 1677; « Istoria în versuri polone despre Ţara Moldovei şi Munteniei » în 1684 şi « De neamul Moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor »- pregătită îndelung şi scrisă, se pare, în ultimii ani ai vieţii) au o finalitate comună: demonstrarea unitătii de origine, de limba şi de cultura a poporului român din provinciile locuite de acesta. În primele două – una în proză şi alta în versuri - datele privind geografia Ţărilor Române, cu sistemul administrativ, precum şi cele etnografice, privind portul şi obiceiurile romanilor, sunt mai bogate, fiind destinate unor străini, pentru care aceste lucrări trebuia să slujească drept ghid şi să trezească interesul pentru poporul român.

În cea de a II-a, “De neamul moldovenilor…”, scrisă în limba română, datele din această categorie diminuează în favoarea celor de geografie istorică pentru ca moldovenii, compatrioţii săi, cărora le era dedicată, să înteleagă cu uşurinţă etnogeneza românească. Argumentul filologic în sprijinul originii romane al românilor, i se adaugă alte categorii de argumente: aheologice( Valea lui Traian, cetăţi vechi), etnografice( port, ceremonia ospăţului, a înmormântării) şi folclorice.

„ De neamul moldovenilor” cuprinde 7 capitole, în care Miron Costin împleteşte datele referitoare la Italia şi la Imperiul Roman cu cele privind situaţia Daciei în momentul cuceririi ei de către Traian, astfel încât să rezulte geneza poporului român din contopirea dacilor cu romanii. Având de combătut falsurile privitoare la etnogeneza românească, autorul imprimă lucrării un ton polemic, uneori vehement, dar intotdeuna demn. În primul capitol, se face o prezentare geografica şi etnografică a Italiei, ţintindu-se demonstrarea originii comune a italienilor şi a romanilor; în capitolul al II-lea, prin valorificarea legendelor privitoare la întemeierea Romei, se vorbeşte despre formarea Imperiului Roman, despre expansiunea lui. Dacia, patria strămoşilor noştri, autohtoni, este înfăţişată în capitolul al III-lea, pentru că în cel de al IV-lea să vorbească despre cucerirea şi colonizarea Daciei de către Traian precum şi despre expansiunea romanilor în Asia şi Africa. Capitolul al V-lea este consacrat argumentării originii romane a poporului român pe baze arheologice, în capitolul al VI-lea, aceleaşi probleme dar cu argumente filologice şi etnografice, iar capitolul VII încearcă să completeze răstimpul între colonizarea Daciei de către romani şi întemeierea Moldovei.Scrisă într-o astfel de limbă, “De neamul moldovenilor din ce ţară au ieşit strămoşii lor” a contribuit substanţial la dezvoltarea stilului îngrijit cultural. Echilibrul perfect între fondul ştiinţific şi stilul elevat, sprijinit pe fondul lexical autohton şi pe particularităţile sintactice ale limbii vorbite, face din lucrarea lui Miron Costin o carte de aleasă limbă românească din secolul al XVII-lea scrisă cu intensă participare afectivă, izvorată din sentimentul dragostei faţă de natură.

Ion Neculce

S- a născut în 1672, ca fiu al lui Neculce Vîstiernicul şi al Catrinei.

De la vârsta de 14 ani este nevoit să meargă la rudele din Ţara Românească deoarece conacul familiei arsese iar tatăl bun a murit de timpuriu. Trăieşte în casa unchiului său, Constantin Cantacuzino Stolnicul, marele cronicar muntean, timp de 4 ani.Întors in Moldova în 1690 primeşte slujba de postelnic, în 1700 este vătaf de aprozi, apoi velgă. Se căsătoreşte cu o nepoată de sora a lui Antioh Cantemir care îl ridică pe Ion Neculce la rangul de vel spătar. Sub Dimitrie Cantemir devine hatman al oastei moldovene deci participant direct la toate evenimentele anului 1711: tratatul de alianţă cu Petru cel Mare al Rusiei, războiul de la Stănileşti de pe Prut cu turcii.

Urmeaza o pribegie de 9 ani, după care 1n 1720 în urma unui proces cu văduva vornicului Lupu îşi redobândeşte averile. În 1731, primeşte de la Grigore Ghica al II-lea dregătoria de vornic al Ţării de Sus. A murit la începutul anului 1746.Ion Neculce este continuatorul direct al cronicii lui Miron Costin, pe care o reia de la anul 1661 şi o scrie până la anul 1743, adică de la domnia lui Istratie Dabija până la a II-a domnie a lui Constantin Mavrocordat. Neculce are faţă de înaintaşii săi Grigore Ureche şi Miron Costin, două avantaje majore: e martor direct la cele mai multe evenimente din răstimpul de 82 de ani, câţi acoperă letopiseţul său şi are un talent nativ care-i permite să întemeieze o adevarată “dinastie” de mari povestitori în literatura română: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu.Neculce are ca şi inaintaşii săi conştiinţa responsabilităţii celor scrise, făcând o netă distincţie între ceea ce

referă la evenimentul politic de importanţă capitală şi ceea ce poate fi fals dar devenit tradiţie orală altfel spus disociind între adevar şi ficţiune.

Cea mai de seamă cronică este “O samă de cuvinte”, adică cele 42 de legende care preced letopiseţul propriu - zis. Dintre cele 42 de legende 9 dintre ele îl au ca protagonist pe Stefan cel mare. Cele mai multe anecdote erau exclusiv din circulaţia orala, iar Neculce pare să fi fost foarte sensibil la această sursă, apreciind nu numai anecdotica lor, faptele în sine, mai ales felul acela de a le fi păstrat modul de prezentare orală, în scris. Ion Neculce le acordă o anumită valoare documentara dar lasă pe cititori să aprecieze veridicitatea întâmplărilor povestite “ cine va ceti şi le va crede, bine va fi, cine precum îi va fi voia aşa va face”. Letopiseţul demonstrează că atitudinea autorului este alta decât în cazul legendelor “O samă de cuvinte” fiind preocupat de autenticitatea faptelor consemnate, acesta rămâne în sfera literaturii într-o măsură hotărâtoare, comparativ cu antecesorii săi, Grigore Ureche şi Miron Costin. Ion Neculce fiind martor sau participant direct la cele mai multe evenimente, face operă de memorialist dăruit cu har literar.

