Fabrica de legionari (1) Introducere 02.02.2015 Sursa: https://mizeriaistoriei.wordpress.com/2015/08/02/fabrica-de-legionari-1/

Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Petre Tutea, Radu Gyr, Nae

Ionescu, Mihail Polihroniade, Mircea Vulcănescu, Grigore Manoilescu, Traian Brăileanu, Sextil Puscariu, Sabin Manuilă, …si multi, multi altii – o întreagă generatie.

Ce au în comun toti acesti oameni ? Asta este evident, chiar si pentru necunoscători – scriitori, poeti, publicisti, filosofi, sociologi, într-

un cuvânt – oameni de cultură, tot ce a avut mai bun cultura română vreodată, cei care au dorit si au reusit în bună măsură, să facă din cultura română o cultură europeană de prim plan.

Toate bune si frumoase, numai că toti acestia au o „problemă”, anume faptul că într-o anume perioadă si într-un anumit context, au fost mai mult sau mai putin apropiati de Miscarea Legionară, de anumiti lideri ai acesteia, sau au ocupat anumite functii în aparatul de stat antonescian. Bine-înteles, toate aceste acuzatii nu sunt emise la modul absolut, ci prin prisma pozitiei acestora fată de comunitatea evreiască – cum altfel?

Cazurile sunt extrem de diferite, unii au fost legionari sadea, comandanti de rang înalt, precum Radu Gyr sau Mihail Polihroniade, altii simpli legionari cu activitate cel putin nesemnificativă în cadrul miscării, precum Constantin Noica sau Petre Tutea, altii simpli simpatizanti sau apropiati ai cercurilor intelectuale legionare, precum Mircea Eliade si Emil Cioran.

Unii au ocupat functii înalte în cadrul guvernelor Antonescu, precum Mircea Vulcănescu, altii mai mici, în fine este vorba despre cazuri extrem de diferite. Marea majoritate, cei care nu au reusit sau nu au vrut să fugă din tară, au ispăsit ani grei de închisoare sub regimul comunist. Astăzi, la început de secol 21, când toate acestea ar trebui să constituie eventual doar preocuparea câtorva istorici, cu o furie demolatoare si cu o perseverentă demnă de o cauză mai bună se încearcă demolarea acestor personalităti, se caută „urme de antisemitism” în lucrările lor, uitând de contextul acelei epoci, încercând să li se evalueze opera prin prisma unor principii aberante de „corectitudine politică”.

Am mai atins acest subiect cu ocazia mizerabilelor asertiuni ale dlui William Totok cu privire la „urmele de legionarism” din două articole ale părintelui Stăniloae. De această dată, vom încerca în mod riguros să clarificăm fiecare caz în parte, prin prisma documentelor de arhivă dar si a legislatiei în vigoare. Este vorba despre legea 217/2015, în completarea OUG nr. 31/2002, lege recent promulgată de către presedintele Klaus Johannis.

De la caz la caz, prin prisma documentelor de arhivă vom încerca să dăm un răspuns transant si argumentat la întrebarea dacă respectivul se încadrează sau nu în prevederile acestei legi. Toate acestea pot totusi părea chestiuni de mai mică importantă, nesemnificative în contextul actual al problemelor cu care se confruntă România în prezent, sau cu marile întrebări fără răspuns din istoria recentă a tării noastre, dar nu este asa.

Voi da un singur exemplu, un articol al unei anume Andreea Bujor, apărut pe B.365.ro, articol intitulat : Revistă care promovează mișcarea legionară, publicată pe Biblioteca Digitală a Bucureștilor – publicat recent, în data de 28 mai 2015. Citez :

Zeci de numere ale unei reviste care promovează miscarea legionară au fost publicate pe Biblioteca Digitală a Bucurestilor, digibuc.ro, fosta dacoromanica.ro. Conform cercetătorilor din bibliotecă, în toată lumea politică a bibliotecilor publice si, implicit, a celor digitale se acordă o atentie specială lucrărilor fasciste, rasiste, antisemite. Acestea nu pot fi consultate de oricine, accesul fiind acordat doar cercetătorilor avizati. În cazul de fată, fiind vorba de o bibliotecă digitală, practica impune afisarea informatiei conform căreia cartea există, dar accesul nu poate fi acordat decât prin identificarea citititorului care a fost inclus într-o bază de date (cercetători, academicieni, profesori, universitari etc). Biblioteca Metropolitană, cea care administrează site-ul digibuc.ro, nu respectă, însă, niciuna dintre aceste reguli.

QED. Impresionează tonul demascator al stimabilei, cu nimic mai prejos, după cum vom vedea în continuare, decât tonul cu care Silviu Brucan si consoarta sa, Alexandra Sidorovici, înfierau „intelectualii fascisti” în paginile ziarului Scânteia prin 1945-49. Edificator, nu?

Cu nimic mai prejos decât listele cu publicatii si cărti interzise apărute în M.O. în august 1945, prin care au fost „epurate” mii si mii de cărti fundamentale pentru cultura si istoria noastră. Conform logicii stimabilei, în cazul unor cărti precum scrierile politice ale lui Eminescu sau Istoria evreilor în terile

noastre – 1913, a lui Nicolae Iorga, dar si Basmele Românilor, minunata carte a lui Petre Ispirescu, ar trebui afisată informatia, citez : cartea există, dar accesul nu poate fi acordat decât prin identificarea citititorului care a fost inclus într-o bază de date (cercetători, academicieni, profesori, universitari etc).

Tare de tot! Păi domnisoară, dacă aceste cărti nu pot fi consultate decât de persoane „avizate”, sau si mai bine, „verificate” dpdv ideologic, ce ne facem noi astia „neavizatii”?

Păi este simplu! Înghitim pe nemestecate ceea ce ne furnizează cu multă bună-vointă, „avizatii” – idei mestecate de-a gata. De aici si până la „fonduri speciale” în biblioteci, secrete care va să zică, nu-i decât un pas. Nici o deosebire de epoca comunistă, cu deosebirea că politrucii veniti călare pe tancurile sovietice au mai dispus si distrugerea „prin rupere si ardere” a mii de cărti, folosindu-se si de unelte autohtone, neaos românesti, vom discuta altă dată si acest subiect, cu documentele în fată, războiul împotriva cărtilor.

Revenind la afirmatiile stimabilei, am avut răbdarea să cercetez putin cum devine chestia asta în State, desi părerea mea era formată deja. Nici vorbă de acces restrictiv, cu atât mai mult cu cât acest drept este statuat de primul amendament al Constitutiei SUA. Pe toate siturile bibliotecilor publice este explicat în mod clar, citez :

The concept of informed consent only has meaning if the full range of human ideas is accessible to the people. The proponents of the various points of view must be able to make their cases fully and openly, however popular or unpopular they may be, before the individual and collective judgment of their fellow citizens. […] It is the genius of the American system that we base our liberty on the broadest protection of each individual’s rights to free expression and on the corollary right to access the expression of others. It is the genius of the American public library to be an institution dedicated to promoting the exercise of these rights.[…] Libraries are storehouses and access-distribution-and-retrieval centers for an exploding body of human knowledge and opinion. They serve as neutral ground for opposing positions.[…]

QED. Nu mai traduc, presupun că toti cititorii mei, sau o bună parte a lor, cunosc limba engleză, cel putin în măsură să vadă că stimabila minte cu nerusinare. Sau poate s-o fi referit la bibliotecile publice înfiintate de ISIS sau Al-Quaeda, cine mai stie? În fine, mai la vale spicuiesc si concluzia – mare chestie cu americanii astia, Dom’le! Nu lasă unor astfel de specimene nici o portită de scăpare, blocând toate posibilitătile de a specula ulterior orice fisură în sistem, citez din nou :

Some attacks on libraries or their collections represent the calculated political agenda of sophisticated, well-organized individuals or groups who see the issue of material in the library as a means of advancing other social or political interests within a broader framework.

Da! Punctul pe i – astfel de atacuri (asupra cărtilor, evident!) reprezintă agenda politică calculată a unor grupuri de interese extrem de bine organizate. Deci asta era! Mai vedem noi ce si cum.

O altă chestiune care m-a determinat să scriu asupra acestui subiect a fost interventia publică a dlui Alexandru Florian, cu care ne-am mai întâlnit pe aici, director al Institutului National pentru Studierea Holocaustului din România (sic), pe scurt INSHR, „Elie Wiesel”, interventie prilejuită de promulgarea Legii 217/2015. Ce afirma atunci dânsul, citez :

Nu este o lege a cenzurii, nu împiedică discutia despre anumite creatii ale unor autori care în perioada interbelică au fost simpatizanti sau chiar membri ai Miscării Legionare, ci este una sincronizată cu celelalte legi care s-au dat în alte tări membre ale UE, unde s-a considerat că pericolul fascist reprezintă un risc astăzi. Avem o datorie etică de a promova memoria victimelor Holocaustului. (…) Nu poti să promovezi în spatiul public o simbolistică legată de fascism si în acelasi timp să promovezi memoria victimelor. Sunt două lucruri în contradictie. Această lege interzice cultul unor persoane care s-au făcut vinovate de apartenentă la Miscarea Legionară si au fost condamnate.

Perfect adevărat – mai putin ultima frază, în care dl. Alexandru Florian incriminează apartenenta la Miscarea Legionară a anumitor intelectuali. Sunt niste contradictii aici. În primul rând că Miscarea Legionară s-a dorit a fi o miscare de masă pur românească. Cât de bine a reusit acest lucru, rămâne să se stabilească mai târziu – ca de obicei, ACUM NU E MOMENTUL – cum spuneam si altădată, întreaga noastră istorie de la Marea Unire încoace, este un lung sir de momente istorice ratate, oricum doar viitorul va decide.

Din punctul meu de vedere, Miscarea Legionară a reusit acest lucru în bună măsură, dat fiindcă la apogeu, în momentul alegerilor din 1937 era a treia fortă politică a tării, chestiune consfintită de rezultatul alegerilor, cu toate că SSI, împreună cu alte „organe de stat” ocultaseră alte câteva sute de

mii de voturi acordate legionarilor, după cum avea să declare ulterior Eugen Cristescu la procesul „Marii Trădări Nationale”.

În consecință, dl. Alexandru Florian, erijându-se în justitiar suprem, deasupra justitiei oficiale, acuză si incriminează o întreagă generatie, fără a mai vorbi de sutele de mii de legionari, împreună cu simpatizanti, eventual si cu familiile acestora, într-un cuvânt milioane de români, doar pe baza convingerilor politice ale acestora. Ce-i drept, dânsul mentionează – este vorba de cele care au fost condamnate.

Problema este că extrem de putini legionari au fost condamnati doar pentru apartenenta la Miscarea Legionară, vorbesc strict de acest aspect – care de altfel era si extrem de greu de probat, vorbesc aici de arhive cu liste de membri cotizanti, legitimatii si alte asemenea. Apoi, regimul comunist, justitia acelor vremi mai precis, nu putea da verdicte pentru fapte petrecute cu multi ani în urmă. Mentionez că în data de 14 feb. 1938, guvernul MS Carol al II-lea a emis un decret-lege prin care orice activitate politică era interzisă.

În urma acestei adevărate „lovituri de stat” prin care monarhul a urmărit desfiintarea regimului parlamentar democratic, Pentru a feri propria organizatie de represalii, Corneliu Zelea Codreanu, comandantul suprem al Miscării Legionare a desfiintat partidul Totul Pentru Tară, sistând orice activitate politică sau de alt fel, precum comertul legionar, etc… susceptibilă să provoace reactia brutală a autoritătilor.

Partidul Totul Pentru Tară, desfiintat în mod oficial prin legea nr. 75/31 martie 1938, nu a mai fost înfiintat ulterior. Este drept, o parte din membrii miscării vor continua să activeze în clandestinitate, pentru ca miscarea să renască cu o fortă nebănuită în septembrie 1940, contribuind în mod decisiv la abdicarea lui Carol al II-lea si fuga acestuia din tară. Cu toate că legionarii erau acuzati de către comunisti de toate relele posibile, reale sau imaginare, practic, verdictul în mai toate procesele de după 23 august 1944, a fost dat pentru fapte concrete, petrecute după această dată, conform cu legislatia promulgată atunci, cel mai adesea pentru UNELTIRE ÎN VEDEREA RĂSTURNĂRII ORDINII SOCIALE.

Practic era vorba despre partizanii din munti, cei care se constituiseră în grupuri înarmate care atacau fortele de ocupatie, cei care produceau sabotaje, cei care încercau să reorganizeze miscarea legionară, cei care nu depuseseră armele în termen legal, etc… delicte extrem de concrete si grave pentru acea epocă si în acel context legislativ, penalizate extrem de greu – de la 10 ani temnită grea la pedeapsa cu moartea, nicidecum pentru simpla fostă sau/si actuala apartenentă la Miscarea Legionară, de altfel, extrem de greu de probat.

În consecintă, dl. Alexandru Florian „se înseală” – cu bună stiintă, dat fiindcă se referă la cei condamnati pentru apartenentă la miscare, cazuri practic inexistente, urmărind să îi bage în aceeasi oală pe toti cei care au avut vreo cât de mică tangentă cu Miscarea Legionară.

Este drept, au fost si cazuri de condamnări pentru fapte extrem de concrete, în cadrul unor procese de mare răsunet în epocă, începând cu procesul „Marii Trădări Nationale”, lotul „ziaristilor fascisti”, lotul „tărănistilor”, procesul „pogromului de la Iasi”, etc… cazuri pe care le vom discuta punct cu punct, în special pe cel privind pe jurnalistii nationalisti.

În concluzie, ar fi trebuit ca dl Alexandru Florian să se refere la cazuri de persoane condamnate definitiv pentru motivele specificate în legea 217/2015, de o instantă română sau străină (nu este cazul, cel putin eu nu cunosc astfel de cazuri, dar nu-i încă timpul pierdut, a vrut probabil să spună initiatorul proiectului de lege, un fost profesor de istorie, devenit pentru o vreme capul PNL si candidat la presedintie), nu să bată câmpii, atacând întreaga miscare si pe toti care au intrat cumva în tangentă cu ea. Da, exact asa face, citez :

Nichifor Crainic are placă pusă de Academia Română cu aprobarea Primăriei pe strada Vasile Conta, Nichifor Crainic care a făcut parte din guvernarea Antonescu; mai este un bust al lui Mircea Vulcănescu în sectorul 2, fost subsecretar de stat la Ministerul de Finante si condamnat pentru crime de război în baza Legii 312/1945 cu modificările ulterioare. Mentionez că legile în baza cărora au fost condamnati în procesele după Al Doilea Război Mondial sunt si azi în vigoare, iar deciziile definitive sunt si astăzi valabile. Toti cei care le pun în discutie minimalizează o legislatie care a fost recunoscută de către trupele Aliate — SUA, URSS, Marea Britanie — împotriva Germaniei naziste, deci verdictele date în 1945 si după sunt perfect legale si astăzi si trebuie să ținem seama de ele.

Sigur că da! Dl. Alexandru Florian are perfectă dreptate din acest punct de vedere.

Numai că problema este mult mai complicată. Chiar dacă Scânteia din 30 mai 1945 îi prezenta drept „criminali cu boturile mânjite de sânge”, toti acei ziaristi nu au fost condamnati pentru „crime de război”, cum afirmă dl. Florian ( corect ar fi fost să se refere exact la textul legii, respectiv „infractiuni de genocid contra umanitătii si de crime de război”) – în spetă, Nichifor Crainic a fost condamnat pentru publicistica sa nationalistă, si nu pentru că ar fi fost Ministru al Propagandei în perioada ianuarie-mai 1941.

Nici Radu Gyr, comandant legionar, nu a fost condamnat pentru apartenenta la Miscarea Legionară ci pentru câteva articole de ziar, în subsidiar fiind acuzat de a fi fost autorul versurilor majoritătii cântecelor si imnurilor legionare. Dar despre toate acestea, pe larg, cu documentele pe masă, în episoadele următoare.

În imagine, Nichifor Crainic, împreună cu sotia, urcând treptele bisericii Ilie Gorgani, pentru a asista la slujba de reînhumare a osemintelor Căpitanului, 27-30 noiembrie 1940. Si încă ceva – observati cu atentie legionarul din stânga. Desi s-a încetătenit cumva în folclor imaginea legionarului cu cămasă verde, centură cu diagonală si pistol la brâu, cu toate că era o ocazie solemnă, omul nostru nu poartă pistol. Adevărul este că legionarii nu purtau armă – pe nicăieri în fotografiile de arhivă, si există mii de imagini, nu apare nici un legionar înarmat. Regimul armelor în epoca Antonescu, ca si în cea dinainte era extrem de strict, chiar mai strict decât azi.

Un număr extrem de mic de legionari avea dreptul să poarte armă, respectiv o parte a membrilor politiei legionare, vom vedea altă dată listele cu cei autorizati de către printul Alexandru Ghica, seful politiei în timpul regimului national-legionar. Chestiunea asta cu legionarii înarmati care terorizau populatia pasnică este doar o legendă urbană. În episodul viitor, despre procesul lui Nichifor Crainic.

Trebuie lămurită odată pentru totdeauna această chestiune, măcar si din respect pentru această mare personalitate a culturii române. (va urma)

Fabrica de legionari (2) Ion Siugariu 16.08.2015 Sursa: https://mizeriaistoriei.wordpress.com/2015/08/16/fabrica-de-legionari-2/

Ion Siugariu – încă un „bandit dimascat” Da! vorba dlui Paul Goma. Să nu uităm niciodată de Paul Goma! Astea fiind spuse – la treabă! Care vasăzică vom discuta despre Ion Siugariu, prima „victimă” a

recentei legi 217/2015, promulgată la sfârsitul lunii trecute de către presedintele Klaus Johannis, în vigoare din data 30.07.2015, pentru modificarea şi completarea Ordonantei de urgentă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârsirea unor infractiuni contra păcii si omenirii.

Mărturisesc că fără recentul scandal, nu auzisem de acest nume, desi pretind că am citit cam tot ce s-a putut citi în literatura română. În fine, niciodată nu e prea târziu, omul toată viata învată, pentru asta există cărtile.

Deci, cine este Ion Siugariu? Prima miscare a fost să caut pe net, primele informatii indexate fiind, cum altfel? tocmai odioasa wikipedie. Există un articol cu acest nume, un ciot de fapt, în argoul wikipedistilor, adică a fost creat articolul, este scrisă fraza introductivă, de aici fiind luate „cuvintele cheie” pe care le indexează motorul de căutare. Ciotul deci, citez :

Ion Siugariu (n. 6 iunie 1914 – d. 1 februarie 1945) a fost un poet legionar. Din 1934, a publicat în diferite reviste, inclusiv reviste nationaliste. În 1937, a început să studieze la Facultatea de Litere si Filozofie de la Universitatea din Bucuresti. A participat la luptele din Transilvania, Ungaria si Cehoslovacia dar a căzut la Brezno. [1]

[1] miscarea.net, Ion Siugariu Retineti deci ! Poet legionar – asta este de fapt ceea ce se umărea, fiind de fapt si prima informatie

care este indexată de google. Ion Siugariu – poet legionar – Ion Siugariu – poet legionar – Ion Siugariu – poet legionar – repetati în cor! să vă intre bine în cap! POET LEGIONAR.

Autorul articolului este un anume Alexander Tendler, un personaj bine-cunoscut printre wikipedisti, un evreu care împarte personalitătile culturii si istoriei românesti în ne-legionari si legionari.

Simplu ca bună ziua. Toti cei care nu si-au exprimat măcar o dată în viată admiratia si dragostea netărmurită fată de poporul evreu, sunt legionari, fie ei cripto-, pseudo- sau doar simpatizanti, persoane care în mod sigur ar fi devenit legionari la un moment dat sau într-un anume context istoric.

Zonă gri nu există atunci când este vorba de evrei, acesta este punctul de vedere al acestui individ, n-aveti decât să urmăriti discutiile ocazionate de redactarea articolelor. Am căutat pe ancestry.com, tendler este un cuvânt din yiddish care semnifică un negustor de vechituri. QED.

Astea fiind zise, să tragem apa! În fine, după ce se vor fi limpezit apele, vom vedea cum poate fi dezvoltat acest articol si restabilit adevărul istoric. Acest individ este secondat îndeaproape de alte două odioase specimene despre care am mai vorbit pe aici, un anume Alex F., si un anume T. Georgescu, un individ pripăsit prin Olanda, pe unde taie frunză la câini, trăind din ajutoare sociale probabil, actualmente „moderator” pe avocat.net, desi nu are studii în domeniu.

Vom mai vedea noi ce-i de făcut cu aceste trei pramatii. Să facem totusi câteva observatii, în afară de intentia clară a dlui Tendler de a fixa eticheta de legionar în mentalul colectiv, prin intermediul odiosului instrument de propagandă evreiască online care este wikipedia.

Nu credeti? N-aveti decât să căutati pe google după Zionist editing on Wikipedia. Imediat va apărea si filmuletul pe youtube, în care câteva moluste explică ce au de făcut în urma

„workshop” – ului organizat de un anume Naftali Benett, devenit între timp unul din cei mai radicali membri ai cabinetului israelian. Vom mai aduce vorba despre dânsul pe aici.

Principala observatie care se poate face este că autorul ciotului, dl. Alexander Tendler, citează în sprijinul afirmatiilor dânsului un articol de pe situl miscarea.net.

Buuun! Atunci să vedem ce spune articolul, nu înainte de a face observatia că tartorii ce supervizează din punct de vedere al „corectitudinii politice” modul de redactare al articolelor de pe wikipedia, admit ca sursă siturile „legionare”, atunci când este vorba de a demasca vreun „bandit legionar”, în caz contrar siturile mai mult sau mai putin pro-legionare sau să zicem, cele care au un punct de vedere echidistant fată de miscarea legionară fiind considerate drept „surse” lipsite de credibilitate.

Revenind la articolul de pe situl miscării, autorul, un anume Nicolae Nită, – nu stiu cine este, n-am auzit până acum să fi fost vreo mare personalitate legionară,(între timp am aflat, voi reveni asupra acestui subiect, în mod inevitabil, dat fiindcă aberatiile debitate pe situl miscarea.net s-au propagat precum cancerul pe toate canalele mass-media) dar a scris câteva cărti, printre care si una intitulată Bibliografia operelor autorilor legionari, din care este extras articolul privind pe Ion Siugariu, cartea fiind apărută în 1993, la Ed. „Libertatea”, Jacksonville, SUA – autorul deci, încă din titlu îl încadrează pe Ion Siugariu drept „autor legionar”.

NB. Articolul deci. Chiar de la început dânsul afirmă cu claritate, citez : „Poetul legionar, Ion Siugariu, s’a născut la 6

Iunie 1914 în Băita, lângă Baia Mare”, dând astfel apă la moară unor specimene de calibrul intelectual si moral al dlui Alexander Tendler & Co.

