1. Sunetele articulate şi elementele fonice (sonore), care realizează expresia vie a limbii sunt produse de către vorbitor(i) pentru a fi receptate de ascultător(i) în vederea realizării actului de comunicare. Sunetele se pot distinge prin faptul că realizează, fiecare, o impresie auditivă omogenă: „Ne putem da seama dacă un sunet rămâne sau nu asemănător cu el însuşi numai în lanţul vorbirii auzite; atât timp cât avem impresia a ceva omogen, acest sunet este unic” sunetul este privit ca unitate de expresie minimală discretă a unei anumite limbi. Termenul „sunet” desemnează fiecare dintre segmentele în care se poate disocia auditiv lanţul sonor, dar şi un sunet împreună cu variaţiile lui (de ex. „t” se poate realiza ca dental, alveolar, aspirat, cu explozie laterală), deci o clasă de sunete echivalente, asemănătoare care se distinge de alte clase prin „utilizare opozitivă”. Caracterizarea sunetelor vorbirii sub aspect fonologic este obligatorie, însă acest aspect nu poate să nu ţină cont de laturalor materială, articulatorică şi acustică. De aceea, pentru a înţelege bine valoarea fonologică a sunetului vorbirii, trebuie să examinăm relaţia dintre sunet şi fonem. În limba română pot fi pronunţate sunete într-un număr nelimitat. Sunetele unui anumit cuvânt nu pot fi pronunţate exact, la fel, de un vorbitor, atunci când acesta va rosti lexemul respectiv de două ori sau de mai multe ori. În limba română sunt numai 29 de s, dintre care 7 v şi 22 de c. Numărul sunetelor tinde spre infinit, iar numărul fonemelor este limitat

Totalitatea caracteristicilor,atât relevante fonologic, cât şi nerelevante, care apar într-un anume punct al fluxului sonor în care se realizează un fonem, o denumim ca sunet al limbii.” Fiecare sunet al limbii conţine, deci, pe de o parte, trăsături relevante fonologic, care fac din el realizarea unui anumit fonem, şi, pe de altă parte, o întreagă mulţime de trăsături irelevante fonologic, ale căror alegere este condiţionată de o serie de cause-Trubetzkoi.„Sunetul, ca obiect al analizei foneticienilor, este, în mod necesar şi prin definiţie secundar în raport cu fonemul, fără de care sunetul ca element lingvistic nu există.”

Putem concluziona următoarele:Sunetele: - Sunt numeroase;- Sunt elemente concrete, particulare, individuale.Sunetul este un element fonetic concret, particular,individual; numărul lui tinde la infinit în dependenţă de capacitatea

aparatului de vorbire de a le produce, în dependenţă de intensitate, durată, înălţime şi timbru. T Maiorescu „ar fi anevoios, poate chiar imposibil şi inutil să inventezi literele pentru toate sunetele şi nuanţele sunetelor.

Fonemele:- Sunt limitate la număr;- Sunt abstracte, generale, sociale;- Includ numai acele trăsături care sunt comune pentru o serie întreagă de sunete;- Servesc la diferenţierea cuvintelor şi a logoformelor masă → casă → rasă, fonemul „m” trece în „c” apoi în „r”.Fonemul este un sunet-tip, care nu poate fi divizat în unităţi mai mici şi se opune tuturor celorlalte sunete, contribuind la

diferenţierea lexemelor şi a logoformelor. Nu toate fonemele îşi au literele corespunzătoare în alfabet şi nu toate literele reprezintă câte un singur fonem. Alteori, printr-o literă pot fi notate mai multe foneme sau chiar îmbinări de foneme în funcţie de poziţia şi de anturajul fonetic. Astfel, printr-o literă c, poate fi redat şi fonemul [c] – carte, culme, corn; fonemul [č]– ceară, cireş, început şi fonemul [ќ] – chemare, ochi.

Fonetica este definită ca disciplina lingvistică ce studiază sunetele vorbite sau articulate. K.Y. Kohler „Obiectul foneticii este evenimentul sonor al comunicării lingvistice sub toate aspectele sale, adică producerea, transmiterea şi receptarea aspectului sonor al limbii (Sprachschall), inclusive premisele psihologice şi sociologice prezente în situaţia de comunicare dintre vorbitor şi auditor”.

Fonologia s-a dezvoltat în deceniul al II-lea al sec. trecut, a fundamentat în mod ştiinţific conceptul de fonem. Fonologia cercetează funcţia distinctivă a sunetelor ce îndeplinesc anumite funcţii semantice în sistemul limbii. Trubetzkoy consideră că fonetica şi fonologia sunt ştiinţe diferite şi chiar opuse: fonetica cercetează „sunetele vorbirii”, latura materială a acestora şi este o cercetare „pur fenomenologică”, aparţinând ştiinţelor naturii, în timp ce fonologia studiază „sunetele limbii”, funcţia lingvistică a sunetelor, utilizând metode lingvistice. Fonetica este o ramură a lingvisticii, care se ocupă cu studierea structurii sonore a limbii, avându-se în vedere producerea, transmiterea, audiţia şi evoluţia sunetelor vorbite. Fonetica studiază sunetele nu numai din punct de vedere acustic, fiziologic sau psihologic, ci le tratează ca elemente lingvistice, ca cele mai mici unităţi ale limbii vorbite. Deoarece sunetele vorbirii se prezintă ca nişte atomi absolut necesari la formarea diferitelor unităţi lingvistice (silabe, lexeme, expresii, propoziţii), fonetica este în strânsă legătură cu celelalte discipline lingvistice.

2. Vocalele Vocalele care aparţin sunetelor „nefricative” sunt divizate in (API) după trei criterii:1.Ridicarea limbii cu patru grade: vocale inalte/ inchise [i, u]; semiinchise [e],[o]; semideschise [ε], [ə] şi joasedeschise [a],

[α].2.Partea limbii care articulează cu cele trei diviziuni ale sale: - vocale anterioare [i]; - vocale medii [a] (sau centrale); -

vocale posterioare [u], [o].3.Participarea buzelor: - vocale labiale, rotunjite [u] [o] - vocale nelabiale, nerotunjite [i] [e], [a]. Trei criterii de bază, de ordin articulatoric: - poziţia limbii; - poziţia buzelor; - gradul de apertură. I. Prin poziţia limbii în plan orizontal vocalele se împart în: anterioare [e], [i]; mediale/ centrale [a]; posterioare [o], [u], [ă],

[î].II. Poziţia buzelor determină alt criteriu de clasificare a vocalelor. Vom avea vocale: labiale [o], [u] (lat. „labium” -buză) şi

nelabiale: [a], [e], [i], [ă], [i]. Adică la rostirea vocalelor [o], [u] buzele se apropie una de alta, iar la pronunţarea celorlalte vocale buzele nu se rotunjesc, de aceea acestea sunt numite nelabiale, nerotunjite.

III. Gradul de apertură sau unghiul gurii contribuie la identificarea vocalelor după timbru şi este condiţionat departiciparea celor două maxilare şi de mişcarea limbii in plan vertical. După unghiul gurii format, vocalele se impart in: deschise [a]; semideschise [e], [ă], [o]; inchise [i], [i], [u].

Semivocalele se impart in anterioare: [i, e] şi posterioare (labiale): [o, u], diferenţiindu-se, in cadrul aceleiaşi serii de localizare prin apertură, care este mai mică la [i, u].

Vocalele şi consoanele contractează un raport de dependenţă în cadrul silabei: vocalele formează elementul central (nucleul) silabei, iar consoanele sunt elemente dependente, marginale, sateliţi.

Consoanele prezintă formarea in canalul articulatoriu a unei inchideri/ ocluzii (uneori, numai parţiale) sau a unei constricţii cu zgomot. trei criterii de bază de ordin acustico-articulatoric:- Participarea coardelor vocale; - Modul de articulaţie; - Locul de articulare.

