dr. roman i

7/21/2019 Dr. roman I

http://slidepdf.com/reader/full/dr-roman-i 1/115

DR.ELENAPARASCHIV

DREPT PRIVAT ROMAN

CAIET DE SEMINAR

7/21/2019 Dr. roman I


Drept privat roman_caiet de seminar SPIRU HARET.doc – Caiet de seminar

2

CAPITOLUL I

OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA

DREPTULUI PRIVAT ROMAN

§1.ObiectulDreptuluiprivatroman

Dreptulromancuprinde totalitatea normelor de conduit ă instituite sau sanc ţ ionate de statul

roman şi constituite într-un sistem extrem de vast şi complex format din numeroase

ramuri şi institu ţ ii juridice1.

Aceste ramuri şi instituţii juridice au cunoscut un proces continuu de transformare

şi intercondiţionare, în cadrul unei evoluţii care se încadrează între epoca de formare

a oraşului Roma (754 î.e.n.) şi moartea împăratului Justinian (565 e.n.).

Iniţial romanii, ca şi egiptenii, babilonienii şi indienii, nu f ăceau o distincţie clară

între normele juridice, religioase şi cele morale. Spre deosebire de celelalte popoare

însă, romanii au reuşit să depăşească aceste confuzii, dovadă că încă din epoca veche

normele juridice au fost denumite cu termenul de JUS iar cele religioase cu cel de

PAS. Ulterior ideile şi instituţiile juridice au dobândit o puternică identitate

delimitându-se tot mai clar de alte idei şi instituţii. Ele au ocupat la un moment dat

chiar locul central al ideologiei romane, punându-şi o puternică amprentă asupra

întregii gândiri şi practici sociale.

Tezaurul gândirii juridice romane este alcătuit din concepte cu sens riguros, exact,

şi î şi află locul în legile adoptate de poporul roman, în edictele magistraţilor, în

jurisprudenţă, în senatus-consulte şi în constituţiile imperiale. Încă din secolul al VII-lea î.e.n., acest tezaur al gândirii juridice a fost supus unor cercetări aprofundate

pentru reconstituirea gândirii şi practicii juridice romane, care a avut o influenţă

deosebită asupra dezvoltării ulterioare a sistemului de drept din mai multe ţări şi

1 E. Molcu ţ , D. Oancea, Drept roman, Editura “Naturismul”, Bucureşti, 1991, p. 1.

7/21/2019 Dr. roman I



3

asupra întregii gândiri juridice2.

Prezentul Caiet de seminar nu se ocupă de întreaga materie a dreptului roman, ci

se va limita la dreptul privat roman, domeniul în care romanii au dat dovadă de o

gândire riguroasă în ceea ce priveşte sistematizarea materiei, formularea de principii

generale, abstractizarea etc.Romanii au cercetat distinct dreptul privat faţă de dreptul public.

Dreptul privat cuprindea normele juridice care apărau interesele indivizilor în

opoziţie cu dreptul public care apăra interesele statului.

Normele de drept public reglementează relaţiile dintre stat şi cetăţeni în vreme ce

dreptul privat reglementează relaţiile dintre particulari, aflaţi pe poziţii de egalitate

juridică. Astfel, dreptul privat reglementează relaţiile privitoare la condiţia juridică a

persoanei, relaţiile personale-patrimoniale şi activitatea de soluţionare a litigiilor

dintre persoane.

Caietul de seminar va cuprinde trei părţi:

1. Izvoarele dreptului privat roman;

2. Procedura civilă romană;

3. Dreptul civil roman, care este format din patru subdiviziuni:

a) persoane;

b) bunuri;

c) succesiuni;

d) obligaţii.

§2.ImportanţaDreptuluiprivatroman

Dreptul roman nu a rămas un simplu document arheologic ca alte legislaţii din

antichitate ci a depăşit, sub aspectul formei, limitele societăţii care l-a creat,

exercitând o influenţă hotărâtoare asupra dreptului de mai târziu3.

Juriştii din epoca modernă au împrumutat din dreptul roman numeroase

construcţii şi categorii juridice precum şi o serie de instituţii şi principii generale pe

2 I.C. C ătuneanu, Curs elementar de drept roman, ediţia III, Editura „Cartea. Românească”, Cluj-Bucureşti, 1927, p. 8.3 V.V. Popa, Drept privat roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 2.

7/21/2019 Dr. roman I



4

care le-au pus la baza dreptului privat de mai târziu.