Dar nu numai atât. Să facem observatia pentru început că autorul include în mod eronat (dacă nu tendentios de-a dreptul) în categoria asa-zisilor „autori legionari” personalităti despre care se stie în mod clar că nu au fost niciodată membri ai miscării legionare, ci cel mult, apropiati de anumite cercuri intelectuale legionare, precum Mircea Eliade, simpatizanti într-o anumită perioadă cu ideologia legionară sau cu anumite aspecte ale ei, precum Nichifor Crainic sau Nae Ionescu, sau unii care nu au avut nici în clin nici în mânecă cu legionarii si ideologia lor precum părintele D-tru Stăniloae, sau – strigător la cer – Lucian Blaga, cum spuneam, dând apă la moară unor specimene „anti-legionare” precum poetul William Totok (vezi articolele mele mai vechi despre părintele Stăniloae, mai e unul la Cluj, un italienist pe nume Alexandru Laszlo, care si dânsul aspiră la postul de „demascator sef” – vom reveni si asupra acestuia cât de curând.

Să facem observatia că lucrarea dlui Nicolae Nită a apărut prin 1993, perioadă în care membrii miscării aflati în exil, persoane de vârstă înaintată, căutau să recupereze cumva un soi de legitimitate, încercând să se ralieze cumva miscării din România, multi din membrii acesteia, fosti detinuti politici, încercând să o reînvie la rândul lor – în cadrul acestei operatiuni, încercând să dea un plus de credibilitate miscării prin „anexarea” anumitor personalităti ale culturii românesti interbelice, care de fapt nu fuseseră niciodată membri ai miscării. „Operatiunea”, detestabilă în fapt, în primul rând pentru că a falsificat adevărul istoric, a dat astfel apă la moară „speculantilor” anti-legionari din mass-media făcând astfel un imens deserviciu acestor oameni de cultură.

Chiar si azi, pe situl miscarea.net, la cap. Bibliografii Legionare, la articolul Emil Cioran tronează o imagine în care chipurile, filosoful apare în uniformă legionară alături de căpitan. Am demontat acest fals într-un articol mai vechi, arătând că în imagine apare comandantul Nicolae Constantinescu, cel care l-a asasinat pe I. G. Duca, asemănarea acestuia cu Cioran fiind izbitoare. Astea fiind zise, nu stiu ce să mai zic despre acest domn Nicolae Nită, dat fiindcă prin includerea în rândul personalitătilor legionare a lui Mircea Eliade, Lucian Blaga, Dan Botta, Emil Cioran, Dumitru Stăniloae, etc… le-a creat acestora un imens deserviciu, după cum vom vedea imediat, dar si miscării legionare, mai ales în ceea ce priveste credibilitatea acesteia.

În continuare, articolul privindu-l pe Ion Siugariu contine date biografice ca si date privind cărtile publicate de acesta. De asemenea, pe situl miscării se găsesc si câteva poezii ale acestuia. În stil traditionalist – din punct de vedere literar, mărturisesc că nu mă prea dau în vânt după genul ăsta de poezie – cu toate acestea – retineti! – extrem de important! nu contin absolut nimic legionar. Nu numai atât – absolut nimic nationalist – o aluzie patriotică cât de vagă – care să dea o sansă cât de mică detractorilor săi să-l poată încadra la capitolul „scriitori legionari”.

Deci, încă o dată ! Nimic – absolut nimic legionar! Nici măcar cea mai mică aluzie. În consecintă, semnele de întrebare asupra probitătii autorului se înmultesc. Despre dl Nicolae Nită

vorbesc, că în privinta dlui Alexander Tendler & Co. n-am de ce să-mi mai fac iluzii. Cum spuneam, tragem apa, nu înainte de a remarca „limba de lemn” cu care este scris acest ciot, dar si faptul că însusi specimenul este nevoit să admită că Ion Siugariu nu a scris în publicatii legionare, ci doar „nationaliste” zice dânsul – într-o epocă, cea de azi care vasăzică, în care nationalismul este o atitudine condamnabilă, dacă nu similară cu îndemnul la pogrom si holocaust – în antiteză, evident cu internationalismul iudeo-comunist.

Dar chiar si asa, cea mai incriminată revistă la care ar fi colaborat Ion Siugariu, este Mesterul Manole, revistă „de literatură” – chiar wikipedia afirmă acest lucru, fără vreo orientare politică. Mai mult, printre colaboratori apare si numele lui Mihai Beniuc, comunist si mai apoi stalinist notoriu.

Si atunci, de unde până unde Ion Siugariu – poet legionar? Pentru că în nici un caz nu a colaborat cu vreo revistă legionară, dar nici măcar apropiată cât de cât de cercurile intelectuale legionare? Mă rog, este incriminat un articolas, intitulat Destin catedralic, în care poetul face apologia tinerilor din generatia sa, în care mentionează la un moment dat, citez : „Miscarea legionară n’a fost niciodată o miscare politică oarecare, ci ea a pornit dintr’o teribilă ardere interioară, dintr’o nepotolită sete de istorie, de împlinire, de justificare în veacuri si de aceea ea a trebuit să accepte si să propovăduiasca jertfa ca o primă si admirabilă necesitate”.

Da, ceea ce scrie este perfect adevărat. Si ce e rău în asta? Apoi, să însemne asta că era legionar, sau măcar simpatizant? Adică o frază într-un text de conjunctură poate decide destinul unei persoane?

În conceptia dlui Alexandru Florian se pare că da. Exact atunci când un profesoras de tară, despre dl. Crin Antonescu vorbesc, încerca în mod public să ne convingă de contrariul, iată că faptele îl contrazic. Afară doar de cazul în care poetul nu ar fi fost membru al miscării, fără nici o legătură cu activitatea sa poetică.

Ei bine, asta vom încerca să elucidăm în continuare, nu înainte de a face observatia că pe nicăieri în monografia lui Nicolae Nită nu apare vreo referintă privind acest aspect, eventuala apartenentă a poetului la miscare. Mai mult, pe nicăieri în scrierile memorialistilor legionari, si sunt extrem de multe, nu apare vreo referintă la acest aspect, care pare să fi pus definitiv eticheta de „legionar” poetului, doar această referire din monografia dlui Nită, preluată „în mod creativ” de dnii Tendler & Co.

În continuare să vedem ce si cum cu subiectul nostru de azi, poetul Ion Siugariu. Câteva informatii deci, extrase din monografia intitulată Viata Poeziei, lucrare apartinând Lect. univ. dr. MARCEL CRIHANĂ, care se poate descărca liber pe net. Să facem precizarea – mare chestie Dom’ le asta cu informatica si uneltele de analiză a textului – desi cartea are 344 de pagini, pe nicăieri nu apare termenul legionar – da! ati auzit bine! termenul legionar nu există în lucrare.

Buuun! Hai să vedem acum ce spune cartea despre poetul Ion Siugariu. Lucrarea este o culegere de texte ale poetului, având si o notă biografică, singura care ne interesează de altfel. Spicuim aspectele cele mai importante ale vietii poetului, citez:

Ion Soreanu Siugariu s-a născut în data de 6 iunie 1914 la Băita, Maramures, primul băiat din cei sase ai familiei de mineri aurari Ion si Floarea Sugar. Urmează scoala primară în Valea Borcutului apoi liceul la Oradea. În timpul liceului a fost bursier si mai mult decât atât, dovedind aptituni deosebite pentru fizică si matematică, a obtinut prin concurs o bursă de studii la Universitatea Oxford din Marea Britanie, pe care o refuză preferând să se ocupe de literatură. Sub îndrumarea profesorului său, Octav Sulutiu, Ion Siugariu începe să scrie în diverse reviste literare.

Din 1937 studiază la Bucuresti în cadrul Facultătii de Litere si Filozofie, specialitatea Filologie Modernă. Din 1939 se alătură colectivului revistei „Mesterul Manole”, condusă de Vintilă Horia colaborând totodată cu alte reviste literare. În noiembrie 1941 este ales presedinte al Asociatiei Studentilor Refugiati.

În Februarie 1942 sustine teza de licentă cu titlul „Aspectul jurnalistic în literatura modernă” pentru care obtine calificativul „magna cum laude”.

În 1943 se căsătoreste si în acelasi an ese mobilizat si pleacă pe front. Cade la datorie în data de 1 februarie 1945 în bătălia pentru eliberarea orasului Brezno din Cehoslovacia, aflat sub controlul armatei germane.

În 28 februarie 1945, prin decretul nr. 641, a primit post-mortem din partea statului român decoratia „Coroana României cu spade în gradul de Cavaler si cu panglică de Virtute Militară” iar în ziarul „Adevărul” din aceeaşi zi apare o notiţă în care se scria: „Duminecă după masă, la ora vecerniei, în cadrul A.S.R.T.A.-ului s-a făcut pomenirea lui Ion Siugariu, poetul căzut pentru patrie la 1 februarie 1945, în satul Polhora din Munţii Tatrei”.

În 1956, rămăsitele pământesti i-au fost reînhumate în cimitirul militar român de la Zvolen, lângă Banská Bystrica, Cehoslovacia.

În 1983, prin implicarea sotiei sale, doamna Lucia Soreanu (care trăieste în Aachen, Germania si are în prezent 96 ani), statul român înfiintează la Băita Casa Memorială a poetului Ion Siugariu.

Da, cam ăsta este esentialul – o viată de intelectual patriot, prins în vârtejul istoriei celui de-al doilea război mondial, căzut la datorie pentru patrie. Mai mentionez că în august 1958, o delegatie guvernamentală din România a participat la ceremonia dezvelirii monumentului ridicat la Zvolen în memoria eroilor români, iar Laurentiu Fulga, devenit mai tîrziu presedintele Uniunii Scriitorilor, a depuns o floare pe mormântul lui Ion Siugariu.

În 1968, „Editura militară” a publicat volumul „Carnetele unui poet căzut în război”, cu o prefată semnată de Laurentiu Fulga, iar în anul 1975 aceeasi editură a publicat monografia „Poetul-ostas Ion Siugariu”.

Deci de unde până unde legionar? Asta numai dl Nită stie, y compris dnii Tendler & Co. În perioada regimului Antonescu, pentru o scurtă perioadă a fost sef de cabinet al lui Ion Petrovici,

ministru al Culturii si Cultelor. Am mentionat acest fapt, pentru că nu avea cum să ocupe o functie guvernamentală dacă ar fi fost măcar bănuit de simpatii legionare.

Si atunci de unde până unde poet legionar? Si acum scandalul – care a inflamat spiritele contra recentei legi asa-zis „anti-legionare”, prima

victimă a acesteia fiind poetul si eroul de război Ion Siugariu. Atunci, să vedem ce s-a întâmplat mai exact.

Pe scurt, primăria orasului Brezno a reabilitat de curând podul peste râul Hron, aflat în zona Gării Brezno – locul în care a murit sublocotenentul Ion Siugariu, răpus de explozia unui proiectil de artilerie.

Primăria a luat decizia de a onora moartea eroică a poetului prin acordarea numelui său podului nou reabilitat. Demn de mentionat este că anul acesta s-au împlinit 70 ani de la moartea poetului. Primarul orasului Brezno, Tomas Abel, a adresat o înstiintare oficială catre Ambasada României în care comunică decizia referitoare la denumirea podului, anuntând că festivitătile oficiale vor avea loc în data de 28 august 2015.

Totodată, Abel solicita prezenta reprezentantilor României în timpul festivitătilor. Ceea ce nu stia primarul din Brezno, este că Legea 217/2015 era deja în vigoare, astfel că printr-un abuz grosolan de interpretare, „coroborat” – ce sinistru sună, cu informatiile preluate fără o minimă verificare de pe wikipedia, dintr-o prudentă prost înteleasă si gestionată, în contextul recentului scandal prilejuit de decorarea lui Octav Bjoza, scandal instrumentat si pus în scenă de acelasi politruc cominternist de la conducerea INSHR – „Elie Wiesel”, dl. Alexandru Florian, dimpreună cu slugile sale „corecte politic” din mass-media, poetul si eroul nostru devine suspect de rapid un „fascist”.

Ce s-a întâmplat de fapt? Să zicem că dintr-o precautie prost înteleasă, apoi mai este si o incompetentă crasă la mijloc, secretarul nr. 2 al ambasadei, dl. Radu Coantă dă un răspuns halucinant la scrisoarea primăriei, citez :

Vă scriu în numele Ambasadei României în Republica Slovacă. În primul rând as dori să-mi exprim gratitudinea pentru initiativa si efortul depus de Dvs. pentru cinstirea memoriei sodatilor români căzuti în cel de-al doilea război mondial în apărarea (nu erau în apărare, ci în ofensivă, dar ce mai contează) pământului slovac. Pe de altă parte, doresc să vă informez că sodatul român (nu era soldat, ci sublocotenent, ofiter care vasăzică, nici asta nu mai contează) al cărui nume intentionati să-l atribuiti podului – de altfel, un soldat si un poet apreciat, a fost, în tineretea sa, asociat cu miscarea fascistă din România (Miscarea Legionară, al cărei lider a fost condamnat mai târziu pentru crime de război) În consecintă, partea română îsi exprimă rezerva în ceea ce priveste asocierea cu acest eveniment particular (în special datorită contextului politic si geo-strategic actual – ascensiunea miscărilor de extremă dreaptă în destul de multe tări europene). Etc…

Acesta este textul, mai mult decât edificator. Dincolo de ineptiile debitate, hai să admitem că dl. Coantă stă prost la capitolul istorie, ca toti

politicienii de altfel, dar putea măcar să se documenteze, sau să ceară un referat de la centru. Sau poate chiar l-a cerut, cui altcuiva decât „persoanei abilitate” să aprecieze „urmele de legionarism” în biografia fiecăruia din noi, dlui Alexandru Florian.

Cum altfel să putem explica aberatiile debitate în scrisoarea sa, nu vorbesc strict de informatii asupra poetului, ci cele legate de istorie, pe care ar trebui să le cunoască orice absolvent de liceu. Bunăoară Miscarea Legionară nu a fost fascistă, desi legea asta decretează, substituindu-se Academiei Române care prin vocea acad.

Dan Berindei sustine contrariul, dar mai este si enorma gugumănie conform căreia Horia Sima ar fi fost condamnat pentru crime de război. Nu stimabile, te înseli amarnic, ca să mă exprim asa – chiar dacă Horia Sima a fost inculpat în procesul asa-zis al „Marii Trădări Nationale”, toti cei inculpati fiind acuzati în rechizitoriu de „crimă de dezastrul tării” – aici incluzându-se printre altele si crime de război, extrem de clar definite în actul de acuzare, în sarcina lui Horia Sima, absent la proces, nu au putut fi puse crime de război, pentru că la data începerii războiului si pe toată durata acestuia, Horia Sima a fost internat într-un lagăr de concentrare german.

Apoi se pune întrebarea, pe ce bază juridică un functionar al unei ambasade dă astfel de verdicte, normal ar fi fost să se ceară un referat din partea CNSAS, Academiei Române, directiei arhivelor militare, da – unor organe abilitate să lămurească o astfel de problemă. Stati linistiti! Se va ajunge si acolo.

Si pe baza căror documente îsi sustine afirmatiile dl. Coantă? Wikipedia, care încă din start sustine că este o sursă lipsită de credibilitate? Si implicit, afirmatiile iresponsabile ale dlui Nicolae Nită? Că altceva nu am găsit în investigatiile mele.

Repet, nu am găsit numele poetului nicăieri mentionat în memorialistica legionară, si nici în bibliografia tot mai stufoasă a lucrărilor stiintifice tratând istoria acestei miscări. În fine, treaba MAE cum o va scoate la capăt cu scandalul diplomatic care se profilează la orizont. Pentru că, spre deosebire de români, slovacii stiu foarte bine ce drepturi au si cum se aplică legislatia.

Stupefiate la rândul lor, autoritătile slovace dau ambasadei române un răspuns extrem de transant, cerând, cum altfel, dovezi concrete, nu vorbe goale si lozinci anti-fasciste. Din păcate, nici în ceasul al 12-lea ne-functionarii ambasadei nu se trezesc la realitate, reluând aceleasi tâmpenii, nu înainte, culmea tupeului, să sugereze atribuirea numelui altui sodat podului peste râul Hron, citez:

În opinia noastră, ar trebui să vă gânditi să denumiti podul cu numele altui soldat căzut în apărarea Slovaciei.(sic! iar apărare, era ofensivă pentru eliberare, istoria este o stiintă la fel de exactă ca si matematica.)

Slovacii, mai grei de cap când vine vorba de astfel de interpretări „subtile”, cer din nou dovezi extrem de concrete, asa cum ar trebui si noi să facem la fiecare aberatie debitată de către dl. Alexandru Florian & Co. În consecintă, văzând cu cine au de-a face, de unde nu e – nici D-zeu nu cere! asa parcă se spune – au reluat investigatiile pe cont propriu, în consecintă, s-au adresat pentru început Casei Orăsenesti de Cultură din orasul Tăutii-Măgherus, cerând dovezi concrete privind „asocierea” poetului cu „miscarea fascistă din România”.

Observati vă rog, modul perfid în care acest neica-nimeni, un secretar 2 de ambasadă, evită să vorbească clar despre apartenenta sau ne-apartenenta poetului la miscarea legionară, vorbeste de „asociere” – termen necuprins în textul legii, la care individul nici nu face vreo referire. Iată ce scrie un voluntar slovac, politistul Luboš NEPŠINSKÝ, adresându-se Primăriei din Tăutii-Măgherus, locul natal al poetului, citez :

Vă salut. Îmi pare foarte rău de ceea ce se întâmplă. Îl voi cinsti întotdeauna pe Siugariu si pe toti soldatii români. El a luptat si a murit pentru libertatea noastră. Acest adevăr nu-l va schimba nimeni. Prin sângele său a demonstrat ce gândeste si unde apartine. Nu ne-a putut da mai mult decât ne-a dat. Îmi pare foarte rău, dar informatia a venit din partea Ambasadei Române. Ne-a întristat foarte mult acest fapt. Toate lucrurile au fost pregătite, ne ocupam deja de ultimele detalii. Sunt sigur că totul se va clarifica, iar numele lui Ion Sugariu va fi reabilitat. Luboš

Ce să întelegem de aici? Nici eu nu mai stiu. Chestiunea e cumva în coadă de peste. Adică în ciuda vorbelor frumoase rostite de către bravul politist, este clar că încă se asteaptă un

răspuns din partea oficialilor români. Din punctul meu de vedere, este aproape sigur că acesta nu va veni, cel putin până în 28 august.

Si atunci, nu există decât două ipoteze, fie Primăria din Brezno va amâna evenimentul până la clarificarea situatiei, ceea ce este aproape sigur, fie va accepta solutia oferită de dl. Coantă, mai putin probabil. Pentru că din corespondenta neoficială dintre primăria din Brezno si cea din Tăutii-Măgherus, pe care nu o mai redau aici, sunt convins că slovacii si-au cam dat seama cum devine chestia.

În următoarea perioadă, un rol important, poate cel mai important din cariera sa de parlamentar, l-ar putea avea reprezentantul minoritătii slovace în Parlamentul României, dl. Adrian Miroslav Merka, cel care a initiat proiectul ridicării unui bust al poetului. Nu stiu, si nici nu pot aprecia dacă se va plia sau nu în fata mafiei neo-cominterniste de la INSHR.

De asemenea, astept o reactie din partea Oficiului National pentru Cultul Eroilor, Asociatia Natională a Veteranilor de Război, Arhivelor Militare al M.Ap.N., CNSAS si nu în ultimul rând, din partea Academiei Române. Este de datoria noastră să punem punct terfelirii valorilor nationale, atâtea câte sunt. Primăria si locuitorii orasului Brezno asteaptă acest răspuns.

Nu mă interesează destituirea dlui Coantă, cum au cerut inflamati unii, dânsul este doar un neica-nimeni în multimea de neica-nimeni din administratie, dacă mâine dispare, poimâine nu va sti nimeni

de dânsul, din ce a făcut până acum nu apare a fi decât un „client politic” care se teme pentru „osul său de ros”. Nu mă interesează.

Mult mai interesante sunt întrebările prilejuite de acest scandal mediatic. Pentru că aici nu se pune numai problema imbecilă dacă Ion Sugariu a fost sau nu legionar, ci incriminarea unei întregi generatii în numele falselor valori, mascate de „respectul pentru victimele Holocaustului”, etc…, etc…

Pentru că de la persoane condamnate pentru crime de război, genocid si altele similare, condamnate definitiv de o instantă română sau străină, ca să fiu mai pe înteles, din categoria principalelor căpetenii naziste, Hermann Göring si toti cei condamnati la Nueremberg, chiar dacă legalitatea procesului se mai discută încă, la fel cum unul din condamnati, gral. Alfred Jodl, a fost reabilitat în 1953, dovedind că procesul nu a fost atât de infailibil pe cât se afirmă, deci de la astfel de criminali de război, si până la sublocotenentul poet Ion Siugariu, înfierat în cel mai pur stil stalinisto-cominternist pe baza a două rânduri din wikipedia, si ele scrise pe baza afirmatiei unui inconstient, fără absolut nici un document justificativ, e cale lungă, ca de la cer la pământ.

Este încă o dovadă, mai mult decât concretă, că această asa-zisă lege „anti-legionară” este o aberatie legislativă. Numai si acest derapaj nenorocit si este un argument serios ca legea să fie abrogată imediat. Sigur, se va spune că toate acestea s-au întâmplat pentru că nu există încă instructiunile de aplicare.

Chiar si asa însă, toate aceste aberatii care au inflamat deja opinia publică – si nu au trecut decât două săptămâni de când legea este în vigoare, sunt dovada palpabilă, că parlamentarii în totalitatea lor, prin votul acordat acestei legi, au dotat INSHR, recte pe dl. Alexandru Florian, si implicit potentialii adepti ai dânsului avizi de putere, cu un instrument anti-democratic si anti-constitutional de presiune si santaj politic.

Dincolo de toate acestea, orice om de bună credintă îsi pune întrebarea: ce crime de război si genocid a comis Ion Siugariu? A fost el condamnat definitiv pentru asa ceva? Prin ce speculatii iudeo-cominterniste s-a ajuns la asemenea aberatii?

Păi se sustine pe baza wikipediei că ar fi fost legionar. Si ce dacă – spun eu! Chiar si să fi fost al doilea după Horia Sima, contează ceea ce a făcut, dacă a fost condamnat, în mod definitiv, de către o instantă română sau străină, pentru faptele enumerate în lege.

Dl. Alexandru Florian si ciracii dânsului, nevertebrate avide de putere, ar dori să condamne pe oricine nu e pe placul dânsilor, doar pentru ceea ce gândesc.

Ori asta nu se poate. Si acum un punct de vedere personal. Îmi plac astfel de scandaluri. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Să vadă toată lumea ce hram poartă dl. Alexandru Florian & Co. Mămăliga tot va face bum într-o zi. Cineva, acolo sus, chiar în parlament poate, se va convinge într-o zi că activitatea INSHR sub conducerea dlui Alexandru Florian face rău tării, inducând grave tensiuni în societate.