1.Privite prin prisma opoziţiei sonorităţii sau nesonorităţii consoanele se impart in două categorii (grupuri), care in limba romană formează două serii de consoane corelative: sonore şi surde (nonsonore) b-p, v-f, d-t, z-s, j-ş, ğ-č, ģ-ќ, g-c.. La rostirea consoanelor sonore coardele vocale vibrează, participă in mod activ, iar la pronunţarea consoanelor surde coardele vocale nu vibrează. Consoanele surde sunt pronunţate cu o incordare mai mare a aparatului articulatoric, cu o intensitate mai puternică, cu participarea unui curent de aer mai puternic decat consoanele sonore.Sub aspectul gradului de impletire a tonurilor şi a zgomotelor sau a predominării tonurilor asupra zgomotelor deosebim consoane sonante (l, m, n, r) şi consoane nesonante. Nazale (m,n), laterala (l), vibrantă (r), lichide (l, r).2. După modul cum se articulează, consoanele sunt de trei tipuri: a) Oclusive (explozive); b) Constrictive (spirante, fricative); c) Africate (semioclusive). Consoanele oclusive (explozive) (lat. occludere – a inchide) sunt zece la număr: b, p, d, t, g, c, ќ, ģ, m şi n. La rostirea lor, organul activ (buzele, limba) formează cu un alt organ activ o piedică, producand o explozie. Consoanele constrictive(fricative sau spirante) (lat. Constrictivus-ingust) fiind rostite, organul activ (limba) se apropie de organul pasiv, formand o piedică parţială, iar aerul expirat se scurge spre exterior, producand un zgomot de fricţiune. Consoanele constrictive sunt: v, f, z, s, ş, j, h, l, r. Siflante-șuierătoare (s,ș,z,j), sibilante (j,ș).Consoanele africate – sunetele specifice care repetă in faza iniţială o oclusivă şi in cea finală o constrictivă (ğ, č, ţ).3. După locul de articulaţie consoanele sunt de două tipuri: labiale şi linguale.Consoanele labiale se divizează in bilabiale şi labiodentale. La rostirea celor bilabiale buzele se unesc, formand o piedică totală. La rostirea consoanelor labiodentale, buza de jos se apropie de dinţii de sus, formand o piedică parţială. Consoanele labiale, cinci la număr – b, p, m, v, f inclusiv: bilabialele (3) – b, p, m şi labiodentale (2) – v, f.Consoanele linguale se divizează in prelinguale, mediolinguale şi postlinguale.Prelingualele sunt: dentale – d, t, n (limba şi dinţii de sus); alveolare – z, s, ţ, l, r (varful limbii inscrie un obstacol parţial cu alveolele dinţilor de sus); prepalatale – j, ş, ğ, č (atunci cand limba formează o piedică parţială la rostirea j şi ş sau combinată la articularea ğ şi č cu partea anterioară a palatului dur).Mediolinguale sunt ģ, ќ – ambele oclusive. La rostirea lor, partea medială a limbii se uneşte cu partea medială a palatului dur, formand o piedică totală. Gheară – [ģară], chiar – [ќar], muşchi – [muşќ], chior – [ќor], chit – [ќit].Postlinguale sunt: g, c, h. La articularea lor partea posterioară a limbii se uneşte cu vălul palatului, formand o piedică totală, ca la pronunţarea consoanelor g şi c, din care cauză se mai numesc velare; sau se apropie de peretele posterior al faringelui – rostirea consoanei h.

3. Silaba Definiţia „clasică” a silabei: „ un sunet sau un grup de sunete care se pronunţă cu o singură emisie a aerului expirat”. F. de Saussure explică silaba prin apertura sunetelor: consoanele se grupează în jurul vocalei după gradul de apertură, iar frontiera silabică se află la trecerea de la un sunet mai închis la altul mai deschis.

Teorii ale silabificării, acceptate sau respinse de diverşi cercetători.a. Teoria vocalică (adepţi: gramaticienii greci şi latini). Această teorie constă in faptul că nucleul silabei il constituie vocalele, acestea fiind alcătuitoare de silabă. Cate vocale are un cuvant, de atatea silabe dispune acesta. Ulterior s-a demonstrat că teoria vocalică nu poate avea un caracter universal, deoarece există limbi in care şi unele consoane pot forma silabe. De exemplu: cehă – vlk „lup”; Trnka (Trn-ka) – nume propriu.b. Teoria expiratorică (adepţi: Baudouin de Courteney, W. Storm, H. Sweet, R. Stetson, V.A.Bogorodiţki). Cercetătorii numiţi consideră şi demonstrează faptul că silaba se rosteşte cu un singur efort expirator. De exemplu: silaba „ma” – un efort expirator, două silaba „ma-ma” – două eforturi expiratorice etc. Această teorie nu a fost acceptată unanim, deoarece s-a demonstrat că printr-un singur efort expirator putem pronunţa şi două silabe. De exemplu: „haos”.c. Teoria tensiunii musculare M. Grammont considera că silabele se datoresc faptului că in vorbire sunetele se articulează cu tensiuni sau eforturi musculare diferite. Fiecare creştere a tensiunii musculare impreună cu o descreştere formează o silabă. Orice silabă se pronunţă cu un singur impuls al tensiunii musculare. Fiecare impuls are trei faze: (A) creşterea tensiunii, (B) culmea tensiunii şi (C) descreşterea tensiunii. Deci, o creştere urmată de culme şi apoi de o descreştere a tensiunii formează o silabă. Totuşi această teorie nu a fost acceptată de toţi lingviştii foneticieni, căci verificarea ei experimentală este foarte dificilă.d. Teoria sonorităţii Otto Jespersen a demonstrat faptul că silaba este o imbinare de elemente fonetice mai sonore şi mai puţin sonore. Cele mai sonore sunt sunetele vocalice. Cea mai sonoră este vocala deschisă – „a”. 10 trepte a sonoritatii sunetelor: 1.Oclusivele surde: p, t, c; 2.Constrictivele şi africatele surde: f, s, h, ş, ţ, č; 3.Oclusivele sonore: b, d, g; 4.Constrictivele şi africatele surde: v, z, j, ğ; 5.Nazalele: m, n; 6.Laterala: l; 7.Vibranta: r; 8.Vocalele cu gradul superior de ridicare a limbii: i, i, u; 9.Vocalele medii: e, ă, o; 10.vocala deschisă:a.Această teorie nu poate determina cu precizie limita dintre silabe, de aceea nu a fost unanim acceptată.Reguli de împartire în silabe dupa criteriul pronuntare:1.Consoana aflată intre două vocale trece la silaba următoare: a-pă, ma-mă, u-ti-li-za-re etc.2. Grupul de două consoane situate intre vocale: prima consoană rămane la silaba dinainte, iar a doua trece la silaba următoare: mun-te. Dacă prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t, v şi a doua este l sau r, despărţirea in silabe se face inaintea intregului grup consonantic: a-cru, ca-blu, ca-pră, a-tlet.3.Trei sau mai multe consoane aflate intre vocale: prima rămane la silaba dinainte, iar celelalte trec la silaba următoare: as-pru, as-tru.In cazul grupurilor lpt, mpt, mpţ, ncş, nct, ncţ, rtf şi stm, despărţirea se face intre a doua şi a treia consoană: sculptu-ră; somp-tu-os, punc-tu-a-ţi-e, func-ţi-o-nar, de-lincven-ţă, ast-ma-tic.4.Semivocala aflată intre două vocale trece la silaba următoare: tre-bu-ie, tă-ios, no-uă.5.In succesiunea:vocală(sau diftong)+semivocală+consoană,despărţirea se face inaintea consoanei:tai-că.6.Vocalele in hiat se despart: i-de-e, co-o-pe-ra-ţi-e, fi-in-ţă, con-ti-nu-u, co-or-do-na-re.7.Grupul de consoane cs redat grafic prin „x” nu se poate separa: a-xă, fi-xa, re-la-xa, ta-xă etc.Reguli bazate pe analiza morfologicăIn cuvintele compuse, in derivatele cu prefixe şi in unele derivate cu sufixe (derivate de la teme finisate in grupuri consonantice cu sufixe, care incep cu o consoană) se preferă despărţirea in silabe care ţine seama de elementele componente atunci cand cuvantul este analizabil:a)cuvintele compuse: ast-fel, port-a-vi-on; b) cuvintele derivate cu sufixe: sa-vant-lac, varst-nic; c) cuvintele derivate cu prefixe: dez-ar-ti-cu-la-ţi-e, in-e-gal.Situaţii in care nu se face despărţirea: nu se despart la capăt de rand: - cuvintele compuse din abrevierile: IRTA, UNESCO etc. - abrevierile unor formule curente: a.c., i.e.n., ş.a.m.d.; - numeralele ordinale notate prin cifre romane sau arabe: al XXI-lea, a 5-a. (Aici locul despărţirii ar coincide cu linia de unire!).Se recomandă evitarea despărţirii şi in cazul: - silabelor iniţiale şi finale constituite dintr-o singură vocală: a-er, li-ce-e, su-i, las-o, zis-a etc. - abrevierilor literale care reprezintă primii termeni ai unor nume proprii compuse (I. Creangă, M. Eminescu); pentru abrevierile in care substantivele comune sunt urmate de nume proprii (F.C. Argeş, I. H. R. Mangalia); - in cuvintele compuse in care locul despărţirii ar coincide cu locul cratimei: bun-gust, du-te; - in notaţiile abreviate de genul 10 km, art.3 etc.

