nicolae josan - blandiana - monografie istorică

BLANDIANA - MONOGRAFIE ISTORICĂ (I) Satul Blandiana în epoca veche - urme arheologice Satul Blandiana şi hotarul său au excepţional de bogate urme arheologice.

De aceea, el este foarte bine reprezentat în Repertoriul arheologic al judeţului Alba, realizat şi publicat de valoroşii arheologi albaiulieni Vasile Moga şi Horia Ciugudean, în 1995.

Cele mai vechi urme de viaţă, cel mai vechi nivel de locuire de pe vatra şi din hotarul satului poate fi atribuit fazei finale a neoliticului, adică sfârşitului culturii Tisa (mileniul III-II a. Chr.), complexului Tisa, lui aparţinându-i o vatră de foc şi fragmente ceramice, descoperite pe malul stâng al Mureşului, în locul numit “La Brod”. Fragmente ceramice descoperite întâmplător în diferite puncte ale acestui mal demonstrează şi prezenţa purtătorilor culturilor Coţofeni, Wiettenberg (epoca bronzului) şi Hallstatt C (prima vârstă a fierului). (Obiectele se păstrează la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia.)

La nord-est de partea de jos a satului, pe Vârful Pleşii, se afla o aşezare aparţinând culturii Coţofeni (tranziţie de la epoca neolitică la epoca bronzului), din perioada de sfârşit a mileniului III şi începutul mileniului II a. Chr.

Într-un loc neprecizat s-a descoperit un depozit de bronzuri (grupa Bâlvăneşti-Vinţ), datat în Halstatt C, constând din brăţări cu proeminenţe şi incizii, celturi şi trei fibule-ochelari. După Teglas, împreună cu aceste bronzuri s-ar fi găsit şi obiecte din fier, dălţi, vârfuri de lănci, o spadă, fragmentele unui cuţit. Probabil din acelaşi depozit face parte şi un vas se bronz provenind de la Blandiana (parte din obiecte se află la muzeele din Alba Iulia şi Deva). Depozitul figurează adeseori în literatura de specialitate, în mod greşit ca provenind de la Alba Iulia - Partoş.

Pe malul stâng al Mureşului, în marginea primei sale terase, în locul unde “depozitul” se apropie cel mai mult de Mureş, aproape de foarte puternicul izvor din zonă, au fost distruse mai multe morminte celtice (sec. III-II a. Chr.), prin anii 1970-1980. Atunci s-au putut recupera de acolo 9 vase întregi sau întregibile, între care unul cu torţi antropomorfe, o aplică şi fragmentele unei fibule de fier. Toate materialele celtice, care se datează în sec. III-II a. Chr., au ajuns şi se află acum la Muzeul din Alba Iulia.

Satul şi hotarul său au excepţionale vestigii dacice. Amintim mai întâi pe cele descoperite, tot prin anii 1970-1980, în punctul

“Lunca Fermei”, situat tot pe partea stângă a Mureşului unde, cu ocazia

Nicolae Josan 420

exploatării nisipului, au ieşit la iveală câteva piese dacice, între care o cană şi o căniţă bitronconică şi câteva fragmente dintr-un vas de provizii.

În anul 1979, în acelaşi punct numit “La Brod”, pe malul stâng al Mureşului, s-a descoperit întâmplător un mormânt dacic de incineraţie, din inventarul căruia s-au recuperat: un vârf de lance, o zăbală de tip tracic, deformată, un pumnal cu lama încovoiat, deci o “sica”, fragmentele din teacă, o cataramă fragmentară, toate din fier, şi un vas de lut lucrat cu mâna, cu 2 torţi, împreună cu oase umane calcinate. Mormântul este datat în sec. II a. Chr. (obiectele se păstrează la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia)1.

În vatra şi în hotarul satului s-au descoperit în mai multe rânduri morminte şi o serie de obiecte romane, ca de pildă în locul numit “La Izvoare”, de pe drumul spre gara Blandiana. Menţionăm între aceste descoperiri: o râşniţă de piatră, un vârf de suliţă, capitel, cui de bronz, ceramică, două opaiţe de lut, precum şi monede romane. Se menţionează, de asemenea, un cuptor pentru ceramică. Traseul drumului roman de pe valea Mureşului trecea prin localitate. Acest fapt este dovedit de faimoasa hartă militară romană cunoscută nouă printr-o copie medievală (sec. XIII), numită Tabula Peutingeriana, din care colegul Mihai Blăjan ne-a oferit, cu multă amabilitate, pentru această monografie, segmentul care menţiona şi cuprindea Blandiana, lângă marele oraş roman Apulum, reprodusă după planşa color, alăturată de Traian Simu pe lângă lucrarea sa Drumuri şi cetăţi romane în Banat (Lugoj, 1924, planşă color mărită2).

La sud-vest de partea mai de jos a satului, pe terasa din partea dreaptă a Mureşului, se află locul numit Ţeligrad. Aici au făcut cercetări, în 1888, G. Teglas, iar în 1948 Kurt Horedt, ocazii cu care s-au descoperit: a) fragmente ceramice din epoca Bronzului (cultura Wietenberg); b) urmele unei aşezări rurale din epoca romană, cu un început de viaţă urbană: substrucţii de edificii din piatră, cărămizi, ţigle, fragmente ceramice, sculpturi, o inscripţie votivă fragmentară, obiecte de bronz, morminte şi schelete. Aici poate fi localizată antica localitate Blandiana din Tabula Peutingeriana şi Geograful din Ravenna (IV, 7)3. Existenţa unui castru nu este dovedită (materiale în Muzeele din Alba Iulia şi Aiud); c) fragmente ceramice din epoca prefeudală, care explică probabil toponimia timpului (Ţeligrad = cetate stabilă, în limba slavă)4. Nu pot fi separate de denumirea acestui promontoriu, “Ţeligrad”, şi de influenţa slavă denumirile

1 Moga şi Ciugudean 1996, p. 60-61. 2 Mulţumim colegului Mihai Blăjan, pentru ajutorul preţios acordat, prin această secvenţă

din Tabula Peutingeriana, şi pentru bogatele informaţii şi bibliografia cu privire la această hartă militară romană.

3 Moga şi Ciugudean 1996, p. 62. 4 Moga şi Ciugudean 1996, p. 62.

Blandiana - monografie istorică (I) 421

unor locuri şi părţi din lunca satului: “Dobru”, “Baruga” şi cel al unor locuri-grădini de pe dealuri şi din zona unor pâraie, cu numele “Rodina”, etc.

Lângă locul “Ţeligrad”, spre vest, în punctul “În Vii”, prin săpăturile executate în 1961-1962 de Kurt Horedt şi Alexandru Popa, s-au descoperit: a) un mormânt scitic de incineraţie, cu locul de ardere alăturat, având un inventar bogat, compus din brăţări, vârfuri de lance şi săgeţi, un cuţit, un vas de lut; b) un cimitir datat în secolul X, cunoscut în literatura de specialitate sub numele de Blandiana B, din care s-au săpat 22 morminte de înhumaţie cu un inventar variat: brăţări, mărgele, cercei cu pandantiv în formă de ciorchine, inele, vârfuri de săgeţi, cuţite, un vas de lut etc., atribuite populaţiei româneşti (păstrate la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca)5.

Încheiem aici menţionarea numeroaselor vestigii arheologice de pe raza satului Blandiana, a căror deosebit de bogată prezenţă se poate explica mai ales prin condiţiile foarte favorabile de viaţă existente aici, mult influenţate de cursurile de apă ca Mureşul şi valea satului, de excepţionalele izvoare de apă potabilă, ca de pildă cele de “dincolo de Mureş”, unde se începe terasa “depozitului”, adică locul numit “la izvoare” şi cel lângă care au fost distruse mormintele celtice etc.

Aceleaşi condiţii favorabile de viaţă au favorizat existenţa umană, “habitatul” în această zonă şi în timpurile următoare.

Satul în conscripţiile, statisticile şi şematismele din sec. XVIII-XIX Pentru numărul şi calitatea locuitorilor, în total sau numai cel al preoţilor

şi învăţătorilor, am folosit mult cartea-document realizată de subsemnatul împreună cu Gheorghe Fleşer şi Ana Dumitran, intitulată Oameni şi fapte din trecutul judeţului Alba în memoria urmaşilor, publicată în anul 1996 în colecţia Bibliotheca Musei Apulensis. Meritul cel mare al acestei lucrări este acela de a fi strâns la un loc, într-o carte, informaţiile care, până acum, erau risipite în numeroase arhive şi biblioteci documentare, cărţi şi reviste, unele greu accesibile. Este vorba de statisticile, conscripţiile, şematismele oficiale sau ale bisericilor, care conţineau bogate informaţii privind populaţia tuturor localităţilor din judeţul Alba, din secolele XVIII-XIX.

Prima, în ordine cronologică, este conscripţia din 1733, realizată de episcopul blăjean Inochentie Micu Clain6, care este şi primul document păstrat care ne oferă informaţii despre satul numit până în 1920 Cârna sau Maros Karna, iar după această dată Blandiana.

Conform acesteia, satul Cârna, integral românesc, avea 48 familii şi 3 preoţi, din care 2 uniţi şi numai unul neunit, adică ortodox.

5 Moga şi Ciugudean 1996, p. 62 6 Vezi Togan 1898, p. 169-213.

Nicolae Josan 422

Mai multe informaţii ne oferă rapoartele protopopiatelor, pe baza cărora s-a întocmit Conscripţia din 17337. Cel care include şi satul Cârna ne arată că din cei trei preoţi, unul, unit, Petrus (adică Petru), cu 4 feciori, locuia pe o sesie colonicală, adică una obişnuită, iobăgească, avea 6 boi, 4 vaci, 4 oi, 4 porci, 2 stupi, adică stătea destul de bine din punctul de vedere al animalelor domestice, era recăsătorit, ca preot fusese confirmat de episcopul unit Patachi, ca iobag aparţinea de domeniul Vinţului al episcopiei romano-catolice de Alba Iulia.

Iosephus, adică Iosif, preot neunit, era sfinţit la Caransebeş, confirmat de episcopul Inochentie Micu, era şi el iobag al domeniului Vinţ şi era frate cu popa Petru, cu toate că cei doi erau preoţi de religii diferite.

Cel de-al treilea, menţionat în raportul protopopial din 1733 sub numele de Gore (adică Gheorghe), căsătorit, cu doi copii, deţinea 6 vaci şi un stup. Ca preot, fusese sfinţit la Bucureşti şi confirmat de Inochentie Micu. Avea casă parohială, iar din punct de vedere social era libertin, adică stătea mai sus cu o “treaptă” decât ceilalţi doi preoţi din sat.

După conscripţia din 1750 a lui Petru Pavel Aron, Cârna avea un total de 400 suflete, 1 biserică, 1 preot în funcţie, un ajutător la sacristie, iar în posesia bisericii era un teren intravilan reprezentând pământ arabil de 5 cubuli, mai erau 3 locuri de fânaţ sau fânaţ de 3 care8.