Acum câteva zile, un anume Aurelian Pavelescu, presedintele defunctului PNT-CD, făcea un apel disperat pe feisbuc să semnăm o petitie online, adresată MS, pentru a-si schimba decizia privind schimbarea statutului fostului print Nicolae.

Am avut atunci mai multe replici privind monarhia, actuala casă regală, trecutul, prezentul si viitorul monarhiei în România, vom discuta altă dată acest aspect ca si intrigile de „palat” – nu asta vreau să discut aici – ci faptul că tara arde si baba se piaptănă – recte PNT-CD, de-asta s-a si dus draq lucrarea lui Coposu.

Nu putea dl. Pavelescu să ceară semnarea unei petitii online pentru destituirea dlui Alexandru Florian de la conducerea INSHR, si trecerea acestuia în subordinea Academiei Române? Putea, dar nu-l interesează acest aspect. Oricum, cât de curând va face cineva acest pas. Sunt convins de asta. PS. Între timp, timid, a apărut si petitia online.

Debut relativ slab, ceea ce arată că cei dornici să sanctioneze drastic abaterile găstii de neo-cominternisti ce a ajuns să dicteze în parlament sunt încă putini, si încă si mai putini decât cei ce constientizează pericolul acestei legi pentru democratie si libertatea de expresie. Pentru că nu la cei care îsi încheie comentariile cu Heil Hitler, totdeauna anonim, ca si cei ce se lamentează la fel de anonim că le-au murit rudele la Auschwitz, mă refer aici, pentru că sunt cazuri extrem de rare, iar procedura de depistare în vederea sanctionării este extrem de complicată, ci la cei care doresc să-si exprime în mod liber opiniile, la cei care cred, dacă nu s-au convins deja de „cazul” Siugariu, că legea va da nastere la situatii aberante.

În fine, vom trăi si vom vedea! Sunt tare curios ce părere au initiatorii si sustinătorii legii despre acest caz. Sigur, mi se va argumenta cu chestii gen eroare regretabilă, interpretare exagerată a legii, etc… Cert este că toate acestea nu ajungeau să se întâmple dacă legea în forma actuală, ar fi fost respinsă de presedinte. Asta este absolut sigur.(va urma)

Fabrica de legionari (3) Petre Tutea 22.08.2015 Sursa: https://mizeriaistoriei.wordpress.com/2015/08/22/fabrica-de-legionari-3/

Petre Tutea : „Că mă întreabă cineva, zice: „Dumneavoastră ati fost antisemit?“ Nu! Din cauză că sunt băiat de popă si, în al doilea rând, că sunt crestin”.

Din nou la treabă deci! Pentru că nici la INSHR „Elie Wiesel” nu se iau banii contribuabilului de pomană, în consecintă, războiul dlui Alexandru Florian cu mortii nostri continuă.

Azi, despre Petre Tutea, să lămurim putin lucrurile, pentru că din nou aprecierile pro si contra din mass-media au deformat în mod inadmisibil adevărul istoric, si implicit, imaginea marelui gânditor care a fost Petre Tutea, făcându-i un imens deserviciu. Faptele deci. Pe scurt, fără să pierdem timpul, voi reda stirea exact asa cum a fost ea prezentată în mass-media, citez :

Alexandru Florian, directorul Institului Elie Wiesel, aflat în subordinea Primului Ministru, si unul din sustinătorii asa numitei legi antilegionari, a declarat la Realitatea Tv că unul din cei care se încadrează la această lege este filosoful Petre Tutea. Din acest motiv, a spus Florian, institutul a cerut ca o stradă din Timisoara să NU poarte numele lui Petre Tutea, iar Primăria Timisoara a acceptat cererea. Florian a sustinut ca Tutea a fost un sustinător al Miscării Legionare.[…] Nu trebuie să fi făcut ceva, Tutea a sustinut prin idei Miscarea Legionară, a mai sustinut Alexandru Florian, întrebat în emisiune de ce crime se face vinovat filosoful. Un nume de stradă înseamnă cult al acelei persoane, a mai spus Florian.

Da, perfect adevărat, spun eu ! Din păcate, pentru dl. Florian însă, afirmatia mea este valabilă doar pentru ultima propozitie, cu caracter general. Restul sunt doar baliverne. Atunci, hai să clarificăm putin lucrurile. Voi începe în mod transant, chiar dacă voi scandaliza nitel ambele tabere, afirmând că Petre Tutea a fost legionar.

Nu sustinător, asa cum afirmă în mod perfid dl. Alexandru Florian, ceea ce trădează adevăratele sale intentii, dar si o lipsă crasă de informare asupra detaliilor biografice ale filosofului, si nici simpatizant legionar, asa cum afirmă alti dobitoci prin mass-media, ci legionar sadea.

Da, ati auzit bine! Legionar sadea. E drept, fără cine stie ce activitate, dar asta o vom lămuri mai la vale. Cât despre penibilele afirmatii ale dlui Alexandru Florian, este uluitor cum acest semidoct cu

pretentii de profesor universitar doctor, întreb si eu? când a fost dânsul preparator, asistent, lector? da – încă unul care a „ars etapele” pasămite – sau au fost interese „mai superioare” ca dânsul să ocupe postul de inchizitor-sef la capitolul legionari?

Pe situl institutiei de învătământ unde „functionează” personajul nu apare nici măcar specialitatea pe care o predă studentilor, în fine, asta mă interesează mai putin, nu ar fi nici primul, nici ultimul care ocupă vreo functie plătită „gras” de „patibulari”, recte director al INSHR, subordonat direct primului-ministru, functionar guvernamental adică, fără stagiu suficient si lucrări publicate în domeniu.

Despre astea însă, altă dată, atunci când vom evalua activitatea si performantele dânsului în domeniul stiintei. Revenind la Petre Tutea, este uluitor cum acest individ n-a catadixit să se documenteze măcar asa, de ochii lumii, în ciuda faptului că toate informatiile privind activitatea politică a filosofului se găsesc integral pe net, fiind la dispozitia oricui doreste să afle ce si cum, în mod gratuit.

Tutea, da! a fost legionar. Dar nu pentru că un individ cu facies de onanist tardiv, un anume TGeorgescu despre care am mai vorbit pe aici, citează pe wikipedia, „cu voie de la stăpânire” – nu este exclus nici un sacrificiu atunci când trebuie „dimascat un bandit legionar” – dintr-un articol de pe situl dlui Coja, citez si eu la rândul meu :

Doar erau bine cunoscute riscurile si represaliile multiple si multiforme la care te expuneai pe atunci (anii ’70-80) atunci când frecventai persoane ca Petre Tutea, cu atât mai mult pe Petre Tutea însusi, care nu ascundea nici o virgulă măcar din ceea ce gândea, desi ceea ce gândea era atât de periculos pentru toată lumea.

– Ati fost legionar, domnule Tutea? l-am întrebat la prima noastră discutie, pe la începutul anilor ’70.

– Sunt legionar! a tunat răspunsul. Un răspuns care i-a făcut pe câtiva să se scoale de la masă si să-si caute alt loc unde, în holul de la Athenée Palace, să-si vadă în tihnă de cafeaua lor. Eu am

rămas la masă cu Petre Tutea, plin de încântare că în România socialistă trăiesc astfel de oameni, iar eu am norocul să dau peste ei!

Da, nu stiu cât de reală este această istorisire, poate că este 100% reală, nu văd de ce n-ar putea fi adevărată, si eu am asistat la astfel de mărturisiri publice, ba chiar si mai si – eram tot într-un loc public, când un fost colonel, cel ce comandase trupa de jandarmi ce a deschis focul asupra grevistilor de la Grivita în 16 februarie 1933, sustinea sus si tare că provocatori comunisti infiltrati între grevisti au tras primii, „da copile, du-te si uită-te la biserica de vis-à-vis, sunt urme de gloante pe fatadă” – sunt si astăzi – cartierul se numeste în continuare 16 februarie – nimeni nu a investigat urmele de gloante de pe fatada bisericii – istoria noastră este o „poveste fără sfârsit”, vorba mafiotilor.

Cam asa devine chestia. În fine, toată această istorie nu apare decât ca încă o fată a filosofului, o modalitate de a epata, în nici un caz nu poate constitui o dovadă a „legionarismului” acestuia, asa cum sustine acest odios politruc al wikipediei.

Cu toate acestea, Petre Tutea a fost legionar. Să vedem acum câteva repere biografice privind acest aspect. Pentru documentare, am folosit lucrarea cercetătoarei Luminita Banu:

Caietele CNSAS (nr.3 – 2009). : „Petre Tutea si Politia politică – de la arestare la avertizare”. CNSAS. OK. Aici trebuie spus că, asemenea multor tineri din generatia sa, si Petre Tutea a fost atras de

ideile Miscării Legionare, începând de prin 1935, de când datează primele contacte cu organizatia, atestate documentar.

Astfel, în vara lui 1935, la Carmen Sylva, azi Eforie, unde se găsea cea mai importantă tabără de instruire legionară, îi va întâlni pe liderii Corneliu Zelea Codreanu, si mai apoi pe Ion I. Mota si Vasile Marin (A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 25.375, vol.3, f. 335)

Nu există informatii privind impresia pe care i-ar fi produs-o această întâlnire filosofului, si nici dacă a luat vreo decizie privind aderenta la această miscare politică. Cert este că abia după instaurarea statului national-legionar aderă la miscare.

O afirmă chiar el, într-un interogatoriu din 25 mai 1957, citez: „adevărul este că, oficial, am devenit membru al organizatiei legionare imediat după 6 septembrie

1940” În scurt timp, a fost numit, în mod excepțional, șef de cuib: „Am participat la sedintele de cuib, pe care le-am condus conform instructiunilor din Cărticica

sefului de cuib. Sedintele s-au tinut în locuinta lui Traian Popescu, însă nu îmi reamintesc pe ce stradă locuia. Am plătit cotizatii si am participat la o excursie în pădurea Băneasa, unde s-au discutat diferite probleme cu caracter legionar. În calitatea mea de sef de cuib, am făcut un plan de activitate a cuibului în care prevedeam activitatea educativă a membrilor legionari din cuibul meu si care consta în lectura în cadrul cuibului a Bibliei si a întregii literaturi legionare, marsuri.”

(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 25.375, vol.3, f. 335) Da, cam asta este totul, conform declaratiilor ulterioare ale lui Petre Tutea, făcute în fata zbirilor

comunisti, obtinute cel mai adesea în urma unor constrângeri fizice cu paletă extrem de largă, de la amenintări si santaj, până la tortură.

Deci, retineti : excursii, marsuri, lecturi din Biblie si Cărticica sefului de cuib. În absenta altor informatii atestate documentar, putem presupune că au fost date de bună-voie

anchetatorilor. Si acum să comparăm cu ce afirmă dl. Alexandru Florian. Acesta afirmă că Tutea a fost sustinător al ideologiei legionare, conform logicii strâmbe a textului

legii, adică vezi-doamne, dacă Miscarea Legionară a fost decretată ca fiind fascistă, orice membru al ei a fost un sustinător al ideologiei fasciste.

Chestiunea aceasta este praf în ochii prostilor, nu poate avea nici un efect juridic în fata vreunei instante. Pentru că faptele contează, si numai acelea atestate documentar. Nu marsuri, excursii si lecturi din Biblie.

Între aceste „activităti fasciste” si faptele incriminate de textul Legii 217/2015 este o diferentă galactică. Retineti si termenul pe care îl utilizează dl. Florian, respectiv că Petre Tutea ar fi „sustinut prin idei” miscarea legionară, termen inexistent în textul legii, insinuând astfel că Tutea ar fi fost un soi de „ideolog” adică.

Nici vorbă, stimabile! Pentru că nu s-au putut găsi texte apartinând filosofului, datând din epocă, care să facă elogiul miscării legionare, sau texte cu caracter programatic sau ideologic care să sustină în vreun fel ideologia legionară.

Pur si simplu nu există. Eu am venit aici cu documente, recte declaratiile lui Tutea din 25 mai 1957, iar dl. Alexandru Florian vine cu vorbe, vorbe goale izvorâte din silogisme fortate. Iar din moment ce nu există absolut nici un text care să sustină afirmatiile dânsului, Tutea nu are cum să se încadreze în prevederile legii, care în mod normal condamnă fapte.

Că Petre Tutea avea anumite simpatii fată de miscare, asta este cert, de-asta a si aderat la miscare, asta vrea de fapt dl. Florian, să excludă din memoria colectivă pe toti cei care au fost legionari sau au simpatizat cu legionarii, chestiune imposibilă de altfel, pentru că o lege condamnă fapte concrete, nu ceea ce gândeste fiecare individ în parte.

Dl. Florian doreste să împartă românii în două categorii în functie de pozitia fată de miscarea legionară, cei pro- sau pur si simplu echidistanti sau indiferenti, urmând a fi „anihilati” – mă rog, interzisi spune legea. Ori, asta este imposibil.

Cum spuneam si în articolul precedent, prin activitatea dânsului, dl. Florian induce grave tensiuni în societate, făcând rău tării. Să vedem acum totusi, ce ponoase a tras Tutea în urma activitătii sale „legionare”, cu documentele în fată, nu înainte de a mentiona că începând cu anul 1933, când a fost angajat ca simplu referent, si până în data de 12 aprilie 1948, când a fost arestat, Petre Tutea a lucrat în calitate de economist, doctor în Drept, în cadrul Ministerului Industriei si Comertului, ulterior devenit Ministerul Economiei Nationale, avansând treptat până la functia de director de studii. Este singurul său loc de muncă.

După 6 septembrie 1940, Conducerea Miscării Legionare îi încredințează lui Tutea functia de secretar general la Ministerul Economiei Nationale si, în această calitate, face parte din diverse delegatii care au purtat negocieri economice la Berlin si la Moscova.

După evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, dat fiindcă era legionar, a fost internat pentru o scurtă perioadă în lagărul de la Tg. Jiu, fiind ulterior repus în drepturi, dat fiindcă ancheta nu a putut releva vreo participare la evenimente. (A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 149.821, vol. 4, f. 31)

De ce mentionez toate acestea? Pentru a releva că „activitatea legionară” a lui Petre Tutea a fost nulă, chiar dacă anumiti memorialisti legionari caută să-l „anexeze” miscării, la fel cum fac si cei din tabăra adversă, punându-i lui Tutea eticheta voit infamantă de „legionar”.

În concluzie, în sensul Legii 217/2015 nu se pot retine în sarcina lui Petre Tutea fapte atestate documentar care să interzică „cultul” acestuia, cum afirmă dl. Alexandru Florian. Punct! Să vedem acum cum devine chestiunea cu condamnarea lui Tutea, dat fiindcă acesta a ispăsit ani grei de puscărie politică.

Trebuie spus aici, si aste este foarte important, că agentii S.S.I., sub conducerea „înteleaptă” a două personaje absolut nefaste pentru istoria noastră, Mihail Moruzov si Eugen Cristescu – cei doi ridicati în slăvi de către dl. Cristian Troncotă – normal, zic eu! – securist la securist trage! – à propos – despre „cultul” ultimului INSHR nu suflă o vorbă, desi a fost condamnat definitiv în cadrul „Procesului Marii Trădări Nationale”, inclusiv pentru „crime de război”, cu toate că probatoriul a fost extrem de „subtire” – vom discuta si asta cu altă ocazie – deci, revin – agentii S.S.I. au „bricolat” dosare „legionare” nu numai lui Petre Tutea, după cum vom vedea imediat, ci si lui Eliade, Cioran si altora, dosare preluate ulterior, „în mod creativ” de fosta si din păcate, actuala Securitate. Faptele, deci, în lumina documentelor de arhivă.

Petre Tutea este arestat în data de 12 aprilie 1948, două săptămâni după destituirea lui Lucretiu Pătrăscanu, unul din protectorii săi, fiind încarcerat în arestul Siguranței din str. Rahova, fiind acuzat de spionaj în favoarea anglo-americanilor.

Ce se întâmplase de fapt? În 11 februarie 1948 diplomatul britanic John Bennet a înaintat la Foreign Office un raport asupra situatiei economice din România, citând pe larg dintr-o lucrare redactată cu multi ani în urmă de Petre Tutea, în cadrul Oficiului de Studii al Ministerului Industriei si Comertului (Economiei Nationale), privind relatiile economice româno-germane din trecut, ca bază de comparatie cu relatiile economice româno-sovietice.

Suspectat de Sigurantă, pentru „consolidarea” dosarului, lui Tutea i se încredintează de către secretarul general al ministerului, Simon Zeigher (inevitabil din această istorie nu puteau lipsi intrigile functionarilor de origine evreiască), efectuarea unei lucrări privind participarea capitalului străin la dezvoltarea industriei petroliere din România, subiectul fiind considerat foarte tentant pentru „oficinele informative britanice”.

Întrucât realizarea referatului necesita delegatii la întreprinderile petrolifere si accesul la arhiva ministerului, Tutea a solicitat acest lucru, pretext pentru Simon Zeigher să ceară arestarea sa imediată.(A.C.N.S.A.S., fond Informativ, dosar nr. 149.821, vol. 4, 175-190.)

Acestea sunt faptele, atestate de rezultatul anchetelor, interogatoriilor si depozitiilor de la dosar. Nu cunoastem motivatiile dlui Simon Zeigher, ca si cele ale celor de aceeasi teapă cu dânsul, dar nu putem să nu costatăm „convergenta” de opinii si metodă cu dl. Alexandru Florian.

Mai departe, Petre Tutea este anchetat până în 10 noiembrie 1948. Anchetatorii Securitătii sunt incapabili să probeze vreo încălcare a legii de către arestat, asa cum

dovedeste un referat din 10 decembrie 1949, semnat de căpitanul de securitate Nicolaescu Marin. În consecintă se propune încadrarea arestatului în prevederile Ordinului 5/1948, categoria

preventivi, vizând arestarea fostilor legionari.(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 1.783, vol. 2, f. 200.)

Ce să întelegem de aici? Dat fiindcă dl Simon Zeigher a propus arestarea imediată, este clar, nefiind fapte, trebuie

„fabricate” – exact ce spuneam anterior si exact ce face acum dl. Alexandru Florian – se reiau dosare „bricolate” de S.S.I. pentru a fabrica în serie legionari.

Retineti deci – Tutea era „retinut” în mod preventiv, un abuz strigător la cer, fără a fi condamnat. Neputându-se retine în sarcina sa vreo acuzatie dovedită – ati auzit dle Alexandru Florian si restul

de holocaustologi cu vocatie?-, este trimis la închisoarea Jilava, unde rămâne până la 23 aprilie 1949. Este ridicat de la Jilava si transportat la închisoarea Ocnele Mari, fără ca situatia sa de „retinut” să

primească vreo clarificare legală. Aici este „uitat” până în noiembrie 1950 când este, oficial, internat prin Decizia M.A.I. nr.

193/1950, pe timp de 24 de luni, „pentru activitate legionară”, pedeapsa expirând la 29 noiembrie 1952. Conform obiceiului, a fost eliberat abia în anul următor, „cu o mică întârziere”, abia în 29 mai 1953.(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 1.783, vol. 2, f. 179.)

Da, din nou trebuie apreciată „justitia” comunistă atât de invocată de către dl. Alexandru Florian în ultimele zile, ba chiar „recunoscută de fortele aliate”, asa cum ne aruncă dânsul praf în ochi. Numai că eu discut cu actele în fată, si ce să facem? – da! actele „vorbeste”!

Odată intrat în atentia Securitătii, datorită contributiei evreilor (unor evrei, ca să fiu mai precis, nu toti evreii au profilul „moral” al dlor Zeigher, Florian & Co.), Tutea nu avea cum să mai scape. Va fi arestat din nou în 1956.

În „Ordonanta de pornire a procesului penal”, datată 20 decembrie 1956, redactată de lt. Urucu Nicolae se mentionează:

„…numitul Petre Tutea este învinuit pentru faptul că din anul 1955 a început să participe la întâlniri clandestine împreună cu alti indivizi, unde s-au purtat discutii dusmănoase împotriva regimului de democratie-populară din R.P.R.”

(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 25.375, vol. 3, f. 283.) Retineti „motivatia” – discutii dusmănoase – contra „regimului”. Săracii de ei! Uitaseră cu totul de

evrei si habar nu aveau de unde „li se trage”. Practic, Petre Tutea a fost arestat la 22 decembrie 1956 pentru „delictul de agitatie”(browniană? sic!), „dovezile” urmând a fi „fabricate” ulterior. Anchetarea acestuia nu a condus însă la nici un rezultat.

În consecintă, în 4 decembrie 1957, lt. maj. Blidaru Gheorghe, anchetator penal de securitate, a redactat „Concluziile de învinuire” împotriva mai multor persoane, printre care si Petre Tutea, învinuiti de săvârsirea infractiunii p.p. de art. 209, pct. 1 C.P., prin modificarea art. 209, partea a III-a C.P., făcută prin Decretul nr. 469/1957 care „încă din anul 1948-1949 au initiat si organizat […] organizatia subversivă de tip fascisto-legionar denumită „Partidul Nationalist”, în frunte cu legionarii Stefan Petre si Porsena Nicolae (fugiti cu multi ani în urmă din tară), având drept scop răsturnarea prin violentă a regimului democrat-popular din R.P.R. si instaurarea unui regim fascist.(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 25.375, vol. 5, f. 343.)

Desi Tutea nici măcar nu-i cunoscuse pe cei doi legionari, la proces s-a sustinut că fusese deja desemnat de „conspiratie” drept viitor sef de stat.

(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 25.375, vol. 18, f. 265.) Tribunalul l-a condamnat, prin Sentinta nr. 241/20 decembrie 1957, pe Petre Tutea, „în baza art.

209, pct. 2, lit. a C.P., modificat prin decretul 469/57”, la „10 (zece) ani închisoare corectională si 5 (cinci) ani interdictie corectională pentru uneltiri contra ordinii sociale p.p. de art. 209, pct. 2 lit. a

C.P., prin schimbarea calificării din art. 209, pct. 1 C.P., modificat prin Decretul 429/57, conf. Art. 292 C.J.M. si art. 306 C.Pr. Pen. În baza art. 25, pct 6 C.P. s-a dispus confiscarea întregii averi personale a condamnatului Tutea Petre.

Conform art. 304 C.J.M. îl obligă la 500 lei cheltuieli de judecată.(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 25.375, vol. 18, f. 300.) În ceea ce priveste confiscarea totală a averii condamnatului, procesul verbal de „confiscare” redactat de executorul judecătoresc Păcurariu Eneas în data de 26 iunie 1958, în locuinta lui Petre Tutea din str. Stirbei Vodă nr. 164, a constatat că averea condamnatului se rezumă la câteva cărti, în consecintă, negăsind bunuri „confiscabile”, a trebuit să se retragă.

(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 25.375, vol. 18, f. 570.) Odată pornit „mecanismul” represiv, nu avea să se oprească aici. Întemnitat la Aiud, Petre Tutea trece prin calvarul „reeducării de tip Aiud”, iar în 1959 este

implicat într-un nou proces. În 14 iunie 1959, este acuzat că în închisoare, împreună cu alti detinuti „s-au constituit într-o grupare contrarevolutionară, purtând discutii legate de trecutul organizatiei legionare în scopul menținerii moralului legionar.”