Termenul „diftong” este de origine greacă (diphtongos – di „doi”, phtongos „vocală”). Intr-un diftong se cuprind, deci, două elemente vocalice, care, luate in parte ar putea prezenta caracter silabic. In cursul articulării una din vocale işi pierde caracterul silabic, fiind inglobată intr-o singură silabă, rostită cu o singură tensiune musculară impreună cu o altă vocală. Vocala capătă o nouă funcţie – cea de semivocală (alofon al vocalei respective). Diftondul este: bifonematic, bivocalic, partea finală a căruia işi schimbă timbrul, adică nuanţa fonetică. Diftongul este monosilabic. Diftongii se pot afla în orice poziţie: iniţială, finală, în interiorul lexemelor. De exemplu: įárăşi, įubi, oálă, béį, Miháį, ziųá, ştiúcă, puįcúţă, fereástră, broáscă etc.Căi de formare a diftongilor: a) convergenţa sau sinereza – adică contopirea intr-un diftong a două vocale de sine stătătoare (carte-cartea, vineri-vinerea).b) divergenţa sau metafonia (diftongarea propriu-zisă, condiţionată), adică „desfacerea” unei vocale in două elemente vocalice incluse in aceeaşi silabă(eu port-ea poartă; Ion-Ioane; frumos-frumoasă). Diftongii pot fi clasificaţi in două grupe: 1.Diftongi ascendenţi sau crescanzi; 2. Diftongi descendenţi sau coboratori. Diftongul ascendent apare atunci cand I element vocalic este reprezentat prin semivocalele [ i, u, e, o]. Descendenţa diftongilor va fi reprezentată atunci cand primul element va fi vocala deschisă (a), vocalele semideschise (e, o, ă) sau vocalele inchise (u, i, i), care se prezintă cu o apertură mai mare decat semivocalele respective (i, u, e, o). Vom observa că după un element vocalic mai deschis urmează altul mai inchis.Tiftongii imbinarea a trei timbre vocalice in aceeaşi silabă rezultă triftongii, formaţi dintr-o vocală şi două semivocale. In rostirea standard sunt doi triftongi ascendenţi: 1. [eoa]: [leoarcă, pleoapă] şi 2. [ioa]: [duioasă, voioasă] şi 11 triftongi echilibraţi, dintre care unii sunt numai sintactici: 1. [eau]: [aveau]; 2. [eai]: [aveai, beai]; 3. [eoi]: [le-oi]; 4. [iau]: [tăiau, voiau]; 5. [iai]: tăiai, voiai]; 6. [iei]: [iei, miei]; 7. [ieu]: [ieu]; 8. [ioi]: [mi-oi face, ţi-oi da]; 9. [iou]: [maiou]; 10. [oai]: lupoaică, nemţoaică]; 11. [uai]: [leuaică, zmeuaică].Triftongii se formează şi ca urmare a preiotării unei vocale prepalatale sau a labializării unei vocale labiale la început de silabă. În scrierea ortografică nici preiotarea, nici labializarea nu este indicată. Scriem ei, dar pronunţăm iei, scriem ou, dau rostim uou. În transcriere fonetică obţinem un triftong. Hiatul. Rostind două sunete vocalice, se poate forma între ele o pauză, ca urmare a intensităţii mai reduse a curentului de are care iese din plămâni. În această situaţie cele două vocale se separă în silabe aparte, formând ceea ce se numeşte hiat (lat.hiatus „fisură”). De exemplu, vocalele „o, u” pot fi rostite in silabe aparte in cuvinte ca „o-ul”, „bo-ul”, cand urechea noastră percepe foarte bine articularea distinctă a acestor două vocale incadrate in silabe deosebite. Intre cele două silabe se formează o pauză, condiţionată de slăbirea intensităţii curentului de aer, ieşirea din plămani. In alte situaţii fonetice, aceleaşi vocale (o, u) se rostesc impreună, adică fără a intrerupe curentul de aer: „ou”, „bou”, constituind o singură silabă in care vocala „o”, dispunand de o durată şi intensitate mai mare, se prezintă ca o vocală silabică, iar vocala „u” este lipsită de caracter silabic, deoarece dispune de o sonoritate mai redusă.Vocalele iniţiale de silabă sunt, de regulă, precedate de o semivocală, mai mult sau mai puţin perceptibilă, avand acelaşi timbru cu vocala următoare sau cu vocala precedentă, şi anume [i, e, u, o] inainte de i, e, o, u şi [i, e] sau [u, o] inainte de a, ă, i, după cum vocala precedentă are timbru anterior (e, i) sau posterior (o, u): [viiitor, saniie, auur, sfiuos]; [femeia, saniia, luua, luuă, luuind]. In ciuda interdicţiei normelor ortoepice, diftongarea vocalelor in poziţie iniţială, atat de cuvant, cat şi de silabă, se produce adesea şi in neologisme in rostirea literară colocvială, mai rar chiar in vorbirea formală, dar, de obicei, semivocala este slab perceptibilă. Mai ales secvenţele [ie, ia] apar frecvent şi in neologisme sub presiunea sistemului morfologic, cand e şi a sunt desinenţe, respectiv articol hotărat sau fac parte din morfeme gramaticale: [academiie, academiia, familiie, familiia, studiiez, tutuiesc], rostiri obişnuite şi in pronunţarea standard; in cazul unor verbe neologice se recomandă chiar scrierea cu <ie> inaintea morfemelor –e, -ez, -esc: atribuie, constituie, contribuie, revizuiesc.

Accentul (ca şi intonaţia) este unitate fonetică suprasegmentală deoarece nu poate exista separat, decat alături de unităţile fonetice segmentale (fonemul, silaba,cuvantul fonetic, fraza fonetică) pe care le caracterizează.Rostirea mai intensă a unei silabe dintr-un cuvant, ori a unui cuvant dintr-o propoziţie sau frază, constituie ceea ce numim accent.

El poate să ocupe diverse poziţii:c) pe ultima silabă a cuvantului: colet, coleg, hiat, mister, evident, popor, hexagon etc. d) pe silaba penultimă: fereastră, introduce, lavandă, palmă, paloş etc.e) pe silaba antepenultimă: fagure, latură, inimă, panică, pajură etc.f) pe a patra silabă (de la sfarşitul cuvantului): veveriţă, lapoviţă, chelneriţă, şliboviţă, ferfeliţă etc.g) pe a cincea silabă: şaptesprezece, doi-spre-ze-ce-lea etc.Accentul diferenţiază două cuvinte sau două forme gramaticale ale aceluiaşi cuvant, identice ca aspect (omografele):

barem-barem, (in) lắturi – lături; companie – companie; veselă – veselă; copii – copii; comedie– comedie etc.Silabele care inregistrează un grad inalt de pronunţare sunt accentuată şi celelalte silabe ce se pronunţă cu o intensitate mai

slabă la rostire – neaccentuate. In limba romană, dar şi in alte limbi,cuvintele care au accent, toate cuvintele noţionale (independente, de sine stătătoare), bisilabice, polisilabice, iar in context şi cele monosilabice, sunt accentuate. De regulă, fiecare cuvant noţional posedă un singur accent, adică in cuvant, o silabă este accentuată sau tonică, iar celelalte sunt neaccentuate sau atone. Exemple: dumbravă, lapoviţă, naţional, spectacol, reuşită. Silabele neaccentuate, care se găsesc inaintea silabei accentuate, se numesc silabe protonice ( din greaca: Pro „inainte” şi tonos „accent”), iar cele care stau după silaba tonică se numesc silabe posttonice (lat. post „după” şi tonos „accent”).