Studiul dreptului privat roman reprezintă un vast câmp de verificare a tezelor cu

privire la geneza şi evoluţia generală a dreptului. Astfel, se constată că fenomenul

juridic nu poate fi cercetat în afara cadrului social în care funcţionează. Datele variate

şi complexe pe care le implică elaborarea normelor şi instituţiilor de drept, confirmă tezele privitoare la originea şi rolul social al dreptului, la raportul dintre forma şi

conţinutul său social-economic, la intercondiţionarea planurilor pe care le manifestă

acest raport4.

§3.Universalitateaterminologiei juridice

Pentru prima dată în istoria omenirii romanii au reuşit să creeze un sistem unitarde concepte prin intermediul cărora să traducă interesele fundamentale ale societăţii

romane. Limbajul juridic creat de romani se remarcă printr-o excepţională precizie,

oferă simetrie construcţiilor juridice şi reprezintă instrumentul ideal al gândirii

juridice.

Alte sisteme de drept antice (babilonian, iudaic, egiptean) nu au reuşit să dezvolte

o terminologie juridică bine conturată, distinctă de limbajul comun.

Ştiinţa dreptului roman a creat în epoca sa de apogeu un sistem de concepte,

categorii abstracte, sinteze de o impresionantă amploare, a formulat principii generale

şi a sistematizat pe baza lor întreaga materie. Astfel, multe din conceptele şi

categoriile juridice actuale î şi au originea în dreptul roman (ex. conceptul de obligaţie

contractuală, transferul sau stingerea obligaţiilor, termenul, condiţia, reprezentarea

succesorală etc.).

Dreptul românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa dreptului roman. Astfel,

dreptul roman a servit ca izvor de inspiraţie în special în materia bunurilor şi a

obligaţiilor.

4 Vl. Hanga, Drept privat roman, Tratat, Editura Didactica si Pedagogica, Bucureşti, 1977, p. 15-20.

7/21/2019 Dr. roman I



5

§4.Diviziuniledreptuluiroman

În concepţia romanilor dreptul cunoştea două diviziuni fundamentale:

1.Dreptulpublic care reglementa organizarea statului şi raporturile dintre stat şi particulari.

Cuprindea: dreptul administrativ, dreptul penal, procedura penală şi dreptul

internaţional public – acesta din urmă purta denumirea de ius gentium şi privea doar

relaţiile dintre state, nu şi pe cele dintre particulari.

2.Dreptulprivatcare reglementa raporturile dintre particulari şi era compus la rândul lui din trei

părţi:

a)Dreptulcivil (ius civile).La început romanii înţelegeau prin drept civil dreptul quiritar care

reglementa în exclusivitate raporturile dintre cetăţenii romani5. La origine dreptul

civil era dominat de un formalism riguros iar încheierea actelor juridice se f ăcea într-

un cadru ritual, solemn, utilizându-se numeroase formule sau simboluri. Ulterior, spre

sfârşitul republicii, prin reformele f ăcute, dreptul civil s-a adaptat relaţiilor

economice tot mai numeroase, căpătând o arie tot mai mare de aplicare.

Mai târziu romanii au folosit termenul de ius civile pentru a desemna dreptul

izvorât din interpretarea jurisconsulţilor. Un alt sens al aceluiaşi termen desemnează

totalitatea normelor de drept privat.

b)Dreptulginţilor(ius gentium)6

. Deşi purta aceeaşi denumire ca şi dreptul internaţional public,ius gentium din cadrul dreptului civil cuprindea normele juridice care se aplicau în

raporturile dintre cetăţenii romani şi cei străini, priviţi ca persoane particulare. Aceste

norme s-au format pe fondul dezvoltării relaţiilor cu străinii prin intermediul unei

intense activităţi comerciale. Fiind un sistem de drept mai flexibil şi mai evoluat, cu

timpul s-a impus ca un drept general, aplicându-se şi în relaţiile dintre cetăţenii

romani.

c) Dreptulnatural (ius naturae). Era considerat un sistem de principii juridice valabil pentru toate

fiinţele, pentru toate popoarele precum şi pentru toate timpurile7.

5 V. Georgescu, Originea şi evoluţia generală a proprietăţii în dreptul roman , Cernăuţi, 1936, pp. 325 şi urm.6 R. Caccioppo, Institutioni di Diritto Romano, Edizioni romane, 1998, pp. 15-31.7 V.V. Popa, [3], p. 6-13.