(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 105.531, vol. 1, f. 283.) În ciuda faptului că starea sănătătii sale se înrăutătise, chestiune semnalată într-un raport medical

din 15 iulie 1959 (A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 105.531, vol. 4, f. 290.), Petre Tutea continuă să reziste anchetatorilor, astfel încât anchetatorul penal, acelasi lt. Urucu Nicolae, este din nou nevoit să „redacteze” actul de acuzare, citez :

„…datorită fanatismului său legionar, învinuitul Tutea Petre a căutat și acum să se mentină pe pozitie de nemărturisire completă a activitătii sale criminale pe care a desfăsurat-o, recunoscând numai partial unele fapte din activitatea subversivă desfăsurată.”

(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 105.531, vol. 3, f. 260.) În 29 septembrie 1959, Colegiul de fond al Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare îl

condamnă pe Petre Tutea la „18 ani muncă silnică si 8 ani degradare civică pentru infractiunile p.p. de art. 209, pct. 1, C.P.”

Sentinta a rămas definitivă prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 540/1959 a Tribunalului Suprem, Colegiul Militar.(A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 105.531, vol. 4, f. 128.) Petre Tutea si-a executat pedeapsa în penitenciarul Aiud, fiind eliberat la 1 august 1964, gratiat prin Decretul nr. 411/1964.

Odată eliberat, va fi permanent sub urmărirea „organelor de Securitate” până în 22 decembrie 1989, foarte posibil si după această dată, ba chiar până la deces, trebuie să existe urme prin arhive, voi da eu într-o zi de ele dacă-mi ajută D-zeu.

Punct si de la capăt. Deci, o viată de om, de român, om de cultură, om în ultimă instantă – distrusă prin denuntul unui evreu comunist, datând din 12 aprilie 1948.

După 67 de ani, un alt evreu, Alexandru Florian (se pare că nici măcar evreu nu e, sustin unele voci apartinând minusculei comunităti evreiesti din tară) – vine si cere, în numele unei legi strâmbe, distrugerea memoriei aceluiasi om, după ce viata i-a fost distrusă de uneltirile altui evreu.

Acestuia i se raliază, alti odiosi detractori ne-evrei, precum dl. Alexandru Laszlo din Cluj, care printre alte replici schimbate cu mine pe feisbuc îl numea pe Tutea „mega-palavragiu”.

Nu stimabile! De Petre Tutea a auzit tot românul, chiar dacă multi nu pot să citeze măcar una din „palavrele” sale, eu le spun vorbe de duh, atâtea câte au rămas – constituie o comoară nepretuită pentru cultura română – în timp ce de dumneata nu a auzit nimeni.

Dacă vrei, pot face si un mic sondaj de opinie, nu la cucuietii din deal, ci într-o librărie bucuresteană. Lasă-ne în durerea noastră cu apucături de-astea „corecte politic”!

Cum spuneam si altă dată – timpul va decide, dacă nu a decis deja. Cărtile lui Tutea, atâtea câte s-au putut scoate după lovilutie, se găsesc azi în orice chiosc de presă,

iar politruci cominternisti de calibrul moral al dlui Alexandru Florian & Co. nu mai pot face nimic. Asta-i doare pe dânsii. Neputând să distrugă ideile, se concentrează asupra memoriei colective. Si

încă ceva, să nu uităm. La sapte ani de la decesul gânditorului, survenit în data de 3 decembrie 1991, statul român a

realizat o primă măsură reparatorie fată de memoria lui Petre Tutea : prin Decizia nr. 4/19 ianuarie 1998, Curtea Supremă de Justitie a admis recursul în anulare împotriva sentintei nr. 179 din 29 septembrie 1956 a Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare, Colegiul de Fond si a deciziei

penale nr. 540 din 21 noiembrie 1959 a tribunalului suprem – Colegiul Militar, prin care Tutea era condamnat la 18 ani muncă silnică si 8 ani degradare civică.

Să recapitulăm deci. Tutea nu a fost condamnat pentru că ar fi fost membru al Miscării Legionare, ci pentru diverse delicte „de uneltire” contra ordinii sociale, în virtutea unei legislatii abuzive emise de guvernele comuniste de atunci.

Condamnările au fost pronuntate de o instantă română, în baza unui dosar „instrumentat” de Securitate, ele fiind anulate printr-o sentintă rămasă definitivă. Ultimul „pai” de care se agată dl. Alexandru Florian, respectiv „sustinerea ideilor” Miscării Legionare, decretată „fascistă” dincolo de rezervele exprimate de unii istorici, nu pot fi probate de documente justificative, respectiv articole, cărti si alte texte apartinând gânditorului.

Chiar dacă acesta s-a manifestat ulterior favorabil acestor idei, făcând unele afirmatii în acest sens, ca opinii personale, ele nu pot fi incriminate, chiar si atunci când sunt făcute publice, pentru că nu au făcut apologia unor crime de război, genocid, etc…

Un om, si cu atât mai putin memoria acestuia, nu poate fi condamnat pentru ceea ce gândeste. Inutil să mai comentez cui serveste această adevărată politie a gândirii pe care doreste s-o instaureze dl. Alexandru Florian si ciracii dânsului.

Nu stiu dacă consiliul local al Timisoarei s-a conformat cererii INSHR, stirile din mass-media sunt contradictorii. Pe de altă parte, străzi cu numele filosofului sunt si în alte orase. Vom vedea ulterior ce si cum. Toate cele afirmate aici, fără a mai vorbi de documentele citate, accesibile online, sunt argumente mai mult decât suficiente ca primăriile să dea un răspuns negativ cererilor imperative ale dlui. Alexandru Florian.

Imaginea de fată, am găsit-o cu multi ani în urmă si am publicat-o pe blogul foto personal, de la stânga la dreapta, Gheorghe Pitut, Ion Lancrănjan, Petre Tutea si Florin Pucă. Posibil, toti patru „suspecti de legionarism” – că prea stau îmbrătisati. Asteptăm cu interes viitoarele „cercetări” marca INSHR. Imagine cu autor necunoscut. Singura imagine cunoscută a exceptionalului grafician Florin Pucă. (va urma)

PS la postul precedent. La cererea familiei, si totodată în urma scandalului din mass-media, o d-nă sau d-soară Mihaela

Wallbraun, în data de 18 august a.c. a încercat, timid de altfel, să steargă eticheta de „poet legionar” aplicată lui Ion Siugariu, în articolul atribuit poetului în wikipedia.

Extrem de prompt, după numai 1h si 20 de minute, un anume Andrei Stroe, restabileste continutul articolului, respectiv „legionarismul” poetului. Specimenul, unul din tartorii wikipediei, un micut terorist al acesteia, nu este la prima actiune de acest fel, desi regulamentul wikipediei cere ca atunci când sunt opinii diferite asupra unui subiect, se poate consemna totul la discutii, iar dacă nu se ajunge la nici un rezultat, să se apeleze la o comisie gen „sfatul bătrânilor”.

Nu, domnul Andrei Stroe nu are nevoie de asa ceva, pentru că dânsul se socoteste deasupra tuturor, abuzând în mod grosolan de oarece scăpări ale regulamentului wikipediei. Iată cum se auto-prezintă individul, în cea mai autentică „limbă de lemn”, citez:

Desi sunt wikipedist de ani de zile si am scris, tradus, completat si corectat numeroase articole, eu rămân esentialmente un cititor al Wikipediei. Combinatia între experienta de wikipedist si perspectiva de cititor mă face să fiu critic la adresa calitătii materialelor: astept să primesc si încerc să ofer maximum de informatie verificată si corect organizată în articole în beneficiul cititorului.”

Edificator, nu? Mai ales faza (si fraza) ultimă. Fără alte comentarii, cred că putem „trage apa”. În ziua următoare, desi contributoarea Mihaela Wallbraun a perseverat, instant a intrat în scenă un anume Dan Mihai Pitea, care a „preluat stafeta” de la celălalt tartor, admonestând-o pe aceasta, citez: „nu cosmetizati aspectele neplăcute”. Din nou, edificator!

Si asta în ciuda faptului că dânsa precizase chiar că este vorba despre dorinta familiei (fără să stie, sau uitând că aceasta nu poate avea nici o influentă asupra articolului, afară doar de cazul în care este identificat clar autorul si se introduce o actiune în justitie pentru restabilirea adevărului si eventuala sanctiune a actiunii denigratoare) Evident, cu putin bun simt si o minimă documentare, se puteau evita toate acestea. Nu este si cazul celor doi.

As dori să văd ce vor mai născoci după ce sotia poetului va chema în justitie MAE, care continuă să sfideze legea, cerând „referate” din partea CNSAS si INSHR, desi aceste institutii nu sunt abilitate de lege să presteze astfel de „servicii”.

În fine, dat fiindcă în orele următoare situatia a evoluat, individul a admis să renunte la „poet legionar”, fără a renunta însă la eticheta (tag-ul) de „legionar” pe care Alexander Tendler o aplicase, pentru ca poetul să fie indexat automat de google, în primul rând ca legionar si abia apoi ca poet, pentru ca în fine, să „bricoleze” articolul, fără însă a uita să adauge, citez:

„În 2015, autoritătile române s-au opus unei initiative de numire a unui pod din Slovacia în amintirea sa, motivând că a fost asociat Miscării legionare.” Preventiv, că nu se stie.

Cum spuneam si altă dată, vibrati, băieti, vibrati… vorba poetessei Ana Blandiana. Mai vedem noi! Din nou, mai mult decât edificator, pentru modul în care agenti ai unei tări străine, actionând pe

teritoriul României, se folosesc de wikipedia pentru a împrosca cu noroi tot ce este românesc. Mai mult sau mai putin constient, poate serviciile de specialitate, pentru care plătesc destui bani

din veniturile mele, îsi vor găsi putin timp să se ocupe si de activitatea antiromânească a acestor domni.

Cât despre noul text al articolului, si faptele de ultimă oră, în stilul ăsta, se conturează un nou articol în wikipedia – „Cazul Ion Siugariu”. Si încă ceva, desi în wikipedia există categoria „eroi români”, individul nu l-a introdus pe Ion Siugariu în această categorie, ci la „Militari români în al Doilea Război Mondial” (sic!) QED. Să nu-mi spună careva că este doar o întâmplare. Sper ca într-o zi toti acestia să dea socoteală. Ia uite ce afirma nu demult, pe blogul propriu, stimabilul Andrei Stroe, citez:

Wikipedia este un proiect de voluntariat, unde utilizatorii sunt egali din punct de vedere al politicii editoriale, iar deciziile se iau prin consens; adică nu se votează (deci nicio majoritate nu se va impune unei minorităţi) şi nu există un for editorial a cărui decizie să fie finală.”

Da, stimabile! Se vede cu prisosintă din ceea ce faci zilnic. Între vorbe si fapte e o discrepantă galactică. Sper ca justitia să îndrepte toată această actiune mizerabilă.

PPS. Sunt nevoit să revin asupra subiectului postului anterior, poetul-erou de război, Ion Siugariu. Desi reactiile din presă si de pe retelele de socializare au fost extrem de vehemente, desi chiar sotia

poetului, în vârstă de 96 de ani, a adresat o scrisoare deschisă ministrului de externe – nici o reactie din partea televiziunilor – nimic, absolut nimic!

Sigur! crime „pasionale”, afaceri jegoase cu prostituate si pesti din „high-life”-ul autohton, triplarea salariilor „alesilor natiei”, toată scursura unei mizerii morale cum nu a mai cunoscut istoria noastră – sunt mult mai importante, fac „reiting” care vasăzică, nici măcar acolo, o frază, câteva cuvinte despre eroul-poet la tv.

Cât despre „societatea civilă” – mi-am luat de mult gândul. Unde sunteti domnilor gedesisti, soresisti, ecologisti, secularisti & co? când se ară cu plugul prin cimitirele noastre în numele unei legi strâmbe?

Da! chiar asa! Liiceanu, Patapievici, Tismăneanu, Blandiana, Petreu, si atâtea sute de „pitifelnici”, „mintile luminate” ale neamului, care „ati pus botul” atunci când dl. Cristoiu a vorbit despre „romantismul” Căpitanului?

Aiurea’n tramvai! Cai verzi pe pereti! Ca de obicei, tocesc tastatura degeaba…(va urma)

Fabrica de legionari (4) Ion Siugariu 30.08.2015 Sursa: https://mizeriaistoriei.wordpress.com/2015/08/30/fabrica-de-legionari-4/

Din nou despre „cazul” poetului erou Ion Siugariu – povestea merge mai departe – asa parcă se

spune. Punct si de la capăt, pentru că istoria noastră recentă este o poveste fără sfârsit, vorba mafiotilor. Vom începe cu sfârsitul, respectiv comunicatul MAE, transmis Dnei Lucia Soreanu – Siugariu, în data de 28 august a.c., în „termen de 30 de zile” deci, termenul prevăzut de lege – pentru că nu-i asa?

MAE actionează în cadrul prevăzut de lege, sau asa ar trebui. Problema este că exact atunci când ar trebui să respecte legea, ne-functionarii MAE se socotesc

mai presus de ea, pentru că nu-i asa? Legea e pentru noi, astia prostii, pulimea, patibularii, cum „delicat” se exprima dl. Patapievici. Pentru început să vedem ce spune comunicatul, nu înainte de a face observatia că acesta a fost dat

publicitătii exact în ziua în care autoritătile slovace urmau să desfăsoare ceremonia de atribuire a numelui eroului poet Ion Siugariu, podului peste râul Hron, recent reabilitat, pod în apropierea căruia poetul a fost grav rănit de explozia unui proiectil de artilerie, încetând din viată după câteva ore.

Pentru început să spunem că acest comunicat are două părti, prima cu referire la recentul incident si modul în care MAE a înteles să „rezolve” situatia, si a doua cu măsurile preconizate de minister în vederea „sanctionării” celor care s-au făcut responsabili de situatia creată.

Comunicatul acum, citez ideile mai importante : Având în vedere că o fundamentare a temei de faţă poate fi realizată doar de institutiile cu

atributii în domeniu, Centrala MAE a solicitat informatii si puncte de vedere pertinente, conform competentelor acestora, următoarelor institutii: Institutul National pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (răspuns transmis MAE la data de 24 august 2015), Institutul National pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române (răspuns transmis MAE la data de 24 august 2015), Oficiul National pentru Cultul Eroilor din Cadrul MApN (răspuns transmis MAE la data de 26 august 2015), Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitătii (care a aprobat consultarea dosarului la data de 27 august 2015).

Câteva observatii acum, nu înainte de a remarca „limba de lemn” în care este redactat textul – foarte posibil de către un „fost” cu „grade” pe umăr – la vremuri noi, tot noi, tovarăsi! Înainte de a vedea ce atributii au respectivele institutii conform legii, orice om de bun simt îsi pune întrebarea – asta trebuia oare să facă MAE?

Nici vorbă! Autoritătile slovace deciseseră deja ca podul peste râul Hron să poarte numele poetului erou Ion Siugariu, făcând doar invitatia la ceremonie a unui reprezentant al ambasadei. Invitatia trebuia doar acceptată sau declinată. Atât. Am văzut în episodul cu pricina, cum dl. Coantă, secretar 2 de ambasadă, depăsind în mod grosolan atributiile prevăzute de lege si regulamentele MAE în vigoare, a afirmat despre poet că ar fi fost „în tineretea sa, asociat cu miscarea fascistă din România”, adăugând si alte amănunte, respectiv „Miscarea Legionară, al cărei lider a fost condamnat mai târziu pentru crime de război”, exprimând rezerve privind participarea si implicit „asocierea” părtii române cu acest eveniment, asta evident, în contextul recentei legi 217/2015.

Că omul nostru a luat-o pe arătură, asta am văzut deja, că a făcut asta „cu voie de la stăpânire” asta va stabili ancheta în curs – nu mă interesează – mai mult ca sigur, conform „obiceiului pământului” va fi găsit un acar Păun, urmând ca gasca neo-cominternistă din MAE să rămână pe pozitii.

Nu mă interesează, nici nu am ce face, chestia asta se rezolvă prin votul la alegerile parlamentare, problema e că astfel de politruci neo-bolsevici se găsesc în toate partidele, si nu cred că vom scăpa prea repede de această adevărată „lepră” – chiar si asa, schimbarea dacă e să vină, va veni tot de la Washington, atunci când acesta va binevoi să constate că lucrurile au luat-o mult prea serios razna. Întrebarea pe care o pun din nou este dacă asta trebuia oare să facă MAE?

Nu, nici vorbă! Ci doar să repare gafa monumentală făcută de functionarul ambasadei, printr-o scrisoare trimisă imediat autoritătilor slovace, declinându-si orice competentă în acest caz, subliniind totodată că datorită incompetentei acestui functionar, ca si a superiorilor săi, care după cum vedem ajunge până sus, în vârful piramidei, la însusi ministrul de externe, s-a ajuns la o situatie regretabilă, cu scuzele de rigoare. Atât si nimic mai mult.

Ce face însă conducerea ministerului? – apelează la o serie de institutii ale statului – doar-doar or găsi vreo „urmă de legionarism” în biografia poetului, care să justifice cumva actiunea ne-functionarilor ambasadei, si să le scape pielea, evident.

Apoi se pune problema dacă respectivele institutii sunt abilitate de lege să dea astfel de „verdicte”. Primul pe listă, după cum se vede, este INSHR „Elie Wiesel”, si nu tocmai întâmplător, dat fiindcă

se urmăreste, sfidând Constitutia si legile tării să se creeze astfel o „jurisprudentă” în domeniu, pentru ca ulterior, prin legi „organice” să i se atribuie acestuia posibilitatea de a da astfel de verdicte.

Pe moment însă să vedem ce spune legea, citez de pe situl institutiei, la cap. obiect de activitate : Institutul are ca obiect de activitate identificarea, culegerea, arhivarea, cercetarea si publicarea

documentelor referitoare la Holocaust, în rezolvarea unor probleme stiintifice, precum si elaborarea si implementarea de programe educationale privind acest fenomen istoric.

Un institut de cercetare în domeniul istoriei deci, având drept unic scop cercetarea stiintifică. Atât si nimic altceva. Chiar dacă imediat sunt enumerate pe larg obiectivele urmărite prin activitatea institutiei (pct. a-k), nici unul nu precizează că institutia ar fi abilitată prin lege de a da astfel de verdicte.

Sigur, se poate pune problema dacă poetul nu a participat cumva la anumite actiuni prevăzute de legea 217/2015, dat fiindcă eroul nostru a plecat pe front în 1943, fiind sub arme până la decesul său survenit în data de 1 februarie 1945.

Nu, nici vorbă – si chestiunea asta ar trebui să o stie oricine a „luat” bacalaureatul, nu este si cazul politrucilor din MAE, anume faptul că pentru crime de război au fost condamnati doar membrii „lotului Antonescu”. La care se mai adaugă Nicolae Ceausescu.

De asemenea, si cei condamnati în procesul „Pogromului de la Iasi”, ca si cei condamnati în procesul legat de represaliile de la Odesa, toti militari de carieră. Strict acestia – este singurul caz în care se poate aplica legea 217/2015. Oricine altcineva nu se încadrează în prevederile acestei legi.

Deci problema era simplă, procedând prin eliminare, o putea rezolva orisice absolvent de bacalaureat. Sigur, astăzi este clar că aceste procese au avut numeroase vicii de procedură, bunăoară Ceausescu a fost condamnat în baza informatiei că fuseseră ucise 60,000 de persoane, apoi o parte din cei condamnati în procesul „Marii Trădări Nationale” au fost absolviti de unele din capetele de acuzare, în lumina noilor documente apărute, dovadă că aceste procese nu au fost 100% corecte si echitabile, dar în fine, repet – deciziile judecătoresti luate atunci sunt în vigoare, iar persoanele în cauză sunt singurele care pot face obiectul legii 217/2015.

INSHR nu are si nu poate avea astfel de atributii, în primul rând pentru că nu are de ce – cei condamnati în temeiul prevederilor Legii 217/2015 se pot număra pe degete si ar trebui să-i stie oricine. Sigur, se poate spuns că încă de la înfiintare, INSHR, prin persoana dlui Alexandru Florian, care abuzând grosolan de functia ocupată, a dat si dă în continuare verdicte cu caracter abuziv-speculativ unor personalităti ale culturii noastre interbelice, încercând în acest fel să le atace memoria în mod abuziv si deliberat, dar nu asta este problema.

Dl. Alexandru Florian, dacă are astfel de probleme, nu are decât să se adreseze justitiei, la fel si rudele si urmasii celor intrati în vizorul dânsului. Numai justitia poate da verdicte în astfel de cazuri. Problema este că se procedează pe ocolite, prin adevărate linsaje mediatice si prin depăsirea atributiilor prevăzute de lege, exact asa cum s-a procedat în cazul recentului scandal mediatic legat de memoria poetului erou Ion Siugariu.

La fel este si cazul celorlalte institutii solicitate să dea un răspuns la întrebările ce chinuie mintea ministrului de externe, respectiv CNSAS si Institutul National pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române.

Ce treabă poate avea CNSAS, dat fiindcă Securitatea s-a înfiintat după moartea poetului, sau cu Institutul National pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, dat fiindcă PCR s-a instalat la putere după moartea poetului?

Apare ca evident că MAE a căutat prin această cerere să găsească oarece „urme de legionarism” în biografia poetului, dat fiindcă Securitatea a mostenit arhiva fostei SSI, care după cum vom vedea, a „bricolat” si alte dosare de „legionarism” unor mari personalităti precum Mircea Eliade, după cum vom vedea mai târziu.

Sigur, procedeul este detestabil în sine, dat fiindcă mai întâi detractori animati de interese obscure lansează o acuzatie nefondată, dovezile urmând a fi „fabricate” ulterior. Dovadă că fosta Securitate e mai vie si mai palpabilă ca oricând, în scenă intrând acum progeniturile fostilor tartori comunisti,

pentru că nu-i asa? Sângele apă nu se face, măi tovarăsi! Sau aschia nu sare departe de trunchi, cum vreti Dvs. Astea fiind zise, să revenim la comunicatul MAE, citez:

Documentarea realizată de către MAE, inclusiv prin răspunsurile primite din partea institutiilor solicitate, a evidentiat existenta unor informatii care indică simpatiile politice legionare ale poetului Ion Şiugariu (cetăteanul român Ion Soreanu). Din elementele primite nu a rezultat însă faptul că Ion Siugariu a fost membru al Miscării Legionare sau că ar fi fost condamnat pentru crime de război sau genocid. Toate aceste elemente au fost transmise, cu titlu informativ, autoritătilor locale din Brezno, prin intermediul Ambasadei României la Bratislava.

Edificator, nu? I-auzi frate! Ce au toate astea cu Primăria din Brezno, asta doar MAE stie. Exact cât unealta împungător-penetratoare cu prefectura de Dubăsari! Ce-s alea „simpatii politice legionare”, stimabililor? De ce nu ati băgat în atasament si „Cărticica

sefului de cuib”, în format pdf, ca să se lămurească pe deplin si autoritătile slovace cum devine chestia asta cu „simpatiile legionare”?