Pe langă accentul principal, mai poate apărea şi un accent secundar. Mai ales in cuvintele compuse, pot apărea unul sau mai multe accente secundare. In limba romană, accentul secundar este mai perceptibil decat in alte limbi. In cuvintele compuse, este posibilă, uneori, şi o schimbare de loc intre accentul principal şi cel secundar: unsprezece, dőuăsprezece, bűnăvoinţă. Prefixul de negaţie ne– poartă, de regulă, un accent secundar clar perceptibil, adesea şi alte prefixe cu sens general negativ, ca a- , in- , non- : neadevărat, neavand, neştiinţă, apolitic, inacceptabil, nongrav; şi prefixoidele de tipul arhi - , anti - , auto - , foto - , hiper - , hipo - , super - , tele - , au, de obicei, accent secundar: arhiplin, antiatomic, autoservire, fotomodel, hipertensiv, hipotensiv, superdotat, teleenciclopedie. Accentul secundar poate sta şi in imediata vecinătate a accentului principal: nearsă, neom, porthartă. Accentul secundar al prefixului negativ poate deveni accent principal: nevinovat, nefăcut, involuntar, cand „vorbitorul le simte in opoziţie cu vinovat, făcut, voluntar”. Accentul secundar poate apărea şi in cuvinte la care vorbitorul ezită intre două accentuări posibile: apoi – apoi, bolnav – bolnav, gingaş – gingaş, Ştefan – Ştefan etc.

Accentuarea se realizează de la finele cuvantului după cum urmează: I silabă de la sfarşitul cuvantului, a II-a silabă de la sfarşit, a III-a etc.In limba romană, accentul stă, de obicei, pe ultimele trei silabe ale cuvantului: după locul accentului incepand cu ultima silabă, cuvintele se numesc oxitone: oraş, caiet, student, calendar, picior etc. Din greacă „oxis” – intensitate, putere şi „tonos” – ton, accent.

Paroxitone – de ex.: facultate, culme, munte, floare, frate,dinte, frunză, geantă, revistă, maşină, smoală, fereastră etc. Verificăm practic: fa(IV)-cul(III)-ta(II)-te(I) (accentul se află pe a doua silabă de la sfarşitul cuvantului, acesta este paroxiton).

Proparoxitone sunt cuvintele la care accentul cade pe antepenultima silabă, adică pe silaba a II-a de la sfarşit. In limba romană cuvintele proparoxitone sunt mai puţin numeroase decat cele oxitone şi paroxitone, cedand mult in această privinţă: pasăre, vrabie, corabie, intrecere, salcie, limpede, foarfece, strugure, secetă.

Anteproparoxitone, din gr. „ante” – inainte +proparoxiton. Accentul poate sta chiar pe a cincea sau a şasea silabă de la sfarşitul cuvantului: veveriţele, (al) nouăsprezecelea. De asemenea, şi cuvintele vechi: bivoliţă, lapoviţă, lubeniţă (harbuz),prepeliţă, Damboviţa, Ialomiţa.Tot cuvinte anteproparoxitone sunt şi numeralele cardinale de la 11 la 18 (unsprezece, doisprezece ...optsprezece, inafară de şaptesprezece).Putem concluziona că marea majoritate a cuvintelor au accentuare oxitonă şi paroxitonă. Mai puţin numeroase fiind proparoxitonele şi foarte rare – anteproparoxitonele.

Cuvantul fonetic este alcătuit dintr-o totalitate de silabe, cu un singur accent, dotat cu sens. El poate coincide cu un cuvant lexical, iar in vorbire numărul cuvintelor fonetice trebuie să coincidă cu numărul cuvintelor accentuate.

Cuvintele auxiliare neaccentuate pot fi proclitice şi enclitice. Atunci cand cuvantul neaccentuat se află inaintea cuvatului noţional accentuat la care aderă, el se numeşte lexem proclitic (din greacă „proklitikos – inclinat inainte). Ex: Gandesc la fapte/ de atunci/ la arătări/ din era prea fierbinte/ ce se sparse/ ...

Atunci cand lexemul neaccentuat se află după cuvantul noţional accentuat la care aderă (legandu-se, in general, de acesta prin cratimă) se numeşte enclitic (din gr. „enclitikos” - inclinat in urmă). De exemplu: Alexandru/ simţi/ prelungindu-i-se/ cald/ pe obraz/ ...

Tipuri de accent: I.Sub aspect fonologic: a) Accentul dinamic – de intensitate, de forţă. Din greacă „dynamikos” (de intensitate) este evidenţierea unor silabe dintr-

un cuvant fonetic prin rostirea lor cu o intensitate mai puternică. Caracteristic pentru foarte multe limbi: romană, franceză, spaniolă, germană, engleză,rusă, cehă, gruzină, armeană, azerbaigeană, cazacă, turcă etc.

h) Accentul muzical, melodic sau tonic este evidenţierea unei silabe din cuvant prin rostirea ei pe un ton mai ridicat (mai acut) decat celelalte silabe. Este caracteristic pentru limbile vechi clasice (sanscrita, greaca veche (elina), latina clasică, vechea slavă). Accentul muzical este inlocuit, deseori, cu cel dinamic. In latina populară, incepand cu sec. al II-lea şi terminand cu sec. al II-lea, are loc trecerea definitivă de la accentul muzical la cel dinamic.

c)Accentul cantitativ sau durativ (lat. quantum „cat”) este reliefarea unei silabe din cuvant prin pronunţarea ei cu o durată mai lungă decat celelalte silabe. Lingviştii consideră că limbi cu accent pur cantitativ nu există sau se intalnesc foarte rar. Lingvistul Tomson, spre ex. examinează numai două tipuri de accent – dinamic şi muzical.

j) Accentul mixt - In unele limbi accentul dinamic se impleteşte cu accentul muzical in aşa măsură, incat e greu de deosebit ce predomină: intensitatea sau tonul. Asemenea limbi se numesc limbi cu accent dinamico-muzical, muzical-dinamic sau mixt, ori combinat (ex. sarbo-croata, norvegiana, suedeza, lituaniana, letona, chiar şi germana).

Tipurile accentului sub aspect morfologic: a) Accentul fix sau previzibil. Dacă accentul vizează aceeaşi silabă in toate cuvintele unei limbi, indiferent de numărul silabelor, el se numeşte fix. Cuvintele pot fi mono-, bi-, tri– şi polisilabice, iar silaba lovită de accent – prima, ultima, penultima şi antepenultima. Accentul rămane fix, de asemenea, la derivare, declinare, conjugare in sensul că la adăugarea prefixelor, sufixelor, desinenţei, accentul părăseşte silaba pe care se află, transferandu-se pe altă silabă. Ex. patriot – compatriot, echilibru – dezechilibru.

b) Accentul liber sau imprevizibil şi accentul limitat. Există limbi cu acccent liber (ca: rom., it., sp., bulg., rusă, ucrain.). Accentul (in limba romană) cade diferit (popor, manta, baştină etc.). In alte limbi accentul este dimpotrivă limitat sau condiţionat. De ex., in greaca veche accentul cade, de obicei, pe penultima silabă şi pe ultima (virtu, fratello, bonta, novita) şi foarte rar pe celelalte silabe.

FUNCŢIILE ACCENTULUI FONETIC 1. Funcţia culminativă – funcţia de bază a accentului se mai numeşte contrastivă, culminativă. În torentele vorbirii, alcătuite din inlănţuiri de cuvinte fonetice, accentul fiecărui cuvant, silaba accentuată se prezintă ca o culme, ( de aici şi denumirea - culminativă). De ex.: in cuvintele „universitate”, „filologie”.