7/21/2019 Dr. roman I



6

§5.DOCUMENTELEDREPTULUIROMAN

Documentele sau izvoarele dreptului roman oferă date preţioase referitoare la

reglementări juridice cuprinse în legi, senatus-consulte sau jurisprudenţă. Ele sunt:

- textele epigrafice (inscripţii gravate pe table de marmură sau de bronz, ori chiar

pe tăbliţe cerate; de exemplu: Tripticele din Transilvania);

- papyrii (texte ale unor izvoare de drept precum constituţia lui Caracalla,

Institutele lui Gaius, înscrise pe un suport special denumit papirus);

- textele istorice şi literare (ne furnizează date importante referitoare la anumite

izvoare de drept, practică juridică sau alt gen de informaţii juridice).

7/21/2019 Dr. roman I



7

CAPITOLUL II

APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ

A STATULUI ROMAN

§1.Formareastatuluiroman

Legenda spune că cetatea eternă ar fi fost fondată în jurul anului 754 î.e.n. de

către cei doi gemeni Romulus şi Remus, fiii lui Rhea Silvia, care au crescut alăptaţi

de lupoaica ce a devenit ulterior o emblemă simbolică. Cercetările arheologice au

stabilit însă că, în urmă cu 8 secole î.e.n., în mijlocul peninsulei italice numite Latium

trăiau mai multe comunităţi gentilice patriarhale, în fruntea lor ajungând cetatea

Roma, datorită poziţiei favorabile dezvoltării economice şi apărării militare.

Conform tradiţiei Roma a fost fondată de trei triburi: latini, sabini şi etrusci.

Locuitorii Romei, conduşi de o singură căpetenie formau o strânsă comunitate numită

gintă (gens), cultivau pământul, la început în comun, apoi în familie, creşteau animale ori

erau meseriaşi. Sclavii, proveniţi din prizonierii de război sau din aservirea

datornicilor erau folosiţi la muncile agricole, la creşterea animalelor sau la alte

munci, fiind socotiţi membrii inferiori ai familiei.

În această perioadă, adunarea populară (comitia curiata) hotăra asupra celor mai

importante probleme: declara război, încheia pace, acorda cetăţenia romană etc.

Alături de comitia curiata participau la conducerea socială regele şi senatul (format

din şefii ginţilor). Poporul roman era structurat în trei triburi, 30 de curii şi 300 de

ginţi iar adunarea populară cuprindea numai patricieni.Cetăţenii romani, patricienii ( populus romanus), formau o castă socială închisă

formată din membrii triburilor fondatoare precum şi urmaşii lor. Ei deţineau întreaga

conducere a cetăţii.

Noii supuşi nu f ăceau parte din populus romanus (poporul roman) fiindplebeilipsiţi de

orice drepturi politice. Totuşi, ei se bucurau de libertatea persoanei, puteau să aibă

7/21/2019 Dr. roman I



8

proprietăţi funciare, plăteau impozite, prestau serviciul militar dar nu puteau să ocupe

funcţii publice, să participe la împărţirea pământurilor cucerite etc. Cu timpul plebeii,

care dominau în comerţ şi în industrie, se îmbogăţesc, ceea ce-i face să lupte pentru

egalitatea politică cu patricienii – populus romanus. Ca urmare, în locul organizării

gentilice apar triburile urbane iar calitatea de cetăţean nu mai decurge din calitatea demembru al ginţii ci după existenţa domiciliului într-unul din triburi. În acest fel,

plebeii au aproape aceleaşi drepturi cu patricienii iar rangul social este dat de bogăţie.

Pe fondul acestor mişcări sociale a avut loc reforma serviană (de fapt, o revoluţie

socială), iniţiată de Servius Tullius, ce a pus bazele unei noi organizări politice,

sociale şi administrative. Servius Tullius a creat o nouă adunare, comitia centuriata,

într-o nouă societate în care rangul era determinat de bogăţie. Existau cinci categorii

sociale, fiecare compusă, la rândul ei, din centurii. Numărul centuriilor nu era însă

proporţional cu numărul membrilor din cadrul clasei sociale respective. Astfel,

clasele sociale mai bogate deţineau un număr mai mare de centurii în adunarea

centuriată decât clasele social sărace8.

§2.Etapelededezvoltarealestatuluiroman

În dezvoltarea statului roman se cunosc următoarele etape9:

a) Regalitatea: mijlocul sec. VI î.e.n. – 509 î.e.n.

b) Republica: 509 î.e.n. – 27 î.e.n.

c) Imperiul: - Principatul (27 î.e.n. – 284 e.n.)