Sigur, se poate presupune că dânsii au făcut aceste afirmatii în mod „preventiv”, pentru momentul ce va veni cu sigurantă, asta este cert, în care pe actul de identitate, pe zgarda fixată în jurul gâtului sau pe cipul implantat, va fi scris de exemplu, dacă nu cumva vecinul de la 7 a avut legionari în familie.

Este un vis urât dar care va fi transformat cât de curând în cea mai neagră realitate, dacă nu luăm măsuri, evenimentele din ultimele zile mă îndreptătesc să cred că este doar începutul unei noi campanii de „epurare”, asa cum nu a cunoscut România decât în epoca comunistă.

Se trece cu plugul prin cimitirele eroilor de război, se face din istoria recentă un subiect tabu, se rescrie permanent istoria recentă conform comandamentelor „corectitudinii politice”, se bagă pumnul în gura istoricilor, si câte si mai câte.

Toate acestea în functie de comandamentele Noii Ordini Mondiale, la „butoanele” căreia stau Reptilienii, marii păpusari ai istoriei. Normal era să se repare gafa monumentală făcută de functionarul ambasadei, arătând că acesta nu avea astfel de atributii si că afirmatiile făcute de acesta sunt false. Cu scuzele de rigoare. Atât si nimic mai mult.

Prin acest comunicat, dl. ministru nu dovedeste decât „unire în cuget si simtiri” cu dl. Coantă. Că se anuntă o anchetă la ambasadă, nici că mai contează, dat fiindcă răul a fost făcut deja, si, după

cât se vede, persistă. Vreo scuză fată de văduva poetului – nici vorbă! normal – e si asta în spiritul respectului fată de cetătenii care i-au cocotat în functii unde taie frunză la câini fiind recompensati cu lefuri „grase” – de-aia s-a murit la revolutie!

Mai mentionez că singura institutie în drept să dea un astfel de verdict este Oficiul National pentru Cultul Eroilor din Cadrul MApN, restul nu aveau de ce să fie consultate, mai ales INSHR. Punct!

Cum spuneam si în postul anterior dedicat poetului, până la urmă, din păcate, Primăria din Brezno a renuntat să atribuie numele poetului podului peste râul Hron. Manifestările comemorative festive au avut loc exact în ziua în care a fost dat comunicatul MAE, alaltăieri, în 28 august, festivităti la care au participat si reprezentanti ai statului român.

Ceea ce este cert este că numele poetului erou Ion Siugariu nu a mai fost atribuit podului. Astfel, MEMORIA POETULUI A FOST STEARSĂ, cel putin în parte. Dar este doar începutul unei actiuni mult mai ample după cât se vede. De ce oare să fi mentionat comunicatul MAE pretinsele „simpatii politice legionare” ale poetului,

dacă nu în vederea unei desfiintări viitoare, o stergere totală si definitivă din memoria colectivă? Va urma, mai mult ca sigur, dat fiindcă „verdictul” MAE a avut un caracter oficial, oficializare

realizată prin circuitul MAE-INSHR-CNSAS, da! să nu vă mire dacă INSHR va solicita în urma acestui comunicat desfiintarea casei memoriale Ion Siugariu, urmărind stergerea totală si definitivă a memoriei acestuia.

Nu oare acelasi lucru s-a întâmplat acum câteva zile, când dl. Alexandru Florian sustinea la tv despre Petre Tutea că nu este obligatoriu să fi „făcut” ceva, din moment ce a sustinut „prin idei” Miscarea Legionară? Care este distanta între a sustine „prin idei Miscarea Legionară” si „simpatiile politice legionare” ale poetului? Informatie venită probabil via INSHR. Nu are rost să ne facem iluzii.

Problema este că pe termen scurt EI AU CÂSTIGAT. Oare nu acesta este rezultatul? Ba da! Este la vedere. Dincolo de toate aceste aspecte ale scandalului mediatic, rezultatul este clar – podul

peste râul Hron nu va purta numele poetului, iar comunicatul MAE „certifică” cu claritate „simpatiile politice legionare” ale acestuia. Nu numai atât, dar vor câstiga si în continuare.

Vă spun eu cum – câteva declaratii timide ale dlui Florian vor fi focosul, amorsa, cum vreti Dvs., va urma o campanie mediatică ingenios orchestrată la care se vor ralia imediat cercurile sorosiste, seculariste, pro-LGBTQ, ecologistii si altii, toti lătrăii corectitudinii politice din mass-media, si casa memorială „Ion Siugariu” va fi desfiintată, chiar si sub pretextul lipsei de fonduri.

Este procedeul îndelung verificat de bolsevici. Nimic nou sub soare! Rămâne de văzut PÂNĂ CÂND? Până când va suporta acest popor să fie călcat în picioare? Păi răspunsul l-a dat fără să vrea chiar dl. Cioantă. Totul depinde de situatia geo-politică actuală. Care se poate schimba oricând, după cât se vede

zilele acestea – vezi milioanele de migranti musulmani care asaltează vestul Europei. Iar când această situatie va bascula, fiti siguri că toti acestia vor fi chemati să dea socoteală în fata legii.

Revenind la comunicatul MAE, cum spuneam mai înainte, singura institutie abilitată legal să dea un verdict în acest caz este Oficiul National pentru Cultul Eroilor din Cadrul MApN, care are în evidentele sale toti soldatii si ofiterii români căzuti pe câmpul de luptă. Această institutie a dat deja un răspuns oficial încă în 2012 dnei Angela Miclea de la Casa Orăsenească de Cultură din Tăutii-Măgherus, în legătură cu poetul erou Ion Siugariu, citez:

Ion Soreanu – Siugariu este înregistrat ca erou al armatei române, confirmîndu-se că a decedat „în luptele pentru eliberarea Cehoslovaciei în cel de-al Doilea Război Mondial”, si este înmormântat în Cimitirul de onoare al eroilor din Zvolen, Slovacia, care este „cea mai mare necropolă de război românească de peste hotare, fiind declarat, în anul 1963, monument cultural”!

QED. Un simplu mail către această casă de cultură si situatia era rezolvată, fără să fie nevoie de acest scandal, ca si de consecintele ulterioare pentru memoria poetului, stati linistiti! toate aceste hiene necrofage din MAE, împreună cu gasca neo-cominternistă ce dictează azi în România, vor rămâne neclintite la posturi.

Câteva consideratii acum, pentru că orice om de bun simt îsi pune întrebarea cui prodest?- asta este clar, am mai discutat asta – nu voi reveni, dar mai ales, cine poartă răspunderea? Si asta este clar, am mai spus-o, functionarii MAE, dintr-o prudentă prost înteleasă, din inconstientă si din necunoastere crasă a atributiilor legale, au gestionat în mod catastrofal o situatie pe care orice om de bun simt ar fi rezolvat-o imediat, fără să fi avut vreodată vreo tangentă cu diplomatia.

Si totusi, o chestiune peste care se pare că am trecut cam rapid, respectiv wikipedia si „sursele” sale, ridică la o altă dimensiune problema responsabilitătii pentru acest incident. Numai si pentru faptul că wikipedia se auto-declară din start ca sursă lipsită de credibilitate, si ar trebui interzis prin lege functionarilor publici să facă referire sau să utilizeze informatiile din wikipedia.

Sigur, marea majoritate a articolelor sunt extrem de pertinente si documentate, dar eu nu mă refer aici la Drosophila melanogaster sau la sonetele lui Shakespeare, ci la informatia manipulată politic, dacă nu de-a dreptul terorist, asa cum este si cazul de fată. Am mai discutat asta, nu mai revin.

Si acesti domni wikipedisti vor trebui să dea într-o zi socoteală în fata legii. Alt aspect însă as dori să-l evidentiez aici, aspect peste care am trecut inadmisibil de usor, si anume

sursa acestei informatii. Este aproape sigur că dl. Cioantă a luat această informatie de pe wikipedia, pentru că nicăieri altundeva nu apare – chiar comunicatul MAE precizează clar că nu s-a găsit nimic în arhive, iar wikipedia în articolul initial, ulterior modificat în mod stângaci si tendentios (în 19 august, continuând în următoarele zile), indică drept sursă situl miscarea.net.

Da, chiar si la ora când scriu aceste rânduri, 30 august 2015, orele 21.00, la căutarea după „Ion Siugariu” pe google, pe locul 3, după articolul din wikipedia (1) si cartea Ion Siugariu si Viata poeziei (2), pe locul 3 deci apare prima frază din textul de pe situl miscarea.net : Poetul legionar, Ion Siugariu, s’a nascut la 6 Iunie 1914 în Băita….

Am făcut si un print screen, că nu se stie niciodată, cu dată si oră. Mai vedem noi cum devine chestiunea, si vorba lui Caragiale, pac la Războiul!

Textul cu pricina îi apartine unui anume domn Nicolae Nită. Afirmam atunci că este probabil vorba despre un fost legionar, decedat între timp. Am corectat ulterior această afirmatii, dat fiindcă mi-a scris chiar domnul cu pricina.

Mărturisesc că din neatentie, nu am verificat persoana cu pricina, lăsându-mă indus în eroare de locul si anul aparitiei cărtii, multumindu-mă să verific lista de membri cunoscuti ai Miscării Legionare.

Ei bine, acest domn există, este foarte prezent pe net, are si fotografie pe site, în fine nu asta mă interesează acum. Senzational este faptul, că printre accente de dezvinovătire, acesta afirmă sus si tare că ar detine dovezi privind apartenenta la Miscarea Legionară a poetului erou Ion Siugariu.

Da! exact asa spune, citez textual : Vă scriu în privat, din respect ptr. sotia poetului, dar si a celorlalti oameni de bine care s’au

înscris în apărarea lui Ion Siugariu. Pe scurt: chiar dacă pe site-ul meu miscarea.net (care nu este un site oficial al ML) sau în „Bibliografia” mentionată nu au fost produse „dovezile” de care faceti caz, acestea nu numai că există, dar sunt abundente despre apartenenta poetului.

Senzational! Deci poetul erou Ion Siugariu a fost legionar sadea, iar dl Nită are aceste dovezi – mă rog, nu spune că le detine, ci doar că există si sunt si abundente pe deasupra.

Unde sunt domnule? că noi nu le vedem, nici măcar Securitatea în aproape jumătate de secol de existentă nu le-a găsit? Unde sunt? să lămurim odată problema – pentru că nimeni, absolut nimeni, inclusiv subsemnatul nu avem absolut nici un interes să mentinem o eternă stare de îndoială asupra memoriei lui Ion Siugariu.

Astea fiind zise, am dat un răspuns extrem de transant dlui Nită, citez integral : Buna seara, am corectat afirmatiile 1.cu privire la persoana dvs – erau doar presupuneri in lipsa

de alte informatii. 2. am mentionat doar numele sitului – corect, pe nicăieri nu scrie că ar fi situl oficial al ML, ci doar Pagina României Nationaliste. Cât despre restul – îmi mentin punctul de vedere, IAR ARGUMENTELE BAZATE PE DOCUMENTE VOR VENI LA MOMENTUL POTRIVIT, atâta vreme cât nu veti binevoi să corectati toate falsurile de pe site. Am mentionat câteva : imaginea cu „Cioran”, insinuările cu privire la Blaga, etc… si mai sunt o droaie.

Nu mai trebuie să repet, cred că realizati că sunteti principalul vinovat în acest caz „Siugariu”. Cât despre dovezile pe care sustineti că le-ati detine, mă îndoiesc – v-o spune unul care a cercetat

arhivele securitătii, politiei, min. de externe, ale gestapo-ului, ale PCR, zeci si zeci de mii de pagini – când am spus că nu există nimic – fiti sigur că am recitit de 3 ori înainte de a apăsa pe ENTER.

Pe moment nu am închis acest caz, mai sunt încă multe de spus, vor veni la momentul potrivit. Atâta vreme cât aceste mizerii există online, se vor găsi totdeauna indivizi să profite de acestea.

Cel mai bine ar fi să-i eliminati imediat pe toti cei enumerati de mine, Blaga, Crainic, Eliade, Cioran, Stăniloae. Cred că recentul caz Ion Siugariu, ca si reactiile de pe net au fost suficiente ca să puteti realiza răul imens pe care l-ati făcut deja.

Încă o dată, vă rog să stergeti imediat toate aceste articole, inclusiv cel cu privire la Ion Siugariu. Nu au fost legionari si nu au ce căuta alături de Gyr, Polihroniade, etc…

În rest, îmi rezerv dreptul de a lupta cu mijloacele pe care mi le oferă legea si arhivele istorice, pentru a contracara astfel de actiuni reprobabile în fond, care cum spuneam, produc un rău imens. Inutil să mă mai întreb acum cui folosesc toate astea.

Poetului erou Ion Siugariu, memoriei sale de fapt, în nici un caz. Ati avut azi, 28 august 2015, la Brezno, rezultatul mai mult decât palpabil al notelor dvs bio-bibliografice. Nu cred că mai e nimic de spus… V-am oferit un cadru de solutionare imediată.

Da, recunosc, nu am mentionat decât în treacăt despre răspunderea primordială pe care o poartă acest domn, punând accentul pe jigodiile de calibrul moral al wikipedistilor mentionati de fiecare dată. Acum lucrurile sunt ceva mai clare.

Dl. Nită a binevoit să-mi răspundă, cum că imaginea cu „Cioran” lângă Căpitan este o „eroare” necorectată din lipsă de timp, desi a trecut mai bine de un an de când am demascat falsul în mod public, că „Pr. Stăniloae, el e prezent ca „reprezentant de seamă al generației naționaliste” si apare în contextul (vag) al informațiilor neclare de la începutul anilor ’90…”.

Despre restul, nici o vorbă, sau mai degrabă, dânsul afirmă că „rămâne cum am stabilit”. Iau bunăoară cazul părintelui Stăniloae.

În afară de faptul că este încadrat în sectiunea „Bibliografii legionare” – în consecintă, chiar dacă nu se precizează precum în alte cazuri dacă a fost sau nu legionar, prin includerea în această categorie lasă să se înteleagă că marele teolog a avut oarece „scrieri legionare”.

Mai mult, în nota biografică se mentionează printre publicatiile cunoscute la care a colaborat, Telegraful român si Gândirea, „colaborator constant la Buna Vestire” – oficiosul legionar pentru cine nu stie. Nici vorbă!

Există pe net bibliografia completă a scrierilor părintelui Stăniloae, inclusiv publicistică, completă si exhaustivă – nicăieri nu apare nu numai la Buna Vestire, dar nici măcar la publicatii asa-zis nationaliste.

Atunci cine pe cine dezinformează dle Nită? Nu mai vorbesc despre aberatiile privind personalităti asupra cărora s-au făcut zeci de studii, Blaga, Eliade, Cioran, Crainic, a căror ne-apartenentă la Miscarea Legionară a fost stabilită în mod definitiv si irevocabil. Prin toate aceste falsuri – sunt mult mai multe, Sergiu Celibidache este unul din acestia, s-a produs un rău imens, voi demonta totul la momentul oportun.

Până atunci ce-i de făcut?, dat fiindcă de aici îsi extrag informatiile wikipedistii evrei precum dl Alexander Tendler si altii de teapa acestuia, agenti ai serviciilor de dezinformare israeliene ce actionează pe teritoriul românesc?

Demn de remarcat, este că până la acest scandal, de la data initierii articolului Ion Siugariu pe wikipedia (11 februarie 2013) informatia „poet legionar” preluată cu citare de pe situl miscarea.net (sursă unică), a stat bine mersi, până în data de 19 august a.c., când dl. Dan Mihai Pitea a sters această sursă, pe motivul că ar fi site extremist – de fapt, până la acest scandal, mizeriile fabricate în laboratoarele de propagandă anti-românească de către dl. Tendler & Co au rămas neatinse. Aceasta nu înseamnă că nimeni nu verifică cele publicate pe wikipedia, există o armată de câini de pază, care verifică ca nu cumva să fie afectate interesele evreiesti.

Nu credeti?, totul e la vedere, inclusiv istoricul articolelor. Când este vorba să fie târât în noroi numele unui erou român, atunci nu se mai sinchiseste nimeni,

dovadă că eticheta de „legionar” a fost păstrată, pentru ca google să-l indexeze pe poet la categoria legionari, la fel si eticheta de „Militari români în cel de-al doilea război mondial” si nu la cea de „Eroi români”, etc…

Ce-i de făcut? Întreb din nou. Ca de obicei, răspunsul meu este extrem de transant – dacă nu merge de voie, atunci de nevoie –

există o singură cale – justitia. Dna Lucia Soreanu-Siugariu are dreptul, datoria morală si presupun, mijloacele necesare pentru a initia o actiune în justitie contra MAE.

Dovezile sunt mai mult decât evidente. Nu este nevoie să ceară cine stie ce reparatii morale cum se obisnuieste acum, desi nu cred că ar strica – cu banii respectivi s-ar putea ridica câteva statui ale poetului. Trebuie doar să ceară restabilirea adevărului istoric, în mod definitiv si irevocabil, si eventual sanctionarea vinovatilor.

Un astfel de proces ar atrage atentia si asupra activitătii anti-românesti a INSHR, si ar implica si eventual situl miscarea.net, ca si pe posesorul acestuia, în calitate de sursă initială a acestor mizerii.

La nevoie, dna Soreanu ar putea face apel la opinia publică, cred că sunt destui care abia asteaptă să dea tuturor acestora o lectie de cum trebuie să se poarte cu memoria eroilor.

Nu sunt jurist de profesie din păcate, că as initia instant o astfel de actiune. În imagine, poetul si sotia, în 1943. (va urma)

Fabrica de legionari (5) Mircea Eliade Sursa: https://mizeriaistoriei.wordpress.com/2015/09/05/fabrica-de-legionari-5/ Motto : nu cred că se poate scrie o istorie obiectivă a miscării legionare si nici un portret al lui

[Corneliu Zelea Codreanu]. Documentele la îndemînă sînt insuficiente. În plus, o atitudine „obiectivă” poate fi fatală autorului. Astăzi, nu sînt acceptate decît apologiile […] sau executiile […]. După Buchenwald si Auschwitz, chiar oamenii cinstiti nu-si mai pot îngădui să fie „obiectivi”“

(17 ianuarie 1978, scrisoare publicată în Dialoguri întrerupte. Corespondenta Mircea Eliade – Ioan Petru Culianu, Polirom, 2004). Sigur, atunci când îi scria toate acestea lui Culianu, Eliade privea totul prin perspectiva savantului

izolat într-o Americă tot mai afectată de morbul „corectitudinii politice”, boală care tinde să cuprindă si societatea românească, după cum se vede în zilele acestea, prin luările de pozitie pro sau contra recentei legi 217/2015, numită si „anti-legionară”. Nici vorbă! Documentele publicate recent, accesul (încă limitat) la arhive, zecile de lucrări publicate permit un portret aproape exhaustiv al Căpitanului, ca si o istorie absolut obiectivă a Miscării Legionare. Că nu au fost încă scrise, asta nu mai contează. Vor fi scrise într-o zi, cu certitudine. Mai vedem noi cum devine chestia.

Deci, subiectul nostru de azi este Mircea Eliade. Ca de obicei, vom începe cu sfârsitul, afirmând că Mircea Eliade nu a fost legionar, desi detractori animati de interese obscure încă încearcă pe toate căile să demonstreze „legionarismul” savantului, în ciuda faptului că s-au scris zeci si zeci de lucrări în domeniu, care au stabilit în mod definitiv si irevocabil acest fapt.

Apoi, mai sunt o seamă de memorialisti legionari, de simpatizanti ai Miscării Legionare, care încearcă să-l „anexeze” cumva pe marele savant acestei miscări politice, făcând astfel, în mod indirect, un imens deserviciu memoriei acestuia. Iată ce scrie dl. Nicolae Nită, despre care am mai vorbit si în articolul precedent, despre Eliade, care are un articol separat în capitolul Bio-Bibliografii Legionare, pe situl miscarea.net, citez:

[…] Mircea Eliade este preocupat în egală măsură si de politică, fiind candidat pe listele partidului „Totul Pentru Tară” (expresia politică a Miscării Legionare) în alegerile din Decembrie 1937 si după victoria din alegeri, deputat legionar în Parlamentul României.

I-auzi, frate – deputat legionar. Măi să fie! Da’ de unde? Nici măcar comunistii nu au afirmat asemenea enormitate. Există lista de candidati ai partidului Totul Pentru Tară, de asemenea a celor alesi, circulă liber pe net, sunt accesibile oricui, numai dlui Nită nu – după cât se vede, pe nicăieri nu apare numele lui Eliade. Dar asta o vom lămuri mai la vale.

Pentru moment, notăm încă o aberatie ce dă „apă la moară” vânătorilor de legionari de la INSHR ca si altor semidocti de teapa dlui William Totok – tare’n ciok, recent „auto-suspendat” din Consiliul Stiintific al IICMER. Ce caută un astfel de nul si neavenit în domeniul istoriei în Consiliul Stiintific al unui institut de cercetare, ca si restul de trei „auto-suspendati” deopotrivă cu dânsul, recte dna Zoe Petre, Cristian Pârvulescu si Dennis Deletant, asta e altă mâncare de peste – o vom discuta atunci când vom analiza, „cu creionul în mână”, contributiile acestora „de o inestimabilă valoare teoretică si practică”, în domeniul istoriei noastre recente.

Până atunci, să facem observatia că nu toti candidatii partidului Totul Pentru Tară erau legionari, la fel ca si membrii de rând ai partidului, subliniez – nu era obligatoriu ca membrii partidului Totul Pentru Tară să fie si legionari, chiar dacă printre cei alesi recunoastem multe nume „grele” în Legiune. Trecem mai departe. Iată însă ce afirmă un domn Nicolae Popescu, citez :

Mircea Eliade a intrat în rândurile Legiunii sub influenta maestrului său Nae Ionescu.[…] M. Eliade era integrat în cuibul Luminita, condus de poetul Radu Gyr, unitate ce făcea parte din Grupul Axa. Pe parcursul campaniei electorale din decembrie 1937, M. Eliade a făcut parte din echipa de propagandă legionară condusă de prietenul si fostul său coleg de la Liceul „Spiru Haret”, M. Polihroniade. În 1938, în contextul instaurării regimului autoritar carlist si a prigoanei declansate împotriva legionarilor, Mircea Eliade a fost chiar membru al Comandamentului de prigoană în faza în care acesta era condus de Ion Belgea, angajat al Bibliotecii Academiei Române.

