Ana Blandiana: Şi aici şi acum

Paul Aretzu: Tragedia neantică

Dora Pavel: Ancheta Acolada -Jurnal de scriitor

Şerban Foarţă: Dragii meisemeni, fraţilor, voi, cetitori

făţarnici

Tudorel Urian: Generalul deGaulle la Bucureşti

Sorin Lavric: Portret de femeie

C.D. Zeletin: Rugul şievadatele de sub escortă

Ion Zubaşcu: Cazul incendiaral poetului disident Viorel

Padina

E.O. Ohanesian: Servicii şiservituţi

ACOLADARevistă lunară de literatură şi artă

Editor S.C. Pleiade Satu Mare - Editura Pleiade

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România

Iunie-Iulie 2008 (Anul II) Nr. 6-7 (9-10) - 28 pagini - 2,50 lei

9-10

Director: Gheorghe Grigurcu y Redactor-şef: Petre Got y Redactor asociat: Ion Zubaşcu

Director general: Radu Ulmeanu

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008

Cuprins:Cuprins:Cuprins:Cuprins:Cuprins:

Radu Ulmeanu: Băşica Băsescu – p. 2Gheorghe Grigurcu: Despre copilărie – p. 3

Ana Blandiana: Şi atunci şi acum – p. 4Barbu Cioculescu: Vitalitatea unei vocaţii – p. 4

Paul Aretzu: Tragedia neantică – p. 5Ovidiu Pecican, Irina Petraş, Ion Pop în Ancheta

„Acolada” (VI) – p. 6Ilie Constantin: Naşterea şi declinul marilor puteri – p. 8

Premiul revistei Acolada - Ramona Ţăruş – p. 8Şerban Foarţă: Lucarnă – p. 9

Mon Ami: Mirador – p. 9Ion Zubaşcu: Spre ce se îndreaptă poezia română – p. 10

Constantin Trandafir: Mişcarea prozei – p. 11Pavel Şuşară: Ion Dumitriu între pământ şi cer – p. 12

Mariana Filimon: Poezii – p. 13Tudorel Urian: Generalul de Gaulle la Bucureşti – p. 14

Constantin Călin: Zigzaguri – p.14-Sorin Lavric: Portret de femeie – p. 15

Diana Câmpan: Despre regândirea unei instituţii – p. 16Luca Piţu: Filosofând şi... teologhisind – p. 17

Constantin Mateescu: Desene în peniţă – p. 18C.D. Zeletin: Rugul şi evadatele de sub escortă – p. 19

Adrian Dinu Rachieru: Radar – p. 20Simona Vasilache: Doctori şi doctorii – p. 20

Ion Zubaşcu: Cazul incendiar al poetului disidentViorel Padina – p. 21

Nicholas Catanoy: Alambicul lui Ianus – p. 22S-a stins din viaţă Profesorul Nae Antonescu – p. 22Adrian Ţion: Festivalul Internaţional „Fără bariere”– p. 23

Nicolae Florescu: Reevaluări – p. 24Ovidiu Pecican: Fluxuri şi refluxuri corporale – p. 24

E. O. Ohanesian: Servicii şi servituţi – p. 25I.Z. : O performanţă gazetărească dizgraţioasă – p. 26

Voci pe mapamond: Peter Thabit Jones – p. 27Gheorghe Grigurcu: Alegeri şi chirurgie – p. 28

Gabriel Dimisianu: Vremuri interesante – p. 28

Ilustraţie p. 1: „Picasso”, de Luciana Tămaş

ISSN 1ISSN 1ISSN 1ISSN 1ISSN 18888843 – 5643 – 5643 – 5643 – 5643 – 564545454545

Redacţia şi administraţia:Str. Ioan Slavici nr. 27

Satu MareCod Poştal 440042Fax: 0361806597Tel.: 0744537964

On-line: www.editurapleiade.eu(revista AAAAAcoladacoladacoladacoladacolada în format PDF)

E-mail: acolada@editurapleiade.eu| | || | || | || | || | |

Revista Acolada se difuzează în toată ţara prin reţeaua Rodipet.În Bucureşti, poate fi cumpărată şi de la librăria Muzeului

Literaturii Române(Bulevardul Dacia)

Abonamentele se pot face direct, prin mandat poştal, la adresaredacţiei, sau în contul S.C. Pleiade S.R.L:

RO39PIRB3200708229001000, Banca Piraeus, Satu Mare, iarpentru instituţiile bugetare la Trezoreria Satu Mare, Cont

RO34TREZ5465069XXX001050. Cod fiscal: RO 638425.Costul unui abonament pe 3 luni (sau multiplu de 3) este 9 lei

(sau 18 etc.), incluzând preţul şi taxele de expediere.

TTTTTipogripogripogripogripografafafafafia Gia Gia Gia Gia GARAMOND TIP SRLARAMOND TIP SRLARAMOND TIP SRLARAMOND TIP SRLARAMOND TIP SRLCluCluCluCluCluj-Nj-Nj-Nj-Nj-Napocaapocaapocaapocaapoca

În virtutea respectării dreptului la opinie, redacţia AAAAAcoladeicoladeicoladeicoladeicoladeipublică o diversitate de opinii ale colaboratorilor, fără să-şi

asume responsabilitatea pentru acestea.

2

Manuscrisele primite la redacţie nu se înapoiază. Suntprivilegiate textele în format electronic.

AAAAAcoladacoladacoladacoladacolada apar apar apar apar apare sub egida şi cu un se sub egida şi cu un se sub egida şi cu un se sub egida şi cu un se sub egida şi cu un spripripripriprijinjinjinjinjinfffffinanciar al Uinanciar al Uinanciar al Uinanciar al Uinanciar al Uniunii Scriitniunii Scriitniunii Scriitniunii Scriitniunii Scriitorilor din Rorilor din Rorilor din Rorilor din Rorilor din Româniaomâniaomâniaomâniaomânia

| | || | || | || | || | |

Băşica BăsescuBăşica BăsescuBăşica BăsescuBăşica BăsescuBăşica Băsescuconcediu medical, cu un potop de lacrimi de crocodil, luându-i urgent locul în posturade candidat prezidenţial şi făcând apoi pe dracu-n patru (respectându-şi, probabil, opromisiune secretă) pentru a-l demite pe naivul, pe atunci, Tăriceanu, în favoarea luiStolojan. Doar că, pro-Stolojan fiind, nu a luat în calcul o anume cerbicie liberală,bazată, de ce nu, şi pe puterea financiară a lui Dinu Patriciu. Mare luptător împotriva„sistemului ticăloşit”, i-a menţinut cu dragoste în funcţie pe şefii SRI şi ai ParchetuluiGeneral, până la defecţiunea agentului Omar, care şi acum îl numeşte plin de respect„Profesorul” pe mentorul său. Obligat până la urmă să-i destituie pe cei doi, a ales unpesedist, reprezentant deci al atât de blamatului sistem, pentru şefia la SRI, şi nişteoameni de paie la Parchet şi la DNA. A provocat, prin şantaj, demisia unui ministruincomod la Justiţie (Chiuariu), a refuzat apoi numirea celui nou propus (Norica Nicolai),din nou prin încălcarea prevederilor constituţionale.

Corupţia fiind o componentă de bază, fundamentul chiar al sistemului„ticăloşit”, campionul autoproclamat al luptei împotriva acesteia şi-a dat, de la bunînceput, arama pe faţă. Iniţial, ca proprietar al cunoscutului apartament dinMihăileanu şi beneficiar al unei imunităţi – false, spun cunoscătorii –, în DosarulFlota, pe perioada mandatului. Apoi, prin miniştrii PD şi prin Videanu la Primăriacapitalei, i-a favorizat, în văzul lumii, pe rechinii asfaltului şi alţi piraţi din propria-igaşcă, cu sau fără probleme la ochi.

La alegerile locale, a pus în practică exact ceea ce i-a reproşat cu atâtaaplomb lui Ion Iliescu în campania din 2004, implicându-se făţiş în campaniaelectorală a PD-L. În viziunea băsesciană, Constituţia e o batistuţă în care îşi poatesufla nasul oricând pofteşte şi indiferent de cantitatea şi consistenţa virală aconţinutului.

Din fericire, electoratul român dă semne din ce în ce mai evidente desastisire în faţa fumurilor dictatoriale ale personajului. De la refuzul prezentării laurne până la votul explicit anti-Băsescu la Primăria Bucureştiului, se conturează totmai clar un eşec răsunător al PD-L la alegerile legislative din toamnă, dar, şi maievident, o catastrofă la cele prezidenţiale din 2009. Dacă până nu demult oriceîncercare de candidatură împotriva Băsescului părea ceva derizoriu, acum oricine,cu o minimă vizibilitate politică, pare îndrituit să aspire la detronarea fostului idol.După cum ulciorul nu merge de multe ori la fântână, băşica cam băşicată deja aBaştanului riscă să se spargă cu totul în viitorul apropiat.

Radu UlmeanuRadu UlmeanuRadu UlmeanuRadu UlmeanuRadu Ulmeanu

Băşica Băsescu se dezumflă tot mai mult. Iar personajul,de un humor trist, involuntar acum, care s-a înfrăţit la GoldenBlitz cu un alt personaj pe măsura lui (panglicar, cartofor,bişniţar, spuneţi-i cum vreţi ), pe nume Gigi Becali şi duce alianţalor personală spre culmile democrat-liberalismului în zbor, acestmarinar cu alură morală de Hopa Mitică de care Regele Mihaise ruşinează să-l invite la Nunta de diamant a Majestăţii Sale,de frică să nu-şi sufle nasul în vreo faţă de masă în faţa RegineiSofia a Spaniei, face din ce în ce mai mult o figură de homunculavortat al comunismului, a cărui condamnare ipocrită, de faţadă,a rostit-o în Parlamentul României. De faţadă, pentru că singuruld-sale interes a fost să-şi câştige capital politic, nefiind urmată

de niciun act concret. Avem în continuare (şi o vom mai avea mult timp de acumînainte) nostalgia mult promisei legi a lustraţiei. În schimb, istoria cândva obsedanteiperioade comuniste e absentă şi acum din manualele şcolare de istorie, CNSAS escoasă pe tuşă de Curtea Constituţională, ce face sluj în faţa instituţiei prezidenţiale, iarfosta Securitate e bine mersi prin reprezentanţii ei aflaţi în structurile de conducere aleserviciilor secrete, făcute şi ele preş, deocamdată, pe pragul Palatului Cotroceni.

Deocamdată, căci marea lor calitate e să-şi trădeze stăpânul vremelnic, aşacum au făcut cu Ceauşescu, apoi, în 1996 cu Ion Iliescu şi, pe rând, cu EmilConstantinescu şi Bombonel, în prezent preferat la ronţăire de către DNA-ul prezidenţial.Încât nimic nu-i garantează nici lui Băsescu fidelitatea dusă până la capăt, de tip „Gardamoare, dar nu se predă!”, a acestora. Dimpotrivă.

Singura performanţă, cu adevărat remarcabilă, a lui Traian Băsescu esteaceea de-a fi spart dreapta politică, în care de altfel a intrat prin efracţie, şi de a-ioferi acum stângii, reprezentată de alianţa refăcută PSD-PC, puterea pe tavă. Ceeace nu l-a împiedicat, aproape tot timpul mandatului, să vocifereze împotriva PNL,care s-ar fi aliat cu „prostănacul” de Geoană şi cu „bătrânul edec” Ion Iliescu.

Problema cea mai gravă pe care o ridică acest trist personaj este aceea acatastrofalului său exemplu personal. Într-o perioadă când fibra morală a poporuluinostru este (încă!) grav afectată de deceniile de comunism de tip sovietic, bazat peteroare, hoţie, minciună, falsificarea tuturor valorilor morale, am avut parte de asemeneaconducători care şi-au făcut, la rândul lor, un stindard din acest tip de comportament,nu amoral, ci orientat chiar împotriva oricărei morale. Băsescu a venit clamândindependenţa justiţiei, dar şi-a subordonat imediat Parchetul general şi DNA,proclamându-se, contrar Constituţiei, membru şi conducător al Curţii Supreme deJustiţie. Adus pe val de alianţa cu PNL, l-a trimis rapid pe „dragă Stolo” al său în

AAAAAtttttenţie! Nenţie! Nenţie! Nenţie! Nenţie! Numărumărumărumărumărul 1ul 1ul 1ul 1ul 11 al 1 al 1 al 1 al 1 al AAAAAcoladeicoladeicoladeicoladeicoladei v v v v va apăra apăra apăra apăra apărea laea laea laea laea lasfârşitul lunii augussfârşitul lunii augussfârşitul lunii augussfârşitul lunii augussfârşitul lunii augusttttt

Cronica literară

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 20083

DesDesDesDesDesprprprprpre copilăriee copilăriee copilăriee copilăriee copilărie

Una din temelepredilecte aleeseurilor AneiBlandiana estecopilăria. Această„inimă a tuturorvîrstelor”, cum onumea Blaga, pare săfie, dacă nu tiparuld-sale sufletesc(acesta credem că arfi mai curîndtinereţea ), cel puţinun germene pururi

activ, un „fenomen originar” nesleit, de care poetadevine conştientă în măsura în care-i resimte efectul înplanul structurării sensibilităţii. În consecinţă analizaintrospectivă la care o supune posedă o plinătate lirică,o iradiantă acoperire în trăire. Nostalgia celei dintîietape de viaţă e cu atît mai intensă cu cît autoarea opercepe ca o predestinare posibilă, cu o împlinire doarparţială, spaţiul moral rămas gol fiind propice tocmaiînfioratului examen de sine. Fiecare individ este croitde la naştere pentru o anumită vîrstă. Mersul vieţii nue decît „bîjbîirea febrilă şi dezorientată” în vedereaîncadrării într-însa, atît de adesea contrariate de feluriteobstacole, dar pe care o putem intui privindu-i atent pecopiii în ale căror trăsături în curs de formare e înscrisăvîrsta ce-i pecetluieşte: „Şi astfel descopăr fără uimireîn şoimii recitînd cu patos naiv la televizor,cvadragenarii pe care îi voi privi la bătrîneţe, pe acelaşiecran, spunîndu-şi plini de importanţă părerea. Nuexagerez nimic - există copii de patru ani în ale cărorfragede trăsături se pot descifra lunecuşurile vîrstei demijloc, există fetiţe de patru ani jumătate cupriviri şi inflexiuni de femei fatale, după cumexistă bătrînei cu priviri de liceeni şi bunicuţe cusfieli de adolescente”. Tuşant e faptul că poeta sestrăduieşte a evita să judece copilăria de pe poziţiaadultului, nu o dată opac la ceea ce el însuşi a fostcîndva, apropiindu-se pe cît cu putinţă de starea vîrsteimirifice spre a-i surprinde imanenţa. În procesul, eternulproces dintre adult şi copil, ea devine astfel avocatulcelui din urmă , spulberînd bunăoară clişeul copilăriei„eminamente fericite”. Ce înseamnă de fapt formula„indigestă”, mixtură „de invidie şi dispreţ”, prezentă pebuzele maturului în legătură cu o copilă: „Ce ştie ea?Ea e fericită”? Nimic decît platitudine, mistificare, din„necinste” sau măcar din „neştiinţă”. Întrucît copilărianu e lipsită de spaime şi de suferinţe exacerbate desensibilitatea ascuţită a vîrstei, proporţional posibil maigrave decît ale adulţilor, din pricina unui cîmp derelativizare, de amortizare. Prezumata ei „fericire”, săspunem mai bine inegalabila ei autenticitateexistenţială vine din prospeţimea extraordinară asimţurilor care înregistrează o lume născîndă, ostrălucire a vieţii incipiente, care - poeta nu se sfieştesă afirme - sugerează „geniul de a fi”. Mirajul copilărieirezidă în capacitatea micuţilor de-a priza lucrurile înabsolutul lor şi, mai mult decît atît, de-a găsi „asociaţiifragede” între ele, legături de-o mare expresivitate pecare ochiul blazat al adultului nu le mai înregistrează:„Îmi vin în minte cîteva asemenea dovezi pline de hazşi de intuiţie, pe care le spicuiesc la întîmplare dintr-oîndelungată atenţie, aplecată, cu admiraţie şiintimidare, asupra transparentei, magicei sfere aspiritului copilăresc. Nu cred să fi admirat vreodatămetafora celebră a vreunui mare poet mai mult decîtformula acelui băieţel care, întrebat cum i se pare sifonuldin care băuse pentru prima oară, mi-a răspuns că aregust de picior amorţit. Sau uimirea, de o nemărginităingenuitate, a altuia cînd, arătîndu-i-se hotelul Intercon-tinental, a căutat plin de nedumerire în jur şi a întrebatunde este marea lui, pentru că noţiunea de hotel i seasocia fatal noţiunii de mare”. Întocmai ca atunci cînddesenează, copiii se arată capabili a găsi în verb aceapotenţă mirabil-inaugurală pe care, semnificativ,suprarealismul şi-a anexat-o drept unul din principiilesale productive.

Ana Blandiana se arată decisă a repune îndrepturi condiţia lăuntrică a copilului. Întorcîndu-se înlocuri cunoscute în primii ani de viaţă, recitind o cartedescoperită pe atunci, reîntîlnind o cunoştinţă dinaceeaşi perioadă, îşi dă seama, natural, de„senzaţionalele schimbări de perspectivă” ce-au

intervenit, dar, concomitent, de uluitoarea capacitatea privirii copilului de-a metamorfoza, de-a colora totul„în nuanţele pasionale ale creşterii”: „Tot ce am cunoscutatunci există în mine intact şi intangibil, dublu aureolatde nimbul difuz al minunii şi al nesiguranţei. Revenindpe urmele vechi, de fiecare dată mă aştept să descopărtotala neadecvare la realitate a reprezentărilor, convinsede realismul lor, ale copilăriei mele. Înaintez, emoţionatămereu de posibilitatea de a nu mai găsi nimic din ceeace mă împodobise atunci; s-ar fi putut atît de simpluîntîmpla ca totul să nu fi fost decît fructul frumos coptîn anticamera somnului”. Evident, realitatea trădeazăimplacabil iluzia pruncului de odinioară, un Don Quijoteîn felul său. Însă negăsind mai nimic din ceea ceconstituise mirajul său iniţial, poeta nu cantonează îndezamăgire, ocoleşte scepticismul sterp, devenitcutumă a etăţii adulte. Preferă a se opri asuprasubiectivităţii d-sale iniţiale, inconştiente de propriile-iputeri, dar acţionînd asupra realului pentru a-l pune înacord cu sine. Înainte de-a se supune lumii, copilulîncearcă să supună lumea corectînd-o „din mers”.Fenomen pe care, practicîndu-l în paralel cu evoluţia întimp a fiinţei, autoarea ne mărturiseşte că nu l-a pututferi de reverberaţia tot mai acentuată a imaginarului înprimele tresăriri de conştiinţă critică, împrejurare ce adeclanşat un simţămînt de culpabilitate: „Conştientăde înclinarea - pe care mi-o ascundeam şi mi-o iubeamca pe un viciu - de a lăsa fantezia să se amestece illicitprintre adevărurile înconjurătoare, luîndu-le culoarea şiimitîndu-le forma, încît o privire străină, oricît denesuperficială, nu le-ar fi putut deosebi între ele, amtrecut prin anii aceia uluitori cu un continuu sentimentde vinovăţie, cu perpetua spaimă de a nu-mi fi

demascată corectura, cu atît mai complicată cu cît nuo mai deosebeam nici eu”. Această inexorabilă înaintareîn devenire accentuează instanţa lucidităţii. Autoscopiacuprinde un areal treptat lărgit al încrengăturilor expli-cative, ponderea intelectului sporeşte. Plecînd de laobservaţia curentă că fiecare om are parte de un locsau de un timp idealizat, că e dispus să-şi asume„bănuitele circumstanţe ale perfecţiunii”, configurîndu-seîntr-un termen de comparaţie peren, „într-un universmereu ambiguu şi fără încetare străin”, autoarea seopreşte la distincţia dintre poeţii născuţi la sat şi ceinăscuţi în oraş. Care sînt şansele lor? Cei dintîi paravantajaţi avînd ca temelie „veşnicia” ce „s-a născut lasat”, precum şi întreaga ambianţă naturală, mii şi miide ani de stabilitate, spre deosebire de citadinii cevieţuiesc „nerăsfăţaţi de păduri, neîngînaţi de izvoare”şi „învaţă plantele din manualele de şcoală”. Oraşul eîncă „necopt în noi”: “Cîte generaţii va fi nevoie să treacăpentru a învesti asfaltul cu sentimentul stabilităţii,pentru a face dintr-o încrucişare de bulevarde, matcăşi peisaj natal? Nu milenii, desigur, dar destul timppentru a şti de pe care turlă răsare soarele şi pe careterasă apune”. Transpare şi aci arhetipul impactuluidintre copilărie şi maturitate. Satul e copilăria, oraşul ematuritatea, făcînd ca odraslele mediului rustic să poatăfi „banal dezrădăcinaţi în oraş, dar niciodatădezrădăcinaţi în lume: universul păstrează pentru ei,niciodată ofilit, punctul de pornire, punctul de sprijin,punctul de refugiu”. Totuşi ce se întîmplă cu poeţii sortiţitoposului urban? Care ar putea fi soluţia lor salutară?„Să nu simplificăm. Sînt poeţi care vin dintr-o idee aşacum alţii vin dintr-un sat. Nu există refugiu mai primitordecît o idee crezută, şi nu cunosc mai total cataclismdecît prăbuşirea unei idei pe care au fost întemeiateexistenţe şi arte”. Un oraş ori un sat pot fi deopotrivăşterse de pe faţa pămîntului, lăsînd însă în urmă tradiţii,nostalgii. Însă o idee dispărută e topită integral în neant:„«Crede-mă că n-ai fi afirmat cu atîta putere echilibrulprimordial al umanităţii, dacă nu l-ai fi pierdut mai întîi»- spune un erou hölderlinian, şi afirmaţia presupune,înaintea pierderii, înaintea regăsirii, deţinereaechilibrului”. Concluzia: sînt necesare locuri, timpuri,idei (putem presupune că locurile şi timpurile seconvertesc în imagini cu funcţie de idee), spre care neputem întoarce, deoarece ele sînt în stare „să ia asupralor coordonatele perfecţiunii”. De prisos să maidemonstrăm că asemenea „puncte” fabulos favorizate

nu reprezintă decît echivalenţe ale copilăriei noastrefunciare. Feţe ale polimorfismului său inepuizabil, vi-tal.

Nu mai puţin elocvente ni se înfăţişează aceletexte ale Anei Blandiana care ilustrează interferenţadintre copilărie şi tinereţe (ultima, aşa cum spuneam,structură a personalităţii d-sale, vădită în idealismul etic,în pasionalitatea fie şi cerebralizată a expresiei şi nu înultimul rînd în militantismul civic ). Cîteva principii de

viaţă, nuclee ale fiinţei morale, se vădesc nutritedeopotrivă de naiva, copleşitoarea deschidereinfantilă şi de elanul juvenil, conturînd o

personalitate coerentă în dinamismul său perfecţionist.Dintru început, poeta întrezăreşte ideea melioristă „căorice mi se întîmplă se întîmplă spre binele meu, că,indiferent cît de dramatică, orice întîmplare e oexperienţă şi orice experienţă e un cîştig” şi dorind săajungă „mare”, se consolează că orice necaz o ajută sămai „înveţe” ceva şi astfel să „crească” mai repede.Aşadar avem a face cu o „concepţie de viaţă” montatăpe recunoaşterea unui „destin literar”, conform căreia„orice mi se întîmplă reprezintă un spor de cunoaştereşi, la rîndul lor, toate jertfele de pe altarul cunoaşteriiau, cu puţin noroc, şansa de a fi aprinse de ochiul zeuluişi transformate în pagini, eu însămi nu sînt decît un prilejdat vieţii să se întîmple, un martor benevol şi plin deatenţie al propriilor mele tragedii”. Oricît de distilată, omentalitate aurorală e aci prezentă. După cum se iveşteşi-n notificarea următoarei convingeri purcese dintr-unsubiectivism (solipsism) ingenuu: „Sînt dintotdeaunaconvinsă că lucrurile nu există decît în măsura în carele credem şi nu ne îndoim de ele”. Aspiraţia unei deveniricontinue, a unei „creşteri” întinse pe întreg arcul vieţiie de asemenea contrasă într-o constatare normativă cespulberă satisfacţia prozaică a „realizării” psihofizice, aatingerii unui punct final al existenţei: „Nu existăm, ciexistăm spre ceva, puterea ascunsă în această infimăparticulă gramaticală este determinantă”. Destinelecontează doar pentru că „numai mişcarea lor avîntatăşi neîntreruptă spre un punct şi el mişcător neinteresează”. Simptomatic, autoarea se identifică cusoarta unei plante, care are aerul a întrupa „o linişteaproape egală cu libertatea, o seninătate aproapecomparabilă cu forţa”. În dezvoltarea lor discretă, lipsităde convulsiile unei conştiinţe aparente, plantele îşidisimulează destinul prin chiar neputinţa de a-i visaschimbarea: „Oricum, se confesează Ana Blandiana,cred că mi-aş fi dorit un destin vegetal şi aş fi optatpentru el, dacă nu mi s-ar fi cerut să optez şi acolo întrestatutul trandafirului şi cel al urzicii sau volburei şi dacăaş fi fost sigură că, mult sub sau peste înţelegerearegnului nostru animal, în alte stări de agregare şi înalte sisteme de măsurare, seninătatea plantelor nu seţese, la rîndul ei, din mai complicate şi mai subtilespaime”. Oare plantele nu reprezintă copilăriapermanentă a vieţii pe pămînt?

GheorGheorGheorGheorGheorghe Grigurghe Grigurghe Grigurghe Grigurghe GrigurcucucucucuAna Blandiana: A fA fA fA fA fi sau a privii sau a privii sau a privii sau a privii sau a privi, Ed.Humanitas,

2005, 216 pag.

MerMerMerMerMersul vieţii nu e decît „bîjbîirsul vieţii nu e decît „bîjbîirsul vieţii nu e decît „bîjbîirsul vieţii nu e decît „bîjbîirsul vieţii nu e decît „bîjbîirea fea fea fea fea febrilă şi dezebrilă şi dezebrilă şi dezebrilă şi dezebrilă şi dezorientorientorientorientorientată” în vată” în vată” în vată” în vată” în vederederederederedereaeaeaeaeaîncadrării întrîncadrării întrîncadrării întrîncadrării întrîncadrării într-însa, atît de adesea contr-însa, atît de adesea contr-însa, atît de adesea contr-însa, atît de adesea contr-însa, atît de adesea contrariatariatariatariatariate de fe de fe de fe de fe de feluriteluriteluriteluritelurite obse obse obse obse obstttttacole, dar pe caracole, dar pe caracole, dar pe caracole, dar pe caracole, dar pe careeeeeo puto puto puto puto putem intui privindu-i atem intui privindu-i atem intui privindu-i atem intui privindu-i atem intui privindu-i atent pe copiii în ale cărent pe copiii în ale cărent pe copiii în ale cărent pe copiii în ale cărent pe copiii în ale căror trăsături în curor trăsături în curor trăsături în curor trăsături în curor trăsături în curs de fs de fs de fs de fs de fororororormarmarmarmarmareeeeee înscrisă vîre înscrisă vîre înscrisă vîre înscrisă vîre înscrisă vîrsssssttttta ce-i pecea ce-i pecea ce-i pecea ce-i pecea ce-i pecetluieşttluieşttluieşttluieşttluieşte.e.e.e.e.

LLLLLuciana Tămaş: Brâncuşiuciana Tămaş: Brâncuşiuciana Tămaş: Brâncuşiuciana Tămaş: Brâncuşiuciana Tămaş: Brâncuşi

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008 4

Flux-RFlux-RFlux-RFlux-RFlux-Refefefefefluxluxluxluxlux

VVVVVitititititalitalitalitalitalitatatatatatea unei vea unei vea unei vea unei vea unei vocaţiiocaţiiocaţiiocaţiiocaţii

timpul cosmic/ vremea mai vrea/ să mă rabde//moartea-şi adie/ apropierea// vremea sortită/ lunecălin// pajura nopţii/ umbreşte sorocul// de acum seaude/ o iarbă deasă/ crescând din omoplaţi” (iarba dinomoplaţi). O gestică largă întăreşte vocea: „cine arputea cumpăni/ vremea şi semnele?// pe cândnoaptea îşi lasă/ neagra încercuire/ stelele măocolesc/ furându-mi/ aşteptata îndelung luminare”(şerpi şi cocori).

Omeneşte, două firi luptă în cântăreţ,astfel simbolizate: „cândva/ în miez de timpnoptatic/ în bătaia stelelor/ arzând în stare

născândă/ omoplatul stâng mi se făcu aripă/ cel dreptfu de plumb legănat”. pecetea pajurei – titlul unui poem– purtată pe frunte este, concomitent, semn de nenorocşi de împlinire, străluminare şi cădere. Or, dacă ţinemseama că aceste versuri de limpede romantism şiexprimând jurnalul liric al unor tinereşti zbuciumăriaparţin unui eu pe calea nonagenariatului realizăm şivitalitatea fără seamăn a unei nebiruite vocaţii. Pestetristeţi se aşterne o pojghiţă de aur...

Numai că şi sus e un pustiu, unde „tălpile mise desprind/ de şovăiala temătoare/ din arboriirăstigniţi/ ai tărâmului/ în care îmi număr zilele/ şinopţile-mi tângui” (covor de văzduh). O stăruitoaremelancolie îl apropie de Bacovia: „în plin miez de ziuă/amugesc violet/ precum Bacovia// cerul e de oseninătate/ copleşitoare şi grea –/ dar pe dinlăuntru/n-am cum opri/ ploaia vineţie a melancoliei/ adiereanecurmatului asfinţit/ aşternându-mi pe frunte/nimbul trist al neocolitei treceri” (bacoviană). Şibacovian este chiar sfârşitul poemului: „şi plouătemător/ şi ninge o sfârşeală lină –/ amurgesc în rouaîntunecându-se/ în miezul de ziuă”.

Mai dedicat cititorului, printr-o maiconcentrată economie a verbului, prin suflul elegiacegal sieşi, placheta clepsidra oarbă (edit. AlexandruLungu şi Galateea, 2008), tipărită în 111 exemplare,fiecare din acestea înzestrat cu o cronografie originală),poartă aceeaşi trimitere, dincolo de cuvinte, celei maiiubite dintre fiinţe. Ca şi la precedentul volum, ne-amaventura căutând explicaţii sau povestind acestlamento în mai multe corpuri/ titluri, un lamento laadresa timpului, al tentativelor de alchimică factură dea-l stăpâni, lamento din care generează magnificetablouri: „sus/ la începuturi de timp/ apele-şi aştern/îndelung aşteptarea// văzduhul frăgezeşte/ trecereaşi desfrunzirea/ pădurii migratoare// apele fărăîngrădire/ duc clipa uitucă/ prin scorbura rătăcită/ aaducerii aminte// frunza pe apă/ pluteşte lumea/ înneînţelesuri” (frunza pe apă).

Poate că îngerii sunt numai vedenii aleochiului, poate că nu ochii, ci apele orbesc, îngerii sesting, căutarea stelei polare rămâne zadarnică.Aşteptarea morţii este privită cu stoicism, totuşi ca unpreludiu la însăşi scufundarea vremilor: „la ţărmulpierdut/ al râului fără de nume/ aşteptarea/ luntrii denegură/ mă apropie/ de marginea vremilor// luntraşulascuns/ îşi adânceşte/ tăcerea şi umbra// cerul parea-şi pierde stelele// luntrea aşteaptă/ tot mai aproape/scufundarea vremilor” (Cântecul lebedei).

O lacrimă încheie acest intim mesaj de căldurăa destăinuirii sinelui, o lacrimă care „îşi caută locul/ încare să cadă// ocolul uitării/ se’mprejmuie/ deînstrăinări fumegânde// plânsorile necuvântate/oarbe alunecă/ pe albia neîntoarcerii/ către spusa denicăieri.”

Lacrimă care poate fi şi litera din urmă.

Bar Bar Bar Bar Barbu Cioculescubu Cioculescubu Cioculescubu Cioculescubu Cioculescu

Contemporan cu poeţii generaţiei pierdute, înrândurile cărora cultiva acea poezie modernă, de unînflăcărat lirism ce avea să fie interzisă chiar în anulcând părăsea băncile facultăţii de medicină, AlexandruLungu prezintă unicul şi fericitul caz de longevitatepoetică din literatura noastră actuală, o necurmatăslujire a muzelor desfăşurată pe mai bine de şasedecenii de-a lungul cărora a publicat peste patruzecide volume de versuri.

Alegând exilul în anul 1974, a practicatmedicina în Germania federală, unde şi-a publicat, dealtfel, aproape toate volumele de versuri, iar între anii1990 – 1999, alături de soţia sa Micaela a fost editorulşi redactorul caietului solstiţial de poezie Argo, unde obună parte din grafică îi aparţinea. Voce originală înlirica exilului românesc, Alexandru Lungu a evoluat înliniile generale ale versului liber, pe canavaua unuifolclor cu termeni clasici şi alţii de proprie factură, înviziune suprarealistă cu tangenţe baladeşti.

Faţă de începuturi – volumul Ora 25, premiulde poezie „Ion Minulescu”, pe anul 1946 –, lirica i s-asituat pe trepte suitoare de abstractizare, de ermetismludic, bogat în forme imaginative, dar mai departe înposesia unei intime muzicalităţi, covârşitoare în Ora 25,de secretă ritmare, în producţia ulterioară, în caredomină, paradoxal, o anumită economie a verbului. Cutoatele asigurând spunerii lirice un cert grad deritualitate, de ceremonie a decorului şi componenteloracestuia, din toate regnurile. Aparent neutral,tonul e dramatic, pe măsura întrebărilor pecare le ridică.

Titlul celui mai recent volum al dlui AlexandruLungu, Îngerul şi îngera (Edit. „Vinea”, Buc., 2008),dedicat „dincolo de cuvinte şi peste timp Micaelei pearipile nesfârşite ale iubirii”, are, asemeni celorlalte

numite aici doarla număr, înmiez, temaiubirii, un erosd e p ă ş i n dcorporalitatea,timpul, spaţiulcelebral într-unlamento sobruîn egalitateatonului, nu maip u ţ i npronunţându-se„la apa uitatuluivavilon”, deciîntr-un exil spiri-tual. Livresc,într-o epocă cese revendică dela postmo-d e r n i s m ,A l e x a n d r uLungu se află

acolo unde mediul demersului său liric este cartea –cărţi de apă, purtând „frunza sortită/ până dincolo degraniţa vremii”, cărţi de foc, în care „din tăciunelenestins zbucnesc/ flăcări mistuind misterii”, cărţi depământ, apoi îngemănând „lumina şi norii”, cărţi devăzduh, fremătând marea trecere. Termenul e blagian,vom mai întâlni în lirica lui Alexandru Lungu asemeneaoseminte, într-o elitară descendenţă.

Zburător, prin excelenţă, îngerului îi răspundîntru bătaia de aripi, alte zburătoare, păsări, fluturi,mesageri thanatici ai spaimei, ai trecătoarei condiţiiumane, indici ai măsurării intervalului dintre cuvânt şirostire în care se naşte versul. Răstimpi „umbrelnici” înformularea poetului, născocitor de cuvinte de uninocent alint, iar serios sortind şi cuvântului o reificare,un destin, deci vârste, metamorfoze, sfârşit, asemenioricărei alte vietăţi. Unor forme în eternă fierbere, înmuzicale transfigurări le răspunde întrepătrundereaculorilor, fuziunea esenţelor, într-o personală alchimie.Punctele cardinale devin indicatoare de drumuri,toiagul se arată necesar: „toiagul despărţirilor de ape/la marea neagră/ la marea de mijloc/ şi la cea demiazănoapte s-a rătăcit/ într-o nevolnică pierdere” –simbol, poate, al unor timpuri emasculate de miracol.Asta, însă „până ce îngerul/ abătut dinspre marea cearoşie/ aduce iarăşi toiagul/ fără şovăire despărţitor/al luminii de beznă”. Sensul se diversifică, elementdefinitoriu al unei lirici în care jocul şi-a dobânditlibertatea, tonul oracular părând a-şi suficia, într-oneîntreruptă invocare de misterii. De unde – în acestcarusel de imagini – şi de personală imagerie – ounduire mistică, în verb neînveşmântat: „ruptă din

Şi atunci şiŞi atunci şiŞi atunci şiŞi atunci şiŞi atunci şiacumacumacumacumacum

Înstrăinarea (senzaţiecomplexă din care nu lipseşte

nici o undă de jignireaproape personală, nici

una de durere aproapefizică) pe care o simtmergând prin propriulmeu oraş, prinpropriul meu cartier,

pe propria mea stradă...Totul s-a schimbat

şi se schimbă cu o vitezăcare mă oboseşte, măbuimăceşte şi nu pare săfolosească la ceva. În orice

caz, mie mi-e greu să înţeleg la ce foloseşte. Acolo undefusese o croitorie, s-a deschis un bar care a dat falimentşi a fost înlocuit de o coafură, care a dat faliment şi adevenit un magazin de pantofi, care a dat faliment şi afost înlocuit cu un foarte elegant magazin de cosmeticede lux unde nu se vede niciodată nici un client. De la oschimbare la alta magazinele au devenit tot maielegante, dar parcă tot mai zadarnice. Oricum, tot maistrăine. Griul şi tristeţea dinainte îmi trezeau repulsia,dar şi compasiunea - şi prin asta mă înrudeau cuurâţenia şi sărăcia lor -, în timp ce efortul de strălucire,ţipla sau chiar aurul de azi mă resping, mă alienează,mă fac să mă simt străină de cei care vând, de cei carecumpără, de cei care trec în maşini imense (de altfel s-au schimbat mărcile, nu personajele), ca şi de cei care-i invidiază pe cei care trec în maşini imense...

Să însemne asta că mă simţeam mai acasă însfârşitul de dictatură decât în începutul de capitalism?

Masochistul din mine s-ar putea grăbi sărăspundă da.

Dar cum aş fi putut să mă simt mai acasă,când nici în casă nu vorbeam cu voce tare ca să nu seaudă în maşina pândind din stradă sau în microfonulpândind din telefon? Când nici un om întâlnit pe stradă(şi cu cât mai prietenos, cu atât mai suspect) nu eramsigură că nu se va duce să transcrie fiecare vorbă pecare i-am spus-o? Desigur nu.

Dar atunci, dacă nu m-am simţit acasă niciatunci, nici acum, dacă am fost altfel decât cei din jurşi atunci şi acum, unde şi ce era acea casă pe care numi-am pus niciodată problema s-o părăsesc şi care încântarul existenţial trăgea mai greu decât toatemirajele libertăţii? Şi chiar dacă nu era vorba doar decasă, ci mult mai mult decât atât, de rădăcini, nu esteumilitor că dintr-un univers în care totul zboară, trece,se schimbă, se amestecă, se combină, eu să nu am nicidorinţa, nici puterea să mă smulg? Şi într-o asemenearăsturnare de lumi eu să mă încăpăţînez să rămânaceeaşi, să fiu la fel de străină şi de cea ce a fost şi decea ce o să fie?

Ana BlandianaAna BlandianaAna BlandianaAna BlandianaAna Blandiana

LLLLLuciana Tămaş: Imaginaţiauciana Tămaş: Imaginaţiauciana Tămaş: Imaginaţiauciana Tămaş: Imaginaţiauciana Tămaş: Imaginaţia

Reflexe

5

P o e z i eP o e z i eP o e z i eP o e z i eP o e z i e

TTTTTrrrrragedia neanticăagedia neanticăagedia neanticăagedia neanticăagedia neanticăchip nevăzut. amintindu-ne de moarte. se cântă cu glasmare şi rar. având mâinile strânse la piept, cuprinzândcu podul palmelor inima care de noapte a pornit cătreTine, Dumnezeule. fiind drumul anevoios.

***

dintre oamenii vechi, doar câţiva trecuţi de optzeci deani, doctorul David, învăţătorul Bobircă, profesorul dematematică Nae Ionescu. domnul Rădulescu estelegător de cărţi. la el în chilia de var miroase a clei, alitere aurite, a suflete abia înviate. a cuvinte ca hranăpură, ca mană. îmi arată, ca într-un pătuţ, carte aşezatăîn teasc, înfăşată în cusături şi în scoarţe, în legăturidantelate din marochin, căptuşite cu mătase,gângurind. are şi cărţi vechi bisericeşti, cu încuietorisau ferecături. deşi a murit de ceva vreme, domnulRădulescu continuă să lege cărţi. s-a aplecat atuncicerul şi s-a scurs puţină lumină din lumea cealaltă. şi i-am pus în mâini domnului Rădulescu, surâzând, Carteaslavei şi deşertăciunii oraşului Caracal. iar el mi-a zis,luând bucoavna, iată eu am dus în pântece, cu dureri,şi am alăptat la sân mulţi copii, nevoindu-mă pentruviaţa lor. în această iarnă, în acest nor. eu am scrisul înmine ca un animal carnivor. domnul Rădulescu printrechipuri de regi de pe monede vechi, printre ostrace,abia târându-se alege ornamente de pagină, dreptare,alfabetare, topeşte aur pentru coperte. în artă, calea îşialege călătorul. umbra bătrână cade peste umbra desugar a cărţii. trei îngeri, cu mişcări tainice, aruncândundiţi, mreje, pescuiau pe mirişti trupini de încălzit

ceaunul, găteje.

***

la marginea oraşului, în Valea Oslenilor, o îngrăditură de nuiele, ocolul umed, deculoare maronie, presărat cu urme de copite, într-un capăt coverca, un ceaunrăsturnat, doi bolovani de piatră unsuroşi, oale agăţate în pari, o adiere în mijloculcâmpiei, cerul rotitor, iar oile nicăieri.

***

are podul palmelor mâncat de la funiile clopotelor până la os. îşi pune frunzelemâinilor peste ochi şi-l vede răstignindu-se în zare pe Domnul Iisus Hristos. iarlocuinţa lui, ca o colivie pentru fluturi. se balansează tot timpul, după dangătulclopotelor, în sus şi în jos. el, suflet scheletic, luminos.

***

cum: cu ochii măriţi, aprinşi de jar, ca să vadă totul, absorbind lumea în vedere,afumându-se în ea ca într-o lână de lumină. cu pielea iubitoare, îmbrăţişătoare cagrăsimea de jertfă ce se topeşte pe altar. cum: ca gândul când se roagă, făcându-se ca o floare a soarelui a minţii. cu sufletul ca o fântână cu izvor dulce, ca oploaie peste câmp, ca pustia în care ne punem sămânţa lacrimilor. cum: pedrumul celor săraci cu duhul, al celor ce plâng, al celor blânzi, al celor ceflămânzesc şi însetează de dreptate, al celor milostivi, al celor curaţi cu inima, alfăcătorilor de pace, al celor prigoniţi pentru dreptate.

***

dintr-odată timpul stă în loc, în mijlocul Bulevardului Nicolae Titulescu dinCaracal. trenurile încremenesc în aer, ţiganii ieşiţi de pe strada Petre Puican seaşează pe vine, faraonului Gherghe i se usucă mâna scârbavnică iar şapca depoliţai îi cade singură peste o balegă. uimit de această întorsătură a lucrurilor, fugpe jos, fără a mă uita în urmă, la Bucureşti, la copii. simt pe sub piele cum mi semişcă foarte încet chipul lui Dumnezeu.

***

aceşti oameni bătrâni, şiruri-şiruri, cu ochii mult ieşiţi în afară, sunt poeţi. ei plângdimineaţa, pe bănci, în aerul rece, în dangătul clopotelor, soarta crudă a oraşuluiCaracal care nu mai este. ei plâng seara, în pumni, printre şuviţele de fum alejertfelnicelor de frunze, amintirea plină de dulceaţă a oraşului Caracal care nu maieste. toată noaptea ei visează forfota oamenilor, vitelor, câinilor, siluetele caselor,prăvăliilor, salcâmilor şi teilor din oraşul Caracal care nu mai este. şi închişi cuunelte de scris, bătrânii sătui de zile, aduşi de spate, cu părul ca beriliul, cu degetebetege înţepenite în toate direcţiile, suspinând, aştern pe piei fragede de viţel, pescoarţe de copaci, pe tăbliţe de aramă povestea oraşului Caracal care nu maieste.

PPPPPaul Araul Araul Araul Araul Areeeeetzutzutzutzutzu

***

schimonosindu-ne. fără a putea rupe un cuvânt. cu limbile încleştate, lălăindu-neîn gând. smucindu-ne să scoatem cuvânt. cu ochi bulbucaţi, rotindu-ne mâinile,jucând pe loc, dârdâind. căscând gurile, ca-n ape. zgâriind aerul de jur împrejur.ceată de muţi. locuitorii oraşului Caracal.

***

în cerul de la Caracal. şi sufletul meu pe care îl cresc cu psalmi şi colivă. părinteleduce pe braţ crucea înfăşată în sfânt acoperământ, legănând-o prin mijlocullavrei. bătrâni şi copii se îngrămădesc să o sărute, în timp ce teii din curte îşiapleacă ramurile prin vitralii. apoi, părintele Cristian a scos din altar legănând micprunc de sânge înfăşat în aluat, merindele din potir. cu ochii aprinşi de la chibritulDuhului, de la citit, cu iubirea maicii am legănat cuvântul rugăciunii în scutecelesufletului, între bătrâni şi copii, între magi, în timpul epifaniei, în cerurileînvolburate ale Caracalului.

***

tata vine seara să mă vadă. este îmbrăcat în haine din frunze de boz, iar pededesubt nu are trup. numai tufăriş de vase de sânge roşii şi albastre. mă întreabăîn ce dată suntem. dacă am dat grăunţe la porumbei. dacă am pus răsaduri şirăzoare. şi să mă feresc de coropişniţe. tata vine când ploaia este aproape depământ şi nu se aude decât târâişul timpului. căci el abia a trecut de naşterea ceafără de greşeală, a morţii. şi dintre obraze mari s-a desprins, înviind în gândînduioşat. dintre baiere de ţărână şi dintre ierburi urcat. în astă vreme, maicafrământă prescuri, pregăteşte teascul din mijlocul viei. iar tata vine înot prinpământ, când cina e gata. după ce, cu mâini vindecătoare, din maica m-a scos cadin cuptor însângerat. şi a văzut că toate sunt bune, că ochii sunt buni, că gura şilimba sunt bune, că sufletul este bun, că pieliţa în care m-am îmbrăcat este bună.şi a zis tatăl meu, iată, acestea le voi lua cu mine. şi a fost seară şi a fostdimineaţă. ziua a opta. când regele şi regina au pornit spre aura soarelui, păşinddin viaţă în viaţă.