- Dominatul (284 e.n. – 565 e.n.)

a)Regalitatea(î nf ormăstatală)

Deşi dobândiseră acces la lucrările comitiei centuriata, plebeii se aflau în

continuare într-o stare de inferioritate faţă de patricieni. Căsătoriile10 între patricieni

şi plebei erau interzise iar plebeii nu aveau acces la legi, în schimb aveau obligaţia să

le respecte. Ginta supravieţuieşte apariţiei statului şi continuă să joace un rol

8 Vl. Hanga, [4], p. 30-35.; E. Molcu ţ , D. Oancea, [1], p. 8.9 E. Molcu ţ , D. Oancea, [1] p. 8-16.10 S. Bernstein, P. Milza, Istoria Europei, Editura Institutul European, Bucureşti, 1998, p. 213.

7/21/2019 Dr. roman I



9

important în viaţa socială. Apar şi primele forme de sclavaj; sclavii erau trataţi ca

membri ai familiei şi erau folosiţi în principal la treburile casnice, viaţa economică a

Romei continuând să se bazeze tot pe munca oamenilor liberi. Neînţelegerile sociale

tot mai accentuate duc rapid la destrămarea regalităţii în scopul instaurării unui nou

regim.b)Republicaromană

După înlăturarea regalităţii (anul 509 î.e.n.) s-au pus bazele unei noi organizări

statale: republica. Plebeii, în semn de protest că n-au obţinut drepturi egale cu

patricienii, s-au retras pe muntele Sacru de unde au continuat lupta pentru întocmirea

de legi scrise, astfel că în anul 450 î.e.n. este redactată prima şi cea mai importantă

lege a romanilor, Legea celor XII table, iar în anul 445 î.e.n. este îngăduită căsătoria

dintre patricieni şi plebei.

Între secolele IV - I î.e.n., republica cunoaşte o puternică şi rapidă dezvoltare

socio-economică devenind o adevărată conducătoare a bazinului mediteranean.

Se elaborează legi importante mai ales în domeniul reformei funciare.

Contradicţiile interne conduc la dictatură şi apoi la monarhie, conducerea unică fiind

considerată singura modalitate de menţinere a orânduirii sclavagiste.

c)ImperiulRoman

Începe cu dictatura lui Caesar, iar sub Augustus este instaurat Principatul, care

presupune împărţirea puterii de stat între Senat şi împărat (primul dintre cetăţeni –

princeps), care avea o întâietate indiscutabilă11.

Odată cu împăratul Diocletian (284 – 305) s-a instaurat monarhia absolută,

dictatura imperială devenind f ăţişă.

§3.Orânduireasocial-politicăşiorganizareadestataRomeiî ndiverselesaleetapededezvoltare

a)Orânduireasocial-economică

În epoca cea mai veche locuitorii Romei trăiau în ginţi care cuprindeau

descendenţii unui strămoş comun. Cu timpul, unele familii se îmbogăţesc şi î şi iau

11 D. Shotter, Augustus, Editura Artemis, Bucureşti, 2003, pp. 41 şi urm.

7/21/2019 Dr. roman I



10

denumirea de patricieni. O altă parte dintre locuitorii Romei decad, devenind

persoane dependente (clientes) faţă de membrii şi mai ales faţă de şeful ginţii,

patronus. Mai existau plebeii, păturile mici şi mijlocii (ţăranii înstăriţi, negustorii,

meseriaşii) şi sclavii, cea din urmă pătură a societăţii.

Spre sfârşitul Republicii dispare distincţia dintre patricieni şi plebei iar vârfurileclasei dominante se grupează în două mari categorii: cavalerii – interesaţi în crearea

unui stat autoritar şi centralizat, respectiv nobilii care apărau organizarea tradiţională

a Republicii. Tot la sfârşitul republicii se conturează o altă categorie socială:

proletarii reprezentaţi de cetăţenii săraci care nu aveau nici un fel de mijloace de

subzistenţă şi se stabileau la Roma pentru a fi întreţinuţi de către stat.

Sclavii, folosiţi iniţial doar în cadrul familiei, devin treptat principala forţă de

muncă înlăturând din viaţa economică munca oamenilor liberi, care în majoritate

devin proletari. Principala sursă de sclavie era războiul.