Deosebită faţă de înaintaşii săi este şi atitudinea lui Neculce privind raportul dintre domn şi supuşii săi, inclusiv marii boieri. El crede că supuşii domnului trebuie da rămână credincioşi acestuia. Pe de altă parte o notă distinctivă a lui Neculce în a judeca relaţia dintre domn şi supuşii săi se datorează convingerii cronicarului că Moldova nu poate fi scoasă de sub dominaţia otomană şi astfel, salvată de la pieire decât prin solidaritatea boierimii cu voievodul.În schimb, caracterul moralizator al Letopiseţului lui Neculce se deosebeşte de acela al lui Miron Costin şi al lui Grigore Ureche. Dacă ultimul e atent mai ales la reconstituirea unei epoci istorice pentru care, de multe ori, nu are izvoare suficiente sau de totală încredere, lăsând pe seama cititorului desprinderea învăţăturilor, iar Miron Costin se detaşează de fapte, apelând la un stil , ferm sentenţios. Neculce rămâne într-un permanent contact cu cititorul, căruia i se adresează adesea direct, învăluindu-l într-o caldă afecţiune: “Deci, fraţilor cetitorilor, cu cât veţi îndemna a ceti pre acest letopisăţu … ; Căutaţi, fraţilor, acmu, cum nu trece osânda pre sluga cee ce să rădica asupra stăpână-său; Deci bine ar fi, fraţilor, să nu vă îndesaţi a pârâ domni, că-s stăpâni şi pomazanici a lui Dumnedzau; Uitaţi-vă aceşti boieri atunce. “

Aşa cum Grigore Ureche şi Miron Costin consacră o parte însemnată a letopiseţelor lor câte unei domnii- primul lui Stefan cel Mare, al doilea lui Vasile Lupu- tot aşa şi Ion Neculce consacră o seşime din cronica sa domniei lui Dimitrie Cantemir. Se explica prin doua împrejurări: Dimitrie Cantemir este primul domnitor care încearcă scuturarea jugului otoman prin alianţa cu o altă putere, respectiv cu Rusia lui Petru cel Mare.

Cronicari munteni

Constantin Cantacuzino

Stolnicul Constantin Cantacuzino a fost un diplomat, nobil, istoric și geograf din Țara Românească (n. 1639 - d. 1716). Stolnicul Cantacuzino a fost un reprezentat de seamă al umanismului în spațiul cultural român. La Padova el devine un excelent cunoscător al culturii italiene, având cunoștințe temeinice de limbă italiană și latină, și al sferei culturii grecești. În 1672 Cantacuzino este întemnițat din ordinul lui Grigore I Ghica, cel care dispusese în 1663 uciderea postelnicului Cantacuzino.

Pe plan politic Constantin Cantacuzino a fost adeptul unei linii antiotomane și a pledat pentru apropierea de Rusia și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană. El a contribuit în

mod hotărâtor la răsturnarea lui Constantin Brâncoveanu, probabil pentru a sprijini pretențiile la tron ale propriului fiu, Ștefan Cantacuzino. Alături de acesta el este executat în noaptea de 6 spre 7 iunie 1716 la Constantinopol, sub acuzația colaborării cu austriecii. Pe lângă corespondența cu renumite personalități politice, diplomați și cărturari ca Gherasim Cretanul, Antonio dall'Acqua, Albano Albanese sau Bonvicinius, stolnicul Cantacuzino a lăsat posterității caiete de note istorice și o operă istorică fundamentală, Istoria Țării Românești dintru început (1716), care analizează critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori antici, bizantini și occidentali. Un document valoros pentru cultura română îl constituie catalogul bibliotecii lui Constantin Cantacuzino, care conține printre altele și o listă a cărților tipărite în principatele române la sfârșitul veacului al XVII-lea. De-a lungul vieții Cantacuzino a colecționat manuscrisele cărturarilor care trecuseră pe la Mărgineni și periodice de limbă italiană. Biblioteca a fost destrămată după moartea stolnicului, ajungând parțial în posesia lui Nicolae Mavrocordat. Un catalog al bibliotecii consemnează în anul 1839, 263 de titluri de cărți care erau încă păstrate la Mărgineni.

Mihail Moxa

Mihail Moxa sau Mihail Moxalie (născut circa 1585-1590, decedat în circa 1650) călugăr în mănăstirea Bistrița (județul Vâlcea), a fost unul dintre cărturarii români importanți din secolul al XVII-lea. Din îndemnul episcopului Teofil al Râmnicului, viitorul mitropolit, scrie prima istorie universală, care este cea dintâi lucrare de acest gen în limba română, lucrare cunoscută sub numele de Cronograful Țării Românești

Importanța lucrării constă în aceea că, după ce tratează la început aspecte generale ale istoriei "universale" , "De ceputul lumieei dețntaiu", ajunge ca la final să vorbească despre "când s-a început a se descăleca Țara Moldovei". Mai vorbește printre de lupta lui Stefan cel Mare de la Nicopole la care participă și "Mircea Voievod cu rumânii". de asemeni pomenește și de principi transilvăneni, cum a fost Ioan de Hunedoara. Lucrarea a fost terminată în anul 1620. Cele 99 de capitole expun fapte petrecute de la facerea lumii până la anul 1489, cu știri despre popoarele antice (evrei, asirieni, egipteni, perși, romani) și medievale (bulgari, sârbi, turci), stăruind însă asupra istoriei Bizanțului.

Soarta manuscrisului este următoarea: manuscrisul a fost descoperit la mănăstirea Bistrița în anul 1845 de filologul rus Vasili Grigorovici, care-l publică la Kazan în anul 1851. În prezent manuscrisul se află la Moscova, în muzeul Rumianțov, unde l-a copiat Grigore Tocilescu în anul 1877 și i-a trimis copia lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, care apublicat-o în Cuvente den batrâni, (vol. I, 1878). Titlul este: De-nceputul lumiei de-ntâiu. Lucrarea este un fel de istorie universală, care începe de la "facerea lumii", vorbește de asirieni, egipteni, perși, trecând apoi la romani. Face pe scurt istoria Republicii Romane, după care enumeră împărații de Apus și de Răsărit, până la stabilirea domniei turcești în Europa și termină cu primele lupte ale turcilor cu românii la1489. Mihail Moxa este și traducătorul Pravilei de la Govora în românește (1640-1641), care a apărut în două tiraje, unul pentru "Ara Românească", altul pentru Transilvania.

A mai rămas de la Mihail Moxa un manuscris românesc cu 137 foi, provenit de la mănăstirea Bistrița, azi în Muzeul Britanic din Londra, care cuprinde o învățătură a Sf. Vasile cel Mare către preoți, Tâlcul Sf. Liturghii a Sf. Grigorie Teologul, câteva slujbe.