Aproape aceleaşi informaţii şi date le cuprind, pentru acelaşi sat, rapoartele protopopiatelor făcute cu prilejul aceleiaşi conscripţii. După acestea, Cârna avea o biserică, care avea în proprietate un teren intravilan, pământ arabil de 3 gălete în intravilan şi extravilan şi loc de 3 care de cucuruz9.

Dar cea mai completă statistică a populaţiei din acest secol, al XVIII-lea, era cea făcută de autorităţile de stat austriece în anii 1760-1762.

După informaţiile acesteia, satul Cârna avea 1 preot unit, 3 familii unite, 3 preoţi neuniţi şi 77 familii (patrum familiae) neunite. Biserica este a neuniţilor. Este casă parohială10.

În alt loc al aceleiaşi statistici se indică pentru satul Cârna: 2 preoţi uniţi, 11 familii unite, 2 preoţi neuniţi, 87 familii neunite, biserica aparţine uniţilor, ortodocşii vor să-şi construiască biserică, averea bisericească a satului era de 1 casă parohială, pământ arabil de 6 cubuli şi 2 fâneţe.

O altă conscripţie bisericească se făcea în 1766, la nivelul eparhiei neunite din Ardeal, cu sediul la Sibiu. Ea este publicată în revista Mitropolia Ardealului, nr. 7-9/1977, la paginile 509-551. Aici satul Cârna este trecut cu 230 locuitori, dintre care 102 bărbaţi şi 128 femei.

7 Hitchins şi Beju 1987, p. 75-90. 8 Bunea 1901, p. 245-290. 9 Răduţiu 1987-1988, p. 475-499. 10 După Ciobanu 1924-1925, p. 89 şi 92.


În anul următor, 1767, se făcea o evidenţă a preoţilor ortodocşi din aceeaşi eparhie. Găsim aici ca preot în Cârna pe unul numit Ioan Popovici11.

Ultima conscripţie pe care o cunoaştem, făcută de aceeaşi eparhie, este cea din 1805, intitulată de autorităţile bisericeşti şi de cel care a publicat-o, Eugen Gagyi de Etéd, Regulatio Diocesis Transilvanicae disunitae anno 1805, (Transilvania, an XLII, nr. 1, 2, 3/1911, p. 38-61, p. 108-141 şi 266-295). Conform acesteia, satul avea 85 de capi de familie, era aici o biserică, un preot, Ion Stoian, sfinţit la 1757 în Transilvania, probabil la Sibiu.

Locuitorii satului Blandiana (Cârna) participanţi la marile mişcări populare din 1784 şi 1848-1849 În vara anului 1784, când populaţia satelor din părţile Albei a fost

cuprinsă de mare fierbere şi agitaţie cu ocazia conscripţiei militare, o serie de persoane s-au remarcat ca “aţâţători” ai poporului la această acţiune, prin care ţăranii preferau a se face militari şi a primi arme, vrând să scape, astfel, de grelele obligaţii iobăgeşti la care erau supuşi până atunci.

La Acmar, corifeii au fost judele satului, Mihailă Bâja, precum şi Adam Goronea, Toma Goronea, Adam Grozavesc şi Nistor Moga. De asemenea, Bâlc Ilie şi Dragomir Ivan, la îndemnul cărora toţi, cu excepţia câtorva mai liniştiţi , au plecat la Alba Iulia şi s-au înscris soldaţi.

La Răcătău, primul aţâţător la tulburare a fost judele domnesc al baronului Györffi, Mihail Stănilă. Dar au consimţit şi judele satului şi juraţii, şi aşa au ademenit tot satul.

În Cârna, răspânditorii principali ai zvonului au fost Drăgoi Rotea, Ispas Oprea şi Lazăr Tănase. Şi cum locuitorii fac slujbe domneşti la Vinţ episcopului romano-catolic de la Alba Iulia, mulţi oameni venind de la Alba Iulia, de la conscriere, i-au ademenit şi pe ei. Spun însă, într-un glas, că ei au fost atât de uşor hotărâţi să se dea soldaţi pentru că ei sunt peste măsură sătui de slujbe domneşti şi întristaţi, mai ales că stăpânul lor pământesc vinurile stricate le aruncă pe satul lor, distribuindu-l pe case şi obligându-i să-l plătească scump. Speră ca intrând la miliţie, adică în armată, să fie scutiţi de slujbele domneşti.

În târgurile Vinţ şi Vurpăr şi în Sibişeni supuşii se împart în două: o parte sunt iobagii şi jelerii magnaţilor şi nobililor, cealaltă a episcopiei romano-catolice de la Alba Iulia, ca şi ţăranii din satul vecin, Cârna.

Un nobil din Vinţ, la sfârşitul lui octombrie 1784, puţin înainte de începerea răscoalei, fiind în Lunca Cârnii, a auzit de la Ion Ispas, iobag episcopal din Cârna: “voi vedea, curând, ce vor avea ungurii aici, noi curând vom măsura aceste pământuri cu stânjenul”. Nobilul Samuil Szotz a auzit de la mai mulţi ţărani români că nu numai că iau moşiile şi averile de la domni, dar

11 După Hitchins şi Beju 1977, p. 505-571, şi Hitchins şi Beju 1984, p. 541-568.

Nicolae Josan 424

îndeobşte alungă neamul unguresc din Ardeal în Ungaria. Pe fiul popii Chirilă l-a auzit spunând la 10 oameni: “S-a gătat cu voi, ungurii, căci e a noastră ţara, Vă alungăm de aici în Sciţia”12.

În satele de pe Mureş, mai sus de Deva şi Orăştie, primul val distrugător al răscoalei, din prima decadă a lui noiembrie 1784, s-a manifestat puternic, cele mai mari distrugeri având loc la Cioara, unde îşi avea sediul familia nobiliară Bartsai, la Vinţ şi la Vurpăr, averile “domneşti “ şi ale episcopiei fiind “atacate” şi afectate cu multă furie şi în alte localităţi de aici, din zonă.

În Acmar arseră crâşma lui Petru Barcsai (din Cioara), iar în Cârna aceeaşi soartă a avut crâşma proprietate a episcopiei romano-catolice din Alba Iulia.

Pe aceeaşi parte dreaptă a Mureşului, răsculaţii, trecând prin Sărăcsău, Acmar şi Cârna, s-au unit şi cu cei de la Inuri, apoi au trecut în Vurpăr, în continuare în Vinţ, aici rândurile lor îngroşându-se cu cei veniţi de la Cioara.

În cele două orăşele, până la 1784 foarte nobiliare, distrugerile au fost de mari proporţii.

După primii prădători, sosesc mereu la pradă alţii, şi din alte sate din apropiere: Cârna, Inuri, Răcătău, Balomir, Şibot, Lancrăm, Pianu de jos, Pianu de Sus, Săsciori, Loman, din oraşul Sebeş chiar (Uliţa Plopilor). Apar şi saşi din Pianu şi şvabi din suburbia Vinţului. În calitate de căpitan se erijă, la început, Ţintea, jelerul din Tărtăria al lui Iosif Barcsai.

Ţiganul Gheorghe din Vinţ, luând şi purtând pe cap peruca preotului, striga că de acum el e popa ungurilor.

Sosiră, prădară şi pustiiră, în toate părţile cu mare zgomot. Cei din Cârna şi Răcătău duseră şi pe apă o corabie, adică o plută, încărcată cu pradă.

Nimiciră cu furie mai ales actele domnilor privind moşiile şi iobagii, datoriile lor. Totuşi, la Vinţ avură loc doar două omoruri. În frunte se ridicaseră şi aici aceiaşi care se remarcaseră şi la Vurpăr, ca Solomon Ispas, Serafim Goanţă şi Drăgoi Rotea.

Lista generală a păgubiţilor este mare. În Vinţ, aceasta cuprinde 37, iar în Vurpăr 38, deci în total 75 de

persoane13. După cunoscuta împăciuire prin “armistiţiul” de la Tibru, din 11

noiembrie 1784, urmară şi altele, mai puţin cunoscute. Comandanţii unităţilor militare primiră ordine ca, oriunde vor întâlni vreo trupă de ţărani, să-i trateze cu blândeţe, să-i întrebe şi să le asculte plângerile, să-i asigure că revendicările lor vor fi satisfăcute şi astfel să-i înduplece să se întoarcă acasă, unde să aştepte în linişte sosirea răspunsului.

12 Prodan 1979, I, p. 222, 223, 246. 13 Prodan 1979, I, p. 349-352.


Un simulacru de împăciuire încearcă în acelaşi timp şi comisarul Mihail Brukenthal care, spre a fi mai aproape de aria răscoalei, îşi stabilise reşedinţa şi domiciliul la Sebeş. Încercarea acestuia se făcu prin vicecolonelul Ott, în satul Inuri, aparţinător, ca şi Cârna, de domeniul episcopiei catolice din Alba Iulia. După cum scrie la 13 noiembrie Mihail Brukenthal guvernatorului, a trimis în Inuri pe vicecolonelul Ott, împreună cu protopopul de Sebeş, Avram Moga. Pe săteni i-a găsit toţi pe un deal, parte înarmaţi cu puşti, gata de apărare.

După o lungă discuţie, aceştia au promis în cele din urmă să se liniştească, dar pentru apărare de ţăranii răsculaţi, de care se tem, vicecolonelul să le dea trei husari. Acesta a luat cu sine pe doi, dintre care unul s-a dovedit conducătorul celor din Inuri, asigurându-i că nu li se va întâmpla nimic rău. Interogaţi în Sebeş de el, comisarul Brukenthal a socotit să-i trimită acasă cu cei trei husari ceruţi, în schimbul cărora ei vor da trei săteni ostatici, între care unul chiar fiul conducătorului. Iar el, conducătorul, a promis să-i îndemne la linişte în zilele următoare şi pe cei din Pâclişa, Tăuţi, Găureni, Poiana (Ampoiului), Răcătău şi Cârna, care acum se află în plină răscoală. I s-a spus că, drept semn, trebuie să-şi predea toate puştile, care le vor fi plătite cu bani. El, comisarul, speră ca pe de o parte blândeţea, pe de altă parte apariţia trupelor imperiale vor duce la scopul dorit. Speră că şi episcopul Ghedeon Nichitici se va duce cu folos la răsculaţi. Ceea ce doreşte şi el, şi Dumnezeu ştie cât îi sângerează inima, când şi dintr-o parte şi din alta primeşte veşti triste.

O altă asemenea împăciuire, de mai mică importanţă ca armistiţiul de la Tibru, se făcu cam tot atunci la Sălciua, pe valea Arieşului14.

În raportul său către Consiliul de război, Comandamentul general al armatei, la 16 noiembrie 1784, prezintă stările, pe deplin liniştitoare. Aici se arată că, la îndemnurile de liniştire ale vicecolonelului Ott din Regimentul de Toscana, satele Inuri, o parte din Vurpăr, Pâclişa, Tăuţi, Găureni, Poiana (Ampoiului), Răcătău şi Cârna de la sine au promis să restituie prăzile, să predea pe cei care vor să mai aţâţe răscoala şi vor sta în linişte în satele şi în casele lor. Cum oamenii, acolo unde armata a procedat astfel, au ascultat şi fără a utiliza forţa, Comandamentul îşi consideră de datoria sa a proceda astfel şi pe viitor, pentru restabilirea liniştii pe cale paşnică.