În epoca Principatului structura socială la Roma se menţine în linii mari;

aristocraţia se consolidează iar plebeii luptă în continuare pentru drepturi egale cu

patricienii. Tot acum apar şi primele relaţii întemeiate pe colonat, munca sclavilor

devenind tot mai puţin rentabilă.

b)Organizareadestat

În perioada regalit ăţ ii, până la reforma serviană, cetatea Roma a fost organizată

sub forma unei democraţii militare. Organele de conducere ale statului erau regele –

şeful administraţiei, al poliţiei, conducător al armatei şi judecător suprem, senatul –

cu aceleaşi atribuţii ca şi în perioada anterioară, comitia centuriata – principalul

factor legislativ, şi comitia curiata – care continuă să se întrunească, având în

principal atribuţii de ordin religios. Senatul sf ătuia pe rege şi confirma hotărârile

adunărilor populare. De aceea, deciziile luate purtau denumirea de “Senatul şi poporul roman”.

După instaurarea republicii, conducerea statului se află în mâna magistraţilor.

Aleşi pe o perioadă determinată (de regulă 1 an), ei nu puteau fi destituiţi, dar la

expirarea mandatului erau răspunzători în faţa poporului pentru modul în care şi-au

îndeplinit îndatoririle. Magistraţii nu erau retribuiţi pentru munca lor. Competenţa lor

7/21/2019 Dr. roman I



11

cuprindea atribuţiile administrative, puterea judecătorească şi comanda militară. În

epoca Republicii existau următoarele feluri de magistraţi:

- consulii, care au luat locul regelui la conducerea statului şi, totodată atribuţiile

laice ale acestuia cu excepţia funcţiei religioase;

- tribunii plebei, care erau aleşi de plebei pentru a le apăra interesele în faţapatricienilor; iniţial tribunii nu au fost consideraţi magistraţi deoarece proveneau din

rândurile plebei în ciuda atribuţiilor lor care le puteau da chiar dreptul de a anula

actele emanate de la consuli dacă aduceau atingere intereselor plebei;

- cenzorii, care erau magistraţi cu atribuţii electorale şi de ordine publică şi au

apărut prin desprinderea unor atribuţii din competenţa consulilor; această

magistratură aparţinea numai patricienilor;

- pretorii, care aveau atribuţii jurisdicț ionale în sensul că organizau judecarea

proceselor private şi au apărut tot prin dezmembrarea puterii consulare. Erau de două

feluri şi anume: pretorul urban, care organiza judecarea proceselor dintre cetăţenii

romani şi pretorul peregrin, care organiza judecarea proceselor dintre cetăţenii

romani şi peregrini.

- questorii, care exercitau atribuţiuni în legătură cu vânzarea către particulari a

prăzii de război, administrarea tezaurului public şi a arhivelor statului;

- edilii curuli, care supravegheau activitatea din pieţe şi judecau eventualele litigii

ivite în legătură cu aceasta;

- dictatura, care era o magistratură cu caracter excepţional şi care intervenea în

situaţii cu totul deosebite generate de diverse motive interne sau externe. În aceste

cazuri consulii numeau, la ordinul senatului, un dictator pe o perioadă de 6 luni, timp

în care toate celelalte magistraturi erau suspendate.

Adunările populare, deşi şi-au pierdut treptat din importanţă lor politică, au totuşi în competenţă soluţionarea anumitor probleme de dreptul familiei şi învestirea

magistraţilor cu puterea supremă – imperium. Pe lângă comitia curiata şi centuriata,

apare şi concilium plebis care la origine adopta hotărâri obligatorii numai pentru

plebei. Ulterior, datorită faptului că hotărârile adoptate de aceasta devin obligatorii şi

pentru patricieni aceştia încep să participe la lucrările lui concilium plebis. Ca urmare

7/21/2019 Dr. roman I



12

concilium plebis se transformă în comitia tributa. Deşi formal puterea aparţinea

consulilor şi adunărilor populare, în realitate cel mai important rol în conducerea

statului revenea senatului, chemat să confirme legile adoptate de adunările populare

pentru ca acestea să nu contravină tradiţiilor şi moravurilor romane. Este de la sine

înţeles că senatul, format în majoritate din vârfurile claselor sociale dominante nuconfirma legile care ar fi adus atingere acestora.

Organizarea de stat suferă importante transformări în epocă imperială. În fruntea

imperiului se găsea împăratul care concentra în mâinile sale întreaga putere. În epoca

Dominatului împăratul era un monarh cu puteri absolute, dispunând de viaţa şi avutul

supuşilor. Senatul, care s-a transformat treptat într-un organ politic dependent de

împărat, a fost înlocuit cu un sfat imperial, alcătuit din oamenii de încredere ai

împăratului. Magistraturile reprezentau doar simple funcţii decorative.