***

în prispa liceului, dascălul de cântări ne încarcă urechile cu diapazoane de cireşe.în timp ce Marian Drăghici de la Osica, Ion Georgescu de la Tufeni şi cu minecitim cu feţele intrate ca într-o apă în Biblie. iar fraţii noştri, cu gâturile alungitepână în slăvi, cântă din alăute, harpe şi ţimbale. în timp ce noi ne spălăm chipurileîn Biblie, în Vechiul şi în Noul Testament. iar cei mici strigă cu glas de bucurie. şisunetele cele de tunet merg pe drum cu cele subţiri. iar noi dăm foile Bibliei ca pevaluri, ca pe zile. în timp ce fraţii noştri sună din trâmbiţe cu glas mare. în timp cemâinile noastre se spală în carte ca în nisip iar inimile în duh. aşa, printre uşieriiliceului, cântând psalomi, aşteptăm să dea lumina frunzelor în pomi.

***

ne-am dus la dezgroparea timpului. s-au aruncat sorţi şi am ieşit. la ziuă cu toatămângâierea de seara. iar fratele rânduit zice amin, cu luare aminte, vorbind în

Foto Ilinca Petre

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008

FFFFFooooottttto Ilinca Po Ilinca Po Ilinca Po Ilinca Po Ilinca Peeeeetrtrtrtrtreeeee

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008 6

ANCHETA ACOLADA

JurJurJurJurJurnal de scriitnal de scriitnal de scriitnal de scriitnal de scriitor (VI)or (VI)or (VI)or (VI)or (VI)1. Ţineţi un jurnal? Dacă da, la ce bun? Dacă nu, de ce?

2. În ce măsură creditaţi autenticitatea unui jurnal, ştiut fiind că el este permanent pânditde tentaţia ficţionalizării? Ce anume vă interesează într-un jurnal: statutul său de aide-mémoire,

de document, sau configuraţia lui romanescă?3. Reproduceţi (sau comentaţi) una dintre cele mai pregnante pagini jurnaliere pe care le-aţi scris

(citit).

OOOOOVIDIU PEVIDIU PEVIDIU PEVIDIU PEVIDIU PECICCICCICCICCICANANANANAN:

„Formula jurnalului – o contabilitatecalitativă a bâlbâielii diurne”

1.Un jurnal înseamnă un exerciţiu de scriitură

zilnică. E şi o constrângere referitoare la gândirearaportării proprii, cu mijloacele narativităţii, la real şi laexperienţa nemijlocită. Ţin jurnal de pe clasa a doua,când foloseam runele lui Arne Saknussen – învăţatepe când citeam Călătorie spre centrul pământului – casă notez ce filme am mai văzut, câtă cacao cu lapte ammâncat la micul dejun sau în ce fel mă mai jucam. Darideea de jurnal era mult mai veche în viaţa mea. Credcă nu aveam mai mult de cinci ani când amicul devizavi, ajuns între timp poet, un copilaş introvertit şigenialoid, mai mare decât mine cu vreo trei ani, îmipropunea să urcăm împreună într-o nacelă imaginară,un coş împletit din nuiele din stirpea celor pe care, înînchisoare, tata dobândise o mare dexteritate în a leproduce, şi să pornim peste ţinuturile enigmatice aleAtlantidei. Lucru azi inexplicabil pentru mine, Lucian îifăcuse chiar un portret lui Platon, cel prin care setransmisese tradiţia auzită de bunicul aceluia, Solon,în dialogurile sale cu preoţii egipteni. Pentru orice cititoral dialogurilor platoniciene aceste detalii nu mai suntdemult un secret. Mai enigmatic rămâne felul cumLucian însuşi, elev în clasa întâi a şcolii generale, aflaseasemenea lucruri. Dar nu erau singurele experienţeuimitoare pe care le-am avut în compania lui. Într-o zimi-a prezentat o bandă desenată făcută de el în searadinainte, la vremea jocurilor solitare de după ora devioară şi cea de germană, al cărei erou, un marinarsărac, zgâriind din greşeală o bară metalică vopsită depe puntea vasului unde se îmbarcase, descoperea cuîncântare că întregul vapor era construit din... aur.

Ideea de jurnal vine, aşadar, în biografia mea,cu toate atributele mitizante ale unei experienţeaurorale şi le-a păstrat integral şi pe mai departe. La cebun? Hahaha! Ciudată întrebare... La ce bun acoperimpielea tălpii piciorului nostru cu pielea prelucrată a altoranimale? De ce, la urma urmei, macerăm între dinţitexturi vegetale şi animale zi de zi, în loc să ne păstrămo anume puritate biologică înghiţind numai mineraleinerte sau renunţând la prejudecata mâncatului? Şi dece tăiem copaci falnici, transformându-i în pasta care,odată solidificată, devine suportul gândurilor noastreconsemnate cu obiecte lungi şi delicate, ţinute inabilîntre degete? De ce n-am produce, printre atâtea futilităţifără de care condiţia noastră de fiare culpabile, dotatecu spirit ori, şi mai adeseori, cu aspiraţia la spirit, lacurăţenie şi la lumină, s-ar degrada radical, şi o memoriedin mers a traseului nostru existenţial? Precară,malformată, capricioasă, lacunară, paranoidă,artificioasă, complexată, inabilă, formula jurnaluluirămâne o contabilitate calitativă, nu cantitativă, abâlbâielii diurne care, după ani şi decenii, ni sedezvăluie a fi ritmul nostru secret, poate unic, irepetabil,fie şi anonim.

2.Problema autenticităţii se pune la niveluri de

complexitate diferită. Un jurnal poate minţi partizandespre întâmplări, reţinând însă în mod autenticatmosfera unei clipe, a unei particularităţi fizionomice,a unei stări de spirit. Chestiunile macro-istorice, demnede bârfă sau cunoaştere publică, pot rămânedezamăgitoare în sine, drept care istoricii, când recurgla jurnale, obişnuiesc să citească mai multe în paralel,comparându-le. Dar o lectură care scormoneşte dupăasemenea lucruri, atunci când nu vine dinspre istoriculinteresat de contexte şi peripeţii anume, cu o relevanţăsuperioară, rămâne destul de trivială în sine. Nu spuncă meteorologia din jurnalele lui Radu Petrescu e mairafinată şi mai simpatică. Dar jurnalul merită să i serecunoască fair play nobleţea unui interes în numepropriu. El are dreptul la o lectură în sine şi pentru sineînsuşi.

Ceea ce mă interesează într-un jurnal, atunci

când el chiar mă interesează, e jurnalul însuşi carenavighează prin faţa ochilor mei interiori ca insulaLaputa prin peisajul gulliverian, ca o navă klingonianăîn spaţiul stelar din Star Trek, precum un zeppelin prinnoaptea bucureşteană a primului război mondial,adunând lumea pe străzile capitalei doar pentru a obombarda apoi cu proiectile de o inimaginabilăseveritate.

3.Pregnantă? Adică bine scrisă din punct de

vedere stilistic? Interesantă? Care să iasă din orizontulde aşteptare obişnuit? Când scriu în jurnal, nimic dintoate astea nu mă preocupă şi nu constituie o ţintă. Arputea fi aşa pentru autorii de „făcături”, fraierii care credcă stilul face literatura şi că totul e cum înşiri cuvinteleunul după altul în pagină. Ce e aia, la urma urmei,pregnant? E o pagină din Thomas Mann ori Rebreanu„pregnantă”?! Aiurea...

Eu nu scriu pagini pregnante. M-aş fi bucurat săscriu bine sau, dacă nu, măcar să nu scriu azi execrabil,mâine splendid. Evit, pe cât pot, ieşirile din ritm,abordarea isterică, „ţâşnirile” şi „recăderile” îninexpresiv. Dar nu e destul să te strădui, mai e şi ochestiune de noroc.

... Vreţi, aşadar, nemaiavând răbdare până înposteritate, o pagină din jurnalul meu? La urma urmei,de ce nu? Deşi o pagină e... nicio pagină. Vreau să spuncă o pagină poate fi rea sau bună, interesantă saubanală, dar tot nu e relevant(ă); întregul contează.

„Joi, 20 decembrie 2006.Ai, în anii de şcoală – mulţi sau puţini – profesori

şi profesori... Cei mai mulţi trec prin viaţa ta calocomotivele cu aburi printr-o gară plictisită, trăgânddupă ele marfare străine, anoste, cu ţurţuri, care teîmpiedică să le descifrezi inscripţiile, să vezi ce mărfuripoartă şi unde. El, în schimb, se remarca, de la bunînceput, prin zelul cu care îi căra şefului său directgentoiul burduşit cu hârtii. Şeful era mahmur şimorocănos, greoi ca un bivol, apăsat de gradeleinvizibile de – minimum – maior de securitate. El, înschimb, trăncănea jovial în dreapta şi în stânga,gudurându-se pe lângă somităţile locului şi gâdilându-i pe discipoli. În practica agricolă, el ţipa comenzile, darnu uita seara să bea şi să se amuze alături de cei tineri,fiind „băiatul de gaşcă” al stăpânirii, cel cu care puteaitranzacţiona... Ştia totul despre toţi şi toate, aveaoamenii lui care, dintr-odată, deveneau cei maiinteligenţi şi mai bine pregătiţi, cei mai fermecători şimai iscusiţi în toate. Unii dintre ei se metamorfozau înprieteni intimi, îi găzduia acasă şi aranja ca soţiile lorsă primească locuri prin cămine, pe la facultăţile peunde le dusese opţiunea personală, promisiunea făcutăpărinţilor sau hazardul. Dar cei mai apropiaţi, acceptaţialături de sărbătorile legale şi beneficiari ai unor pile lalocul repartiţiei, pe lângă inspectorii de specialitate care,şi ei, îi fuseseră cândva discipoli, îi deveneau rubedeniispirituale, prin tot felul de încuscriri, fraternizări decruce ori alte ritualuri arhaice deplin rezistente. Aspiradeparte, măcar că nu ştia nicio limbă străină; ceea ce,în vremurile dinainte, era un merit în ochii Partidului.Spunea totul însă despre nimic, iar ştiinţa lui se reduceala nimicuri.

A ajuns decan când colonelul dinaintea lui animerit la o instituţie din străinătate, renunţând laacoperirea de dascăl şi servind patria cu mai multaplomb. Nu l-a ales nimeni, ci a moştenit poziţia aşacum primeşti din cuierul din hol un palton un picponosit, dar glorios, de la cel care renunţă la el pentrucă mantaua militară distribuită de stat ţine un alt fel decăldură. Era şi acum acelaşi băiat de treabă, şi cândunul din vechea gardă s-a mutat într-un nou apartament,am avut surpriza să îl văd venind şi punând umărul elînsuşi la căratul mobilei unde nici chiar asistenţii nu seînghesuiau. Ştia bine, omul, regulile de comportareadecvată în societate. Anumite reguli. Într-o anumesocietate.

Răsturnările politice sau poate comploturileacelei părţi din securitate care nu a socotit de cuviinţăsă îl pună şi pe el la curent, lăsându-l mofluz şi cubombănirea „huliganilor de la Timişoara” pe buze, l-auprins tot acolo. Învăţăceii l-au dat la gazeta de perete,

pictându-i buze groase şi urechi mari (oare de ce?)... Astaînsă nu l-a împiedicat să-şi continue ascensiunea, chiarşi fără ASC. De altfel, deşi structura respectivă s-a duspe apa sâmbetei ca tot ceea ce, formal, reprezentasecomunismul, legăturile făcute în cadrul ei au funcţionatde minune. Şi până astăzi omul pilotează instituţiacăreia îi este principal mulgător cot la cot cu alţi piloţi„asecişti”, pe la pupitrele de comandă ale altor instituţii.

Mie îmi plăcea – şi îmi place şi acum – flăcăulăsta tomnatec. E spectaculos, savuros, grobian pânăla capăt. Nu se încurcă cu nuanţe. Poţi ajunge clasic înviaţă, poţi fi profesor universitar, el tot nu te scuteştede familiarismele lui lipicioase. Asta dă bine mai alesîn contrast cu slujul pe care îl face în faţa zeilor de careascultă, căci aroganţa cu ceilalţi e mai bine slujită decurbura perfectă a spinării lui... Iar năravurile popularenu i s-au estompat. În şedinţele solemne e fascinant săîi urmăreşti ghearele înfipte în nări simultan cu cealaltămână, cotrobăind frenetic prin dosul nădragilor. Uneoridirecţia se inversează, dar pentru el nu contează, niciuninconvenient de natură estetică nu îi tulbură digestia...Sau poate, totuşi? Ce e drept, i-au cam apărut pete pefaţă, iar semnele i s-au lungit şi îi acoperă pleoapelebănuitoare... Dar nu cred că e vreo legătură între toateastea, pe de o parte, şi stomac ori ficat, pe de alta. Suntdoar emblemele heraldice ale răutăţii fără cusur pe careo tezaurizează şi etalează.

Un biet contabil şi-ar fi reparat dantura cariatăde la primele semne, din respect pentru cei cărora leduhneşte în nas. Fiind şef încrezător în propriu-i destin,fostul asistent preferă să-şi etaleze cioturile de ani dezile în faţa tuturor angajaţilor, a oaspeţilor şi chiar afetelor suple şi incisive din presă.

În fapt, generosul şef de haită, gata oricând sădea semne de bunăvoinţă celor care îl slujesc, e mereuarţăgos cu ceilalţi şi îşi etalează purulenţele morale peunde şi cât de des apucă. Fiindcă România e ţaraparadoxală pe care o ştim şi o iubim: te poţi lega deCondoleeza Rice, de Bush, de Osama ori de Sarkozy fărăprobleme. Îl poţi înjura pe premier, pe preşedinte, pecapii armatei şi ai diverselor ministere şi nu ai treabă.Dar să te ferească Dumnezeu să zici ceva, oricât dealuziv şi de discret, de târâturile locului. Te vor prigoninu doar pe tine, dar, pe cât posibil, îi vor urmări pe aităi, soţie, copii, rude şi prieteni, cu ura lor hidoasă şiinformă, declarându-te nul sau nesemnificativ, darîncercând, totuşi, cu abnegaţie, să-ţi ia şi pâinea de lagură, să te anihileze, să te transforme în zombi.

Ei bine, măestrică, în mine n-ai decât să dai. Dacăîţi dă mâna, desigur. Tu eşti bătrân, eu sunt mai tânăr.Tu eşti hărtănit de invidii şi muşcat de căţei în fiecareclipă. Eu depăşesc cu dispreţ colţul de lume în care te-au alungat stăpânii, pretinzând că te răsplătesc pentrulimbriceală. Tu eşti cel care pleacă, eu cel care rămâne...Dar, fii sigur: nimic nu se pierde, nici nu se uită, nici nutrece de la sine. De va vrea-o bunul Dumnezeu, dragădăscălică, va veni şi ziua când îţi voi mulţumi pentruregalurile de care nu m-ai scutit în ultimele decenii nicimăcar când ai fi putut-o face fără să îţi pară rău că airatat o ţintă. Scârbă!”

IRINIRINIRINIRINIRINA PETRAŞA PETRAŞA PETRAŞA PETRAŞA PETRAŞ:

„Jurnalul este o supapă”

1.Nevoia de urme nu e doar trăsătură (umană)

eternă, ci şi garanţie a eternităţii (relative) a umanului.Jurnalul, ca specie, e de comentat între ficţiune şi docu-ment, cu precauţiuni cerute de această teribilăcumpănă a oricărui text, în cele din urmă. Opera deficţiune (pură, era să zic, uitând o clipă că puritatea eun atribut străin oricărei interpretări) alege, selecteazădin magma trecătoare a zilei şi recompune sensuri,structuri coerente. Jurnalul eternizează şi dă greutateunor fleacuri cotidiene pe care le trec cu vedereaprotagoniştii înşişi, iar istoria mare nu le reţine în niciunfel. Cu o poetică extrem de „relativă” în ciuda repetatelorcircumscrieri teoretice, jurnalul intim este, esenţial,transcriere.

Mă ispiteşte aici o amintire. Pe la şase ani,ţineam un jurnal. Pe la vreo zece, mi l-a descoperit soramea, Ana, şi a citit fragmente cu voce tare, fugărită demine printre straturi şi ronduri de flori. Când am prins-o, în fine, i l-am smuls cu o disperare pe care n-o pricepeaşi i-am rupt fărâme-fărâmiţe foile. Multe. Era un caietmare, tip registru, de care eram tare mândră şi care,greu fiind de ascuns, mă trădase. L-am azvârlit cu furieîn Hârtibaci, râul ce curgea prin faţa casei. Mă simţeamfurată, golită; nu mai era caietul meu. Dar, mai ales, măsimţeam deconspirată, dezgolită, atinsă în acel privacyfără de care viaţa îşi pierde acurateţea şi unicitatea.Jurnalul meu era unul firesc, adică unul care traduceavocea mea de interior, niciodată destinată celor de

7

PrPrPrPrProzăozăozăozăoză

Anchetă realizată de

DorDorDorDorDora Pa Pa Pa Pa Paaaaavvvvvelelelelel

afară. Scriam acolo ceea ce simţeam că nu se cuvinesă spun. Multe dintre detalii „retuşau” lumea din jur.Inventam nuanţe pe care cei din jur nu le aveau, îipedepseam pe cei prea tari ca să poată fi pedepsiţiaievea, îi răsplăteam pe cei care, fără s-o ştie, seîntâlneau cu gândurile mele secrete. Făceam „literaturăîn carne vie”. Celălalt, ceilalţi nu aveau nicio putere şiniciun drept. Erau personajele mele într-o lumetranscrisă pe placul meu. Formă tiranică de împăcarecu lumea, în secret. Ficţiunea îndreptărilor îmi ajungeadeocamdată... Prin urmare, am scris jurnal, nu mai scriu,n-am vrut să mai risc „violări”. Am retras totul în gândulzilei, în visele nopţii. Răspunzând nenumăratelorinterviuri de-a lungul anilor (vezi, mai ales, cartea Miezullucrurilor, pe care mi-a smuls-o Alexandru Deşliu), m-am lăsat ispitită de rememorări, de amintire. Un fel dejurnal reconstituit, „ficţionat” şi el. Nu se poate altfel,interpretarea e mereu fermecător de mincinoasă.

2.Jurnalul este o supapă. Rareori este sincer –

nu poate fi. El se naşte pentru a transcrie lumea dupădorinţe ascunse (vinovate ori nu, nu contează). Rostullui e să moară odată cu autorul, ca un frate siamez. Dacănu o face, are de ales între cîteva variante,asemănătoare. Un jurnal publicat după moarteaautorului, cu încuviinţarea lui sau fără, păstreazăminciuna originară, are pasaje verificabile princonfruntare cu datele consemnate de istorie, dar, îngeneral, ficţionează. Cel care ţine jurnal se transcrievrând-nevrând. Simultaneitatea trăit/scris este exclusă,dacă lăsăm deoparte încercările demonstrative degenul „acum când scriu aud clopotele bătând devecernie”. Între cele două e un spaţiu, o distanţă deparcurs. Iar distanţa îndepărtează. Firesc. Dacă autorulîşi publică jurnalul în timpul vieţii, o face retuşându-l,oricât de puţin. Nu poate fi scriitor cel care trimite latipar o pagină veche fără s-o revadă! Nu pot crede decâtcu uriaşe rezerve o asemenea ipoteză. Iar re-vedereatextului e ficţionantă. Mintea de acum intervine încuvintele minţii de atunci. Falsifică, îndreaptă. Cu bunăştiinţă şi de perfectă bună credinţă. Nu-i o falsificare(neapărat) vinovată. Nu despre vina de a interpretavorbesc, ci despre inevitabilitatea interpretării.

Îmi vine în minte Caietul roşu eminescian, celaflat în zestrea Bibliotecii Centrale Universitare „LucianBlaga” din Cluj. Un caiet format mic în care Eminescutranscrisese caligrafic pentru Mite Kremnitz un numărde poezii. Sunt încondeiate, ordonate, curate. Un soi dejurnal contrafăcut al filelor de manuscris adevărate, celearzând încă de tensiunea trudei asupra cuvântului ce„esprimă adevărul”. Acelea, filele din lada păstrată deMaiorescu, sunt viaţa – dezordonată, rebelă, ne-cronologică! În Caietul roşu, totul este rânduit pentruochi străini. Orice jurnal este într-o oarecare măsură unCaiet roşu. Pune în ordine ceea ce se răzvrăteşte în con-tra oricărei ordini. Cronologia jurnalelor publicate – fiecă e vorba de Maiorescu, Eliade, Camil Petrescu,Sebastian, Rebreanu, Cioran, Zaciu... – nu e, oricât arpărea de ciudat, adevărata cronologie. Zilele cură, darviaţa are bucle şi rupturi, gândul tremură şi se frânge.Creşterea şi descreşterea pe care le sugerează sunt alecalendarului, convenţionale. Nici măcar însemnăriledespre vreme nu sunt „valabile” în absolut. „Azi a fostmai frumos ca ieri” nu e un adevăr meteorologic, ci unulpsihologic, particular, personaliza(n)t. Cine ştie cui,aiurea, lucrurile i s-au părut pe dos. Gândul mergeînainte şi înapoi, aleargă, stă pe loc. Cuvintele îi ţin cugreu isonul. Ele vin mereu din trecut, chiar dacă gândula luat-o înaintea orologiului şi prospectează.„Nemarginile de gândire” nu ţin seama de calendar.

Jurnalul nu se scrie ca să spui ceva, ci ca să fiiaici. Fascinaţia îi stă în iluzia întreţinută cotidian că eştişi ai un rost de vreme ce, iată, laşi urme (pe hârtie).Sintagma care îmi vine în minte, poltergeistfantasmatic, e mai puţin pleonastică dacă te gândeştila dubla mişcare a imaginarului: inventezi un mişcător-de-mobile interioare a cărui existenţă e deja imaginarăşi care nu-ţi va face ficţiunea interioară mai puţinimaginară, însă îţi va furniza un material de o aparentăconcreteţe pe care îţi poţi lucra senin realitatea. Poatee vorba, mai degrabă, de autoficţiune concentrată. Oriceoperă de artă e autoficţiune, în dozări ţinând de talent,de modă literară, de isme. Azi, însă, pare să se oferemai pe faţă, cu o garnitură de amăgire mai firavă. Mareaficţiune are ambiţia de a crea lumi de forţa şi mărimeacelei reale. Mica ficţiune a jurnalului, a memoriilor, amărturiilor are ambiţia de a propune ca lume mărunta,cotidiana, nesigura de sine, prăpăstioasa viaţă aindividului. Cât despre mărturiile „istorice”, când suntcurate, ţin de arhiva viitoarelor interpretări ale unorepoci revolute, nu de literatură. E adevărat, au apărutcâteva interesante, necesare şi bine scrise jurnale dininfern; necesare ca document, căci, altminteri, n-au spusromânilor noutăţi fundamentale – surpriza a fostfulgerătoare, adică violentă şi efemeră; înalta

temperatură a acestor scrieri are nevoie de temperarepentru a deveni şi utile – acestea sunt adevăratele cărţide sertar, cele pentru viitor, pentru cei care vor puteajudeca la rece jumătatea de secol prin care am trecut.

Încântata de sine dez-încântare a egografiilorcade perfect pe deruta omului micşorat al mileniuluitrei. În cazul jurnalelor, memoriilor, egografiilor scrisedin perspectiva unui autor dispus să se confeseze cu o„neruşinare” nu tocmai la îndemână înainte,dezinhibările sunt accentul nou cel mai evident. Aşase întâmplă în cazul unor Gabriel Liiceanu, MirceaCărtărescu, Ioana Bot, Matei Călinescu, Nicolae Breban,dar şi Dorli Blaga, Al. Muşina, Radu Mareş. Şi interviurilesunt mai interesante azi decât altădată fiindcă ţin loculscrisorilor. Spun mai destins, în halat şi papuci, ceeace nu poate fi spus în textul sobru, la patru ace, altextului-carte. De la o anumită vârstă, omul iubeşteîntrebătorii fiindcă i-au rămas multe nespuse, căzutepe de lături, lăsate pe marginea drumului Operei.

Am crezut o bună bucată de vreme că jurnalulpoate fi interesant doar dacă cel care noteazămărunţişurile zilei e o personalitate cunoscută şirecunoscută. De la un punct în sus al renumelui, oricefleac face sens, fiindcă se aşază în desenul mare şi com-plex al datelor deja acumulate despre cel cu pricina.Te poate interesa oricând cum îşi bea cafeauaRebreanu, Blaga sau Eliade, să zicem, dar pe cine poateinteresa cum îmi beau eu cafeaua? Ei bine, între timpmi-am revizuit părerea. Un jurnal precum cel al tatăluimeu, de pildă, Cartea vieţii, poate fi extrem deinteresant, deşi autorul e un simplu muritor. Răspund,aşadar, la tot felul de anchete şi interviuri nu din orgoliuori fiindcă mă cred importantă, ci fiindcă am descoperitcă orice mărturie poate spune ceva despre un timp şiun loc. Reţine un dezacord, înregistrează un consens.

3.Reţin aici, mai întâi, Jurnalul lui Mircea Zaciu.

Profesorul avea toate antenele în perfectă stare defuncţionare. „Singur, închis în cuvinte ca într-o carceră”,ştia să transforme singurătatea eruditului într-ospumoasă, uşor atinsă de melancolie, pe-trecere.„Stăruia în mine o neînţeleasă bucurie foarte tristă…”Om de lume închis în sine, un lucid încrezător în semne,european îndrăgostit de rădăcinile sale ardelene,Mircea Zaciu transcria tot cu o sinceritate aproapeinsuportabilă, dar conştient de faptul că transcrierea,trunchiată, oricât de amănunţită ar fi, introduce opresiune pe care realitatea nu o are ori nu e conştientăde ea. Mici gesturi diurne traduse în cuvinte expresivedevin cu totul altceva şi intră în relaţii pe care nici nu lebănuiau.

Apoi, Caietul albastru al lui Nicolae Balotă.Acesta intră în dialog cu timpul mort 1954-1955 într-unremember din ’91-’98. E un „roman” catoptric, în careficţiunea dă tonul şi trage sforile. Oglinzile suntameţitoare. Prologul însuşi e aproape o „vrajă”. Teprinde, te învăluie şi te aruncă pregătit – în fapt, mainăuc decât înainte de a-l citi – într-o viaţă de om care s-a transcris cu voluptate. S-a scris până la dispariţiacărnii între filele scrise şi re-întruparea ei într-un spaţiufantasmatic construit cu migală de orfevrier. Nuîntâmplător, iniţierea cuprinde şi o plimbare în cimitirulcentral. Sunt rădăcini şi zvonuri nedesluşite, sprijinindorgoliul apartenenţei multiple. Talentul de povestitor(fotografia de pe coperta primului volum îl arată aşezatcumva provizoriu, străbătut de neastâmpărul taifasuluisubţire despre sine şi despre cărţi, despre ceilalţi şi iardespre sine, în care se va avânta în clipa imediaturmătoare), spiritul de observaţie al unui graficiandeprins să folosească oricând bisturiul, ştiinţaatmosferei şi a detaliului semnificativ (fiindcă pus înconexiuni pe care nici el singur nu le visase) sunt atâtde copleşitoare, încât confesiunea îşi pierde asperităţilenotaţiei fugare, fruste şi e mereu şi iarăşi literatură. Însensul cel mai pur al cuvântului – acela al contrafaceriirealului până la a deveni exemplar, adică salvat datăriiîn ciuda referinţelor databile, amănunţit până lalapidaritate. „Caietele succesive ale acestui Jurnaltrădează voinţa de a mă situa în acel loc unic în care –ca în solilocul unui vis rupt de lume – conştiinţa meaîşi proiectează adevărul său, un adevăr ce este al meuşi nu al lumii, un adevăr pe care vreau să-l imprim lumii.Pentru că ştiu că paginile mele vor fi citite (sau cel puţindoresc să fie odată şi odată citite), aş dori ca alţii să-şiconfrunte experienţele cu ale mele. Într-un fel, aş dorisă fiu un plan de referinţă.” „Cred cu adevărat că totulpoate fi şi trebuie să fie scris, că pot scrie orice. Pottransforma orice piatră inertă în cuvânt viu…” E aici unveritabil manifest autopoietic. Tocmai de aceea n-aş finumit „timp mort”, în niciunul dintre sensuri, perecheade ani tineri. Nu numai fiindcă sunt încredinţată cătrecutul nu moare decât odată cu tine – e un conţinutcare se împrăştie când vasul („socoteala”, ar ziceEminescu) se sparge. Dar şi fiindcă tânărul de atuncinu „moare” sub anii stalinişti, ci-şi trăieşte propriul

orgoliu de a fi altfel şi mai bun. Timpul mort şi secvenţelede „remember” intră în rezonanţă, tăifăsuiesc contami-nate, îşi împrumută perspectiva sperând să proiecteze„în orizontul mitului unele trăiri ale zilei”. Transcriereade sine e exemplară nu în sensul modelului de urmatfără crâcnire, ci în acela, mult mai rodnic, al urmăriicârtitoare.

ION POPION POPION POPION POPION POP:

„O memorie a faptelor mici-mari”

1.Am început să ţin prima dată un jurnal în urmă

cu mai bine de treizeci ani, pe când mă aflam la Paris,ca asistent asociat la Universitatea Sorbonne Nouvelle– Paris 3. Însă cu intermitenţe, din nevoia întreţineriiunei anumite memorii a faptelor mici-mari dintr-o vremede descoperiri adesea interesante, de locuri, oameni,cărţi. Dar n-am fost niciodată în stare să menţin ritmulcotidian al însemnărilor, totul a rămas fragmentar, cumari întreruperi şi cu rezumate de săptămâni şi luniîntregi, ba chiar cu întreruperi de mai lungă durată.Acum regret ca n-am avut răbdarea necesară, fiindcămemoria mea nu e strălucită (îmi amintesc mai degrabăsentimente şi stări de spirit decât evenimente, nu ammemorie... epică!), iar acum, când ar veni vremeaaducerilor-aminte, sunt în deficit grav de „înregistrări”semnificative. Poate că şi un sentiment al relativităţiimultor lucruri m-a descurajat în asemeneaîntreprinderi... Recitind unele pagini, recunosc, însă, căîmi face plăcere să găsesc despre mine şi lumea deatunci nişte „informaţii” care altminteri mi s-ar fi ştersdin minte... Marea mea părere de rău este că nu amînsemnări din anii minunaţi, de o uriaşă bogăţie umanăşi intelectuală, ai revistei „Echinox”, pe care nu mai suntîn stare, fără asemenea note, să-i reconstitui decât multprea vag şi la acelaşi nivel al ecourilor unor trăiriimposibil de tradus la modul propriu-zis narativ. Ar fifost, poate, un document de epocă destul de elocventîn multe privinţe...

Ceva mai consecvent în notele de jurnal amfost în timpul celui de-al doilea sejur parizian, adică pecând eram director la Centrul Cultural Român din Paris,între iulie 1990-septembrie 1993. Evenimentele ieşite dincomun din perioada imediat post-decembristă m-auîndemnat, prin gravitatea lor şi prin răsturnările pe carele-au produs, la o altă concentrare a atenţiei asupra lumiidin jur, fie şi în manifestările aparent minore. Având,însă, un program administrativ extrem de încărcat şidificil în context, şi acele însemnări sunt mai curândschiţe a ceea ce ar fi trebuit să fie... După aceea, amrecăzut în inerţiile obişnuite, lăsând vraişte multeînsemnări şi rămânând fără continuitatea necesară unuiadevărat jurnal „intim”, din care să se poată recompuneun profil credibil.

2.Evident, nu mai cred nici eu în autenticitatatea

absolută, scutită de deformări ficţionale, a jurnaluluiconsiderat altădată „intim”. În vremea noastră, destulălume îşi publică zisele „intimităţi” încă în timpul vieţii,deci cu inevitable „stilizări”, „retuşări” etc. Oricum, chiarcu cota lui de invenţie, un asemenea text rămâneinteresant, fiindcă, în fond, şi în ficţiune ne putem regăsipe noi sau putem descifra ceva din înţelesurile lumii încare trăim.

În ce mă priveşte, jurnalul este sau ar fi fostpentru mine mai degrabă un aide-mémoire, cum tocmaiam spus. Dar nu poate fi lipsită de interes şi de aportinstructiv nici latura propriu-zis documentară,surprinderea pe viu a unor întâmplări personale sau desemnificaţie mai largă, interpretate din unghi particularşi într-un moment biografic şi istoric anume. Ca, de altfel,şi procentul de ficţionalizare, dacă cel ce recurge laficţiune are şi talentul de a o face expresivă, dacă acel„non e vero” e, totuşi, „ben trovato”...

3.Nu sunt în stare, în acest moment, de

asemenea acte de curaj auto-interpretativ. Cred că amavut, totuşi, momente şi, ca atare, pagini mai consistenteîn perioada de început a epocii de după Revoluţie, cândm-am izbit de foarte multe obstacole aşteptate-neaşteptate, de toate soiurile, asupra cărora a trebuitsă meditez ceva mai îndelung decât de obicei şi dinînfruntarea cărora am avut multe de învăţat în privinţaoamenilor şi a lumii în general...

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008 8

LELELELELECTURI LA ORIZCTURI LA ORIZCTURI LA ORIZCTURI LA ORIZCTURI LA ORIZONTONTONTONTONT

NNNNNaştaştaştaştaşterererererea şi declinul marilorea şi declinul marilorea şi declinul marilorea şi declinul marilorea şi declinul marilor put put put put puterierierierieri

se cuvine să distingem „tezele centrale” şi leitmotivelewagneriene ale ansamblului. Paul Kennedy constatăexistenţa unei „dinamici a schimbării, alimentată înprincipal de evoluţia economiei şi a tehnicelor, careinfluenţează structurile sociale, sistemele politice,puterea militară şi poziţia Statelor şi imperiilor”. De aicidecurge a doua mare teză a cărţii, privindneregularitatea creşterii: această neregularitate areconsecinţe – pe termen lung – „asupra puterii militareşi posibilităţilor strategice relative ale principalelorState”.

Cu prudenţa sa de cercetător – mai ales în ul-tima secţiune a operei, „Spre secolul XXI” – Kennedy îlavertizează pe cititor că: „Prosperitatea economică nuduce întotdeauna şi nici imediat la eficacitatea militară”– aceasta din urmă depinzând de mai mulţi alţi factori:geografie, stare morală a naţiunii, calitate a ofiţerilorsuperiori şi competenţă tactică. Dar aceasta nucontrazice cu nimic logica istorică a demonstraţiei sale:

„Rămâne faptul că toate marile zguduiri aleechilibrelor mondiale sunt urmarea unei modificări aechilibrelor de producţie; în plus, ascensiunea şi declinulimperiilor şi ale Statelor în interiorul sistemuluiinternaţional au fost confirmate de rezultatele marilorrăzboaie între puteri, unde victoria a fost mereu obţinutăde cel care dispunea de resurse materiale maiabundente.”

Pentru a prezenta această lucrare, care este unadevărat ospăţ pentru spirit, eu am acumulat dejaabstracţiuni, pe când autorul ei – strălucit profesor laYale! – reuşeşte o analiză vie... M-am bucurat sădescopăr într-unul din conceptele-cheie (pe care îlîmprumută, semnalând aceasta, de la maestrul său deodinioară Liddel-Hart) suprsuprsuprsuprsupra-ea-ea-ea-ea-expansiunea sxpansiunea sxpansiunea sxpansiunea sxpansiunea strtrtrtrtratatatatategicăegicăegicăegicăegică,o moştenire din tragedia clasică greacă: hubris-ul –fatala lipsă de măsură a eroilor... Când e vorba de„supraexpansiunea franceză, care reflectă nemăsura luiNapoleon însuşi”, această filiaţie din hubris pareevidentă.

Kennedy nu vorbeşte însă de hubris la unii mariconducători de oşti (Alexandru, Napoleon), ci de oanume logică a cuceririlor, unde nemăsura nu este ceaa unor personalităţi, ci a unor State şi imperii:Habsburgii în secolul XVI, imperiul otoman, mai târziuimperiul britanic, etc. Specifică supraexpansiuniistrategice este, bine înţeles, extrema întindere a forţelor:ele se regăsesc faţă cu prea mulţi inamici de combătut,iar un recul important executat într-un punct oarecareafectează în mod iremediabil alte părţi ale sistemului.În 1943, armatele lui Hitler, dispersate pe continent,obţineau în zadar unele realizări operaţionaleconsiderabile; forţele Aliaţilor îşi sporeau în progresiunegeometrică superioritatea în avioane, nave, tancuri,tunuri, soldaţi! Supraexpansiunea strategică setraducea prin constatarea că armatele Axei erau de peatunci inferioare în număr şi în echipamente pe toatefronturile.

Îmi pare util să citez, în chip de rezumat, spuseleunuia din importanţii geostrategi francezi din veaculXX, Pierre Lellouche, în luminoasa lui prezentare a„lecţiilor istoriei”, aşa cum le rezumă el în cuvântulînainte la ediţia Payot a marii scrieri a lui Paul Kennedy:

„Mai întâi, că există o legătură de cauzalitate en-tre puterea economică a unui Stat şi puterea sa însistemul internaţional; că, pe o perioadă lungă,ascensiunea şi declinul Statelor oglindesc evoluţiaponderei lor economice respective la scară mondială;că există un decalaj în timp între accederea unui Statla puterea economică şi traducerea ei în domeniul po-litico-militar, şi deci la puterea strategică pur şi simplu;înfine, că odată ajuns în piscul puterii sale militare,„imperiul” astfel constituit tinde spre dezagregare subpropria greutate sau, pentru a fi mai precişi, subgreutatea efortului economic consacrat nevoilorapărării sale – ceea ce duce, în timp, la declinul acestuiimperiu şi la înlocuirea lui de către alte mari puteriapărute între timp.”

Cititorii americani s-au pasionat de The Rise andthe Fall of the Great Powers mulţumită şi unui mic scan-dal: cu seninătate, acest profesor britanic îi anunţa căşi Statele Unite riscă, la rândul lor, supraexpansiuneaimperială! La întrebarea ce preocupă opinia publicădacă SUA pot păstra poziţia lor actuală, Paul Kennedynu vede decât un răspuns negativ:

„Nici unei societăţi nu i-a fost dat să se menţinăpermanent în frunte, fiind că aceasta ar însemna căsunt îngheţate diferenţele de niveluri de creştere, de

O maximă latină spune: Habent suafata libelli – cărţile îşi au destinul lor...

Putem oare aplica acest adagiu şi imperiilor,marilor puteri în general? Doi foarteimportanţi specialişti în geostrategierăspund afirmativ la această întrebare:

francezul Jean-BapJean-BapJean-BapJean-BapJean-Baptistististististtttte Dure Dure Dure Dure Duroselleoselleoselleoselleoselle, încartea Tout empire perira (EditionsArmand Colin; prima ediţie, la Publica-tions de la Sorbonne, 1981) şi englezul

PPPPPaul Kaul Kaul Kaul Kaul Kennedyennedyennedyennedyennedy în The Rise and Fall of the Great Pow-ers, 1988; (traducerea franceză: Naissance et declin desgrandes puissances, Payot, 1989, 1991).

În cercul lor închis, teoreticienii relaţiilorinternaţionale se arată puţin încrezători faţă de istoriciiaceloraşi relaţii – iar această mefienţă durează de obună bucată de vreme. În a treia anexă a cărţii „Oriceimperiu va pieri”, Bruno Vigezzi scoate în evidenţă ceîi desparte:

„Istoria se fondează pe eveniment – unic şi datat– în vreme ce teoria, înţeleasă în sensul ei cel mairăspândit printre cercetătorii relaţiilor internaţionaleaspiră pretutindeni la generalizare, la abstract sau laclasificabil.”

(Aceste aserţiuni seamănă, întrucâtva, cudiferenţa pe care Tzvetan Todorov o face între poeticăşi critica literară!)

Situat el însuşi în rândurile istoricilor (autor alunui număr impresionant de lucrări!), Jean-BapJean-BapJean-BapJean-BapJean-BaptistististististtttteeeeeDurDurDurDurDuroselleoselleoselleoselleoselle înţelege să facă o teorie cu bază de istorie –acesta e şi titlul introducerii sale la Tout empire perira.Una din calităţile ce-l seduc la acest autor pe unnespecialist este claritatea expunerii, capabilă să facăpasionant un conţinut, altminteri, abstract şi auster. Eleste superior didactic în „definiţiile” sale. Relaţiileinternaţionale, de exemplu, sunt: „ansamblulevenimentelor în care una din părţi – individuală saucolectivă – este „străină” celeilalte părţi”. Duroselle aavut grijă să explice sensul cuvântului străin, care:

„nu este inamicul (...). Din contra, străinul, prietensau inamic, este omul diferit, putând avea purtăristranii, şi chiar imprevizibile. (...) Străinul, este diferenţa,dar nu toată diferenţa, nici întotdeauna aceleaşidiferenţe.”

Un cititor care, parcurgând lucrări de istoriemilitară, distinge anevoie strategia de tactică, poate fidin plin ajutat de foarte limpezile distincţii ale lui J.-B.Duroselle. Pe când strategia este „exclusivresponsabilitatea autorităţii supreme”, tacticaconstitue: „o responsabilitate ierarhizată, dar generală,de sus şi până la baza piramidei de autoritate”. Înprivinţa conţinutului celor doi termeni, autorul distingeîntre strategie politică, strategie militară şi tacticămilitară:

„Strategia politică, depinzând în principiu deguvern, consistă în a fixa miza pentru care se intră înrăzboi. Strategia militară, care depinde în principiu decomandatul suprem, constă în a stabili ansambluloperaţiunilor care vor face să se încline voinţainamicului, şi deci de a obţine miza politică. Tacticamilitară, care depinde de toată armata, de lacomandantul suprem la cei mai umili executanţi,constă în a determina, în funcţie de ordinele primite(care delimitează scopurile), procedeiele ce vor fifolosite pentru a le executa.”

Am scurtat întrucâtva ce aveam de spus despreTout empire perira, cu gândul că la Paul Kennedy voigăsi, în detaliu, raţiunile pentru care orice imperiu esortit pieirii, pe care profesorul englez le desemnează,pudic, prin „Naşterea şi declinul marilor puteri”(subîntitulată „Transformări economice şi conflictemilitare între 1500 şi 2000”). Însuşi J.B. Duroselle (încuvântul înainte al reeditării marii sale cărţi) constatăcă istoricul britannic PPPPPaul Michael Kaul Michael Kaul Michael Kaul Michael Kaul Michael Kennedyennedyennedyennedyennedy: „Pe căidiferite de ale mele, ajunge concluzii vecine”.

Masiv best-seller mondial (numărând 600 depagini dense, plus încă vreo sută treizeci de Note, numai puţin înţesate), Naşterea şi declinul marilor puterinu datorează totuşi nimic unei mode culturale saualteia. Întâmplarea face ca omul de ştiinţă – capabilsă facă sinteza istorică, economică şi militară a uneijumătăţi de mileniu în sistemul internaţional – estetotodată (aidoma, şi în aceasta, unui Geoffrey Parkersau unui John Keegan) un admirabil scriitor!

În această operă, limpede şi mişunând de idei,

Ochiul meu sOchiul meu sOchiul meu sOchiul meu sOchiul meu stângtângtângtângtâng

Priveşte lumea prin ochiul meu stângŞi-o să veziCum firul ierbii este strivitDe boabe de lumină,Sub flacăra albastră din careA crescut soarele.O să vezi că noriiSunt aerul închegat de sufletÎn irisul ochiului meu dreptŞi că păsările sunt puncteleŞi virgula pe care le-am scuturatDe pe pagina gândului.Priveşte lumea prin ochiul meu stângŞi-o să vezi că cerul şi pământulSunt două ferestre ceCurg una în alta,Se închid una în alta,cresc una în altaŞi că fiecare scamăNu e decât un colţ din ziua de mâineCare s-a prins de hainele lui AZI. 

Să poSă poSă poSă poSă pot zburt zburt zburt zburt zburaaaaa

Întinzându-mi mâinile spre luminăAm văzut că moliileMi-au mâncat peneleŞi că prima filă a braţelor meleAvea găuri prin care şuieraTrecutul...Gândul s-a scurs până în pământ,A prins rădăciniŞi mă ţine captivăCa pe o salcieCare-şi leagănă geneleDeasupra izvorului de lacrimi.Mă închin cerului, pământuluiŞi mă rog de frunzele din mineSă-mi ţină loc de aripi,Să pot zbura.

AAAAAu uitu uitu uitu uitu uitatatatatat

Oamenii nu îşi mai scriu de mult timpsufletul, pe hârtie...Cu degetele împietrite şi cugetul metalicAu început să scrieAerul din jurul mâinii drepte.Fluturii din miezul cuvintelorAu încetat să mai trăiascăŞi s-au lăsat învinşiDe glasul păcatului.Au uitat să-şi coase versurileDe pagina albă a sufletuluiŞi-acum tipăresc pur şi simpluAtomi ai unei poezii dezrădăcinate.Poeţii nu mai ştiuSă-şi cânte litereleDe pe ramul copacilorŞi au devenit afoni,În secolul ultimei raze de speranţă.Au încetat să simtă, să scrie, să cânteUitând de nefiinţa lorŞi au ajuns să fie doar oameni...

Ramona ŢărRamona ŢărRamona ŢărRamona ŢărRamona Ţăruşuşuşuşuş

PrPrPrPrPremiul remiul remiul remiul remiul reeeeevisvisvisvisvistttttei “ei “ei “ei “ei “AAAAAcolada”colada”colada”colada”colada”la Concurla Concurla Concurla Concurla Concursul Nsul Nsul Nsul Nsul Naţional de Paţional de Paţional de Paţional de Paţional de Poezieoezieoezieoezieoezie

„P„P„P„P„Porororororni Lni Lni Lni Lni Luceafăruceafăruceafăruceafăruceafărul”ul”ul”ul”ul”Ediţia a XXVII-a, BoEdiţia a XXVII-a, BoEdiţia a XXVII-a, BoEdiţia a XXVII-a, BoEdiţia a XXVII-a, Botttttoşanioşanioşanioşanioşani

progrese tehnologice şi de dezvoltări militare, careexistă din timpuri imemoriale.”

Autorul precizează, şi repetă, că e vorba de undeclin relativ, în ordinea firii. Statele Unite vor rămâne,prin talia lor, „o putere foarte importantă într-o lumemultipolară”. Le revine oamenilor de stat americani săînsoţească mişcarea, pentru ca eroziunea relativă apoziţiei ţării lor să aibă loc „în mod lent şi regulat”.Veritabilele interese ale Statelor Unite nu suntameninţate decât de o eventuală „incapacitate de a seadapta noii ordini mondiale”.

