George Bacovia – Universul liric

1. Viaţa şi opera lui George Bacovia

Pe numele său adevărat Gheorghe Vasiliu, viitorul poet s-a născut pe data de 4 sepembrie 1881, la Bacău. Numle oraşului natal a fost, aşa cum însuşi poetul mărturisea, un punct de plecare pentru alegerea numelui său de artist – Bacovia. O a doua sursă de inspiraţie pentru acest nume a fost zeul Bachus (Baco + via = drumul beţiei), pe calea căruia poetul mărturiseşte a fi mers de multe ori.

Primele încercări literare datează din perioada liceului (1894-1898), perioadă în care tânărul începuse să citească mult din poeţii simboliti (Rimbaud, Baudelaire, Verlaine şi Edgar Allan Poe). În 1899 publică, în revista „Literatorul”, prima poezie, intitulată „Şi toate”.

După terminarea liceului se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. Tot acum intră la cenaclul „Literatorul” şi începe o colaborare intensă cu alte reviste literare. În 1905 renunţă la facultate, continuând să publice poezii, iar în 1906 se întoarce la Bacău. Se reînsrie la Drept (în Iaşi), reuşind de această dată să termine facultatea. În 1914 are prima criză de nervi.

În 1916 publică primul volum de versuri – „Plumb” – pentru care va primi şi un premiu, în 1923. În 1926, cu ajutorul poetei Agatha Grigorescu (care îi va deveni ulterior soţie), este publicat al doilea

volum de versuri – „Scântei galbene”. Anul 1930 este anul apariţiei unui alt volum – „Cu voi”.În 1934 G. Bacovia primeşte, împreună cu T. Arghezi, premiul naţional de poezie. În anii care vor urma, opera lui Bacovia devine subiectul unei serii impresionante de studii critice, poetul

acordând numeroase interviuri şi publicând în continuare versuri în diferite reviste. Chinuit din ce în ce mai des de crizele de nervi, G. Bacovia se stinge din viaţă la 22 mai 1957.

2. Universul liricPrimul volum de versuri, „Plumb”, apărut în 1916, fixează definitiv profilul poetic al lui Bacovia.

Următoarele volume („Scântei galbeme” – 1923, „Cu voi” – 1930, „Comedii în fond” – 1936, „Stanţe burgheze” – 1946) marchează o descreştere din punct de vedere artistic.

Considerat a fi reprezentantul de frunte al simbolismului românesc, G. Bacovia ilustrează ultima perioadă a simbolismului, fiind mai apropiat de simbolismul decadent şi deschis către modernismul acut.

Motivele şi elementele de decor simboliste sunt evidente în poeziile sale, în care apar permanent ploaia, amurgul, toamna, solitudinea, beţia, corbii, parcul sau oraşul pustiu.

Sinestezia culorilor este, de asemenea, prezentă. Motivele cromatice sunt în perfect acord cu stările sufleteşti ale poetului. Griul şi cenuşiul transcriu monotonia apăsătoare. Negrul sugerează neantul, carbonizarea, trecerea în lumea anorganică. În poezia „Decor”, negrul apare în contrast cu albul, într-un „decor de doliu funerar” deprimant: „ Copacii albi, copacii negri / Stau goi în parcul solitar / Decor de doliu funerar / Copacii albi, copacii negri.” Roşul şi violetul din poezii precum „Tablou de iarnă” sau „Amurg violet” exprimă stările morbide, dezagreagarea şi nu vitalitatea, aşa cum ne-am aştepta. Roşul sugererază destrămarea vieţii, mai ales în invazia sângelui cald de la abator, sau în imagina sângelui expectorat de bolnavii de ftizie. Verdele crud al primăverii, nu sugerează nici el viaţa, ci nevroza.

Un alt element simbolist este muzica. Simbolurile muzicale exprimă, ca şi cele coloristice, stări deprimante. Instrumentele muzicale preferate sunt piculina, flaşneta, bucimul, pianul care prin percuţie destramă violent liniştea. Muzicalitatea este dată la Bacovia şi de folsirea repetiţiei, figura de stil cel mai des întâlnită.

În poezia lui Bacovia se crează un decor sumbru dezolant, în care apar cadavre, nebuni, bolnavi, moartea, agonia, casa sicriu, cetatea blestemată. Eul liric bacovian se mişcă într-un spaţiu închis simbolizat de sicriu (ca în poezia „Plumb”) sau de mormânt („Note de toamnă”). Cadrul general e oraşul de provincie, somnolent şi mizerabil, cu îndrăgostiţi care merg în grădina publică să asculte cântecul trist al fanfarei militare. Cel mai adesea privirea poetului este atrasă de cimitir, abator sau ospicii

Natura devine mai degrabă o vrăşmaşă a omului decât un spaţiu protector (ca la romantici). Anotimpul care apare cel mai des în lirica sa este toamna, care aduce cu ea agonia lăuntrică. Poetul este obsedat de ploile nesfârşite, care cad apăsător peste oraş, dar şi de iernile cu zăpezi imense, care creează impresia înzepezirii totale, a izolării complete.

Stările sufleteşti predominante în lirica bacoviană sunt cele de tristeţe şi regret. Dragostea nu e acceptată ca o stare benefică, iar femeia decade într-o ipostază joasă, fiind măcinată de boli. Poetul îşi plânge astfel „amorul defunct” în vreme ce iubita cântă „un marş funebru”.