În prima serie de ascultări a ţăranilor din comitatul Alba, arestaţi sub învinuirea de a fi participat la prădările de la Vurpăr şi Vinţ, Ariton Drăgan din Cârna se plânge de darea militară. Satul episcopal Cârna se plânge şi el de câmpurile şi pădurile luate, de vinul rău dat pentru crâşmărit, de naturalele multe, pe care a trebuit să le dea la porunca nobililor şi a comisarilor (290 mierţe de ovăz, 29 care de fân ş. a.), de consumaţiile şi stoarcerile executorilor, cerând să fie uşuraţi de asemenea sarcini, insuportabile. De datorii şi greutăţi

14 Prodan 1979, I, p. 496-497.

Nicolae Josan 426

asemănătoare se plâng şi locuitorii satului Inuri. Judele nobililor a prins pe popa Gherman din Pâclişa sub motiv că e complice la răscoală, care e şi preotul lor, astfel că biserica din Inuri de şapte săptămâni stă închisă, 8 copii au rămas nebotezaţi şi 4 oameni au murit fără mângâierea celor duhovniceşti. Pe preot l-a cerut deosebit şi satul Pâclişa.

Nu lipsesc nici aici duşmăniile români-unguri. Mai acut izbucniră la Vinţ. Am văzut, la Vurpăr şi Vinţ au fost loviţi cu violenţă nobili mari şi mici, ungurii în genere. Violentă e răzbunarea. Într-o plângere lungă, românii o dezvăluie copios. Se scuză, fireşte, că s-au alăturat şi între ei unii, dar înşelaţi de răsculaţi cu porunca împăratului şi ameninţaţi cu arderea casei, dacă nu se dau cu ei. Pretind că la venirea primilor răsculaţi chiar ei i-au zis judelui nobililor ca, cu puterile unite ale locuitorilor, să rezite, dar el a răspuns că pentru aceasta nu are nici o poruncă. Apoi a fugit. După ce un locuitor a trebuit să-i îndrume pe prădători la ductorul (conducătorul) oraşului, acesta a trebuit să le indice curţile nobiliare şi să-şi dea chiar carul propriu pentru căratul prăzilor.

Publicată apoi pacea, locuitorii s-au aşezat în linişte. Dar ungurii, neţinând seama de aceasta, i-au prins şi i-au dus la închisoare în Alba Iulia, unde mulţi au şi murit. Şi acum, aruncându-se asupra lor, ameninţă cu pustiirea pe români, nu încetează să-i persecute, îndată ce-l prind pe vreunul nu-l mai duc la Alba Iulia, ci la Galda, ca să nu afle Comisia (imperială), şi ei să-şi poată vărsa asupra lor toată furia.

Popa Simion şi cu doi ţărani din Cârna intervin chiar pentru Drăgoi Rotea, vecinul lor, cunoscut din prădarea Vinţului. Încă din tinereţe el a fost un om cinstit - afirmă ei. Că, în prostia lui, s-a asociat prădătorilor din Vinţ, pentru aceasta şi-a luat pe deplin pedeapsa, prin închisoarea de până acum. Dacă domnii unguri din Vinţ, care l-au arestat cu husarii din casa lui, îl mai pot dovedi, cu lucruri sau cu pagube făcute, el, după posibilităţi, îi va despăgubi. Comisarul să se îndure a-l elibera, cum a făcut cu alţii, şi ei îi vor fi recunoscători pe viaţă15.

În timp ce Comisia împărătească condusă de contele Jankovics cerceta şi judeca pe principalii conducători ai răscoalei, în frunte cu Horea şi Cloşca, instanţa judecătorească a comitatului Alba (Tabla comitatului) pronunţa nu mai puţin de 25 noi condamnări la moarte. Asupra câtorva, izvoarele folosite şi publicate nu ne arată clar dacă erau de loc din Vinţ, Vurpăr sau Cârna, oricum ei au acţionat la Vinţ şi Vurpăr, împreună cu ţăranii din Cârna. Iată-i pe cei în cauză, aşa cum îi prezintă actele “Tablei”:

Serafim Gonţa, din Vinţ, corăbier (nauta), adică plutaş pe Mureş, neunit, de 28 ani, judecat în 12 februarie 1785. Împreună cu unul Ionaş şi cu Solomon Ispas din Cârna, au fost “căpitani supremi” ai prădătorilor din Vurpăr şi Inuri,

15 Prodan 1979, II, p. 273-282.


umblau printre prădători cu chivare în cap, numite ungureşte “csako”, şi cu lănci. În ziua prădării, el era cu chivară neagră, cu puşcă, şi s-a declarat a fi căpitan. A ţinut pe unul, care purta în frunte crucea, 3 zile în casa sa. Să fie frânt cu roata, capul tăiat să-i fie înfipt în ţeapă, iar corpul pus pe roată.

În 14 februarie sunt judecaţi Ion Secăreanu, Ion Munteanu şi Drăgoi Rotea.

Ion Secărianu, din Vurpăr, neunit, de 42 de ani, iobag al lui Iosif Benkő. A fost primul care a năvălit asupra casei domnului său. El striga în gura mare: “Auziţi, oamenilor, pe ei, tăiaţi-i, omorâţi-i, prădaţi pe unguri, strângeţi-i, ca unul să nu mai rămână”, etc. Să fie frânt cu roata.

Ion Munteanu, din Vurpăr, neunit, de 40 de ani, iobag al lui Iosif Benkő. A năvălit asupra casei domnului său, apoi, împreună cu turma prădătorilor, a căzut asupra caselor preotului reformat, secretarul gubernial Andrei Veress şi ale altora. Şi a strigat, împreună cu alţii, ceea ce striga şi Ion Secăreanu. Să fie frânt cu roata, capul tăiat să i se înfigă în ţeapă, iar corpul pus pe roată.

Drăgoi Rotea, din Cârna, iobag episcopal, neunit, de vreo 46 ani. Şi el striga cu ceilalţi, aceleaşi vorbe. Ameninţa pe unguri. Împreună cu Oprea Ispas, mergeau cu sabia scoasă. A fost unul din căpitanii celor din Cârna la prăzile din Vurpăr şi Vinţ. Ca aţâţător al poporului la răscoală, tulburător al păcii publice, căpitan al prădătorilor, să fie tras pe roată.

Din cei condamnaţi la moarte, 20, inclusiv Drăgoi Rotea, au fugit din detenţia lor de la Alba Iulia.

O hotărâre împărătească a lui Iosif al II-lea, destul de severă şi greu de îndeplinit, cu serioase urmări, a fost mutarea, silită, a principalilor conducători locali ai ţăranilor răsculaţi în Banat. Argumentul pentru această măsură “dură” era acela că vinovaţii de mari prădări şi crime nu mai puteau sta împreună cu “victimele” lor.

Mutarea răsculaţilor “vinovaţi” s-a făcut în următoarele condiţii: În 17-19 februarie 1785, după raportul Comandamentului general către

Consiliul de război, au fost porniţi, sub escortă militară, 122 oameni. Administraţia civilă a luat asupra sa sarcina să se trimită pe urmă

familiile, avutul şi vitele, şi să le compenseze clădirile şi ustensilele economice rămase. A avertizat şi Comandamentul general slavon din Banat să aleagă pentru aceşti oameni locurile cele mai convenabile pentru aşezare, mai în fundul ţării, să poarte grijă ca îndată ce vor sosi să-şi primească adăpostul şi locul ce li s-a destinat, ca ei să aibă o ocupaţie şi să-şi poată câştiga existenţa, până ce li se vor trimite şi vor primi familiile şi vitele.

S-a stabilit ca majoritatea lor să fie mutaţi cu domiciliul pe teritoriul comitatului Caraş.

Porniţi în timp de iarnă, mulţi îşi lăsară familiile, copiii, vitele acasă. Sau îşi luară numai femeile cu ei. Unii şi-au luat tot ce au putut.

Nicolae Josan 428

După cum scria generalul Fabris comandantului militar din Alba Iulia, la 31 ianuarie 1786, Comandamentul general s-a înţeles cu comisarul general, Mihai Brukenthal, asupra modului şi a felului în care se va face transferarea.

Cei din comitatul Alba vor fi adunaţi la Alba Iulia. Vreo câţiva funcţionari ai comitatului vor primi ordin să cheme cu

blândeţe la Alba Iulia pe cei care urmează să fie transferaţi şi, împreună cu ei, pe juzi, pe preoţi şi pe câţiva locuitori credincioşi din satul lor, sub pretextul publicării unor porunci “mai înalte”, pe ziua de 10 februarie 1785. Acolo funcţionarii le vor publica această poruncă a împăratului. Ţăranii aceştia să-şi poată lua în curs de 3 zile tot ceea ce vor putea duce cu ei, din familia şi avutul lor, juzii şi juraţii fiind obligaţi ca în acest termen să le aducă toate acestea la Alba Iulia. Iar ei, până atunci, să fie ţinuţi sub paza armatei.

În 13 februarie 1785, apoi, cu însoţire militară, să plece spre Banat, cu ceea ce le-au adus juzii şi juraţii.

Pentru cei din comitatele Hunedoara şi Zarand, locurile de adunare vor fi Deva şi Brad.

Comisia imperială, cu data de 17 februarie, notifică comitatului Caraş şi îl îndeamnă pe comite ca acestor familii să li se dea pâine şi un mic ajutor alimentar, când ajung la locul destinat.

Din comitatul Alba fură porniţi mai ales conducătorii răsculaţilor, căpitanii, din Vurpăr, Cârna, din Câmpeni, Râu Mare, Bistra, Baia de Arieş, inclusiv Drăgoi Rotea, Ion Secăreanu şi Serafim Gonţia din Cârna şi din Vinţu de Jos, Ion Munteanu din Vurpăr şi alţii16.

Mai mulţi dintre aceştia fugiră de la locul unde au fost duşi, în Banat, încă din primul an.

Multe şi importante informaţii despre participarea locuitorilor din Cârna la răscoala din 1784 aflăm şi în prima mare monografie despre aceasta, realizată şi publicată de Nicolae Densuşianu în 1884, sub titlul Revoluţiunea lui Horia în Transilvania şi Ungaria17.

O dovadă puternică că satul Cârna a luat parte foarte activ la ridicarea revoluţionară populară din 1784 o constituie şi faptul că locuitorilor satului li s-a făcut “cinstea” de a-i vedea pe Horea şi Cloşca legaţi în lanţuri, într-un car, şi “plimbaţi”, spre îngrozirea iobagilor şi ca o probă că principalii lor căpitani erau prinşi şi arestaţi, deci revolta lor trebuie să înceteze definitiv. Satul se afla pe traseul ales de comisarul imperial Iankovics pentru “plimbarea” lui Horea şi Cloşca, care au fost întâi purtaţi pe traseul satelor dintre Alba Iulia şi Deva, pe partea stângă a Mureşului, apoi, la întoarcere, aceeaşi “cinste” li s-a făcut satelor

16 Prodan 1979, II, p. 520. 17 Densuşianu 1884, p. 232-233, 213-217, 218-222.


de pe partea dreaptă a Mureşului, adică Rapolt, Bobâlna, Folt, Geoagiu, Homorod, Băcăinţi, Sărăcsău, Acmar, Cârna, Vurpăr, Pâclişa18.