Ilie ConsIlie ConsIlie ConsIlie ConsIlie Constttttantinantinantinantinantin

PPPPPoezieoezieoezieoezieoezie

9

Doctor Honoris CausaDoctor Honoris CausaDoctor Honoris CausaDoctor Honoris CausaDoctor Honoris Causaal Ual Ual Ual Ual Univnivnivnivnivererererersităţiisităţiisităţiisităţiisităţii„P„P„P„P„Peeeeetrtrtrtrtru Maior”u Maior”u Maior”u Maior”u Maior”

În Aula Magna aUniversităţii „Petru Maior”din Târgu Mureş a avut locîn 13 iunie 2008 şedinţafestivă a SenatuluiUniversităţii, cu prilejul

decernării titlului de Doctor Honoris Causa prof. univ. dr.Ion Pop, de la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca,personalitate prestigioasă a literaturii şi culturii româneşticontemporane. Ion Pop (n. la 1 iulie 1941, în Mireşu Mare,jud. Maramureş) este profesor universitar, teoretician alavangardei literare, poet, critic şi istoric literar,consolidându-şi o carieră didactică de certă anvergură, darşi o carieră administrativă deosebit de importantă, prinfuncţiile de decan al Facultăţii de Litere a Universităţii“Babeş-Bolyai”, din Cluj-Napoca, sau cea de director alCentrului Cultural Român de la Paris (!990-1993).Remarcabilul destin literar al scriitorului Ion Pop sematerializează în volume de versuri, de critică literară şitraduceri, în numeroase articole publicate în reviste despecialitate, din ţară şi de peste hotare. De numele său seleagă apariţia revistei Echinox, publicaţie literară deincontestabil prestigiu intelectual, unde s-au afirmatnenumăraţi scriitori români de valoare ai istoriei noastreliterare. Ion Pop a debutat cu versuri în revista Steaua(1959). A debutat editorial ca poet cu volumul Propunerepentru o fântână (1966), volum urmat de Biata meacuminţenie (1969), Gramatică târzie (1977), ) , ) , ) , ) , Soarele şiuitarea (1985), Amânarea generală (1990), Descoperireaochiului (2002). Criticul literar Ion Pop se afirmă prin lucrăride referinţă asupra literaturii române contemporane,precum Avangardismul poetic românesc (1969), Poeziaunei generaţii (1973), Transcrieri (1976), Nichita Stănescu.Spaţiul şi măştile poeziei (1980), Lucian Blaga, universulliric (1981), Lecturi fragmentare (1983), Jocul poeziei (1985),Avangarda în literatura română (1990), A scrie şi a fi. IlarieVoronca şi metamorfozele poeziei (1993), Recapitulări(1995), Pagini transparente (1997), Ore franceze I, II (1979,2002), Gellu Naum. Poezia contra literaturii (2001), Viaţă şitexte (2001). A tradus din Georges Poulet, Jean Starobinski,Gérard Genette. A colaborat la câteva dicţionare deexcepţională valoare: Scriitori români. Mic dicţionar, 1978;;;;;Les avant-gardes littéraires au XX-e siè cle, 1984;Dicţionarul scriitorilor români, 4 vol., 1995-2001. Cea mairecentă lucrare pe care a coordonat-o este Dicţionaranalitic de opere literare româneşti, , , , , vol. I-IV (1998-2003),ediţie definitivă (2007). Profesorul si scriitorul Ion Pop aobţinut câteva premii importante: cel al Uniunii Scriitorilordin România (1973, 1979, 1985, 2001) şi Premiul AcademieiRomâne (1985). I-au fost decernate, de asemenea, distincţiiale statului francez.

„R„R„R„R„Reîntâlnireîntâlnireîntâlnireîntâlnireîntâlnirea titea titea titea titea titanilor”anilor”anilor”anilor”anilor”În anul electoral 2008, nu se putea ca bardul

parlamentar PSD Adrian Păunescu să nu resusciteze tafia“Cenaclului Flacăra”, îngropat sub morţii de pe stadionuldin Ploieşti, în 15 iunie, 1985, şi clasat irecuperabil de istorieîn Raportul oficial al „Comisiei Tismăneanu” decondamnare a regimului comunist. Această manevrăelectorală previzibilă este semnalată de un titlu al flăcăruiipăunesciene care abia mai pâlpâie, doar pentrusemiobscuritatea din antreul familiei, sub titlul paranoic„Reîntoarcerea titanilor, la Braşov”. Cine ar fi aceşti „titani”?Îi recunoaştem în fotografiile din cele două pagini derevistă dedicate nesătulei pofte păunesciene de un mereureînnoit mandat pesedist, pe Andrei Păunescu, VasileŞeicaru, Mircea Vintilă, Victor Socaciu. E vorba, desigur,de atât cât a mai rămas din ei, după un ocol în jurul luiPăunescu de peste 20 de ani. Pe lângă aceşti „titani”, dintrecare Păunescu este cel dintâiul, numele unor bieţi Homer,Dante, Shakespeare, Goethe, Tolstoi, Eminescu par doarvagi reminiscenţe arhaice în memoria noastră prenatală.Dar iată şi „titanii” care scriu la această flăcăruiepăunesciană, înduioşăîtoare ca o brichertă cu gazul peterminate: Ana Maria Păunescu (fiica cea mică), CarmenPăunescu (soţia), Violina Crăcană (muza tânără,inspiratoare a unui masiv volum de poeme de dragoste),Andrei Păunescu (fiul), înconjuraţi cu dragoste şi suculentenostalgii naţionalist-comuniste de Mircea Micu, VictorCrăciun, Ion Coja, Dorel Vişan, Hajdu Gyozo, GheorgheDumitraşcu, Victor şi George Roncea, Ştefan Andrei şiinevitabilul Nicolae Dragoş.

Ce carCe carCe carCe carCe carttttte (ce căre (ce căre (ce căre (ce căre (ce cărţi) din litţi) din litţi) din litţi) din litţi) din literererereraturaturaturaturaturaaaaarrrrromână de asomână de asomână de asomână de asomână de astăzi aţi alege?”tăzi aţi alege?”tăzi aţi alege?”tăzi aţi alege?”tăzi aţi alege?”

Revista craioveană Ramuri lansează în numărul săupe mai - iunie 2008 o anchetă incitantă, care invităscriitorii/ cititorii să răspundă la o singură întrebare: „Cecarte (ce cărţi) din literatura română de astăzi aţi alege?Justificaţi, vă rugăm, opţiunile dvs.!”. Deşi întrebareaanchetei este cam vagă (să alegeţi pentru ce: pentruplecarea într-o călătorie, pentru biblioteca imaginară depe Lună, pentru a o dărui mamei, iubitei sau fiului etc.?),cei patru repondenţi din acest număr au opţiunisurpinzătoare, pentru mutaţiile şi diversitatea peisajuluieditorial actual: Cruciada copiilor, de Florina Ilis, Cineadoarme ultimul, , , , , de Bogdan Popescu, Circul din faţa casei,,,,,de Adrian Sângeorzan, Relatare despre moartea mea, , , , , deGabriel Chifu (două nominalizări), Christina domestica şiVânătorii de suflete,,,,, de Petru Cimpoeşu, Se lasă ceaţă, deMihai Zamfir, Întâlnirea, , , , , de Gabriela Adameşteanu,Sonată pentru acordeon, de Radu Aldulescu, Pupa Russaşi Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la „Pupa Russa”, deGheorghe Crăciun. La fel de surprinzătoare sunt şiopţiunile la critică şi eseu: Interpretare şi raţionalitate, dePaul Cornea (două nominalizări), Opoziţii constructive, deStefan Borbely, Pornind de la Valéry, de Livius Ciocârlie,Calea de acces, de Lucian Raicu, „Cum poţi să fii român?”.Variaţiuni pe teme identitare, de Monica Spiridon, Străinprin Europa, de Virgil Nemoianu, cărţile lui Horia-RomanPatapievici, Literatura română sub comunism, de EugenNegrici, Dandyismul. O istorie, de Adriana Babeţi, CorinBraga, cu cărţile centrului de studii Phantasma, Lumile lui

Argus. O morfotipologie a poezieivizionare, de Cătălin Ghiţă. . . . . La secţiuneapoezie, se optează pentru Şerban Foarţă,cu Caragialetele sale din 2002, Infernala Comedie, de EmilBrumaru, Niculina blues, de O. Nimigean, Versuri şi alteforme fixe şi Ziua de apoimâine, , , , , de Adrian Bodnaru, Toateceasurile, de Olga Ştefan. Aşteptăm cu interes următoareleepisoade ale acestei binevenite anchete.

PPPPPoeoeoeoeoettttta Linda Maria Bara Linda Maria Bara Linda Maria Bara Linda Maria Bara Linda Maria Baros, la lansaros, la lansaros, la lansaros, la lansaros, la lansareaeaeaeaeaSezSezSezSezSezonului culturonului culturonului culturonului culturonului cultural eural eural eural eural europeanopeanopeanopeanopean

Tânăra poetă şi traducătoare Linda Maria Baros,încununată cu prestigiosul premiu francez ApollinairApollinairApollinairApollinairApollinaire, e, e, e, e, senumără printre cei 27 de ambasadori culturali prezenţi lalansarea oficială a SezSezSezSezSezonului culturonului culturonului culturonului culturonului cultural eural eural eural eural european, opean, opean, opean, opean, alăturide: actriţa Juliette Binoche – Franţa, scriitorul JorgeSemprun – Spania, directorul Operei din Paris, GérardMortier – Belgia, coregraful Akram Khan – Marea-Britanie,pictorul Valerio Adami – Italia, arhitectul DietmarFeichtinger – Austria, rectorul Academiei Naţionale deArtă din Riga, Aleksejs Naumovs – Letonia, pianista MuzaRubackyté – Lituania, cineastul Ilmar Raag – Estonia,scriitorul Adriaan van Dis – Olanda, fotograful AndersPetersen – Suedia, cântăreaţa Klára Csordás – Ungaria,artista plastică Johanna Vasconcelos – Portugalia, dirijorulBrian Schembri – Malta, scriitorul şi ziaristul YorgosArchimandritis – Grecia, preşedinta Uniunii muzicienilorşi dansatorilor bulgari – Jenny Zaharieva.

Lansarea SezSezSezSezSezonului culturonului culturonului culturonului culturonului cultural eural eural eural eural europeanopeanopeanopeanopean a avutloc pe 3 iunie 2008, în incinta celebrului Grand Palais dinParis şi a marcat începutul Preşedinţiei franceze a UniuniiEuropene. Această iniţiativă generoasă a Franţei a fostprezentată pe larg de Christine Albanel – ministrul Culturiişi al Comunicării, Bernard Kouchner – ministrul AfacerilorExterne şi Europene, Jean-Pierre Jouyet – secretar de statînsărcinat cu Afacerile Europene. Au participat, deasemenea, Renaud Donnedieu de Vabres – ambasadorulresponsabil de dimensiunea culturală a Preşedinţieifranceze a Uniunii Europene, Laurent Burin des Roziers –comisarul general al SezSezSezSezSezonului culturonului culturonului culturonului culturonului cultural eural eural eural eural europeanopeanopeanopeanopean,precum şi ambasadorii culturali ai ţărilor membre.

Începând cu 1 iulie 2008, această manifestarefără precedent va reuni culturile celor 27 de state aleUniunii Europene în cadrul câtorva sute de manifestăriartistice, care se vor desfăşura pe întregul teritoriu francez.Mari instituţii culturale vor participa la derularea acestuiprogram de definire în profunzime a identităţii şi diversităţiiculturale europene. Un uriaş festival pluridisciplinar vaavea loc, astfel, de-a lungul a şase luni, cuprinzândmanifestări din toate domeniile creaţiei: literatură, teatru,muzică clasică şi contemporană, dans, ştiinţă, spectacolede estradă, pictură, design, arhitectură, fotografie, cinema,arte digitale etc. Cicluri de 27 de cărţi, 27 de filme, 27 despectacole, 27 de concerte, sau 27 de expoziţi, vor fiprezentate publicului din Franţa, care va putea săcunoască în acest fel mult mai bine creaţia artistică atuturor ţările europene.

Mon AmiMon AmiMon AmiMon AmiMon Ami

MIRADORMIRADORMIRADORMIRADORMIRADOR

LLLLLucarucarucarucarucarnănănănănă

DrDrDrDrDragii mei semeni, fragii mei semeni, fragii mei semeni, fragii mei semeni, fragii mei semeni, fraţiloraţiloraţiloraţiloraţilor, v, v, v, v, voi, ceoi, ceoi, ceoi, ceoi, cetittittittittitori făţarori făţarori făţarori făţarori făţarnici,nici,nici,nici,nici,Închipuiţi-vă incipitul celebru al

preparnassianului sonet al lui Baudelaire (le Beau del’Air!) intitulat simplu, La Beauté, – anume: „Je suisbelle, ô mortels! comme un rêve de pierre”, transcris,dintr-o eroare de tipar, într-astfel: „Je suis belle, ômortels! comme un rêve de Pierre”; ceea ce s-ar traduce,la rigoare, prin: „O, muritori, frumoasă-s ca un vis de-allui Petru”!

Câte supoziţii aberante, ce sarcină grea peumerii şi capul nefericiţilor de exegeţi: cine-o fi Petruăsta?!

Să fie Sfântul Petru? Ar fi o blasfemie (sau,cel puţin, o nucă în perete, – în… pierrete!).

Să fie Petru Eremitul, predicatorulincorectelor politic Cruciade de acum aproape unmileniu? E, de asemenea, stupid.

Să fie Pierre Ronsard? Ar fi mai plauzibil;numai că frumuseţea feminină e, în concepţia sa, atâtde efemeră, încât nu face casă bună cu piatra cvasi-sempiternă.

Să fie Pierre Corneille? Greu de crezut: autorulCid-ului e prea retoric pentru o Frumuseţe taciturnă,

ba chiar de-a dreptul „mută ca materia” (materie ce şi-arfi dorit să fie, la propriu, pustnicul faimos al lui Flaubert).

Să fie Piotrî pervîi, ţarul tuturor Rasì ilor? Nu-icazul.

Să fie Petru Maior? E grotesc.Să fie Petrache Lupu de la Maglavit? Este

aproape sacrileg.Să fie Pierre Bezuhov? N-ar fi chiar imposibil;

numai că menelaos (cu m mic!) al unei frumoase Eleneindolente, n-are de ce să-i ducă dorul, pentru că, 1o, edeja, legal, a lui; 2o, pentru că-i pe cale s-o deteste.

Să fie, oare, Petre Petre, răzvrătitul necrofil allui Rebreanu? Am mai veni de-acasă, în măsura-n careFrumuseţea lui Baudelaire (morbid, el însuşi, şi pervers)are impasibilitatea şi rigoarea (rigor mortis!) ale unuihoit, ale unei groteşti păpuşi gonflabile frigide, ale unuienigmatic Sfinx. Ar fi destul de plauzibil, dacă n-ar fianacronismul (şi incongruenţa culturală).

Şi, în fine, despre care Petre ar fi vorba, în cazulacestui Petre Petre, al acestui Petre la pătrat?... Care,dintre cele două nume, va fi fiind acela de botez; care,acela de familie?

După sistemul onomastic unguresc (ca şi, lanoi, după acela didactic sau cazon: Petre Petre e, dealtfel, soldat în termen, – sau a fost?), numele de familiear fi întâiul Petre (ca în cazul dnei Petre Zoe); dupăsistemul onomastic al celorlalţi membri în UE, acesta,primul, ar fi numele-i mic sau baptismal (ca în cazullui Don Pedro Roman).

Şi viceversa, bineînţeles.Petre Petre e, la şcoală şi la oaste (şi ar fi fost

în satul unde trăia, cam în aceeaşi vreme, GlanetaşuIon/Ion Glanetaşu), Petre Petre; după cum e Petre Petrecând, la horă sau la şezătoare, se recomandă unei fetedin alt sat: „Mă cheamă Petre Petre.”

Or, până nu tranşăm chestiunea asta e cazulsă-l abandonăm pe Pierre (şi critica, aşa-zicând,contrafactuală), întorcându-ne la pierre, cu p minuscul,– indiferent de faptul că elevii (cei, bineînţeles,hexagonali) pot fi testaţi în legătura cu improbabilaalternativă Pierre.

ŞerŞerŞerŞerŞerban Fban Fban Fban Fban Foaroaroaroaroarţăţăţăţăţă

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008 10

SprSprSprSprSpre ce se îndre ce se îndre ce se îndre ce se îndre ce se îndreapeapeapeapeaptă poezia rtă poezia rtă poezia rtă poezia rtă poezia română? (II)omână? (II)omână? (II)omână? (II)omână? (II)TTTTTrrrrrei poeţi din Crei poeţi din Crei poeţi din Crei poeţi din Crei poeţi din Craioaioaioaioaiovvvvva în satul globala în satul globala în satul globala în satul globala în satul global

PPPPPoemul de caroemul de caroemul de caroemul de caroemul de cartiertiertiertiertier

În poemul Un poet la Brooklyn, Nicolae Coande dă o serie de nume, unelede notorietate, cum o face şi în alte texte ale volumului: “apocalipse locale&papioanepatapievici-centrale”, Andrei Cordescu (în vizită la Craiova), “nea Firan” (Florea Firan,n.n.), Silviu Purcărete, Simona (Popescu, n.n.), din nou poetul Ion Maria, din cartierulCraioviţa Nouă, Costi Rogozanu în pasajul de la Universitate, Doina Jela la Bookfest(“dj ela”), Liiceanu, Mincu, “soreeescu”, Boureanu ş.a. Prin acest procedeu al cităriiunor persoane reale şi secvenţe de realitate nudă, are loc de fapt un proces derecorporalizare şi reteritorializare, prin care poezia îşi recâştigă domeniul deinvestigaţie al comunităţii vii, fie că acest topos al comunizării este cartierul, oraşul,propria biografie sau istoria tribului, poetul delimitându-şi astfel un spaţiu comunitarpe care îl reautentifică. Faptul că poetul Nicolae Coande are ca personaje ficţionaleale poemului său “de cartier” chiar poeţii locului, dar şi alte personalităţii ale Craioveişi ale ţării, e un fel de a spune: iată, oamenii aceştia chiar există, sunt vii, sunt persoanepublice, pot depune mărturie că tot ceea ce spun eu, aici, e adevărat şi autentic.

După castrarea literaturii de tot ce era realitate şi priză directă la viaţă, întimpul regimului comunist, cu golirea cărţilor de orice element cotidian sau topograficsuspect, care putea trimite la contextul dictaturii, autorii au înţeles că se pot salvaspiritual refugiindu-se în cetatea autistă a textului şi estetismului elitist, care substituialumea cu scriitura ei, deteritorializând zone întregi ale umanului şi corpului social-politic de dimensiunea firească a literaturităţii care i se cuvenea, abandonându-lepropagandei comuniste oficiale: “Atât de inteligenţi şi atât de laşi/ râd pe înfundatesau în hohote/ de epocă/ cu ironie şi stil de ce nu/ tocmai acum când poezia/ e maiuscată decât bradul de Crăciun/ de anul trecut”. În acest context postdecembristdefavorabil şi dezagreabil, poetul e nevoit să-şi reidentifice statutul său între oameni,să-şi reautentifice teritoriul şi mesajul, pentru a redobândi o nouă credibilitate, dar –mai ales – o discursivitate vie şi un tip de adresabilitate directă, care să ajungă lainima nouă a omului şi a lumii sale: “Nu vreau să îmbătrânesc cu lumina stinsă/ lajumătate/ în strigătele gregarilor din hala de peşte/ literatură cu solzi pe ochi/ nuvreau să mor ca un poet comunist/ în timpul comunismului literar/ lumină jumătatesub pat…/mi-e de-ajuns o lumânare scursă-n sine/ o bucată de om/ toată încă dinaer şi nervi”.

PPPPPoezia intoezia intoezia intoezia intoezia integregregregregralăalăalăalăală

Pe de altă parte, omul concret se reîntoarce în problematica sa lumecotidiană cu pulsiunile sentimentelor, cu biografia sa care receptează tensiunile şiconvulsiile corpului social-politic, căruia îi dă suflet şi identitate spirituală, după ceparadigma poeziei moderne suspendase poemul din condiţia sa umană, timp demai bine de o sută de ani, pulverizându-i indicialitatea în incoerenţă nonfigurativă,indeterminare, multivocitate şi ambiguitate polisemnatică abisală, până la nonsens,ritual al tensionării limbajului prin nemotivare, absenţă absolută a adezivităţii, ab-surd şi aneantizare. Poezia trebuie să rămână un mijloc de cunoaştere a lumii, otehnică de investigare a necunoscutelor ei, care nu se poate opri doar la ascuţireacreionului până la epuizarea minei de scris şi autodescrierea mâinii care desemnează,ca în celebra grafică iluzionistă a lui Escher, ci e datoare să-şi rescrie mesajul, sătrans-scrie lumea “pe curat”, din ciornele pe care i le oferă cu febrilitate inspiraţia şiimprovizaţia spectacolului continuu al realului, în procesualitatea lui ireversibilă. Înpoemele lui Nicoale Coande începe să “miroase a fiinţă” reală, a nouă fiinţă proaspătă,renăscută din propria cenuşă, care îşi reia în posesie lumea postapocaliptică, redându-i amprenta unică a indicibilei sale călduri şi identităţi umane.În acest sens, poezia viitorului va redeveni core-grafie (scriere corporală, încorporată),foto-grafie şi cinemato-grafie (scriere a mişcărilor lumii, cu luminile, umbrele şi culorileei), seismo-grafie (cutremure personale, sociale, politice), tomo-grafie (reţelecibernetice de comunicare ale câmpului cerebral), geo-grafie şi topo-grafie (noi formede relief ale pământului şi sufletelor locuitoare), cardio-grafie (pulsaţiile inimii vii incuvinte), cosmo-grafie (viaţa stelelor şi a zărilor abisale ale materiei), hemo-grafie(salinitatea marină a sângelui), psiho-grafie (speciile abisale ale fundurilor oceanice),porno-grafie (nuditatea formelor carnale şi a stărilor erotice), eco-grafie (sondareagenetică a marginilor şi graniţelor dintre viaţă şi increat), cripto-grafie (marile se-crete ale lumii, de toate naturile), crono-grafie (captarea şi conversiunea timpuluibiologic în timp istoric, interior, durabil prin spiritualizare), termo-grafie (călduraumană şi căldura cuvintelor), radio-grafie (cunoaşterea prin undele câmpuluiinformaţional unic), bio-grafie (scriere a viului, cu viaţa pre moarte călcând,cuvântând), holo-grafie, scrierea integrală a omului ca lumea, într-o lume a oamenilor.

Ion Maria “întrIon Maria “întrIon Maria “întrIon Maria “întrIon Maria “între gunoaie şi cer”e gunoaie şi cer”e gunoaie şi cer”e gunoaie şi cer”e gunoaie şi cer”

O surprinzătoare performanţă poetică realizează Ion Maria, din Craiova, cu volumulsău “Povestiri din Cartierul de Est”, Editura Brumar, 2007 (al patrulea, după debutuleditorial din 2002, cu “Patmos”). Cartea chiar îşi respectă titlul, fiind o monografiepoetică a unui cartier muncitoresc (Craioviţa Nouă, nenumit în volum), poetulînscriindu-se în tendinţa vizibilă a liricii actuale de redescoperire a comunităţii lo-cale şi a unei formule de adresabilitate directă, în căutarea unei familii şi a unei noicălduri umane, înafara căreia poezia modernă pare a fi, de la Rimbaud încoace,lunga epuizare a fiului rătăcitor în pustiu până în clipa întoarcerii sale acasă. Unvolum de “eseuri (post)moderne”, cu titlul “Literatura de cartier”, publicat de MihailGălăţanu la Editura MLR, tot în 2007, marchează explicit sensul acestei schimbăriparadigmatice în poezia actuală.Încă din poemul preliminar, “Unde trăiesc”, Ion Maria îşi delimitează surprinzătorultopos poetic - cartierul muncitoresc înecat în mizeriile sale, între care oamenii trăiescla limita supravieţuirii, cu funcţiile vitale reduse aproape de limită, amestecaţi într-oanimalitate sordidă cu câinii şi pisicile nimănui, într-un tablou de epocăpostcomunistă din Europa de Est, surprinsă în toată urâţenia şi degradarea, de mânacare a tras brusc Cortina de Fier, dezgolind un instantaneu care s-ar putea numisimplu şi neiertător: viaţa lângă tomberonul de gunoi. Tot volumul lui Ion Maria îşiasumă cu un curaj ieşit din comun investigarea răspunsului la întrebarea crudă:

cum e posibilă supravieţuirea biologică şi mai ales spirituală într-o groapă suborizontul zero al unei inimaginabile degradări a condiţiei umane, care face posibile –totuşi – imposibilele sintagme: “eu şi gunoaiele”, “între gunoaie şi cer” etc.

Spaţiul strâmt de bolgie dantescă, abia respirabil, al fiecăruia dintre cele 72de poeme, e sufocat de invazia rezidualităţii dintre blocurile cartierului, un perimetrusordid în care serializarea şi masificarea fiinţei umane, până la condiţia de cifră într-o statistică a aneantizării, au atins gradul ultim al dezumanizării: “uneori seara/ intruîn alt apartament/ şi dorm liniştit/ lângă oameni străini/ aşa cum aş dormi/ la mineacasă”. Beţivul uitat lângă câinele cu picioare rupte, pisica oarbă şi sălbăticită fărăstăpân, şobolanii devorând ziare şi foi murdare de cărţi, mirosul de cafea ca ultimăsemnalizare a unei teritorialităţi umane, gândacii din subsoluri invadând lumea,oameni ai nimănui îngropaţi în şanţuri stradale, în locul conductelor de gaze şi apă,florile crescute printre gunoaie, cu mirosul învins de duhori pestilenţiale, Dumnezeuldin subsolurile blocurilor, “laolaltă cu sfinţii şi viermii”, teama animalică infuzată încarne, iată câteva repere ale unui fund de lume subumană, de un bacovianism ajunsla ultima sa metastază: “şi ploaia doarme singură/ pe lângă blocurile reci/ pline deoameni”.

GrGrGrGrGroooootttttescul conescul conescul conescul conescul convvvvvererererertit în idilictit în idilictit în idilictit în idilictit în idilic

Realizate cu mijloace de o simplitate serafică, “Povestirilor din Cartierul deEst” le lipseşte, însă, epicitatea conflictelor umane, visceralitatea pasională apersonajelor Cuţaridei lui Barbu, poemele fiind mai degrabă expresii minimalisteale bâlciului “urâţeniei lumii”. Meritul acestor instantanee şi surpriza pe care o oferăe tocmai expresivitatea maximă realizată cu minimum de mijloace, decupajele derealitate sordidă oferite de lada de gunoi a cartierului deschid brusc orizonturi mailargi către generalitatea decăderii comunităţii umane în lagărul comunist al Europeide Est. Aşa cum se întâmplă cu toposurile de-o epicitate voit antipoetică, de laCimitirul Spoon River la Cimitirul Vesel din Săpânţa, rudimentaritatea frustă afragmentului de umanitate decupată dă coerenţă şi vitalitate întregului, prin ironiaapocaliptică a acestor contrautopii, salvând poezia într-un registru suprarealist, cuirizările unei alegorii profetice.

În această tragicomedie în care degradarea umană coboară la ultima treaptăde urâţenie a lumii, se nasc strategii de supravieţuire, ale căror mecanismefuncţionează între grotesc şi idilic, trimiţând – în mod paradoxal – la experienţelelimită din crematoriile naziste, sau la gulagurile siberiene, în care resursele umanului,ajunse la limita finală a disperării, supravieţuiesc din impas şi dezastru, din cruzimeşi absurditate, prin compensaţia evadării onirice. În aceste geografii celeste,imaginare, cu funcţionalitate alchimică, grotescul infernal e convertit brusc în idilismangelic, ca o putere supranaturală de a rezista, dăruită tuturor celor fără nici unorizont şi putere. Tocmai în aceasta constă valoarea experienţei poetice a “povestirilordin Cartierul de Est”, a căror simplitate dezarmantă, în contrast curajos cu sofisticatadensitate a ţesăturilor textului optzecist, poate deturna atenţia binevoitoare aexegetului.Peste oroare, urâţenie, rezidualitate pestilenţială, sordid şi grotesc (“aici mi-ampetrecut/ aproape toată/ copilăria”), Ion Maria aşază un strat oximoronic de idilismşi suavitate, micile povestiri tinzând să compenseze absenţa epicităţii prin virtuţipicturale, printr-o plasticitate care plasează volumul mai aproape de austeritateahieratică a icoanelor pe sticlă de la Nicula, decât de carnalitatea cromatică a arteinaďve sârbe. În fiecare poem, sordidul ţi oroarea au un capăt cu totul nefiresc în cer,urâţenia acestor diaporame consunând cu stângăcia hieratică, de-o infinită delicateţeşi căldură umană a vechilor iconiţe pe sticlă din Ardeal.

Scriind pentrScriind pentrScriind pentrScriind pentrScriind pentru oameni şi câiniu oameni şi câiniu oameni şi câiniu oameni şi câiniu oameni şi câini

Această dimensiune paradisiacă, paradoxală, pe care Ion Maria o adaugă jumătăţiide infern irecuperabil a fiecărui poem, creează un cadru limită, în care sunt posibilemarile întrebări ale lumii: Cum poate supravieţui omul într-o paradigmă umanăsufocată de urâţenie? Ce mai e poezia? Ce mai e frumuseţea? Aceste întrebărifrontale, în fond rănile deschise ale civilizaţiei dintotdeauna, puse lângă lăzile degunoi scormonite de oameni ai nimănui, câini, pisici şi şobolani, ecranează fundalulunor răspunsuri deretoricizate, de o simplitate şi un firesc care ating esenţa, relansândpoezia într-un registru în care se regăseşte omul şi divinul, frumuseţea şi sfinţenia.Într-o civilizaţie reziduală, generată de societatea de consum actuală, ca într-o nouăgeneză rescrisă sardonic, “gunoaiele au apărut/ în ziua a opta”, Iov stă pe o grămadăde gunoi, având la cap “o aură neagră de gunoaie”, “gunoaiele au rostul lor/ în planullui Dumnezeu”, călăul care execută zilnic oameni “îngrijeşte acasă/ o pisică jegoasă/găsită pe lângă/ tomberonul de gunoi” şi până şi gunoaiele “visează să fie oameni”,un Dumnezeu copil se întoarce în lumea care părea abandonată definitiv esteticiiurâtului, cu o nouă “frumuseţe şi sfinţenie”: “prin iarbă Dumnezeu mergea de-abuşilea/ ca un copil/ care îşi caută/ jucăria pierdută”.Aşezat pe “piatra nesimţitoare/ ce de-o mie de ani/ priveşte cerul/ şi nu ştie ceeste/ un înger”, în acest “cartier alchimic” din Est, în care “îngerii ies din canale”,poetul nu-şi părăseşte teritoriul predestinat, “chiar dacă ar fi/ cel mai urât cartier/din lume”, nu se simte “în ţara nimănui”, iubeşte cu patimă acest loc natal, cu toateororile lui, “aici printre gunoaie/ poezia este prezentă/ încă/ printre noi/ ca Isus lacina/ cea de taină”: “numai împreună/ cu ele/ sunt om întreg”. Poetica lui Ion Maria,veritabil manifest la despărţirea de o paradigmă textuală epuizată, afirmă cu claritateirepresibila nevoie de reumanizare, reînfrumuseţare şi resacralizare a lumii: “scriupentru oameni/ dar şi pentru câini…/ tot ce trăieşte/ trăieşte poetic/ pe oricepământ”.Scriind pentru oameni şi câini, între gunoiae şi cer, poetul îşi afirmă în scurtele saleprofesiuni de credinţă locul în această lume, care dă justificare actului poetic şidestinului asumat al creatorului: “O poezie/ te ajută să te ridici/ către cer/ chiarcând locuieşti/ între gunoaiele/ din cartierul alchimic”.

Ion Zubaşcu Ion Zubaşcu Ion Zubaşcu Ion Zubaşcu Ion Zubaşcu

Mişcarea prozei

11

CCCCCONSTONSTONSTONSTONSTANTIN ŢOIUANTIN ŢOIUANTIN ŢOIUANTIN ŢOIUANTIN ŢOIU,,,,,

aliat al raliat al raliat al raliat al raliat al realităţii şi crealităţii şi crealităţii şi crealităţii şi crealităţii şi creaţiei (I)eaţiei (I)eaţiei (I)eaţiei (I)eaţiei (I)stimează condiţia de „aliat al realităţii”, socotită a fi „condiţia de totdeauna aPovestitorului”. De altfel, înşişi eroii săi sunt într-un anume chip părtaşi ai istoriei:făuritori, vizionari, victime. Din acest ataşament sau, mai bine spus, din aceastăinterferenţă rezultă tablouri socio-morale de un colorit specific. În Galeria cu viţăsălbatică tema atât de exploatată a confruntării dintre individ şi istorie dobândeşteo expresie dintre cele mai seducătoare, în ordine estetică, şi mai dramatice în ordineetică.

Scrisul lui Constantin Ţoiu este impregnat de concret, de anecdotică chiar,fără să lase impresia de vegetaţie parazitară. Potrivit principiului pars pro toto, princâteva apariţii umane scriitorul pune în lumină o întreagă umanitate dintr-un anumittimp infernal. „Galeria” e litota lumii. Conflictul principal transcende circumstanţialul:„Există [...], continuă profesorul Ortopan, ceva care are în vedere ansamblul, noineavând decât o părticică, ceva care e mereu de faţă, care însoţeşte, poftim: ca uncomputer divin”. Nu avem de-a face (numai) cu un roman al unei epoci anume, alobsedantului deceniu, ci cu un roman al unei epoci tipice, cu orice astfel de vremurieronate, abuzive... După cum Însoţitorul nu-i o cronică a satului Clopeni, ci o povestireîn condiţia ei arhetipală, unde tragicul se întâlneşte cu burlescul. Drama lui ChirilMerişor e una adevărată nu doar pentru că astfel de victime au existat, ci mai ales înaccepţia ridicării ei la măsura categorială: „suntem noi înşine – aflăm din altă parte –, laun loc, rasa omenească înşirată pe câteva milenii de conştiinţă. Şi nu fizic; cât cevacare se află înlăuntrul ei, un gând al ei...”. Detaliile socio-morale dobândescdimensiune existenţială, pe urmele unor scriitori ca Malraux, Sartre, Camus, CamilPetrescu. Dincolo de cotidian sau chiar în sânul lui prosperă visul, „misterul”supravieţuitor al imaginarului.

Cu deosebire captivante sunt acele tablouri realiste, precum imagineapoematică, mateină, a Bucureştilor de altădată şi amintirea cafenelei pariziene„Obligado”, modul cum sunt comprimate unele realităţi contemporane. În aceastăprivinţă, antologică este scena promenadei lui Mega Pavelescu prin Capitală. Înbogăţia evenimentelor intervin structurile imaginarului, cum se întâmplă cuatmosfera din redacţia editurii pe unde trece şi Chiril Merişor, cu premiera piesei luiTake Bunghez, cu întâmplările aparent banale din Însoţitorul. „Fişele” psihologicesunt tot la fel de bogate şi de omeneşti. Cu deosebire în Obligado, aceste „fişe”configurează o realitate problematică, o lume cu cadrele ei de viaţă. „Secretul” celmare trebuie căutat în modul de a observa amănunţimile care „prind” tumultul vieţiişi sensurile ei. Una dintre strategii constă în a atribui multor eroi calitatea de martorişi de reflectori: „să fii martor direct”, „Ce privilegiu! Să ştii ce s-a întâmplat...”.„Însoţitorul” este „martorul nevăzut care stă pitit în noi - în noi nu ca indivizi, ci întotalitatea semnificaţiilor trecute şi viitoare”. Pentru că tot veni vorba, să-i dămdreptate autorului care explică „mitul însoţitorului” ca pe „ceva care patronează,veghează, însoţeşte tot ce apare în lume”, ca un „duh al speciei noastre”. Ideea estecel mai bine figurată prin neînsemnatul stenograf Rânzei, martorul din umbră,înregistratorul neobosit, anonim, implacabil. Cavadia, alt exemplu, este un asemenearaisonneur sau mai curând posesorul unor „chei” care se potrivesc la uşa multor„arhive” ale epocii. Pavelescu deţine şi el numeroase „documente” pe care le utilizeazăca un romancier, un alter ego al scriitorului. I se atribuie, adică, o competenţătaumaturgică. Lui Jorj Turgea îi place să se lase purtat de „valul vindecător al istoriei”:„se avântase din nou ca un gonaci neobosit în desişul valah al epocii”. Chiril Merişorse defineşte cel mai dramatic în confruntarea cu o istorie demenţială, a obsedantuluideceniu. Un fel de mentor al lui, anticarul Hary Brummer, exaltă puterea spirituluicare învinge orice turpitudine şi perspectivă apocaliptică a istoriei. Numai culturapoate să pună capăt terorii inumane. Nu-i deloc paradoxală afirmaţia potrivit căreiaaceşti inocenţi sunt cei mai implicaţi dintre toţi eroii Galeriei cu viţă sălbatică, înorice caz mai mult decât inteligentul Cavadia şi decât Anghel. Primul ştie să iadistanţă printr-un fel de duplicitate provenită din instinctul „conservării”, celălalt selimitează la enunţuri care, oricât de sincere şi de bine intenţionate, tot „clişee” rămân,nici măcar adresate unei mulţimi: „Şefii să nu-şi uite originea de clasă şi să nu seascundă după fraze. Muncitorii şi ţăranii să ia din când în când la refec cadrelemoleşite de rutină [...] Un adevărat comunist, când e vorba de luat o hotărâreimportantă, care angajează linia partidului, trebuie să-şi spună deschis părerea, fărăteama de a fi destituit, exclus, pus la stâlpul infamiei, ori, eventual, lichidat...”. Scriitorula vrut şi a reuşit să-şi construiască protagonistul, pe Chiril Merişor, în raport cucelelalte personaje. El este un exemplar bine articulat artisticeşte din contrasterevelatorii, al „echipei trecătoare prin lume”. În pofida aparenţelor, a delicateţei saleşi a unei ingenuităţi alarmante, e un luptător şi încă unul foarte tenace. Nu capituleazăca Liviu Dunca (din Păsările de Alexandru Ivasiuc) , nu acceptă tranzacţii cum i serecomandă şi nu adoptă un eroism spectacular. „Eroismul” său funciar, lipsit deostentaţie, „firescul ca excepţie”, se aseamănă cu al impunătorului Comandor, prindiscreţie. Opoziţia acestui blajin, ireductibilă, se încununează, în grilă existenţială,prin sinuciderea lui în detenţie, ca o acuzaţie supremă la adresa unei istorii vrăjmaşe.Dintr-o mare surpriză la apariţia Galeriei cu viţă sălbatică, Constantin Ţoiu s-aconfirmat ca un autor de referinţă al literaturii noastre prin izbânzile ulterioare:Însoţitorul, Obligado, Căderea în lume. Acestea, cred unii, nu s-au mai ridicat totuşila înălţimea valorică a Galeriei..., care, după spusa cuiva, şi-ar fi inhibat autorul. Elesunt însă la fel de remarcabile prin coabitarea realului, reflecţiei şi povestirii, prinprospectarea lucidă a evenimentelor, dezbaterea tensionată, obsesia „şansei de atrăi cu adevărat”; prin rafinamentul intelectual, creaţia de personaje problematice,amploarea epică şi acurateţea stilistică. Intelectuală şi modernă, proza aceasta înalţăcontingentul la demnitatea ideii şi a artei. Se va putea vedea acest fapt mai bine,reiterând cu atenţie comentariul Căderii în lume, roman reeditat de curând. Evi-dent, tot printr-o analogie cu celelalte scrieri care se constituie într-o operă de cotăvalorică superioară.

Cons Cons Cons Cons Constttttantin Tantin Tantin Tantin Tantin Trrrrrandafandafandafandafandafiririririr

În general, se ştie cădebutul editorial, tardiv, allui Constantin Ţoiu, cuMoartea în pădure (1965),mai ţinea oarecum dedogma anilor ’50,îndeosebi cu aceleşabloane maniheistice.Ceea ce nu s-a spus maihotărât e că încă de peatunci se putea distingevocaţia de fond ascriitorului. La apariţie,încă se mai bătea monedăpe „conţinutul de idei şi

sentimente”, dar nici sub această platoşă, inclusiv cea a receptării, puterileromancierului nu au fost remarcate în mod special, ba chiar se părea că ignorarea s-a instalat suverană. Numai retrospectiv s-ar vedea că scriitura are, pe lângă metehnelede atunci ale literaturii, ceva care ar fi fost normal să scoată textul puţin mai în faţă:observaţia intens distribuită, puterea de construcţie, preocuparea stilistică.

Abia la a doua carte, Duminica muţilor (1967), de proză „scurtă”, scriitoruldădu semnale clare ale însuşirilor sale de prozator „intelectualizant”. Înainte de toate,prin încărcătura simbolică a realităţii stricte şi prin exerciţiul frazării iradiante. Sedădu la iveală un scriitor „artist”, din categoria celor preocupaţi deopotrivă derealitatea semnificativă, de tipologia insolită şi de „scrisul ca travaliu”. Interesul pentrucotidian se colorează cu situaţii şi personaje la graniţa enigmaticului, naraţiunileîncorporează faptele şi le înzestrează cu proiecţie mitico-simbolică. Nuvela titularăconţine materia epică a unui roman densificat. Cele trei părţi, unite prin prezenţacontinuă a personajului narator, un pictor eşuat în desenator tehnic, fac din povestire...un act de ”aventură” existenţială. Povestea aduce într-un prim plan pe ciudata iubităa naratorului, Titania, modistă (pălării, abajururi, „perne fantezii”) provenită, în urmaunui accident, dintr-o faimoasă artistă la trapez. Venea parcă dintr-o lume aimaginarului, cu personaje fabuloase, cum e şi îmblânzitorul de tigri Günther, un alt„răpus”, cu toate că şi el credea în viaţă „ca-ntr-o deziluzie curajoasă”. Ciudăţeniile sepetrec în realitatea cea mai palpabilă, totul notat cu mare exactitate: „După acci-dent revenise în ţară, căpătase o pensie şi se întorsese la locul de origine, la C., deşinu acesta era şi în general nici nu putea fi vorba la ea de vreun loc de origine, ci maicurând de treceri, simple treceri, etape. Ce nume, Titania, îmi spuneam la începutgândindu-mă la numele de pe afiş. Era, ca în atâtea familii de circari, o tradiţietransmisă din generaţie în generaţie: o idee mult prea orgolioasă, ca să nu cadă înridicol cu timpul, strămoaşă nenăscută a unei genealogii pusă de-a-ndoaselea, înainte,cu obârşia în viitor...” E şi mai fabuloasă istoria lui Barŕborul (pe adevăratul lui numeIon Pipirig), pietrar colos de prin ţinuturile Vrancei, ajuns coleg de Institut cu naratorul,de unde sunt daţi afară. Un bildugsroman concentrat la maximum despre naştereaşi condiţia unor artişti.

Un premiu pentru Duminica muţilor a menţinut rezervele în legătură cuproza lui Constantin Ţoiu până la apariţia în 1976 a Galeriei cu viţă sălbatică, primitcu meritate aplauze al căror ecou stăruie şi are toate şansele să dăinuie. În acelaşian, cuvântul meu, cu foarte slabe rezonanţe, s-a aliniat în off corului elogios, ceea cenu are nici o importanţă la scara încântării generale.

Nu peste multă vreme, Constantin Ţoiu se dovedi şi un subtil comentatorde artă, în legătură cu literatura mai cu seamă. Cu perfectă încredere se poate punepreţ pe meditaţiile scriitorului în considerarea creaţiei sale, mai ales că între celedouă domenii există o permanentă interacţiune în spiritul modernităţii esenţiale. În1971, prozatorul reflecta, în Destinul cuvintelor, cu privire la roman în general: „Credcă un asemenea roman care ar îmbina patosul politic – nu declarativ, nu idilic, nuretoric şi cu adevărat uman şi unde înfrângerea şi eşecul pot fi probe de putere acaracterelor –, cred că o poveste de o astfel de natură, aşezată în cel mai actualcontext politico-social, poate depăşi prin tensiunea intrigii, prin dimensiunileomeneşti, documentul sau literatura documentaristică atât de la modă astăzi şi totuşilipsită, în esenţa ei, de durabilitatea capodoperei literare”. Galeria cu viţă sălbaticăşi celelalte romane care vor urma îndreptăţesc credinţa că despre autorul lor vorbeştefabula. La fel, e afirmată, în volumul Alte pretexte (1977), atracţia romanului şi, cumse întâmpla de regulă în deceniul ’70, a romanului politic îndeosebi, fără a face rabatcalităţii scrisului, inclusiv la nivel stilistic. Nu-i de acord cu Stendhal, care spusesecă politica în lumea imaginarului este ca un foc de pistol tras în mijlocul unui con-cert, dar cu Homer, Dante, Balzac etc.: „Subiectele prozei noastre, care, de aici înainte,având o experienţă în urmă, chiar şi prin ratările proletcultiste [...] nu mai pot ocolipolitica.”. „Poziţia naratorului” nu trebuie să mai fie potrivit cu vechea omniscienţă,povestea lui să fascineze prin artificiile închipuirii, convenţia intră în regula creaţiei,numai că emanciparea cititorului poate reduce orgoliul scriitorului şi să conducă laprofitabila „cooperare” pentru sporirea credibilităţii estetice.