George Bacovia - „ Lacustră ” – repere de interpretare

Publicată iniţial în revista „Viaţa nouă” poezia „Lacustră” va fi inclusă ulterior în primul volum de versuri al lui Bacovia – „Plumb” (1916).

Titlul, alcătuit dintr-un adjectiv, desemnează o locuinţă ridicată pe stâlpi deasupra apei, pe marginea lacurilor, frecventă în epoca peristorică, dar existentă şi astăzi în unele zone geografice.

Poezia e alcătuită din 4 strofe, dintre care prima şi ultima (strofa refren) sunt identice, cu excepţia versului al doilea. Această structură conferă poeziei o închidere completă. Cele patru catrene ale poeziei concentrează motive şi teme specifice viziunii simboliste: al ploii, al golului sufletesc, al singurătăţii şi al nevrozei. Pe fundalul timpului şi al spatiului, este proiectat motivul însingurării totale a poetului, al terorii de “umed” (ca simbol al dezagregării universului) şi al morţii iminente.

Aparent poezia este un pastel tradiţional construit pe un plan obiectiv (al decorului natural) şi unul subiectiv (al singurătăţii). La o lectură mai atentă însă, poezia îşi dezvăluie semnificaţii profunde fiind construită în jurul a două simboluri: ploaia şi singurătatea. Astfel, ea devine o elegie a morţii.

Din punct de vedere temporal, prima strofă e plasată într-un prezent dominat de ploi care par nesfârşite: “De-atâtea nopţi aud plouând / Aud materia plângâng...”. Adjectivul pronominal “atâtea”, plasat pe lângă substantivul “ploi” arată că fenomenul natural se petrece de atât de multă vreme încât eul liric a pierdut şirul numărătorii. Prin metafora “aud materia plângând” ploaia devine una şi acceaşi cu plânsul producând fuziunea obiectivului cu subiectivul. Ploaia devine, prin intensitate şi repetiţie, un simbol al insecurităţii, al unei forţe devastatoare. În lirica lui Bacovia ploaia (apa) poate avea mai multe semnificaţii: monotonie, anxietate, disoluţie (Criticul Daniel Dumitru considera că în poezia “Lacustră” apa poate simboliza: “formă nedterminată, presiune, eroziune, mediu incolor, forţă insinuantă, concreteţe slăbită şi, bineînţeles, ploaie element care pune lumea sub semnul anonimatului al urâtului şi al bolii “).

În strofa a doua gândul eului liric se duce către trecutul preistoric, în epoca îndepărtată a locuinţelor lacustre. Adverbul “parcă” marchează trecerea într-un alt plan, cel al irealităţii: “parcă dorm”. Poetul are impresia că se dedublează: se vede pe sine ca om primitiv trăind într-o locuinţă lacustră , dormind pe scânduri ude şi fiind urmărit de spaima de a nu fi tras “podul de la mal”. Podul netras ar putea fi o cale de acces pentru animale sau pentru duşmani, ceea ce ar pune în pericol siguranţa individului. Locuinţa lacustră sugerează singurătatea, închizând total orizontul prin limitarea spaţiului la mişcarea umană.

Dacă inţial între planul real şi cel al viziunii era o distanţă clară (“mă duce-un gând”), ulterior, între cele două timpuri “un gol istoric se întinde”. Astfel, în strofa a treia, poetul sugerează identificarea trăirii actuale cu retrăirea preistorică.

Ultima strofă o reia pe prima cu excepţia versului al doilea, care devine “Tot tresărind tot aşteptând”. Acest vers aduce o deschidere prin sugerarea neliniştii, a aşteptării a ceva nedefinit şi misteros. Verbul “ a aştepta” este folosit fără complement, fapt ce sporeşte anxietatea (neliniştea) şi sugerează că aşteptarea e continuă.

Din punct de vedere stilistic se observă prezenţa unei singure figuri de stil: personificarea metoforică “aud materia plângând”. Predomină imaginile auditive care sugerează căderea continuă a ploii, zgomotul valurilor vuietul pilonilor îmbibaţi de apă. Senzaţia de monotonie este redată şi prin muzicalitatea interioară a versurilor, prin folosirea verbelor la gerunziu. Consoanele finale (“nd”) ale celor două verbe la gerunziu au menirea de a închide orizontul producând o impresie acustică de cădere grea.

Pentru a sugera condiţia omului de victimă agresată de mediu Bacovia alternează formele verbale. Astfel, verbele statice, la perosna I sg. (“aud, sunt singur, dorm, mă găsesc”) exprimă condiţia fiinţei umane, în vreme ce verbele dinamice, la pers. a III-a sg. (“izbeşte, se prăbuşesc”) sugerează agresivitatea mediului.

Bibliografie:Apetroaie Ion, Prefaţă a George Bacovia – Versuri şi proză, ed. Albatros, Bucureşti 1990Fanache V., Bacovia. Ruptura de utopia romantică, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, 2000Lovinescu Eugen, Istoria literaturii române contemporane, vol. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1981Vianu Tudor, Scriitori români din secolul XX, Ed Minerva, Bucureşti, 1986;Limba şi literatura română, manual pentru clasa a X-a, Ed. Corint, Bucureşti, 2004