(Nicolae Popescu – Eliade si Miscarea Legionară, 25 feb. 2013, în Foaie Natională, Revistă liberă de luptă culturală si spirituală)

Din nou deci, alte chestiuni, care mai de care mai senzationale – subliniez din nou, după cum vom vedea mai la vale, neconfirmate de documente. Un anume Peter Manu, un individ „plecat în Statele Unite în anii ’70, după ce s-a convins că trebuia să devină membru de partid pentru a avansa profesional”, un medic ce „si-a construit o carieră de notorietate de cercetător, clinician si profesor”,

în afară de faptul că „a îndrăznit să abordeze cazuri dificile, complexe, în cadrul primului studiu privind oboseala cronică”, pândeste absolut toate paginile românesti de discutii, intervenind cu comentarii provocatoare la toate discutiile legate de legionari si Miscarea Legionară, deci personajul nostru vine si el cu alte completări, citez:

Repet întrebarea: după ce criteriu stabilim că cineva a fost sau nu legionar? După părerea mea, un autor care are convingeri legionare si le exprimă în scris si public este legionar, chiar dacă nu a avut „fisă de cuib si legământ” sau orice altă dovadă a înscrierii sale formale în Legiune. […] Dar lucrurile nu se mărginesc la atât. Există dovezi că Eliade a făcut parte efectiv, din punct de vedere organizatoric, din Legiune: Florin Turcanu arată, pe baza unei declaratii olografe a „comandantului” Radu Demetrescu Gyr, păstrate în arhivele S. R. I., că Mircea Eliade a intrat „în asa zisa „familie legionară” numită „Luminita”, o grupare de „cuiburi” de intelectuali… condusi de poetul Radu Gyr”. (Turcanu, p. 339).

(Peter Manu – comentariu la articolul Adevărul si numai adevărul, Dorin David, în Observator Cultural, nr. 661, februarie 2013)

Asa care va să zică! Inutil să mai spun că această asa-zisă „declaratie olografă” nu a văzut-o nimeni până în prezent, eu cel putin nu cunosc nici un istoric serios care s-o fi văzut, apoi, faptul că dl. Florin Turcanu, în monografia domniei sale dedicate lui Eliade, vorbeste si dânsul despre presupusul loc de deputat promis lui Eliade, în caz de victorie a Miscării Legionare, ca si de faptul că acesta ar fi „multiplicat manifeste legionare” mă face să am serioase dubii asupra surselor documentare ale dânsului, si voi demonstra imediat acest fapt.

Mai fac observatia că sunt cunoscute metodele prin care ofiterii de securitate smulgeau astfel de declaratii, mai ales pentru cei ce au studiat „experimentul Pitesti”, este clar că acestia puteau obtine orice declaratie doreau, cât de fantezistă – dar repet, nu am auzit până în prezent de o astfel de declaratie. În fine, să vedem ce spune wikipedia. Ca de obicei, capitolul despre Eliade si Miscarea Legionară este tras pe calapodul „corectitudinii politice”, citez :

De la mijlocul anilor ’30, Eliade, apartinând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a îmbrătisat ideologia Miscării Legionare în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în mai multe articole pe care le-a scris pentru diferite publicatii, printre care si ziarul oficial al Miscării, „Buna Vestire”, dar si prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937.

Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938 în timpul unei campanii împotriva Gărzii de Fier campanie autorizată de regele Carol II. La vremea arestării tocmai publicase Provincia si legionarismul în Vremea, ministrul de interne, Armand Călinescu, considerând că Eliade ar fi autor de propagandă legionară.[11]

Eliade a fost ţinut timp de trei săptămâni în arest la sediul Sigurantei Statului de la Malmaison, unde s-a încercat a-l convinge să semneze o declaratie de disociere de Garda de Fier, dar el a refuzat să o facă.[12] În prima săptămână a lunii august a fost transferat la un lagăr provizoriu din Miercurea-Ciuc.

Când Eliade a început să scuipe sânge în octombrie 1938 a fost dus la un sanatoriu din Moroieni [12]. A fost eliberat pe 12 noiembrie 1938.[13]

Eliade s-a distantat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu să se refere la această perioadă critică din tineretea sa. În timp ce scria articole antisemite [14] a luat pozitie fată de expatrierea unor mari intelectuali evrei si si-a mentinut amiciţia cu evrei ca Mihail Sebastian. Anumiti exegeti ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodată de ideologia legionară, preferând să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au purtat semnătura [15], [16] si că unele idei de factură mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale stiintifice.

În ceea ce priveste opera literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a mortii lui Codreanu.

Da, nu putem să nu remarcăm formularea ambiguă cu „îmbrătisarea ideologiei legionare”, limba de lemn, aberatiile lingvistice („regăsibile”), formulările tendentioase, si mai sunt… Istoria, dar si articolele din wikipedia ar trebui să fie o mostră de rigurozitate si exactitate în exprimare, astfel încât să nu poată da nastere niciunui dubiu.

Nu este si cazul „contributorilor” care au scris acest capitol, care după cât se vede au urmărit exact contrariul, respectiv sublinierea „activitătii legionare” a acestuia, în cel mai pur stil securistic cu putintă.

Sursa asertiunilor este Zigu Ornea : Anii ’30 – Extrema dreaptă românească, Alexandra Laignel-Lavastine : Eliade, Cioran, Ionesco.Uitarea Fascismului, ambii autori fiind cunoscuti detractori ai lui Eliade, ultima chiar plagiatoare patentată, si în fine, monografia dlui Florin Turcanu. În rest, tot capitolul, citat integral aici, abundă de inadvertente, dacă nu falsuri grosolane de-a dreptul.

La treabă, deci! Câteva precizări privind măgăriile „bricolate” capitolul „Eliade si extrema dreaptă românească” (articolul Mircea Eliade) din wikipedia. Să le enumerăm pentru început pe cele mai flagrante.

*Mircea Eliade nu a „îmbrătisat” niciodată ideologia legionară si nici nu a fost vreodată “activist” al miscării legionare. Oricum ambele afirmatii, extrem de categorice, dar si ambigue totodată, necesitau citare.

*Mircea Eliade nu a participat niciodată la campania electorală din decembrie 1937, nu a candidat si nici nu a fost ales pe vreuna din listele electorale depuse de partidul „Totul pentru tară”.

*Mircea Eliade nu a fost arestat în cursul campaniei contra miscării legionare de la începutul anului 1938.

*Articolul „Provincia si legionarismul” nu a fost publicat „la vremea arestării” sale. *Nu se cunoaste cine a dat ordinul de arestare a lui Mircea Eliade, acest ordin nu există în arhive,

fiind probabil distrus ulterior eliberării acestuia, sau a fost doar un ordin verbal. *Mircea Eliade nu a fost tinut arestat la Malmaison timp de trei săptămâni, ci doar 17 zile (vezi

Jurnalul portughez), după care a fost „internat” în lagărul de la Miercurea-Ciuc. Nu există dovezi că i s-ar fi solicitat în această perioadă vreo declaratie de „disociere” de „Garda de Fier”, care nu s-a găsit în arhive, si cu atât mai putin că ar fi refuzat să o dea.

*Mircea Eliade nu a fost transferat la sanatoriul de la Moroieni pentru că ar fi început să scuipe sânge.

*Ultimul paragraf al capitolului, pozitia lui Mircea Eliade fată de evrei, ar fi necesitat o tratare separată, dat fiindcă este un subiect viu disputat la ora actuală. Chiar si asa, o operă de fictiune, precum „Iphigenia”, ca si ipotezele unora sau altora asupra semnificatiei acesteia, nu au ce căuta într-un capitol legat exclusiv de fapte istorice.

Deci, dacă tragem linie si adunăm, din tot capitolul, singura afirmatie atestată documentar este data arestării lui Mircea Eliade, 14 iulie 1938, restul afirmatiilor sunt fie inexacte, fie falsuri grosolane de-a dreptul. S-ar putea spune că sunt amănunte nesemnificative, dar nu este asa. Istoria este o stiintă exactă, ce relatează fapte atestate de documente si alte dovezi istorice, imposibil de contestat. Iar detaliile, în acest caz, sunt extrem de importante, deoarece interpretarea lor poate conduce la concluzii eronate.

Câteva precizări privind sursa acestor erori. Din această perspectivă, se poate afirma că sursele citate nu au absolut nici o relevantă din punct de

vedere istoric. Istoria nu se scrie cu paragrafe luate cu copy-paste din recenzii la recenzii de cărti din „Observator cultural”, mizerabilă fituică anti-natională. Si nici pe baza textelor din wikipedia în limba engleză sau pe baza unor eseuri cu pretentii academice.

Apoi, trebuie spus că toate lucrările citate sunt scrise de persoane care nu au nimic de a face cu istoria, chiar dacă unele din ele în domeniul lor de activitate au o valoare incontestabilă. La care se adaugă si faptul că adesea, autorii au fost influentati de ideologia epocii, precum Zigu Ornea, Miron Radu Paraschivescu, Mihail Sebastian, de anumite curente de opinie contemporane, precum Norman Manea, Leon Volovici, Florin Turcanu, Andrei Oisteanu sau Alexandra Laignel-Lavastine si mai nou, Saul Bellow, fără a mai vorbi de faptul că multi s-au dovedit în timp a fi adevărati detractori animati de interese obscure.

Aceasta se întâmplă atunci când abordarea stiintifică este înlocuită de un amatorism cras, fundamentat pe ignorantă, minciuni si insinuări perfide, resentimente anti-antisemite si anti-anticomuniste, tot arsenalul propagandistic de tip stalinist-kominternist. Istoria se scrie sec, cu documentele în fată, fără sentimente si figuri de stil, nu pe bază de eseuri si impresii.

Chestiunea este într-o oarecare măsură explicabilă prin faptul că toti cei mentionati anterior nu au avut acces la arhivele Sigurantei, ale S.S.I.-ului si ale Securitătii, ele nefiind accesibile la data scrierii majoritătii lucrărilor citate, sau nu au apelat la documentele de arhivă.

Revenind la subiect, atunci când abordăm din punct de vedere istoric relatia lui Mircea Eliade cu extrema dreaptă interbelică, trei aspecte trebuie avute în vedere si definite precis, respectiv:

*Relatia lui Mircea Eliade cu miscarea legionară.

*Activitatea lui Mircea Eliade în legătură cu această miscare politică. *Pozitia lui Mircea Eliade fată de comunitatea evreiască din România de atunci. În ceea ce priveste presupusa apartenentă a lui Mircea Eliade la miscarea legionară, singura sursă

sunt documentele de arhivă, în timp ce pentru ultimele două aspecte, ne vom referi la textele scrise, asumate sau nu de către Mircea Eliade. Orice altă sursă de tipul memorii, eseuri, etc…, nu are absolut nici o relevantă, pentru că reflectă impresii subiective ale autorului.

În plus, trebuie mentionat că dintotdeauna miscarea legionară a căutat să si-l „anexeze” pe Mircea Eliade, actiune care continuă cu si mai mare intensitate în prezent, asa încât orice informatie cu caracter memorialistic, sau venită din această directie, vezi paragrafele de la începutul acestui articol, trebuie privită cu reticentă.

Deci, revenind la afirmatiile din text, singura sursă documentară sunt documentele de arhivă. Aceste documente, în număr de 121+1, începând cu o notă informativă a unui agent al Sigurantei, din 8 aprilie 1936, privind o conferintă cu subiectul „100 DE ANI DE LA NASTEREA GÂNDITORULUI B.P. HASDEU”, tinută de Mircea Eliade, „profesor universitar, scriitor si publicist din Bucuresti”, în data de 6 aprilie 1936, în sala Teatrului Comunal „MAIOR GH. PASTIA” din Focsani, si terminând cu doc. 121, prin care un cadru al Securitătii solicită încetarea urmăririi informative asupra lui Mircea Eliade, „obiectivul de la Chicago”, datorită decesului acestuia.

Aceste documente au fost publicate de către Dora Mezdrea în 2008, în volumul II al lucrării „Nae Ionescu si discipolii săi în arhivele Securitătii”, Ed. Mica Valahie, București, 2008, ISBN: 973-7858-47-4, vol.2, Mircea Eliade. Lucrarea este extrem de accesibilă, documentele privind perioada 1936-1945 se pot consulta gratuit pe net, pe google books, astfel că sunt la îndemâna oricui care doreste să verifice afirmatiile făcute aici.

Prima informatie privind presupusa apartenentă a lui Mircea Eliade la miscarea legionară apare într-o notă informativă a unui agent, din data de 19 aprilie 1938, retineti data, după alegerile din 1937, la care ar fi participat Eliade pe listele partidului Totul Pentru Tară, ba ar fi ocupat si un loc în Parlament, notă în care acesta afirmă, citez:

Legionarul Mircea Eliade a recomandat abtinerea de la acte grave până după procesul lui Corneliu Codreanu, recomandare făcută în timpul unor convorbiri cu „diversi legionari, în special cu acei care făceau parte din redactiile ziarelor „Buna Vestire” si „Cuvântul””, numindu-l pe Eliade „fruntas legionar”.(doc.2)

În doc.3, datat 29 aprilie 1938, se afirmă că Eliade, „cunoscut publicist”, ar fi purtat convorbiri cu diversi legionari, privind articolele din presa străină. (despre procesul înscenat lui Corneliu Codreanu) Doc. 4, datat 30 aprilie 1938, nu vorbeste despre Mircea Eliade, dar pregăteste următoarea notă informativă, doc.5, datat 2 mai 1938, care vorbeste despre organizarea unui serviciu de informatii legionar pe Capitală, organizator fiind comandanta Nicoleta Nicolescu, serviciu din care ar face parte si Mircea Eliade, dat fiindcă „este prieten cu numerosi legionari cunoscuti”.

Următoarea notă, datată 13 mai 1938, afirmă, citez: Scriitorul Mircea Eliade, cunoscut legionar, întretine zilnic legătura cu legionarii scriitori, cari îl

informează asupra chestiunilor ce interesează miscarea legionară. (sic!) iar următoarea, datată din 16 mai 1938, afirmă, citez: Legionarul MIRCEA ELIADE care face parte din lotul legionarilor publicisti, s-a întretinut în

zilele de 13 si 14 mai a.c. cu numerosi legionari cari l-au vizitat. Ultima notă dinaintea arestării lui Mircea Eliade, datată 25 mai 1938, precizează intentia Ninei

Eliade, „sotia legionarului Mircea Eliade” de a protesta pe lângă autorităti cu privire la cele trei perchezitii brutale efectuate de agentii S.S.I. la domiciliul său.

Dincolo de limbajul de lemn al notelor, de stângăciile în exprimare ale agentilor lui Moruzov (majoritatea aveau max. 4 clase primare), să observăm că toate informatiile în care este denuntată asa-zisa apartenentă a lui Mircea Eliade la miscarea legionară sunt mentionate a fi din „sursă sigură”, absolut toate sunt nesemnate, conform regulamentului S.S.I., si datează din aprilie-mai 1938.

Toate acestea apar ca o „pregătire psihologică” justificativă, cu o pojghită subtire de aparentă legală, în vederea arestării ulterioare a scriitorului.

Demn de remarcat este modul în care se „fabricau” astfel de baliverne, pentru care „agentii”, recte servitoare, portari si alte rebuturi ale societătii primeau bani grei, căzături „cu fată umană” ce formau „staff-ul informativ” al lui Moruzov, acest intrigant al „jocurilor de palat”, si el absolvent doar de trei clase primare, ridicat în slăvi de un anume domn Cristian Troncotă, general de brigadă, istoric, fost

decan al Facultătii de Informatii din cadrul Academiei (sic!) Nationale de Informatii, astfel de aberatii deci, „a vorbit”, „s-a informat”, „s-a întretinut”, care la un moment istoric dat au decis soarta si viata unui om în ultimă instantă, nu mai vorbesc de exceptionala valoare a savantului.

Nici în o mie de ani nu vom putea evalua la justa valoare ticălosiile lui Mihail Moruzov si Eugen Cristescu, cu nimic mai prejos decât cele comise de fosta si actuala Securitate.

Aceste 5 note informative (doc. nr. 2, 5, 6, 7 si 8) sunt singurele documente în care se afirmă explicit presupusa apartenentă a lui Mircea Eliade la miscarea legionară.

Toate documentele ulterioare se bazează pe aceste 5 note informative, sau sunt simple denunturi privind faptul că Eliade ar elabora un “roman legionar”(doc.19) sau că ar fi publicat în Portugalia o carte “cu continut legionar”(doc.23), utilizând peste tot formula deja consacrată “cunoscutul legionar Eliade”.

Nu există absolut nici o dovadă sau referire la parcursul anterior al lui Eliade în organizatie, mă refer la etapele de stagiu obligatoriu, participarea la diverse actiuni legionare, tabere de instruire, sedinte de cuib, jurământ, gradul detinut în organizație.

Nu există nici o imagine în care Eliade să apară în uniformă sau alături de alti membri ai miscării, nu există nici o mărturie privind vreo actiune cât de nesemnificativă la care să fi luat parte, nici măcar la cele deschise publicului larg, si mai ales, nu există alte documente, referinte sau altceva similar, care să se confirme din surse independente apartenenta lui Mircea Eliade la miscarea legionară.

Nici măcar cei mai abili detractori ai lui Eliade (Alexandra Laignel-Lavastine, în plus, plagiatoare dovedită a unor texte apartinând Martei Petreu) nu au reusit să demonstreze presupusa apartenentă a lui Eliade la miscarea legionară, multumindu-se cu insinuări ambigue care nu au nimic în comun cu istoria.

În comparatie cu Eliade, despre prietenii săi din liceu, fosti colegi în grupul „Criterion”, Mihail Polihroniade si Al. Christian Tell, deveniti între timp membri cu greutate ai miscării, cărora li se datorează probabil prezenta lui Eliade în anumite cercuri de intelectuali legionari, se stie absolut totul, parcursul lor aproape zilnic în cadrul miscării, dar despre Eliade, absolut nimic. Doar niste note informative inepte, care vorbesc despre ce a spus Eliade, cu cine a vorbit Eliade, si nu despre ce a făcut concret Eliade.

Ulterior, comunistii, care vor prelua arhiva S.S.I., dar si metehnele vechiului serviciu secret, vor “înflori” toate acestea, adăugând diverse informatii fanteziste privind o presupusă excludere a lui Eliade din miscarea legionară, în urma fugii acestuia în America la insistentele lui Carol Davila (sic! – Doc.28, elaborat de Agentura I, datat 29 noiembrie 1945), sau faptul că ar fi fost recrutat de Gestapo (Doc.30, datat 22 octombrie 1946).

La la aprecierea celor care citesc aceste rânduri să cântărească cât de veridice sunt aceste note informative. Demn de precizat este că pe nicăieri oficialitătile carliste, pentru că există rezolutii pe unele note informative si referate, nu mentionează că Eliade ar fi legionar, numindu-l permanent „scriitorul si publicistul Mircea Eliade”, dincolo de balivernele însirate de informatorii lui Mihail Moruzov. În fine, mai putem mentiona o notă informativă aflată în arhiva Ministerului de Interne de la Arhivele Nationale ale României (doc.121+1), conform căreia Mircea Eliade ar fi candidat pe listele legiunii în decembrie 1937, fiind ales deputat de Sălaj, informatie reluată cu obstinatie de către memorialistii legionari. Informatia este absolut fantezistă, pentru că Eliade nu se regăseste pe listele electorale si nici pe listele cu deputati legionari alesi, numai nume “grele” în legiune, printre care nu figura nici măcar Horia Sima, publicate în presa vremii. (Deputat de Sălaj, pe listele miscării legionare fusese ales un anume Teofil Băliban, politician local afiliat miscării.)

Demn de mentionat mai este campania de presă declansată în presa legionară, în 1937, în care Eliade era acuzat de pornografie, campanie ce a cauzat destituirea sa din învătământ, dovadă că relatia sa cu miscarea legionară nu era atât de cordială pe cât ar dori unii să credem.

Revenind la textul capitolului din wikipedia, să precizăm mai întâi contextul arestării lui Mircea Eliade. Acesta a fost arestat în baza decretului-lege din 14 februarie 1938, prin care orice fel de activitate politică devenea ilegală, decret emis în scopul prevenirii protestelor contra noii Constitutii ce urmărea să confirme lovitura de stat din 10 februarie 1938 a lui Carol al II-lea.

Articolul „Provincia si legionarismul” apăruse în Vremea, an XI (1938), Februarie 13, nr. 525, p. 8, cu o zi deci înaintea aparitiei decretului-lege, iar Eliade nu a mai publicat de atunci absolut nimic în presa românească, astfel că arestarea sa apare azi ca un abuz flagrant al autoritătilor. Iar articolul nu avea nimic de-a face cu politica partidului „Totul pentru tară”, partid ce avea să fie desfiintat din

ordinul lui Corneliu Codreanu în 21 februarie 1938, a doua zi după publicarea spre consultare a noii Constitutii, fraza incriminată fiind, citez:

Sunt destule semne că lucrurile se vor schimba. Legionarismul aduce o schimbare radicală a mentalitătii provinciale. Când educatia legionară va da roade, se va vedea că sensul vietii nu este parvenirea, cariera cu orice pret. Marea revolutie legionară schimbă centrul de gravitate al fiintei românesti: din afară, înlăuntru.

Deci nici vorbă de propagandă politică, ci cel mult anti-politicianistă, chestiunea este perfect valabilă si azi, chiar dacă pe atunci era înscrisă pe agenda legionarilor.

Deci, ce-i aiurea în această frază? În fine, în ultima zi a lunii martie, prin Legea nr.75/31 martie 1938, partidul Totul Pentru Tară a

fost desfiintat în mod oficial. Chestiunea cu aprecierea lui Armand Călinescu este pur fantezistă, nu există nici o dovadă în acest sens, după cum nu există nici ordinul de arestare a lui Mircea Eliade.

La fel cum Mircea Eliade nu a fost arestat în cursul campaniei de arestări de la începutul anului 1938, ci câteva luni mai târziu. Valul de arestări început în martie 1938 la nivelul judetelor a atins la jumătatea lunii aprilie si cele mai importante „cadre” ale Miscării legionare.

În noaptea de 16 spre 17 aprilie, Corneliu Codreanu, alături de alti 44 de lideri legionari, au fost ridicati de autorităti fără nici o înstiintare prealabilă, un abuz inimaginabil. Autoritătile au studiat atent momentul actiunii, deoarece doreau ca efectul să fie maxim, în sensul că era necesar ca toti cei vizati trebuiau să fie la domiciliu.

Seara de 16 spre 17 aprilie a precedat, în anul 1938, duminica Floriilor, astfel că toti cei vizati se aflau în mijlocul familiei. Arestarea lui Mircea Eliade s-a produs la aproape trei luni de la încheierea campaniei de arestări operată în rândul căpeteniilor legionare. Astăzi, ea apare ca o tentativă a autoritătilor, în spetă a lui Armand Călinescu, instrumentul fiind Mihail Moruzov, de a reduce la tăcere pe toti cei considerati „nesiguri” pentru regim, dar si de a exercita presiuni asupra lui Nae Ionescu, arestat anterior, de aici si “confectionarea” dosarului de „fruntas legionar” pentru Eliade, cel mai apropiat colaborator al profesorului.

Spre deosebire de Eliade, adevăratii „fruntasi legionari”, în frunte cu Codreanu, aveau fiecare dosare „fabricate” de Moruzov, de mii de pagini în arhivele Sigurantei, Politiei si S.S.I.