*Trei dimensiuni colaborează la „figura” prozei lui Constantin Ţoiu: lumea,

ideea şi povestirea. Vreau să spun că trinitatea aceasta , deşi atât de încăpătoare,putând fi oricând transferată, constituie în cazul de faţă, o axă definitorie, prinstatornicie, relevanţă şi conexiune. Tehnica literară convoacă lumea, istoriadocumentul de viaţă, evenimentul exact determinat, şi nu are decât să inventeze, caîntr-un joc perpetuu de oglinzi, convenţii posibile. Nu-i mare lucru să afirmi căromanele lui Constantin Ţoiu izvorăsc dintr-o mare experienţă a trăirii şi a vederii,dacă nu se adaugă imediat că puterea lui de creaţie stă în felul propriu de a stabili ocomunicare permanentă între realitate, conştiinţă şi imaginaţie. În continuitatea uneibune tradiţii, precum şi într-un context tentat de un realism superior, scriitorul îşi

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008

ItinerItinerItinerItinerItinerarii plasarii plasarii plasarii plasarii plasticeticeticeticetice

12

În loc de prÎn loc de prÎn loc de prÎn loc de prÎn loc de preambul:eambul:eambul:eambul:eambul: Au trecut aproape zece ani de ladispariţia lui Ion Dumitriu, şiprezenţa picturii sale în spaţiulpublic este încă destul de palidă.Nici sălile de expoziţii şi nici piaţade artă nu au reacţii pe măsuraconsistenţei şi importanţei uneiopere duse pînă la capăt, în pofidadispariţiei premature a pictorului, şia unui mesaj artistic riguros definit.Pe 1 martie, el ar fi împlinit 65 de ani,dar circumstanţele posterităţii facîncă necesară o întrebareelementară. Cine este, de fapt, IonDumitriu? Răspunsul ar puteaîncepe aşa: departe de a fi un pictoral obiectelor, al substanţelor şi almaterialităţii în accepţiunea ei

generală, Dumitriu este permanent un hermeneut în cîmpul conceptelor şi unneobosit creator de noţiuni plastice. El nu negociază cu datele imanente alemodelelor sale, ci încearcă să creeze categorii, să propună modele absolute în caresă se regăsească toate variantele concrete posibile. Şi, din acest punct de vedere,chiar dacă pictorul vibrează spiritual şi se aşază într-un ambiguu spaţiu metafizic,asemenea artiştilor noştri din generaţia 70, ca strategie a construcţiei formei şi catip de asumare a limbajului el este esenţialmente un optzecist. Lumea capătărealitate şi consistenţă nu prin îndemînarea mimetică a pictorului, prin fidelitatealui faţă de un reper preexistent, ci prin grilele de lectură la care este supusă, ceeace înseamnă, implicit, că ea se naşte şi se validează exclusiv în procesul formulării.Obiectul există în pictura sa în măsura în care convenţiile expresiei, ştiinţa codificăriişi capacitatea de a reactiva mecanismele memoriei îşi propun să-i accepte şi să-ivehiculeze această existenţă. In clipa în care interesele comunicării se schimbă,prin reevaluarea limbajului şi prin resemnificarea t t t t teeeeextuluixtuluixtuluixtuluixtului, realitatea însăşi îşimodifică natura şi îşi primeneşte fizionomia. Aşa cum textualiştii generaţiei 80exhibă auctorialitatea şi lasă cititorului deplina libertate de a percepe nemijlocitvocea naratorului, Dumitriu se autoreflectă în propriile sale compoziţii nu doar caprezenţă morală şi ca portret psihologic, ci pur şi simplu ca prezenţă somatică, uşoradusă spre echivoc, prin conturarea umbrumbrumbrumbrumbrei.ei.ei.ei.ei. Insă numai după o urmărire atentă aîntregului traseu pe care l-a parcurs pînă acum Ion Dumitriu şi după lecturarăbdătoare a ttttteeeeextxtxtxtxtelorelorelorelorelor sale plastice, se poate înţelege firesc, ca un fapt decontinuitate intimă, ceea pare, la un moment dat, din punct de vedere expresiv şistilistic, o ruptură. Pentru că Ion Dumitriu este un creator lucid de imagini, un gînditorpe marginea acestora şi nicidecum un sclav al lumii vizibile.

Ion Dumitriu,Ion Dumitriu,Ion Dumitriu,Ion Dumitriu,Ion Dumitriu,

întrîntrîntrîntrîntre pămînt şi cere pămînt şi cere pămînt şi cere pămînt şi cere pămînt şi cer Vreme de treizeci de ani Ion Dumitriu a pictat pămîntul. Pămîntul frust, pămîntulfertil, pămîntul în plină jubilaţie germinativă şi pămîntul metafizic, cutremurat de

melancolii şi de presentimentul extincţiei şi al pustiului. Dintr-o existenţă posacă şidintr-un principiu abstract, aşa cum este pămîntul în ordinea realului nemijlocit şiîn vechile reverii cosmogonice, Ion Dumitriu a făcut o lume polimorfă, un spectacolneîntrerupt şi o imensă matrice în care se plămădesc toate cele vii şi cele neînsufleţitepe care ochiul se sprijină cu sfială sau cu voluptate. Pămîntul plugarului şi pămîntulpăstorului, cu toate atributele specifice şi cu întregul lor inventar, au încremenit înpînzele artistului şi, pe măsură ce şi-au găsit un spaţiu simbolic, au ieşit decis dintimpul profan. In aceste imagini, monumentale ca proporţii şi hieratice prinsentimentul unei solitudini înalte, în absolutul unui spaţiu mîntuit prin puterea visuluişi prin bucuria senzaţiei, conflictele s-au stins, imemorialele adversităţi şi-au luat şiele o clipă de răgaz, colţul seminţei s-a împăcat cu putrezirea fructului, hainul Cain

s-a îmbrăţişat cu angelicul Abel şi viaţa însăşi pulsează fără spasme în vecinătăţilemorţii. În universul insaţiabil al pămîntului încape totul: vegetaţia senzuală şi rece,freamătul luminii, ritmurile vreunui perete de bîrne, şarpanta caldă a unor casepustii, carul cu fîn, şura şi căpiţa, cartofii, sfecla, cireşele coapte şi toate obiecteleunei etnografii bizare pe care le mai conservă doar memoria colectivă şi penumbreleumede ale muzeului sătesc. Ion Dumitriu a caligrafiat această revărsare fără sfîrşita pămîntului, această neostenită sfidare a amorfului şi a stereotipiei, cu discreţia,cu tenacitatea şi cu exactitaea unui evanghelist. El este martorul unei incredibileaventuri a existenţei în care totul se naşte din aceeaşi sursă, creşte sub acelaşiorizont şi se înmulţeşte după aceleaşi legi infailibile. Sub privirea sa iarba a încolţit

din pămînt, a înflorit şi s-a transformat în căpiţe, copacul a devenit bîrnă şi bîrna s-amultiplicat în perete, pielea întinsă la uscat s-a preschimbat în strecurătoare, fructeleputrezite şi-au risipit seminţele şi seminţele au luat totul de la capăt. Din acestscenariu al naşterii şi al morţii, al creşterii impetuoase şi al eroziunii lente, lipseştecu desăvîrşire prezenţa arogantă şi narcisiacă a omului, argumentul suficient alchipului său de paradă. Însă, în esenţă, omul este prezent permanent şi risipitpretudindeni. Fără chip, el este conştiinţa activă, forţa ordonatoare a tuturor celorde la suprafaţă şi sursa nenumăratelor melancolii subterane. Din cînd în cînd, în tablou se prelinge o umbră, din vibraţia ierbii sau din granulaţiazidului se coagulează o transparenţă. Conştiinţa capătă spontan ponderea aburuluişi consistenţa unei adieri de vînt; conştiinţa artistului? conştiinţa privitorului? sau,pur şi simplu, un sărman accident al luminii? Poezia spaţiilor agreste, vibraţia înfaţa densităţii acestora, bucuria de a atinge cu privirea elementele jilave sau formeleaprinse ale peisajului sînt, prin pictura lui Dumitriu, definitiv cîştigate dar şi unice înarta noastră contemporană. Unice prin natura lor formală, prin expresiainconfundabilă care, cu timpul, a devenit stil şi, mai ales, prin convieţuirea perfectă

a limpezimii cu misterul şi a ordiniiraţionale cu frisonul metafizic. Însă cîndtotul părea aşezat definitiv în rigorile uneiviziuni care-şi dobîndise deja consacrareaşi într-o perspectivă morală pe care nimicn-o mai putea dizloca, Dumitriu s-arevoltat. A părăsit pămîntul, a abandonatculorile grele şi formele voluptoase şi adeschis o fereastră spre cer. A descoperitabrupt puterea de fascinaţie a eterului şiaspiraţia ascunsă a oricărei mase de aînfrînge gravitaţia în beneficiul absoluteilibertăţi pe care o promite experienţaimponderabilităţii. Deşi, în linii mari, el şi-apăstrat motivele iconografice şi structurilecompoziţionale, în interior s-a produs oradicală schimbare. Pentru lumea lui deforme consistente, puternice şi exactcircumscrise avea nevoie de un spaţiunemărginit, luminos şi fără densitate. Şiacesta nu putea fi decît cerul. Dar acolo,sus, formele se risipesc, nemărginireamuşcă din conturul lucrurilor, corpuriledevin schematice şi vidul absoarbe

irepresibil ca turbionul unei găuri negre. Moartea l-a surprins pe Ion Dumitriu aici,în acest spaţiu de tranziţie, împărţit între două realităţi la fel de imperative: întrePămînt şi Cer, între amurg şi lumină, între cald şi rece, între încremenire şi levitaţie.Poate că această schimbare, intervenită atît de tîrziu în arta sa, nu este cu totulstrăină de somaţiile surde şi insidioase ale morţii. Privind spre zenit, Ion Dumitriu sedesprindea încet de ultimele determinări ale unui pămînt pe care, timp de o viaţă, l-a reconstruit prin puterea irepresibilă a artei.

P P P P Paaaaavvvvvel Şuşarăel Şuşarăel Şuşarăel Şuşarăel Şuşară

13

PrPrPrPrProfofofofofililililil

S-ar putea să mă afludintotdeauna aici

casa în care înnopteza implorat îndurare

cum să vă spun

frigul are paloarea iubituluinetezimile dor

de aici vine miezul emoţieimemoria se măsluieşte

o lumină greaîmi veghează nesomnul

lacomi de ţipăt pereţii

necititele umbrefac penitenţe în fereastră

CumCumCumCumCumpăna zileipăna zileipăna zileipăna zileipăna zilei

Cât de departe poţi să ajungicălcând verdele ierbiicu nesăbuiţii pigmenţigata să se pulverizeze

ai aşteptat această zicu speranţă

pasul adulmecă margineafără o stare anume

plămânii absorb aerulîmbibat cu iluzii

ţi se pare frig dintr-o dată

ca un ceasornic umbritinima bate cumpăna zilei

AsfAsfAsfAsfAsfinţitinţitinţitinţitinţit

Sala e goală

oaspeţii au plecat

îngenuncheatflautul stinge marea de sunete

mâine îţi spuinumind infinitul liniştitorca o limpede apăce uşor se înroşeşte

respiraţia ta e acumtot ce se mai poate regla

ninge afarăcu fulgi ascuţiţi

formele seriidispar într-un gheţar uriaş

TTTTTe între între între între întrebiebiebiebiebi

În cuvintele talenopţi înfloreauduse de vânt libelule de cobalt

o mulţime de sentimenteretrăite în valuri

seceta veni mai târziustranie ca o nălucăîncercuitămarcând sărbătoarea nimicului

degetele au obositpalpând neputinţa

o virgulă între două rostiritaie bezna în două

te întrebice-a mai rămas până în zori

ca şi cum o suită de patimis-ar subţia

pulverizate sunt îndoielile

plină de viaţădoar tăcerea argintie din frunze

sublimă oră în careniciun cuvântnu mă poate răni

DictDictDictDictDicteurieurieurieurieuri

La marginea zilei

dincolo de cuvintetrupul rămase neocrotitfiravă în pâlpâirea vocaleirespiraţia decolorându-se

încetasem să fiu femeia din templu

o necunoscută petalăînfrigura aerul

limba pietreia focului nu ştiam s-o îndur

vei spune că asculţică mai poţi ascultahohotul ierbii uscate

111115 augus5 augus5 augus5 augus5 augusttttt

Mă las cuprinsă de sărbătoareînşiruiri de culori şi de sunete

cu evlavie rostesc numelede atâtea ori repetat

miracolul poartă ramuri albastreşi verziîn marea de sticlă

lent în dantele foşnescdoar pescăruşiicugetul meu dansează în petalele lor

cum mă numesc astăzicine mă poate strigasilabisindu-mă ca pe o steaca pe o nemărginire

magice cântărimalul absorbcu o sete nepământeană

Sfârşitul toamneiSfârşitul toamneiSfârşitul toamneiSfârşitul toamneiSfârşitul toamnei

Strigşi lumina descreştefrunze de aur pregătesco despărţire frumoasă

mă opresc la răscruceaascunsă priviriiacolo unde pot să surâdbiruitoare aproapecu umerii brusc îndreptându-se

desfid ameliorări de o clipă

vameşii îşi întorcindiscretele capete

pot fi copacpot fi iarbăsau piatrădar bruma mă ocoleşte

Mariana FilimonMariana FilimonMariana FilimonMariana FilimonMariana Filimon

P o e z i eP o e z i eP o e z i eP o e z i eP o e z i e

DescrDescrDescrDescrDescreşteşteşteşteşterierierierieri

Se însereazăîn Grădina Icoaneişi parcădin neputinţă se nascameţitoare desprinderi

făptura mea simtecum descreşte lumina

Pictură de LPictură de LPictură de LPictură de LPictură de Luciana Tămaşuciana Tămaşuciana Tămaşuciana Tămaşuciana Tămaş

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008 14

ZigzaguriZigzaguriZigzaguriZigzaguriZigzaguri

GenerGenerGenerGenerGeneralul de Gaulle la Bucuralul de Gaulle la Bucuralul de Gaulle la Bucuralul de Gaulle la Bucuralul de Gaulle la BucureştieştieştieştieştiExcelenta carte a Ioanei Pârvulescu,

Întoarcere în Bucureştiul interbelic, ne-a demonstrat,dacă mai era nevoie, că nu există tratat de istorie maiprecis şi mai seducător decât presa cotidiană, (re)cititădupă câteva decenii. Ziarele sunt istoria la timpulprezent şi, recitite după 40, 50 sau 100 de ani, ele producrevelaţii majore. Mici detalii pe care marea istorie le-auitat ies la iveală şi schimbă complet imaginea pe careo aveam asupra unor fapte şi asupra personajelor careau participat la ele. În plus contextul punerii în pagină,articolele din stânga şi din dreapta celui care neinteresează, micile reclame pot da o idee despreimpactul pe care acesta l-a avut în epocă şi ne fac săsimţim, prin toţi porii, l’air du temps.

În tumultosul an 1968 eram elev în clasa I.Politica nu exista pentru mine şi nu am nici o amintireconcretă legată de evenimentele petrecute atunci. Cutimpul spaţiile albe de memorie au început să se umplecu informaţii auzite de la alţii şi/sau citite, astfel încâtastăzi sunt destul de familiarizat cu revoltele studenţilorsorbonarzi, invadarea Cehoslovaciei de trupele Pactuluide la Varşovia (mai puţin România) şi faimosul discursal lui Nicolae Ceauşescu, în care mulţi au văzutneverosimile semne ale liberalizării. Ştiu sigur că înzilele tumultuoase din august ’68 mulţi foşti deţinuţipolitici şi duşmani de moarte ai regimului au făcutcerere de intrare în partidul comunist. După acest mo-ment sublim, Occidentul a căzut iremediabil subfarmecul lui Ceauşescu şi au trebuit să treacă deceniide abuzuri inimaginabile pentru ca lumea să înţeleagăadevărata natură a dictatorului.

De ceva vreme cunoscutul cotidian francez „LeMonde” are o iniţiativă mai mult decât lăudabilă. Înfiecare zi reproduce anastatic prima pagină a ediţieidin ziua respectivă de acum 40 de ani. Citind zilnic „LeMonde” ai posibilitatea să trăieşti în prezent, dar şi săurmăreşti, zi de zi, evoluţiile politice de acum patrudecenii. Astfel, ediţia joi, 15 mai 2008, conţine şi primapagină a ediţiei de miercuri, 15 mai 1968. Principaleletitluri sunt: La Paris şi în provincie manifestaţiile auadunat sute de mii de studenţi, elevi şi muncitori,„Noaptea Libertăţii” la Sorbonna, La convorbirile de laParis, nord-vietnamezii şi americanii au expus pe largtezele de bază ale guvernelor lor. Exact sub acest ultimarticol este singura reclamă din pagină. Aflăm că laEditura Grasset a apărut volumul lui Norman Mailer,

De ce suntem noi în Vietnam? Chiar, dacă, negreşit,toate aceste articole merită citite, textul care m-a făcutsă mă opresc asupra acestui număr este Le Généralde Gaulle à Bucarest. Acest text produce o dublăobiectivare a contextului: din perspectiva celor patrudecenii care au trecut de la eveniment, dar şi din ceaa faptului că mărturia a fost publicată într-unul dintrecele mai prestigioase ziare din lume, nefiind atinsă demanipulările propagandistice, atât de comune preseiromâneşti a momentului respectiv. Ne aflăm aşadarîn 15 mai 1968, cu trei luni înainte de invadareaCehoslovaciei de către URSS şi aliaţii săi. Încă de laprimele fraze ale articolului, cititorul de azi resimteun mic şoc. Aflăm că generalul se afla la a treia vizităîn Europa de Est (mai fusese în URSS şi Polonia), dareste pentru prima dată când pătrunde într-un spaţiu„ne-ortodox”. Calificativul nu are nimic de-a face cureligia, ci cu tipul de comunism practicat în România.În viziunea autorului, România este „fieful unui anumit«gaullism oriental». Cei doi oameni politici, constatăautorul, au viziuni foarte apropiate asupra rolului pri-mordial al naţiunii şi mai mult decât atât, nu excludeposibilitatea ca, urmând exemplul Franţei care a ieşitdin structurile militare ale NATO, România săpărăsească Pactul de la Varşovia. După un clin d’oeilcătre cititor („oficial se va discuta despre relaţiileeconomice, culturale şi tehnice dintre cele două ţări”),gazetarul indică şi care crede el că vor fi mizele realeale acestui voiaj: cumpărarea de către România de ar-mament francez, inclusiv avioane Mirage. În schimbpartea franceză se confrunta cu problema foartedelicată a deschiderii unei biblioteci franceze înRomânia. În mod surprinzător în raport cu imagineafoarte liberală a puterii de la Bucureşti, partea românăs-a opus cu obstinaţie unui asemenea proiect şi sespera ca vizita generalului de Gaulle va fi în măsurăsă ducă la o rezolvare îndelung aşteptată.

În ediţia de joi, 16 mai 1968, principalul articolde pe prima pagină relatează, fireşte, vizita generaluluide Gaulle la Bucureşti. Michel Tatu îşi intituleazăcorespondenţa Generalul de Gaulle condamnă«hegemoniile», dar afirmă că URSS este un pilonesenţial al Europei. Se vorbeşte despre întrevederilepolitice începute miercuri dimineaţa la care auparticipat generalul de Gaulle, Couve de Murville,Ceauşescu şi Maurer. Se precizează că nu au fost

VVVVVerererererbe din „Cancan”be din „Cancan”be din „Cancan”be din „Cancan”be din „Cancan”

Pentru că nu am nici un fel de raporturi cu „highlife”-ul, am încercat să mă informez asupra lui dinpublicaţiile care îi ţin cronica. Astfel, riscând să par frivol,câteva luni am citit „Cancan”, un tabloid alcătuit după oreţetă abilă, în care, pentru a-i da ceva gust intelectual,platoul de indiscreţii e presărat cu câteva boabe de spirit.După un şir de zile, am remarcat ocurenţa mare a unorverbe, mai toate sinonime ale lui „a avea”, semnificativedeci pentru modul de viaţă şi pentru moralitatea celordespre care se scrie: „oameni de succes” în showbiz, însport, în politică şi, rar, în literatură şi artă. „Cancan” culege(mai exact, vânează), din ce fac aceştia, lucrurile cu zvon şiparfum de scandal. Dar ce fac? Cheltuie, consumă, „sparg”bani cu nemiluita, achiziţionează. Filosofia lor aminteştefrapant pe cea a îmbogăţiţilor de război din anii 20 aisecolului trecut: „Je dépence, donc je suis”. Bărbaţiicumpără costume de mii de euro, rolexuri, „maşini de fiţe”,pe care le „ conduc ca şmecherii”, îşi „trag” case sau vile,„dau tunuri” ori „ţepe”, joacă la ruletă, chefuiesc în localurideocheate, se „trotilează”. Dornice să se epateze reciproc,femeile cheltuie atât cu vestimentaţia şi accesoriile, cât şi,mai ales, cu înfrumuseţarea: injecţii cu botox pentrueliminarea ridurilor, liposucţii, remodelări de busturi şi debuze, măriri de sâni, puneri de silicoane (la fund), de extensiide păr şi de gene, – operaţii delicate şi costisitoare. Aceastăsocietate care are drept biserică mall-ul e instabilă senti-mental. În interiorul ei, cuplările şi decuplările, monitorizateatent de „Cancan”, „agăţatul” şi „datul papucilor” constituieo rutină. Totul se petrece între o curiozitate (instinctuală)irepresibilă şi o saturaţie prematură. Amantlâcul precedeşi transcende căsătoria. „Noua iubită” şi „noul iubit” seînvechesc repede. Paradoxal, a trece (bărbatul) de la unala alta sau (femeia) de la unul la altul nu scade reputaţia, cio amplifică. Cercul fiind strâmt, întrolocările şi combinaţiilesunt inevitabile. Ca orice „trib”, „high life”-ul e endogamic.Apoi, dincolo de această situaţie, bărbatul – „vip” şi femeia– „vedetă” sunt „prăzi” şi „trofee”. Competiţia cere să posezicât mai multe şi să te afişezi cu ele. Aci nu încap scrupulele,ezitările, regretele, „implicaţiile emoţionale”. Deprinşi săjoace la două capete”, amanţii (soţii, soţi) nu se sperie de

cealaltă. Astfel unii din cei obişnuiţi cu afacerile subteraneşi cu un anumit „stil” de petrecere a timpului liber şi-au luatcu ei, prin testament, telefoanele mobile şi televizoarele.Negreşit, adoraţia obiectelor ia forme din ce în ce maiparanormale. De pildă, urmând tendinţa descrisă mai sus,nişte olandezi au inaugurat – se zice – „piatra funerară cutelevizor încorporat”, televizorul oferindu-le posibilitateasupravieţuitorilor de a-i „ţine aproape” pe cei morţi; probabil,şi invers.

În tunelÎn tunelÎn tunelÎn tunelÎn tunel

Derizoriul e materia primă a celor mai multe dintretabloide; derizoriul transformat în senzaţional, comercializatsub titluri palpitante, gen (un exemplu dintr-o sută) „Misterultatuajului pe care Andreea Raicu şi l-a făcut într-o zonăintimă”. Se pare, el trebuie musai revelat, altminteri unii dintrenoi resimt o gravă lipsă. Am întâlnit persoane care nu ştiunimic despre Hortensia Papadat-Bengescu, dar ştiu totuldespre Laura Andreşan şi performanţele amanţilor ei. N-auauzit de Natalia Negru, de Ticu Arhip, de Ioana Postelnicu,de Lucia Demetrius, în schimb sunt informate integral despreAlina Plugaru, Ana Maria Prodan, Monica Columbeanu.Derizoriul e un abuz de intimităţi, de „amăruntisme inutile”,de nimicuri deloc dulci, deloc sfinte. Desigur, există curioşipână şi de viermii din scârboşenii, dar e, oare, esenţial pentrucultura cuiva să cunoască cine sunt „băieţii şi fetele care«trag pe nas»”, ce dezmăţuri au mai făcut „Poponeţ” şi„fabulosul Costeluş”, care din vedetele feminine nu poartăchiloţi, cine s-a îngrăşat, cine a slăbit, cine „s-a dezbrăcatpentru bărbaţi”, cine s-a lăsat pipăită, cine se mărită, cine eînsărcinată, cine de cine s-a separat, cine cu cine e la cuţiteetc., etc.? E bine să se însemneze toate acestea în „cronicavremii”, să se descrie toate histericalele, să se povesteascătoate aberaţiile, să se raporteze toate invidiile şi maliţiile,toate gogomăniile şi toate vorbele imbecile? Poate fi cevainstructiv în ceea ce vine de la inşi fără educaţie, excesivi,bizari? A şti biografia lor mai bine decât propria-ţi biografienu-i un nonsens, o dovadă de alienare? Negreşit, derizoriulare legătură cu epoca. În epocile fără probleme mari, derelativă bunăstare, când lucrurile sunt luate à la légère, iarpolitica nu are nimic constructiv, ci e numai hărţuială şiuzură, derizoriul face parte din „stilul de viaţă”. În ultimulsecol au existat mai multe astfel de perioade. În fiecare el acontaminat presa, inclusiv pe cea considerată serioasă. În

„cutremurele conjugale”. Nu s-a răcit bine o „relaţie” şifiecare dintre „parteneri” şi-a găsit „consolatorul” sau„consolatoarea”. Mai dese în latura feminină, mişcărileacestea relevă că între unele aşa-zise „vedete” şi „doamnetrei x” nu-s mari diferenţe de comportament. Nu numaiostentaţia, ci şi impudoarea le e comună. „Moarte dupăbani”, şi unele şi altele sfidează decenţa pentru a-i obţine.Se vând fotografic, se exhibă în „filme pentru adulţi”, îşitarifează cinic apariţiile, cu ora, cu minutul. Feciori de banigata, miliardari tomnatici, excentrici ori perverşi, bărbaţiidin „Cancan” sunt, majoritatea, „crai” categoria Gore Pirgu,ciocoi cu bodyguarzi, megalomani, „personulităţi” dinmedia, trântori.O mână de handicapaţi moral, avizi depublicitate, nu se feresc să facă sau să spună prostii. Prag-matic rea, conduita lor nu cunoaşte autocenzura. Decojitădoar puţin, viaţa lor, aparent fastuoasă, ar dezvălui, vorbaunui clasic, „un stoc de mizerii”. Aflat în întrecere cu„Click”, „Vip” şi alte publicaţii interesate de momeriile şiintimităţile acestor vanitoşi, „Cancan” îl livrează în manierăexpeditivă şi senzaţională, fără, bineînţeles, să-şi punăprobleme de etică. Cercetătorul descoperă însă, încamelota lui de proze ultra scurte şi poze detaliate,documente despre o lume fără moderaţie, cu o singurăpasiune: „neofilia”; o „mondo cane” axată pe lux, risipă şideboşerie; o spumă imundă faţă de care dezgustul şisarcasmul omului normal nu pot fi decât legitime.

NNNNNoii idolioii idolioii idolioii idolioii idoli

Aceştia sunt obiectele, din ce în ce mai fetişizate.Pentru ilustrarea observaţiei, un prim exemplu e recentareclamă la automobilul Fiat. „Maravigliosa creatura!”exclamă muzical cineva trăgând prelata de pe el. Sincersă fiu, nu mi-am închipuit că asemenea cuvinte se potspune despre un lucru, oricât de frumos ar fi, ci doardespre o fiinţă („creatura umane”, ca s-o ţinem pe italiană),mai exact o femeie tânără, atunci când eşti îndrăgostit deea. Idolatrizarea despre care vorbesc are replici în artă.Un sculptor ceh, futurist de ocazie, a dedicat, tot de curând,una din „operele” sale Trabantului, la împlinirea vârsteide 50 de ani a acestuia. Transformat în simbol al uneidivinităţi contemporane, Trabantul său de bronzaminteşte de boul Apis sau de un elefant, căci e prevăzutcu picioare butucănoase. Mistica obiectelor e împinsăpână acolo încât nu puţini vor să meargă cu ele şi pe lumea

făcute nici un fel de precizări despre substanţa acestorconvorbiri. Apoi generalul s-a adresat Marii AdunăriNaţionale într-o alocuţiune care nu a durat decâtcincisprezece minute, dar a stârnit vii emoţii. Încă o datăîn timpul discursurilor sale, generalul a făcut aluzie laposibilitatea ca România, urmând exemplul Franţei, săpărăsească Pactul de la Varşovia.

Titlul corespondenţei trimisului special MichelTatu de duminică 19 - luni 20 mai 1968 reia o idee dindiscursul rostit de general în faţa rectorului, profesorilorşi reprezentanţilor studenţilor de la Universitatea dinBucureşti: Generalul de Gaulle s-a arătat fericit de „vântulsalubru” care bate de la un capăt la altul al Europei.Articolul este dedicat organizării magnifice a vizitei decătre autorităţile române. Recitite astăzi după patrudecenii, uimirile lui Michel Tatu par mostre de naivitate.Totul are un aer de déjà vu. Generalul era primit pestetot cu pâine şi sare, de ţărani şi ţărănci în costumepopulare, călca pe covoare de flori şi crengi de brad,primea cadouri de artizanat.

Şi marţi, 21 mai 1968, la două zile de laîncheierea ei, vizita lui de Gaulle la Bucureşti are încărezervat un loc pe prima pagină a cotidianului „LeMonde”. Titlul articolului Regăsiri franco-române. Dinaceastă retrospectivă a vizitei aflăm că generalul adeplâns la Bucureşti pierderea de către România aBucovinei de Nord şi a Basarabiei în timpul celui de-aldoilea război mondial şi că între cele două ţări există ounitate de vederi în privinţa destinului Europei. De altfel,Ceauşescu este numit în mai multe rânduri „de Gaulleal Estului”.

Citind articolele din „Le Monde” despre vizitageneralului de Gaulle la Bucureşti înţelegem mai bineorbirea occidentalilor în faţa unui regim schizofrenic, careîşi câştigase respectul tuturor printr-un discurssurprinzător de liberal în politica internaţională, darpractica un stalinism din ce în ce mai retrograd şi ab-surd în politica internă. Libertatea noastră de azi ne facesă înţelegem mai bine naivitatea occidentalilor de ieri.Ceauşescu ştia să le spună occidentalilor tot ceea ceaceştia doreau să audă. Pentru ei conta prea puţin faptulcă, întors acasă, şarmantul interlocutor se transformaîntr-o fiară care ţinea sub teroare o ţară întreagă.

TTTTTudorudorudorudorudorel Uel Uel Uel Uel Urianrianrianrianrian

1515

PPPPPoezieoezieoezieoezieoezie

JurJurJurJurJurnal de ideinal de ideinal de ideinal de ideinal de idei

PPPPPororororortrtrtrtrtreeeeet de ft de ft de ft de ft de femeieemeieemeieemeieemeieUna din ciudăţeniile memoriei noastre afective

este că nu reţine decît oamenii a căror înfăţişare ne-acontrariat. De pildă, Oana. Pe fata aceasta am auzit-oodată spunîndu-mi că, în vremea copilăriei, obişnuia sădea drumul robinetului din baie şi să asculte apacurgînd. Pur şi simplu stătea minute în şir ascultînd cumcurge apa, aşa cum melomanii stau, răvăşiţi de plăcere,audiind bucata muzicală preferată. Amănuntul acestami s-a părut atît de nefiresc şi totodată atît de încîntătorîncît am început s-o privesc cu alţi ochi, încercînd sădescopăr în ea semne a ceea ce îmi doream din toatăinima să aflu: că acel detaliu al fiinţei ei nu era defel oexcepţie.

Aproape că nu e însuşire a acestei fete care sănu îndemne să o priveşti cu consternare. Şi cu toate căo cunosc de mult, nici pînă astăzi nu am reuşit să măobişnuiesc cu firea ei. Are ceva necumpătat în felul încare se mişcă şi vorbeşte, o lipsă de măsură ce te izbeşteprin impresia de zvîcnire frizînd grosolănia, un fel deîndrăzneală a cărei neşlefuire porneşte de undeva, dinadîncul ei, ca urmare a întipăririi de timpuriu, în fiinţaei, a influenţei unui mediu neprielnic. Dar, cu toată lipsaei de inhibiţii, Oana, în partea ascunsă a naturii saleintime, este o timidă. Dar o timidă ce şi-a înfrînt sfialaalungînd-o cît mai departe de crusta de suprafaţă apersoanei vizibile.

Temperamentul ei nestrunit, cu izbucniricolerice pe care numai fragilitatea constituţiei le maipoate atenua, se exprimă năvalnic prin şarjeintermitente de argou tineresc, a căror asprime, de cîteori o aud, mă irită. Am privit-o de la bun începutneîncrezător, aşa cum priveşti o fiinţă al cărei ştaif, dacănu s-a cizelat pînă acum, e greu de crezut că o va facede acum încolo. Oana nu este defel o excepţie în rîndulfetelor de vîrsta ei, dimpotrivă, şi de fiecare dată cînd oaud cum vorbeşte, înmuind consoanele şi îngustîndvocalele, îmi dau seama că este o reprezentantă tipicăa noii generaţii, generaţia lui „non-ok“, a lui „upss“ şi alui „yes“, pe acesta din urmă rostindu-l şuierat şi pătimaş,ca semn al unei biruinţe de o clipă, cu pumnii strînşi şiridicaţi în dreptul pieptului, potrivit unui tic ce a infestatprin contagiune mai toate adolescentele ce privesc latelevizor. Argoul ei este însoţit de o pripă în exprimare,de un fel de grabă cuvîntătoare ce dă limbii pe care ovorbeşte aspectul de articulare neîngrijită a unor cuvinteîn care, se vede prea bine, nu crede. Necrezînd în cuvinteşi în sonoritatea lor goală, Oana vorbeşte sacadat şinecizelat, şi de aici obiceiul agasant de a-şi completaun gînd, pe care îl consideră subînţeles şi foarte uşor deintuit de interlocutor, printr-un refren alcătuit dinrepetarea aceluiaşi cuvînt sau a aceleiaşi silabe: „la, la,la“. Indiferent despre ce vorbeşte, Oana începe prin aspune cîteva cuvinte pentru ca apoi, ca un ecou porninddin ea însăşi, să continue imperturbabil: „la, la, la“,însoţindu-şi vorbele cu o legănare sugestivă a mîinii princare vrea să dea de înţeles că aşa poate continua lainfinit, rostind formule uzuale pe care, tocmai pentru căsînt de toţi ştiute, ea nu mai vede nici un rost să le maispună încă o dată, înlocuindu-le în schimb cu o simplăonomatopee repetată de cîteva ori.

Argoul acesta, în care se strîng, printr-un ciudatfenomen de convergenţă, accesele ei temperamentaleşi zvîcnirile negraţioase ale unui fond nativ insuficientcizelat, e forma inestetică a unei dizarmonii ciudate, pecare Oana o oferă oricui şi oriunde şi care, pe deasupra,sare în ochi de la prima vedere. Cu o înălţime la limitagraţiei, dincolo de care chiar şi numai cîţiva centimetriîn plus ar face ca o femeie, din prea multă masivitatetrupească, să nu mai poată fi atrăgătoare, Oana păşeşteîntr-un mod ciudat, rotindu-şi spre interior genunchii, într-omişcare vădită de apropiere a rotulelor, ce îi împrumutăîntregului trup impresia de balans şovăielnic şi precar,precum cel al unei făpturi silite să lupte neîncetat cu opiedică tenace şi invizibilă, dar o piedică pe care numaiea o vede şi pe care, tot numai ea, trebuie să o înfrîngăîn fiecare clipă şi cu fiecare pas pe care îl aşază pepămînt. Calcă sincopat şi adusă din umeri, cu acea formăinconştientă de crispare pudică prin care adolescenteleînalte caută să-şi ascundă conformaţia pieptului. Şi cîndpăşeşte strînsă în ea însăşi, cu genunchii rotindu-şi-i unulîntr-altul, ea însăşi parcă stînjenită de înfăţişarea pe careo arată altora, seamănă cu o făptură gracilă căreia naturai-a dat drept contur al trupului o formă de tulpină, dar otulpină ale cărei rădăcini, dintr-un capriciu neştiut, şi-auuitat brusc menirea şi au fost silite, nu se ştie de ce, sămeargă razant cu solul. Şi poate că nimic nu te-arimpresiona în înfăţişarea ei dacă alura capului ei, cubărbia repezită înainte, nu ţi-ar da de înţeles că în aceastăfată, atît de neadunată în sine şi atît de şovăielnică înzbaterea ei, se ascunde o încordare de fiinţădezechilibrată. Numai că pînă şi această încordare,exprimată lăuntric într-o inteligenţă de precocitate

patologică, Oana şi-o contemplă detaşat, cu nepăsareaunui privitor din afară, nedînd nici o clipă senzaţia că arşti care îi este putinţa şi că ar vrea cu adevărat să şi-oexercite. Şi tocmai pentru că nu şi-o exercită nici nu ştiecă o are cu adevărat.

Se îmbracă după etalonul molipsitor al modeicelor de vîrsta ei, purtînd nişte blugi tăiaţi adînc în talie,cît să-i acopere parţial şoldurile şi să-i lase buricul gol,în pornirea inestetică spre exhibiţionism a unoradolescente al căror farmec moare prin chiar nesăbuinţacu care îl etalează privirii. Toată şi în întregul ei, Oananu este o fată care să te impresioneze plăcut. Şi, lămuritîn tine însuţi, te întorci şi pleci, fiind încredinţat că ştiipe cine ai în faţă, pentru ca, de cum i-ai întors spatele,să observi mirat că fiinţa ei, dispărută din faţa ta, s-astrecurat ca un făcut în cîmpul de dinaintea ochilor tăi.S-a strecurat umplînd spaţiul vizual cu ceva despre carenu poţi să spui prea bine ce este, de vreme ce în el, printr-unamestec ciudat, se adună impetus-ul ei temperamental,necizelarea comportamentului şi neîngrijirea vorbei. Şi,tot ca un făcut, Oana, toată şi în întregul ei, rămîneatîrnată acolo, în chenarul de dinaintea ochilor, ca oprezenţă tenace şi stăruitoare, al cărei singur rost e săstea aşa, nemişcată şi neclintită, ca pentru a-şi răzbunaabia acum acea menire pe care şi-o trădase din chiarclipa în care planta începuse să păşească pe pămînt.

Ochii ei, mari şi căprui, încadraţi de nişteochelari mari, cu ramă nefiresc de largă, lasă să treacăprin pupilele lor o privire neguroasă, de o intensitatetulbure şi nesănătoasă, care prinde pe cel asupra căruiase îndreaptă într-un cîmp de o forţă aproapebolnăvicioasă. Zîmbetul ei, a cărui undă se răspîndeşteîntr-un sens surprinzător de neaşteptat, nu de la colţurilegurii înspre obraji, ci, invers, din culmea pomeţilor pestetoată faţa, împrumută buzelor un contur de muchiirăsfrînte în afară, dînd chipului ei, atît de copilăros şideschis, un aspect tulburător. Faţa ei, străjuită de unpăr lung şi roşu, îşi accentuează şi mai mult profilul prinfelul lins şi simetric în care şuviţele îi cad de o parte şide alta a umerilor, şi, privind-o, te miri cum se poate caun chip atît de curat în expresia nedisimulată afrancheţei lui copilăreşti să poarte totodată osenzualitate atît irezistibilă, altoită pe un temperamentiritant de coleric.

Şi atunci realizezi că Oana nu poate vorbi decîtaşa, rupînd frazele la mijloc şi preschimbîndu-le înpuncte de suspensie, că Oana nu poate merge decît aşa,şovăind alene în balansul iscat de doi genunchi ceameninţă să se încalece, că Oana nu poate gesticuladecît aşa, pătimaş şi neînfrînat sub presiunea unei forţecăreia nu-i poate pune defel stavilă, că Oana nu poateprivi decît aşa, lung şi apăsător, dinlăuntrul unor ochi alcăror licăr patologic întunecă aerul în jur, că Oana nupoate zîmbi decît aşa, cu un zîmbet ce pleacă de sus,din pomeţi şi din frunte, spre a se concentra abia maitîrziu în muchia buzelor şi în adîncitura obrajilor, şi că,în fine, Oana nu poate să se manifeste decît aşa, subforma unor ieşiri temperamentale a căror nedelicateţezgîrîie umoarea celor din jur.

Ciudăţenia uimitoare a Oanei este că reprezintăexemplul unei fiinţe împlinite de la sine, în ciudadefectelor ce îi grevează fiinţa. Şi particularitatea acesteiîmpliniri este că, fără aceste defecte, ea nu numai că nuar căpăta nimic în plus, ci, printr-o răsucire contrară acalităţilor dozate într-un chip atît de contrariant, tot ceînseamnă acum apoteoza naturală a unei femei tinereşi-ar pierde de îndată întregul farmec dacă măcar unul,chiar numai unul din defectele ei, ar dispărea. Nici ofilozofie şi nici o ştiinţă nu poate lămuri cum un dozajatît de straniu poate da naştere unei făpturi al căreifarmec se sprijină în întregime chiar pe lipsurile ei.

O simplă corectare în bine a celei mai umilecarenţe, şi tot edificiul natural al acestei fiinţe s-arprăbuşi în limitele unei mediocre şi şterse adolescente.Cea mai mică îndreptare a celui mai inofensiv cusur, şiOana s-ar desface în bucăţile anodine ale unei fiinţerefuzate de graţie. Cea mai firească ajustare a ultimei şicelei mai mărunte metehne, şi farmecul acestei fiinţes-ar destrăma fără urmă sub înfăţişarea uneicuviincioase şi searbede femei.

Că apoteoza ei feminină se va stinge în maipuţin de un deceniu este un lucru de la sine înţeles şi,în ultimă instanţă, un amănunt a cărui importanţă nu ova resimţi decît ea. Însă acum, aşa cum este ea alcătuită,din împletirea osmotică a unor defecte şi calităţi din careînlăturarea unuia ar duce nu la pierderea calităţiicorespondente, ci pur şi simplu la pierderea tuturorcalităţilor, aşa cum este ea acum, Oana reprezintă formaaparte a unei înfloriri feminine de esenţă patologică.

Sorin LaSorin LaSorin LaSorin LaSorin Lavricvricvricvricvric

1910, de pildă, „Facla” lui N.D. Cocea ironiza tendinţa de aabate atenţia cititorului de la idei la bagatele, pe care oremarca (sub titlul de „Reportagiu modern”) chiar şi într-unul din marile cotidiene franceze: „Socialiştii parizieni ausărbătorit, la cimitir, amintirea eroilor Comunei, victime şiei ai unei represiuni quasi-brătieniste (cea din 1907 – n.m.).Şi ce credeţi că revelează «Figaro» în reportagiul său? Că«tovarăşului» Jaurè s i s-au dezlegat şireturileinexprimabililor, căzând peste ghete – «alb şi negru»,precizează «Figaro». Iată un punct fixat pentru istoriculviitor”. Presa din deceniile trei şi patru, mai exact o parte aei, fu de asemenea purtătoare de senzaţional şi de derizoriu.„Toate crimele, scandalurile, ticăloşiile şi, îndeobşte,murdăriile vieţii – scria Liviu Rebreanu (v. „Presa şi cultura”,în Opere, vol. 16) – se lăfăiesc pe coloane întregi, zilnic, cuamănunte pasionate, şi se răspândesc până în cătunele celemai ascunse”. Fenomenul pe care autorul Gorilei îlcombătea are, azi, proporţiile mult mai mari, iarconsecinţele lui în plan profesional şi moral suntdevastatoare. Presa de futilităţi propagă ceaţa axiologică,derutează, strâmbă ierarhia valorilor. Capcana în care îiademeneşte pe cititorii ei a devenit un veritabil tunel, unulfără capăt, cu lumini artificiale şi figuri care adesea evocăpandemoniul.

„Banii mei...”„Banii mei...”„Banii mei...”„Banii mei...”„Banii mei...”

În zilele în care a izbucnit afacerea “Valiza cueuro”, am aflat că proprietarul acelui „corp delict” îşiînnoieşte mereu garderoba cu haine din celebre magazinelondoneze. Individul (pentru mine, un nume care sunăodios) cheltuie apoi – s-a spus – sume colosale în cazinouri.Pentru cei intrigaţi de aceste chestiuni, replica sa e: „Suntbanii mei şi fac ce vreau cu ei!” La fel ca el gândesc şiprocedează sute, dacă nu cumva chiar mii, de alţiconcetăţeni. E corect? Părerea mea e că nu. Mă sprijin pebunul simţ şi pe câteva exemple clasice referitoare lacontingentare. Un preşedinte american a declarat (citatull-am scos din „Cronica economică” a „Vieţii Româneşti”, nr.6-9/1933): „Eu, domnilor, nu cunosc economie politică,finanţe ori drept vamal. Ştiu însă că, dacă nevastă mea şi-arcomanda un mantou din Franţa, ar primi mantoul foarteelegant, dar ar ieşi banii din ţară; dacă însă şi l-ar face înStatele Unite, ar rămâne în ţară şi banii şi mantoul”.Moderaţia e o regulă de sănătate şi în domeniul economic.Sunt ţări unde orice încălcare a ei e blamată şi sancţionată.În Israel, în urmă cu mai bine de două decenii, a deranjatfoarte tare faptul că nevasta unui important ministru a datdolarii (câteva mii) obţinuţi de el pe nişte conferinţe launiversităţi americane pe mărfuri din magazinelenewyorkeze. Cei din ţară au resimţit asta ca pe o sfidare(căci legea limita sumele pentru cheltuieli în străinătate) şica pe o frustrare. Ministrul respectiv a domolit greu opiniapublică şi nu a sărit, cum fac fanfaronii şi ţoapele noastre,cu ţâfna: „Sunt banii mei şi fac ce vreau cu ei!”

PPPPPe mare mare mare mare marginea unui abuzginea unui abuzginea unui abuzginea unui abuzginea unui abuz

„Primăria vs Poliţia”, „Aliens vs Predator”,„Ancelotti vs Mourinho”, „Nicolai Valuev vs Ruslan Şagaev”,„Ioana Pârvulescu vs. Caragiale”, „Mihai Eminescu versusTurcescu, Rogozanu...”, „Bacteriofagi versus Alzheimer”,„Wikia vs Google”, „Libertate deplină vs. responsabilitatenulă”, „Arsenal v Liverpool”, „Tăcerea rusă vs gargara SUA”,„Ceasuri vs mici şi bere” etc. Întreg sau prescurtat (cu punctdupă) sau redus la o singură literă, „versus”, un cuvânt carenu figura în dicţionarele româneşti de dinainte de 1990, seîntâlneşte azi sub condeiul a numeroşi publicişti. Alăturide „listă”, „cod”, „tsunami”, e folosit des, abuziv. Prezent şicând trebuie şi când nu trebuie, a ajuns un tic lingvistic.După titlurile din ziare şi de la televiziuni, cam totul e „ver-sus”. Şi, la câte conflicte se produc în jurul nostru, s-ar puteadeduce că el e definitoriu pentru epoca actuală. Delocmisterioasă, frecvenţa lui se explică prin aceea că-i un an-glicism (pronunţat, cel mai adesea, americăneşte), iar noiam virat-o larg pe engleză, îndeosebi când e vorba deprepoziţii şi interjecţii. Să scrii sau să spui „versus” e deci„cool”. Astfel, ca efect al modei, într-un interval de nici douădecenii, el le-a înlocuit cvasicomplet în limbaj pe „contra”,pe „pro şi contra” şi pe mai vechiul „împotrivă”. Însă, poateşi din cauza întrebuinţării stereotipe, înţelesul lui sedovedeşte mai puţin net decât al acestora; nu o dată, oindicaţie falsă. De pildă, anticipează sau sugerează opoziţii,ciocniri, confruntări, dar acestea fie nu se produc, fie suntanemice. Avem, prin urmare, destui „versus” fărăcontraziceri, cu antiteze moi, fără polemică. Am văzut şicazuri în care (pseudo)adversarii puşi sub eticheta saaminteau de celebra scenă „pupat piaţa Endependenţii”:în loc să se combată, expuneau opinii lesne convertibile.Chiar şi atunci când „actorii” sunt politicieni din partidediferite, nu orice „face-à-face” e egal cu „versus”. Cei carerecurg la el pentru a crea impresia de dezbatere aprigă,intensă, ar trebui să ştie că prepoziţia latină „versus”înseamnă „către, spre, înspre”; evocă o acţiune, o mişcare,o extindere. Ce fel de acţiune? Ne-o sugerează celălalt „ver-sus”, participiul de la „verto”, ale cărui sensuri merg de la„a întoarce„, „a schimba”, „a răsturna” până la „a nimici”.„Versus” cere părţilor „putirinţă”, fermitate, uneori şi duritate,altminteri „geaba chichirez gâlceava”!