Din importantele surse şi documente pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea am vrut să vedem şi să cunoaştem informaţiile cuprinse în faimoasa conscripţie “czirakyană”, din anul 1819, foarte importantă pentru evidenţa şi situaţia socială din Transilvania din perioada finală a rânduielilor feudale în ţările române, inclusiv în Transilvania, mult întârziate.

Din păcate, datele acesteia, pentru comitatul Alba Inferioară, nu s-au păstrat. Ne-a spus aceasta, cu mult regret, cel mai mare specialist şi mai bun cunoscător de la noi din ţară în conscripţia czirakyană, care şi el vroia să cunoască şi să strângă date pentru oraşul său natal, Aiud, din acelaşi comitat, pentru un fel de monografie. Cunoscând bine fondurile arhivistice de la Alba Iulia, istoricul Ioan Ranca de la Târgu Mureş - căci despre el este vorba - m-a îndemnat să nu mai sper, inutil, că voi găsi datele conscripţiei din 1819, căci acestea pot fi înlocuite şi suplinite cu cele ale conscripţiilor pe anii militari din deceniile imediat anterioare lui 1848, adică întocmite pentru a cunoaşte situaţia în vederea recrutărilor anuale şi fixarea impozitelor “militare”, care pentru unele sate din judeţul Alba se păstrează în mare măsură.

Din fericire, satul Blandiana, fost Cârna, este foarte bine reprezentat din acest punct de vedere, la Direcţia Judeţeană Alba a Arhivelor Naţionale păstrându-se aceste conscripţii pentru anii 1818, 1820-1825, 1827-1846, adică pentru aproape toţi anii 1818-1846.

Analizând prima conscripţie, cea pe anul 1818, găsim pe prima pagină a acesteia scrişi sub titlul de considerates, adică juraţi, în frunte cu un Judex Pagi, următoarele nume:

1. Todea Petru Judex Pagi 2. Nicula Sav jurat 3. Barb Toma “ 4. Sas Ioan “ 5. Vasilie Stan “ 6. Nicula Irimie “ 7. Ispas Iuonuţ “ 8. Homorodean Zaharie “ Apoi, pe următoarele pagini, sunt trecute 32 nume de contribuentium,

dintre care 33 sunt Colonum, translatum Inquilini, adică iobagi, categoria Inquilini, următorii 29 sunt Nautarum, probabil plutaşi pe Mureş, 2 văduve ale acestora (viduae Nautarum) şi 2 ţigani, cu numele de Dirga.

Analizând atent filele conscripţiei pe anul 1830, aflăm 62 nume la categoria intitulată Nomina Colonum, reprezentând 59 unităţi familiare, iar ca

18 Prodan 1979, II, p. 448-450.

Nicolae Josan 430

avere, 3663/4 agrarium capacitatis cubuli, 2483/4 foeni carum, 485 vini urnae, iar la categoria numerus pecorum, adică număr de animale domestice, aflăm cifra 109, dintre care 62 porci şi 15 oi. Urmează menţionarea a 12 viduarum colonorum (văduve de coloni), apoi 11 nume de inquilinorum, adică jeleri, următoarea categorie de ţărani iobagi, pentru care socotelile sunt separate: 11 unităţi familiare, 483/4 agrarium capacitatis cubuli, 192/4 foeni carrum, 74 vini urnae, iar la categoria Numerus pecorum cifra 16, dintre care 11 porci. Erau 2 văduve de inquilini.

În filele conscripţiei pe annus militari 1840 aflăm un Extractus Sumarius, care pentru satul Cârna ne arrată: 67 colonorum, 4 viduam, 3 inquilinorum, 2 curialistarum.

Actul este semnat de Josephus Gal, comisar cu evidenţa conscripţiei, şi de Nicolaus Apathy, adjunctul acestuia.

Interesantă este problema numelor de persoane şi de familii care, împreună cu “mişcarea” în timp a acestora, inclusiv până astăzi, se poate foarte bine urmări la nivelul satului.

Din acest punct de vedere, numele de familie aveau prezenţa următoare, în sat, dintr-un total de 85, pe anul 1830. Le enumerăm pe cele mai frecvente, în ordinea prezenţei:

1. Bugnar - 8. 2. Gherbea - 7. 3. Ispas - 6. 4. Popa - 5. 5. Suciu, Răcătăian, Nicula, Muntean - 4. 6. Gavrilă, Popintze, Roşu, Rotea, Şutu - 3. 7. Zoba, Diac, Rusu, Stan, Bumbea, Drişman, Drăgan, Zeicu, Todea,

Bulbucan, Homorodean, Curpenar - 2. 8. În sfârşit, pe ultimul loc ca prezenţă numerică, cu câte una, se aflau

numele: Cioran, Stanca, Mara, Pâclişan, Ordean, Barbu, Simtion. Comparativ cu anul 1830, numele din sat s-au păstrat, în general, până

astăzi. Cam aceleaşi nume există, cu prioritate, ca Bugnar, Gherbea, Ispas, Popa, etc., dar unele au dispărut din sat, ca Popintze (nu putem preciza care era, în româneşte, adevăratul nume care să corespundă cu acesta, scris astfel la 1830), Drişman, Curpenar (acest nume mai există, astăzi, la Răcătău), Barbu, Simtion, Stanca.

În statistica greco-catolică din 1835, publicată în Şematismul Blajului pe anul 1835, apărut la Blaj în anul 1838, se arată că la acea dată parohia greco-catolică Cârna, apreciată drept “veche”, cu o biserică cu hramul Sfinţii Arhangheli, avea un număr de 81 credincioşi, iar ca preot pe Aaron Moldovan.

Statistica demografică din 1857 indica pentru satul Cârna 180 numere de case, 5 persoane de confesiune greco-catolică, 5 romano-catolici, 796 ortodocşi


şi 5 evrei, precum şi un total de 809 locuitori19. Ponderea atât de mare de ortodocşi se explică, probabil, şi prin “debaclul” suferit de biserica greco-catolică din localitate, prin 1855-1856, conform unui document păstrat la Arhivele Naţionale din Alba Iulia, fond Mitropolia română unită Blaj.

Marea zguduire socială populară din 1784 condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, după cum am constatat şi am arătat, a cuprins puternic pe locuitorii satului Cârna, există numeroase dovezi în acest sens pe care, după cum am arătat, le-au evidenţiat în importantele lor scrieri despre aceasta istoricii David Prodan şi Nicolae Densuşianu. Dar, despre evenimentele revoluţiei de la 1848-1849, dispunem de mai puţine informaţii concrete în legătură cu prezenţa locuitorilor satului la acestea. Există destule informaţii generale despre organizarea românilor în timpul revoluţiei. Prima lucrare pe această temă este cea realizată de Liviu Maior, cu titlul Aspecte ale administraţiei româneşti din anii 1848-1849 în Transilvania şi a fost publicată în revista de specialitate a Muzeului de istorie a Transilvaniei, Acta Musei Napocensis, IV, 1967, p. 563-565. Mai mult ne interesează studiul lui Gheorghe Anghel, Din activitatea prefectului Dionisie Popovici Marţian şi a legiunii române din Sebeş în anii revoluţiei din 1848-1849 din Transilvania (Apulum, XXV, 1989, p. 395-409), care prefect şi legiune a sa cuprindea şi stăpânea tocmai zona în care se afla şi satul Cârna, azi Blandiana. (Majoritatea documentelor utilizate pentru acest studiu se găsesc publicate de Silviu Dragomir, în Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-1849, 1944, vol. II.)

Oficial, Comitetul naţiunii române îl numeşte prefect pe Dionisie Popovici Marţian, prin adresa nr. 61 din 19/31 octombrie 1848.

Organizarea militară proiectată la începutul lunii octombrie de Comitetul naţiunii române cu scopul de a înfiinţa 18 legiuni româneşti nu a putut fi pusă în întregime în practică. În noiembrie se revine asupra numerotării legiunilor. Cea din Sebeş, condusă de Dionisie Popovici Marţian, va fi a treia şi nu a patra legiune, cum s-a proiectat la început. Chiar el îşi semnează scrisorile cu titlul de prefect al legiunii a III-a, începând din 1 noiembrie 1848.

Teritoriul care forma legiunea a III-a, cu sediul la Sebeş, se întindea în cele trei scaune săseşti, ale Sebeşului, Miercurei şi Orăştiei. Intrau o serie de sate româneşti, începând cu cele mari din scaunul Miercurei, ca Poiana Sibiului, Jina, apoi Câlnic, Cărpeniş, Răhău, etc. Intrau satele româneşti de pe valea Sebeşului, mai intrau o serie de sate ce ţineau administrativ de comitatele Albei Inferioare şi al Hunedoarei, aşa cum precizează ordinul C.N.R. din Sibiu, din 16 decembrie 1848. Din Alba Inferioară intrau în legiunea a III-a de Sebeş şi următoarele sate: Vinţu de Jos, Vurpăr, Inuri, Blandiana (pe atunci Cârna), Acmariu şi Cioara; din comitatul Hunedoarei şi scaunul Orăştiei: Balomir, Şibot, Vinerea, Vaidei,

19 Josan, Fleşer şi Dumitran 1996, p. 147.

Nicolae Josan 432

Binţinţi (azi Aurel Vlaicu), Gelmar, Băcăinţi, Sărăcsău. Astfel, legiunea era constituită din peste 60 de sate mari şi multe alte cătune ce se ţineau de ele şi din trei localităţi mai importante: Sebeş, Miercurea, Vinţu de Jos, în care se aflau foarte mulţi români20.

Din unele instrucţiuni date de C.N.R. prefectului Dionisiu Popovici Marţian, reiese că tot lui îi revenea misiunea de a organiza garda naţională şi în scaunul Orăştiei şi în satele româneşti din jur, având ca vicetribun aici pe Tămaş Moise. Din documentele păstrate rezultă că la Orăştie, cel puţin până în luna decembrie 1848, nu s-a putut organiza o gardă naţională românească. Aici s-au refugiat o parte din nobilii maghiari din satele din jur care, sub protecţia îngăduitoare a soldaţilor austrieci de origine maghiară din Orăştie, exercitau mari presiuni şi ameninţări asupra satelor româneşti din împrejurimi, pretându-se chiar la unele atacuri armate, soldate cu morţi şi răniţi de ambele părţi. Între acestea se pot aminti incidentele de la Geoagiu de Jos şi Băcăinţi. La 25 decembrie energicul şi valorosul tribun din Vinţu de Jos, Danciu Mihai, originar din satul Laz, îi scrie prefectului D. P. Marţian că românii din Băcăinţi, Gelmar şi Binţinţi nu pot să meargă la lagăr, deoarece ungurii din Orăştie s-au lăudat că nu vor lăsa locuitorii satelor româneşti “să mănânce Crăciunul în linişte”. Mai arată că între cătane “sunt mulţi maghiari care au jefuit la Băcăinţi casele oamenilor, luând bucatele, caii şi tot ce au găsit”.