2. Funcţia demarcativă. Accentul ca şi fonemele, conţine in sine şi o „incărcătură” suplimentară, prezentandu-se in calitate de mijloc de semnalizare, adică el indeplineşte şi o funcţie demarcativă sau delimitativă. De ex.: a) Digraful oa-, -oa- notează nu numai diftongul ascendent oa (floare), ci şi hiatul binar oa (coagulare). Prezenţa sau lipsa accentului semnalează, de regulă, - in caz marcant – diftongul (oameni, soare, şcoală) şi – in poziţie nemarcantă – hiatul (exploatatoare). b) După cum s-a spus, in limba romană, cuvintele terminate in consoană sunt, de regulă, oxitone. De aceea, variantele cu accent paroxiton ale cuvintelor de tipul: troleibus, televizor ş.a. cunoscute şi in limba rusă sunt considerate incorecte. Accentul oxiton semnalează varianta literară corectă: autobus, document, televizor, transport, troleibus.

3. Funcţia distinctivă. In limbile cu accent liber serveşte pentru a delimita cuvintele. Funcţia fonologică a accentului in limbile cu accent liber poate fi identificată ca funcţie distinctivă. In limba romană succesiunile de foneme: mijloc, mobilă, para, acele, matură, cantă, luate izolat, in afara contextului, nu ne spun incă numic despre ce cuvant sau despre ce sens al cuvantului este vorba. Funcţia distinctivă semantică se manifestă atunci cand cuvintele opozabile aparţin aceluiaşi punct de vedere şi se caracterizează prin aceleaşi categorii gramaticale.

Funcţia distinctivă lexico-gramaticală Accentul diferenţiază sensurile cuvintelor, care sunt omoforme dar apartin claselor gramaticale diferite:subs/adj albie – albie; bunei – bunei;subs / pron acele – acele; subs / verb duduie – duduie; mobilă – mobilă etc.

Funcţia distinctivă sintactică. Pronunţand o frază de mai multe ori şi punand accentul logic de fiecare dată pe alt cuvant, noi transmitem frazei nuanţe de sens diferite.Ex. Maine mergem la teatru. (nu azi, nu poimaine); Maine mergem la teatru. (noi mergem neapărat);Maine mergem la teatru. (la teatru, nu la cinema sau cafenea).

Funcţia distinctivă stilistică. Este vorba de variantele dialectale de ex.: bolnav, duşman, aripă, acolo etc.; de cuvintele marcate stilistic: „aripi zburătoare” (in versuri), folosite de autori pentru a demonstra sau caracteriza coloritul local, arhaic etc.

Intonaţia este un element fonetic legat prin funcţii gramaticale şi valori afective de pauze, pe care le insoţeşte şi le precedă. Rolul ei in vorbire, in marcarea unor raporturi sau situaţii sintactice şi in exprimarea stărilor sufleteşti este deosebit de important, dar posibilităţile punctuaţiei de a reprezenta diversitatea intonaţiilor sunt restranse.

TIPURILE DE INTONAŢII: Intonaţia uniformănormală-vorbirea obişnuită, redată prin propoziţii enunţiative.„Romanul Ion este scris de L. Rebreanu.”Intonaţia ascendentă ridicarea tonului pe ultima silabă a cuvantului final.E specifică mai ales enunţurilor interogative: Tu ai citit romanul Ion? Intonaţia descendentă coborarea tonului pe sintagma accentuată a ultimului cuvant. Este frecventă in propoziţiile imperative. Citiţi romanul Ion! Intonaţia combinată:După o ridicare a tonului urmează o scădere treptată a lui.

Elementele componente ale intonaţiei sunt: melodia, accentul sintagmatic sau frazic, pauzele, ritmul, tempoul şi timbrul vorbirii. In procesul vorbirii aceste componente apar ca un tot unitar.Melodia - modificările relative ale inălţimii tonului de bază al sunetelor vorbirii. Cuvintele, sintagmele, propoziţiile işi au fiecare melodia lor specifică in funcţie de scopul comunicării. Accentul sintagmatic sau frazic se prezintă ca o rostire mai intensivă a unui cuvant din componenţa sintagmei. Pauzele constituie intreruperi ale cuvantului sonor,indeplinind funcţii fiziologice şi lingvistice. Din punct de vedere fiziologic, pauzele se prezintă ca nişte intreruperi necesare la alternarea expiraţiei şi inspiraţiei aerului. In plan lingvistic, ele au efecte stilistice. Ritmul- o alternare de silabe accentuate şi neaccentuate, la un interval egal de timp. El este respectat, in mod special, in comunicarea poetică. „Langă lac pe care norii /Au urzit o umbră fină ...” Tempoul reprezintă iuţeala cu care se pronunţă unităţile lexicale, adică viteza de succesiune a silabelor cuvintelor. Se disting mai multe categorii de tempou: a. lent, măsurat, liniştit, normal; b. accelerat sau grăbit (propoziţiile interogative şi exclamative); c. sacadat; d. incetinit. Timbrul se prezintă ca un colorit specific vocii, folosit la pronunţarea diverselor propoziţii. El redă o anumită stare afectivă a vorbitorului (bucurie, manie, răutate, ironie, tristeţe).

Articolul este partea de vorbire flexibilă după gen, număr şi caz care insoţeşte un substantiv, arătand in ce măsură acesta e cunoscut vorbitorului; totodată articolul individualizează substantivul in grade diferite. După măsura mai mare sau mai mică in care ajută substantivul să individualizeze obiectul denumit, articolul este de două feluri: hotărat (-l, -le, -i,- lui,- lor) şi nehotărat (un, o, unui, unei, nişte, unor ). Numărul elementelor lingvistice care alcătuiesc această clasă este redus; aceste elemente lingvistice nu se folosesc independent, nu dispun de autonomie semantică şi gramaticală; ele s-au gramaticalizat devenind anexe ale numelui – apar in vecinătatea unor substantive(cu unele excepţii, şi altor nume) sau alipite de acestea: un băiat, o fată, băiatul, fata. Conţinutul semantic al acestor elemente lingvistice este foarte abstract: articolele hotărate şi nehotărate nu aduc in relaţie nicio modificare, nicio informaţie suplimentară de ordin lexical. Categoria gramaticală a determinării abstracte cuprinde trei termeni(termenul zero, articolul nehotărat şi articolul hotărat enclitic) şi trei valori: nedeterminat (floare, copac), determinat nedefinit ( o floare, un copac) şi determinat definit(băiatul, cartea).

Articolul hotărat arată că obiectul denumit de substantiv este cunoscut vorbitorului sau considerat ca atare.Se plasează intotdeauna inaintea numelor de persoană masculine: lui Radu, lui Ion şi a celor feminine de tipul lui Carmen, lui Mimi, dar şi a unor nume comune de persoană: lui tata, lui frate-meu. Articolul hotărat apare ca element constructiv in structura unor pronume: dansul, dansa, in aceste cazuri nefiind analizabil; prin articulare, unele adverbe şi locuţiuni adverbiale se transformă in prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale (inaintea, inapoia, in faţa); substantivele articulate hotărat care denumesc momentele zilei sau diviziuni de timp işi schimbă valoarea gramaticală si devin adverbe (ziua, seara, joia, vara).

Articolul nehotărat insoţeşte un substantiv, precedandu-l intotdeauna, arătand că obiectul definit de acesta nu este cunoscut vorbitorului. Articolul nehotărat este determinant al individualizării in raport cu specia sau cu categoria din care face parte obiectul desemnat de substantiv. Formele un si o ale articolului nehotărat sunt omonime cu cele ale numeralului cardinal şi ale adjectivului pronominal nehotărat.1. Se pot deosebi in context: un şi o sunt: a) articole, cand le corespunde nişte (o carte/nişte cărţi);b) numerale, cand la plural le corespunde un numeral (un elev/ doi elevi); c) adjective pronominale nehotărate, cand la plural intră in corelaţie cu unii, unele (o carte/unele cărţi); 2.Cand insoţeşte alte părţi de vorbire, articolul nehotărat le transformă in substantive(du-te-vino/un du-te-vino); Articolul nehotărat poate transforma numele proprii in nume comune (Hercule/ un hercule) 4. Forma de plural a articolului nehotărat nişte poate fi folosită si la forma de singular a unor substantive, conferindu-i un sens deosebit (un peşte/ nişte peşte / nişte peşti) faţă de pluralul articulat 5. Cuvantul nişte cu inţelesul “caţiva”, “un pic de” nu e articol, ci adjectiv pronominal nehotărat(nişte făină).