Radu Greceanu

Radu Greceanu (circa 1655 - circa 1725) este un poet, cronicar şi traducător. Este un cărturar care vine „de jos"  dar pătrunde în aristocraţia munteană a spiritului, fiind unul dintre cărturarii ce au transformat deceniile brâncoveneşti într-o mare „monarhie culturală", şi în rândul boierimii, prin căsătoria, în 1691, cu Catrina, fiica marelui boier Ivaşco Băleanu. Învaţă - ca şi fratele său Şerban - multă carte: stăpânea la fel de bine elina şi neogreacă şi avea un bagaj bogat de informaţii culturale. Tradiţia spune că nu i-ar fi plăcut prim-planul agitat, rămânând toată viaţa un „smerit" logofăt în cancelaria domnească, dar o pictură din anul 1689 îl arată a fi fost vel logofăt. Când Constantin Brâncoveanu l-a ales prin 1693 să-i fie istoric oficial, Greceanu avea o avere literară impresionantă. Luase parte, împreună cu fratele său Şerban, la realizarea primei ediţii integrale în româneşte a Bibliei, imprimată la Bucureşti în 1688. În 1691 Antim Ivireanul tipăreşte la Bucureşti Mărgăritarele lui Ioan Chrisostom (cu titlul Mărgăritare adecă Cuvinte de multe feliuri a celui întru sfinţi Părintelui nostru Ioan Arhiepiscopul Ţarigradului a lui Zlatoust), colecţie de omilii tălmăcite din greacă de fraţii Greceanu. Cei doi adaugă cărţii două predoslovii şi versuri heraldice. Tot în 1691, la Buzău, se va da la lumină Pravoslavnica mărturisire a lui Petru Movilă în traducerea luiGreceanu, cărturarul român tălmăcind textul aprobat la Sinodul de la Iaşi din 1642 şi confirmat apoi de cei patru patriarhi ai Răsăritului, text în care Meletie Syrigos introdusese câteva modificări şi care fusese apoi imprimat, în 1667, în greceşte - tălmăcire datorată tot lui Syrigos - în Olanda.

Greceanu se arată a fi poet de cursă lungă în tălmăcirea, din greceşte, a primei povestiri în versuri (o lamentaţie, în fapt) din literatura română - Poveste de jale şi pre scurt asupra nedreptei morţi a preacinstitului Constandin Cantacuzino, marelui postelnic al Ţării Rumâneşti, scrisă de un necunoscut, ins instruit, în stare să se vaite pe tonuri înalte şi să acuze violent, poate un român care ştia să versifice şi în greceşte - tipărită la Veneţia. Tălmăcirea e dedicată Stancăi Cantacuzino, fiică a postelnicului ucis şi mamă a lui Constantin Brâncoveanu, ceea ce înseamnă că traducerea e făcută până în 1699, căci în februarie 1699 Stanca răposa.

Greceanu este un spirit pe care lecturile l-au rafinat cu prisosinţă. Demonstraţia întreprinsă în predoslovia scrisă pe la 1699 (când ajunsese cu „istoria" „până la al zecilea an den domnie" şi voievodul a socotit că cele patruzeci şi trei de capitole isprăvite pot fi date la lumină) este extrem de convingătoare. Cronicarul se arată priceput şi în a descifra rosturile raporturilor diplomatice, fiind un ager observator al împrejurărilor politice în necurmată schimbare. Sigur că, în unele cazuri, concluziile lui reprezintă rezultatul analizelor întreprinse în cancelaria voievodală, dar cel care se rosteşte, în text, este neîndoielnic autorul, insistent şi ironic, partizan şi vehement, urmărind persuasiunea în tot ce scrie, un autor al cărui portret se recompune cu relativă uşurinţă şi pentru care sintagma „supt umbra Mării-tale", scrisă undeva în predoslavia cronicii, rămâne doar o reuşită a penei, nefiind nicidecum sublimarea - fie şi retorică - a unui destin.

Opera literară 

• Istoria Ţării Româneşti de la 1689-1700 (publicată de N. Bălcescu• Viaţa lui Constantin vodă Brâncoveanu - 1906;• Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu voievod (1688-1714)• Stihuri 8 asupra stemei prealuminatului şi înălţatului Domn Ioan Şărban

C.B. Voievod

Traduceri 

• Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură - 1688 • Mărgăritare adecă Cuvinte de multe feliuri a celui întru sfinţi Părintelui nostru Ioan

Arhiepiscopul Ţarigradului a lui Zlatoust, Bucureşti, 1691 • Mineie,  1698-1699;• Poveste de jale şi pre scurt asupra nedreptei morţi a preacinstitului Constantin

Cantacuzino, marelui postelnic al Ţării Rumâneşti.

Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 21 august 1723) a fost domn al Moldovei (martie - aprilie 1693 și 1710 - 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, compozitor, om politic și scriitor moldovean. Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iași în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luțk în Rusia, la 2 aprilie-13 aprilie 1711 , un tratat secret de alianță cu Petru cel Mare, în speranța eliberării țării de sub dominația turcă și precizând integritatea granițelor și faptul că ele vor fi apărate de armata Moldovei. Tratatul a fost publicat de Cantemir în spațiul german. În politica externă s-a orientat spre Rusia ca entitate ortodoxă, opusă Islamului. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi și a fost împotriva transformării țăranilor liberi în șerbi. După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc, dar n-a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. Colecția sa de hărți, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui Petru cel Mare de la Petersburg. A scris Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor, susținând latinitatea limbii și a poporului format pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că româna are patru dialecte. Această lucrare a devenit o referință fundamentală pentru corifeii Școlii Ardelene

Dimitrie Cantemir - cărturar

A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influențată de umanismul Renașterii și de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea. Este considerat până astăzi unul dintre marii umaniști ai Europei.

Opere principale

Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, scrisă în română și tipărită la Iași în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conștiință. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte viețuitoare, face din om un stăpân al lumii, susține superioritatea vieții spirituale asupra condiției biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice și să alcătuiască o terminologie filosofică.

Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, în linia lui Bacon, un fel de împăcare între știință și religie, între determinismul științific și metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie și științele oculte, sacre, specifice Renașterii.

Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima încercare de roman politico-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boierești din țările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog și Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe și versuri care reflectă influența poeziei populare.

Istoria Creșterii și Descreșterii Curții Otomane , redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 și 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman și a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat și asupra posibilităților popoarelor asuprite de a-și recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă și publicată în limbile engleză, franceză și germană.

Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină, dar tradus apoi de autor în română (1719 - 1722), cuprinde istoria românilor de la origini până la descălecare. Susține ideea lui Miron Costin: originea latină comună a tuturor dialectelor românești. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române și străine în limbile latină, greacă, polonă și rusă.

Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin. Descriptio Moldaviae cuprinde trei părți:

1. Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munților, a apelor și a câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă a Moldovei. A prezentat flora și fauna, târgurile și capitalele țării de-a lungul timpului. Toponimele sunt scrise cu alfabet latin.

2. În partea a doua a lucrării este înfățișată organizarea politică și administrativă a țării. S-au făcut referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau îndepărtarea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunți, înmormântări.