În fruntea dregătorilor imperiali se afla prefectul pretorului, care era conducătorul

gărzilor imperiale şi apoi al tuturor armatelor din Italia. Începând cu epoca Severilor

importanţa sa militară scade, dar sporeşte competenţa jurisdicţională. Prefectul

capitalei se ocupa de administraţia Romei şi avea largi atribuţii judecătoreşti în

materia dreptului penal.

§4.Etapelededezvoltarealedreptuluiroman

În dezvoltarea dreptului roman se cunosc următoarele etape12:

a)Perioadavechiuluidreptroman.Începe cu regalitatea şi se termină aproximativ la sfârşitul Republicii (respectiv

prin sec. I î.e.n.). Mai este denumită Ius Quiritium, iar în această perioadă instituţiile

juridice se caracterizează prin formalism şi rigiditate. Izvoarele dreptului le

reprezentau cutuma (reguli tradiţionale transmise din generaţie în generaţie) şi legea

(ceea ce poporul liber hotăra în adunările populare). Din punct de vedere ştiinţific

dreptul roman vechi reprezintă o suprastructură pragmatică, lipsită de subtilităţi

teoretice, foarte apropiată de concepţia utilitaristă despre lume şi viaţă (gravitas).

b)Perioadaclasică. Durează până la Diocletian (284 – 305 e.n.). Cuprinde ultimul secol al

12 Vladimir Hanga, [4], p. 58-61.

7/21/2019 Dr. roman I



13

Republicii şi întreaga perioadă a Principatului. În această perioadă cuceririle aduc în

Roma bogăţii mari, creşte activitatea comercială iar filozofia greacă pătrunde tot mai

puternic în viaţa intelectuală a Cetăţii Eterne.

Vechiul drept rigid şi formalist face loc unor reglementări care permit încheierea

de acte juridice neformale, fiind înlocuit cu dreptul clasic, mai suplu; vechiulprincipiu al priorităţii formei este înlocuit cu principiul bunei credinţe şi al echităţii,

ştiinţa dreptului evoluează foarte mult, se scriu acum operele nemuritoare ale

juriştilor.

c)Epocapostclasică. Cuprinde perioada Dominatului. Sclavajul intră în faza declinului, iar Imperiul

Roman într-o criză economico-socială din care nu va mai ieşi. Decade arta, literatura

în drept, originalitatea şi puterea de creaţie dispar. Noile lucrări sunt mai mult opere

de practică decât de ştiinţă, lucrările de compilaţie le substituie pe cele de creaţie.

Asupra dreptului din această epocă apar influenţe greco-orientale. Compilaţia lui

Justinian a însemnat însă salvarea de la pieire a ceea ce a rămas mai de seamă din

dreptul roman şi punctul de plecare al dezvoltării unor noi instituţii şi reglementări

juridice, de care avea nevoie Imperiul Bizantin.

În acest context, termenul de compila ţ ie desemnează copierea de către juriştii lui

Justinian a operelor clasice şi adaptarea lor la noile realităţi socio-economice, pentru

a putea fi aplicate diferitelor cazuri ivite în practica dreptului postclasic.

7/21/2019 Dr. roman I



14

CAPITOLUL III

IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

Regulile de drept roman se exprimă în anumite forme caracteristice menite să

le dea putere obligatorie şi eficienţă juridică. Aceste forme de exprimare a dreptului

se numesc izvoare de drept juridice sau izvoare de drept formale şi se deosebesc de

regulile juridice sau de celelalte reguli de convieţuire socială. În opoziţie cu acestea,

izvoarele materiale ale dreptului reprezintă totalitatea condiţiilor vieţii materiale care

determină necesitatea, conţinutul şi forma normei13.

Izvoarele formale s-au dezvoltat începând cu întemeierea cetăţii Roma şi până la

codificarea lui Justinian, timp de 12 secole, într-o strânsă interdependenţă şi corelare

cu izvoarele materiale.

§1.Izvoareledreptuluiroman

Sunt cunoscute următoarele izvoare ale dreptului roman:

a)Obiceiul(cutuma)

Este cel mai vechi izvor al dreptului roman şi este constituit din reguli sociale

nescrise care, aplicate timp îndelungat, capăt ă for ţă juridică. Obiceiul a apărut în

societatea gentilică sub forma unor norme de comportament moral; după apariţia

statului nerespectarea acestor norme şi a altora noi este sancţionată cu putere de

constrângere, căpătând caracter juridic.