Abia în ianuarie 1849 prefectul Hunedoarei, Nicolae Solomon, a reuşit să lichideze cuibul nobilimii maghiare din Orăştie şi să încorporeze satele din jur şi oraşul la prefectura sa, punând, se pare, tribun peste aceste localităţi pe Nicolae Damian din Geoagiul de Jos.

Nu intrau în prefectura Sebeşului satele grăniceşti, Cugirul şi o parte din Vinerea, ce ţineau direct de comandamentul militar imperial de la Sibiu.

Astfel, legiunea a III-a a fost organizată la început cu două tribunate, unul la Miercurea, având ca tribun pe Ilie Măcelariu. Acesta, după reorganizare, a rămas în funcţia sa, dar pentru celelalte tribunate îi întâlnim în părţile Răhăului, ca tribun, pe Cărpinişan Ioan, pe Valea Sebeşului, tot ca tribun, pe Dionisie Coste, iar al patrulea, în zona Vinţu de Jos-Băcăinţi, incluzând şi satul Cârna, pe harnicul tribun Danciu Mihai din Laz. La Sebeş se afla sediul prefecturii şi al legiunii, având ca viceprefect pe Pop Ioan din Sebeş.

În primele zile ale lui noiembrie 1848 prefectul Dionisie Popovici Marţian a lansat către subalterni o serie de instrucţiuni în legătură cu organizarea prefecturii, reproducând în general directivele adunării de la Blaj din septembrie 1848. Se precizează că tribunii aleşi sunt nu numai ai gărzii naţionale, ci şi ai poporului, fiind meniţi a rezolva nu numai problemele militare, ci şi cele politice

20 Anghel 1989, p. 396.


şi administrative peste care erau puşi. Acesta era de fapt un lucru esenţial pentru organizarea românească a satelor din Transilvania.

Ordinul cuprinde opt puncte şi se referă la organizarea militară a prefecturii:

1. Să fie înscrişi în garda naţională toţi locuitorii satelor de la 17 la 45 ani şi să se pună pentru 10 oameni un decurion şi pentru 10 decurii un centurion sau căpitan, care putea să conducă mai multe centurii (o centurie = 100 oameni).

2. Să se facă o evidenţă a armelor de foc în fiecare sat şi, dacă nu sunt cel puţin 10 bucăţi, să fie obligaţi cei bogaţi să le cumpere.

3. Să se organizeze în fiecare sat o decurie de călăreţi înarmaţi cu pistoale şi lănci.

4. Tribunul poporului să vegheze la treburile politice. 5. Din fiecare sat să se afle la sediul prefecturii din fiecare centurie câte 10

oameni pe săptămână pentru paza prefecturii. 6. Fiecare tribun să ţină un curier (ştafetar) şi să comunice ordinele şi

rapoartele către prefectură. 7. Să silească pe oameni să cumpere arme de foc. 8. Înscrierea oamenilor la oaste să se facă într-o zi în fiecare sat. În conformitate cu aceste instrucţiuni şi altele primite de la Comitetul

naţiunii române, legiunea a III-a a fost organizată în patru tribunate şi peste 16 căpitănii, din care se cunosc următoarele, din sate mai aproape de Cârna: Vinţu de Jos - căpitan Cernea Ioan, Vurpăr şi Inuri - căpitan Itu Petru, Băcăinţi - căpitan Nicolae Streţ, Lancrăm - căpitan Costea Ioan, Sibişeni - căpitan Laţc Onu. La Pian, ne informează Ion Piso, preotul şi cronicarul comunei, care ne-a lăsat un bogat material informativ, s-au împărţit oamenii pe căpitani. Căpitanul satului a fost Alexandru Bena, tatăl muzicianului Augustin Bena. În zona “Cîmpului Pâinii” era căpitan Nicolae Herlea din Vinerea, viitorul renumit memorandist, având în subordine decuriile Vinerea, Pişchinţi, Vaidei şi Balomir, iar la Şibot, Ignat Viorel, care ulterior a fost numit tribun21.

Din scrisorile unor comunităţi săteşti se poate deduce că atât decurionii sau căprarii, cât şi căpitanii, dar mai ales juzii şi juraţii, cu funcţiuni atât militare cât şi civile, au fost aleşi de obşte prin vot şi foarte puţini au fost numiţi de prefecţi, viceprefecţi şi tribuni, ceea ce a reprezentat o formă democratică de conducere a treburilor obşteşti. În acest sens stau mărturie câteva documente, între care raportul căpitanului Itu Petru din Vurpăr către prefectul legiunii, în care spune, la 21 noiembrie 1848, că s-au ales căprarii, dintre cei mai buni, iar căpitanul Ioan Cornea din Vinţu de Jos arată, la 4 decembrie 1848, că anumiţi oameni din sat nu mai vor să asculte de căpitanii pe care i-a ales obştea şi vor să pună alţii. De asemenea, locuitorii satului Gelmar se plâng prefectului că nişte

21 Anghel 1989, p. 398; Herlea 1898, p. 31.

Nicolae Josan 434

oameni din sat au pus pe popa căpitan, fără voia mulţimii: “noi ştim că avem căpitan la Binţinţi, la noi în sat nu sânt decât 50 de case. Astfel, poporul nu a vrut să accepte alţi conducători decât pe cei aleşi de el.

Problemele cele mai grele în organizarea legiunii au fost acelea legate de recrutarea şi înarmarea luptătorilor. Dacă majoritatea satelor se conformează destul de bine instrucţiunilor prefectului, în schimb cei din Balomir îi scriu prefectului că au primit instrucţiunile cu privire la recrutări, dar li se par nu prea lămurite. Spun că nu pot conscrie pe toţi oamenii dintre 17 şi 45 ani, deoarece protocolul botezaţilor la biserică nu există decât din 1813.

În privinţa recrutărilor, s-au întâmplat şi unele sustrageri. Un lucru ce pare a fi de mare importanţă este faptul că fiecare român când intra în garda naţională depunea un jurământ că va fi credincios naţiunii şi împăratului. Tribunul Danciu Mihai de la Vinţu de Jos scrie Comitetului naţiunii române să-l pedepsească aspru pe cetăţeanul Santei Mihai, care a fugit de la lagăr, călcându-şi jurământul. Comitetul îi ordonă la 7 noiembrie prefectului D. M. Popovici să pedepsească aspru pe cetăţeanul amintit, pentru călcare de jurământ.

O problemă deosebită cu care a fost confruntat prefectul şi tribunii prefecturii a III-a a fost înarmarea gărzii naţionale. În scrisoarea sa din 19/31 octombrie 1848, Comitetul naţiunii române îl sfătuieşte pe Marţian Popovici să se adreseze comandantului cetăţii Alba Iulia şi să ceară arme.

Cea mai mare parte a “glotaşilor” erau înarmaţi cu lănci şi furci şi cu alte unelte agricole, după posibilităţile fiecăruia şi puţini şi-au putut procura puşti şi pistoale. Tunuri nu au avut deloc.

Din documentele şi relatările contemporanilor reiese că, graţie vredniciei sale şi a populaţiei româneşti de la oraşe şi sate, din teritoriul afectat prefecturii şi legiunii a III-a de Sebeş, în scurt timp el reuşit să formeze o legiune cu un efectiv demn de laudă.

Chiar el scrie din Aiud, la 10 noiembrie 1848, lui August Treboniu Laurean, în timp ce se afla în marea campanie pentru dezarmarea gărzilor maghiare, pe direcţia Aiud, Turda, Cluj, că dispunea singur de 8805 oameni înarmaţi, pe când Iancu avea 4500, iar prefectul Hunedoarei, Nicolae Solomon, 3099 oameni înarmaţi.

Efectivul de luptători cu care prefectul D. Popovici Marţian s-a aflat la această primă chemare sub arme a naţiunii române, din toamna anului 1848, a fost cel mai mare. Faptul acesta a întrunit unanime aprecieri din partea Comitetului naţiunii române şi a comandanţilor trupelor imperiale.

Ceea ce a stârnit însă interesul tuturor a fost prezenţa în legiunea sa a unei unităţi de cavalerie, care a fost prima de acest gen în rândul legiunilor revoluţionare româneşti din Transilvania. El a utilizat, în campania din octombrie-noiembrie 1848 împotriva Aiudului şi a Turzii, circa 1000 de cavalerişti. Bunele rezultate obţinute au determinat Comitetul naţiunii române


să-i ceară prefectului să înfiinţeze o puternică unitate de cavalerie în prefectura sa, care s-a dovedit foarte utilă în acţiunile de atac şi de urmărire a duşmanului.

La 16 decembrie 1848 Comitetul îi cere aceasta, adică de a forma o gardă de călăreţi în care să intre oamenii din satele româneşti din scaunele săseşti ale Sebeşului, Miercurei şi Orăştiei, precum şi din unele sate ce aparţineau comitatelor Alba Inferioară şi Hunedoarei. “Se face cunoscut tuturor locuitorilor să-i dea ajutor prefectului D. Popovici Marţian să formeze o gardă de călăreţi şi nimeni să nu-l împiedece.“ Semnează Simion Bărnuţiu. În urma acestei dispoziţii, tânărul prefect a vizitat aproape toate satele din prefectură şi a dat ordin să se organizeze această gardă de cavalerie.

Până la începutul lunii februarie 1849 legiunea condusă de Dionisie Popovici Marţian o găsim organizată, cu sediul la Sebeş, gata să intervină la solicitarea şi la ordinul Comitetului naţional român. Înfrângerea imperialilor, care a fost culminantă, la 13 martie 1849, prin pierderea oraşului Sibiu în favoarea trupelor revoluţionare maghiare conduse de generalul Iosif Bem, a schimbat raportul de forţe din Transilvania.

Legiunile româneşti din zonele mai joase, de deal şi de câmpie, au fost nevoite să-şi caute sprijin în alte zone, din jurul unor cetăţi sau din părţile muntoase ale Apusenilor. Axente Sever şi-a stabilit cartierul în apropierea cetăţii Alba Iulia, iar D. Popovici Marţian cu legiunea a III-a de Sebeş a încercat să organizeze o apărare pe valea superioară a Sebeşului, fără prea mult succes. În cele din urmă, un număr apreciabil de luptători ai celor doi prefecţi s-a retras, împreună cu legiunea lui Axente Sever, spre Munţii Apuseni, luptând alături de forţele lui Avram Iancu, eroul legendar al românilor, al moţilor22.

Dacă nu avem nici o informaţie concretă despre satul Cârna şi oamenii săi în timpul evenimentelor revoluţionare din 1848-1849, avem însă câteva informaţii importante şi interesante despre cele petrecute în satele vecine şi în zona lor.

Multe asemenea informaţii datorăm tribunului Nicolae Herlea din Vinerea. Conform acestuia, în perioada februarie-martie 1849 forţele comandate de el au dat multe bătălii cu duşmanii, în zona Şibot-Vinţu de Jos, au dezarmat şi luat prizonieri 250 insurgenţi unguri, la Şibot, cu acest prilej, capturându-se două tunuri şi fiind eliberaţi doi preoţi români, aflaţi până atunci în captivitatea duşmanului. De asemenea, Herlea relatează despre ciocnirea pe care a avut-o în noaptea de 5/6 februarie 1849 la Poşta Şibotului, împreună cu grănicerii din Cugir, cu o companie din armata lui Bem. Cu această ocazie s-au luat 70 prizonieri unguri, pe care i-a ucis Vasile Florea din compania de grăniceri Cugir. Spre primăvară s-a retras cu o parte din luptătorii săi în muntele Văratec, de unde a acţionat până în vară contra trupelor lui Bem.