ConsConsConsConsConstttttantin Călinantin Călinantin Călinantin Călinantin Călin

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008 16

DesDesDesDesDesprprprprpre re re re re regândiregândiregândiregândiregândirea insea insea insea insea instituţiei culturii rtituţiei culturii rtituţiei culturii rtituţiei culturii rtituţiei culturii româneomâneomâneomâneomâneCând, în urmă cu câţiva ani, criticul şi istoricul

literar Cornel Ungureanu dezvolta, într-un provocatorvolum exegetic, strategiile de receptare a unui concept înmatricea căruia mărşăluiesc mentalităţi, obsesii, dileme,inhibiţii, dihotomii, valori – Mitteleuropa... periferiilor – s-adiscutat constant în jurul demersului său de instaurare asemnelor de întrebare necesare pentru reabilitarea unorcutume ale receptării echilibrate a produsului cultural, dinperspectiva alianţelor între istoria literară şi palierelevecine: istorie, teoria mentalităţilor, sociologia şi filosofiaculturii, etică şi estetică, religie. Avertismentul suna atuncitranşant: „Suntem în Europa Centrală dacă vrem să nerecunoaştem părtaşi la rrrrresuresuresuresuresurecţia secţia secţia secţia secţia spiritului eurpiritului eurpiritului eurpiritului eurpiritului europeanopeanopeanopeanopean.O istorie alternativă a literaturilor din Europa Centrală caresă recupereze autori uitaţi, cărţi abandonate, valori lăsateîn penumbră nu ar fi inutilă.” Proiectarea unui conceptprecum „istoria alternativă” deschidea, în mod automat,discutarea problemelor existente în chiar nucleulinstituţiei istoriei literare, de vreme ce nu puţine sunt, înanii din urmă, semnalele de alarmă trase în preajmaacestui concept, mai ales după ce s-a procedat la eliberareade orice traume identitare a fenomenului cultural înansamblul său şi la reevaluarea, sub diferite fascicole delumină, a unor secvenţe tabuizate ale literaturii naţionale.Asocierea geogrgeogrgeogrgeogrgeografafafafafiei litiei litiei litiei litiei literererererararararare e e e e mai vechii instituţii a istorieiliterare, propusă de acelaşi critic Cornel Ungureanu prinseria de volume axate, fiecare, pe o zonă valorică a creaţieinaţionale, a împlinit, cum autorul îşi dorea, o alianţănecesară, limpezind deopotrivă locurile comune şistructurile mozaicate, întâlnirile şi despărţirileimaginarului creator, simbiozele şi vocaţia de a staîmpreună sub o zodie intelectuală fertilă. Vocaţia autoruluide a căuta o definiţie validă şi perfect aplicabilă pentrurelaţia socio-politică şi culturală dintre Centru şi Margineca toposuri culturale paradigmatice s-a convertit într-oamplă panoramă a Mitteleuropei, identitate-suport,creatoare de sistem, din care cultura română însăşi serevendică, deşi cu nuanţe policrome. Întrebările ridicateatunci vulcanic în jurul coordonatelor literaturii româneîn context european vizau prioritar reaşezarea pe un făgaşfiresc a fenomenelor culturale, în sincronie şi în diacronie,raportate obligatoriu la treptele de profunzime politică şiideologică a naţiunii contemporane, autorul semnalândcorect faptul că „Fără îndoială, nu puţine ar fi capcanelepe care istoricul literar le-ar avea de înfruntat. Fiindcă defoarte multe ori istoria literară nu îşi abandonează fărămotiv vedetele-personajele ei sărbătoreşti. Iar unii dintreautorii care pot fi aşezaţi în această istorie ne pot surprindeprin opţiuni... inavuabile. Au avut momentele lor derătăcire. După Unire, unii dintre scriitorii români «seascundeau» în provincie pentru că fuseseră martori laprocesele antiromâneşti intentate de regimul austro-ungar.Au mizat pe cartea maghiară sau pe cartea austriacă. (...)Alţii au avut momente nefaste în care derapajul i-a aduslângă legionari (...) Alţii l-au omagiat, după 1948, pe Stalin.Pentru mulţi, refugiul într-o periferie a lumii înseamnăîncercarea de a scăpa de represaliile învingătorului:coborând în Mitteleuropa.”

Istoria secretă a literaturii române (Braşov,Editura AULA, 2007) tocmai din acest punct nodal îşiporneşte sensurile. Cornel Ungureanu nu îşi propune nicischimbarea canonului literar, nici răsturnarea paradigmeiculturii, nici măcar nu încearcă pagini cu pretenţiaexhaustivităţii. Demersul istoricului literar este, credemnoi, mult mai subtil: ţinteşte reevaluarea judecăţilor degust, regândirea apropierilor şi despărţirilor şi a receptăriiliteraturii române cu toate secvenţele ei, deopotrivă„epidermice” şi profunde, mascate sau făţişe, cunoscutesau subterane. Intenţia vădită este aceea de a semnala ogravă abatere de la regula fundamentală care ar trebui săfuncţioneze în discutarea culturii: strămutarea accentelorde pe analiza monolitică a operei către reconsiderareamatricei cu adevărat performante a istoriei literare, adicăhegemonia contcontcontcontconteeeeextxtxtxtxtelor relor relor relor relor recepecepecepecepeceptăriităriităriităriitării, obligatoriu descifrateîn hotarele unui destin mai larg, istoric, social, economic,religios, ideologic şi artistic. Migrarea atitudinală se facecătre elementul de tip surpriză, instaurat nu numai prinnoutatea autonomă a unor informaţii, cât mai ales princalitatea articulării şi distribuirii lor în susţinerea punctelorde vedere formulate de autor, punctând conexiuni inediteîntre oameni şi evenimente, structuri ideatice şi etapeexistenţiale (individuale, de grup sau naţionale): „Cu altecuvinte, ca să înviorăm (să înviem?) literatura – conchideCornel Ungureanu – este necesară astăzi o operaţiune detranscriere – o aşezare a ei în alte vehicule, cele capabilesă o transporte din galaxia Gutenberg în cealaltă galaxie,cea în care s-a instalat, azi, fiinţa umană. Fireşte căoperaţiunea de îmbarcare este cum nu se poate maidificilă. Ea lansează în primul rând o seamă de bănuieliasupra lumii care a fost. Ce nu ştim despre lumea care afost, se întreabă analfabeţii, dar şi adevăraţii oameni decultură. Ce putem recupera şi ce trebuie să abandonăm,în acest timp al globalizării?”

„Scrierea şi rescrierea istoriilor” deţine rolul deidee-rădăcină a Istoriei secrete a literaturii române, Cor-nel Ungureanu propunând, în fond, un exerciţiu de recitirea produselor culturii române după regulile unui mecanismmai degrabă interior, moral, decât estetic: sensul istorieiliterare trebuie să urmeze sensul fenomenelor culturaleîn general, mutaţia valorilor către ceea ce criticul numeşte„Galaxia imaginilor”, respectiv către calitatea literaturii dea fi un inimitabil spectacol, o stare ceremonială a naţiunii.Aidoma sunt scriitorii-actanţi, cei care negociază sensurileistoriei şi resimt deopotrivă capriciile şi proteismulacesteia.

Sub acest imperiu al politicului care, până laurmă, structurează sau orientează, după o normă sau alta,actul creaţiei, criticul regândeşte poziţiile de pornire înreceptarea întregului sistem al literaturii române aşa încâtsă-i fie dezvăluite, fără rest, Persona şi Umbra, suprafaţa şimasca identitară. Un mecanism de mare forţă care permiteca istoria literară să fie spaţiu al permanenţelor estepreluat de la Czeslaw Milosz: „permanenţa memoriei”. Înfond, ceea ce criticul Cornel Ungureanu plasează în centrulde interes este ghemul, adesea nevralgic, de relaţiiculturale ori pseudo-culturale care fac posibile deopotrivăopera şi Spectacolul trecerii prin vârstele literaturii. Delocîntâmplător, strămutarea principiului admiraţiei (regretabildenaturat sau chiar destrămat în anii din urmă) cătreprincipiul mirăriiprincipiul mirăriiprincipiul mirăriiprincipiul mirăriiprincipiul mirării face posibil jocul întrebărilor în serieridicate în jurul istoriei literare. Argumentul reechilibratoreste sever formulat (poate chiar uşor premonitoriu!): „Cualte cuvinte, istoria literaturii trebuie să-şi asigure o alianţă,iubite cititorule…geogrgeogrgeogrgeogrgeogra fa fa fa fa fia litia litia litia litia lite re re re re raturiiaturiiaturiiaturiiaturii. Ea, geografialiteraturii, este CNSAS-ul care păstrează dosarele secreteşi care poate da, dacă pofteşte, certificatele de bunăpurtare. Iar prin intermediul ei trebuie actualizate dateleunei ştiinţe relativ recente, geopoliticageopoliticageopoliticageopoliticageopolitica..... O ştiinţă care abiadupă 1990 a început să fie luată (iar!) în serios. Dar e vorbade o ştiinţă care scoate la lumină o istorie tabuizată aculturii. O istorie care îşi apără hotarele, aşa cum au fostfixate după ultima bătălie câştigată.”

Fixarea hotarelor identitare se constituie caepicentru al demersului analitic: o primă parte a Istorieisecrete a literaturii române vizează „aşezarea hotarelor”,respectiv fundamentarea matricei culturale, pe un drumsinuos şi adesea sincopat, având ca finalitate ajungereala paradigma funcţională, validată prin tradiţie, a culturiiromâne; o a doua parte a cărţii discută, simetric şi trist,„destrămarea hotarelor” statornicite prin buna rânduialăşi fals-pierdute prin neatenţia perceptivă (recuperabile!).Vorbim, în fond, de un traseu proble-matic, copie fidelă aînsuşi destinului istoric. Numai că se insinuează în chiaraceastă structură ideatică duală prima şi poate cea maifertilă surpriză a cărţii: cele două sintagme – aşezarea înhotare şi, respectiv, anularea lor – nu sunt privite diacronic,ci, paradoxal, sincronic, autorul punând problemacoexistenţei celor două atitudini pe aproape fiecaresecvenţă culturală majoră. Am îndrăzni chiar sărevendicăm cele două momente dintr-o mai veche pasiunea autorului pentru scenariile despre instaurarea fiinţei/culturii în utututututopieopieopieopieopie şi, respectiv, rrrrratatatatatarararararea utea utea utea utea utopieiopieiopieiopieiopiei sistematic,în relaţie cu timpul/spaţiul istoric. Avertismentul criticuluisună tranşant: întemeierile şi destrămările au prins, încultura noastră, obiceiul straniu de a co-exista.

Construirea utopiei şi hotărnicirea paradigmeiporneşte de la stabilirea stărilor de graţie, ceremoniale şiinaugurale, de la clarificarea, în context istoric şi socio-cultural, a raportului dintre Centru şi periferie, în măsuraîn care acestea mai sunt definibile: „Aşezarea graniţelorîn 1859 sau în 1918/1919 ne leagă într-un fel de literaturiledin jur şi într-un alt fel de scriitscriitscriitscriitscriitorii carorii carorii carorii carorii care au fe au fe au fe au fe au fosososososttttt, aşa călecţia de geografie literară trebuie ţinută lângă lecţia degeopolitică. Centrul anulează dinamica marginilor,scriitorii bucovineni, basarabeni, ardeleni, bănăţeni trăiescminimalizări sau chiar cu interdicţii explicabile. Nu suntdestul de români, nu sunt destul de angajaţi în efortulcentralizării sau nu au demnitate estetică relevantă. Iarselecţia urmează fie criteriile estetice, fie criteriile stabilitede Centrul politic.” De la o astfel de dilemă porneşte, pânăla urmă, reevaluarea fenomenului literar românesc înansamblul său, cu atât mai mult cu cât „Răsturnareatuturor valorilor înseamnă reaşezarea lor şi solidarizareacu cele ale noului perimetru sud-est european. Fiindcăeşecul Imperiului, implozia Centrului, dezastrulmitteleuropean reclamă descoperirea unui Nou Centru.”Boicotarea recunoaşterii valorilor mitteleuropene pare săfi transformat acest spaţiu cultural într-o rană ascunsă într-o faşă de angoase şi cerându-şi dreptul la respiraţie.Respiraţie pe care criticul Cornel Ungureanu o alimenteazăcu aerul proaspăt al mântuirii de eroare. Rejudecareadestinelor şi a operelor porneşte de la interogaţii capitaleasupra ascunsului, asupra acelor zone nedescifrate aleîntemeierii categoriilor creaţiei şi ale subteranelor fiinţeisub controlul timpului istoric.

Cornel Ungureanu depăşeşte luxul istoricului

literar de a lansa discuţii agreabile asupra zonelor canoniceale literaturii, adesea supralicitate şi dezavantajate tocmaiprin mitificarea lor, preferând oameni fascinanţi şiproteismul unor opere private, ani în şir, de atenţia meritatăşi ameninţate prin chiar statutul lor subteran. Protocolulcaptării interesului cititorului este poate cel mai impor-tant aliat al criticului Cornel Ungureanu: nu lamentaţiagrosolană şi lacrimogenă din jurul minusurilor ori înmarginea secvenţelor şchiopătate ale literaturii, ci ambiţiade a câştiga un surplus de semnificaţie prin învecinări şidisponibilităţi de receptare; nu trierea pe criterii relative avalorilor, ci fundamentarea pretutindeni a unui anumit tipde valoare care poate deveni performantă dacă nu prindimensiunea esteticului, cel puţin prin indiciile existenţeişi cultul pentru aşezarea corectă în frontierele culturale;nu exacerbarea conştiinţei vulnerabilităţii prinapartenenţa la un spaţiu plasat, cum Blaga spunea, întreculturi, adică „pe un pământ de cumpănă”, ci şansa de ane fi stabilit convergenţe şi alianţe culturale ferme, de ane armoniza, în ritmul nostru, cu preajma culturală,fixându-ne, pe rând, marginile şi Centrul, despărţirile şialianţele.

Dacă fiecare dintre întemeietorii „hotarelor” (dela Micu Klein şi Andrei Şaguna până la M.Eminescu,L.Blaga, M.Eliade, E. Cioran, V.Voiculescu, N.Steinhardt,M. Sebastian, Marin Preda sau poeţii spaţiului carceral)sunt descifraţi în dimensiunile lor de hombre segreto,acelaşi prototip devine funcţional şi în dezbaterile despre„destrămarea hotarelor”, într-o lume pigmentată cu un lungşir de inhibiţii, cutume pseudo-culturale, dependenţe,plecări şi reveniri în normalitatea fluxului literar, cupersonaje-spectacol oscilând între „maladii vizibile şiinvizibile”, „sfetnici ai noului regim”, strămutarea centruluicătre spaţiul de tip mahala şi cultura lui colorată, pactulcu diavolul proletcultist şi ajungându-se, mai apoi, pecelălalt versant, al „petrecerilor private ale literaţilor” saual „petrecerilor publice ale avangardiştilor”, până larestaurarea accidentală a sacrului ori refugiile dincolo degraniţele culturii.

Pretutindeni culisele istoriei primesc conotaţiifine, experienţele se consumă dublate de analizepunctuale în care autorul lasă să se întrevadă opţiunea saclară pentru recuperarea spaţiilor de pasaj şi a zoneloralambicate ale culturii. Seducător este discursulemancipat de orice fel de constrângeri venite dinspremetodă, Cornel Ungureanu neimpunând niciun fel derestricţii gândului care fuge vioi de pe palierul faptuluiistoric, către secvenţele de memorialistică sau celebeletristice, deplasarea accentelor făcându-se după ologică a întrepătrunderilor necesare de informaţie,atitudini, simboluri şi sensibilităţi. De la un capăt la celălalt,Istoria secretă a literaturii române este străbătută, însubsidiar, de rectificări necesare, sunt anulate breşeleperceptive şi mecanismele dezastruoase care au relativizatorizontul de aşteptare al cititorului contemporan, aruncândîn plină criză deopotrivă judecăţile de valoare, cât şi ceeace ne-am permis şi noi a numi instituţia istoriei literare.Evident, crizele sunt apanajul lumii moderne, însă CornelUngureanu semnalează nevoia de emancipare de substructurile analitice din categoria surogatelor sau acochetăriilor culturale, care au făcut posibilă aplecareanumai asupra unor secvenţe majore ale fenomenului cul-tural, lăsând într-o nemeritată umbră importanţi martorinăpăstuiţi – oameni şi cărţi, destine şi idei – ai felului încare sistemul culturii române a învăţat să se regleze dinchiar interiorul său. Cornel Ungureanu aminteşte, pe bunădreptate, că „... fiecare epocă ne-a despărţit de cărţi, deautori, de direcţii culturale, validabile azi. Un ZeitgeisZeitgeisZeitgeisZeitgeisZeitgeistttttmai exclusivist ca în alte vremuri ne obligă la lecturi noi.Poate că o mai vie insistenţă asupra contextelor, istoricdesigur, politic, social, iluminează felul în care istorialiterară selectează, elimină, falsifică.”

Investiţia personală a cititorului într-o astfel deIstorie secretă ţine de contaminarea grabnică a acestuiacu dorinţa de a garanta, dincolo de articulaţiile literaturiicontemporane, „reevaluările scrisului românesc” într-unsistem coerent şi elegant, renunţându-se la elitism şi măştişi permiţându-se privirea detaşată de priorităţile societăţiiconsumiste.

Rămânem, la finele cărţii, cu numeroase mirărişi cu o certitudine liniştitoare: dacă vocaţia dascăluluierudit se va transpune, şi în alte rânduri, în astfel de luăride poziţie perfect adecvate fondului nostru cultural şiimperativelor momentului, poate ne vom reconsiderapoziţiile faţă de instituţia culturii române, în favoareadepăşirii sintagmelor prohibitive şi a inhibiţiilor care nune permit, încă, deschiderea privirii spre toate structurile,formele şi fondurile literaturii naţionale (vădite sausubterane). Îndemnul autorului ne responsabilizează: „Nuvă pierdeţi vremea, timpul dumneavoastră unic, întresuccese jurnalistice pasagere. Alegeţi IsIsIsIsIstttttoriaoriaoriaoriaoria!”

Diana CâmDiana CâmDiana CâmDiana CâmDiana Câmpanpanpanpanpan

17

Filosofînd şi... tFilosofînd şi... tFilosofînd şi... tFilosofînd şi... tFilosofînd şi... teologhisind la ceas de searăeologhisind la ceas de searăeologhisind la ceas de searăeologhisind la ceas de searăeologhisind la ceas de seară

I. AltI. AltI. AltI. AltI. Alteriteriteriteriteritatatatatatea Saea Saea Saea Saea SaEmmanuelEmmanuelEmmanuelEmmanuelEmmanuel

LévinasLévinasLévinasLévinasLévinas

M-a vizitat cîndvaideea că, pentru insulp o l i t e ţ e i i

maximaliceşti, respectuos cu Vizajul – de Lévinas pusîn temă – al Aproapelui, pentru ciolovecul înţelegătorcu hegeliana dorinţă de recunoaştere, prezentă în oriceamărît, pentru individul comprehensiv cu dimensiuneatimotică a entităţilor cogitante, formula de interpelarenu are cum să hie «Tovărăşia Voastră», uzitată chiar demine faţă cu întîiul rector veterocomunist alUniversecumetrialităţii Bahluvioase după Loviluţia dindecembrie l989: căci egalitatea fiinţială îi aberaţie desavant ieşit din gurul Academiei Fane-Gheorghiu oride tetrar ejectat din găozul inomabilei Madame Agrig;nici «Şefule»: fiindcă evocă pe monarhul rizibil alSaturnalelor din vechime, lesne căsăpibil după ce l-ailăsat să-şi facă mendrele vreo trei zile; nici «DomniaVoastră»: deoarece presupune un fals raport demaîtrise & valétude, deci o mascaradă societală; nici«Nemernicia Voastră»: pentru că-i sintagma tot atît descandaloasă cît aceea cu «poeţii blestemaţi»,acceptatoare şi rejectatoare totodată, subîntinsă deinjoncţiune paradoxală şi double bind. Formula de adresare ar trebui să hie ( măcar cădeocamdată nu-i): «Alteritatea Voastră» !!! Mulţumită ei, am recunoaşte decalajul nostru cuCelălaltul. Datorită ei, ar putea şi Celălaltul recunoaştesuperioritatea noastră de interlocutor vizajual... cînd ne-arfi dat să ocupăm poziţia «cealaltă» în joculintercomunicării şi interneînţelegerii. Ea, formula, arinstitui raportul etic, transportîndu-ne mintea dincolode onto-logo-falocentrie. Dacă vreodată l-aş fi întîlnitpe Emmanuel Lévinas, cu asemenea expresie l-aş fiprovocat, interpelat, salutat etc. Mai elegantă-i decît«Beatitudinea Voastră», decît «Maiestatea Voastră»,decît «Alteţa Voastră» şi, în acelaşi timp, mai puţinfamiliarizantă decît «Maiestatea Ta» (cum se povesteştecă îl viza Mareşalul pe junul rege Mihai, întru mareleşucăr al acestuia); e mai elegantă şi recunoaştediferenţa calitativă a diferitelor ipseităţi ce intră înrelaţia etică.

Ai apoi cazul soluţiei patafizice, inversatoare atutulor sintagmelor precedente, fiindcă-i coboară pe ceiputernici şi-i ridică pre ăi nevoiaşi, aidoma DivinităţiiPsalmice, Redemptorului din Nazaret şi FilosofilorCinici. «Sire soldat!» îi strigă Riga Ubu oşteanului pecînd monarhiza în Polonia împărţită, adică Nicăirea, şiarmiile Ţarului se pregătea să înfrunte. «Tovarăşidezertori!» răcnea Lev Troţki fugarilor din ArmataCîrmîzie staţionaţi prin varii lagăre, susceptibili deştreang... dar şi de gîdilare la dimensiunea timotică învederea recuperării lor pentru Rezbelul Civil. Se poate pedala mult – şi cu folos - în direcţiarespectivă. Ce să mai adaug pentru a meşteri o clausulăsatisfăcătoare? Preter ea non solo confiteor, verumlectoribus censeo meis, alteritatem inamicorum, sicutsociorum nostrorum, diutius ante colloquiostitillandam ...

II. PII. PII. PII. PII. Pe ure ure ure ure urmele lui Blaise Pmele lui Blaise Pmele lui Blaise Pmele lui Blaise Pmele lui Blaise Pascalascalascalascalascal

Vechi interpelări din Scrisorile către unprovincial, dar şi pierre-louysiene, au să ne îndrepte spreEscobar.

Escobar, Escobar. Care dintre ei? Cumvafotbalistul ucis de microbiştii columbieni pentru a fi datautogol de ruşine la un campionat mondial? O, nu cătrăel o să ne grăbim încetişor, căci adevăratul Escobarclient lui Blaise Pascal îi va fi fost. Escobar, cazuistulfaimos, iară nu amantul infelice al «balonului rotund».

Oricît de mult îl vor fi ridiculizat, pentruveşnicie, Janseniştii, Domnii de la Port-Royal, adversariisăi implacabili, o să rămînă Escobar în ochii noştricompetentul despicator al firului în patru...sprezece,tetrapiloctomistul, marele psi, analistul avant la lettre,dragi prieteni şi neasemuiţi cumetri. Licet puella suamvirginitatem uti ad libitum? Licet illa ad lupanar ireincognita? Quam utile sit non multa doctoremtheologiae moralis sed multum scribere de rebusdiversis: de stupris virginum intactarum vel amoribus

venalium. [Insă, ne avertizează Pascal spre fineacelei de-a noua epistule, «există Escobari tipăriţi în felşi chip. Dacă doriţi să cumpăraţi unul, luaţi din cei dela Lyon, unde ai la început un miel instalat pe o cartecu şapte peceţi, sau din cei bruxellezi de la l651. Cumaceştia sînt ultimii, par mai buni şi mai cuprinzătoridecît cei lyonezi din 1644 şi 1646. Intre timp, s-a tipărito nouă ediţie, pariziană, la Piget, mai exactă decît toatecelelalte. Dar se pot afla şi mai bine ideile lui Escobarîn marea sa Teologie Morală, din care avem deja douăvolume in-folio tipărite la Lyon. Merită să fie cercetate,pentru a lua cunoştinţă de oribila răsturnare a moraleiBisericii la Iezuiţi»]

Aşa că revedem numaidecît al său Libertheologiae moralis din l644, la pagina 11 şi passim, undeiezuitul nostru de clasa întîi, clientul lui Blaise Pascal,stupefiant grăieşte. Ce anume spune dumnealui lapaginile antemenţionate? Că o «conjuncţie a femeii cufemeia e, într-adevăr, sodomie perfectă, ca fiind efectulunei patimi faţă de o persoană de sex ilicit; dar ea nutrebuie, din această cauză, să suporte vreo pedeapsă,căci nu comportă consumarea venericului act pe o caleneîngăduită».

Grăieşte stupefiant cazuistul şi ne ajută săbăgăm la bostan, după cîteva secunde afectatetravaliului cogitant, că nici codul penal ceauşin, a căruilectură ne-o implementa odinioară, pe terasa iaşiotă aHotelului Unirea, o ştudeantă de la Drept, nu cuprindeacondamnarea homosexualităţii muiereşti. Et pourcause! Fiindcă, în mintea celor mulţi, iezuiţi clasici sausecuricomunijurişti moderni din specia iorgovană,expresia însăşi de «homosexualitate feminină» sună aîmperechiere nefirească, de soi oximoronic, dinmoment ce urechea prost latinizată prin licee maipercepe încă un homo, hominis, în locul prefixului elenpropriu zis, designator al calificării de «similaritate».

Obnubilaţi de modelul genital bărbătescaproape cît unii analişti freudo-lacanieni, cît şi de onto-teo-logo-falocentrismul inerent metafizicii marxiene,

bieţii procurori + triştii securieni, adevăraţi seci curiştiai irealităţiurilor valahiceşti, nu-şi puteau închipului cădouă gagici pot să copuleze liber, cu sau fără olisbos laîndemănă, ori că există juisanţă clitoridianăintensificate la tribade, la fricarelele atît de prezente înDamele galante ale Divinului Brantôme, unde recurgdeseori, cînd manierele împrumutate Florentinilorobligă, şi la dildo. Escobar însuşi – cazuistul execratde Blaise Pascal, nu fotbalistul – raţiona probabilasemănător cînd susţinea, la pagina 110 a emerituluisău op, că doar actul venerian într-un lăcaş de sfinţenieconstituie sacrilegiu şi, de vreme ce nici dormitoarelenici teritoriile publice nu sînt domenii ale sacralităţii,manipulările ori pipăirile în astfel de spaţii nu ajung –o, nu – cîtuşi de puţin să contravină moralei religioase.

De aici, împreună cu Pierre Louys, auctoreleCîntecelor lui Bilitis, izbuti-vor unii a trage de concluzie,îmbătrîniţi în mînuirea vicioasă a silogismelor, că douăcălugăriţe lesbiene nu pot comite infracţiunea desacrilegiu nici în paturile dumnealor, nici în vreocatedrală, spaţiu destinat publicului devot. Mda: şi nue puţin lucru, diderotian vorbind, La Religieusereconspectînd, chiar în comparaţie cu perspectiva eticiiindolore ce o degaja, cu ani în urmă, Noua dezordineamoroasă a unor Pascal Bruckner & Alain Finkielkrautori, mai recent, Amurgul datoriei lipovetskyene, ca sănu mai punem la socoteală violentul, dementul,persistentul antimachoism ce-l emană Jean Couprydinspre Je suis lesbien (cu adjectivul acordat înmasculin). Blaise Pascal, convocat într-un atare intertext, s-arvînzoli în mormînt, mai ales că şi Harold Bloom, nudemult, îl acuza, preferîndu-i-l indirect pe Escobar, de afi răstălmăcit la modul neinteresant, din Montaigne,sintagma faimoasă cu îngerul şi bestia.

L L L L Luca Piţuuca Piţuuca Piţuuca Piţuuca Piţu

Numele pictorului ieşean: DAN HATMANU     Titlul tabloului său: ISTORIE     Conţinutul tabloului: Ştefan cel Mare şi Sacrosanct scoate mîna din voroneţianul tablouvotiv şi ciocneşte o cupă de şampanie cu Perechea Ceauşie.     Numele  bahluvienei reviste studentine imortalizatoare a tabloului: DIALOG     INTENTIO AUCTORIS: omagiu pupincurizator spre urmaşul socializd al voivozilor locali INTENTIO OPERIS UMBERTO-ECOLOGICAE: în contradicţie cu intenţia encomiasticăauctorială; cele 7 tipuri de ambiguitate; polisemantismul operelor artistice; imprevizibilitateamodalităţilor de reacţie a privitorilor (ideologici sau estetici) -    URMĂRI:  Numărul  din publicaţia studentină cu pricina e imposibil de trimis în streinătate,retras din circulaţie, ocultat cu bună ştiinţă.

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008 18

„Eliber„Eliber„Eliber„Eliber„Eliberarararararea” (II)ea” (II)ea” (II)ea” (II)ea” (II)„Eliberarea” Râmnicului Vâlcea de către

impetuoasa armată sovietică a însemnat sfârşitul uneiepoci în care oraşul purta în răsfăţ renumele de „urbe apensionarilor”. E interesant de consemnat că întreagaarmătură a propagandei antisovietice din timpul celorpatru ani de dictatură antonesciană n-a reuşit să deavâlcenilor o imagine atât de vie, de colorată despre ceînseamnă valorile morale ale comunismului aşa cumau făcut-o cele patru luni în care s-au perindat prinRâmnic ostaşii marii vecine de la Răsărit.

După şocul stârnit de primul şi al doilea val alvajnicului iureş sovietic, ostaşii eliberatori s-au insinuattemeinic în peisajul urbei. Majoritatea trupelor au fostretrase în cazarmă iar străzile din centru au început săse reanimeze. Cu toate acestea, sentimentul de spaimă,suspiciune şi insecuritate a continuat să stăruie printrebăştinaşi – în inima oraşului fusese implantat un corpstrăin, ostil, ce ameninţa să se întindă ca un cancer.

Comandantul armiei de ocupaţie din Râmnic,îngrijorat de amploarea exceselor comise de trupeţi şiimpulsionat de instrucţiunile venite din parteaeşaloanelor superioare, a luat măsuri de pedepsiredrastică a actelor de banditism, viol şi tâlhărie şi astfelatmosfera străzii a devenit într-o oarecare măsurărespirabilă. Se vorbea în şoaptă de executarea a treirusnaci care o violaseră pe fiica unui negustor de stofe.

Din perioada aceea tulbure, îndepărtată şi dinpăcate ignorată astăzi de tinerele vlăstare ale Revoluţiei,îmi revin în minte nenumărate detalii păstrate cufidelitate în memorie, cum ar fi, de pildă, ţinuta decroială fantezistă a ofiţerilor, atât de diferită de anoastră: tunica strâmtă la umeri şi lejeră pe talie şi pecoapse, bonetele şi şepcile ridicole (în opticalocalnicilor) şi epoleţii acoperiţi cu stele – în loc de trese–, mici stele cu cinci colţuri, a căror semnificaţie urmasă o aflăm în scurtă vreme, când stelele aveau să setransfere şi pe epoleţii ofiţerilor români, inclusiv ai celorde miliţie şi securitate. M-a surprins îndeosebifamiliaritatea cu care soldaţii fără nici un grad sau alteînsemne distinctive se puertau cu ofiţerii – mergeaupe stradă cot la cot cu ei, murdari şi ponosiţi şi ameţiţide băutură, se înghionteau, glumeau, cântau în guramare, se îmbrăţişau într-o intimitate grobiană, ciudatăpentru un flăcău de militar ca mine, educat în disciplinaşi rigoarea ostăşească. Invadatorii ne serveau – fărăvreo intenţie pedagogică anume – întâia lecţie dedemocraţie populară din codul pe care ni-l vor impuneîn anii următori cu o perversă generozitate.

Mi-a atras atenţia, între altele, şi faptul căofiţerii, cu mici excepţii tineri, proveneau din ultimarecoltă nesecerată încă de gloanţele vrăjmaşului.Simpluţi, nepăsători de propria lor spartă, abia şcoliţiîn arta de a-şi ucide semenii, purtau rubaşca militară şipistolul nu cu infatuare, deşi la vârsta lor trebuie să fisost mândri de stelele ce le sclipeau pe umeri, cât maidegrabă cu indiferenţă, cu placiditatea celui împins dinspate de stranii mecanisme neînţelese.

O apariţie cu totul inedită pentru mine au fostfemeile-ostaş, îmbrăcate în uniformă de cazarmă,înarmate cu automate sau pistoale, cu ochi albaştri-spălăciţi, păr blond, nepieptănat, înghesuit fărăcochetărie sub boneta militară din care ţâşneau zulufizburdalnici, cu piept imens strâns bine sub rubaşcă şiprivirea aspră, inexpresivă, lipsită de feminitate.Plecaseră din cine ştie ce cotloane ale Rusiei, ca săstrăbată Europa cu arma în mână, în marea aventură arăzboiului. Vâlcenii au deprins în zilele acelea primelecuvinte auzite de la noii oaspeţi – hleb, cvartir, nazat,hazaica, nicevo sau huia.

Pentru a se asigura cazarea ocupanţilor, oparte din camerele vilelor centrale locuite de familiiînstărite au fost rechiziţionate samavolnic de armată,la ordinul comandamentului rusesc: se auzeau bătăi înuşă, după care un ofiţer român urmat de patru-cinciostaşi cu automate pătrundeau în casă, i se întindea ofoaie de hârtie proprietarului şi în câteva minute, dupăîncercări zadarnice de împotrivire (lamente, umilinţe),camerele erau cedate „cu forme” armatei roşii, cuasigurarea că după părăsirea de către ruşi a urbei,stăpânul va reintra în posesia bunurilor sale. Prinlocuinţa părinţilor din strada Gării au trecut, la scurteintervale, mai multe hoarde de rusnaci, veneau spreseară în grupuri de trei, patru, ne fâlfâiau o zdreanţă dehârtie pătată de grăsime, fără să le treacă prin cap sădea bineţe, se răţoiau la mama în limba lor bizară şi îşilua în stăpânire camera „cea mare” cu ferestrele sprestradă. Comportamentuil oaspeţilor noştri nu era dincele mai stimabile: mâncau şi aruncau pe jos cutiicazone de conserve,chiştoace de ţigară, resturimenajere, se îmbătau cumplit, seciondăneau, tapau cuosârdie claviatura pianului la care mama obişnuia să

cânte seara mazurci şi valsuri de Chopin sau îngânaula muzicuţă cântece de stepă, benchetuiau până spredimineaţă, vomau pe jos sau pe pereţi, dormeau o oră,două, după care dispăreau hoţeşte, aşa cum şi veniseră.

După plecarea oaspeţilor, mama, obosită despaimă şi nesomn, da buzna să constate şi inventarieze„deranjul” făcut de eliberatori în încăperea ce arătaacum ca un câmp de luptă după o bătălie aprigă şidecisivă. În urma celor câteva sejururi în care neonoraseră cu ospitalitatea lor, ostaşii bravei armatesovietice au luat cu ei covoare, perdele, pleduri şi toatăîmbrăcămintea de iarnă – paltoane, pardesiuri, şube,mantouri, pijamale groase, căciul şi plăpumi păstratecu dichis la naftalină.

Prezenţa ruşilor în casă ne transmitea o starede inconfort şi teamă greu de descris. Trăiam cu fricaîn suflet, terorizaţi. Băieţii erau abrutizaţi, imprevizibili,agresivi, în fiecare clipă puteau să explodeze, săprovoace o grozăvie. Dintre chiriaşii nepoftiţi pe care i-am adăpostit în casă îmi amintesc de un locotenentfamelic, blond-spălăcit, cu ochi de un albastru-slav,blajin după înfăţişare – părea un rus de treabă. Veniseînsoţit de un soi de bodyguard (în vremea aceeatermenul nu intrase în limbajul străzii) înalt, spătos,chilug, cu ochi crucişi şi o privire neliniştitoare,m şi deun patefon de fabricaţie sovietică, având un singur disccu „miezul” roşu, scris cu slove stranii, aducând cu celedin biblia grecească a bunică-mi. Discul conţinearecitative şi arii pentru soprană dintr-o operă sauoperetă pe care nici până azi, la bătrâneţe, n-am reuşitsă le identific, deşi le-am memorat cu o inxplicabilăfidelitate. seara, când se întorcea de la cazarmă sau depe unde l-or fi purtat nevoile, locotenentul punea înfuncţie patefonul, învârtind o mică manivelă, şi ascultacu îndârjire aceleaşi arii de zece-cincisprezece ori pânăadormea răpus de oboseală, cu capul rezemat de ramapatefonului.

La o bucată de vreme de la descinderea înstrada Gării, locotenentul m-a acostat pe hol şi m-aîntrebat dacă joc şaj (şah-matî, în limba lor sucită) – afost întâiul meu contact direct cu un rus –, i-am spus căda. Ne-am instalat la masa din salon, am potrivit pieselepe tablă mi-a povestit fără să-l fi întrebat că e inginer,că absolvise Institutul din Sverdlovsk (cuvântul institutîl repeta cu veneraţie şi încăpăţânare, ca să măconvingă într-un fel că are „studii”), mi-a spus şi altelucruri, fără să înţeleg măcar o iotă, în care timp mutamo piesă, apoi alta, cu inima cât puricele: bărbatul purtala şold un revolver de toată frumuseţea. După un sfertde oră l-am dat mat.

Rusnacul s-a uitat la mine decumpănit, ca şicum i-aş fi adus ultragii, era perplex, s-a scărpinat încap, a reflectat o clipă, mi-a poruncit să mai jucăm odată. Muta atent, cu seriozitatea şi concentrarea unuiprofesionist, din când în când mă cerceta cu o privireambiguă, ostilă şi se întuneca îndată ce situaţia de peeşichier se îndrepta spre un nou dezastru – l-am bătutdin nou. Pe măsură ce încasa înfrângerile, locotenentuldevenea mai agitat, în timp ce mă întrebam cuîngrijorare, foindu-mă pe scaun, ce se va întâmpla dupăce istoria în care mă aruncasem cu nesăbuinţă va lua,inevitabil, un sfârşit. După vreo cinci partide, rusul s-aridicat, a măturat cu dosul palmei piesele de pe tăblieproferând cuvinte de ocară (înjurături, blesteme, cineştie?) şi m-a împins afară din salon cu un gest energic,fără echivoc, trăgând cu zgomot uşa după mine. Nuadmitea ca un ostaş ca el, ce răpusese hidra hitleristăşi eliberase o jumătate din răsăritul Europei, să fie umilitde un puşti de şaisprezece ani, o stârpitură pe care ar fiputut-o strivi ca pe o gâză.

În seara următoare, când s-a întors de lacazarmă, ne-a ocolit pe toţi ai casei, plutea o abia simţităatmosferă ameninţătoare, dacă avea nevoie de cevaîşi trimitea zdrahonul să ducă tratative cu mama, trăiamîn stare de asediu. În fine, după vreo patru zile şi-a făcutbagajele şi a plecat fără să-şi ia adio de la noi, necumsă-i mulţumească mamei pentru bunăvoinţă şiospitalitate. Mi-am amintit mulţi ani de el şi deprimejdioasele partide de şah jucate împreună la masadin salon – să fi murit pe front, sau să fi putrezit învreunul din lagărele staliniste din Siberia, rezervatecombatanţilor ce avuseseră norocul să scape teferi dinmarea încăierare mondială şi care se contaminaserăde strălucirea unei civilizaţii în putrefacţie? Oricum,păstrez şi astăzi în minte, cu o dezolantă limpezime,imaginea stupidă a rusului înfrânt, care fuseseîndoctrinat încă din leagăn cu ideea că omul sovietictrebuie să fie întotdeauna un învingător.

Cons Cons Cons Cons Constttttantin Matantin Matantin Matantin Matantin Mateescueescueescueescueescu

Adam Puslojic, Hai săvorbim – poeme mai noi, , PrincepsEdit, Iaşi, 2008, cu o prefaţă de

Răzvan Voncu, din care cităm:„Adam Puslojic e un avangardistde clasă, un spirit pe careconvenţiile poetice nu-l pot ţine înfrâu şi, mai ales,căruia nu-i potîngrădi creativitatea (...) Puţinipoeţi de limbă română şi,îndrăznesc să adaug, puţini poeţieuropeni au iscodit şi răscroitlimbajul şi formele poeziei, aşacum a făcut-o şi o face...”

Radomir Andric, Umbrevesperale, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008. Prefaţă de MicoCvijetic. Din nou un poet sârb (n.1944) cu o bogată activitateeditorială şi, de asemenea, legat despiritualitatea şi poeziaromânească prin fire nevăzute;unul din volumele lui e intitulatDevoţiune carpatină - pe urmele luiNicolae Labiş.

Lucian Tămaş, Prin ochiiîmpăturiţi peste lume, cu şasereproduceri după Luciana Tămaş,Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2008.Poeziile lui Lucian Tămaş joacămereu la extreme, între haos şiordine cosmică, între Apocalipsatrăirii şi derizoriul existenţelorterne: „creierul meu detoneazăapocalipsa (umbra/ ei) îmischimbă miezul vieţii în/ moarteiar moartea într-un urlet atât deatroce...”

Ioan Viman, Învăţămân-tul secundar din părţile sătmăreneîn perioada interbelică. 1919-1940,Editura Muzeului Sătmărean, SatuMare, 2007. O monografietematică bine documentatăasupra greutăţilor ce păreau la unmoment dat insurmontabilepentru ceea ce avea să devină înfinal „o elită româneascăremarcabilă”.

Octavian Onea, Au fostPloeştii urbea „Scrisorii pierdute”?Editura Premier, Poieşti, 2008. O„conferinţă” de fapt, cum onumeşte autorul ei, “ţinută „ladouăsprezece trecute fix”, scrisăalert şi cu spirit în limbajcaragialean, demostrând, printremulte altele, afirmaţia cuprinsă îninterogaţia din titlu.

Gheorghe Moroşanu,Metroul fără Ceauşescu, Le métrosans Ceauşescu, ediţie română-franceză, Piatra Neamţ, CetateaDoamnei, 2008. Prozatorulrelatează cu un realism despovăratde „mofturi” stilistice povesteaconstruirii metroului bucureşteanîntr-un fel care îl face pe AlexŞtefănescu să creadă că ne aflămîn faţa unui viitor mare prozator.

Constantin Mocanu,Lăstarul Caucalanda, EdituraRafet, Râmnicu Sărat, 2007. Ocarte de povestiri (roman?)destul de amestecate, fără nicio informaţie despre autor, lucrăripublicate, cărţi etc. Îi dorimsucces!

CărCărCărCărCărţi primitţi primitţi primitţi primitţi primiteeeee

19

RRRRRugul şi eugul şi eugul şi eugul şi eugul şi evvvvvadatadatadatadatadatele de sub escorele de sub escorele de sub escorele de sub escorele de sub escortătătătătăspune mi-am perfecţionat franceza pe cărţile lui Panait Istrati şi pe ale lui AlphonseDaudet. Le-am citit cu furoarea adolescentului ce se zbătea în copil. Dada începeasă fie şi să nu fie înlocuit cu alt Dada, asemeni unei note muzicale, de pildă sol, care,deşi poate fi reprodus într-un şir de octave, nu-şi schimbă identitatea, rămânând totsol. Morala mea însă pornise deja să-şi potolească setea din alte izvoare, iar nevoiade frumuseţe artistică să-i fie astâmpărată de alţi munţi şi de alte câmpii.

Petrecându-mi ani buni ai adolescenţei în nobilul locaş, a fost firesc să asist,în 1949 cred, la epurarea cărţilor şi a colecţiilor de reviste din această bibliotecăbogată. Epurarea a decurs într-o atmosferă foarte supravegheată şi glacială, darcum eu eram socotit familiar al pinacotecii de-alături, însă de sub acelaşi acoperiş,nu mi s-au impus restricţii, aşa că vedeam mai tot ce se întâmplă. Supralicitând celepatru tomuri, cuprinzând numai titluri, intitulate Publicaţii interzise, activiştimisterioşi urcaţi pe scara dublă scoteau după voie cărţile din rafturi aruncându-le,cu o frivolitate care îmi dădea ameţeli dureroase, în mijlocul sălii vaste. Pe măsurăce mormanul se înălţa, alţii veneau să le ia şi să le depoziteze peste drum în casaComunităţii israelite, care, prin emigrări, devenise disponibilă în parte. În zilele derelativă relaxare ce au urmat, a început jaful din odăile nu prea bine păzite.

– Ce bizarerie! îmi şoptea domnul Tarază. Mă simt oarecum de partea celorcare au îndrăzneala să fure, fără să le fiu părtaş... Bietele cărţi, au scăpat de subescortă!

...Trecuseră peste cinci decenii, când am dat, într-o bibliotecă particularădin Capitală, peste câteva din aceste cărţi mazilite şi evadate, purtând sigiliul CaseiNaţionale „Stroe Belloescu”, ce se străvedea prin bronzul care îl pensulase. Una dinele: Costache Conachi, Poezii, alcătuiri şi tălmăciri, ediţia din 1856. Alta: Voltaire,Histoire de Charles XII, 1731, cu modificări holografe în text, dar mai ales pe manşetapaginii. Mi-am adus pe loc aminte că Dimitrie Tarază mă persuada că însemnărilesunt ale lui Voltaire însuşi şi că volumul provenea de la o anume familie boiereascădin Tutova... Prin ce ar fi contravenit Costache Conachi şi Voltaire ideologieiproletare?! Le smulgea din raft fie obedienta ignoranţă bolşevică, fie hoţia subacoperire politică, fie amândouă la un loc.

Tomurile cu autograf le păreau şi mai primejdioase. Confereau impresia deviaţă şi intimidau. În faţa lor, instinctul malign li se activa şi mai energic. Erausemnături ale lui N. Iorga, Ioan Bogdan, A. Philippide, A.C. Cuza, Spiru Haret, TituMaiorescu, V. Voiculescu, Nichifor Crainic, Ion Minulescu şi chiar Mihail Sadoveanu,marea mea admiraţie, în graţii politice pe acele vremuri.

...Şi duse au fost. S-a vorbit de arderea lor, undeva pe şesul Bârladului, dincolode moara lui Şaraga. Cele furate au rămas să-şi trăiască viaţa într-o ambianţăfatalmente limitată, deoarece, cum n-aveau să se mai întoarcă într-o bibliotecăpublică, valoarea de circulaţie li s-a limitat sau chiar a devenit nulă. Evadatele desub escortă vor mai fi trăind şi astăzi, ceea ce-mi dă o oarecare linişte.