În perioada de început a Republicii cutuma a jucat un rol important în

reglementarea relaţiilor sociale. La finele acestei perioade apar însă alte izvoare

formale: legi, edicte pretoriene, interpretările jurisconsulţilor, senatus-consultele etc.,

însă, în epoca postclasică şi bizantină şi mai ales în perioada orânduirii feudale, rolul

cutumelor va creşte. De asemenea, în teritoriile cucerite s-au aplicat reguli cutumiare

13 I. Ceterchi, M. Luburici, Teoria generala a statului şi dreptului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.339.

7/21/2019 Dr. roman I



15

locale, care nu contraveneau intereselor statului. Odată cu apariţia unei cutume ce

cuprindea o reglementare contrară, vechea cutumă se considera abrogată.

Practica instanţelor de judecată (jurisprudenţa) nu constituia izvor de drept dar

reprezenta un punct de plecare pentru o cutumă viitoare sau inspira ştiinţa dreptului în

formularea unor reguli de aplicare generală.

b)Legea

Odată cu dezvoltarea producţiei şi a schimbului de mărfuri în perioada

republicană a crescut necesitatea elaborării unor reguli juridice scrise, mai numeroase

şi diferenţiate. Astfel, obiceiul î şi pierde treptat din importanţă, locul lui fiind preluat

de lege care beneficiază de o procedură rapidă şi completă de reglementare.

Cuvântul lex pentru romani avea înţelesul de convenţie, convenţie ce putea fi

încheiată fie între particulari – caz în care reprezenta un simplu contract, fie între

magistrat şi popor – când lex căpăta înţelesul de lege ca formă de exprimare a

dreptului.

Cea mai veche şi importantă lege a romanilor a fost Legea celor XII table, care a

constituit multă vreme izvorul întregului drept public şi privat roman după cum

afirmă istoricul Titus Livius. Această lege este o codificare prelucrată a dreptului

cutumiar roman la care s-au adăugat câteva reguli din dreptul grec. Prin vastitatea

reglementărilor sale Legea celor XII table reprezintă un veritabil cod al vremurilor

antice. Din prevederile referitoare la dreptul privat locul principal revine normelor

care reglementează dreptul de proprietate – este vorba de proprietatea quiritară,

succesiunile şi organizarea familiei. Raportându-se la o perioadă mult prea veche în

care relaţiile economice nu erau deosebit de dezvoltate, Legea cuprinde puţine

reglementări referitoare la materia obligaţiilor şi menţionează un singur contract.

Procedura de judecată este formalistă, brutală şi excesivă.În perioada republicană legile devin mai numeroase fiind definite ca hot ărâri pe

care poporul liber le ia în adunările sale legislative şi, în funcţie de gradul

preşedintelui care le-a propus (consul, pretor sau tribun al plebei), ele purtau

denumirea de lege consulară, pretoriană şi respectiv tribuniciană. Alături de legile

votate la propunerea magistraţilor de către adunările populare mai erau „legile date”,

7/21/2019 Dr. roman I



16

care erau promulgate de magistraţi în anumite domenii, f ără o consultare a adunărilor

populare (de exemplu: întemeierea de colonii, acordarea cetăţeniei etc.).

Legea cuprindea trei părţi:

• praescriptio – cuprindea data şi locul votării, preşedintele adunării etc.;

• rogatio – conţinutul legii, care cuprindea normele de conduită instituite;• sanctio – sancţiunea, arăta consecinţele negative pe care le va suporta cel ce

încalcă dispoziţiile legii în cauză.

c)Edictelemagistraţilor(dreptulpretorian)

La început prin edict se înţelegea orice anunţ pe care magistraţii îl aduceau la

cunoştinţa poporului. Ulterior sensul originar al cuvântului s-a schimbat, prin edict

înţelegându-se programul pe care orice magistrat (pretorul – care avea prin excelenţă

atribuţii judecătoreşti, edilii, consulii, guvernatorii de provincie, questorii etc.) îl

stabilea la intrarea lui în funcţie. Edictul cuprindea dispoziţiile pe care magistratul

urma să le ia cu privire la organizarea instanţelor, modul de soluţionare a pricinilor şi

era valabil un an (edicta perpetua), spre deosebire de edictele neprevăzute care erau

date în vederea soluţionării unor situaţii deosebite şi urgente (edicta repentina).