Nu există nici o dovadă că lui Eliade i s-ar fi cerut o declaratie de desolidarizare de Garda de Fier, si nici nu i se putea cere o astfel de ineptie, dat fiindcă Partidul Garda de Fier a fost desfiintat prin Jurnalul Consiliului de Ministri din 9 decembrie 1933 (guvernul I.G. Duca), si nu a mai fost reînfiintat de atunci.

Astfel, în baza decretului-lege din 14 februarie 1938, fortând retroactiv data articolului din Vremea, s-a dispus prin decizie administrativă si nu judecătorească, stabilirea pentru Mircea Eliade a domiciliului obligatoriu în Miercurea-Ciuc. Practic, nu era vorba despre un domiciliu obligatoriu în sensul legii, alt abuz flagrant al autoritătilor, ci de o adevărată închisoare. Iar lagărul nu era provizoriu, asa cum se afirmă în mod eronat, ci permanent.

Lagărele de concentrare nu au fost apanajul nazistilor, asa cum a insinuat în mentalul colectiv o propagandă ingenios concepută în laboratoarele din Tel-Aviv si Washington, ele au apărut pentru prima dată în timpul războiului de secesiune.

Apoi Mircea Eliade nu a fost transferat în sanatoriu datorită faptului că începuse să scuipe sânge, asa cum se afirmă în wikipedia, ci în urma interventiilor sotiei sale pe lângă Armand Călinescu, ministru de interne, prima interventie din data de 25 august 1938, a doua din 3 septembrie 1938, prin care cerea ca sotului ei să i se permită procurarea de fructe, dat fiindcă avea probleme cu stomacul, si tutun, interzis prin ordinul ministrului, ca si primirea unor cărti pe care le ceruse (Getica lui Pârvan, împreună cu Dante si Petrarca)(Doc.9, 11).

Din motive obscure, Armand Călinescu a cerut internarea lui Mircea Eliade sub pază, în sanatoriul de la Moroieni, desi sotia sa nu ceruse asa ceva, chestiune mentionată clar în petitia acesteia din 27 august(Doc.12), în care aceasta arată că sotul ei nu are nevoie de internare spitalicească, ci doar de schimbarea regimului penitenciar.

De observat că între regimul de domiciliu obligatoriu si cel sever penitenciar, pe care sotia scriitorului nu uită să-l mentioneze fără echivoc, respectiv interzicerea procurării de alimente din exterior, a fumatului ca si a cărtilor, era o diferentă uriasă, astfel că Armand Călinescu a încercat să repare cumva ilegalitătile făcute anterior, dat fiindcă Eliade era un scriitor extrem de cunoscut, transferându-l într-un sanatoriu, sub pază însă, fără a da explicatii.

Aici, acestuia i s-a cerut, cu scopul evident de a fi santajat ulterior, o declaratie de abtinere de la orice fel activităti politice, declaratie pe care Mircea Eliade a dat-o în data de 28 (30 tăiat) octombrie 1938, în prezenta Comand. Leg. Jandarmi Dâmbovita, Maior Enescu si a Preotului Plt. Pucioasa.(doc.13)

Toate documentele mentionate anterior sunt manuscrise, ca si rezolutiile lui Armand Călinescu, orice expertiză grafologică poate garanta autenticitatea acestora. Deci, iată că realitatea este cu totul alta decât cea prezentată în capitolul din wikipedia luat în discuție.

Las la aprecierea comunitătii wikipedia dacă toate acestea sunt doar amănunte nesemnificative, ca si perseverența unora (nu le mai dau numele, se stiu dânsii foarte bine – sper ca într-o zi serviciile specializate în activităti anti-statale si anti-românesti să se ocupe de activitatea acestora), demnă de o cauză mai bună, de a demonstra că Mircea Eliade a fost legionar sadea.

În ceea ce priveşte presupusa activitate a lui Mircea Eliade în cadrul miscării legionare, ca si antisemitismul de care a fost acuzat prin anii ’90, ulterior fiind acuzat si de fascism, ca si de faptul că si-ar fi păstrat până în ultima clipă conceptiile “fasciste”, cea mai sigură sursă si singura este publicistica lui Eliade din acea perioadă.

Practic, este vorba despre 12 articole, apărute în perioada ianuarie 1937 – februarie 1938. Toate aceste texte au fost publicate de Mircea Handoca, si se pot consulta gratuit online. Analiza majoritătii acestor texte, scoate la iveală că acestea sunt mai degrabă texte favorabile miscării legionare, scotând în evidentă atasamentul lui Mircea Eliade fată de valorile spirituale si patriotice promovate de ideologia legionară.

Dintre aceste articole, unul este dedicat fostilor săi colegi de la “Criterion”, Ionel Mota si Vasile Marin, căzuti pe frontul din Spania, (Comentarii la un jurământ, Vremea, 21 Februarie 1937, nr. 476, p. 2.) exaltând mai degrabă jertfa lor în apărarea unor valori crestine, decât virtutile legionare.

La fel este cazul cu articolul dedicat gen. Cantacuzino-Grănicerul, erou al Marelui Război si al războiului din Spania. (Mitul Generalului, Buna Vestire, an I (1937), Octombrie 14, nr. 189, p.2)

Unele articole abordează indirect subiecte legate de miscarea legionară, cum ar fi comentariile la prefata cărtii lui Ionel Mota, Cranii de lemn, articolul Strigoii (Cuvântul, an XV, 1938, Ianuarie 21, nr. 3120,p.2), altele încearcă o caracterizare din punct de vedere spiritual a tineretului legionar, cum ar fi articolul Noua aristocratie legionară, (Vremea, an XI (1938), 23 Ianuarie, nr. 522, p. 2).

În unele articole tematica legionară este abordată doar adiacent, ca în articolul Provincia si legionarismul, citat anterior, iar în altele miscarea legionară nu este nici măcar denumită, desi la ea se face referire, vezi articolul O revolutie crestinã (Buna Vestire, Anul I (1937), Iunie 27, nr.100, p.3). Toate articolele sale cu această tematică abordează ideologia legionară din perspectivă spirituală si nu politică, politică de care scriitorul s-a ferit toată viata, vezi articolul Libertate (Iconar, (Cernăuti), an III, 1937, nr. 5, p. 2).

În acest context, de departe cel mai incriminat articol se intitulează De ce cred în biruinta miscării legionare, articol pe care acuzatorii lui Eliade îl citează întotdeauna, datorită mai ales titlului.

Trebuie precizat că titlul nu-i apartine lui Mircea Eliade, este vorba despre o serie de interviuri sub acest titlu, initiate de Mihail Polihroniade, redactorul-sef al ziarului, cu diverse personalităti culturale, din perspectiva alegerilor care aveau să aibă loc în decembrie 1937.

Rugat de către Gershom Scholem, să dea explicatii privind acest articol, incriminat în revista “Toladot” din Ierusalim, în data de 23 iulie 1972, Mircea Eliade a răspuns printr-o scrisoare, făcută publică, prin care s-a dezvinovătit, subliniind că textul nu-i apartine, chiar dacă fragmente din interviu fuseseră citate de către Mihail Sebastian în jurnalul său. Mircea Eliade afirmă, citez:

Nu îmi amintesc să fi scris o singură pagină de doctrină sau de propagandă legionare. Dar Sebastian citează (pagina 24, coloana 1) câteva rânduri dintr-un text apărut în cotidianul Gărzii de Fier, Buna Vestire (14 decembrie 1937) si intitulat „De ce cred în victoria miscării legionare”. Nu am colaborat niciodată la acest ziar. Totusi, acest text există, pentru că Sebastian îl citează. Probabil era raspunsul, oral, la o anchetă, răspuns „editat” de redactor. Mi-e imposibil să precizez mai mult.[…]

Este clar că lui Eliade, aflat la Chicago, îi era imposibil să consulte textul original al interviului, apărut două decenii mai apoi, prin anii ’90, după decesul său, chiar acuzatorii săi citând fragmentul din Jurnalul lui Mihail Sebastian. De asemenea, este absolut sigur că nu a fost niciodată colaborator al Bunei Vestiri, desi a publicat în acest ziar trei articole în decurs de un an.

Chiar si asa, din moment ce numele său este precizat în antetul articolului în calitate de intervievat, răspunderea celor scrise îi apartine, cel putin partial, chiar dacă redactorul a operat eventual anumite

modificări în text. Cât despre continut, practic în cea mai mare parte nu sunt decât slogane electorale ale miscării legionare, comune în presa vremii. Acuzatorii lui Mircea Eliade, ca si Mihail Sebastian, incriminează însă o anumită frază din articol, citez:

Poate neamul românesc să-si sfârseascã viata în cea mai tristă descompunere pe care-ar cunoaste-o istoria, surpat de mizerie si sifilis, cotropit de evrei si sfârtecat de străini, demoralizat, trădat, vândut pentru cîteva sute de milioane de lei?

Problema este că subiectele abordate în această frază sunt însă explicate pe larg de către Eliade într-un alt articol incriminat adesea, Pilotii orbi, (Vremea, Nr. 505, 19 Septembrie 1937, p. 3), deci paternitatea afirmatiilor din această frază pare să îi apartină (de aceeasi părere este si Zigu Ornea). În baza acestei fraze, citată în Jurnal si de Mihail Sebastian, Mircea Eliade a fost acuzat de antisemitism. Deci, revenind la articolul Piloţii orbi, citez:

În acelasi timp, pilotii orbi au deschis larg portile Bucovinei si Basarabiei. De la război încoace, evreii au cotropit satele Maramuresului si Bucovinei si au obtinut majoritatea absolută în toate orasele Basarabiei.

Problema aceasta, a migrării unei populatii de sute de mii de evrei pe teritoriul istoric românesc în decurs de numai jumătate de secol, semnalată încă de pe la începutul sec.19, abordată mai apoi de către Eminescu, Kogălniceanu, Conta, Slavici, Iorga, Goga, Paulescu, ş.a. si ulterior de legionari, era reală, nimeni nu o poate contesta, poate fi incriminată cel mult folosirea verbului “a cotropi”, cu caracter incitator, comun însă în retorica vremii, termen folosit si de Goga.

Deci nu se poate vorbi despre „îmbrătisarea” stricto sensu a „ideologiei legionare”, ci mai degrabă de reluarea retoricii eminesciene privind migrarea în masă, cel mai adesea ilegal, a evreilor în Maramures, Basarabia, Bucovina si Moldova.

Ceea ce trebuie subliniat însă, această chestiune n-o mai pomeneste însă Zigu Ornea, si asta este extrem de important, dincolo de citarea decontextualizată a frazei cu pricina, este că Mircea Eliade nu-i acuză de fapt pe evrei, ci pe politicieni, explicând cu claritate:

Pe mine nu mă supără când aud evreii tipând: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii acestia, care sunt oameni vii si clarvăzători, îsi apără primatul economic si politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligentă si atâtea miliarde. Ar fi absurd să te astepti ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligaţii – după ce au gustat din mierea puterii si au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-si mentină deocamdatã pozitiile lor, în asteptarea unei viitoare ofensive – si, în ceea ce mă priveste, eu le înteleg lupta si le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

Fac precizarea că opiniile negative la adresa politicii sau comportamentului evreilor nu pot fi incriminate ca antisemitism, care este definit ca atitudine negativă fată de evrei, bazată pe considerente rasiale sau religioase, iar din acest punct de vedere acuzatiile de antisemitism aduse lui Eliade sunt lipsite de sens.

De altfel, definitia dată în 2005 de către European Monitoring Centre on Racism and Xenophobia, anulată în 2013, nu mentionează printre multiplele exemple date, aspectele relevate de către Mircea Eliade, incriminate inițial de Eminescu. Eliade a început să critice mișcarea legionară încă de la sfîrşitul lui 1938, cu doi ani înainte de a părăsi România pentru Londra, apoi pentru Lisabona. Iar aceasta nu a fost o chestiune de conjunctură, în legătură cu numirea sa în postul de ataşat de presă la Londra, asa cum insinuează “gurile rele” ale wikipediei.

El n-a acceptat niciodată nici antisemitismul rasist, nici rasismul biologic, iar acest lucru poate fi probat de această dată prin extrem de multe texte, nu cu câteva fraze scoase din context, asa cum au procedat detractorii săi, multe astfel de texte datând chiar din perioada imediat de după 1933, anul în care partidul naţional-socialist ajunsese la putere în Germania:

De vreun an încoace, se încearcă introducerea altei ideologii străine, poate mai primejdioasă ca cea dintâi: ideologia fascisto-hitleristă, bazată pe lupta de rasă si de religie, pe sovinism fără omenie si pe un patriotism ridicol. […] Ce căutăm noi la dreapta sau la stânga, n-am înteles niciodată. Cum putem noi imita hitlerismul care persecută crestinătatea sau comunismul care incendiază catedralele (vezi telegramele de la Paris de acum două zile) – îmi stă mintea în loc, dar nu înteleg. Huligani si barbari sunt si comunistii incendiatori de biserici – ca si fasciştii prigonitori ai evreilor. Si unii si altii calcă în picioare omenia, credinta intimă pe care e liber s-o aibă fiecare individ. Si unii si altii se răscoală teluric contra sâmburelui dumnezeiesc din fiecare om, contra credinţei si omeniei lui.

(Contra dreptei si contra stângii în Credinta, An II, 14 Februarie 1934, nr.59, p.2)

Retineti anul publicării acestui articol – 1934. Vor urma multe altele, cu aceeasi retorică, anticomunistă, dar cel mai des, antifascistă si

antihitleristă. Si în fine, pentru a lămuri definitiv pretinsul antisemitism al lui Mircea Eliade, am căutat în publicistica sa (33 de articole în presa de dreapta) din perioada 1934-1938 termenul “jidan”.

Acesta apare de mai multe ori în doar în articolul Iudaism si antisemitism din 1934, în care Eliade critică prefaţa lui Nae Ionescu la romanul-jurnal al lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, în care profesorul justifica antisemitismul bazat pe prezumtia de deicid, Mircea Eliade fiind de fapt singurul care a sărit în apărarea prietenului său evreu, citez:

Acum un an am fost invitat de cercul studentilor evrei din Bârlad să le tin o conferintă. trei zile după aceea, nu stiu ce foaie a L.A.N.C.-ului mă făcea “jidănit”, “vândut jidanilor”, si asa mai departe.[…] Din nefericire, în cadrul suplinirii mele la Facultatea de Litere, am vorbit si despre iudaism, si am vorbit asa cum cred. În aceeasi săptămână auzeam că sunt “jidan” (după cum vedeti, lucrurile erau destul de înaintate; se preciza chiar si numele meu adevãrat: Elias)

în Vremea, 22 Iulie 1934, p. 5. QED. Din păcate, dincolo de interpretări tendentioase, metafore si alte “viziuni” ale detractorilor

săi, există textele, care exprimă clar toată gândirea lui Eliade, această “personalitate sinusoidă”, “legionar declarat” si “referent al textelor scrise de altii”, după cum afirma mai sus dl. Alex F., ale cărui falsuri grosolane, instrumentate cu bună stiintă, le-am semnalat si altă dată, si de care rog comunitatea wikipedia să ia notă.

Aceasta este situatia – Scripta manent! Nu avem ce face. În concluzie, capitolul trebuie refăcut integral. Nici restul articolului nu este într-o situatie prea

strălucită, cred că ar fi bine să fie completat cu capitole traduse din articolul în limba engleză, mult mai bine documentat, până când un specialist în domeniu va aborda în mod profesionist capitolele privind opera literară si stiintifică a lui Mircea Eliade.

Din păcate, nu pot decât să constat, că pentru multi, presupusul „legionarism” al lui Eliade, este mult mai important decât opera în sine. Fără a mai vorbi de faptul că pe nicăieri nu se mentionează că este membru al Academiei Române. Halal wikipedisti! Bravos natiune! Halal să-ti fie! Români cică, si wikipedisti pe deasupra!

Nu putem încheia fără a mentiona un detractor de ultimă oră, despre dl. Dan Alexe este vorba. Individul, ce-si spune „cabalinkul”, are un interviu cu scriitorul Norman Manea pe blogul propriu, în care abordează pe larg asa-zisul „legionarism” al lui Eliade. Nu despre asta însă as dori să vorbesc aici, ci despre modul jegos în care acesta îl caracterizează pe marele savant, citez :

În textul despre Eliade lăsati de înteles că teoria lui despre sacru si mituri raportate la modernitate ar fi un soi de tehnică de camuflare a propriului său trecut. Acolo unde el scrie despre Stalin ca arhetip pentru mase, sau despre mormântul lui Lenin care ar fi un substitut de templu, Eliade îsi justifica într-un fel abil fascinatia lui cvazi-religioasă pentru Căpitan. Aprobati interpretarea asta? […]

apoi, mai jos, altă întrebare, citez : Vă surprinde faptul că românii nu sînt la curent cu, sau nu vor să audă, sau nu sînt pregătiti să

audă faptul că Eliade nu mai e apreciat nicăieri în afara României, că e văzut doar ca un comparatist erudit, cu metode depăsite si discreditate, a cărui stea a apus si care nu îsi mai are locul în dispozitivul cultural de astăzi?

Tare de tot! Dincolo de enormitătile debitate, cea cu Codreanu e de departe cea mai tare, nici n-o remarcasem la prima lectură, concentrat fiind asupra comentariilor dlui Norman Manea, chestia asta cu Eliade depasit, un gunoi nefolositor cu alte cuvinte, ca si Eminescu de altfel, „alt cadavru din debara”, de care nu suntem pregătiti să ne descotorosim, asa că a luat dl. Alexe initiativa.

Problema este că această chestiune cu valoarea lucrărilor stiintifice ale lui Eliade n-o poate decide nici dl. Alexe, nici dl. Manea, nici măcar noi românii, pulimea, „patibularii”, ci specialistii în domeniu. Nu astea ne interesează acum. D

acă e să judecăm asa, si Ienăchită Văcărescu e depăsit, si Traian Demetrescu, si Russo, Negruzzi, Anton Pann, si încă multi altii, în epoca „Suge-o, Ramona” sau „Dilăr pentru o zi”.

Problema e că fiecare citeste ce i se potriveste, iar din această perspectivă, numai si pentru Domnisoara Christina, Mircea Eliade are un loc de cinste în sufletul cititorilor români.

Asta asa, pe scurt, dacă tot am adus vorba. În fond, cine WTF este dl Alexe de-si permite să tragă flegme asupra memoriei lui Eliade? Cineast cică, a făcut un film documentar despre ultimul evreu din

Kabul, ca si cum de asta ne doare pe noi (exact 2m în fata tastaturii), film cu număr confidential de spectatori, a mai scris o cărtulie „Miros de roscată amară si alte povestiri scandaloase”, (obscenă spun unii, banală – spun eu), si ultima creatie, o carte despre „Dacopatie” în care se războieste cu tot felul de ciumpalaci (care oricum nu-l bagă în seamă, ceva gen Divanul sau gâlceava înteleptului cu perna – de la Mircea Horia Simionescu citire).

Deci cam asa devine chestia. În loc să se apuce de chestii serioase, că nici dânsul nu mai e tocmai tânăr, acest milf scremut ce se dă marele pâci din Cabul, neamul lui împuscă-morti se războieste cu „legionarismul” lui Eliade.

Despre dl. Norman Manea nici nu mai discut, îi va veni si dânsului rândul cândva. (va urma)

Fabrica de legionari (6) Nichifor Crainic 12.092015 Sursa: https://mizeriaistoriei.wordpress.com/tag/nichifor-crainic/

Azi despre Nichifor Crainic. Pentru început să vedem ce se spune, cu alte cuvinte, să-i dăm cuvântul dlui Alexandru Florian, directorul în functie al INSHR – „Elie Wiesel”, citez din conferinta de presă ocazionată, prilejuită, cum vreti Dvs., de promulgarea L217/2015, denumită deja „lege anti-legionară” :

Nichifor Crainic are placă pusă de Academia Română cu aprobarea Primăriei pe strada Vasile Conta, Nichifor Crainic care a făcut parte din guvernarea Antonescu.

Facem observatia că dl. Florian acuză faptul că Nichifor Crainic ar fi făcut parte din guvernarea Antonescu. Perfect adevărat, zic eu – si care-i problema?

Zic din nou, tot eu! Da, Nichifor Crainic a fost ministru al propagandei nationale, pentru scurt timp, de două ori, în 1940 si 1941.

Întrebarea pe care o pun este dacă din această perspectivă se încadrează în prevederile acestei legi, 217/2015? Categoric, nu!

Asta vom încerca să deslusim în articolul de azi, pentru că mult prea mult se amestecă lucrurile, nu numai de către detractori animati de interese obscure, precum „cercetătorii” de la INSHR, si nu numai. Nu putem aborda însă acest aspect până nu lămurim si relatia dintre Nichifor Crainic si Miscarea Legionară, pentru că si aici există multă confuzie, fără a mai vorbi de falsuri grosolane de-a dreptul.

Nu mai revin asupra sitului miscarea.net, unde Nichifor Crainic figurează cu o scurtă notă biografică la capitolul „Bio-Bibliografii Legionare” – pentru că intentia de a-l „anexa” este absolut clară, chiar si indirect.

De această dată ne vom referi la wikipedia, mijloc de propagandă „anti-legionară” pentru unii, enciclopedie on-line cu autori în general anonimi – nu toti – după cum vom vedea imediat, de unde vom extrage câteva texte mai vechi ale mele, cu privire la viata si personalitatea lui Nichifor Crainic.

Din această perspectivă, să vedem ce spune textul introductiv, cel care este indexat de google, voi relua textul din martie 2014, veti vedea mai la vale de ce, citez :

Ion Nichifor Crainic (n. Ion Dobre,[1] 22 decembrie 1889, Bulbucata, judetul Vlasca — d. 20 august 1972, Mogosoaia lângă Bucuresti) a fost un teolog român, scriitor, poet, ziarist, politician, editor, filosof (creator al curentului gândirist)si profesor universitar la Seminarul Teologic din Bucuresti si Facultatea de Teologie din Chisinău.[2] Pe plan politic s-a plasat la extrema dreaptă a spectrului politic si a fost adeptul tendintelor traditionaliste religioase, sustinând că România trebuie să rămână credincioasă mostenirii spirituale crestin-ortodoxe.[3]. A fost legionar[4], colaborator al securitătii si unul dintre principalii ideologi antisemiti din România. [5][6][7]

Da, ultima frază, adică „legionar, colaborator al securitătii si unul dintre principalii ideologi antisemiti din România”, am atacat-o atunci, cele trei afirmatii absolut false, dar si revoltătoare, privind personalitatea marelui gânditor.

Autorul acestor afirmatii, un anume T. Georgescu, despre care am mai vorbit pe aici, un individ pripăsit prin Olanda, unde nu este prea clar cu ce se ocupă, mai nou, moderator pe avocat.net, fără a avea studii de specialitate, secondat îndeaproape de alte două specimene, de acelasi calibru moral, un anume Alex F., si biograful de „legionari”, Alexander Tendler, depre care iar am mai discutat.