Al doilea autodafe s-a petrecut în aceeaşi perioadă şi în aceleaşi condiţii labiblioteca Liceului Gheorghe Roşca Codreanu. Mai mult substanţială decât bogată,ea sporise prin donaţii ale profesorilor şi ale unor scriitori legaţi mai mult sau maipuţin de acest liceu prestigios, a cărui întemeiere fusese prevăzută în testamentuldin 1837 al unui tânăr elevat boier tutovean, mort de tuberculoză la Viena... Eram uncititor asiduu, fascinat de colecţia, cu unele ştirbături, a Convorbirilor literare, cedispunea de numere în care Eminescu publicase poezii, şi, integrală, a VieţiiRomâneşti, sau de cărţile cu autograf ale lui Vasile Pârvan, Ionel Teodoreanu, CezarPetrescu, Pamfil Şeicaru etc. Când bătrânul meu unchi din Bucureşti, NicolaeBrăescu, spirit cu o mare instruire artistică, mi-a cerut să învăţ pe dinafară lungicrâmpeie din L’Art poetique a lui Boileau, am găsit îndată cartea în bibliotecapropriului liceu. Eram atras, de asemenea, de doamna Matilda Anagnoste,bibliotecara, mama viitorului reputat jurist Victor Anagnoste, coleg mai mare decâtmine. Totul era înalt în spiritul şi în fiinţa ei. Cu părul cărunt, foarte frumoasă şielegantă, filtra printr-o distincţie sensibilă vibraţiile aspre ale lumii de afară, încleştatăpe viaţă şi pe moarte, transmiţându-mi-le în doze care să nu-mi tulbure plăpândaplasmă sufletească. Eram cititorul preferat, într-o vreme când nu se prea citea. Abiaastăzi îmi dau seama că frumuseţea ei, mai mult decât orice altceva, avea harul dea mă introduce subtil în frumuseţile lumii artistice.

Dar iată că, într-o zi, Doamna Anagnoste îmi trimise răspuns să viu repedela bibliotecă.

– Din clipă în clipă stau să vină autorităţi speciale să epureze biblioteca şisă ardă cărţile scoase!

Smulgând de-alături un vraf de reviste vechi, mi le puse în braţe cum apucă:– Ia-le, du-te acasă cu ele şi întoarce-te repede! Am să aleg câteva cărţi

până atunci!Erau numere disparate din Adevărul literar şi artistic, Viaţa literară (a lui

Ion Valerian) şi Gazeta cărţilor din anii ’40, condusă de D. Munteanu-Râmnic.Deasupra, mi-a pus o carte mai grea: Novele de Ioan Slavici. Le păstrez şi acum.Urmează să le duc la legătorie şi apoi acolo de unde au plecat acum 60 de ani...

Cum gazda stătea sus, în cartierul Rai, dus-întorsul mi-a luat aproape o oră.M-am întors cât mai repede am putut dar, între timp, tovarăşii sosiseră. DoamnaAnagnoste stătea în mijlocul încăperii, încremenită ca nevasta lui Lot prefăcută înstâlp de sare: privise în faţă prăpădul, care mergea rapid, autorităţile specialeasociindu-şi-i la grozăvie şi pe doi elevi U.T.M.-işti, plini de râvnă revoluţionară... Ampărăsit repede biblioteca, nu fără să văd cum cei doi colegi cărau cu sârguinţărevoluţionară teancuri de tipărituri şi de cărţi în groapa de var din curte, de-alăturide cişmea, unde le-au dat foc.

Speranţa mi s-a aninat şi de data aceasta de posibila evadare de sub escortă,mai ales că seara, proteguitoarea furilor, cobora suav şi complice.

Cărţile, care de veacuri adună deopotrivă certitudini şi ezitări, în care ici şicolo se cuibăreşte sublima îndoială, se cereau în grabă filtrate, iar nobilul rezid cepresa grila marxistă trebuia ars. Fermitatea ideologiei de partid descoperiseCertitudinea în marxism-leninism. Mintea, care – ca şi fotonul – există numai înmăsura în care se mişcă, nu mai avea de ce să alerge iar sufletul de ce să palpite.Sentinţa condamnării la încremenire a gândirii fusese executată. Dincolo de timp,Iluzia cea eternă îşi râdea de iluzionaţi.

CCCCC. D. Zele. D. Zele. D. Zele. D. Zele. D. Zeletintintintintin(Din volumul în pregătire Dada & Dada. Amintiri din copilărie)

Se termina copilăria şi intrasem bine înadolescenţă când, fără voie, am asistat la două

autodafeuri, la pustiirea unor biblioteci prestigioaseprin verificare politică şi prin ardere. Acestea sepetreceau demult, la sfârşitul deceniului patru,când infiltrarea comunistă se desăvârşise, darputerea ei ideologică era slabă.În etimologia lui primară, autodafeul era oceremonie de retractare a unei declaraţii de

credinţă, urmată sau nu de osândire la arderea perug. Prin extindere, noţiunea desemnează orice

acţiune care duce la distrugerea prin foc. Termenula apărut în Portugalia (auto de fé), unde Inchiziţia îi forţa

pe cei ce se abăteau de la credinţă să revină asupra ei, săabjure solemn. Numai că autodafeurile comunismului, departe de ceremonii şisolemnităţi, nu se petreceau la lumina zilei, ci în umbră sau în penumbră, dacă nude-a dreptul noaptea. Întunericul le ajuta să-şi disimuleze identitatea şi să nustârnească psihoze care să se extindă şi să se întoarcă asupra săvârşitorilor.

Înainte însă de aceste autodafeuri, fusesem martor la un preludiu al lor, încare nu era vizată expres cartea, ci o întreagă ambianţă cărturărească. Este vorbade casa natală, casa părinţilor mei din Burdusaci, fostul judeţ Tecuci, şi de întoarcereadin refugiu, în octombrie 1944. Coborâţi în gara Bârlad, l-am căutat pe Moş NeculaiPopa, bârlădean originar din satul nostru, care avea căruţă cu doi boi, rugându-l săne ducă acasă. Parcă am fi cărat piatră de-a curmezişul celor cinci dealuri uriaşe:cei 30 de kilometri au fost parcurşi într-o dupăamiază şi o jumătate de noapte. Cândam ajuns, în creştetul bolţii cereşti un nour singuratic tocmai ouase o lună rotundă,care lumina totul, ca ziua. Frontul trecuse peste sat, cernându-se printr-o pădure şiscurgându-se prin alta. Casa rămăsese numai cu bunicii, care, treziţi în toiul nopţii,păreau două faruri dezafectate. În ieremiadele emoţionate ale întâmpinării, am auzitpentru întâia oară cuvântul devastare: ruşii ne-au devastat, spuneau ei, bine că nuv-au omorât, răspundeam noi... De fapt, pe bunicul l-au întins jos, la un moment dat,ca să-l împuşte, neputând să îndeplinească porunca „Davai zece ceas!” Aflând că eînvăţător, un soldat basarabean, învăţător şi el, l-a salvat...

Prima tatonare a dezastrului a făcut-o mama, ducându-se direct în prisacă.Stupii, răsturnaţi, striviţi, evisceraţi, maculau desăvârşirea de altădată a pajiştei detroscot. Numai sânge nu curgea din ei... Stană de piatră, mama a căzut în genunchişi a rostit Tatăl nostru.

Lăuntrul casei reproducea în alt fel prăpădul din stupină. Pereţii erau absolutgoi, ferestrele fără perdele stăteau gata să urle, iar jos, jos pe duşumea, un strat grosde două laturi de palmă adunase în el un amestec solidificat de noroi, paie,nenumărate bucăţele de traforaj, îmbrăcăminte sfâşiată, penele pernelor spintecate,miere de albine, scârnăvii ale ruşilor ghiftuiţi, cioburile oglinzilor şi ale porţelanurilorsfărâmate cu patul puştii şi altele. O cloacă lăţită a pângăririi, izbind cu imaginilepline de tâlc ale nedigerării. Surprindeau însă în acest compost nenumărate cărţi,reviste, partituri, sfâşiate în liantul dezmăţului orb. Am regăsit astfel fascicule alecărţii lui Friedrich Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, ale lui Emil, sau despreeducaţiune de Jean-Jacques Rousseau, ale Indienei de George Sand, ale cărţii luiCezar Papacostea, Banchetul şi Phaidon de Platon, cu o amplă şi afectuoasă dedicaţiepentru Ştefan Zeletin, prietenul lui, etc. Nu mai spun de cărţuliile portocalii ale vechiicolecţii Biblioteca pentru toţi şi cele gri-bleu ale colecţiei Căminul, încremenite pestetot ca stolul de porumbei sub ploaia de alice. Apoi, reviste. Printre ele, Convorbiriliterare, unele numere chiar din secolul celălalt, Viaţa Românească, Lamura,Literatură şi artă română, Revista matematică din Timişoara, unde un frate de-almamei, Dumitru Ţarălungă, propunea probleme, Studii teologice şi alte revistebisericeşti. În zilele ce au urmat a trebuit să curăţim totul cu sapa şi lopata, până săajungem la duşumelele vişinii... Gospodăria fusese făcută praf şi pulbere, aşa cădistrugerea bibliotecii nu era una anume, ci făcuse parte din catastrofa generală;nimic nu scăpase.

Însă cel dintâi autodafe adevărat la care, elev de liceu, am asistat, a fost celde la Casa Naţională „Stroe Belloescu” din Bârlad, înălţată, dăruită şi inaugurată în1909 de către cel ce purta acest nume, profesor de matematică la reputatul LiceuGheorghe Roşca Codreanu. De obârşie neam de oieri, dar inginer, absolvent alInstitutului Politehnic din Gand, Belgia, filantrop de viziune mesianică, încredinţatcă mântuirea bietului nostru neam vine numai din învăţătura de carte, StroeBelloescu (1836-1912) ridicase câteva aşezăminte numai din salariul lui de profesor.Avea să sfârşească schingiuit şi omorât de hoţii ce-l credeau bogat, dar care aurămas uluiţi găsind pe colţul mesei urma cinei din ajun: o bucată de mămăligă şi oceapă zdrobită... Figură legendară în acest oraş moldav, care se recomandă din veacprin furoarea ctitoririi, Casa Naţională a lui Stroe Belloescu avea biblioteci de valoare,un muzeu istoric şi o pinacotecă. Între anii 1947 şi 1952, custodele acesteia din urmă,sculptorul în lemn Dimitrie Tarază, meşter cu vechi convingeri social-democrate,dar nu comuniste, întărite în Canada şi Franţa, îl cultiva pe elevul codrenist ce eramşi chiar îi aşezase o masă unde să-şi facă temele, ca să nu mai urce dealul până lagazdă. Pe peretele contra căruia sprijinise măsuţa atârnau trei exponate ce m-auimpresionat profund: portretul Călugărul Nectarie de Nicolae Grigorescu,reprezentându-l pe tatăl scriitorului A. Vlahuţă la vârsta de 102 ani, călugărit laMânăstirea Agapia, culme a portretisticii lui Grigorescu, scrisoarea prin care A.Vlahuţă dăruia, în momentele tragice ale Primului Război Mondial, acest tablou, şimanuscrisul unei schiţe de Mihail Sadoveanu pe care, ceva mai târziu, am găsit-oînglobată în volumul Oameni din lună.

Înfrângând o discreţie de beton, Dimitrie Tarază a avut curajul să-mivorbească despre Panait Istrati, în special despre evoluţia convingerilor lui privitoarela comunism şi la Uniunea Sovietică, fapt ce putea fi primejdios şi chiar fatal peatunci. Mi-a adus de acasă textul lui Panait Istrati, Afacerea Rusacov, vorbindu-midespre autor ca despre cel dintâi disident anticomunist, înaintea lui André Gide, pecare Occidentul îl aşezase, în mod eronat, înainte. I-am citit sub această egidă Re-tour de l’URSS, ce se afla în însăşi Casa Naţională, comentând episodul funeraliilorlui Maxim Gorki. I-am pus imediat în balanţă pe cei doi scriitori apostaţi şi, fireşte,Panait Istrati a avut întâietatea, şi diacronică şi afectivă, pentru că l-am iubit, i-amcăutat cărţile, ce aveau să fie arse, la biblioteca liceului şi i le-am citit pe toate,absolut pe toate, şi pe cele în limba română şi pe cele în limba franceză. Aş putea

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008

RadarRadarRadarRadarRadar

TTTTTematică şi bibliogrematică şi bibliogrematică şi bibliogrematică şi bibliogrematică şi bibliografafafafafieieieieie

20

OlimOlimOlimOlimOlimpismul - o idee în declin? (I)pismul - o idee în declin? (I)pismul - o idee în declin? (I)pismul - o idee în declin? (I)pismul - o idee în declin? (I)în Epir, fixat din 1833, în Principate), cel care oferea oconsistentă donaţie pentru Fundaţia Olympicelor; daracele întreceri „preolimpice” de la 1859, desfăşuratesub cupola panelenismului au fost taxate chiar deCoubertin drept „o restituţie prematură şineîndemânatică”.

Odată cu Olimpiada ateniană (1896) începede fapt noua eră a Jocurilor Olimpice. Ceea ce doreaCoubertin era „o manifestaţie pedagogică” şi osărbătoare a tinereţii, sportul trezind sentimenteumanitare în „cetatea universală”, fortificândcolaborarea dincolo de hotarele naţionale şi pedeasupra oricăror divergenţe ideologice. Sportul,devenit azi un fenomen social de rang planetar estelimbajul comun al tuturor popoarelor. Iar statutul C.I.O.recunoaşte expres contribuţia sa la „regenerarea speţeiumane”.

În pofida atâtor obstrucţii, începând chiar dela şeful guvernului elen Trikupis (demis), ideea luiCoubertin a triumfat. Olimpiada deschisă la 6 aprilie1896 la Atena a adunat 311 concurenţi din 13 ţări şi aimpresionat prin atmosfera culturală; au asistat laîntreceri 80.000 de spectatori, ceea ce a reprezentat,neîndoielnic, „recordul secolului”. Iar regele George I,încântat de reuşită a sperat să smulgă C.I.O. acceptulca Grecia să devină sediul permanent al Olimpiadelor,reinstalând faimoasa Ekehiria („retragerea mâinilor depe arme”, adică pacea sacră sau, altfel spus, PaxOlympica).

Din păcate, ediţia a II-a (la Paris) a fost un eşeciar cea americană, la Saint-Louis, o „şarlatanie”.„Interolimpiada” (din nou Atena, în 1906) n-a fostrecunoscută, ascunzând, s-a spus, pericolul „elenizării”.Apoi, în pofida sincopelor provocate de războaie ori aboicotului (motivat ideologic), şirul Olimpiadelor stămărturie că speranţa lui Coubertin s-a impus definitiv.Şi s-a extins, „confiscând” Planeta. Cândva, întrecerilegrecilor, întinse pe durata a 12 veacuri aveau uncaracter local; doar oamenii liberi aveau acces la aceleîntreceri de forţă şi îndemânare fizică, desfăşurate încadru public. Dar lumea grecească, pe toată durata eişi în toate domeniile a cultivat spiritul agonistic, JakobBurckhard impunând o sintagmă emblematică: dasAgonale. Deşi, iniţial, desemna o reuniune, cuvântulgrecesc agôn a suportat o curioasă deplasare de ac-cent, semnificând — prin prezenţa spectatorilor — ocompetiţie. Elementul competitiv a devenit definitoriupentru jocurile panhellenice deşi vechii greci aveau învedere educarea corpului şi nu exhibarea virtuţiloratletice ca scop în sine. Nu era vorba, aşadar, de unideal atletic pur ci de o forma mentis, cercetând fiinţaumană prin idealul kalokagathiei. Îndreptăţit, StellaPetecel, interesată de structurile mentale în civilizaţiaantică reliefa rolul agonisticii în complexul civilizaţiei

greceşti. Evident, doar convenţional putem folosisintagma de sport pentru antichitate. Dar esteindiscutabil că acel tip de pregătire (în gymnasii şipalestre), îmbinând educaţia gymnică cu virtuţilemorale viza activităţile cu caracter competitiv. Şi dacăraportăm sfera agonului sportiv la alte domenii alecreaţiei vom putea studia „reflexul de oglindă” — scrieaceeaşi cercetătoare, umanismul antic interferândparadigmatic activităţile sportive cu artele, poezia şifilosofia. Grecii au dezvoltat un sistem de educaţiefizică dar ar fi o eroare să privim izolat agonul sportiv,ignorând năzuinţa desăvârşirii. Servind tocmaiscopului educaţiei greceşti, Jocurile Olimpice audevenit o instituţie. „Epoca olimpică” cinstea armoniaiar din patru în patru ani, prin armistiţiu olimpic, sedecreta „pacea sacră” (hieromenia sau „luna sacră”).Coborând în legendă, am putea accepta ideea că Ifitos,regele Elidei şi Licurg, regele Spartei ar fi încheiat, prinsecolul IX î.e.n un astfel de pact, consfinţit prin textulînscris pe un disc descoperit în templul zeiţei Hera (cf.Pausanias, sec. II, e.n.). Aducând, periodic şi temporar,pacificarea cetăţilor - rivale, jocurile panhellenice, princâteva faimoase sanctuare (Olympia, Delphi, Nemeea,Isthmul Corintului) vesteau, în embrion, şi unitateaspaţiului grecesc. Nu trebuie să uităm însă că scopuluman al agonului era victoria iar premiereaînvingătorului se dorea un însemn al gloriei. Şi dacăspiritul agonistic definea mentalitatea acelei epoci,fascinantă şi după atâtea secole, e de remarcat funcţiasa culturală. Nucleul religios prin cultul chtonian(făcând din înfrângere moarte simulată) şi invocareazeilor olympieni s-au laicizat prin agonul atletic,devenind spectacol. Iar sărbătoarea, am văzut, era unfactor de coeziune a cetăţilor, suspendând vremelnicdiscordia. Cu o evidentă funcţie socială, asigurând opregătire complexă, încurajând virtuţile morale şicultul onoarei şi, deopotrivă, una estetică, cinstindfrumuseţea corpului (artele Greciei antice oferă probede netăgăduit), agonul atletic respecta reguli stricte,dictate de ritualul ceremoniei, având drept reper deexemplaritate timpul ciclic al divinului. Nu mai puţin,agonul politic, coborând în agora. Şi aici, negreşit,rivalitatea era prezentă şi latura spectaculară câştigaîn importanţă. Dacă întrecerile fizice ofereau unînvingător, în viaţa publică a cetăţii (polis) agonul (poli-tic, oratoric, sofistic) trebuia să fie convingător. Agoralaicizează cu adevărat spiritul agonistic.

Dar întrecerile, azi, s-au îndepărtat despiritul olimpic. Deşi invocăm frecvent fair-play-ul, el edeseori încălcat (vezi cazurile de dopaj) iarspectacularitatea e exploatată nemilos. Sportul, dinpăcate, s-a comercializat în societatea spectacolului.

AAAAAdrian Dinu Rachierdrian Dinu Rachierdrian Dinu Rachierdrian Dinu Rachierdrian Dinu Rachieruuuuu

Într-o vreme în care asistăm la marginalizareasacrului iar conceptul de ritual – observa MihaiComan– s-a golit de orice notă specifică, s-ar părea cădoarprivitul la TV (văzut de R. Silverstone ca un „rit detrecere”) ar fi un ritual major (cf. M. T. Marsden).Reinventarea unor forme celebratorii este însă oevidenţă. Ceea ce numim media events (Elihu Katz,Daniel Dayan) joacă, indiscutabil, un rol mobilizator(afectiv), activând – integrativ – reţelele sociale prinfenomene de solidaritate participativă. Evenimentelepublice cu acoperire (prelucrare) mediatică îmbracăforme ceremoniale. Fiindcă suntem în anul Olimpiadei(deşi China a fost lovită, recent, de un devastator seism)ne propunem să examinăm – într-un lung serial –soarta ideii olimpice, tot mai ameninţată, deturnată defapt într-o societate „dopantă” (Gilles Lipovetsky),interesată degradant de ceremonialitate, ritualizândchiar comportamentul de consum. Iar Olimpiada,conectând Planeta, se va bucura, negreşit, de oacaparantă „cuvertură mediatică” într-o societatedespre care se spune că ar fi „condamnată” ladivertisment.

Să ne amintim că părintele Olimpiadelormoderne, baronul de Coubertin (un om care „a reuşitsă mişte lumea”, cum spunea H. de Madre), refuzat dela Nobel şi sfârşind în mizerie, cel care s-a bătut cuîncăpăţânare pentru relansarea şi renovarea JocurilorOlimpice într-un climat de indiferenţă (în cel mai fericitcaz) vroia să recupereze o idee. Când, în 1894, alăturide C. Herbert şi W. M. Sloane discuta, la un CongresInternaţional, despre „posibilitatea restaurării”, el aveaîn vedere o restituţie. Vroia ca Ideea Olimpică „sătrăiască real în societatea de azi”, redescoperindspiritul unei instituţii milenare. Atunci fusese aplaudatdar nu şi înţeles (va scrie în Amintiri), notând că noirămânem „sclavii formelor”. Or, aristocratul interesatîn tinereţe de cariera armelor şi convertit, la bătrâneţe,de „pedagogia productivă” (pentru care pleda înfocatla Praga, în 1925, gestul fiind socotit „o trădare”)considera că „fără sport, tineretul s-ar atrofia într-oformaţie pur intelectuală”. Încă în noiembrie 1892, laSorbona, cerea imperativ internaţionalizarea sportului.Şi cum ar fi împlinit acest gând dacă nu prin relansareaJocurilor Olimpice?

La 31 de ani, aşadar, Coubertin, recunoscândcă Germania a adus la lumină resturile Olympiei, vroiapentru Franţa meritul de a reînvia rosturile ei, vecheaei glorie. Evident, ideea reînnoirii Jocurilor Olimpice aavut predecesori. În fond, Montaigne care cerea „săcreştem un om întreg”, Rousseau sau părinţiigimnasticii, dorind o nouă concepţie pedagogică,slujeau ideea sportului. Ideea olimpismului devineexplicită la Ernst Curtius prin conferinţa Olimpia, ţinutăla Berlin în 1852 şi la Evanghelie Zappa (născut în 1800,

DoctDoctDoctDoctDoctori şi doctori şi doctori şi doctori şi doctori şi doctoriioriioriioriioriiO tradiţie ale cărei temeiuri nu le cercetez aici

a făcut din iunie luna copiilor. Să vorbim, aşadar, desprecea mai mare spaimă şi cel mai jucat vis al copilăriei:doctorul. Un personaj pe care literatura nu l-a ocolit.Doctorul lui Ştefan cel Mare, întîi Muriano, pe urmăIeronim de Cesena (contopiţi în dr. Şmil din Apus desoare) e o haltă, încă din cronici, în şirul destul de lungal halatelor fictive. Eminescu vorbeşte, cu oarecarecondescendenţă, despre „acei medici, miloşi şi blînziîn viaţă/ Ce par că n-au alt bólnav decît pe cel de faţă”.Coşbuc, în Gramatica şi medicul, pune în gurapersonajului vindecător, al cărui fiu învaţă începutulIliadei – „Să-mi cînţi, muză, mînia/ Căci ea pe mulţitrimite la iad, apoi apuc/ Să-i spun ce-i prozodia”, oreplică nu foarte măgulitoare: „Mulţam de ostăneală!Tu vrei să-nveţi pe fiu/ În ce mod se trimite la iad? Săplătesc taxă/ La şcoală? Dar acasă nu pot să-i dau eupraxă?/ Pe mulţi trimit, amice, la iad! Deşi nu ştiu/Nici boabă de sintaxă!”.

Pe la Şcoala no. 1 din urbea Z..., din Urgent,de Caragiale, trece un doctor rătăcit, care constatăbolile frigului, fiindcă, din complicate raţiuni adminis-trative, şcoala nu se poate încălzi, şi este citat, cu toatădeferenţa, în schimbul de rapoarte între foruri. Înschimb, Amintiri-le din copilărie se întreţin cu leacuribăbeşti. De pildă, leşie tulbure şi scăldat în Bistriţapentru rîie căprească, ritual întregit cu dohot demesteacăn din cămara bunicii.

În La Medeleni, locul bolilor copilăriei, tratatelejer, fără doctorii, de pitorescul Prahu, un junimistslobod la gură pe care „ca să-l cunoşti, trebuia să trecimai întăi prin mahala”, e luat de marile îngrijorări ale

tinereţii care nu rabdă ameninţarea difuză şi sfîrşesc,spre dezamăgirea unor întregi generaţii, în suicid.Arghezi e, pare-se, cel mai preocupat de doctorii.Întrupările doctorului sînt fantastice, de la bătrînulvraci Satan, în a cărui consignaţie-farmacie „aleanuriam la chinurile-abia simţite,/ Misterioase şinemaitămăduite,/ Pe cînd prin jur se naşte lumeaşubredă şi moare”, la şarlatanii spectaculoşi (părereaautorului...) din Seringa. Piesa începe să se joace, ca o(aproape) farsă, pe 4 aprilie 1947. O pată de culoare,altminteri neglijentă ca text şi pripită ca judecată.Veşnica nepotrivire între relele de care se plîngepacientul şi acelea pe care le tratează medicul îl scoatede figură providenţială pe Dimitrie Grigoriu-Argeş, unreumatolog onorabil, care are norocul de a face sămigreze, cu o simplă injecţie, un abces vîrstnic şidureros. Nu de aceeaşi recunoştinţă – pacienţii, maicu seamă cînd sînt şi scriitori, au nesfîrşite rezerve decîrteală – are parte Dimitrie Bagdasar, care-l îngrijeştepe Arghezi cu toată abnegaţia care i s-ar fi pututpretinde. Un diagnostic prea avîntat, care stîrneştespaime, îl trage definitiv în galeria cu „dobitoacemedicale”.

Doctoriţa Lina, a Hortensiei Papadat-Bengescu, e o felceriţă trăind din greşelile altora, învreme ce ascunde, chiar în casa ei, o astfel de greşeală.Soţul ei, Rim, ocupantul fără merit al unei catedreuniversitare, el însuşi bolnav de gută şi degenerat, facemai degrabă impresia unui bolnav uzat şi dependent,decît pe aceea a unui medic. De gemenii Hallipa, cesă mai vorbim...

Doctorul Codrescu, delicat pînă la demenţă,

cult, introvertit, e felul de intelectual pe care literatural-a îngroşat pînă la clişeu. De fapt, demitizările„domnilor doctori” (ca să preiau titlul frumos, al mitizăriilor, din În intimitatea secolului XIX) sînt cel mai adeseaşarje, ca la Arghezi, şi nu prezentări realiste, cum olume ameninţată de decizii dure şi de eşecuri din faţacărora nu-i drum de-ntors, le-ar merita.

Călinescu se foloseşte, şi el, de cîţiva medici,de-al căror concurs realismul ŕ la Balzac are, pesemne,nevoie. Felix este abia student, şi trece oarecumneputincios pe lîngă tot cortegiul de prăbuşiri dinslăbiciune, fizică şi psihică, de care au parte membriifamiliei în care a intrat. Hergot, în schimb, e mediculdiscret şi stăpînit, care notează, la răstimpuri, în jurnal,„plesnit toate corzile de la violoncel.”

Doctorul în lumea lui e personajul romanelorlui Buzura. O lume care aproape că o reflectă în oglindăpe cea scriitoricească. Miza, pentru ordinea morală apoveştilor, e mai mare. Savantul care ar putea salvaomenirea nu e lăsat să lucreze de cîrdăşii mărunte, depatimi prea omeneşti. În toate adastă influenţapernicioasă a politicii.

Fireşte, există şi altfel de doctori decît doctormedicus. Urmaşii „bătrînului dascăl”, cimotiile lui Dr.Faust. Cel mai cunoscut dintre ei e, poate doctorul dinRomanul adolescentului miop, diaristul însuşi, strigataşa fiindcă citeşte cărţi groase şi poartă ochelari. Unsoi de dispreţ surfilat cu vagă plecăciune în faţaciudăţeniei. Sentimentul cu care literatura, „leaculmare-al morţii tuturor”, şi-a întîmpinat întotdeaunadoctorii.

Simona VSimona VSimona VSimona VSimona Vasilacheasilacheasilacheasilacheasilache

21

DocumentDocumentDocumentDocumentDocumentar „ar „ar „ar „ar „AAAAAcolada”colada”colada”colada”colada”

Cazul incendiar al poeCazul incendiar al poeCazul incendiar al poeCazul incendiar al poeCazul incendiar al poetului disident Vtului disident Vtului disident Vtului disident Vtului disident Viorioriorioriorel Pel Pel Pel Pel PadinaadinaadinaadinaadinaPoetul Viorel Padina (Abălaru, pe numele său

real) s-a născut în 29 octombrie 1950, în localitatea GuraPadinii, judeţul Olt (de la care şi-a luat pseudonimulliterar) . Membru al Cenaclului de Luni, din 1977. A scris Apelul către Europa, , , , , “singurul text văditanticomunist, produs de vreun intelectual român, înanii ‘80” . A redactat samizdatul “NU!”, în 1981, mani-fest anticomunist aflat, de asemenea, în arhiveleSecurităţii . Premiat în 1982 la Concursul de debutal Editurii Cartea Românească, cu volumul “Poemulde oţel”, care nu va mai apărea în timpul regimuluicomunist, din cauza dosarului de urmărire informativăa Securităţii şi a refuzului autorului de a acceptacenzura . După 5 ani de la câştigarea concursuluide debut, Viorel Padina dă în judecată Editura CarteaRomânească şi Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste- proces singular în întreaga “Epocă de Aur” a dictaturiicomuniste . Volumul “Poemul de oţel” apare abiaîn 1991, după 10 ani de la premierea sa, salutat întermeni elogioşi de criticul Nicolae Manolescu: “Apărutîn 1982, l-ar fi situat (…) alături de Mircea Cărtărescu,

neîndoielnic poetul generaţiei ‘80” . Cu acelaşientuziasm este receptat volumul şi de criticulGheorghe Grigurcu, în cronica sa extinsă din “Românialiterară”, reluată în volumul “Poezia românăcontemporană, II”: “Cu Poemul de oţel al lui ViorelPadina, ne aflăm neindoios în faţa uneia dintre celemai dense producţii ale generaţiei ‘80” .După 1989,scrie frecvent în presa de mare tiraj şi în cea literară,iar după anul 2003, se retrage în cyberspaţiu şi peblogurile proprii.La adresa: www.avp-online-one.blogspot.com pot fi citite şi comentate textele carepoartă marca personalităţii sale inconfundabile: Apelulcătre Europa, Evanghelia după mine, Fabule, Fiinţe,Hyperspatz patrol, Istorie literară mai rară, Micdicţionar, Odiseea cyberspatziului, Planeta-Ou, Poemulde oţel, Povestea lui Ave, Shir hashirim, Tableta dinhyperspatz, Epistolar iepocal, Documente CNSAS, Avpfun etc. . Juriul Festivalului “Virgil Mazilescu”, dela Corabia, i-a acordat Marele Premiu poetului ViorelPadina (alături de Mircea Bârsilă), în mai 2008.

NNNNN. Manolescu îl salv. Manolescu îl salv. Manolescu îl salv. Manolescu îl salv. Manolescu îl salvează din arează din arează din arează din arează din aresesesesestultultultultulSecurităţiiSecurităţiiSecurităţiiSecurităţiiSecurităţii

Prin iunie-iulie 1980, pe când era jurist laCUASC Izbiceni, judeţul Olt, tânărului poet ViorelPadina i s-a conturat cu claritate ideea unei acţiuni deanvergură împotriva sistemului comunist. Cum seapropia Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare înEuropa, a scris un material amplu, numit Apel cătreEuropa, , , , , o sinteză în care ataca frontal, în mod explicitşi în termenii cei mai duri cu putinţă, toate încheieturilesistemului comunist, în speranţa că materialul vaajunge să fie citit la evenimentul internaţional de laMadrid şi că Europa va avea în faţă un semnal dealarmă, de un curaj ieşit din comun, care o va face săintervină prin pârghiile pe care le avea la dispoziţie.Odată terminat acest document incendiar, ViorelPadina a încercat să strângă semnături de solidaritate,dându-l să-l citească prietenilor din Cenaclul de Lunişi nu numai, Dorel Istrate, Romulus Brâncoveanu (stu-dent pe atunci la filosofie), Angela Marinescu şi SergiuFilip (Paul Daian), Eugen Suciu, Petru Romoşan,eseistul Dan Arsenie, Călin Vlasie. Dintre aceştia, ausemnat imediat Angela Marinescu, Paul Daian şiEugen Suciu, în data de 7 octombrie 1980, înrestaurantul “Casa Scriitorilor”.

Acest documentul subversiv, cel mai violentatac anticomunist al „Epocii de Aur”, a fost lăsatpoetului Călin Vlasie, care promisese că-l va trimitepeste graniţă, printr-un prieten din Israel, pentru aajunge la Conferinţa de Securitate în Europa, ce urmasă aibă loc la Madrid. Cum era previzibil, câţiva dintrecei care cunoşteau Apelul către Europa au dus„bomba” caldă la Miliţie şi Securitate (Viorel Padina i-aidentificat după delaţiunile din dosarele de urmărireinformativă „Cronicarul” şi „Poetu”, pe care le-a cercetatîn 2004, în arhiva CNSAS). După ce Viorel Padina afost reţinut de Securitate, în 10 octombrie 1980, CălinVlasie s-a speriat şi a ars Apelul, , , , , spunându-i criticuluiNicolae Manolescu ce s-a întâmplat şi alertând întregCenaclul de Luni, care se pregătea de proteste publice.

Nicolae Manolescu s-a dus imediat la GeorgeMacovescu, fost ministru de Externe, pe atuncipreşedinte al Uniunii Scriitorilor, şi l-a somat săintervină de urgenţă pentru eliberarea poetului ViorelPadina, altfel nu va răspunde pentru ce ar puteadeclanşa tinerii Cenaclului de Luni şi studenţimea

bucureşteană. Cum nu se făcuse încă vâlvă în jurulcazului şi “Europa Liberă” nu aflase nimic, Securitateal-a eliberat pe poetul Viorel Padina, neriscând să-ltransforme într-un simbol al rezistenţei anticomuniste,chiar în judeţul unde toţi politrucii erau rudenii cuElena Ceauşescu, stârnind studenţimea şiintelectualitatea, mai ales după disidenţa răsunătoarea lui Paul Goma. În acest context, Securitatea a făcuttot ce i-a stat în putinţă să stingă fitilul posibilei exploziişi să muşamalizeze cazul, urmărindu-l în continuarepe tânărul poet pas cu pas şi infiltrându-i o „sursă deîncredere”, chiar între prietenii cei mai apropiaţi, printreprimii semnatari ai Apelului pentru Europa.....

„R„R„R„R„Reeeeevisvisvisvisvisttttta NU! – ora NU! – ora NU! – ora NU! – ora NU! – organ anticomunisgan anticomunisgan anticomunisgan anticomunisgan anticomunist.t.t.t.t.NrNrNrNrNr. 1/1. 1/1. 1/1. 1/1. 1/198989898981”1”1”1”1”

În clipa în care Petre Dincă, cel mai bunprieten şi coleg de cămin, pe care îl cunoştea de lavârsta de 4 ani, i-a mărturisit la începutul lui 1981 că einformatorul pus de Securitate să-l urmărească pas cupas, Viorel Padina a început să-i dicteze note informa-tive, din care reieşea că s-a potolit, după spaima trasăcu primul protest şi îşi vede doar de treburile lui. Acumnu mai locuia în camera oficială de la CUASC Izbiceni,ci acasă, la Gura Padinii. Acolo a confecţionatsamizdatul “NU! – organ anticomunist. Nr. 1/1981.Prim-redactor: A.V. Padina”. Revista subversivă era defapt un caiet dictando, pe filele căruia lipise Apelulcătre Europa , , , , , într-o nouă versiune, alte texte şicomentarii incisive pe marginea unor fotografii aledictatorului comunist Nicolae Ceauşescu.

Când a plecat de acasă, să ducă samizdatulprietenilor din Piteşti şi Bucureşti, pentru a-i stârni lasolidaritate în jurul celui de-al doilea Apel către Europa,,,,,le-a spus mamei şi viitoarei soţii: „plec la război şi nuse ştie dacă o să mai viu înapoi”. Cu acţiunea lui s-asolidarizat Petre Dincă, prieten adevărat care l-a însoţitla Piteşti, Curtea de Argeş şi Bucureşti, în timp ce-iameţea pe securiştii locali cu informaţii adormitoare.După ce samizdatul “NU!” şi al doilea Apel au fostvăzute de prieteni (unii dintre ei s-au retras îngroziţi!),a ajuns cu uluitoarele înscrisuri anticomuniste înapartamentul lui Nicolae Manolescu, de pe str.Străduinţei, Bucureşti, în bucătăria căruia i le-a arătat,în timp ce în sufragerie se aflau adunaţi MirceaCărtărescu, Traian T. Coşovei, Mariana Marin, MateiVişniec, Florin Iaru, Magda Cârneci, Ion Stratan şiElena Ştefoi.

În seara zilei de luni, 10 august 1981,samizdatul “NU!”, a fost văzut de Ion Bogdan Lefterşi arătat la Cenaclul de Luni altor poeţi, dar cum nu seînghesuia nimeni să-l semneze, Viorel Padina a începutsă-i rupă foile cu Ceauşescu, după ce a plecatdezamăgit de la cenaclu, şi să le arunce în Dâmboviţa.Ultimii care au văzut samizdatul, cât mai rămăsese,pe o străduţă de lângă hotelul Veneţia, Bucureşti, undeera cazat, au fost poeţii Angela Marinescu şi PaulDaian. Securitatea a reuşit să înăbuşe încă din faşe şisă muşamalizeze şi de data aceasta protestul, „pentrua nu i se face numitului publicitate nedorită”, cum s-aexprimat generalul Bordea Aron, şeful de atunci al

Direcţiei I a DSS, poetul Viorel Padina alegându-se doarcu o dezbatere publică de „înfierare cu mânie proletară”din partea colegilor şi a “organelor”, în cadrul restrânsşi fără ecou al CUASC Olt.

SingurSingurSingurSingurSingurul prul prul prul prul proces de acesoces de acesoces de acesoces de acesoces de acest ft ft ft ft fel dinel dinel dinel dinel dinRRRRRomânia comunisomânia comunisomânia comunisomânia comunisomânia comunistătătătătă

După eşuarea celei de-a doua tentative aApelului către Europa (din pricina trădării sursei infil-trate de Securitate, un poet si prieten de încredere),Nicolae Manolescu i-a cerut în septembrie 1981volumul de versuri „Poemul de oţel”, citit în Cenaclulde Luni, pentru a-l depune la concursul de debut alEditurii Cartea Românească, care l-a şi premiat în 1982,cu susţinerea eficientă a preşedintelui juriului,prozatorul George Bălăiţă (pe atunci, directorulprestigioasei edituri), urmând ca manuscrisul să fiepublicat în anul următor, conform uzanţelorconcursului.

Cum, însă, cartea premiată n-a mai apărut niciîn 1983 şi nici în următorii trei ani, lucrunemaiîntâmplat la vreun concurs editorial de debut,după o serie de scrisori fără răspuns către scriitoriiFlorin Mugur şi Mircea Ciobanu, redactori de carte aiediturii, dar şi către prozatorul George Bălăiţă,aparentul său protector din juriul concursului, poetulViorel Padina a dat în judecată Editura CarteaRomânească, la sfârşitul anului 1986, solicitând pârâteisă-şi onoreze decizia de a recompensa o cartecâştigătoare a concursului de debut, publicând-o aşacum a premiat-o, nu cenzurată. Tânărul poet i-a trimisatunci lui Nicolae Manolescu o scrisoare profetică,impresionantă (atenţie, suntem în 1986!), ale căreiviziuni s-au împlinit în cele mai mici detalii: „Curândde tot multe din raţiunele clipei vor fi spulberate, astae! Chiar şi – mai ales – inexistentul de azi va avea atuncidrept de cetate, dar puţin, aproape nimic din ceea cepare a fi. Repet: pare a fi (are raţiuni părelnice,mincinoase, monstruoase, e un cancer); căci nimeni,de când lumea, n-a pomenit real fără libertate şi artăfără adevăr. Nu-i aşa? Şi atunci de ce, pentru cine şipentru ce?”

Dosarul nr. 611/1987 al procesului intentat depoetul Viorel Padina Editurii Cartea Românească s-aderulat la Judecatoria Sectorului 1, Bucureşti, avândîntre judecători pe Niculina Iorgovan, soţia “părintelui”primei Constituţii postdecembriste, iar preşedinteleinstanţei, Viorel Anghel, a ajuns după 1989 judecătorla Curtea Supremă. Cum era de aşteptat, instanţeleau respins această acţiunea judiciară a singuruluiscriitor român care a avut curajul să dea în judecatăcea mai prestigioasă editură a României comuniste,refuzând frontal orice concesie făcută cenzurii.

x x xx x xx x xx x xx x x

Pentru performanţa de a fi reuşit sădezamorseze cazul incredibil al disidentului ViorelPadina, care a prevăzut în termeni fără echivoc cădereacomunismului şi integrarea României în „CasaEuropeană”, refuzând categoric să colaboreze cucenzura comunistă, după 10 ani de urmărireinformativă, colonelul Raţiu, şef al Securităţii judeţuluiOlt, a fost promovat şef al Direcţiei I (Informaţii interne,disidenţi), din cadrul Departamentului SecurităţiiStatului.

Toate documentele acestei uluitoareconfruntări între un om cu mâinile goale şi sistemulrepresiv al celei mai dure dictaturi din Europa de Est,derulate pe parcursul a zece ani, între 1980 şi 1990,când poetul Viorel Padina a avut curajul ieşit dincomun să înfrunte deschis Securitatea comunistă, aufost prezentate fragmentar în expoziţia „Înscrisuriduşmănoase”, de la Muzeul Literaturii Române – 2005şi se regăsesc în permanenţa Memorialului Sighet.Numele poetului Viorel Padina se află, de asemenea,înscris la pag. 767, în galeria eroică a disidenţeianticomuniste româneşti, din “Raportul final alComisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturiicomuniste din România”.

Ion ZubaşcuIon ZubaşcuIon ZubaşcuIon ZubaşcuIon Zubaşcu

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008 22

A plecatdintre noi întrucele veşniceP r o f e s o r u l ,istoricul literar,publicistul NaeAntonescu.

Născut la18 decembrie 1921în localitateaTerebeşti, s-a stinsdin viaţă la vârstade aproape 87 deani. Licenţiat alFacultăţii de Litereşi Filosofie dinCluj, absolvită în1949, a fost arestat „pentru activitate politicănaţionalist-ţărănistă”.

A fost, timp îndelungat, profesor şi director laŞcoala din Terebeşti, a predat la Şcoala Tehnică CFRSatu Mare, iar o scurtă perioadă a fost director al CaseiCorpului Didactic din Satu Mare. S-a pensionat în anul1983.

A publicat studii, articole, interviuri şi croniciliterare în ziare şi reviste din ţară şi străinătate. Acolaborat permanent la revistele Steaua, Familia şiTribuna, dar şi la România literară, Viaţa Românească,Vatra etc.

A fost un îndrumător valoros al tinerelorgeneraţii de scriitori, ca mentor al cenaclului literar„Ioan Slavici” şi „Afirmarea” din Satu mare, ca şi alprofesorilor de limba şi literatura română, contribuinddecisiv la apariţia revistelor Pagini sătmărene, Şcoalasătmăreană şi, din 1990, Ardealul (organ al PNŢCDSatu Mare). A onorat cu semnatura lui paginilerevistelor literare sătmărene Pleiade, Solstiţiu etc.

Ca unul din cei mai documentaţi istoriciliterari a publicat volumele „Scriitori uitaţi” (1980),„Reviste literare conduse de Liviu Rebreanu” (1985),„Jurnal literar” (1999), „Reviste literare interbelice”(2001), „Reviste din Transilvania” (2001), monografia„Revista Fundaţiilor Regale” (2006). De asemenea, aprefaţat şi îngrijit ediţii ale unor importanţi scriitoriromâni.

De o desăvârşită rectitudine morală, a refuzatsă intre în rândurile membrilor PCR, preferând sărenunţe la funcţia de director al Casei Corpului Didac-tic şi să-şi câştige pâinea ca dascăl la şcoala din satulnatal. De la câteva zeci de kilometri de municipiulreşedinţă de judeţ, a urmărit cu atenţie evoluţiascriitorilor sătmăreni participând la întâlnirile cuinvitaţii lor din Bucureşti sau din Cluj şi scriind paginide susţinere a lor în prestigioasele reviste literare dinţară. După Revoluţie, a refuzat titlul de cetăţean deonoare al municipiului Satu Mare (în timp ce alţiialergau cu limba scoasă după aşa ceva), în dezacordcu politica culturală a funcţionarilor Primăriei.

Tot mai bolnav în ultimii ani, s-a stins din viaţăcu disceţie şi demnitate.

A fost un dârz reprezentant al BisericiiRomâne Unite cu Roma, greco-catolice.

Dumnezeu să-l odihnească în dragostea şirecunoştinţa tuturor celor care l-au cunoscut!

AAAAAcoladacoladacoladacoladacolada

S-a sS-a sS-a sS-a sS-a stins dintins dintins dintins dintins dinviaţăviaţăviaţăviaţăviaţă

NNNNNae Antae Antae Antae Antae Antonescuonescuonescuonescuonescu

Alambicul lui IanusAlambicul lui IanusAlambicul lui IanusAlambicul lui IanusAlambicul lui IanusAplauzele. Zgomotul palmelor care se

ciocnesc ritmic în semn de admiraţie, de aprobare saude mulţumire, îmi displace. R.F. contrazicându-mă:„Este zgomotul cel mai frumos din lume, recompensaadusă unei muzici divine”. Preferinţele mele merg spreliniştea încoronând sfârşitul unei compoziţii sacrale,diafane, refuzând tam-tamul palmelor.

„O”-ul într-un cuvânt este prezenţa spirituluiîn cuvânt. A optsprezecea literă a alfabetului.Vocalavelară, cu deschidere mijlocie, rotunjită, din seriaposterioară. Spaţiu afectuos. Performer al suavităţilor,fără nici o alertă centrifugală...

În romanul-jurnal Jakov von Gunten, RobertWalser descrie păţaniile lui Jakob într-o şcoală în carese învaţă arta de-a nu fi nimic. Un Beckett elveţian,avant la lettre, jucând masca umorului, pe-un fond demarginalitate burlescă.

Este sacru tot ceea ce putem profana.

Vis-coşmar. Sunt în spatele unui baobab,înconjurat de-o turmă de rinoceri, venind încet spremine. Unul din rinoceri, înaripat, vorbitor, îmi spune:„Nu-ţi fie teamă, suntem aici doar cu ocazia unuiparastas”. Rinocerii dansează în jurul arborelui. Apoise dispersează. Ies din spatele ascunzişului. Pământulsub paşii mei este gelatinos. Din fundul pământuluise înalţă un cor de behăituri şi de grohăituri. Rinocerulînaripat, cocoţat în vârful arborelui, mă avertizează,spunându-mi: „Te afli în cimitirul rinocerilor. Ai călcatpe cadavrele lor. Vei muri...”

X. (Politolg amator) la telefon: „Nazismul şicomunismul au distrus Europa. Democraţia o s-olichideze”.

Nefericită ţară, care are nevoie de eroi...