3. În ultima parte a lucrării există informații despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost latinești, după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română, iar apoi înlocuite cu cele slavonești. Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci și pentru observațiile etnografice și folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul cărturar român care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia și folclorul.

Iluminismul

Iluminismul este un curent ideologic si cultural, apărut in Franța in secolul al XVIII-lea (numit Secolul Luminilor) si care mai apoi se extinde in întreaga Europa. Iluminismul se caracterizează prin cultul rațiunii si al stiintei. Ideea de baza a acestui curent este emanciparea (luminarea) popoarelor prin cultura si acorda un interes deosebit răspândirii ei prin scoli si prin lucrări de popularizare .Iluminismul reprezintă manifestarea ideologica a unei burghezii aflate in ascensiune, punctul de plecare al acestei miscari fiind Revoluția burgheza din 1688 din Anglia, când parlamentul votează Declarația Drepturilor Omului.

Iluminismul romanesc este o mișcare culturala si ideologica care se manifesta intre 1780 si 1830. Cu slabe ecouri in Tara Româneasca si Moldova, unde contactul cu ideile iluministe s-a produs prin filiera franceza sau greceasca, Iluminismul apusean isi găsește in

Transilvania o coordonata specifica. Burghezia româneasca de aici, nemulțumita de lipsa drepturilor sociale si politice ale romanilor transilvăneni, supuși stăpânirii Imperiului Austriac, isi exprima doleanțe intr-un memoriu intitulat Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae, prin care cerea recunoașterea romanilor din Transilvania ca națiune egala in drepturi cu celelalte. Aceasta cerința privind egalitatea in drepturi isi are originea intr-un proces istoric anterior, prin care romanii transilvăneni (dominați de o nobilime maghiara) au început sa fie treptat identificați cu o populație lipsita de drepturi politice .

„ Țiganiada”,de Ion Budai-Deleanu este capodopera literara a iluminismului romanesc si reprezintă cea mai celebra epopee din literatura romana. Deși redactata in doua variante, ea nu ajunge sa fie publicata decât in 1925.In consens cu literatura iluminista, subiectul epopeii se dezvolta in special pe alegorii satirice. De la tema principala, a libertatii, pana la temele secundare, in special cele de circulație universala, precum coborârea in lumea de dincolo ori rătăcirea prin pădurea vrăjita, Țiganiada sugerează un mesaj critic la adresa societatii. Titlul este unul alegoric creat după modelul marilor epopei ("Iliada", "Odiseea", ). Acesta ne trimite la personajul central al operei si anume la etnia țiganilor . In întruchiparea țiganilor, Ion Budai-Deleanu ascunde ascunde aspirațiile iluministe ale romanilor din Ardeal.

Din punct de vedere compozițional "Țiganiada" sau "Tabăra țiganilor"este alcătuita din 12 cântece compuse de cantaretul Leonachi Ghianeu si imbogatita "cu multe însemnări si luări aminte, critice istorice, filosofice, filologice si gramatice de către Mitru Perea ". O astfel de structura isi dovedește modernitatea datorita multitudinii de voci naratoriale.Țiganiada este de fapt un poem etnologic in care efectele sunt obținute prin exces de documentație. Fanfaronada, poltroneria ,milogeala ,spiritul de harmalaie poetul le-a condensat intr-un limbaj de-o tiganie maxima, sintetic totuși si cu mirosuri ardelenești .

Opera lui Budai Deleanu este in esența o întrebare deschisa asupra perspectivelor umanitatii de a ajunge la fericire . o întrebare născuta in climatul secolului al XVIII-lea in care ideea „fericirii”- a fericirii sociale in primul rând devine o obsesie iar căile ce ar putea conduce spre ea sunt explorate metodic si postulate in „sisteme” ale căror ecouri se răsfrâng si asupra veacului următor. Se va înțelege ușor , in lumina acestei constatări de ce structura tuturor personajelor lui Budai Deleanu este cea a aspirației.Afirmând ca fericirea este destinul umanitatii Budai Deleanu nu afirma ca ea se va realiza automat nici măcar ca ea se va realiza cu necesitate. Destinul e doar o șansa pe care omul e liber sa o realizeze sau nu. Spirit polemic Budai Deleanu se oprește asupra unei definiții negative a fericirii contemplând in ultima instanța spectacolul unei umanitati oarbe care se sustrage propriului ei destin.

În contextul poemului comico-satiric menţionăm o varietate de idei iluministe. La prima lectură se observă libertatea gândirii, care începe să devină o trăsătură pentru „curentul luminilor”. Aceasta se manifestă prin concepţia autorului care satirizează pe cale alegorică, orânduirea feudală şi instituţiile acesteia. Ţiganii, personajul colectiv al poemului, manifestă un caracter patriotic accentuat, solicitând de la monarhul iluminat – Vlad Ţepeş egalitate în drepturi şi îşi formulează dialectal ,,idealul”de naţie liberă:

,, Noi ţiganii să avem ţărişoară,

Unde să him numai noi dă noi ! ..

Să avem sate, căşi, grădini ş-ogoare,

Şi dă toate, ca ş-alţii mai apoi,

Zău, privind la lucruri aşa rare,

Ca şi când treaz fiind, aş visa îmi pare.”

Ţiganii se hotărăsc să-şi întemeieze un stat al lor şi încearcă să analizeze asupra formei de guvernământ feudale iluminate: monarhie, republică, anarhia sau guvernare mixtă. Anarhia, ca formă de guvernare, este criticată din punct de vedere al caracteristicilor, care nu sunt bine delimitate şi reliefează lacunele evidente în sistemul de control şi menţinerea ordinii în stat. Ultimele versuri ale epopeii sunt şi ele semnificative pentru dorinţa arzătoare de libertate, pusă în cumpănă cu însăşi viaţa:

,, Du-ne (strigând), măcar în ce parte ,

Ori la slobozenie sau la moarte!”

„Ţiganiada” se dovedeşte a fi o scriere complexă şi neaşteptat de modernă, un exemplu demn de analizat în care se întrupează toate componentele iluminismului românesc şi ale Şcolii Ardelene, în general.