Articolul posesiv (genitival) se plasează inaintea unui substantiv sau pronume in genitiv, inaintea unui adjectiv posesiv sau a unui numeral ordinal si leagă, de obicei, numele obiectului posedat de cel al posesorului; se numeşte posesiv, deoarece indică posesia (apartenenţa) şi genitival deoarece intră in componenţa intrebării genitivului. Articolul posesiv(genitival)insoţeşte substantivul sau pronumele in genitiv, reprezentante ale posesorului, numai in patru situaţii distincte:- cand substantivul sau pronumele are ca regent un alt substantiv nearticulat enclitic: o carte a scriitorului(a lui);- cand intre substantivul sau pronumele in genitiv şi elementul lui regent (substantiv articulat hotărat enclitic) s-a intercalat un alt determinant: căldura insuportabilă a verii, episodul impresionant al romanului;- cand substantivul sau pronumele in genitiv se află inaintea elementului regent(substantiv nearticulat): ai Patriei feciori; - cand substantivul sau pronumele in genitiv se află intr-un raport de coordonare cu un alt determinant in genitiv al elementului regent: mama surorii, a Mariei, a prietenului etc.

Articolul posesiv se acordă in gen şi număr cu substantivul regent al grupului, reprezentant al obiectului posedat, şi nu cu substantivul sau pronumele pe care-l precedă: pălăria aceasta a tatălui, caietul curat al elevei.

Articolul demonstrativ (adjectival). Articolul demonstrativ (cel, cea, cei, cele, celui, celei celor) (adjectival) leagă un adjectiv de substantivul regent; ajută la substantivizarea adjectivului şi a numeralului (cei tari, cei doi, cel de-al doilea) şi la formarea superlativului relativ (cel mai bun).Cand substantivul are doi determinanţi adjectivali, coordonaţi copulativ, articolul demonstrativ nu apare decat la primul dintre ei: „bogăţia cea splendidă şi vastă”. Articolul demonstrativ apare şi in interiorul substantivelor proprii, nume de persoană, individualizate suplimentar cu ajutorul adjectivelor: Mircea cel Bătran, Ştefan cel Mare. Articolul demonstrativ (adjectival) are flexiune de gen, număr şi caz asemănătoare cu a pronumelui demonstrativ de depărtare acela, de care se deosebeşte prin absenţa elementului iniţial şi a celui final a. Articolul demonstrativ se analizează impreună cu partea de vorbire pe care o insoţeşte; cel apare frecvent ca termen regent, insoţit de un determinant obligatoriu, deci, in aceste situaţii, cel are valoare pronominală (cel de aici/ cea de acolo). Formele articolului demonstrativ se scriu totdeauna intr-un singur cuvant şi trebuie deosebite de secvenţele omonime – pronume interogativ-relativ ce + pronume neaccentuat in D.,Ac. (ce-l intrebi?/ce-i spui?); pronume ce + le (pronume neaccentuat de D. şi Ac. PL.) (ce le dai/ ce le spui).

Substantivul este partea de vorbire care denumește ființe, obiecte, substanțe, locuri, evenimente și o serie de noțiuni abstracte. Este una din puținele părți de vorbire prezente în toate limbile. În propoziție, substantivele au adesea rolul de subiect sau complement direct, pot fi înlocuite de pronume sau pot fi determinate de adjective.

Substantive proprii Elena, Cahul, Dunărea, Unirea Principatelor, Venus, Mercur și substantive comune mar, universitate, oras.Substantive numărabile mar, creion, albină, oraș și substantive nenumărabile: defective de plural : oxigen, nea, liniște, sete, unt, lapte, aur/defective de singular : zori, ochelari, cervide, cuișoare.

Substantive colective: Dupa modul de formare substantivele colective sînt: simple / primare: hoardă, herghelie, neam, stol, turmă, trib, grup, mulțime; derivate cu sufix: aluniș, boierime, frunziș, țărănime, stejăriș, tineret, armată

Substantive simple și substantive compuseSubstantivele simple pot fi primare (carte, floare etc.) sau derivate cu sufixe (bunătate, geamgiu, îndoială etc.)sau obtinute

prin conversiune (bine, rau, frumos)Substantivele compuse sînt formate din două sau mai multe cuvinte cu sens unitar.Prin alăturare cu cratimă: cal-de-mare, argint-viu;prin alăturare cu spațiu: carte de credit, Ștefan cel Mare; prin

contopire sau sudare: binefacere, bunăstare, bunăvoință, untdelemn; prin abreviere: FMI, FBI, OZN.Locuţiunile substantivale sunt grupări de cuvinte cu sens unitar, echivalente semantic şi sintactic cu substantivele.Substantive concrete /abstracte: concrete denumesc obiecte sau substanța constitutivă a unor obiecte: telefon, pantof,

lampă, tablou; abstracte denumesc abstracțiuni: noroc, idee, fericire, atitudine, pace, linișteSubstantive epicene denumesc ființe, dar care au o singură formă pentru ambele sexe: pește, veveriță, elefant .Categorii gramaticale:DeterminareaÎn limba română, substantivele se remarcă prin faptul că articolul hotărît este

enclitic, adică se așază la sfîrșitul cuvîntului și face corp comun cu acesta. Genul substantive masculine / feminine / neutre. Categoria genului se exprimă la substantive cu ajutorul morfemelor

segmentate(sufixe lexicale moţionale şi desineneţe), insoţite uneori de alternanţe fonologice substantive mobile: gască-gascan, leu-leoaică, vulpe-vulpoi sau cu ajutorul procedeului numit heteronimie: băiat-fată, berbec-oaie, frate-soră, cocoş-găină etc. Criteriul terminaţiei nu este decisiv in apartenenţa unui substantiv la un gen sau altul, deoarece nu există reguli stricte in această privinţă. Un substantiv terminat in vocală poate fi masculin: popă, tată, frate, munte, pui, unchi, dar şi neutru: nume, prenume, taxi, fotoliu, colegiu.Un număr redus de substantive au la singular două forme, una de feminin şi alta de neutru, cu sens identic: cătun – cătună, colind – colindă. In cazul unui număr redus de substantive cele două forme diferite de gen se manifestă la plural şi corespund la sensuri diferite: ochi/ochiuri, coarne/cornuri/corni, timpi/timpuri.

Numărul În limba română pluralul se formează prin adăugarea de sufixe (-i, -e, -uri, -le) însoțită și de alte modificări fonetice precum: mutații consonantice, mutații vocalice sau interpunere de alte foneme: om - oameni, roată - roți, fată - fete, steag - steaguri, pijama - pijamale. Unele substantive care denumesc obiecte pereche se folosesc de obicei la plural, dar au inţelesul singularului: ochelari, pantaloni (deşi există şi singularul pantalon, mai rar folosit). Sunt mai multe categorii de substantive folosite numai la singular: - majoritatea substantivelor abstracte care denumesc calităţi, insuşiri, stări fiziologice: curaj, cinste, intuneric, somn, foame, sete, lene, iconoclasm etc. - numele de materie: smantană, sare, piper, vată, mărar, sange, aur, lapte, grau, usturoi - numele sporturilor: fotbal, inot, rugbi, box etc. numele unor domenii ştiinţifice: chimie, fizică, geografie, informatică etc.- numele de culori folosite ca substantive: un verde deschis.Defective de plural: cuvinte imprumutate, neadaptate la sistemul morfologic al limbii romane sau calcuri lexico-gramaticale, cat şi formaţii interne noi. Substantive cu sensuri diferite in funcţie de număr sare (de bucatarie) / Saruri minerale.Substantive cu formă unică la ambele numere vanzatoare, prenume, pronume, nume, vanzatoare, pui, arici.