Multiplele opţiuni filosofice nu au reuşit săîmpace conflictele între două concepţii filosofice di-ametral opuse. Conflictul între materialism (Epicu) şiidealism (Platon). Între naturalism (Diderot) şi umanism(Rousseau). Între imanenţă ( (Spinoza, Marx şi Freud)şi transcendenţă (Kant şi Husserl). Între structuralism(Lévi-Strauss, Althusser) şi existenţialism (Sartre). Întreo filosofie a lumii şi o filosofie a omului. Dificilă şiopoziţia în problemele morale, între relativism şi uni-versalism. Problema centrală este aceea, aşa cumspuneau Grecii, a vieţii bune, a fericirii, lucide şiînţelepte. Omul este liber de-a trăi sau a muri, libertateaneputând exclude posibilitatea răului. Optima videodeteriora sequor (Văzând binele, el poate alege răul).De ce nu binele?

Un cadou neaşteptat de ziua mea, de la unamic din Turkestan: un covor de Bukhara (30x30 cm)ornat cu un gul (floare octogonală/ numită şi piciorde elefant?).

De la un timp încoace trăiesc într-o lumestranie. Totul este bizar, cu excepţia momentelor încare uit, sau mă uit. În trecut stranietatea, lumea vidatăde gravitate mă stimula, ducându-mă spre un interioreuforic. Azi, antigravitatea spirituală îmi demonstreazăprecaritatea inumană, pretutindeni. Unde a rămas totceea ce s-a întâmplat, în ce grotă, în ce depozit extrava-gant al nimicniciei?

Virtual Couch (Interapy). Psihanaliza ladistanţă, prin intermediul internetului, preconizată depsihanalistul Alfred Lange (Universitatea Amsterdam)a detronat terapia clasică a lui Freud, eliminândcontactul uman.

O rafală de minimalisme: Oamenii au multe pasiuni. Isus a avut doar una. Umorul este o viziune a lumii. Bancul, o glumă ieftină. A spune cuiva că este un idiot nu este o insultă, ciun diagnostic. Nu fiecare oază are nevoie de-un deşert. Poezia este limba maternă a inimii. Variante heideggeriene: „Sein ohne Zeit” sau „Zeitohne Sein”. Fiecare dorinţă împlinită este în acelaşi timp osperanţă furată. Dialectica este valsul ideilor. Cel ce ştie totul pierde din vedere esenţialul. Dacă dualismul ar fi adevărat, Courbet nu ar fi decât

materie şi Buddha doar spirit. Admir forţa care nu se vede:aceea a rândunicii, a furnicilor... Viaţa, – permisiunea de-acunoaşte moartea. Tânărul iubeşte „extraordinarul”,bătrânul „obişnuinţa”. Minciuna este furtul adevărului. Dacă politica este o târfă,parlamentul este un bordel. Eroii mei preferaţi: Godot şi Raskolnikof...

Un nou gropar al poeziei: Jean-MichelMaulpoix. Drama dispariţiei este limpede: „La poésietouche à sa fin. Elle s’achève à présent. Peut-être n’yaura-t-il bientô t plus rien à écrire. Peu soucieux„d’extravaguer du corps” les contemporains renoncentà se mesurer à l’impossible avec des mots. Aussi bienque dans la marchandise, ils trouvent dans lastupéfaction leur content. Bouscoulés dans le tohu-bohu des villes, roulés dans la farine des images, ayantjeté l’éponge, ils ne cherchent plus guère à reprendrepied sur la terre dont ils se sont eux-mêmes exclus”(Adieu au poème/ Prologue).

Jurnal. Amsterdam. Muzeul Vincent vanGogh. De câte ori revăd tablourile lui van Gogh, suntizbit de violenţa culorilor. Verdele crud, galbenul stri-dent, roşul vulcanic, albastrul turmentat. Exploziiteribile reflectând deşirările sufleteşti, răvăşirilenebuniei, rezumate parcă în tabloul „Câmp de grâu cucorbi”, uoltima creaţie înainte de a-şi fi zburat creieriicu pistolul. Suicidul, nu aşa cum l-a conceput Camus,ci aşa cum l-a văzut Malraux: „Celui qui se tue courtaprès une image qu’il s’est formé de lui-même: on nese tue jamais que pour exister”. Un gest de libertatepentru a fi un om complet.

Solitudinea îmi este necesară doar pentru ascrie. Însă a trăi singur ar fi un infern.

Tăcerea este o armă admirabilă dacă e binemânuită, cunoscând în prealabil spiritul aceluia căruiai se adresează. Aspectele sunt multiple. Tăcerea poatefi autoprotectoare, amuzantă, ironică, furioasă,răzbunătoare, meprizabilă, jovială, sau plină dereproşuri dureroase sau patetice. Neuitând tăcereaindiferentă care poate destabiliza complet adversarul...Teribilă este tăcerea în timp. Cea care durează o zi sauo săptămână, este nesemnificativă. Ea este alarmantă,când durează o lună. Criminală, când se extinde pesteani.

Încă o noapte albă. Închid ochii. Somnul nuvine deşi sunt frânt de oboseală. Orele trec cu greu.Încerc să citesc. Somnul întârzie. Beau un coniac tare(Rémy-Martin). Aţipesc câteva clipe. Mă trezesc într-oaură anxioasă. Deschid televizorul. Romanţa banalănu mă adoarme. Trei noaptea. Patru. Cinci. Şase. Lafereastră zorile revărsate în ceaţă îmi taie definitivsomnul. Coşmar indescriptibil...

Bătrâneţea are două avantaje: „Dinţii nu dor,iar urechile nu mai aud prostiile celor din jur”. (BernardShaw).

O familie de fermieri din statul Arizona a văzuto navă extraterestră aterizând pe-o colină dinapropierea fermei. Mii de spectatori, din lumeaîntreagă, au văzut astfel de nave, în ultima jumătate asecolului al XX-lea. Această halucinaţie colectivă esteculoarea timpurilor noastre.

Noiembrie. Luna vizibilă în plină zi, pe-un fondde cer albastru pal, irizând arborii desfrunziţi, scheletultoamnei în odăjdii triste. Închid ochii şoptind: ziua vatrece cu bine, nici o clipă nu se va pierde. Euforiatrecerii, această pantă mutând melancolia pe versantulbrumei matinale...

Aprehensiunea bizară de-a fi uneoriinconştient-conştient.

O jurnalistă tânără, fardată, cochetă, înţepată,mă întreabă:

– Ce vârstă aveţi?– Vârsta precadavrului!

În trecut bucătarii au inventat reţete culinareextravagante, denumind specialităţile după numelemaeştrilor bucătari, adevărate poeme gastronomice:„Mérlan à la Collbert”, “La Cervelle à la Villeroy”, „Lecarré d’agneau Conti” etc. Ceremoniile culinare au unritual original, Franţa fiind templul rafinamentuluigustativ, gramatica fiind scrisă la Versailles.

Nicholas CatNicholas CatNicholas CatNicholas CatNicholas Catanoanoanoanoanoyyyyy

23

FFFFFesesesesestivtivtivtivtivalul Multiculturalul Multiculturalul Multiculturalul Multiculturalul Multicultural Intal Intal Intal Intal Intererererernaţionalnaţionalnaţionalnaţionalnaţional„Fără barier„Fără barier„Fără barier„Fără barier„Fără bariere” - Satu Mare” - Satu Mare” - Satu Mare” - Satu Mare” - Satu Mare 2008e 2008e 2008e 2008e 2008

Teatrul de Nord a ridicat bariera celei de a douaediţii a Festivalului „Fără bariere” la 15 mai 2008. Auprimit astfel liberă trecere spre sufletul publiculuinumeroase spectacole susţinute de teatre din ţară, darşi din Austria, Ungaria, Ucraina. Până în 26 mai, trupeleinvitate au avut răgazul necesar să etaleze pe scenelesătmăreane nivelul artistic dobândit. Au fost zile dense,ca să nu spun aglomerate, cu spectacole începând dedimineaţa de la ora 10 sau 11 şi continuând cu altemenifestări de după-amiază sau seară, prelungite uneoripână la 2 noaptea. Au fost şi unele suprapuneri nedorite,cum se mai întâmplă în astfel de situaţii, pentru căspectacolele s-au desfăşurat pe scene diferite: sala marea teatrului, sala studio sau sala Casei de Cultură aSindicatelor. Unele manifestări au descins direct pecaldarâm (strada Horea din faţa Teatrului) sau în barulMusiC’at. După cum se poate lesne observa, a doua ediţiea beneficiat de o extindere pe orizontala afirmăriineconvenţionale a valenţelor culturale generos găzduitede organizatori zeloşi, implicaţi activ, responsabil înmecenatul cultural, devenit tot mai evident blazon dis-tinct al cetăţii de pe Someş.

Întins şi pe o perioadă de 12 zile, e explicabil dece invitaţii la festival, printre care cu onoare mă număr,nu pot cuprinde exhaustiv ansamblul acestormanifestări. Aşa că mă văd nevoit să vă pun în faţa felieide festival pe care am degustat-o cu nedisimulatăplăcere. Am desprins din perindarea tupelor străine douăreîntâlniri care mi-au amintit de frumoasele prestaţii deanul trecut, de la prima ediţie: Teatrul Asou, Graz – Aus-tria şi Teatrul „Móricz Zsigmond”, Nyregyháza – Ungaria.Participări cu impact şi în actuala ediţie.

Îmbinând pantomima cu replica aforistică, ceidoi actori din Unknown origin/ Origini necunoscute,Klaus Seewald şi Martin Welton, au desfăşuratliteralmente pe scenă orizontul nesfârşit al călătoriei şial căutării identităţii într-o lume în continuă mişcare şiconfuzie. Spectacolul oferit de Teatrul Asou (dramaturgieBernadette Cronin) respiră prin porii unor tehnicistrăvechi, ce pot merge până la artele marţiale asiatice,dar face trimitere totodată şi spre simbolistica extremde sugestivă şi rafinată din piesele beckettiene. Un Pimse întâlneşte cu un alt Pim şi îşi propun să ducă la bunsfârşit călătoria vieţii. Cei doi se fac mesagerii uneineputinţe, anti-eroii unei poveşti „despre imposibilitateade a încheia” sau despre imposibilitatea de a se opripentru a-şi regăsi eul profund. Actorii implicaţi în acestdemers experimental au pus în evidenţă o acurateţeexemplară a limbajului scenic.

De luna mai se leagă, în piesa lui Pozsgai ZsoltLiselotte és a május/ Liselotte şi luna mai, dorinţa derenaştere a eroinei sale, pentru că în mai, nu-i aşa, totul

renaşte, chiar şi interesul pentru teatru,chiar şi interesul pentru viaţă. Cam totaşa cum Per Olof Ekstrom, autorulcelebrului roman N-a dansat decât ovară, apela simbolic la omonimultransferat personajului în naraţiunea Maiîn noiembrie. Piesa pusă în scenă deSzalma Tamas mi-a amintit de Un bărbatşi mai multe femei de Leonid Zorinîntrucât şase roluri de bărbaţi suntinterpretate de acelaşi actor, Olt Tamás,invers decât în piesa lui Zorin, underolurile de femei sunt interpretate deaceeaşi actriţă. Evident că cele şaseipostazieri ale bărbatului aşteptat deLiselotte (Gosztola Adél) îi oferă lui OltTamás posibilitatea de a-şi pune înevidenţă excelentele abilităţi actoriceştide a aborda o gamă atât de diversă decaractere bărbăteşti. Comedie tragică(trasă în module consecutive) despredramele umane, piesa urmăreştetraiectul sentimental al eroinei din maipână în noiembrie, adică de la ivireasperanţelor până la năruirea lor.Spectacolul Teatrului din Nyregyháza,dat în lusrul clasic al pianinei din decor,susţinut în nuanţate acordurimelodramatice a lăsat o profundăimpresie despre posibilităţile de afirmareale mişcării teatrale din ţara vecină.

De la drama sentimentală sărimdirect în lumea exceselor din actualitatea stringentă,americană sau nu, de a cărei duritate ne convingemontarea cu Overdose de Kelly Stuart în interpretareaTeatrului Ariel din Târgu-Mureş, regia Alina Nelega. Ceipatru interpreţi, Elena Purdea, Monica Ristea Horga,

LLLLLuciana Tămaş: Capcană pentruciana Tămaş: Capcană pentruciana Tămaş: Capcană pentruciana Tămaş: Capcană pentruciana Tămaş: Capcană pentru intu intu intu intu intererererersecţiisecţiisecţiisecţiisecţii

Marius Turdeanu şi NicuMihoc, intră în transa uneisupradoze de trăiri labirinticepentru a transmite stărilenevrotice ale personajelor,anxietăţile lor, epuizările lor,trădările lor. Nu este ocolitnici limbajul licenţios pentrua sublinia virulenţaconfruntărilor. Elena Purdearăspunde cu exactitatesolicitărilor personajului Su-san, exponenţial arhetip alderutei şi suferinţei, devenindextrem de credibilă.

Cornel Udrea cautăsă ţină pasul curestructurările de limbaj dinteatrul actual, renunţând laglumiţe în favoarea ridicăriiconţinutului dramatic aldialogului. Pleci aşa, fără ovorbă? în interpretarea a douăexcelente actriţe, VioricaGeantă Chelbea şi CristinaMaria Voicu de la TeatrulJoint din Braşov, este o etalarea virtuozităţii dramaturguluide a şoca prin spontaneitateareplicilor, virtuozitate de care s-au contaminat şiinterpretele celor două femei de la periferia societăţiisurprinse de destin într-o situaţie limită când adevărurilesunt rostite fără perdea, dur, pe faţă, cu înverşunare tipicfeminină.

Teatrul de Păpuşi „Puck” din Cluj-Napoca a adusla Satu Mare două spectacole exclusive şi unul încolaborare cu Teatrul Naţional „Lucian Blaga”, e vorbade Vicontele de Eugen Ionescu, despre care am scris cualtă ocazie. Secţia maghiară a prezentat un spectacollung şi complex, cu o distribuţie impresionantă, încărcatde simboluri goetheene, adică Búbocska, după OrbánJános Dénes, regia fiind semnată de Varga Ibolya.Drăcuşorul cu un singur corn, Búbocska, împleteştepoznaş problematica faustiană. Prestaţia actorilor-păpuşari a fost impecabilă, strădaniile lor fiind răsplătitemai ales de adulţi. Secţia română a aruncat în joc doiinterpreţi în dramatizarea după Fraţii Grimm Croitoraşul

cel isteţ. Pe Dana Bonţidean şi Lucian Rad. Scenariul şiregia au fost semnate de Emilia NechitaSvetlana. Simplitatea mesajului,comicăriile bine plasate i-au făcut pecopiii din sală să participe intensla acţiunea de pe scenă.„Vicontele” de Cluj Gyuri Pascu afost pentru o seară şi „viconte” de SatuMare, trăgând după el cohorta deadmiratori la concertul dat la MusiC’at împreună cu TheBlue Workers.

Un spectacol fără ritm interior, cu sincope şilungiri evitabile mi s-a părut a fi în mare parte FantomeleMadridului după Calderon de la Barca. Studenţii de laArtă Teatrală din Târgu-Mureş, în loc să întreţină misterulunor veritabile fantome strecurate prin întunericul vrăjital senzualităţii, sub mâna şovăielnică a lui NicolaeCristache s-au achitat doar onorabil de partiturileîncredinţate şi cam atât. Chiar şi secvenţele muzicaledansante, plăcute inserturi revigorante, alungă fiorulenigmaticului în loc să-l sporească. Puţin nerv la OlgaEfremov în Isabela şi la Cătălin Mîndru în pitoresculCalabazas. Mai colorat şi plin de energii productive lanivelul inventivităţii expozitive a fost clasica piesă a luiGoldoni Slugă la doi stăpâni pusă în scenă de un trio for-mat din Victor Ioan Frunză, Sorin Miron (interpretul prin-cipal) şi George Costin la Teatrul Municipal din BaiaMare. Barul modern şi motocicleta, hotelul ridicat peverticală din plăci transparente de Adriana Grand,iluminatul electric n-au stânjenit personajele să-şirostogolească repezit gama de situaţii comice în care selasă antrenate. Deşi atipic, îmbrăcat în blugi şi cuochelari, Truffaldino creat de Sorin Miron trezeşte interesşi simpatie, arătând că modernizarea personajului e doaro iluzie, încă o prejudecată ce trebuie înlăturată o datăcu vestimentaţia. Legătura cu commedia dell’ arte dincare se trage binecunoscutul valet e încă vie, prezentă

în toate manifestărilepersonajului, cu toatecă pare un băiatdescurcăreţ din ziua deazi care şi-a dobânditprin isteţime douăslujbe.

Trebuie spuscă Festivalul „Fărăbariere” nu înseamnănumai teatru. Aş spunecă nu întâmplător şi-aintitulat festivalul aşaprincipalul coordonatoral programului,directorul Teatrului deNord, regizorul AndreiMihalache. Tocmaipentru a putea ridicabariere spre celelaltearte. De la teatru lamuzică şi film e numaiun pas sau... o altăbarieră ridicată.Legătura cu vizualul s-a dovedit benefică şicomplementară. DacăHoraţiu Mihaiu aprezentat un eseu

vizual teatral Brâncuşi: Sărutul, regizorul CornelMihalache a venit în continuarea lui cu două filme despregenialul sculptor născut la Hobiţa, pelicule deincontestabilă valoare artistică şi documentară. Într-unuldin ele, realizat în perioada când Tudor Giurgiu aruncabanii Televiziunii Române pe programul „Mari români”,Dan C. Mihăilescu face o pledoarie plină de farmec,presărată cu picanteriile-i specifice, lui Brâncuşi. Cu toatăputerea lui de persuasiune, bietul Brâncuşi a ajuns în acelcomic top să ocupe locul 9, dacă nu greşesc. Se vedetreaba că la noi astfel de clasamente sunt posibile şi vali-date corespunzător. În vijelia de festivaluri de teatru carea cuprins România, fac valuri - valuri înspumate ambiţioşiiafirmării pe scena naţională. Pe ce loc va fi Festivalul„Fără bariere”? Dacă însuşi Brâncuşi a fost pe locul 9, arevreo importanţă?

AAAAAdrian Ţiondrian Ţiondrian Ţiondrian Ţiondrian Ţion

LLLLLuciana Tămaş: Ceruciana Tămaş: Ceruciana Tămaş: Ceruciana Tămaş: Ceruciana Tămaş: Ceremonia ceaiuluiemonia ceaiuluiemonia ceaiuluiemonia ceaiuluiemonia ceaiului

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008 24

‘ UUUUUn schimb episn schimb episn schimb episn schimb episn schimb epistttttolar fărăolar fărăolar fărăolar fărăolar fărăconoconoconoconoconotttttaţii juridiceaţii juridiceaţii juridiceaţii juridiceaţii juridice

1. Prin 1967-1968, revista pariziană din exilulromânesc anticomunist B.I.R.E., lansa, sub semnăturaDr. Alexander Rubin, o serie de însemnări memorialisticeale Rabinului Dr. David Şafran, extrem de sugestive şideosebit de caracteristice în definirea climatuluiexistenţial pe care tindeau să-l ilustreze, cel al regimuluidictaturii comuniste, instaurat cu tancurile Moscovei laBucureşti, după cel de-al doilea război mondial.

Sînt texte importante pentru înţelegerea veridicăa timpurilor pe care le trăim, scrise cu un talentremarcabil, direct în limba română, vădind o mare şisemnificativă predilecţie pentru expresia argotică şipentru pitorescul reconstituirii cadrului nostru lingvistictradiţional.

Am reprodus acum cîţiva ani, în paginileJurnalului literar (an XIII, nr. 21-24, nov-dec. 2002, pp. 8-9), o seamă dintre aceste mărturii radiografiind realităţileromâneşti înregistrate sub teroarea regimului comunist.

De la impresionanta evocare a demnităţii şi arigorii morale a Profesorului G.G. Antonescu (asasinatprin inaniţie), pînă la recuperarea anecdotică aversatilităţii argheziene şi de la accentele pamfletare,vizîndu-i pe I. Ludo, Ury Benador, I. Peltz, pînă laportretele vitriolante, de tipul celui consacrat denunţăriineomeniei stîngiste, caracteristică lui Ţuţu Bruckner(Silviu Brucan), dar şi laşităţii profitoare materialmentereceptării ideologiei marxiste de către Marcel Breslaşu,o întreagă epocă se derulează tragic-comic sub privireanecruţătoare a memorialistului şi ne restituie o frescăzguduitoare din istoria recentă a compromisului, anemerniciei şi a trădării conştiinţei umane subcomunism, fie că personajele se numesc Zaharia Stancusau Mihail Ralea, Baranga, Davidoglu sau VeronicaPorumbacu, Maria Banuş, Ov. S. Crohmălniceanu, fie căunii dintre ei sînt divulgaţi ca agenţi de poliţie sau desecuritate, ca întrupări ale carierismului sadea, toţi însădispuşi să împlinească “aceeaşi treabă de lichelism”.Poziţia morală adoptată de Rabin Dr. David Şafran seexprimă printr-o evidentă condamnare a mistificăriiistoriei. O frază concluzivă mi se pare aici definitorie:„Ceea ce coace un Silviu Brucan, eu nu pot mistui”. Şitot în acest sens, încă o serie de remarcabile specificări:

„Mi-e dragă limba românească, cultura ei, dascăliice m-au îndrumat, prietenii dragi români şi evrei ce i-am lăsat acolo, în România martiră. Citesc literaturacomunizată, falsul adaptărilor din ordin partinic alclasicilor literaturii române, jungla în care morţii suntplasaţi, pentru a îndreptăţi jongleria celor vii, care maiau nevoie de un trecut, spre a justifica agonia pre-zentului.

Privitor la agonia prezentului, mă voi oprideocamdată asupra celor trei Crai de la Răsărit: I. Ludo,Ury Benador şi I. Peltz. Tustrei - exponenţi ai regimuluiburghez care a precedat comunismului, tustrei - deveniţimoraliştii proletariatului român. Dacă n-ar fi fost ei, evreide baştină, cu talent literar notoriu, care au militat cîndvapentru sionism, dăltuind în pagini alese dragostea,omenia, nedreptatea, nu m-ar fi jenat prezenţa lorcontemporană pe arena literaturii comuniste. Dinpăcate, prea i-am cunoscut bine, personal şi ca prietende idei, pe tustrei, pentru a nu fi froasat, stînjenit, jignit,de noua lor postură de moralişti pur sînge spre aîndreptăţi noua lor postură în arta de a scrie. Ei, evreii,dau lecţii politice poporului român, comentînd saurăstălmăcind epoca anilor 1920-1948, pentru a ofericertificat de demnitate partidului şi fără-de-legilor ceacesta le comite. Au trebuit să vină condeierii evrei caresă apere comunismul român? Nu s-au găsit lepre caresă facă această treabă de Iago, această satanicăîndoctrinare? De ce sunt puşi evrei, ca să batjocoreascătrecutul lor iudaic, devenind mai catolici decît Papa dela Roma?! Cei trei Crai de la Răsărit: Ludo, Benador şiPeltz, nu sunt singurii.

Mai există evreii Baranga, Davidoglu, VeronicaPorumbacu, Maria Banuş, Crohmălniceanu, plus alţievrei, ce fac aceeaşi treabă de lichelism. Aceştia de maisus au o scuză, sunt tineri, au evoluat (dacă se poatevorbi de evoluţie - în sens de purificare) odată cu partidul,sunt un produs al regimului, n-au un criteriu decomparaţie cu un trecut valabil. Ca să fiu cinstit, ca rabince sunt, consider că este tributul pe care îl plătescregimului pentru pîinea comodă ce li se dă; e pîineaotrăvită a zbirului care-i conduce. Care-i terorizează.Iudaismul lor e diluat, agonizează. Îl văd pe Dumnezeuprin gura unui Moses Rosen, Marilus şi alţi nevrednicica ei, care blasfemează adevărul, care înalţă pîntecul şiabuzul la rang de dogmă, asasinînd sufletul maselor.”

Rabin Dr. David Şafran a fost una dintre figurileluminoase ale gîndirii iudaice din România, iarexemplaritatea acestei personalităţi poate constituichiar în timpuri atît de tulburi, nedrepte şi ciudate cumsînt cele de astăzi o perspectivă justă, modelatoarepentru înţelegerea ideii de umanitate.

2. Mi se pare demn de remarcat, de altfel, faptulcă în Volum închinat jubileului a 60 ani de viaţă, RabinDr. David Şafran a pus în evidenţă şi corespondenţa sapersonală, stabilită în perioada exilului anticomunist cuVasile Posteuca, reproducînd chiar una dintre epistolelece i-au fost expediate de acesta.

Este vorba despre răspunsul trimis de Posteuca,„Prof. Univ. Dr.” din „Mankato, Minnesota, USA”, la primascrisoare adresată poetului, „creator în română şiengleză” – cum ţine să precizeze destinatarul lapublicarea mesajului, indicînd în notă şi condiţia politicăiniţială a epistolierului („fost conducător legionar înRomânia”).

Atît scrisoarea, cît şi intenţia comunicării ei prinintermediul tiparului vădesc efortul considerabil al celordoi de a stabili, cu convingerea respectării adevărului,dincolo de manifestarea contrastelor şi a violenţeloristorice, dar fără a încerca eludarea sau ignorareaacestora, un dialog onest, deschis tocmai în jurulproblemelor controversate şi, aparent, lipsite de soluţiaabordării corecte.

Adresîndu-i-se cu „Cinstite Rabi Şafran” şi punîndîn evidenţă „un spirit de pace şi o vocală de dragoste ceface bine oricărui înstrăinat”, Vasile Posteuca aduce dela bun început în discuţie pe Groper, „poetul de laDorohoi, care l-a tradus pe Eminescu” şi din care citeazăchiar unele versete ale transpunerii acestuia din poeziaeminesciană („Und um die Feigel fliehn weck, / FronNissenbauemen faellt die Deck. / Auf gruenen FeldenFrisst zischit: / Wus Kummst Du nit? / Wus Kummst dunit?”), specificînd: „transcrierea poate nu-i corectă, în idiş,dar eu am ştiut-o de la Groper”.

Problema pe care o relevă, printr-o asemeneaexemplificare, poetul bucovinean, este cea a respectuluiidentităţii, a recunoaşterii tradiţiilor naţionale şi aspecificităţii celor lîngă care se convieţuieşte. „Eu credîn sinceritatea Dv. ca om al lacrimii şi al revelaţieimistice”, afirmă Vasile Posteuca, mai apoi exprimîndu-şichiar încrederea că „poate din acest dialog epistolar, arputea scăpăra un dram de lumină pentru mîine”, atîtavreme cît se acceptă capacitatea înţelepciunii umanede a nu vedea răul „numai în alţii”, iar conştiinţa mîntuirii,constată poetul, „fără ispăşire, fără întoarcerea la adevăr,nu poate veni”. De asemenea, se observă cu deplinăluciditate că şovinismul, naţionalismul fanatic,comunistofil, „mereu în «anti»” nu se manifestă, dinpăcate, numai de o parte a baricadei, ci întunecădeopotrivă orizontul firesc al unei reale coexistenţe încontemporaneitate.

Concluzia expunerii succinte a faptelor, aduse îndiscuţia cu Rabin Dr. David Şafran de Vasile Posteuca,este covîrşită de tragism: „Cine nu vede ceea ce vine,poate să se numească fericit”.

Există aici o asumare a destăinuirii, ce pretinde,dincolo de orice confruntare excesivă în cotidian, oraportare esenţială la sensul şi înţelesul metafizic allucrurilor, ce explică şi importanţa acordată de RabinDr. David Şafran publicării acestui mesaj epistolar. Darse impune totodată de aici şi o stranie concluzie asuprafelului în care ştim astăzi să gestionăm informaţiaistorică şi să judecăm cu luciditate şi imparţialitateconsecinţele nefaste ale trecutului. Nu este echitabil săexpui declarativ unele fapte şi să le incriminezi fără dreptla apel, evitînd bunăoară un real proces al comunismuluiîn societatea în care trăim, amestecînd victimele cucălăii dintr-un timp nu prea îndepărtat. Condamnareape care o preconiza, cu puţine zile înainte de a apuca pedrumul eternităţii, Adriana Georgescu, la fel ca şi aceea,subînţeleasă, din însemnările memoriale de faţă aleRabinului Dr. David Şafran, este evident una exclusivde ordin moral, şi se tranşează, mai ales în plan spiri-tual, acela care, în obişnuita noastră viaţăpostcomunistă, nu capătă nici un fel de conotaţiejuridică. Iar despre respectul şi responsabilitatea faţăde omenie ce să mai vorbim! Rămîne doar tăcerea,acuzatoare cît o existenţă, să ne „justifice” şi astăzidreptul de participare la desfăşurarea spectacoluluibolnăvicios şi deformant al istoriei.

Nicolae Flor Nicolae Flor Nicolae Flor Nicolae Flor Nicolae Florescuescuescuescuescu

REEVREEVREEVREEVREEVALALALALALUĂRIUĂRIUĂRIUĂRIUĂRIFluxuri şi rFluxuri şi rFluxuri şi rFluxuri şi rFluxuri şi refefefefefluxuriluxuriluxuriluxuriluxuri

corcorcorcorcorporporporporporalealealealealeO inf luenţă a modelelor culturale asupra

corporalităţii nu mai poate fi negată. Ba chiar se cuvine săîi recunoaştem un rol tot mai accentuat în modelareaacestei dimensiuni în viaţa noastră. S-au dus vremurilecând gustul îl dădea percepţia ţăranului. „Frumos” nu maiînseamnă astăzi „gras”, în materie de fizic, decât însocietăţi anume din Africa, unde opulenţa feminină şinumărul de soţi dă imaginea prosperităţii şi a poziţieisociale a unor femei. Păpuşica Barbie a făcut furori,cauzând în rândul fetelor şi femeilor mai multe morţi decâtdecesul regelui rock-ului, Elvis Priesley. În pofida păruluiei blond, care putea stârni temeri legate de vreun cult alrasei ariene ori de resuscitare a mitologiei WASP, jucăria aprins, producând un adevărat cult, schimbând standardeleşi aducând în prim-plan femeia postauschwitziană. Aşaîncât, la întrebarea „- Ce mai poate urma dupăAuschwitz?”, unul dintre răspnsurile posibile ar fi „- Modacostelivelor!”. Într-adevăr, cum se ştie, anorexia face ravagiila Hollywood, dezvelind – prin intermediul prestaţieipaparazzi-lor – contururile corpului ascuns, a sistemuluiosos. Ceea ce, în alte sisteme referenţiale, rămâne opulenţasânilor şi a feselor, în Barbieworld se reduce la nişte pieiatârnând pe oasele tot mai ostentative. În aceeaşi direcţiaa împins, de altfel, şi universul modiştilor, a înalt-cuturierilor, a creatorilor de modă, adică, care au cultivat,cel puţin în ultimele două decenii, manechinele livide,elansate şi descărnate. Interpretările sfredelitoare nu aulipsit, desigur. S-a spus că era şi firesc să se încerce oasemenea descalificare fizică a femeii din partea unui clubaproape în totalitate masculin şi cvasi-exclusivist, formatdin personalităţi homosexuale. Explicaţiile pot fi însă şide altă natură. Ce poţi aştepta din partea unei creativităţiexersate pe umeraşe? Unde mai pui că lumea occidentalăs-a umplut de obezi, ceea ce permite întrezărirea uneireacţii faţă de această situaţie care riscă să arunce Vestulîn plină viziune ŕ la Botero?

Dar una este să înerci prevenirea sau tratareasupraabundenţei carnale, şi cu totul alta înfometarea şimoartea prin inaniţie auto-indusă. Chiar dacă Rubensrămâne să domine Europa clasică de odinioară şifantasmele anumitor bărbaţi, tendinţa de a corectaexcesele se face simţită deja. Au apărut parade ale modeicu program, dedicate formelor voluptoase şi generoase,iar unii interpreţi de muzică din topuri – libanezo-americanul Mika, de pildă – interpretează noile hituriacompaniaţi de corp-ansambluri de dansatoarepantagruelice. S-ar zice că doar scena Operei lirice aîntreţinut, în tot timpul acesta, cultul magalomorfic, vocilede excepţie fiind atributul unor corpuri expandate. De aicişi o dificultate pe care unii dintre noi o resimt în faţatentaţiei de a merge la Operă: este greu să ţi-o imaginezipe Violetta murind de oftică într-un trup care plezneşte desănătate şi exuberanţă. Şi tot aşa, nu prea poţi plângeprecarităţile vieţii în compania unor cântăreţi robuşti, preabine articulaţi, din familia de apariţii a răposatului LucianoPavarotti. Asta în pofida faptului că, vorbind despre el cadespre un „fost”, facem dovada că şi pachidermele –geniale sau nu – îşi poartă o vreme maladiile, după carese duc, expiră, mor.

Industriile estetice nu lasă, totuşi, subţierea sauîngroşarea numai pe seama naturalului, a progresiilor sauregresiilor depozitelor organice. Se câştigă, în zilelenoastre, bani grei pe seama extirpări unor pânze de ţesutadipos pe care le cărăm ca nişte ocnaşi siberieni după noi,zi de zi, după cum aduc venituri abundente şi punguţelecu silicon implantate în zona sânilor, tăierile de nasuri şiremodelările de pomeţi, datul ridurilor cu călcătorul şiinjectarea de botox în buze sau deasupra sprâncenelor.Cazurile extreme, precum caricaturalul Michael Jackson,mumificata [...] ori plasticiana Orlan, indică nişte teritoriiale avangardei ale cărui cobai este sinele victimei-beneficiar. În aceste condiţii, cyborg-ul, omul bionic şi altefetişuri socotite ale viitorului sau ale realităţii alternativeau pătruns deja adânc în vieţile noastre chiar şi atunci cândnu asupra noastră se produc doritele sau temuteleremodelări.

Ce exprimă, totuşi, acestea? Nu încape nici oîndoială că un sentiment profund de inadecvare, o negare– tehnică, efectivă, nu teoretică – a creaţiei naturale ori/ şidivine, trufia de a crede că e posibil, util şi chiar necesarsă corectezi datul. Viziunea în virtutea căreia se producasemenea operaţii are la bază o perspectivă hedonicăasupra lumii şi reprezintă o suprainterpretare a exigenţeiformulate de clasicii greci sub flamura kalokagathiei. Deastă dată, preluarea rămâne unilaterală, pariindu-se numaipe frumos; care, la rându-i, poate fi descifrat în multe şidiverse feluri. Consecinţe ale desacralizării corporalităţii– şi, odată cu ea, a secularizării societăţii şi dezvrăjirii lumii-, remodelările corporale ţin de modă, de complexe, dedorinţa de seducţie şi dominare, de fantasme, imaginarcultural şi aspiraţii, de presiuni felurite. Ele vorbesc desprelumea în care trăim şi depre cea către care ne îndreptămcu voce tare şi răspicat. Depinde de noi să încercăm sădescifrăm mesajul.

Ovidiu P Ovidiu P Ovidiu P Ovidiu P Ovidiu Pecicanecicanecicanecicanecican

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 200825

PPPPPanică la “Minisanică la “Minisanică la “Minisanică la “Minisanică la “Ministtttterererererul Iubirii”ul Iubirii”ul Iubirii”ul Iubirii”ul Iubirii”de la Code la Code la Code la Code la Cotrtrtrtrtroceniocenioceniocenioceni

S-a dat liber la infS-a dat liber la infS-a dat liber la infS-a dat liber la infS-a dat liber la infororororormaţii secrmaţii secrmaţii secrmaţii secrmaţii secreeeeettttte dine dine dine dine dinDSMDSMDSMDSMDSM

Serviciile secrete ale armatei au suflat şi în iaurtdupă scandalul “cd-ului cu informaţii clasificate” de labaza militară aliată din Kandahar-Afganistan. După ce auhăituit şi arestat jurnalişti, autorităţile au ajuns la concluziacă mai au nevoie de un departament de filaj în cadrulDirecţiei de Contrainformaţii şi Siguranţă Militară, fostDSM. În ciuda acestor măsuri, recent, „oficiosul” de laBucureşti publică nestingherit rapoarte strict secrete alespionilor armatei despre ofiţerii români şi americani filaţi.

SerSerSerSerServicii şi servicii şi servicii şi servicii şi servicii şi servituţivituţivituţivituţivituţi

LisLisLisLisListtttta locoa locoa locoa locoa locotttttenentului major de Securitenentului major de Securitenentului major de Securitenentului major de Securitenentului major de Securitatatatatate  Mihai Ae  Mihai Ae  Mihai Ae  Mihai Ae  Mihai Avrvrvrvrvramides, cuamides, cuamides, cuamides, cuamides, cu

turturturturturnătnătnătnătnătorii lui din 1orii lui din 1orii lui din 1orii lui din 1orii lui din 199999777776, printr6, printr6, printr6, printr6, printre care care care care care - Băsescu Te - Băsescu Te - Băsescu Te - Băsescu Te - Băsescu Trrrrraianaianaianaianaian

Sunt evitaten u m e l eofiţerilor decontrainformaţiim i l i t a r ea p r o p i a ţ ic a m a r i l e i .„Educatorul-şef” FranciscRadici, unm a s o nd i s c r e t .„Hermafroditul”

de la OV Aviation. Secretul lui Plăviciosu din cartea demuncă a preşedintelui Băsescu. Cât despre negocieriledintre serviciile secrete ruseşti şi americane de la începutulanilor ’90, nici un cuvânt. Informaţiile venite pe filierăprezidenţială, dovedesc faptul că Ministerul Iubirii de laCotroceni a intrat în panică.

Cu doi ani în urmă, apariţia pe piaţă a cd-ului cuinformaţii sensibile despre o bază aliată din Kandahar,Afganistan, provoca o undă de şoc în societatearomânească. Procurorii securităţii în frunte cu Doru IoanCristescu se puneau în mişcare, hărţuind şi arestândjurnalişti. Documente neclasificate (după standardeleromâneşti) fără nici un fel de elemente de securizare eraudeclarate cât ai zice peşte secrete de stat de importanţădeosebită. Ca urmare, Ministerul Apărării (MAp) a cheltuitvreo 3,5 milioane de euro pentru a-şi băga cu mai multăuşurinţă nasul în corespondenţa electronică, faxurile şitelefoanele noastre. Serviciile de informaţii din cadrulDirecţiei Generale a Apărării (DGIA) şi-au pus la punct undepartament specializat în contracararea incidentelor desecuritate IT în sistemele informatice şi de comunicaţii.Presa centrală a relatat pe larg despre personalul noiistructuri (format din cei mai buni specialisti in combatereainfractiunilor cibernetice), specializat în implantare deviruşi în calculatoarele persoanelor “suspecte”.

Ei bine, cu toate aceste eforturi, în 2008 (cu puţintimp înaintea alegerilor locale), două cotidiene centralepublică rapoarte secrete ale Direcţiei de Siguranţă Militară(DSM, pe stil nou Direcţia de Contrainformaţii şi SiguranţăMilitară), unul dintre cele mai exclusiviste servicii decontraspionaj româneşti. Scurgerea de informaţii din DSMnu a mai îngijorat pe nimeni pentru că s-a prelins în paginile“oficiosului”.

RRRRRomâni sau americani, nu contomâni sau americani, nu contomâni sau americani, nu contomâni sau americani, nu contomâni sau americani, nu conteazăeazăeazăeazăeazăEste vorba despre operele (in)complete ale

spionilor DSM, trimise în presă, comanda „MinisteruluiIubirii” de la Cotroceni. Ca şi în cazul ofiţerilor SIE(indezirabili după ce au intrat în bătătura oligarhilor) suntluaţi la ţintă ofiţeri de afaceri care au făcut parte dinserviciile secrete ale armatei DGIA, DSM, DIM.

Este adusă în discuţie de asemenea apartenenţaofţerilor din serviciile secrete ale armatei la diverse lojemasonice. Preferaţii jurnaliştilor: generalii Decebal Ilina,Marius Opran sau patronul firmei UTI, Tiberiu Urdăreanu.Sunt pomenite numele ofiţerilor Plăviciosu, GheorgheRotaru sau Ilie Ivorschi sau, mai grav, sunt citate rapoartelesecrete ale DSM cuprinzând filajul ofiţerilor ambasadeiSUA la Bucureşti, Michael Myron Einik şi Ira Quinn..... DespreEinik, bun prieten cu Decebal Ilina, putem să adăugăm căa fost, până-n anul 2000, şeful rezidenţei CIA la Bucureşti

De unde atâta vrednicie? Răspunsul stă în ceeace jurnaliştii oficiosului evită să adauge la articolele bazatedoar pe ce au găsit la coşul de gunoi al consilierilor peprobleme de siguranţă naţională de la Palatul Cotroceni.Aducem noi completările de rigoare.

O chesO chesO chesO chesO chestiune de negociertiune de negociertiune de negociertiune de negociertiune de negociereeeee

În cursul anului 1990, imediat după Revoluţie,primele contacte cu americanii s-au realizat prinintermediul Direcţiei de Informaţii a Armatei (DIA, actualDGIA). La conducerea direcţiei era la vremea aceeageneralul Paul Şarpe, nu un profesionist, ci mai degrabă

un cadrist ce preluase şefia serviciului secret de la amiralulDinu.

Primii ofiţeri de rang înalt “agreaţi” de americanişi care au plecat la cursuri de specializare în SUA au fost:colonelul Decebal Ilina, Sergiu Medar şi Tiberiu Urdăreanu.Cei trei ofiţeri de informaţii s-au specializat în culegereade informaţii tehnico-ştiinţifice şi în acelasi timp au devenitoamenii americanilor. La întoarcerea în România auînfiinţat un nou compartiment la DIA de culegere deinformaţii tehnico-ştiinţifice. Până aici toate bune şifrumoase, numai că... Unii spun că americanii s-ar fifăcut că nu observă relaţia lui Sergiu Medar cu ruşii prinintermediul socrului său Vasile Ionel. Greşit! Mai în glumă,mai în serios, ofiţerii de informaţii americani l-au poreclitpe Medar „Serghei”. Despre tatăl lui Tiberiu Urdăreanu,„Uncle Sam” ştia că a fost ofiţer de contraspionaj la Direcţia

a IV-aContrainformaţiiMilitare (cevalegat deserviciile se-crete sovieticep r i noperaţ iuneas p e c i a l ă„Barajul”). Cesă mai spunemd e s p r eDecebal Ilina,ofiţer sub

acoperire la UzinExportImport S.A. (actuala UzinExportS.A.), nepotul singurului trădător din armata română (pefiliera sovietică) dovedit şi condamnat la moarte de NicolaeCeauşescu, generalul Ioan Şerb. Să-şi fi băgat americaniimortul în casă atât de uşor? Nici vorbă. Cei trei crai de laRăsărit s-au specializat şi au fost promovaţi în afaceri şi încele mai înalte funcţii din armată cu acceptul GRU(serviciul secret al armatei ruse). O chestiune de negociere.

„Educat„Educat„Educat„Educat„Educatorororororul” sub acoperirul” sub acoperirul” sub acoperirul” sub acoperirul” sub acoperire Fe Fe Fe Fe FrrrrranciscanciscanciscanciscanciscRadiciRadiciRadiciRadiciRadici

Actualul director al Direcţiei Generale deInformaţii a Apărării, Francisc Radici, este o persoanăfoarte discretă. Mult mai retras decât predecesorii săi,Radici lasă impresia că ar fi un profesionist al informaţiilor.Evoluţia sa profesională explică în mare măsură „discreţia”.Infanterist la origine, Francisc Radici s-a trezit la începutulanilor ’90 că lucrează la Serviciul de Pază şi Protecţie (SPP)sub îndrumarea vărului prezidenţial Dumitru Iliescu. Dupăo ceartă cu şeful său, Radici revine în Armată, mai blindat,cu 2-3 steluţe în plus. Aici ocupă în perioada 1991-2000(fără să aibă habar de munca operativă) funcţia de şef alSecţiei Filaj-Investigaţii din cadrul Direcţiei de SiguranţăMilitară. Secţia funcţiona în sediul conspirat din stradaProfesor Grigore Cobălcescu, în cadrul grădiniţei – creşăa cadrelor MapN de lângă Parcul Cişmigiu. Foarte aproapede un alt sediu conspirat al Direcţiei de Informaţii Militare(DIM/J2) aflat pe strada Schitu Măgureanu.

Cum a ajuns Radici masonCum a ajuns Radici masonCum a ajuns Radici masonCum a ajuns Radici masonCum a ajuns Radici masonNu ştim cât succes avea Radici la recrutarea

viitorilor CI-şti încă de la grupa mică, cert este că „şi-a camluat-o în cap” şi a folosit serviciul pe care-l păstorea îninteres propriu. A început să încropească dosare desprerelaţiile dintre generalul Decebal Ilina (proaspăt plecat dela DSM la DIA ) cu Masoneria, Isărescu şi Talpeş. Ilina aaflat de lucrăturile lui Francisc Radici pe relaţia Masonerie-Armată şi a intervenit mazilindu-l pe general de laconducerea Serviciul Filaj-Investigaţii.

La intervenţia PSD, Francisc Radici a fostrecuperat de generalul Gheorghe Rotaru (fostul şef alDGIA) şi a fost reabilitat cu o singură condiţie: să intre înMasoneria pe care o hulea. Mai precis, în aceeaşi lojă dincare fac parte generalii Constantin Rotaru (SIE), GheorgheRotaru (DGIA), cu templul la Otopeni. Aşa a ajuns Radicifrăţior de şorţuleţ cu “ilustrul om de ştiinţă” GheorgheFlorea. Unii ofiţeri ai armatei române, neangajaţi politicafirmă că sub oblăduirea generalului Francisc Radici, DSMsi chiar Direcţia Generală de Informaţii a Apărării au intratcu totul în mai multe loje masonice.

“Her“Her“Her“Her“Hermafrmafrmafrmafrmafroditul” de la Ooditul” de la Ooditul” de la Ooditul” de la Ooditul” de la OV AV AV AV AV AviationviationviationviationviationDespre Marius Opran general de brigadă (STS)

în rezervă, ofiţerii de contrainformaţii militare spun că nuera privit cu ochi buni de generalul Dan Zaharia, fostsecretar de stat pe probleme de înzestrare a armatei. Poateşi pentru că ar fi lucrat sub acoperire pentru DGIA. DanZaharia îl poreclise pe Marius Opran „Hermafroditul”,pentru că venea la serviciu împodobit cu brăţări şi altebijuterii. Opran, bun prieten cu generalii Decebal Ilina şiGheorghe Rotaru, a fost director general al firmei OV Avia-tion Ltd., o subsidiară a firmei Bell Helicopters, implicată

într-un scandal cu elicoptere din care armata română aieşit destul de mototolită.