22 Anghel 1989, p. 405-406.

Nicolae Josan 436

Între alte fapte, de remarcat a fost şi ajutorul dat de N. Herlea trimisului lui Nicolae Bălcescu, Oprea Vlad din Sălişte, pe care l-a condus spre tabăra lui Avram Iancu, trecându-l Mureşul pe la Acmariu, cu ajutorul preotului George Bota. Devenit cunoscut în zonă, Herlea a fost urmărit de către autorităţile maghiare, acestea instituind pentru prinderea lui un premiu de 1000 florini.

La 20 noiembrie 1848 Antonie Pop din Balomir îi scrie prefectului că acmărenii s-au certat rău şi erau să se omoare între ei din cauza împărţirii unor bunuri luate de la curtea “baroniţii”, boiereasa locală. Aceasta s-a întâmplat în perioada de dezarmare a nobilimii maghiare, în octombrie-noiembrie 1848, când în întreaga zonă au fost atacate şi jefuite conacele.

O situaţie deosebit de grea au avut românii din satele Binţinţi, Gelmar, Băcăinţi şi alte sate de lângă Orăştie. Aceştia se adresează prefectului, arătând că “ungurii noştri, care au fugit la Orăştie, ne trimit cătanele, care ne fură de prin casele noastre tot ce pot lua cu mâinile. Vin cu dregătorii de la curţile domneşti şi ne duc bucatele, se îmbată şi terorizează satele”. Incidentul de la Geoagiu s-a datorat tot acestor nobili fugiţi de la Orăştie care, în înţelegere cu ofiţerii imperiali şi cătanele de origine maghiară, veneau în satele româneşti să-i prade pe ţărani şi să se răzbune pentru pagubele suferite în timpul revoluţiei.

La Gelmar, un nobil Kuntzt a cumpărat cu băutură anumiţi oameni din sate, care au vrut să-i schimbe pe juzii şi căpitanii aleşi de obşte. Nemeşii le-au promis plată dacă vor găsi la oameni lucrurile luate de la ei în timpul revoltei populare. Obştea satelor îl roagă pe prefect să-i apere. Acestea au fost cauzele care au dus şi la incidentul de la Băcăinţi, unde au fost ucişi 6 maghiari.

În urma acestor întâmplări, autorităţile de la Sibiu au ordonat, din cauza evenimentului de la Băcăinţi, o anchetă, condusă de comisarul imperial Halic şi de viceprefectul Ioachim Băcilă din Alba Iulia.

Auzind de prezenţa comisiei, oamenii din Băcăinţi, Valea Mare şi Răcătău au vrut să-i atace pe soldaţii care însoţeau comisia, considerându-se nevinovaţi pentru incidentul de la Băcăinţi. Numai la intervenţia energică a prefectului D. P. Marţian şi a viceprefectului Băcilă oamenii au putut fi liniştiţi. Ioachim Băcilă face, cu acest prilej, un raport către Comitetul naţiunii române, în care descrie situaţia grea a satelor româneşti din această zonă, care nu aveau ce mânca, decum să mai ţină pe deasupra şi pe soldaţii care însoţeau comisia de anchetă. Vinovat pentru uciderea ungurilor de la Băcăinţi a fost găsit popa din acest sat, deşi toţi sătenii au luat parte la atacul asupra curţii nobiliare de la Băcăinţi. Băcilă roagă comitetul să intervină pentru salvarea preotului, deoarece acesta nu e mai vinovat decât alţii.

Pentru rezolvarea problemelor ce frământau satele şi oamenii din această zonă, prefectul D. Popovici Marţian trimite acolo pe vigurosul tribun Danciu Mihai de la Vinţu de Jos. Acesta reuşeşte să stăvilească într-o mare măsură ameninţarea şi primejdiile şi să salveze o serie de bunuri nobiliare, între care


grâu la Băcăinţi şi Sărăcsău şi peste 500 de stânjeni de lemne pentru care cere aprobarea prefectului să le vândă, iar banii să-i dea Comitetului naţiunii române şi legiunii de Sebeş.

Prefectul a stăruit mereu ca oamenii să nu facă jafuri şi omoruri şi a pedepsit pe cei vinovaţi.

Din păcate, lipsa informaţiilor concrete din documentele păstrate nu ne oferă posibilitatea de a şti câţi oameni din Cârna s-au înrolat şi au fost luptători în Legiunea a III-a de Sebeş, condusă de Dionisie Popovici Marţian. Ar fi fost foarte interesant şi important pentru monografia istorică a satului Blandiana (fost Cârna) a şti care şi câţi dintre locuitorii satului au fost în această onorantă ipostază, care şi câţi vor fi fost printre “cavaleriştii” legiunii etc.

Cu toate aceste lipsuri, cunoscând situaţia din zonă, destule exemple din satele vecine, precum şi tradiţia “revoluţionară” a satului, mai ales de la 1784, considerăm că nici oamenii acestui sat nu puteau lipsi din rândul vrednicilor făptaşi ai revoluţiei de la 1848-1849, iar vrednicia acestora la 1848-1849 a fost aceeaşi cu a oamenilor din satele vecine.

Pentru anii de după 1850 avem câteva informaţii interesante în Şematismul pe 1900, mai ales pentru biserica şi parohia greco-catolică din sat.

Conform acestuia, de la 1825-1826 aici a funcţionat ca preot unit sau greco-catolic Aron Moldovan, iar de la 1850 la 1864 biserica unită a fost administrată prin Ilie Moga, parohul satului Şibot. De la 1864 la 1872 aceasta a fost administrată prin Ioan Cornea, parohul Vinţului de Jos, sub care s-a zidit biserica, în anul 1867. De la 1873 a fost administrată, iarăşi, interimar, prin Ion Cornea, iar din 1878 până la întocmirea Şematismului de la 1900 prin “actualul” paroh Ioan C. Şara. Sub acesta s-a reparat biserica “unită”, la anul 1888, iar în 1894 s-a ridicat casa parohială “unită”, de pământ, cu 3 încăperi. Venitul “congrual” era spre 1900 de 251,48 coroane23.

Legată tematic de aceeaşi parohie şi biserică unită din Cârna, mai putem aminti interesanta informaţie că, în 1855-1856, aceasta, conform unei adrese a protopopului unit de la Vinţu de Jos către forurile metropolitane de la Blaj, a suferit în acei ani un “debaclu”, adică un prăpăd, sau o prăbuşire; probabil după revoluţie aceasta a suferit o trecere masivă la ortodoxie. Din cauza acestui “debaclu”, protopopul propunea ca clopotele bisericii unite din Cârna să fie transferate la biserica unită din Bucerdea Vinoasă24.

Solidaritatea şi sprijinul românilor transilvăneni cu războiul pentru cucerirea independenţei de stat a României din 1877 are frumoase exemplificări în legătură cu satul Blandiana.

23 Şematism 1900, p. 138-139. 24 ANDJA., fond Mitropolia Română Blaj. Document “rătăcit”, în prezent de negăsit, dar

văzut sigur de subsemnatul, cu câţiva ani în urmă. Cu siguranţă, pe viitor, după o atentă căutare, va fi din nou găsit, iar cota sa va putea fi indicată cu exactitate.

Nicolae Josan 438

Aşa cum rezultă din presa românească a timpului şi după cum se arată într-un studiu al nostru publicat la centenarul marelui eveniment, Cârna se numără printre localităţile acestor meleaguri în care s-a iniţiat de către două persoane adunarea de bani în favoarea ostaşilor români răniţi. Acestea au fost Florica Medrea şi Florica Ispas, două tinere din două familii fruntaşe ale satului, care au adeverit cele scrise de Mihai Cirlea, concipist de avocat din Alba Iulia, în corespondenţa sa adresată la 30 mai 1877 Gazetei Transilvaniei şi în care se spunea: “Nu a putut suferi îndoială, că cauza ostaşului român e o cauză generală română. Victoria lui e a întregii naţiuni, fie aceea risipită în oricare parte a lumii. Sângele apă nu se face ...”. Cele două tinere femei au acţionat din “iniţiativă privată”, aflând că comitetele pentru strângerea ofrandelor au fost peste tot interzise şi desfiinţate de autorităţile maghiare, duşmănoase cauzei naţionale şi politico-militare româneşti. Suma adunată din satul Cârna a fost de 6,43 florini, iar aceşti bani au fost trimişi Crucii Roşii din Bucureşti. Informaţia despre nobilul fapt este preluată din Telegraful Român, nr. 103 din 29 decembrie 1877/10 ianuarie 1878. Rezultatul acesta este foarte modest, în comparaţie cu cel realizat în alte centre, ca Abrud, unde colectante ca Ana Gall şi Ana Filip au reuşit să strângă o sumă mult mai importantă, de câteva sute de florini. Dar frumuseţea şi nobleţea gestului era în principiu aceeaşi, chiar dacă rezultatul era diferit, în funcţie de puterea economică. Este o mândrie pentru orice fiu al acestui sat ca localitatea Cârna (azi Blandiana) să se numere printre cele care la 1877, când neamul românesc trecea prin grele împrejurări, şi-au făcut, cum au putut, datoria patriotică25.

Următorul mare moment istoric românesc, mişcarea memorandistă din 1892-1895, deşi nu are dovezi concludente privind participarea nemijlocită a oamenilor satului la aceasta, mai ales la principalele sale momente, este consemnat în însemnările biografice ale fruntaşului local Avram Grecu, care pentru anul 1892 scrie: “În anul acesta sau înfiinţat în Sibiu un “Memorand” pentru nedreptăţile de la cârmuirea maghiară, acesta prin mai mulţi români inteligenţi sub conducerea Dr. Ion Raţiu a vrut se-l şi aştearnă Majestăţii Sale Imperatului Francisc Iosif I. Pentru aceasta au fost împrocesuaţi la Curtea cu Juraţi din Cluju şi osândiţi, în 1894 la închisoare de statu şi laolaltă /la/ purtarea cheltuielilor de 3238 florini, şi publicarea judecăţii în 13 foi, aciasta au fost primită şi de Curie şi dânşii a trebuit să o sufere. [Pe aceeaşi pagină, este prezentă şi lista celor 14 fruntaşi memorandişti condamnaţi şi pedepsele dictate pentru fiecare.] După timpul de un an românii întemniţaţi pro memorand s-au eliberat earăşi la 1895”26.

25 Josan 1977, p. 431-448. 26 MNUAI, fond Documente, inv. nr, 6328.


Despre viaţa bisericească şi averea bisericească, mai ales a bisericii şi a parohiei ortodoxe Cârna 1, avem un frumos număr de documente în fondul Protopopiatul ortodox Alba Iulia, păstrat la Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia, ajuns aici în mod fortuit, la începutul anilor “socialismului” din ţara noastră, adică prin anii 1948-1950. Fondul (inv. 4238, 4239, 4300/1-77), constituit în întregime din documente din preajma lui 1900, a fost confiscat de “revoluţionarul” Dumitru Ciumbrudean din Alba Iulia de la sediul protopopiatului ortodox şi “dăruit” muzeului albaiulian.