Cazul (declinarea): În română există cinci cazuri: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ și vocativ. Totuși, spre deosebire de pronume, substantivele pot avea numai cel mult trei forme distincte în funcție de caz: formele de nominativ și acuzativ sînt identice și la fel și formele de genitiv și dativ. În plus nu toate substantivele au formă de vocativ.

Nominativul este forma iniţială a substantivului, care numeşte un obiect, un fenomen şi in propoziţie nu exprimă raporturi sintactice propriu-zise, de aceea el se numeşte caz direct al substantivului. Specificul nominativului constă in aceea că el este cazul nonsubordonării. Prin urmare, indeplineşte in mod normal funcţia de subiect şi de nume predicativ.

Sensul fundamental al cazului acuzativ este dat de funcţia sintactică de complement direct dar poate indeplini si alte func.sint:atribut.

Genitivul este cazul atributului şi exprimă valori şi nuanţe variate: posesia(cartea prietenului); apartenenţa(campia satului); calificarea (frumuseţea pădurii) etc. – toate subordonate ideii fundamentale de posesie. Poate avea următoarele funcţii sintactice: - atribut subs.: propaganda contra fumatului - CI: Luptăm impotriva rutinei - CC: Inoată impotriva curentului(CM).

Dativul este cazul complementului indirect şi are ca termen regent un verb: Solului nu i se taie capul; o interjecţie: Bravo invingătorilor; un adjectiv: Condiţii favorabile dezvoltării. Prepoziţii cu dativul: graţie, datorită, mulţumită, contrar, conform, potrivit, asemenea. Dativul fără prepoziţie poate determina un verb, adjectiv, substantiv de origine verbală indeplinind funcţiile sintactice de:- CI ”Spui munţilor durerea; - atribut: decernarea de premii invingătorilor;- CL: Au stat locului.

Vocativul are o situaţie aparte in sistemul cazurilor: el exprimă o chemare adresată cuiva; poate apărea singur intr-o comunicare: Tinere!Fetelor!, constituind o propoziţie neanalizabilă; poate fi insoţit de o interjecţie: Măi băiete! sau de alţi determinanţi cu funcţie atributivă: Codrule cu rauri line!, insoţit de un nume propriu: Domnule Munteanu, acesta se pune la nominativ; in vorbirea populară şi familiară intalnim şi construcţii cu amandouă substantivele in vocativ: nene Ioane.

Limba latină este limba Romei Antice şi a teritoriilor învecinate Laţiumului. Latina a fost dusă în toate zonele cunoscute ale lumii antice şi a devenit limbă dominantă a Europei de Vest. Latina a fost limba oficială a Imperiului Roman, vorbită din Britania şi Portugalia până la golful Piersic. În evul mediu latina este mijloc de comunicare internaţional ca limbă a ştiinţei, filosofiei, şi teologiei. După traducerea Vulgatei a devenit a doua limbă internaţională după greacă şi a fost folosită până în secolul al XIX-lea în unele universităţi europene. Limba latină nu era originară din Italia, ci a fost adusă în Peninsula Italică în timpuri preistorice de către italici ce migrau din Nord. Limba latină este un membru a subfamiliei italiene de limbi indo-europene. Printre limbile indo-europene non-italice, se înrudeşte cu sanscrita şi greaca şi cu subfamiliile germanice şi celtice. În Italia, latina a fost la început dialectul regiunii din jurul Romei. În limbile italice, latina, falisca şi alte dialecte formau un grup latin diferit de celelalte limbi italice cum ar fi limba oscilor şi a umbrilor. Cele mai vechi inscripţii datează de la începutul secolului 6 î.e.n., cea de pe piatra neagră (lapis niger) din centrul Forumului şi fibula de aur de la Preneste. Limba latină a fost influenţată de dialecte celtice din Nordul Italiei, de limba non-indoeuropeană, etrusca din Centul Italiei şi de greacă, care a fost vorbită în Sudul Italiei din secolul 8 î.e.n. sub influenţa limbii şi literaturii greceşti, care a fost tradusă pentru prima dată în latină. În a doua jumătate a secolului 3 î.e.n., latina s-a transformat treptat într-o importantă limbă literară. Limba latină a fost influenţată de limba oscă. În limba latină se întâlnesc aşa numitele dublete etimologice. Cauza apariţiei acestora este împrumutul multor cuvinte latineşti de origine greacă în diferite perioade. Limba latină a fost influenţată de limba greacă.Această inflenţă a fost considerată cultă, asupra latinei. Influenţa dată a avut loc după extinderea dominaţiei romanice în Grecia şi când a început să se facă simţită cultura elenistă. În aşa fel în limba latină există doi termeni folosiţi pentru una şi aceeaşi noţiune: ampora-amfora; malum-melum. Împumuturile din limba greacă sunt cele mai numeroase şi cele mai importante. Ele au dus şi la schimbări în sistemul fonologic. Periodizarea limbii latine este prezentată în diverse izvoare în mod diferit. O periodizare mai simplificată ce cuprinde etapele :1.latina arhaică-sec.VI-III î.e.n. 2.latina clasică-sec.III î.e.n.-I e.n. 3.latina postclasică-sec.I-III e.n. 4.latina medievală-sec.IV-VIII e.n.

1.Latina arhaică Împărţirea Latiumului în oraşe state a favorizat menţinerea unora diferenţieri dialectale destul de accentuate în limba latină din acea perioadă.În plan lingvistic se impunea pe de o parte diferenţierea dialectală iar pe de altă parte,fortificarea statului centralizat a dus la diversificarea stilistică a limbii latine şi a creat premise pentru apariţia aspectului literar. Spre sfârşitul acestei perioade latina cunoştea stilul oficial administrativ, oratoric, beletristic. Cel mai impunător grai era graiul vorbit la Roma, graiul falisc în cetatea Faler. Sursele scrise ale epocii sunt inscripţiile, fragmente de cântece rituale, legi,acte oficiale, primele încercări de poezie. Amintim câteva particularităţi dialectale: ai – e; ae - e ex: praetor în pretor; au-o, ex: caupo - copo; Căderea consoanei finale m,s ; dispariţia lui h iniţial.2. Latina clasică se caracterizează drept perioada de dezvoltare ascendentă a aspectului literal a limbii latine. Limba literară în dezvoltarea sa nu a pornit de la un aspect cu totul necultivat - deoarece în perioada preclasică se cristalizează forma literară, se formează sistemul limbii, apare aspectul scris şi se statorniceşte o diversitate funcţional stilistică care în perioada clasică se aprofundează. Astfel latina din perioada clasică cunoaşte următoarele varietăţi funcţional stilistice, oficial administrative, juridic oratoric beletristic, se dezvoltă creaţia populară orală (cântecele religioase, elegiile, epistolurile, diversele cântece în stil epistolar). În unele lucrări de specialitate sunt atestate două subperioade ale latinei clasice: Latina de aur; Latina de argint.

Latina de aur: între sec. I î.e.n.-14 e. n. – este faimoasă pentru scrierile în proză ale lui Iulius Cezar, Cicero şi pentru scrierile poetice ale lui Catullus, Lucretius, Virgil, Horatius şi Ovidiu.

Latina de argint este marcată de activitatea literară a lui Tacitus, Seneca, Petroniu. perioadă de declin în literatura latină. Situaţia lingvistică din această perioadă se caracterizează prin coexistenţa a două forme ale limbii-limba scrisă şi vorbită. Latina clasică exprimă concomitent două noţiuni: una cronologică şi una stilistică. Noţiunea cronologică stă între două limite de timp şi aspectul cizelat al latinei stilistice. În aspectul stilistic drept clasică este considerată forma literară scrisă, normal aceea a fost fixată în lucrări de retorica beletristică, istoriografie. În acest sens termenul de latina clasică este sinonimcu cel de latina literară. latina clasică se caracterizează printr-un aspect scris, printr-o diversitate funcţional stilistică şi totodată prin prezenţa foarte redusă a elementului popular.