„Poemationul eroi-comic” „Ţiganiada” tratează un subiect alegoric cu tendinţe satirice antifeudale şi anticlericale, fiind o scriere complexă, care conţine numeroase idei iluministe.Intitulată "poemation eroi-comico-satiric", "Ţiganiada" este o epopee ce reflectă năzuinţele de veacuri ale românilor ardeleni. Esenţa acesteia o reprezintă democraţia fără fond. În încercarea lor de a-şi găsi o formă de organizare statală, ţiganii dovedesc lipsa adecvării la fondul lor originar, acela de populaţie nomadă fără posibilitatea de a se aşeza într-un loc. Prezenţa vocilor naratoriale aflate în subsolul paginii nu are rolul de a explica un eveniment, ci de a îmbogăţi textul. Numele din subsol sunt caracterizante, ceea ce spun personajele se regăseşte în semnificaţia numelor acestora creând astfel o opera în opera. Ion Budai-Deleanu se dovedeşte a fi un creator modern care trece de limitele timpului şi este silit de împrejurări să dea un caracter aluziv operei sale, deoarece satira nu putea să fie directă. Tot din această cauză şi-a ascuns şi numele sub anagrama Leonachi Dianeu. Caracterul eroic al operei este pilonul de bază a acesteia, tema patriotică fiind cel mai mult abordată. Eroismul ţiganilor se reflectă în dorinţa arzătoare a acestora de a se constitui ca stat. Nu mai puţin accentuat este devotamentul voievodului Vlad Ţepeş, care nu este convins de colaborarea productivă cu romii, punându-i la încercări.

„Ţiganiada” – satirizează pe cale alegorică, orânduirea feudală şi instituţiile acesteia. Autorul nu intenționează deloc să caracterizeze ţiganii, ci avea scopul să abată atenţia de la satira ce avea alte ţinte de atac, bine precizate. Alternanţa de evenimente şi personaje se conjugă în permanenţă cu mutaţia viziunii asupra lumii. Tragică sau comică, această viziune constituie în cele din urmă o modalitate de evaluare a personajelor în lumina unui ideal care se configurează cu destulă claritate. Demitizarea acestei societati cu moravuri degradante se face prin ironie şi umor. Opera de idei prin excelenţă, “Țiganiada” pune în lumina resursele literare bogate ale unui scriitor înzestrat cu un adevărat geniu verbal.

Epopeea eroi-comico-satirică poate fi înţeleasă la justa ei valoare numai dacă este apreciată ca o alegorie al cărei plan fictiv este adeseori substituit unui plan real cu caracter istoric şi naţional. Este adevărat că între cele două planuri nu există întotdeauna o deplină echivalenţă. Totuşi, neînţelegerea implicaţiilor acestei alegorii, încărcată cu un sens figurat, poate duce la concluzii de-a dreptul false, cum au fost acelea ale lui Aron Densuşianu, referitoare la „Tabăra”, apreciată doar ca o satiră vehementă la adresa ţiganilor.În „Istoria critică a literaturii române”, Nicolae Manolescu evidenţiază valoarea Ţiganiadei printr-o comparaţie: „Ţiganiada” este un Don Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi critică a ei”, astfel accentuăm varietatea temelor abordate, complexitatea scrierii şi valoarea naţională a acesteia.

Povestea țiganilor plecați in lume ca sa-si caute o tara mai buna exprima un ideal iluminist, anume aspirația spre fericire, asimilata unei lumi scăpate de sub rigorile sociale. De aceea, locul spre care se îndreaptă țiganii se numește simbolic Inimoasa, cuprinzând sugestii legate de libertate - trăire fericita si fara reguli. Incursiunea spre locul visat este alcătuita metodic din aventuri care sintetizează principalele tehnici epice ale literaturii iluministe. Astfel, tema principala se conturează prin ornarea acțiunii principale cu numeroase „istorii" simbolice (povestea lui Arghin, de pilda), cu evenimente fabuloase {Curtea amăgitoare, rătăcirea prin pădurea blestemata) ori cu structuri simbolice precum utopia (viziunea asupra raiului), umorul burlesc-grotesc (batalia țiganilor cu cireada de vite), dar si cu idei care exprima gândirea iluminista (despre libertate, despre formele de guvernământ, despre patriotism). Tot de factura iluminista este si satira (iadul), introdusa pentru a sublinia carentele sociale,in primul rând.Calatoria, tema investita cu numeroase sensuri legate de inițierea eroului, are aici un subliniat caracter didactic, conferit in principal de notele intrapaginale, care iau forma unor colocvii fie explicative, fie de simplu comentariu. Personajele cu nume alegorice (Simplitian, Filologos, Musofilos etc.) alcătuiesc prin discuțiile lor un adevărat tratat de estetica generala, o carte in carte, impunând totodată atitudini teatrale de spectatori implicați.

Vocația lui Budai Deleanu nu este descriptiva si sub acest raport suntem departe de finețea de gravor a lui Cantemir. Nici o strofa nu are o valoare vizuala si nu alcătuiește coloristic un tablou oricât de caricatural. Insa scriitorul are un adevărat geniu verbal si catalogul numelor de țigani e un grotesc de sonuri : Aordel, Corcodel Cucavel, Parpanghel, Bobul Ghitul, Goleman.

Nevoia de autoexplicare a operei s-a manifestat constant in literatura noastră de început: Dimitrie Cantemir aseaza un glosar explicativ la finele Istoriei ieroglifice, iar mai târziu, Heliade Rădulescu isi aduna poeziile intr-un Curs întreg de poezie, in care introduce alături de text explicații teoretice privind compoziția. In cazul Țiganiadei, caracterul îndrumător al notelor din subsol se estompează din cauza tentei colocviale pe care o au aceste note si a dimensiunilor simbolice date de numele personajelor-spectator. in contextul unei calatorii de aventuri, spectatorii sunt pe măsura spectacolului si întăresc impresia de desfășurare burlesca a acțiunii. După modelul epopeii antice, calatoria capata sens inițiatic prin coborârea in lumea infernala. intre imaginile create pe simboluri care aglutinează sugestii satirice, infernul are un caracter pronunțat justițiar. Este vorba despre un spațiu de jar, cu râuri de foc, in care sunt pedepsiți nemilostivii, lacomii, judecătorii corupți, defăimătorii si tiranii; autorul insista asupra pedepselor (ca si textul apocrif intitulat Calatoria Maicii Domnului in iad), dar isi îndreaptă critica spre structurile societatii, in consens cu ideea iluminista ca legile si preceptele sociale distrug natura omeneasca.