În Inventarul despre averea imobilă şi mobilă a comunitatei parohiei Cârna la finea anului 1883 (Inv. Nr. 4300/1) sunt trecute:

“Biserica, sub nr. top. 370, zidită cu piatră şi acoperită cu şindilă, spaţiu peste 350 persoane. Mai are lipsă de reparatură. (Se va repara prin 1920-1921.)

Casa parohială, de piatră, acoperită cu şindilă, cu o singură încăpere, în valoare de 40 fl.

Suma valoarei realităţilor - 110 fl. Pământuri, după coala cadastrală, 29,90 iugăre. Grădini - 1,195 iugăre. Păşune - 1,343 iugăre Regalii - nu sunt. Avere în bani gata sau în obligaţiuni de stat şi private şi alte hârtii de

valoare 46,40 fl. Fundaţiuni Fondul vinului - din 1865 Date împrumut, spre a se Fondul de lumânări - din 1883 întoarce în toamna venitoare (din colecte benevole) îndoit.”27 Pentru credincioşi, mai complete, sunt datele statistice din Conspectul

parohiei gr. ort. Cârna pe anul 1893. Conform acestuia, parohia avea:

Nr. caselor - 177 Obligaţi la şcoală Umblă la şcoală Nr. familiilor - 186 44 băieţi 42 băieţi Nr. sufletelor - 767 30 fete 29 fete

din care - 375 bărb. Total 74 Total 71 - 398 fem.

S-au născut - 38 Câţi ştiu scrie şi ceti

din care - 20 copii bărbaţi 125 - 18 copile femei 91 suma 216

Au murit - 24 din care - 15 bărbaţi

27 MNUAI, fond Documente, inv. nr. 4301/1.

Nicolae Josan 440

- 9 femei De la oficiul parochial gr.ort. Cârna, la 13 ianuarie 1894.

Daniil Chirilă, paroch gr. ort.”28 Avem câteva acte care ne indică pe fruntaşii bisericii şi ai satului la

începutul veacului nostru. Într-o convocare la şedinţa consiliului bisericesc din 12 ianuarie 1910 se

arată cine erau atunci membri ordinari şi supleanţi ai consiliului, precum şi epitropii bisericii gr. ort. din Cârna. Iată-i pe aceştia:

Membri ordinari: Supleanţi: 1. Lazăr Tincu 1. Nicolau Ion Popa 2. Nicolae Rotea l. Gheorghe 2. Toma Goronea 3. Nicolae Ordean l. Pav. 3. Ioan Suciu l. Niculae 4. Nicolau Roşiu L. 4. Simeon Bugnariu 5. Ion Ispas N. C. 6. Ananie Gherbea senior. Epitropi 7. George Alămorian 1. D. Emiliu Maxim 8. Georgiu Rotea l. Avr. 2. Georgiu Nicula şi notariul Avram Grecu

Într-un act similar din perioada primului război mondial, o convocare la o şedinţă bisericească din august 1915, fruntaşii satului, adică membri consiliului bisericesc şi epitropii bisericii ortodoxe29, erau:

a). ordinari b) Suplenţi 1. Lazăr Tincu 1. Ion P. Nicula 2. Nicolau Ordean Petru 2. Nicolae Bugnariu 3. Nicolau Gl. Rotea 3. Nicodim Grecu 4. Nicolau Pav. Ordean 4. Ion Gherbea l. Sim. 5. Nicolau Roşiu l. Luca 5. Zachiu Todea Fiu 6. Ion Ispas N. C. 7. Nicolae Medrea c) Epitropi 8. Ananie Gherbea sen. 1. Georgiu Nicula 9. Georgiu Rotea l. Avram 2. Georgiu Deac sen. 10. Emiliu Macsim Avram Grecu, notariu

Despre participarea sătenilor din Cârna la marele eveniment politico-naţional din 1918, cunoscut îndeobşte sub numele de Marea Unire, care a culminat prin Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 şi istoricele sale hotărâri, ne-au rămas câteva importante documente şi informaţii, mai ales în fondul Consiliul Naţional Român Alba Iulia de la

28 MNUAI, fond Documente, inv. nr.4300/1. 29 ANDJA, fond Parochia ortodoxă Cârna, dosar acte 1908-1921.


Arhivele Naţionale din Alba Iulia. De aici aflăm că la Blandiana (Cârna) a funcţionat un destul de activ Consiliu naţional local.

În actul nr. 22 al C.N.R. Alba Iulia, consiliul din Cârna Mureşană solicită consiliului din Alba Iulia să-i aprovizioneze, cât mai repede posibil, cu alimente şi combustibil. În acest act se spune:

“Pe basa hotărârilor comitetului (sfatul) din Cârna Mureşană, ţinută în 24 november a.c. st. n. recerc pe st. comitet al sfatului naţional român din Alba Iulia a exopera pentru comuna noastră bucate şi anume:

200 măji metrice cucuruz 100 măji “ grâu mai departe, de urgenţă, avem lipsă de petroleu, cantitate cât se poate; Apoi zahăr, cu privire la morbul general ivit şi cafea, asemenea

proporţionată după putinţia. Cucuruzul şi grâul e de lipsă pe 1 Ianuar sau cel mai târziu pe 1 Februar

1919. Zahărul, cafea şi tabac după putinţia însa zaharul în prima linie. Comuna are 765 suflete.

Dat Cârna Mureşană la 25 Nov. 1918. Ioachim Alb Luca Mara notar Sigiliul primăriei preşedinte 191030 Cel mai complet act pentru satul Cârna din respectivul fond este cel cu nr.

131, un Protocol luat în şedinţa extraordinară a comitetului naţional din Cârna, în ziua de 29 december, 2 d. m. st. n. 1918.

Cu acest prilej, “substitutul şefului de gardă, aduce la cunoştinţa înaintea comitetului propunerea în causa gardiştilor, fiindcă gardiştii declară că nu mai servesc fără leafă”. Mai departe, în acelaşi protocol se arată:

“Fiindcă la rogarea înaintată la vicecomitele prin pretură pentru leafa gardiştilor până az nu am primit nici un raspuns, pentru aceia, ne rugăm de onoratul conziliu naţional român din Alba Iulia să ne mijlocească leafa pentru gardişti, sunt 10 gardişti, cari servesc din 8 november st. n. a. c., protocolul se ia în copie şi se trimite la C.N.R. din Alba Iulia.

Protocolul să încheie şi să subscrie. D. U. S.

Luca Mara preş. Avram Grecu m. p. Simion Ispas m. p. George Deac m. p. Nicolae Dragoste m. p. Nicolae Rotea m. p.

30 ANDJA, fond. C.N.R. Alba Iulia, inv. nr. 22/1918.

Nicolae Josan 442

Ispas Ion m. p. Niculae Ispas m. p. Ion Nicula m. p. + Avram Gherbea + Zafiu Todea prin Luca Mara Ion Pâclişan m. p. Sigiliul primăriei Luca Mara preş.31

La Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia se păstrează o listă din 1931

cu acei din Blandiana care au făcut parte din gărzile naţionale din 1918-1919, propuşi pentru decorare cu medalia Ferdinand I cu spade pe panglică. Lista, intitulată Borderou, cuprinde pe toţi cei 10 foşti gardişti, cu menţionarea gradului avut în Gardă. O reproducem:

1. Nicula Gh. Trufin, soldat. 6. Ispas F. Nicolae, caporal. 2. Stan D. Anania, soldat. 7. Ispas I. Gheorghe, caporal. 3. Rotea Gl. Nicolae, soldat. 8. Gherbea Filip, sergent. 4. Stan I, Ioan, caporal. 9. Suciu S. Nicolae Hubu, sergent. 5. Ispas Simion Sonu, caporal. 10. Mara S. Luca, preşed. Gardă. La 14 decembrie 1918, Consiliul naţional din Acmariu roagă C.N.R. din

Alba Iulia, într-o chestiune delicată a satului Acmariu, din care existau destule şi în Cârna, spunând: „Domeniul Glück din Vinţul de Jos are şi în comuna noastră pădure, circa 50 iug., 7 iug. pământ arător (amintim că la 1918 aproape întreaga luncă a satului Cârna aparţinea familiei Glück), 7 iug. vie şi o cârciumă şi după ce proprietara e refugiată la Vinţ, nimenea nu se mai interesează despre susnumitele realităţi, şi după ce unii oameni au început a jefui pădurea, întrebăm pre on. C.N.R.C., putem noi a le prelua, până la alte dispoziţiuni, în stăpânirea noastră şi pe cârciumariu putem a-l îndatora, ca dela anul nou, începând, să plătească arenda comunei noastre, sau să alegem pe un altul în locul lui, deoarece opinia publică e foarte agitată contra lui?

Ce avem de făcut mai departe cu viile şi pământul arător a susnumitului domeniu? Nu cumva putem căpăta şi nişte arme pe seama jitarilor, deoarece s-au înmulţit fără seamăn sălbătăciunile?”32.

La 14 decembrie 1918, administratorul episcopiei romano-catolice din Alba Iulia se adresează C.N.R. din Alba Iulia, rugându-l să ia măsuri pentru oprirea devastărilor din pădurile episcopiei, de pe raza comunelor Cârna şi Inuri (Bornemezo). Aceeaşi administraţie se plânge consiliului naţional român din Alba Iulia că populaţia din o serie de comune şi sate (Pâclişa, Daia, Oarda,

31 ANDJA, fond C.N.R. Alba Iulia. 32 ANDJA, fond C.N.R. Alba Iulia, nr. 89/1918.


Drâmbar, Totoi, Ighiu, Şard, Tăuţi, Meteş, Galda, Geomal, Rimetea, etc.) le devastează pădurile, cere a se pune capăt devastărilor. Ambele acte sunt semnate de administratorul Végh Kálman şi de funcţionarul Mátyás33.

În legătură cu meritele naţional-patriotice ale unor oameni din Cârna şi prezenţa lor la pregătirea şi înfăptuirea Marii Uniri din 1918, nu putem să nu amintim foarte merituoasa familie Grecu, care pornea la drum cu mare vrednicie, începând cu valorosul bărbat Avram Grecu, născut aici la 21 decembrie 1856. Acesta s-a căsătorit în 1880 cu Marişca Dreghiciu din Oarda de Jos.

Cei doi au avut 7 copii, începând cu cel mai mare, Maximilian, născut în anul căsătoriei, 1880, şi devenit notar comunal la Răhău. Al doilea, Eufrosina, născută la 12 octombrie 1882, prin căsătoria cu Henţia Vasilie, preot ortodox la Ruda, apoi la Sărăcsău, va genera o foarte vrednică familie de dascăli pentru sat, care au slujit aici cu mari merite, timp de mai multe decenii.