Ce am argumentat eu atunci, reiau câteva idei mai importante, citez: În articolul Nichifor Crainic, încă din prima frază, (era prima frază pe atunci, ulterior textul a fost

„bricolat” în forma citată mai sus) s-au introdus o serie de falsuri grosolane, care dăunează credibilitătii wikipedia.

În primul rând, Nichifor Crainic nu a fost niciodată legionar. Mai precis, nu a fost niciodată membru al vreuneia din formatiunile politice rezultate din Miscarea

Legionară, respectiv Legiunea Arhanghelului Mihail, partidul Totul Pentru Tară si Garda de Fier. Mai mult, nu a fost nici măcar simpatizant legionar. În calitate de sustinător al lui Carol al II-lea,

încă de la renuntarea la tron a acestuia din 21 decembrie 1925 (vezi răsunătorul articol „Sacrificiu enigmatic”, ca si numărul special dedicat acestui eveniment din Gândirea) si până în anii dictaturii regale, s-a situat permanent de partea monarhului.

Faptul că a fost implicat, împreună cu alte zeci de alte personalităti în procesul asasinatului lui I.G. Duca, nu are absolut nici o relevantă, dat fiindcă justitia l-a absolvit de absolut orice vină, verdictul rămânând definitiv.

Ulterior, desi a manifestat o anumită simpatie pentru ideile nationaliste ale legionarilor, s-a situat mai degrabă pe pozitii adverse fată de acestia (vezi articolul din revista Sfarmă Piatră, „Hristos si revolver”, 1937).

Alte chestiuni precum depozitia sa în cadrul procesului lui C.Z. Codreanu din 1938, înscenare montată de Armand Călinescu, nu au de asemenea nici o relevantă, ca si participarea sa la guvernul national legionar în calitate de presedinte al Radiodifuziunii.

Mai mult, a fost oripilat de asasinarea prof. Nicolae Iorga, unul din mentorii si protectorii săi, ca si a prof. Virgil Madgearu. Cîteva rânduri de circumstantă pe care le-a dedicat tineretului legionar ce-l alungase pe Carol al II-lea, scrise în Gândirea, Anul XIX, Nr. 8, Octombrie, 1940, art. „Revolutia legionară”, nu pot constitui un motiv pentru a-i aplica „eticheta” de legionar.

Astăzi există studii complete si exhaustive privind biografia lui Nichifor Crainic, vezi Memorii, partea I si partea a II-a, Pribeag în tara mea. Memorii din închisoare, ed. Muzeului Literaturii Române (1996), dar mai ales, Memoriu. Răspuns la actul meu de acuzare, document recuperat din arhivele Securitătii în anul 1993.

A doua „etichetă”, de „colaborator al Securitătii”, este si mai infamantă. În nici un caz ceea ce se întelege azi de către omul obisnuit drept „colaborator al Securitătii”, adică

informator. Nichifor Crainic nu a fost colaborator al Securitătii, nici măcar în sensul propriu al termenului de colaborator, pentru că activitatea sa la revista „Glasul Patriei” nu se înscrie în coordonatele insinuate de articol.

În primul rând deoarece „Glasul Patriei” nu era „revista Securitătii”, așa cum se afirmă îndeobste în mod fals, ci era doar o revistă de propagandă socialistă destinată diasporei românesti, revista fiind editată de Ministerul de Interne.

De la colaborarea cu această revistă în schimbul unei amnistii a unei condamnări care n-a fost pronuntată niciodată si până la ideea de colaborator al Securitătii e o distantă ca de la cer la pământ. Mentionez că spre deosebire de Nichifor Crainic, la „Glasul Patriei” au contribuit la greu, si nu cu articole de circumstantă, ci cu adevărate infamii, printre altii George Călinescu, Tudor Arghezi, Ov. Crohmălniceanu, si nici unul nu a fost etichetat drept „colaborator al Securitătii”, vezi si recenta antologie Puterea comunistă si exilul în oglindă, realizată de Nicolae Merisanu si Adrian Majuru si editată de Institutul National pentru Memoria Exilului Românesc.

Dacă primele două asertiuni sunt 100% false, ultima afirmatie, cum că Nichifor Crainic ar fi fost unul din principalii ideologi antisemiti din România, este discutabilă. Autorul articolului citează în sprijinul afirmatiei sale, un „studiu” de 22 de pagini, nesemnat, în care se face pe undeva această afirmatie, citându-se câteva fraze apartinând lui Nichifor Crainic, fraze care mai degrabă demonstrează nationalismul si etnocentrismul acestuia.

De la câteva idei, de înteles în contextul epocii, si până la a face din autorul lor „unul din principalii teoreticieni ai antisemitismului” e cale lungă. Teoretician înseamnă creatorul unei teorii.

Întreb si eu? Unde este teoria? Teorie înseamnă una sau mai multe lucrări tipărite, iar principal înseamnă ca aceste lucrări să aibă tiraje de masă. Asa cum este lucrarea dr. Alfred Rosenberg, Der Mythus des 20. Jahrhunderts, care si în ziua de azi este o carte de succes.

Ultima chestiune, privind asa-zisa personalitate „controversată” a lui Nichifor Crainic este de asemenea falsă. Nu este nimic controversat, biografia sa este clară, atât cea de dinainte să se predea cât si cea de după, inclusiv perioada petrecută în închisoare, la fel cum majoritatea lucrărilor sale au fost tipărite. Totul este la vedere, nimic nu este controversat. Afirmatia este gratuită si cu sens negativ. Propun eliminarea din text. (9 martie 2014, 22:30 (EET))

He! he! he! nu mai comentez „reactia” grobiană a neisprăvitului ce semnează AlexF, atât de jegoasă, încât a trebuit să fie el însusi cenzurat de comilitoni. Eu însă am continuat netulburat să demontez aceste aberatii, citez :

Si încă ceva. Legătura la sursa [1] conduce spre google books, iar în articolul nesemnat de la sursa [2] nu scrie

absolut nimic în legătură cu ce am contestat aici : apartenenta lui Nichifor Crainic la Miscarea Legionară, categorisirea sa drept „colaborator al Securitătii” si drept „unul dintre principalii ideologi antisemiti din România”, ca si drept „personalitate controversată”.

Deci încă două FALSURI GROSOLANE. Inutil să mai mentionez deserviciile majore pe care le aduc wikipediei astfel de procedee. Adaug că asertiunile pe care le contest, nu se regăsesc nici măcar sugerat în bibliografia citată, atât la Note, cât si la Legături Externe.

Inutil să mai subliniez incompatibilitatea cu regulamentul wikipediei, ca si imoralitatea unor astfel de procedee. (10 martie 2014 18:48 (EET)) Pentru că tot s-au cerut „dovezi”, am venit cu ceva citate. În primul rând, dl. Zigu Ornea (Orenstein), chiar dacă l-a „turnat” pe Noica, a fost un bun cunoscător al epocii interbelice si al extremei drepte românesti.

Citez: As mai adăuga că, de fapt, Crainic nu s-a depărtat de legionarism prin 1941 (cum afirmă dl.

Codrescu) ci cu multi ani înainte, încă din 1934, cînd s-a trezit implicat (si pentru că acceptase, la propunerea lui C.Z. Codreanu, să candideze la deputătie pe listele miscării legionare) drept autor moral al asasinării primului ministru I.G. Duca si a compărut, ca acuzat, în procesul nicadorilor, scăpînd de condamnare cum se spune neacademic „la buză”, patru judecători pronuntîndu-se pentru achitare si trei judecători pentru condamnare). De atunci s-a tinut la distantă de miscarea legionară nu numai în 1935 la crearea Partidului National Crestin al lui Octavian Goga si A.C. Cuza, dar si după aceea, cînd a fost exclus din acest partid. Crainic si-a mentinut o pozitie a sa, independentă, în planul extremei drepte românesti, prin revista Sfarmă Piatră (nementionată de dl. Răzvan Codrescu printre periodicile întemeiate de directorul Gîndirii), cronica măruntă din Gîndirea, neizbutind să mai apară cu ziarul Calendarul, suspendat din cauza aceluiasi eveniment al asasinării lui I.G. Duca. Apoi, în anii războiului, ca ministru în guvernarea lui Ion Antonescu, a avut mereu grijă să păstreze distanta fată de legionarism.

(Z. Ornea, Un doctrinar legionar de azi, România Literară, nr.37/2000) QED. Nu însă si pentru „contributorii” wikipediei, mentionati mai sus. Încă o chestiune (asta-i pentru INSHR) : […] 13. ION DOBRE, zis NICHIFOR CRAINIC, pentru

crimă de dezastrul tării, condamnat la detentiune grea pe viată, zece ani degradare civică si confiscarea averii. (Tribunalul Poporului, sentinta din 4 iunie 1945)

Printre capetele de acuzare la adresa lui Nichifor Crainic, condamnat, initial prin Sentinta nr. 2 din 4 iunie 1945, pronuntată de Tribunalul Poporului din Bucuresti, în virtutea Legii 312/1945, la „detentie grea pe viată si degradare civică pe timp de 10 ani, pentru crima de dezastrul tării, prin crime de război“ se număra si legătura sa cu marele teolog Dumitru Stăniloae.

Într-un interogatoriu din 14 octombrie 1955, Crainic lămureste anchetatorilor de la Securitate în ce constau discutiile sale cu Stăniloae: „…am tradus si comentat cartea «Exercitiile lui Ignatiu de Loyola». În calitatea lui de călugăr, fiind foarte curios să cunoască această metodă de viată spirituală, m-a rugat să i-o traduc si s-o comentez. Altceva n-am mai făcut în timpul acesta“.

Deci „crimă de dezastrul tării” si nu banditism, fascism, nazism si legionarism, cum era înfierat cu „mânie proletară” în Scânteia de atunci, dar si pe aici pe aproape, după cum se vede. Scripta manent! N-am ce face!

După mai bine de 20 de ani, a fost reluat de către Curtea Supremă de Justitie – la propunerea Procuraturii Generale – „Procesul scriitorilor si ziaristilor români”, desfăsurat în 1945 la asa zisul Tribunal al Poporului. În proces au fost implicati 14 scriitori si ziaristi:

[…]. După mai multe termene procedurale si dezbateri, Curtea Supremă a admis recursul de anulare a procedurii generale si la 8 mai 1995 a pronuntat Hotărârea de achitare cu restituirea averilor confiscate scriitorilor si ziaristilor condamnati de comunisti. Însă nu mai rămăsese decât un supravietuitor: scriitorul Pan M. Vizirescu.

În ceea ce priveste pretinsa adeziune a lui Nichifor Crainic la ideologia nazistă, vă recomand articolul “Rasă si religiune”, articol apărut în “Gândirea” anul XIV nr.2, Februarie 1935.

Si încă ceva. Nichifor Crainic nu a fost aderent al Miscării Legionare. A fost, pentru o scurtă perioadă de timp, între 1932 și 1933, apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu.

De altfel, la procesul intentat liderului legionar, Crainic declară că nu mai vorbise cu acesta de mai mult de trei ani. Aceasta nu-l împiedică, însă, să spună că nu-l crede pe Codreanu capabil de trădare, cerând să fie întrebat lucruri serioase.

Această depozitie nu a rămas fără urmări. Crainic si-a văzut desfiintată catedra de mistică si ascetică ortodoxă de la Facultatea de Teologie, al cărei titular era, la cererea expresă a lui Armand Călinescu, cel ce instrumentase înscenarea de proces intentat Căpitanului. (10 martie 2014 21:53 (EET))

Încă o „inadvertentă”, ca să fiu iarăsi delicat. Ziarul Calendarul nu a fost ziar legionar. În 20 Noiembrie 1933: Ziarul „Calendarul” este suspendat pe timp de 12 zile, pentru un virulent articol al lui Nichifor Crainic, îndreptat contra lui Carol al II-lea, Elenei Lupescu si Camarilei regale, articol intitulat „Tara regelui Wieder si a reginei Duduca”.

[…] nici unul din fondatori, din proprietari si redactori nu era legionar. […] După cum se vede, cineva doreste cu tot dinadinsul să-l scoată pe Nichifor Crainic legionar.

Inutil să mai comentez de ce. Încă mai astept ca toate aceste falsuri grosolane să fie corectate. (11 martie 2014 20:30 (EET))

Alte inadvertente. Sfarmă-Piatră, a fost initial o revistă nationalistă, ulterior “Saptamanal de lupta si doctrină românească”, pentru ca după abdicarea lui Carol al II-lea să devină cotidian.

Desi cu tentă nationalistă si uneori antisemită, nici această publicatie nu a fost legionară. A fost fondată în 1933 de către poetul Al. Gregorian, după unele surse co-fondator ar fi fost

Nichifor Crainic, care a publicat numeroase articole în paginile publicatiei. Cert este că pe toată durata existentei acestei publicatii, inclusiv în anii războiului, director a rămas

acelasi Al. Gregorian, poet, eseist si jurnalist, licentiat si doctor in Litere si Drept al Universitatii din Bucuresti. Subliniez faptul că după evenimentele violente din 21-23 ianuarie 1941, ca si după marea prigoană carlistă de după asasinarea lui Armand Călinescu si până la abdicarea lui Carol al II-lea (21 sept. 1939 – 6 sept. 1940), perioade lungi de timp, în care toate publicatiile legionare au fost interzise, această publicatie si-a continuat totusi aparitia.

În afară de Nichifor Crainic, la Sfarmă-Piatră au mai colaborat Dr. G Banu; Grigore Popa; Dr. D. Chirculescu, George Sbârcea, s.a., nici unul legionar. În interiorul ziarului întâlnim sectiuni precum: “Puncte în spiritualitate”; “Focare universale de învrăjbiri; “Cronica Medicală”; “Cronica Feminină”; “Revista Presei”; “Carnet cotidian”; “Sport”; “Stiri”; “Spectacole” (teatru si cinematograf); “Radio”; si “Ultima Oră”. Se observă, numai rubrici „legionare”.(11 martie 2014 21:56 (EET))

În fine, de data aceasta o aberatie. Nu există poeti, scriitori, jurnalisti – legionari, fascisti, nazisti, sau ce vreti Dvs. Este un non-sens. Orientarea politică poate fi spre nazism, fascism, etc…, dar profesia este cea care

este, de poet, scriitor sau gazetar, atât si nimic mai mult. În ceea ce priveste antologia dlui Manolescu din 1968, interzisă ulterior, din câte îmi amintesc, nici

măcar în presa comunistă de atunci nu s-a vorbit de „poeti fascisti”. Este regretabil că în continuare se aruncă cu usurintă cu astfel de termeni si se pun astfel de etichete, cu dorinta de umbri opera unor mari scriitori.

Nici măcar Ceausescu, vorbind despre Octavian Goga sau Brătescu-Voinesti, amândoi, mari admiratori ai lui Hitler, care între altele se studiau în scoala primară si liceu pe atunci, nu vorbea despre scriitori „fascisti”, ci despre „orientarea lor politică gresită”. Dar așa sunt se pare, unii din „contributorii” wikipedia, mai catolici decât Papa.(11 martie 2014 21:57 (EET))

Da, cam asta este totul. Scurta mea „colaborare” cu wikipedia. Dat fiindcă trecuseră deja un număr de zile si nu se luase nici o măsură de îndreptare a falsurilor,

am modificat eu însumi articolul, care era si prost redactat si într-o românească execrabilă. Au fost acceptate de tartori toate modificările, de fapt refăcusem integral articolul, cu exceptia, evident, a frazei introductive.

În urma discutiilor de atunci, am fost eliminat definitiv dintre contributorii wikipedia, dat fiindcă am mentionat că există prevederi legale pentru astfel de fapte.

Habar nu aveam pe atunci că asta era considerată abaterea cea mai gravă de la regulament, ulterior am văzut cum astfel de manipulatori ai textului au fost depistati si aruncati în puscărie de rudele celor denigrati, astfel că s-a introdus si o astfel de prevedere.

Pagubă-n ciuperci! Tot răul spre bine! Între timp am abordat teme mai serioase, lăsând wikipedia pe mâna amatorilor. Între timp, este

interesant de urmărit, cineva a reluat strădaniile mele, astfel că după „lupte seculare” fraza a fost scoasă.

Este interesant de urmărit la istoric, câte eforturi demne de o cauză mai bună au depus cele trei specimene, numai si numai pentru a demonstra că Nichifor Crainic a fost legionar, colaborator al Securitătii si ideolog antisemit.

În fine, desi eram deja „eliminat”, am căutat să dau de autorul acelei fraze, un anume Roland Clark, studiul său, din care au fost „extrase” – adică bricolate, afirmatiile defăimătoare, fiind intitulat

Nationalism and orthodoxy: Nichifor Crainic and the political culture of the extreme right in 1930s Romania. Deci – l-am găsit pe autor si, dat fiindcă nu am găsit pe nicăieri în lucrarea sa acea frază, i-am cerut un răspuns transant asupra celor trei chestiuni defăimătoare. Citez integral răspunsul stimabilului, pentru că este extrem de interesant :

Dear Corneliu, Thank you for your email. It is exciting to know that people are still genuinely interested in Romanian history. To answer your questions:

1.Nichifor Crainic never went through a formal initiation process with the Legion and he never joined a cuib. But many people who were close to the Legion (including Nae Ionescu) fit into the same category, so I do not think that whether or not someone wore the uniform matters that much. Crainic established himself as a mentor of the Legion in 1933 and he behaved as if he was part of the movement throughout that year. He persuaded many young journalists working for Calendarul to join the Legion and he himself was arrested for legionary activism following Ion Duca’s assassination. Crainic hated prison and he began to distance himself from the Legion after his release in 1934. In June 1934 he joined LANC and formally broke with Codreanu, who never forgave him for joining A.C. Cuza. Crainic did not work closely with legionaries again until the National Legionary State in 1940, when he saw himself as a nationalist of the older generation and was continually frustrated with the legionaries – he allied himself with them in 1940 but clearly distinguished himself from them. When he was imprisoned again by the communists he aligned himself with the legionaries once again (an alliance of convenience) and his poems circulated around Aiud and other prisons with the same status as those of Radu Gyr.

Deci, din nou chestiuni contextuale, dar este totusi de remarcat că dânsul precizează cu claritate că Nichifor Crainic nu a fost legionar. Apoi :

2.Yes, Crainic was a paid informant of the Securitate, beginning in 29 mai 1962. You can find receipts for the money that they gave him in the CNSAS archives, Fond Nichifor Crainic, Microfilm 3722, vol. 1, f. 10-34. He also worked for the regime on Glasul patriei, but not necessarily as a securitate informer. I have not seen any of the denunciations written by Crainic about his friends.

Deci, dl. Clark a găsit o notă de plată, cu data de 29.05. 1962, dă si cota, o voi solicita pentru a o publica. Problema este că acea notă poate fi si pentru un articol la Glasul Patriei sau pentru orice altă prestatie de aceeasi natură, Chiar dl. Clark subliniază acest lucru, desi afirmatia initială spune contrariul – Crainic was a paid informant of the Securitate. În fine, după obtinerea de la CNSAS a unei copii de pe această notă, vom lămuri în mod definitiv si irevocabil acest aspect. În ceea ce priveste acuzatia că ar fi fost unul din principalii ideologi antisemiti din România, dl. Clark spune, citez:

I believe that he was one of the most important anti-Semitic ideologists of the 1930s. This began with Calendarul, when Crainic started printing anti-Semitic articles for the first time and helped to shape a generation of anti-semitic journalists. Then he articulated race theory and promoted fascism in Puncte cardinale in haos, which is the volume in which he comes closest to Rosenberg (who he disliked) as an ideologue of Romanian racism. In Ortodoxie si etnocratie he argued that fascists should use violence to create their perfect state. His Programul statului etnocratic then argued for an authoritarian theocracy which involved ethnically cleansing Romania of Jews.

Din nou aceleasi chestiuni si acuzatii – dl. Clark leagă etnocentrismul lui Crainic de nationalismul extremist, în fine voi analiza mai detailat altă dată aceste acuzatii, ideea e că pe nicăieri în lucrările sale Crainic nu vorbeste despre epurare etnică si altele din aceeasi categorie. Iar că ideile desprinse din aceste scrieri au folosit în acest scop – hai domnilor să fim seriosi!

Evreii nu au fost deportati în Transnistria, sau mă rog, o anume categorie de evrei, după lectura cărtilor lui Crainic, ci în urma unor acuzatii extrem de concrete, chiar dacă nu toti se făceau vinovati.

Ar însemna să ne coborâm la nivelul logicii INSHR. Cât despre asa-zisele acuzatii indirecte ale dlui Alexandru Florian, că Nichifor Crainic ar fi făcut

parte din guvernarea Antonescu, fiind condamnat pentru „crime de război”, justitia si-a spus în mod definitiv si irevocabil cuvântul. Punct.

Rămâne râvna demnă de o cauză mai bună a detractorilor înhămati la carul de propagandă anti-românească al wikipediei, care nici până azi nu au pus vinieta cu „Membru al Academiei Române” la caseta biografică a articolului. Rusine! Cică astia sunt români! (va urma)

PS. (din 30 nov. 2018) Am remarcat în urmă cu ceva timp un articolaș cu titlu odios

[ „Un poet teolog antisemit, legionar, securist” ], ce se referă,- cum altfel?- la subiectul articolului de față – Nichifor Crainic, pe blogul Bibliotecii Ovidius din Chișinău.

(Din nou, cum altfel?) „product” al unei cuconițe cu trăsături slave și mentalitate kagebistă, o anume Liuba Ciobanu. (Cum altfel?)

Concret, textul stimabilei este „Pe plan politic s-a plasat la extrema dreaptă a spectrului politic și a fost adeptul tendințelor tradiționaliste religioase, susținând că România trebuie să rămână credincioasă moștenirii spirituale creștin-ortodoxe”.

[Și ce e rău în asta?- întreb eu.] „A fost legionar, colaborator al securității și unul dintre principalii ideologi antisemiți din

România”. Am scris stimabilei, atât pe blog cât și personal pe FB, explicându-i absurditatea acestor acuze, dar

nu am primit nici un răspuns, iar articolul tronează în continuare pe blog și este indexat bine-mersi de Google.

Astfel de aserțiuni jegoase constituie materia primă din care-și extrag ideile „contributorii” wikipediei și reciproc, denigratorii lui Nichifor Crainic, Alexandru Florian, „cabalink-ul” & Co.

Dacă toți aceștia din urmă au anumite interese, în special de ordin politic, în demersurile de acest gen, stimabila, căreia i-am explicat greutatea cuvântului scris, nu poate sau nu vrea să înțeleagă că istoria nu este și nu poate fi obiectul masturbării sale intelectuale.

Am menționat acest text jegos pentru că poate va dispărea într-o zi, nu de alta – dar constituie și el o mărturie a acestei epoci ticăloase relativ la trecutul nostru recent.

Neamul lui împușcă-morți, după care toți românii e fașiști, cu care visează încă unii să ne unim într-o zi.