SecrSecrSecrSecrSecreeeeetul contrtul contrtul contrtul contrtul contraamiraamiraamiraamiraamiralului Plăviciosualului Plăviciosualului Plăviciosualului Plăviciosualului Plăviciosu

Nu mică ne-a fost mirarea când preşedintele ţăriia ieşit la atac împotriva candidatului independent laPrimăria Capitalei, Sorin Oprescu. Traian Băsescu îşiflutura cu disperare cartea de muncă în faţa poporului.Ce are sula cu prefectura sau, mă rog, cu primăria, nu seştie. Cei care l-au cunoscut pe Traian Băsescu în perioadacât acesta a funcţionat la Inspectoratul de Stat alNavigaţiei Civile (ISNC) spun că singura persoană pentrucare marinarul are respect şi consideraţie ar ficontraamiralul Ion Alexandru Plăviciosu. Contraamiralul,fost secretar politic la Departamentul de Înzestrare aArmatei pe vremea comuniştilor, a lucrat o vreme la ISNC,unde îl avea în supraveghere pe Traian Basescu. DupăRevoluţie, Plăviciosu a fost mutat la conducerea Institutuluide Cercetare Dezvoltare al Armatei de la Clinceni (ICDA).

Spion la DSMSpion la DSMSpion la DSMSpion la DSMSpion la DSMFilaţi de spionii Siguranţei Militare cu aşa tehnică

deosebită, am găsit de cuviinţă să-l contactăm pe unuldintre cei mai pricepuţi. Pe comandorul Adrian Popa,consilierul directorului DCSM (expulzatul Ion Ungureanu,fost ataşat militar la Chişinău). Direct, pe telefonul mobil.Comandorul s-a declarat foarte surprins de îndrăznealanoastră. Nu am reuşit să aflăm ce ne interesa şi nici săstăm de vorbă cu şefii săi. Am aflat în schimb amănunteinteresante despre biografia spionului DSM, fără sădispunem de supercalculatoare şi genii informatice demilioane de euroi. Vă prezentăm pentru început biografiacomandorului, evitând să intrăm deocamdată înadâncimea activităţii sale operative.

Despre Adrian Popa ştim că este originar dincomuna Roşu (Chiajna) şi a fost înainte de 1989 ofiţer decercetare – diversiune. Şi-a început cariera militară ca“şoşoi” la şcoala de infanterie promoţia 1977, apoi a urmatşcoala de ofiţeri de infanterie Nicolae Bălcescu –specializarea Cercetare în Adâncime. A fost coleg deşcoală şi prieten cu actualul şef DSM (infanterist şi el) IonUngureanu. Popa a lucrat mai întâi la Compania deCercetare a Armatei I, avându-l ca şef pe colonelul Olaru(zis Rici). Rici activează acum în cadrul Serviciului deInformaţii Externe (unde a vrut să organizeze uncompartiment de luptă antitero, dar a fost marginalizatde Gheorghe Fulga).

Cu puţin înainte de Revoluţie, în 1987, AdrianPopa a trecut la Direcţia a IV-a Contrainformaţii Militare,adică a lucrat pentru Securitate.

După ‘89 s-a mutat la Direcţia de SiguranţăMilitară - Contraspionaj, apoi a fost şef de birou la Direcţiade Înzestrare a Armatei, Secţia Management şi Contracte(tot pe zona contrainformativă). Popa răspundea deprotecţia internă în întreprinderi. De exemplu, la IARGhimbav îl avea pe ofiţeraşul David. Numai ochi şi urechi.Comandorul are 2 copii şi a moştenit un teren de 20.000de metri pătraţi, undeva în zona Militari, pe care l-a vândutconvenabil. Cu banii aceia şi-a cumpărat o casă frumoasăîn Popeşti Leordeni. Soţia sa lucrează la Direcţia Cercetaredin cadrul Direcţei de Înzestrare a Armatei. Popa deţine omaşină Ford Fiesta.

EduarEduarEduarEduarEduard Ovidiu Ohanesiand Ovidiu Ohanesiand Ovidiu Ohanesiand Ovidiu Ohanesiand Ovidiu Ohanesian

SSSSStttttai liniştit doctai liniştit doctai liniştit doctai liniştit doctai liniştit doctororororore,e,e,e,e,Marie-JeanneMarie-JeanneMarie-JeanneMarie-JeanneMarie-Jeanne

lucrlucrlucrlucrlucreazăeazăeazăeazăeazăpentrpentrpentrpentrpentru tine!u tine!u tine!u tine!u tine!

Pe zi ce trece Sorin Oprescu părea din ce în cemai neinteresat de Primăria capitalei. Nu mă refer ladeclaraţiile sale la posturile TV, ci mai ales la strategiadefensivă abordată în campanie. Am fi putut spune căoricât de tare ar fi dat cu capul de pragul de sus, doctorulnu era în stare să se trezească la realitate. Atacat de 3-4cotidiene centrale şi de „deontologii” lui Vântu, Oprescuvoia să câştige turul doi al alegerilor ca un domn. Fărăatacuri murdare la adresa contracandidaţilor, fără capeteîn gură sau dat la gioale.

OPINII NEOPINII NEOPINII NEOPINII NEOPINII NECCCCCONVENŢIONONVENŢIONONVENŢIONONVENŢIONONVENŢIONALE:ALE:ALE:ALE:ALE:

K

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008 26

AfAfAfAfAfiş poriş poriş poriş poriş pornonononono

Zilele trecute am văzut în presă un afiş şocant.Doi tineri goi puşcă făceau sex în acelaşi pat cu părinţiilor. Nu este vorba de o campanie deşănţată laanticoncepţionale sau prezervative, aşa cum ne-amaştepta. Afişul cu pricina reprezintă mai degrabă unsemnal de alarmă, un protest mut al generaţiei tinere, deacum europene.“La ce altceva să ne aşteptăm, dacă nu se construiescmai multe locuinţe pentru tineri”, spune textul de subpoză. Nici că se putea găsi ceva mai simplu şi mai sugestivpentru eternul coşmar al românului. Lipsa locuinţei.Pentru că vedeţi dumneavoastră, afişul porno cu părinţinu se referă doar la cele două generaţii surprinse înimagini.

Privindu-l, am fost cuprins de nostalgia “Epociide Aur”. Gândeam cu regret că artistul nu a avut aceastăidee minunată cu 20 de ani în urmă, când decreţeiiceauşişti ajunseseră la maturitate. Pe vremea aceea,tineretul confruntat cu aceeaşi situaţie, nu avea preamulte alternative. Urmaşi demni ai ţăranului Ion alGlanetaşului (personaj din romanul cu acelaşi nume scrisde Liviu Rebreanu), decreţeii transformaseră căsătoriaîntr-o afacere de familie. Poate singura inţiativă privatăde succes din era socialistă, toate celelalte fiind interzise.De priceperea naşului de cununie, depindea scorul lanuntă. Cât bagi şi cât iese darul ? Era o modă. Băieţii deoraş posesori de buletine bucureştene, dar cu burtaumflată de creveţii vietnamezi din galantare, căutau fetede la ţară cu vinişor şi porcuşor în bătătură. Afacerea defamilie se încheia pe termen nelimitat. Pe viaţă. Nişteregizori inteligenţi făcuseră filme pe tema asta. Vă maiaduceţi aminte ce succes avea pelicula “Buletin deBucureşti”?O familie în anii ‘80 nu era altceva decât un lung şir decompromisuri, care mai de care mai murdare. În condiţiile

O perO perO perO perO perfffffororororormanţă gazmanţă gazmanţă gazmanţă gazmanţă gazeeeeetărtărtărtărtăreascăeascăeascăeascăeascădizgrdizgrdizgrdizgrdizgraţioasăaţioasăaţioasăaţioasăaţioasă

Publicaţia „Oglinda literară” din Focşanireuşeşte performanţa rară să adune între cele 70 depagini ale numărului său pe mai, 2008, nume de scriitoricare nu vor fi regăsiţi niciodată alături în viaţa literarăactuală, de aceeaşi parte a baricadei, cum vrea săsugereze aparent armoniosul sumar al acestuidizgraţios ghiveci publicistic. Tocmaiincompatibilitatea deloc confortabilă, de-a dreptulşocantă, în care se află Cornel Ungureanu, NicolaeManolescu (cu un amplu interviu luat la Paris!), PaulGoma (un articol războinic din serialul „Delir depersecuţie”) sau Angela Furtună, să zicem, alături deArtur Silvestri (cu un text vitriolat în apărareaproprietarului… Adrian Năstase!), Ion Rotaru („Revoluţiadin decembrie 1989 văzută de mine însumi”), TheodorCodreanu, Mircea Radu Iacoban, Aureliu Goci, NaeGeorgescu (cu pozele lor cu tot), plus o constelaţieîntreagă de gloriole locale, despre care nu avem ideece hram poartă, ne face să ne întrebăm dacă nu cumvachiar acesta este de fapt programul ambiţioasei „oglinziliterare”, ca reflex pe măsură al scenariului la scarămare, de amestecare a tuturor reperelor, experimentatdupă 1989 de fosta Securitate, în întreaga noastrăsocietate postcomunistă.

În acest context cu totul surprinzător, CornelUngureanu publică un fragment de jurnal din volumulal patrulea, dedicat filmului, dintr-o serie din care auapărut primele trei cărţi sub titlul general „Despre regi,saltimbanci şi maimuţe”. Pagina semnată de CornelUngureanu este de-a dreptul senzaţională, prindezvăluirea unor secvenţe din lumea interlopă afilmului şi presei, pe care o cunoaşte din proprieexperienţă. Fiindcă secvenţele cu transporturi dedroguri, arabi, pistoale, starlete porno etc. li se păruserăprobabil prea americăneşti celor de la „Oglinda literară”,au tamponat imediat jurnalul profesorului Ungureanucu un text al lui Mircea Radu Iacoban, care se numeşte– se putea altfel? – „La Moscova”, oraş în care fostulactivist ieşean a ajuns după ce tovarăşa Suzana Gâdeal-a trimis, pe linie de partid, cu o delegaţie oficială, la„cea mai grandioasă manifestare cu caracter festivdedicată lui Eminescu”, sărbătorit în capitala UniuniiSovietice, cu prilejul centenarului său din 1989. Evidentcă tableta lui Mircea Radu Iacoban povesteşte cât decurajoasă a fost delegaţia română la Moscova, unde aomis să citească paragrafele din mesaje, care serefereau la contribuţia inestimabilă a tovarăşuluiNicolae Ceuşescu la… Centenarul Eminescu.

Numărul pe mai al revistei „Oglinda literar㔺ochează, de asemenea, cu o pagină având ca ilustraţiifotografia lui Laurian Stăchescu şi afişul „FestivaluluiInternaţional de Poezie NICHITA STĂNESCU, ediţia aIII-a, Chişinău, 13-15 aprilie 2008”. Această pagină este,cu siguranţă, o veritabilă performanţă negativă agazetăriei culturale, care ar putea intra ca mostrănedemnă de urmat în orice manual de jurnalism. Subsupratitlul „Eveniment”, urmează titlul paginii – tineţi-vă bine! – : „Nichita Stănescu o permanenţă vie în viaţalui Laurian Stănchescu” (fără virgulă, desigur, dupăNichita Stănescu!). Aşadar, marele eveniment planetar,anunţat de supratitlul textului, e faptul cu totul ieşit dincomun că Nichita e „o permanenţă vie în viaţa luiLaurian Stănchescu”! A, da, putea fi – ce-i drept – şi opermanenţă moartă… Dar ce aflăm din senzaţionalularticol? Că Nichita Stănescu a fost doar un pretextpentru nişte generali ieşiţi la pensie să-şi imagineze căistoria mai trece şi prin ograda lor: „Generalul Chelaru,acad. Mihai Cimpoi şi scriitorul Valeriu Matei au ţinutsă marcheze cu înflăcărare momentul istoric dorit şiastăzi de intelectualitatea română. Prin alocuţiunile lor…

au rostit la unison aceleaşi calde sentimente româneşti.Prezent la manifestare scriitorul Gheorghe Neagu aţinut să precizeze despre rolul şi importanţa masonerieiîn actul de unire săvârşit acum 90 de ani...” În acestpunct, lucrurile încep să se mai limpezească. Dar nuştiaţi cine e scriitorul Gheorghe Neagu, specialist înmasonerie? Păi e chiar redactorul şef al revistei “Oglindaliterară”, editată cu sprijinul Consiliului JudeţeanVrancea.

Surprizele, însă, abia de aici înainte încep să se ţinălanţ, în acest text de pomină: „Apoi, în holul mare alCasei ScriitCasei ScriitCasei ScriitCasei ScriitCasei Scriitorilororilororilororilororilor s-a vernisat expoziţia de pictură a luiCezar Secrieru din Suceava, continuată în sala de cămincu un simpozion – NichitNichitNichitNichitNichita Sa Sa Sa Sa Stănescu – 75, tănescu – 75, tănescu – 75, tănescu – 75, tănescu – 75, ce l-a avutmoderator principal pe poetul Laurian Stănchescu,secondat îndeaproape de acad. Mihai Cimpoi şi poetulValeriu Matei. După o expoziţie foto Nichita Stănescuîn Basarabia, s-a trecut la decernarea premiilorFFFFFesesesesest ivt ivt ivt ivt ivalului Intalului Intalului Intalului Intalului Intererererernaţional de poezie „Nichitnaţional de poezie „Nichitnaţional de poezie „Nichitnaţional de poezie „Nichitnaţional de poezie „NichitaaaaaSSSSStănescu”, tănescu”, tănescu”, tănescu”, tănescu”, laureat fiind – se mai putea altfel?, n.n. –poetul Laurian Stănchescu, felicitat şi de VasileTărâţeanu…”. Prin urmare, „moderatorul principal”Laurian Stănchescu i-a acordat titlul de laureat alFFFFFesesesesestivtivtivtivtivaluluialuluialuluialuluialului IntIntIntIntIntererererernaţionalnaţionalnaţionalnaţionalnaţional „Nichit„Nichit„Nichit„Nichit„Nichita Sa Sa Sa Sa Stănescu”tănescu”tănescu”tănescu”tănescu”poetului… Laurian Stănchescu, celelalte prezenţe lafestivităţi, acad. Mihai Cimpoi, Valeriu Matei, VasileTârâţeanu, Gheorghe Neagu, „Neculai” Dabija, neavânddecât rolul de a-l „seconda îndeaproape”, sau a-l felicitape fericitul laureat şi maestru de ceremonii al proprieisale încununări. Articolul nu se putea încheia decât înacelaşi ton apologetic, năucitor, trascris în ortografiarevistei: „A surprins audienţa prin cuvântul său LaurianStănchescu care înainte de a primi marele premiu alFFFFFesesesesestivtivtivtivtivalului Intalului Intalului Intalului Intalului Intererererernaţional „Nichitnaţional „Nichitnaţional „Nichitnaţional „Nichitnaţional „Nichita Sa Sa Sa Sa Stănescu”tănescu”tănescu”tănescu”tănescu” s-aangajat să investească toată averea sa estimată laaproximativ un milion de euro…”. Nu ne îngrijoreazămodul cum a făcut un poet diafan ca LaurianStănchescu suma de 1 milion de euro, cât mai ales faptulcă Uniunea Scriitorilor din România girează o astfel depublicaţie, desi s-a delimitat în mod public de acestpersonaj, apărut peste noapte ca mare mecena al arteişi afirmat – cum se vede – în conjuncturi pe carenumărul în discuţie al revistei „Oglinda literară” leilustrază cu prisosinţă, astfel încât întreg FFFFFesesesesestivtivtivtivtivalulalulalulalulalulIntIntIntIntIntererererernaţional „Nichitnaţional „Nichitnaţional „Nichitnaţional „Nichitnaţional „Nichita Sa Sa Sa Sa Stănescu” tănescu” tănescu” tănescu” tănescu” de la Chişinău n-apărut a fi decât un simplu pretext pentru omagiileencomionului dedicat lui Laurian Stănchescu.

Dar ce să mai spui despre „Oglinda literară” cânddescoperi că în dreptul titlului „Un securist de tranziţie”,însuşi dl Gheorghe Neagu, redactorul şef al revistei, nuse poate abţine să nu-şi publice fotografia, pe care i-odescoperim mai încolo şi alături de senatoarea FevroniaStoica şi acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ca într-o altăpagină să-şi ofere, sub redundantul titlu „Eveniment”,din nou imaginea proprie, ca ilustraţie la oautopromovare scrisă la persoana a treia, din motivede obiectivare: „Scriitorul Gheorghe Andrei Neagu, re-dactor şef al revistei Oglinda LitOglinda LitOglinda LitOglinda LitOglinda Literererererară”ară”ară”ară”ară”, a fost invitatde către Asociaţia Presei Literare şi Editurilor dinRomânia la EUREUREUREUREUROP’AROP’AROP’AROP’AROP’ART GENEVET GENEVET GENEVET GENEVET GENEVE pentru a-şi prezentavolumul LA MORLA MORLA MORLA MORLA MORT DU GRAND RAT DU GRAND RAT DU GRAND RAT DU GRAND RAT DU GRAND RATTTTT. . . . . La acest târginternaţional de carte, poate cel mai important dinEuropa (măi, să fie!?) a fost prezentată şi revistaOGLINDOGLINDOGLINDOGLINDOGLINDA LITERARĂA LITERARĂA LITERARĂA LITERARĂA LITERARĂ, alături de alte 58 de publicaţiide gen ce fac parte din APLER şi 30 de reviste aleEditurii Academiei Române”. Iată mari evenimenteeuropene de care aflăm doar de la acest specialistfocşănean în masoneria română

I. ZI. ZI. ZI. ZI. Z.....

în care păpica devenise un lux pentru locuitorii capitalei,cei mai avantajaţi erau parveniţii de la ţară. Anişoara, ofostă colegă de muncă, era legendară în fabrică. Toatălumea ştia că mâncase iaurt cu pâine doi ani de zile pentrua-şi achita apartamentul. Ajunsese o fantomă.

Angajaţii întreprinderilor de stat se înghesuiaula uşa BOB (Biroul Organizaţiei de Bază PCR), pentru aobţine carnetul roşu. O garanţie că, în câţiva ani, partidulle va repartiza garsoniera de beton mult visată.

Cu ce se deosebesc tinerii din ziua de astăzi deAnişoara anilor ’80? Generaţia sinucigaşilor Emo cu venaspartă pare mai lipsită de constrângeri decât cea de ieri.Studenţii s-au obişnuit să plătească sute de euro pe lună,chiria pentru o garsonieră în centrul Bucureştiului.

Proaspăt angajat, tânărul este liber să se îndatoreze peviaţă la bănci, pentru a cumpăra cu peste o sută de miide euro un apartament. De parcă ar trăi la New York, nuîn capitala României.

De aceea afişul porno cu părinţi este genial.Proiectează în imagini o situaţie de fapt, ce nu poate fidescrisă în cuvinte. Dacă nu ai unde să locuieşti, viaţa tadevine un compromis. Este strigătul mut de disperare alcelor care credeau în valorile democraţiei şi în dispariţiageneraţiilor de sacrificiu.

Eduar Eduar Eduar Eduar Eduard Ovidiu Ohanesiand Ovidiu Ohanesiand Ovidiu Ohanesiand Ovidiu Ohanesiand Ovidiu Ohanesian

Tonomatele puterii i-au atacat mai întâi tatăl (gen-eral de securitate), apoi i-au pus în frunte lămpaşulmineriadelor, marca Ion Iliescu. Oprescu a găsit decuviinţă să reacţioneze prin conferinţe de presă anemice,defensive, fără conţinut. Asta în condiţiile în care maşinade vot pedelistă a ieşit la atac cu tot ce avea mai bun.Preşedintele Traian Băsescu nu s-a sfiit să-l atace peOprescu la televizor, agitându-şi cartea de muncă în di-rect. Ce legătură are activitatea preşedintelui laInspectoratul de Stat al Navigaţiei Civile (ISNC) cualegerile pentru primărie? Ne-ar putea spunecontraamiralul Ion Alexandru Plăviciosu, CI-stul care îlavea în supraveghere (în 1990) pe cel dintâi marinar alţării la ISNC. Doctorul candidat nu vrea să înţeleagă că înspatele lui Vasile Blaga, în turul doi, va avea de înfruntatcamarila de la Cotroceni. Afaceri, corupţie şi trafic deinfluenţă. Şi nu avem exemplu mai bun decât petarabagiul Adriean Videanu. Aşezat în scaunul de edil-şef al Bucureştiului, Videanu acoperă de ani buni o afaceremarca Traian Băsescu, în care este implicată agenţiasemiguvernamentală Japan International CooperationAgency. JICA este Watergate-ul preşedintelui, pentru carepoate fi nu numai suspendat din funcţie, ci chiar trimis înjudecată.Ce tupeu trebuie să aibă Vasile Blaga să vorbească despremineriade, când el însuşi a făcut parte din “sistemulticăloşit”. Fost director la fabrica militarizată din oraşulŞtei (fost Dr. Petru Groza), apoi prefect FSN de Bihor. Sămai adăugăm că în timpul domniei sale la Direcţia VamalăRegională Oradea, Blaga a năşit doi contrabandişti Pentieşi Şumălan. Aceştia prejudiciind statul român cu zeci demiliarde de lei vechi sub aripa ocrotitoare a fostului direc-tor. Dosarele infractorilor au fost muşamalizate cu grijăde şeful DNA Oradea Ioan Moldovan.Vasile Blaga a uitat că a fost ministru de interne, însărcinatcu securizarea graniţelor Uniunii Europeane. Sute demilioane de dolari s-au cheltuit pentru acest proiect,pentru ca cel mai căutat terorist român din toate timpurileOmar Hayssam să fugă din ţară. Chiar de sub nasulministrului. Cum ar putea un astfel de om să gestionezebanii capitalei ? Ce proiecte ne-ar putea propune ?Şi dacă tot veni vorba de Omar Hayssam, coincidenţă saunu, candidatul independent Sorin Oprescu şi-a angajat ofirmă de PR pentru a se ocupa de imaginea sa. Astfel,relaţiile sale publice au încăput pe mâna fostei jurnalisteMarie-Jeanne, fata senatorului pesedist Ion Vasile.“Prinţesa Buzăului”, nelipsită din staff-urile fostuluipreşedinte Ion Iliescu, în vremurile bune ale partidului-stat, colac peste pupăză, implicată până peste cap în“Afacerea Răpirii din Irak“. Păi cum vrei doctore să rămâicurat pe retina alegătorului? Cu prietenii de afacerinecurate ai teroristului numărul unu al României ?Asociindu-şi numele cu apropiaţii lui Ion Iliescu, Oprescunu face decât să le dea apă la moară celor ce îl acuză căeste marioneta pesedeului. Şi uite aşa, zilele trec,procentele se subţiază. Stai liniştit doctore, Marie-Jeannelucrează pentru tine !

K

Poetul PETER THABIT JONESPETER THABIT JONESPETER THABIT JONESPETER THABIT JONESPETER THABIT JONES estefondatorul şi editorul revistei literare” The SeventhQuarry”, POETRPOETRPOETRPOETRPOETRYYYYY, apărută în Swansea, Ţara Galilor,având o orientare internaţională (publică poeţi dinU.K, America, Argentina, Canada, Israel, Catalonia,Spania, Cehia, Serbia, şi România. The SeventhQuarry şi Cross-Cultural Communications, New Yorkľaceasta din urmă fiind materializarea proiectuluidemarat de Stanley H. Barkan, în 1971ľ au iniţiat decurând seria PERSON TO PERSONPERSON TO PERSONPERSON TO PERSONPERSON TO PERSONPERSON TO PERSON, în scopulpromovării a doi poeţi: unul britanic şi altul non-britanic. Acest prim număr din serie, POET TO POETPOET TO POETPOET TO POETPOET TO POETPOET TO POET# 1: BRIDGING THE W# 1: BRIDGING THE W# 1: BRIDGING THE W# 1: BRIDGING THE W# 1: BRIDGING THE WAAAAATERS TERS TERS TERS TERS ľSwSwSwSwSwansea tansea tansea tansea tansea to Sago Sago Sago Sago SagHarHarHarHarHarbour bour bour bour bour de VVVVVincent Clementincent Clementincent Clementincent Clementincent Clementeeeee şi şi şi şi şi PPPPPeeeeettttter Thabit Joneser Thabit Joneser Thabit Joneser Thabit Joneser Thabit Jonesoferă două grupaje: unul aparţinând americanuluiVincent Clemente şi altul semnat de galezului PeterThabit Jones.

VVVVVoci pe mapamond: oci pe mapamond: oci pe mapamond: oci pe mapamond: oci pe mapamond: PPPPPeeeeettttter Thabit Joneser Thabit Joneser Thabit Joneser Thabit Joneser Thabit Jones

PETER THABIT JONES:PETER THABIT JONES:PETER THABIT JONES:PETER THABIT JONES:PETER THABIT JONES:

PPPPPoem pentroem pentroem pentroem pentroem pentru Catrin Jones, pictu Catrin Jones, pictu Catrin Jones, pictu Catrin Jones, pictu Catrin Jones, pictorororororulululululde vitrde vitrde vitrde vitrde vitraliialiialiialiialii

(lui Tom)

Ne prinzi durerea în oglinda înserăriiŞi bucuria în culorile dimineţii.Tu aşezi un curcubeu într-o ramăŞi sfinţeşti un loc văduvit de binecuvântare.Un loc care aşteaptă o biserică-precum văzduhul O rugăciune a liniştii împodobitePetice de iubire şi disperare vieDevine vocea ta, cântul tău ferecat în fereastră.Raiul se potriveşte cerului secţionatIar visele sunt puse să schimbe zilele triste.Măiestria ta zămisleşte tristeţeaŞi adaugă ceva magic vieţilor noastre.Frânturi de gânduri se frământă, se modelează,rămân nemişcateDăruite clădirilor publice, pe vecie.Ce stări, ce viziuni au fost zdrobiteÎn atelierul minţii tale?Şi atât de puţin ştim despre tine;Timpul e prietenul artei tale:Lumina va răzbi, cu siguranţă, până la opera taIar cel ce o priveşte întâia oară va tresări.

ElvisElvisElvisElvisElvis

( pentru Terry şi Kate)

Încordat cum o panterăIeşită din cuşcă adineauri,Aduci muzica negrilorPe scena albilor.

Tristeţea îţi lasă rană în trupŞi povaţă în suflet;Glasul tău country se cuprinde de fioriE Rock ’ n ’roll autentic

Băiatul mamei, geamănul supravieţuitor,Faima te revendicăľ eşti pruncul ei;Înger înlănţuit într-un dans demonic.Tu le aduci pe fete în pragul nebuniei.

Mai marii bisericii se încruntăSă-ţi vadă dormitorul săltând;Lin, cum se prelinge uleiul pe pereteGlasul tău revarsă în suflet alint.

Rege eşti dintr-un început,Regatul tăuľ ecranul;Eşti băiatul de alăturiMistuit de dorinţa să ajungă James Dean.

O mare de pene de corbPrinsă e în vâltoarea privirii tale;Ai legănat tinereţea, ai ferecat-oAi colindat-o ca pe o pradă.

Terenul de joacă şi clubul de dansFreamătă de numele tău neobişnuit;Ne îmbrăcăm ca şi tine, ne mişcăm ca şi tine, Dar ne desparte faima ta strivitoare.

Cine ar fi crezut că vei sfârşiAcolo, pe Strada cea Singuratică,Stea supraponderală a Las VegasuluiCu inimi pustiite de durere la picioare.

VINCE CLEMENTE:VINCE CLEMENTE:VINCE CLEMENTE:VINCE CLEMENTE:VINCE CLEMENTE:

DelfDelfDelfDelfDelfin în lumină din Montin în lumină din Montin în lumină din Montin în lumină din Montin în lumină din Montaukaukaukaukauk

Dincolo de lumina din MontaukÎn apele domoaleVerzi cum pădurea cochetă,Delfini în dans de nuntit:

Ochiul boului albasOchiul boului albasOchiul boului albasOchiul boului albasOchiul boului albastrtrtrtrtru al lui Annieu al lui Annieu al lui Annieu al lui Annieu al lui Annie

Ochiul boului umple casaNe inundă camerele în albastruPe care cerul îl menţine, chiar înainte de amurg.

Ei atârnă în ulcioare, în căni de lapteľDar şi în vase, şi când te gândeştiCă totul a început în Cutchogue

Cu tine care trăgeai coşul cel mare pentru pepenigalbeniPlin cu ochiul boului cules din câmpiaDe sus, de deasupra de Sound, unde te opreai

Să-ţi tragi răsuflarea, să-ţi laşiFaţa în petalele umedePrecum o căprioară mâncând lăstare

Ori adulmecând ferigaDupă prima ploaie a dimineţiiLuminată de rouă.

Ce îmi place la tinecel mai multE şalul albastru

aruncat în jurul lucrurilorşi fragil precum un ochi de bouľpetale, zburând

către podeaua din bucătărie:întâi una, apoi altapână când devin stele

pălăvrăgind în livezilesferelor, clopoţei răsunândîn note albastre, jucăuşe

în nebuloase în spirală.

După murDupă murDupă murDupă murDupă mure la Se la Se la Se la Se la St. Ivt. Ivt. Ivt. Ivt. Ives din Cores din Cores din Cores din Cores din Cornnnnnwwwwwallallallallall

M-am deşteptat la zgomotul ceainicului şi al unuitrântor nestingheritO bucătărie spumegând de aroma căpşunilor,Coşuri înalte cum licoarea de vin într-o cupă

Şi tu, în visul unui bobadunând urmeledintre gardul viu şi margine

unde mâna ta tremurătoarea aprins povârnişul dealului,vai, cum mai tremura dimineaţa.

În ochii tăi, scânteierea fluturândăA florii, a frunzei, a năvodului luciosAl ceţei slobozite de maree pierzându-se în zare

Departe, departe erai,Undeva, dulce suflet,Departe, acolo, dincolo de ţărm.

Soţie, iubire a zilelor mele toateDe aici, cu mâna mea,căci pe câmp, dincolo de şopron

am dat de un ou de pitulice, pistruiatîn cafeniu deschis şi alb precum scobituraDe-a lungul coapsei tale.

Vino, te voi duce acolo.Să fie locul nostru secretUnde noi doi putem visa:

în siguranţă, în siguranţă deocamdată,în livezile înclinateale sferelor.

Comentariu şi traduceri:

OlimOlimOlimOlimOlimpia Iacobpia Iacobpia Iacobpia Iacobpia Iacob

La început îmbrăţişarea; apoi, spasmul;Apoi eliberarea.Acolo, totuşi, în ochiifemelei, atâta tandreţe,

himenulpenetrat.

Dimineaţă de duminică la vrDimineaţă de duminică la vrDimineaţă de duminică la vrDimineaţă de duminică la vrDimineaţă de duminică la vremeaemeaemeaemeaemealiliaculuililiaculuililiaculuililiaculuililiacului

Nu am luat-o către West Meadow Beach am tot ţinut-o spre nord, spre Old Field Pointprintr-o încâlceală de laur şi regină fină,deasupra mea, ramuri împletite în ploaia aprinsă dezori.

Farul visa deasupra unei dune;Ridicam rugă creierului cufundat în somn,Marinarilor olandeziCare şi-au găsit drumul

În curentul mareei din Sound demult, tare demultÎncât nu îmi mai aduc bine aminte aud doar suspinele lor

cum se liniştesc în stuful de pe ţărmul abrupt.Luând-o înapoim-am oprit la Conscience Bayşi la o pădure de liliac

îngenunchind în aburul purpuriu, asemeneacopiilor care răvăşesc plajaîn căutare de ouă de pescăruş.Un buchet mi-a julit obrazul

Devenit flacără liliachie,Cerând să îl duc. Mi-au înţeles durerea.Annie, acestea sunt pentru tine, fiicele noastre

Sunt plecate la şcoală, nu sunt , aici, astăzi,Dimineaţă de duminică fără de ele.Iată, ia acest pui de liliac, care ne iubeşteNespus, şi în felul lui.

PPPPPaaaaavvvvvarararararoooootti la Metti la Metti la Metti la Metti la Mettttt

Mă ascund după nerăbdarea luxuriantă ,Rog să mi se arate un semnO pasăre care să coboare la mâncareaCare să atârne de pinul cel alb.

Ann se cuibăreşte lângă radio,Se străduieşte ca să-l audă din oraşPe Pavarotti la MetEl cântă Donizetti.

(Şi de pe ramura de pin întunecatăun cintezoi cu pieptul rozaliu.)

Pavarotti are voce de înger.Pieptul cintezoiului e orbitor.Vezi, Domnul nostru blând se plimbăÎn lumea Lui care străluce uşor.

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 200827

Acolada nr. 9-10 - Iunie, Iulie 2008

Alegeri şi chirAlegeri şi chirAlegeri şi chirAlegeri şi chirAlegeri şi chirurururururgiegiegiegiegieAlegerile locale abia încheiate s-au dorit a fi expresia unui vector inedit şi

anume uninominalul. Susţinut cu intermitenţe, adică fără o mare convingere, de cătretoate formaţiunile noastre politice în afară de UDMR, clamat în ultima vreme de TraianBăsescu şi-a lui ceată, acesta ar fi trebuit să asigure o depolitizare a candidaţilor înfavoarea competenţelor individuale. Nu înregimentarea partinică se cuvenea să conteze,ci capacitatea oamenilor doritori de a prelua demnităţi administrative de-a fi bunigospodari. Adică de a-şi pune în joc priceperea, energia, buna credinţă cîte le au, aptesă finalizeze programele lor, care, în orice caz, vădeau mari similitudini, întrucît nevoilelocalităţilor sunt cam aceleaşi. Adică de-a fi serioşi. Aparent, partidele făceau un pasînapoi în beneficiul „personalităţilor”. Care „personalităţi”sunt în genere cît se poate de…dependente de structurile politicianist-afaceriste. Desigur, actualul prezident şicamarila sa ne-au promis o „reformare” cît se poate de îmbietoare a situaţiei de faţă. Nus-a întîmplat nici o minune. Indivizi cunoscuţi aidoma unor cai breji pentru activităţilelor necurate, denunţate de presă, ca şi pentru anchetele DNA şi ale Parchetului privitoarela acestea, au triumfat de atîtea ori, sub emblema, iată, ineficientă, a votului uninominal,încît s-a vorbit pe bună dreptate de aleşi penali. Cîţiva dintre ei, ce nu necesită comentarii:Marian Oprişan la Vrancea, Gheorghe Ştefan „Pinalti” la Piatra Neamţ, Radu Mazăre laConstanţa, Antonie Solomon la Craiova, Cornel Resmeriţă la Lupeni, Gheorghe Falcă laArad. La ce bun aşadar comedia „reformei” electorale? Uninominalul s-a dovedit a fi nualtceva decît o mască menită a păcăli masele cufundate tot mai mult în incredulitate şiapatie, a combate absenteismul progresiv prin iluzia-şoc a unei radicale schimbări cenu s-a petrecut. Nimeni nu ne-ar putea convinge că promotorii uninominalului - îi lăsămla o parte pe cei ce au oscilat în susţinerea lui, lipsa lor de chef fiind mai onestă - ar fifost într-adevăr încredinţaţi de eficacitatea procedurii, că n-ar fi realizat, ricanînd pe submustaţă, perspectiva stagnării, cu avantaje, dacă nu pe faţă, măcar oculte pentru toatălumea. Încă una din cărţile de joc din mîinile preşedintelui jucător Băsescu se arăta a fimăsluită…

Farsa „depolitizării” nici nu a mers prea departe. Abordînd rareori tema corupţiei,devenită deja banală, politicienii autohtoni s-au luptat preponderent cu arme politice,astfel încît campania electorală a avut savoarea iute, de piper, a unor bătăi fără reguliprecise, cu ghionturi, pumni şi picioare aplicate reciproc, cu sete. Etichetările teribile s-auamestecat cu referinţe la un trecut apropiat sau mai îndepărtat, într-o strădaniesimilimusculară a fiecărui protagonist de a-şi trînti adversarul şi de a-l tîrî prin noroi.Suflecîndu-şi voiniceşte mînecile, Traian Băsescu n-a şovăit a intra în bătălie în pofidafuncţiei sale care-i dicta poziţia de arbitru, afirmînd bunăoară despre Sorin Oprescu că„locuieşte în casă cu o stafie a trecutului şi asta îl face nici să nu se desprindă de IonIliescu”, adăugînd, generalizator, că „de regulă, cei mai răi sunt copiii stafiilor”, aluzie lacalitatea de general de Securitate a tatălui celui cu pricina. De aici puseul de revoltăconsumat pe micul ecran al doctorului cum că, din „laşitate”, este evitată confruntareadirectă cu vivacea d-sale persoană, dar, chiar dacă admitem că e vorba de două fiinţediferite, credem că nu e lipsit totuşi de semnificaţie un fascicul de lumină îndreptatasupra mediului în care s-a format şi a evoluat conştiinţa d-sale actualmente tulburătorînsufleţită de dragostea faţă de om, neaţipită o clipă de grija nevoiaşilor. Interesant e cădincolo de confruntarea Blaga - Oprescu, aşa cum s-a observat din capul locului, seprofilează una dintre Băsescu şi Iliescu. În culise, are loc impactul decisiv dintre cei doigrei care şi-au trimis pe scenă doar reprezentanţii. Prezidentul l-a atacat nu numai pedoctor, afirmînd că, pe de-o parte, acesta subscrie astăzi la valorile „pe care leîmpărtăşeşte Ion Iliescu şi, pe de altă parte, să crezi că eşti bun să fii primarul aceloracare au fost bătuţi pe 13-15 iunie, aici, în Bucureşti, asta înseamnă că nu ai respectpentru valorile bucureştenilor”. Iar aghiotantul primului om în stat, veşnic îmbujorat deeforturile obedienţei, Emil Boc, s-a grăbit să avertizeze: „dacă votezi Oprescu, voteziIliescu şi dacă votezi Iliescu, votezi coaliţia celor 322, semnalul fiind dat de Ion Iliescu,care a cerut izolarea PD-L”. E drept că a cerut Iliescu, cel „bolnav de putere”, după cuml-a încondeiat Vasile Blaga, „izolarea PD-L”, dar oare Băsescu, Boc şi compania suntchiar cei mai potriviţi pentru a face procesul fostului lider comunist? Recomandîndu-sepe neaşteptate ca partid „de dreapta”, cum am putea uita că PD-L provine din coastaPSD, care n-a fost decît organizaţia fostelor „cadre tinere” ale PCR şi ale „braţului săuînarmat”, Securitatea? De unde pînă unde atîta oţărîre antiideologică, atîta discernămîntetic? Parvenitismul combativ al PD-L e amuzant precum ţinuta unui cavaler cu armurăşi paloş de carton, care pretinde că face dreptate, pedepsindu-i cu străşnicie pe ceivinovaţi. Iar în privinţa chirurgului descins în politică, o fi acesta calul troian al lui IonIliescu, dar mai presus de toate e o copie a lui Băsescu, căruia se străduieşte a-i preluapopulismul zburlit, postura antisistem, promisiunile fanteziste montate pe o carismă deins de cartier. Nimic nu se pierde în materia politichiei noastre în curs, totul trece înconexiuni, tertipuri, înscenări, la obîrşia cărora nu putem a nu desluşi prea bine cunoscutemetehne totalitare. Orice s-ar zice, trecutul la care aderă, în mentalitate, comportamentşi nu o dată în date biografice, personajele pe care le-am amintit e departe de-a puteagira un viitor rezonabil obştii româneşti.

În concluzie: e încă întristător de puternică în masa noastră de alegători nos-talgia cîrmuirii ce a încetat formal în decembrie ‘89. Domnia celor două partide înruditeîn fond, deşi aparent măcinate de o cruntă rivalitate, PD-L şi PSD, provenite din trunchiulînroşit de sîngele jertfelor din decembrie şi din timpul mineriadelor al FSN, provenit larîndu-i din PCR, în virtutea unei inerţii care a dus practic la anularea PNŢCD, atît dejenant prin fermitatea sa anticomunistă, şi la diminuarea PNL, cu o existenţăpostdecembristă atît de agitată, e grăitoare ca un simptom al epocii ticăloşite. Celecîteva formaţiuni mici care le însoţesc au mai curînd un rol decorativ. Defel întîmplător,pe acest fundal ceţos, pretendenţii la puterea supremă înţeleg a-şi aroga o posturăautoritară, suprademocratică, un voluntarism de „cîrmaci” providenţiali. Indiferent depostamentul lor politic, cu excepţia perdantului Emil Constantinescu, încearcă a nescuti de grijile unei conştiinţe civice, exploatînd endemicul dispreţ al românilor faţă dejocul politic. Fie că s-au numit Iliescu sau Băsescu sau, aruncînd o privire în viitor,Oprescu, nu acceptă echipa decît ca o anexă a preţioasei lor figuri ori n-o acceptădeloc. Discursul lor e unul cu subtext grandilocvent-discreţionar. Primii doi au cultivatideea megapartidului de tip prezidenţial, tinzînd la perpetuarea poziţiei de conducereca o premisă obligatorie a înfăptuirii binelui comun. Mai abil, Sorin Oprescu a intuit căelectoratul nostru poate fi azi pus în valoare prin apetitul său pentru „independenţi”.Amestecul de compătimire pentru cei săraci şi de aroganţă, de utopie edilitară şi decinism pitoresc pe care-l oferă retorica sa are ca relativă noutate „despărţirea” de partid,o tactică antisistem. Ea prinde bine în momentul în care viaţa politică apare ameninţatăde saturaţie, în ciuda balansului între inovare şi conservatorism, cea dintîi de regulă

plăpîndă, neviabilă, cel de-al doilea consistent, operaţional, după cum probeazărevenirea în fruntea PSD a mastodonţilor Iliescu, Năstase, Mitrea. E indiscutabilo găselniţă. Nu contează dacă Oprescu a părăsit de adevăratelea partidul matcăori se află în cauză un truc al conducerii acestuia, cel de-a avansa doi candidaţi,în nădejdea ca prin diversificarea ofertei să recolteze un număr mai mare de voturi.Avînd oricum o forţă politică şi economică în spatele său, ori putînd-o construi lanevoie într-o manieră favorabilă, doctorul ne seduce cu o variantă de paternal-ism, de dictatură democratică, deci adusă la zi. Încă una! Vadim este expirat,Iliescu care a atins o anume vîrstă se mulţumeşte cu ipostaza de regizor, Băsescus-a urcat pe o culme în faţa căreia stă, în chip natural, prăpastia. Nu e nevoie de osuccesiune pe care Oprescu e gata să şi-o asume? Şmecheria sa, bonomă orisarcastică după împrejurări, trădează o ambiţie care nu se opreşte cu una-cu două.E puţin probabil să-i pese de Iliescu care l-a protejat, de PSD în care s-a format şide care s-a slujit. Asentimental, simulant, de un patetism improvizat pe care-lalternează cu umorul său grosier, nu dă impresia că ar ţine seama deîmpovărătoarele formule de continuitate, de gratitudine. Vrea cu orice preţ să-şiîntemeieze o mare carieră personală. Prin urmare nu Iliescu e primejdia principalăa lui Băsescu, ci Oprescu, a cărui următoare ţintă e negreşit fotoliul de preşedinteal României. Deocamdată pe masa de operaţie a doctorului se află Capitala.

GheorGheorGheorGheorGheorghe Grigurghe Grigurghe Grigurghe Grigurghe Grigurcucucucucu

P.S. Andrei Pleşu ne aduce la cunoştinţă o emuvantă însemnare a d--sale,din „1991, primăvara, Bucureşti”, în Dilema v Dilema v Dilema v Dilema v Dilema vecheecheecheecheeche, nr. 225/2008: „Mi se reproşeazăcă am rămas în Guvern. Dar am făcut-o tocmai pentru a nu fi confiscat debombăneală sterilă şi angelism. Într-un anumit sens, în ţările din est e mai impru-dent acum să fii la guvernare decît în opoziţie”. Desigur, desigur, într-un anumitsens. E mai imprudent să fii bogat decît sărac, atletic decît slăbănog, curajosdecît fricos ş.a.m.d. Imprudenţa e cea mai importantă dintre virtuţi, prudenţa fiind,după cum ne asigură Erasm, „cel mai mare dintre toate viciile”…

SecvSecvSecvSecvSecvenţeenţeenţeenţeenţe

VVVVVrrrrremuriemuriemuriemuriemuriintintintintinterererereresantesantesantesantesanteeeee

“Viitorul literaturii, literatura viitorului”, aceasta a fosttema supusă discuţiei la colocviul de două zile desfăşurat re-cent la Neptun, în cadrul Festivalului “Zile şi nopţi de literatură”.Mi-a fost teamă să nu eşueze în banalităţi, ceea ce nu s-aîntâmplat.

Aproape toţi participanţii la colocviu au vorbit desprerelaţia mereu în schimbare dintre literatură şi cuceririletehnologice, în era internetului, a televiziunii prin satelit şi atelefoniei celulare. Are literatura, au creaţiile artistice, în noilecondiţii, un viitor ? Cum va arăta el ?

Străbatem o epocă interesantă, a spus la Neptun poetulenglez George Szirtes, referindu-se la ce se întâmplă în sferacivilizaţiei tehnice şi în primul rând la faptul că viteza de atransmite mesaje, în orice punct de pe planetă, a crescut ameţitor.Cineva şi-a amintit că un compatriot ilustru al lui George Szirtes,Winston Churchill, vorbise şi el despre vremurile interesante pecare le apucase, el raportându-se însăla altceva decât la r e v o l u ţ i at e h n o l o g i c ă . Războaiele, marilecutremure sociale făcuseră din epoca sa una interesantă. Darnu şi una de invidiat. Churchill îşi deplângea contemporanii şipe el însuşi pentru că le-a fost dat să trăiască în cuprinsul ei. Arfi fost cu siguranţă mai fericiţi în vremuri neinteresante, banale,molcome.

Fapt este că asistăm în istorie, dacă este să purtămdiscuţia în acest teren, la o alternanţă de epoci interesante şineinteresante, primele fiind marcate de războaie, revoluţii, crizeinstituţionale şi extremism politic, iar celelalte de acalmie socială,previzibilitate şi anostitate. Secolul XIX, după un începutinteresant (războaiele napoleoniene, revoluţiile paşoptiste),sfârşeşte în platitudine şi lentoare, devenind neinteresant, chiardacă (sau tocmai de aceea) Ion Ghica al nostru îl numise “unsecol mare şi luminos între toate”. Secolul XX a fost desigurinteresant pe mai tot parcursul, zguduit de crize, de războaiecalde şi reci, de revoluţii şi contrarevoluţii.

Care este condiţia scriitorului în cele două feluri de epoci?Cele interesante îi procură desigur o bogată materie demnă de a fitrecută în cărţi. Dar îl şi aruncă în vâltoarea istoriei care deseori îlîneacă, îl anulează omeneşte şi literar, cum s-a văzut prea adesea înveacul de curând încheiat. In schimb epocile neinteresante, banale,terne îl lasă pe scriitor, tocmai pentru că sunt astfel, să-şi tragărăsuflarea şi, dacă are har, să scrie liniştit capodopere. Măcar oscurtă epocă neinteresantă ar fi de dorit să urmeze şi pentru românidar nu sunt semne de aşaceva. Vom trăi în continuare, din nefericire,vremuri interesante.

Gabriel Dimisianu Gabriel Dimisianu Gabriel Dimisianu Gabriel Dimisianu Gabriel Dimisianu

28