Cel mai merituos dintre copiii acestora va fi Nistor, născut la 31 martie 1895, devenit notar comunal al satului natal, în care calitate a fost iniţiatorul şi autorul (sau măcar părtaşul) unor acţiuni foarte importante pentru satul său. A luat parte la primul război mondial, în calitate de pilot al armatei austro-ungare, iar în 1919 la continuarea acestuia, prin campania împotriva Ungariei bolşevice. Pentru faptele sale deosebite în timpul războiului a primit 10 decoraţii austro-ungare, iar pentru cele din 1918-1919, în slujba cauzei naţional-patriotice româneşti, următoarele decoraţii: Steaua României, Crucea de aur a virtuţii aeronautice, Crucea comemorativă, Medalia Peleş şi Centenarul Carol I. Toate aceste medalii şi decoraţii sunt trecute într-o listă întocmită şi semnată de el, numită Tablou despre decoraţiile primite în Războiul Mondial.

Într-un caiet cu coperte tari, început de Avram Grecu, se afă şi Memoriile lui Nistor Grecu, în legătură cu care remarcăm mai întâi scrisul frumos şi ordonat al autorului, apoi conţinutul destul de interesant al acestor memorii.

Încă înainte de a deveni titularul postului de notar comunal, în anii de entuziasm de după Marea Unire, a dorit schimbarea numelui “urât” al satului, Cârna, cu unul “frumos”, roman, inspirat de faptul că celebra hartă militară romană, Tabula Peutingeriana, cunoscută în zilele noastre după o copie medievală din secolul XIII, includea cam pe locul unde se afla satul o localitate cu numele de Blandiana.

În Dicţionarul localităţilor şi populaţiei acestora, publicat de Silvestru Moldovan şi Nicolae Togan în două ediţii, în 1909 şi 1919, conţinând informaţii şi date după statistica oficială, de stat, de la 1900, satul este trecut Karna şi se arăta că acesta avea 926 locuitori şi două parohii, una ortodoxă, aparţinătoare de Sibiu, şi alta greco-catolică sau unită, aparţinătoare de Blaj

33 AN DJA, fond C.N.R. Alba Iulia 1918/1919, nr. 161.

Nicolae Josan 444

În următorii 10 ani populaţia satului a scăzut la 901 locuitori, pentru ca până în 1920 aceasta să crească din nou, la 925 locuitori, dintre care 919 erau români şi 6 evrei. Aceste informaţii şi date sânt prezente în Dicţionarul lui C. Martinovici şi N. Istrati, publicat la Cluj în 1921. Aici, pentru prima dată, satul este trecut cu numele de Blandiana, în paranteză Maros Karna, ceea ce înseamnă că numele de Blandiana a fost introdus în perioada 1919-1920, deci între cele două lucrări. Datorită acestei constatări, am fost încredinţat că schimbarea de nume a satului34, odată cu schimbarea celorlalte nume “urâte” de localităţi româneşti din Transilvania, după Marea Unire din 1918, va fi menţionată în Gazeta Oficială a Consiliului Dirigent. Dar, în pofida faptului că am cercetat întreaga colecţie a acesteia pe anii 1919-1920 de la Arhivele Naţionale din Alba Iulia35, unde se menţionau toate legile, decretele, hotărârile şi anunţurile cât de cât importante din acei ani, nu am găsit nimic care să pomenească de respectiva schimbare de nume.

Aceasta înseamnă că respectiva schimbare s-a produs fără prea multă popularizare, mai “pe tăcute”.

Eu cred că respectiva schimbare de nume i-a fost sugerată lui Nistor Grecu de un valoros cărturar al timpului, care avea cunoştinţă de Tabula Peutingeriana, şi care a considerat că se putea da unui sat de pe lângă Alba Iulia (anticul APULUM) numele de Blandiana, mai ales aceluia care corespundea ca poziţie geografică acestei antice localităţi. Or, s-a considerat că acest sat era Cârna, până atunci cu un nume destul de neatrăgător şi astfel s-a atribuit acestui sat frumosul nume Blandiana, după părerea mea unul din cele mai frumoase nume de localitate din Transilvania. Aceasta a adus satului meu, indirect, Marea Unire din 1918.

Fiindcă vorbim acum de meritele patriotice ale lui Nistor Grecu, amintim că în răspunsul conducerii satului la ancheta şi întrebarea societăţii “Astra” din 1921: “La adunarea mare de la Alba Iulia, ţinută la 1 Decembrie 1918, câţi locuitori din comună au participat, la a cui îndemnare şi sub a cui conducere?”, se spunea: “55 locuitori, la îndemnul şi sub conducerea gărzii naţionale locale, în frunte cu Nistor Grecu şi Luca Mara”36.

Cred că merită a fi precizat că prin 1921-22 Nistor Grecu şi familia sa avea mare influenţă asupra autorităţii săteşti, asumându-şi mari merite în legătură cu Marea Unire din 1918, de aceea se “aşează” mereu înaintea lui Luca Mara.

Deci, cu toate că în documentele fondului C.N.R. Alba Iulia, când este vorba despre garda naţională din Cârna se menţionează pentru funcţia de preşedinte al acesteia numai numele lui Luca Mara, care este trecut cu această

34 Josan, Fleşer şi Dumitran 1996, p. 191-199. 35 Aici există o colecţie completă a acestui Monitor Oficial al Consiliului Dirigent. 36 Pascu şi Josan 1989, p. 496.


funcţie şi în brevetul de decorare cu medalia Ferdinand I cu spade pe panglică, datat în iulie 1940, Nistor Grecu îşi atribuie lui marele merit de a fi fost principalul conducător al gărzii şi al celor plecaţi la Alba Iulia la marele eveniment.

NICOLAE JOSAN

Blandiana - monographie historique (I)

(Résumé) Cette ouvrage représente une courte, mais complète mise en revue des moments et aspects

principaux de l’archéologie et d’histoire du village Blandiana, très riches. D’abord, on relevé, par text et images, que histoire ancienne du village, c’est une

d’exception, fait illustrée par le grand nombres des vestiges archéologiques découverte ici, leur majorités aujourd’hui dans le Musée National de l’Union d’Alba Iulia. Un grand nombres des conscriptions, statistiques et schématismes, utilisé dans cette ouvrage ne montre l’évolution du population du villages, dans les dernières deux siècles.

Des nombreuses probes atteste la participation d’exception des habitants du village Karna (ancienne nome du village) au grande mouvement populaire de 1784, conduite de Horea, Cloşca et Crişan. Les autres sur les évènements locales de 1848-1849, 1877, 1892-1894 et 1918.

En final, l’auteur explique scientifique l’origine et provenience véridique de l’actuel nom du village et demitise les histoires trop fantastiques du village.

La liste des illustrations

1. Pièces daciques decouvertes à Blandiana. 2. Vase céltique avec des torts antropomorphes de Blandiana. 3. Fragment du mape militaire romaine Tabula Peutingeriana, avec la localitée Blandiana. 4. Le citoyen d’elite du village, Avram Grecu (1856-1923). 5. L’oficier d’aviation Nistor Grecu. 6. La diplôme de membre ordinaire de l’ ”Astra”, pour Avram Grecu, propriétaire de Cârna, 1884. 7. La famille Grecu. Extrait familielle. 8. La liste des décorations pendant le première guerre mondial, reçues de l’aviateur Nistor Grecu. 9. Les mémoires de Nistor Grecu (pag. nr. 1.) 10. La liste officielle des membres de la Garde Nationale de Blandiana.

Abrevieri bibliografice ANDJA - Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Alba. Anghel 1989 - Gheorghe Anghel, “Din activitatea prefectului Dionisie Pop Marţian şi a

Legiunii române din Sebeş În anii revoluţiei din 1848-1849 din Transilvania”, în Apulum, XXV, 1989.

Bunea 1901 - Augustin Bunea, “Statistica românilor din Transilvania în anul 1750, făcută de vicarul episcopesc P. P. Aron”, în Transilvania, an XXX, 1901, nr. 9.

Ciobanu 1924-1925

- Virgil Ciobanu, “Statistica românilor din Ardeal, făcută de administraţia austriacă la anul 1760-1762”, în AIIN, III (1924-1925), Cluj, 1926.

Densuşianu 1984 - Nicolae Densuşianu, Revoluţiunea lui Horia în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1984.

Nicolae Josan 446

Herlea 1898 - N. Herlea, Memorii, în Revista Orăştiei, nr.8, 1898. Hitchins şi Beju 1977

- Keith Hitchins, Ioan M. Beju, “Statistica românilor ortodocşi din Transilvania din anul 1766”, în MA, an XXII, 1977, nr. 7-9.

Hitchins şi Beju 1984

- Keith Hitchins, Ioan M. Beju, “Conscripţia clerului ortodox transilvan din 1767” în MA, an XXIX, 1984, nr. 7-8.

Hitchins şi Beju 1987

- Keith Hitchins, Ioan N. Beju, “Conscripţia comitatensă a clerului român din Alba de Jos, anul 1733”, în MA, an XXXII, 1987, nr. 4.

Josan 1977 - Nicolae Josan, “Contribuţii privind solidaritatea românilor din judeţul Alba cu lupta pentru cucerirea independenţei de stat a României (1877-1878)”, în Apulum, XV, 1977.

Josan, Fleşer şi Dumitran 1996

- Oameni şi fapte din trecutul judeţului Alba în memoria urmaşilor, în seria Bibliotheca Musei Apulensis, III, Alba Iulia, 1996.

MNUAI - Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia. Moga şi Ciugudean 1995

- Vasile Moga, Horia Ciugudean, Repertoriul arheologic al judeţului Alba, în seria Bibliotheca Musei Apulensis, II, Alba Iulia, 1995.

Pascu şi Josan 1989

- Ştefan Pascu, Nicolae Josan, “Mărturii inedite privind participarea maselor la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918”, în Apulum, XXV, 1989.

Prodan 1979, I-II - David Prodan, Răscoala lui Horea, vol. I-II, Bucureşti, 1979. Răduţiu 1987-1988

- Aurel Răduţiu, Conscripţia lui Petru Pavel Aron din 1750. Date noi, în AIIA, 1987-1988.

Şematism 1900 - Şematismul Veneratului Cler al Archidiecesei Metropolitane greco-catolice române de Alba-Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900 de la Sânta Unire 200, Blaş, 1900.

Togan 1898 - Nicolau Togan, “Statistica românilor din Transilvania în 1733”, în Transilvania, XXIX, 1898, nr. 1.

Fig. 1 - Piese dacice descoperite la Blandiana


Fig. 2 – Vas celtic cu toarte antropomorfe

Fig. 3 – Fragment din Tabula Peutingeriana, cu localitatea Blandiana

Nicolae Josan 448

Fig. 4 – Fruntaşul Avram Grecu (1856-1923) Fig. 5 – Ofiţerul de aviaţie Nistor Grecu

Fig. 6 –Diploma de membru ordinar al „Astrei” pentru Avram Grecu, 1884


Fig. 7 – Familia Grecu, Extras familiar

Nicolae Josan 450

Fig. 8 – Lista decoraţiilor primite de aviatorul Nistor Grecu în primul război mondial


Fig. 9 – Memoriile lui Nistor Grecu

Nicolae Josan 452

Fig. 10 – Lista oficială a membrilor Gărzii Naţionale din Blandiana

nicolae josan - blandiana - monografie istorică

Documents