Insistenta poetul in ceea ce privește abundenta alimentara a fost pusa, in multe studii critice, pe seama mizeriei generale a celor fara tara; este insa vorba mai degrabă despre tradiția deja creata ca raiul sa fie asociat cu un loc al fericirilor simple, cu o petrecere veșnica. in credințele romanești, ca si in multe legende de circulație creștina, raiul este asociat unui ospat etern, exprimând fara ocolișuri dorința simpla a omului de a se salva de zbaterea permanenta pentru supraviețuire. Latura fabuloasa a subiectului se construiește tot in spirit iluminist, prin specularea elementelor de magie si prin complicarea subiectului prin desfasurari schizoepice, ceea ce face posibila o comparație intre Țiganiada si alta opera iluminista de interes - Manuscrisul gasit la Saragosa de Jan Potocki (1761-1815). Fantana vrăjita din rai, in care se vede o scena alegorica despre libertatea viitoare, pădurea demonizata sau cetatea lui Satan sunt astfel de imagini simbolice ale ispitei si ale rătăcirii. Parpangel se pierde prin pădurea cu năluci si zâne, in care copacii glăsuiesc, din ramurile frânte picura sânge, iar el trebuie sa se lupte cu nebunele shime : in acest labirint al alegerilor infinite, eroul trece fara sa știe prin numeroase probe, se pregătește pentru experiența triumfătoare - nunta - care va pune capăt aventurii. Multe dintre încercările prin care trece Parpangel sunt preluate

din folclorul universal; astfel, in pădurea blestemata sunt doua izvoare gemene, dar care curg in direcții opuse: cel din dreapta este binecuvântat si cine bea din el se spiritualizează - devine un viteaz neînvins si leu inimos. Celalalt izvor, cel din stânga,face mintea tâmpa si nătânga. Dar multe episoade abordează teme si structuri specifice imaginarului romanesc. Așa, de pilda, personajul este ispitit in curtea nălucita / Ce Satana de curând zidisa. Din cetatea diabolica nu se poate ieși decât cu intervenția sfinților. Fascinația acestei cetati este conferința de petrecerea lumeasca; intr-un han, cavalerii atrași de diavol, canta si se veselesc fara grija, pana cand vraja se rupe si se trezesc intr-o balta puturoasa. Dincolo de povestea lui Parpangel, subiectul se complica prin numerose episoade care privesc aspirațiile colectivitatii intregi. Organizați după meserii, țiganii înaintează la început ca un convoi de temerari aventurieri si se transforma de-a lungul drumului in războinici infricosati si lasi, in sfatosi petrecareti (la nunta lui Parpangel si a Romicai), in parlamentari ori eroi cu aspirații naționale. Aceasta metamorfoza a personajului colectiv capata amploare si prin structura labirintica a operei. in povestea țiganilor intervin cohortele de îngeri, arhanghelii răzbunători si diavolii care încetinesc mersul lumii. Aceasta evoluție sinuoasa a subiectului tine de tiparele compoziționale specifice iluminismului .

Limbajul constituie una dintre reușitele lui Budai-Deleanu care, deși recurge de obicei la varianta vorbita, nu ocolește nici expresia savant-neologica. Întâlnim, așadar, alăturate neologisme precum „antisambra” ,”melancolie” ,”himera”, ”intrigant” si regionalisme, ”baias”, ”bala” ”cioarsa” ori creații proprii, obținute mai ales prin derivare : ”bogatate”, ”golătate”, ”paganie”, ”a obrăzui” (a desena un portret) etc. Asemenea bogatie lexicala ii permite îndrăzneli prozodice pe care le vom mai intalni doar in lirica moderna, la Tudor Arghezi, spre exemplu, sau la Nichita Stanescu. El face sa rimeze substantive precum „poarta” ori „sara” cu forme verbale omonime; adjective si pronume cu nume proprii : ”misel - Corcodel”, ”el - Aristotel” ; chiar daca mai rar, se folosește si de procedeul numit „încălecare”, combinând verbul cu o alta forma verbala incompleta, ce se continua in versul următor : ”zisa-ca sa mi sa..”.

O astfel de tesatura subtila de inovatii este unica in literatura romana a momentului. Tocmai de aceea este cu atat mai regretabil faptul ca opera lui Budai-Deleanu nu a fost cunoscuta de contemporani ori de scriitorii generației următoare,pașoptiștii.Am putea restitui barocului, clasicismului sau romantismului elemente disparate din Țiganiada dar opera in întregul ei nu se lasa integrata definitiv, nici unuia dintre aceste curente si modurile diverse in care Homer e inteles de Budai Deleanu care se simte un întemeietor de cultura, de a redescoperi condiția originara a poeziei.

De aceea la capătul unei tradiții literare atât de îndelungate incat lasă impresia de secătuire, Țiganiada este o opera de început.

Şcoala ardeleană

Originile mişcării:

Apărută la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea iluministă transilvăneană îşi are rădăcinile şi explicaţia cu trei secole în urmă. În 1437 după Răscoala de la Bobîlna, cele trei naţiuni, ungurii sașii şi secuii semnează pactul Unio trium nationum, prin care românii, excluşi de la drepturile sociale, politice şi religioase, deveneau o naţiune tolerată în Transilvania. În 1784, Răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan zguduie din temelii Imperiul Habsburgic, pretinzînd schimbarea imediată şi radicală a orînduirii existente. Suspectaţi de a fi pactizat cu răsculaţii, corifeii Şcolii Ardelene vor fi prigoniţi de autorităţi. Şcoala Ardeleană à fost o mişcare culturală complexă şi neomogenă, reflectînd o perioadă istorică: procesul de formare a burgheziei şi a naţiunii române la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.

Etapele Şcolii Ardelene:

• Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice şi naţionale dusă de Inocenţiu Micu-Klein, episcopul românilor uniţi, care cere drepturi şi libertăţi pentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană (Sinodul de la Blaj);

• Etapa de elaborare şi afirmare a ideologiei naţionale: formularea crezului latinist extremist atît pe plan filologic cît şi istoric, dezvoltarea învăţămîntului românesc;

• Etapa pronunţat iluministă (avînd ca moment de vîrf ,,Ţiganiada’’, în care cărturarii se opun acţiunii de defăimare à românilor întreprinsă de clasele feudale privilegiate).

Una din importantele manifestări determinate de marea frământare a maselor populare din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea este Şcoala ardeleană, mişcare culturală de mare amploare, dezvoltată în Ardeal în ultimele două decenii ale aceluiaşi secol şi începutul celui următor. Dacă, prin cei dintâi trei corifei ai ei, Samuil Micu-Clain, Gh. Şincai şi Petru Maior, Şcoala ardeleană continuă şi dezvoltă, cu o serie de noi aspecte, literatura cronicărească a lui Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir sau Stolnicul Constantin Cantacuzino, prin alt fruntaş al ei, prin Ioan Buhai-Deleanu, ea înseamnă şi un serios început al literaturii noastre moderne. Şcoala ardeleană este o mişcare patriotică determinată de lupta pe care masele populare româneşti din Transilvania au dus-o pentru desfiinţarea iobăgiei, împotriva acţiunii de deznaţionalizare şi pentru recunoaşterea drepturilor contestate românilor ardeleni. Datorită împrejurărilor istorice specifice Transilvaniei, populaţia românească de acolo a trait în condiţii grele, de asuprire socială şi naţională cu totul deosebite. Împotriva acestei politici de asuprire naţională şi socială întreprinsă de Habsburgii de la Viena şi a tendinţelor accentuate de catolicizare ale bisericii, poporul român din Ardeal a luptat cu hotărâre.