Latina postclasică. Este perioada de criză a Imperiului Roman.În provincie se atesta iniţial un bilingvism utilizat concomitent ca mijloc de comunicare a latinei băştinaşilor şi a limbilor latine. Latina se impune în stilul oficial administrativ, în religie şi-n învăţământ.Anume în aceste domenii limba latină mai dăinuie şi-n perioada următoare. În vorbire au loc mutaţii ce duc la schimbarea fizionomiei latine. Ea capătă trăsături pronunţate teritoriale dar în virtutea existenţei aspectului literar ea avea în toate provinciile romane un caracter unitar din care cauză unii specialişti o numesc limbă comună care durează până în sec. VII e. n. Se caracterizează prin împrumuturi de elemente populare şi arhaice.

Latina târzie (de la anul 200 e.n. până la primele texte romanice). Importanţi în această epocă sunt scriitorii creştini care, preocupaţi să fie înţeleşi pentru a face propagandă noii religii, scriau voit într-o limbă populară: Tertulian, Augustin Hieronim care a redactat Vulgata, traducerea oficială a bibliei. Din sec. al VI-lea şi până la reforma carolingiană (sec. al VIII-lea) nivelul literar şi gramatical este într-o continuă şi vertiginoasă scădere. Conciliul de la Tours (813) confirmă existenţa unei rustica romana lingua. Câţiva ani mai târziu (842) apare primul text romanic: Serments de Strasbourg).

Latina medievală. Este ultimul aspect al latinei în cea mai mare parte este un aspect scris. Era scris de oameni ce nu cunoşteau latina sau o cunoşteau doar din cărţi şi care o îmbinau cu elemente din limba vorbită de ei. Din care cauză latina din acea perioadă, după aprecierea unor lingvişti aceasta ar fi o antilimbă deoarece ea a pierdut capacitatea de a servi drept instrument de comunicare. Este în cea mai mare parte limba documentelor bisericeşti, juridice, civile care abundau de vulgarisme şi care aveau o sintaxă denaturată. Cronologia latină medievală coincide cu faza iniţială a limbilor romanice şi de

aceea se atesta o influenţă reciprocă a acestora mai ales la nivel de fonetică. Vocabularul limbilor romanice este împânzit pe această cale de împrumuturile latineşti culte ce devin dublete etimologice ale cuvintelor moştenite tot din limba latină.

O noua etapa in evolutia conceptiilor privind clasificarea tipologica a limbilor este marcata de cercetarile lui Wilhelm von Humboldt. Ceea ce este nou in clasificarea propusa de Humboldt consta in faptul ca el adauga celei facute de A. Schlegel al patrulea tip lingvistic si da denumire primelor doua.

1) Primul tip lingvistic (al lui A. Schlegel) Humboldt il numeste izolant. a) R - radacina pura (de exemplu, chineza);b) R + r - radacina + cuvantul auxiliar (de exemplu, birmana)

2)Al doilea este denumit aglutinant; limbile care il compun se caracterizeaza prin afixe, dar in structura lor morfologica prefixele, sufixele si desinentele nu sunt sudate cu radacina cuvantului. 2. Limbile aglutinante:

Tipul sintetic:a) Ra-tipul sufixal (de exemplu, limbile turcice si finice);b) aR-tipul prefixal (de exemplu, limbile bantu);c) R/a-tipul infixal (de exemplu, limba batbika)

Tipul analitic:d) Ra (aR) + r = radacina afixata + cuvantul auxiliar (de exemplu, limba tibetana);3)Al treilea tip il constituie limbile flexionare. Ele se caracterizeaza, spre deosebire de cele aglutinante, printr-o coeziune

perfecta atat intre afixe, cat si intre acestea si radacina. Specifica acestor limbi este si flexiunea interna. Limbi flexionareTipul sintetic:a) Ra - flexiunea interna pura (de exemplu, limbile semite);

b) aRª (Rªa) + r: radacina flectanta (cu flexiune) si afixata + cuvantul auxiliar (romanice, engleza).4)Spre deosebire de invatatii de pana la el, Humboldt mai distinge un tip lingvistic, si anume tipul limbilor incorporante

(limbile unor indieni din America de Nord, precum si unele din limbile din extremitatea de nord-est a Siberiei; ciukota sau luoravetlana). In opozitie cu idiomurile in care exista parti secundare de propozitie dependente de verbul-predicat, in limbile incorporante sunt utilizate, cu aceasta functiune, afixele, care fac corp comun cu verbul-predicat. In limbile incorporante, propozitie nu este insa alcatuita numai din verbe + afixe, ci si din verbe si nume reduse fonetic.

Desi conceptia generala a lui W. von Humboldt contine unele elemente dialectice, totusi teoriile lui privitoare la evolutia tipului lingvistic sunt idealiste, influentate mult de Kant, Schelling si Fichte. Lingvistul german considera ca principalele tipuri morfologice ar reprezenta etape diferite ale unui proces de evolutie unic, incepand cu limbile izolante. Cele mai desavarsite sunt, dupa el, limbile flexionare, iar sanscrita constituie, desigur, tipul ideal.

În lingvistică, identificăm drept metode specifice: 1. metoda comparativ-istorică (axată pe cercetarea diacronică a înrudirii limbilor în baza asemănărilor15), creată la

începutul secolului XIX ca modalitate şi principiu esenţial de studiere a istoriei limbii, cu ajutorul căreia s-a stabilit că limbile înregistrate în arealul european şi indian provin de la limba indo-europeană arhaică ce a dispărut, fără a lăsa documente scrise. Este o met. de studiere a evolutiei limbii,lamureste aspecte semnificative aletrecutului limbilor dar nu poate explica toate evenimentele care au avut loc in evolutia lor. Astfel se disting doua tipuri principale de schimbari la nivel fonetic:-

legile fonetice- care determina de exemplu directia evolutiei cuvantului mostenit din Latina inromana; acestea au caracter obligatoriu si actioneaza o perioada de timp delimitate si cuprindnumai cuvintele care sunt mostenite.

accidente fonetice- care nu au character obligatoriu, nu sunt limitate ca durata. Este o modificareintamplatoare a unui sunet,fara caracter de lege. Acestea se petrec in conditii determinate fara saaiba regularitate si avengura legilor. Adesea, accidentele fonetice produc forme nerecomandate denorma literara:

Asimilarea: consta in modificarea unui sunet dintr-un cuvant sub influenta altui sunet din acelasi cuvant. Asimilarea se petrece atat la nivel consonantic cat si la nivel vocalic.Asimlarea vocalica afecteaza o vocala: “ceolofan/celofan”,

“locomie/lacomie”,“frezer/frizer”. Asimilarea consonantica afecteaza o consoana: “soseta/shoseta” Disimilarea: modificarea conform careia un sunet care apare de doua sau mai multe ori inacelasi context fonetic poate fi

perceput de catre unii vorbitori drept o piedica pt pronuntieceea ce determina o modificare a uneia dintre aparitiile sunetului: “impodubit/impodobit”,“cealanta/cealalta”, “nasip/nisip”.

Metateza :consta in inversarea ordinii de aparitie a doua sunete :“scluptura/sculptura”,”bonlav/bolnav”Sincopa: reprezinta caderea unei vocale in pozitie interconsonantica:“iepurle/iepurele”,“am vint/am venit”,“am vazt/am

vazut” 2. geografia lingvistică, axată pe cercetarea ramificaţiilor teritoriale ale limbii;

dialectologia structurală şi transformaţională, metodă ce pune accentul pe raportul dintre fenomenele continue şi discontinue ale limbajului şi este elaborată recent, deoarece, timp îndelungat, savanţii considerau drept strategie complicată aplicarea perspectivelor structural-transformaţionale în cercetarea limbii vorbite

transformarea unor enunturi in altele fara alterarea sensului. De exemplu, “marele violinist va interpreta o piesa celebra” poate fi interepretata in 3propozitii : “violonistul este celebru”, “violonistul urmeaza sa interpreteze o piesa” sau “piesa e celebra”