Şcoala Ardeleană a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naştere Biserica Română Unită cu Roma. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au adus argumente istorice şi filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută şi sub numele de latinism.

Şcoala Ardeleană s-a înscris în contextul iluminismului german (Aufklärung), susţinut în plan politic de iozefinism. Diferenţa faţă de iluminismul francez este dată de faptul că Şcoala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mişcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Catolice. A contribuit nu numai la emanciparea spirituală şi politică a românilor transilvăneni, ci şi la a celor de peste munţi. Unul din documentele cele mai importante elaborate îl constituie petiţia “Supplex Libellus Valachorum” (1791, 1792), o cerere adresată împăratului Leopold al II-lea, în vederea recunoaşterii naţiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania. O altă realizare a Şcolii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice, şi tipărirea primului dicţionar cvadrilingv al limbii române, Lexiconul de la Buda.

Principalele centre au fost: Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuş.

Actiunea politică şi culturală a Şcolii Ardelene este îndrumată de operele istorice şi filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu. Toţi patru au făcut studii teologice, filozofice şi de drept canonic la Roma şi Viena, şi au fost minţi strălucite, erudiţi, savanţi de talie europeană, poligloţi.

Samuil Micu-Clain a fost cel dintâi, în timp, dintre fruntaşii Şcolii ardelene. Născut la Sad, în fostul judeţ Sibiu, în 1745. A învăţat mai întâi la seminarul din Blaj, la vârsta de 17 ani îmbrăcând rasa de călugăr. A studiat apoi teologia şi filozofia la colegiul Pazmanian din Viena. La 27 de ani a fost numit profesor de etică şi matematici la şcoala din Blaj. Un an dupa aceea, a primit funcţia de director de studii al colegiului Santa Barbara din Viena, unde a desfăşurat o frumoasă activitate, traducând cărţi religioase ori legate de istoria bisericii şi publicând opere originale-filologice sau istorice. Revenit la Blaj, a trebuit să-l părăsească, acuzat fiind de episcopul Ioan Bob că vrea să renunţe la religia unită, şi s-a stabilit, ca cenzor şi corector al cărţilor româneşti tipărite la imprimeria universităţii, la Buda, unde a şi rămas până la moarte (13 mai 1806).

Opere principale: ,,Carte de rogacioni” (1779), una din primele tipărituri româneşti cu litere latine; gramatica ,,Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, scrisă în colaborare cu Gh. Şincai; ,,Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor”, operă în patru parţi cuprinzând istoria românilor de la origini, o parte din istoria Moldovei şi a Munteniei (până prin sec. XVIII) şi istoricul Transilvaniei până la unirea religioasă de la 1700. Traducerea de către Micu a unor lucrări filozofice ca ,,Logica”, ,,Legile firii”, ,,Etica şi politica” etc. a contribuit la dezvoltarea învaţământului din Transilvania şi la îmbogăţirea gândirii noastre filozofice cu elemente materialiste.

Gheorghe Şincai, unul dintre reprezentanţii străluciţi ai Şcolii ardelene, s-a născut la 28 februarie 1754, în satul Şamşud (azi Şincai) de prin parţile Mureşului. Şi-a făcut studiile elementare şi gimnaziale la şcoala reformaţilor din Odorhei, la seminarul iezuiţilor din Cluj şi la gimnaziul pianiştilor din Bistriţa. Studiază apoi timp de cinci ani (1774-1779), la Roma, filozofia şi teologia, dedicându-se cu ardoare nestăvilită şi cercetărilor istorice. În 1780 e la Viena, unde scoate în colaborare cu S. Micu gramatica lor în limba latină. În 1782 a fost numit director al tuturor şcolilor româneşti din Transilvania, înfiinţând în această calitate peste 300 de şcoli săteşti pentru români. După 12 ani de activitate de destituit, apoi întemniţat ca ,,turburător al ordinei publice”, pentru că, deşi funcţionar al statului, luase apărarea grupului de intelectuali români, care, prin memorandumul ,,Supplex libellus Valachorum Transilvaniae” (1791) ceruseră împăratului de la Viena repunerea în drepturi a românilor ardeleni alături de celelalte naţiuni. Începe o perioadă de dureroasă pribegie, care nu se termină decât odată cu moartea cărturarului (2 noiembrie 1816), la curtea foştilor săi elevi, comiţii Vass şi Czega.

Opere principale: ,,Hronica românilor şi a mai multor neamuri...”, în care se redau cronologic faptele petrecute între anii 86 şi 1739 de-a lungul istoriei poporului român; gramatica ,,Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, scrisă în colaborare cu S. Micu; o serie de manuale şcolare în limba română care nu existau până atunci; o gramatică latino-română, două abecedare, un manual de aritmetică, un dicţionar latino-român si româno-latin, precum şi unele traduceri şi prelucrări ca: ,,Istoria naturii sau a firii”, ,,Învăţătura firească spre surparea superstiţii norodului” etc., lucrări destinate de asemenea învăţămantului.

Petru Maior este al treilea, în ordine cronologică, şi cel mai strălucit dintre cărturarii Şcolii ardelene. S-a născut pe la 1760, la Căpuşul de Câmpie, prin parţile Mureşului. În 1774, după studiile începute la Târgu-Mureş, Sibiu şi Blaj, e trimis, ca bursier, împreună cu Şincai la Colegiul ,,De propaganda fide’’ din Roma. Ca şi acesta, îşi trece acolo, în 1779, doctoratul în filozofie şi teologie. Face apoi studii de drept la Viena. În 1780 e numit profesor de logică, de metafizică şi de drept natural la Blaj. Este numit in 1784 paroh al Reghinului, iar puţin

după aceea e desemnat ca protopop al Gurghiului. Persecutat ca şi S. Micu şi Gh. Şincai de episcopul Ioan Bob, el paraseşte în 1809 Transilvania, se îndreaptă spre Buda, unde e numit cenzor al cărţilor româneşti care se imprimau acolo şi rămane acolo până la moarte, în februarie 1821.

Opere principale:

a) istorice: ,,Istoria pentru începutul românilor în Dachia” (Buda, 1812), operă de viguroasă polemică, privind originea tuturor românilor, patru din cele 15 capitole ale lucrării fiind consacrate românilor transdunăreni; ,,Istoria bisearicii românilor atât a cestor din coace precum şi a celor din colo de Dunăre”, care face un istoric al organizării bisericii românilor până la unirea religioasă de la 1700, tratând pe larg problema unirii cu biserica Romei etc.

b) filologice: ,,Disertaţie pentru începutul limbei româneşti” şi ,,Disertaţie pentru literatura cea vechie a românilor” aflate la sfârşitul ,,Istoriei pentru începutul românilor”; ,,Dialogul pentru începutul limbei română, întră nepot şi unchi”, publicat ca introducere la ,,Lesiconul românesc-latinesc-unguresc-nemţesc” (Buda, 1825), operă colectivă apărută după moartea lui Maior, dar la care acesta a avut o contribuţie esenţială; ,,Ortographia romana sive latino-valachica una cum clavi...”, în care Maior, punând problema latinităţii limbii noastre, o derivă în mod just din latina populară, spre deosebire de Micu şi Şincai care o derivaseră din latina clasică.

c) religioase: ,,Procanon”, în care combate problema infailibilităţii papei, ,,Didahii adecă învăţături pentru creşterea fiilor”etc. etc.

Ion Budai Deleanu este nu numai cel mai important literat al Şcolii Ardelene, ci în acelaşi timp şi unul din reprezentanţii de seamă ai literaturii noastre.

Autorul Ţiganiadei s-a născut între 1760-1763 la Cigmău, în ţinutul Hunedoarei. În satul acesta mic din apropierea Oraştiei, fiul preotului Budai a învăţat litera cărţii. Tot acolo a avut prilejul să cunoască din plin viaţa amară a ţăranilor şi traiul greu al ţiganilor huliţi şi desconsideraţi de stăpânitori. Din vremea copilăriei petrecute în satul natal şi al studiilor făcute la Blaj, s-au întipărit puternic în mintea scriitorului, mai târziu veşnic pribeag prin ţări străine, farmecul poeziei noastre populare şi bogăţia lexicală a limbii româneşti.

Studiile teologice începute la Blaj au fost continuate de Ion Budai Deleanu la Viena. În capitala monarhiei habsburgice, scriitorul român nu şi-a desăvârşit doar cunoştinţele teologice. În Viena avea să cunoască aspectele complexe şi contradictorii ale politicii culturale şi economice duse de Iosif al II-lea, care încerca să prevină manifestările revoluţionare prin reforme raţionale, iniţiate de monarhul luminat. Anii de studii de aici au constituit un bun prilej pentru formarea unei bogate culturi literare. Interesat să studieze originea poporului român, Ion Budai Deleanu este un pasionat cititor al capodoperelor din literatura universală. După terminarea studiilor la Viena, Ion Budai Deleanu s-a întors la Blaj, unde a fost numit profesor. Din cauza neînţelegerilor cu episcopul Ion Bob, aliat al feudalităţii, viaţa în acest centru de cultură i s-a părut insuportabilă. De aceea, scriitorul părăseşte Blajul înainte de 1787, pentru tot restul vieţii. Ion Budai Deleanu se stabileşte la Lemberg, important centru al Galiţiei, unde îndeplineşte funcţia de consilier la tribunalul de acolo. În 1815, Mitropolitul Veniamin Costache îl cheamă ca profesor la Iaşi; dar, deşi se arăta bucuros să primească postul, consilierul nu părăseşte Lembergul, unde moare în 1820, în vârstă de aproape 60 ani.

Ca şi alţi cărturari din generaţia Şcolii Ardelene şi Ion Budai Deleanu se străduieşte să umple diferitele goluri ale culturii romaneşti. În linii generale, concepţia istorică şi filologică a lui are numeroase puncte comune cu a celorlalţi cărturari ardeleni, care urmăreau şi ei trezirea

conştiinţei naţionale şi educarea sentimentelor patriotice ale poporului român. Îndrăzneala prin care Ion Budai Deleanu combate anumite vicii ale societăţii din timpul său era uluitoare. Compasiunea lui Gh. Şincai faţă de iobagii asupriţi, exprimată în cronica sa, se transformă la Ion Budai Deleanu în satira vehementă a exploatării, anticatolicismul lui P. Mior din Procanon capătă la autorul nostru proporţii mai largi de anticlericalism, iar lupta împotriva superstiţiilor, dusă de Gh. Şincai, devine la Ion Budai Deleanu semnificaţia unei ironii îndreptate împotriva celor care cred în vrăji, farmece, minuni.

Opera literară cuprinde un poem neterminat intitulat Trei viteji şi epopeea Tiganiada.

Opera lui constituie un model de îmbogăţire a limbii literare prin promovarea limbii populare. El a preţuit creaţia literară a etniei, iar în poemă menţionează rapsozi care sunt: bătrânii, ciobanii, cimpoierii sau orbeţii de prin târguri.Pentru a contribui la educarea sentimentului naţional, scriitorul vorbeşte despre mândria originii latine a romanilor. În acelaşi scop evocă figura eroilor ce s-au evidenţiat în lupta de eliberare de sub jugul otoman. Recurgând la alegorii, amestecând în poverstirea sa elemente religioase, aşa cum cerea specia literară pe care şi-a ales-o – epopeea- plasând acţiunea în trecut, colorându-şi opera cu glume, el nu pierde însă din vedere intenţia principală: oglindirea critică a realităţii sociale din epoca sa.

Folosind cu abilitate alegoria, ştiind să împletească destul de iscusit subiectul principal al poemei cu acelea secundare, scriitorul duce la bun sfârşit temerara lui întreprindere: de a da un product nou în literatura românească. Având conştiinţa răspunderii sale, el nu s-a angajat în alcătuirea unei epopei serioase şi adevărat cronice, ci numai în aceea a unei poeme de şagă. Deşi a avut de luptat din greu cu „neajungerea limbii”, a reuşit să creeze personaje vii, ale căror stări sufleteşti sunt analizate în adâncime şi ale căror trăsături fizice şi morale reies sugestiv din portrete şi caracterizări.

Faptul că Ion Budai Deleanu a putut să ne dea, la început de secol XIX, cea dintâi şi singura epopee românească, se datorează poziţiei sale ideologice avansate – un conţinut ideologic valoros determină şi o exprimare artistică superioară. Pe lângă adevărul epocii, Ţiganiada oglindeşte din plin cele mai arzătoare năzuinţe ale poporului, care au fost îmbrăţişate de scriitor şi în numele cărora el a lovit în asupritori şi în uneltele lor.

Bibliografie

Alexandru Piru - Istoria literaturii romane de la început pana azi Ion Budai – Deleanu - Biblioteca critica L. Paicu ,M. Lupu ,M Lazar - Literatura romana(Eseul) Lucian Boia – Istorie si mit in constiinta romaneasca Alexandru Tanase - O istorie umanista a culturii romane, vol. II Emil Boldan – „Scoala ardeleana” – antologie Mihai Barbulescu, Pompiliu Teodor – Istoria Romaniei A. Gh. Olteanu – Cronicarii George Calinescu – Istoria literaturii romane.