Reglementările bune au fost preluate cu timpul şi în anii următori, devenind norme

comune tuturor edictelor. În ultimele secole î.e.n. edictele capătă un rol tot mai

important şi î şi extind reglementările datorită diversificării continue a relaţiilor

sociale.

Edictele au avut rolul unor importante izvoare de drept deşi iniţial nu le-a fost

recunoscut caracterul creator datorită unei concepţii mai vechi conform căreia

pretorii nu pot face dreptul. Dreptul creat prin edicte a purtat denumirea de drept

pretorian iar instituţiile sale au fost introduse treptat, sub forma unor completări de

ordin procedural aduse normelor mai vechi pentru a le adapta la noile realităţi sociale.De altfel, raportul dintre dreptul civil şi dreptul pretorian, exprimat într-o celebră

definiţie cuprinsă în Digeste, este acela că dreptul pretorian vine în ajutorul dreptului

civil pentru a-l completa şi îmbunătăţi conform binelui public.

În perioada Imperiului rolul pretorilor se diminuează căci împăratul subordonează

activitatea acestora puterii centrale. Noua regulă „voin ţ a principelui este legea

7/21/2019 Dr. roman I



17

supremă” nu putea îngădui pretorilor să creeze dreptul, nici măcar în forma indirectă

a adaptării lui la noile condiţii sociale. S-a realizat codificarea edictului care a căpătat

o redactare definitivă ceea ce a însemnat anihilarea oricărei iniţiative pretoriene.

Conţinutul edictului codificat cuprindea patru părţi:

• dispoziţii relative la organizarea instanţei,• căile ordinare de atac,

• procedurile sumare de judecată,

• regulile referitoare la punerea în aplicare a sentinţei.

După codificarea edictului distincţia dintre edictul pretorian şi dreptul civil şi-a

pierdut importanţa, deşi se mai menţine, formal, până în vremea împăratului

Justinian.

d)Jurisprudenţa

Este ştiin ţ a dreptului creat ă de jurisconsul ţ i prin interpretarea dispozi ţ iilor

cuprinse în legi. Jurisconsulţii erau oameni de ştiinţă capabili să interpreteze cu

ingeniozitate normele de drept dar nu aveau statutul de jurişti în sensul tehnic al

cuvântului. Activitatea lor îmbrăca patru forme:

• respondere – în care intrau consultaţiile date cetăţenilor în diverse materii,

• cavere – reprezenta explicaţiile date cetăţenilor în legătură cu forma actelor

juridice şi modelul de redactare,

• agere – îndrumările date judecătorilor în legătură cu felul în care trebuie condus

un proces,

• scribere – activitatea de scriere a tratatelor de drept şi de redactare în scris a

actelor juridice.

Dezvoltarea societăţii, apariţia unor raporturi sociale noi, nereglementate, au

impus jurisconsulţilor să creeze reguli noi, prin interpretarea textelor de lege vechi.Astfel jurisconsulţii au creat un drept nou, corespunzător noii fizionomii a societăţii

romane sub aparenţa că interpretează vechile reglementări.

Dacă în epoca veche jurisprudenţa avea un caracter empiric, de speţă, în epoca

clasică a atins culmea strălucirii sale. şi acum jurisprudenţa are un pronunţat caracter

practic dar aceasta este perioada în care jurisconsulţii, pornind de la anumite speţe, au

7/21/2019 Dr. roman I



18

constatat existenţa unor elemente comune, în baza cărora, printr-o puternică sinteză,

au format reguli şi principii juridice.

Lucrările jurisconsulţilor clasici erau următoarele:

• Institutiones – manuale elementare de drept în cuprinsul cărora sunt expuse

instituţiile dreptului civil şi pretorian;• Questiones – culegeri de speţe (cazuri teoretice) imaginare destinate studiului

didactic;

• Sententiae – speţe reale comentate utilizate atât în învăț ământ cât şi în practică;

• Comentariile ad edictum – cercetează edictul pretorului sau al edililor curuli;

• Digestele – lucrări cu caracter enciclopedic cuprinzând dreptul civil şi pretorian.

Ulterior, în timpul împăratului Hadrian, jurisconsulţii ataşaţi puterii imperiale

dobândesc ius publice respondendi iar îndrumările lor devin obligatorii pentru

judecător atât pentru speţa în cauză cât şi pentru speţele asemănătoare. În acest

moment se poate spune că răspunsurile jurisconsulţilor au devenit izvoare formale de

drept.

e) Senatus-consultele

Până la reforma lui Hadrian hotărârile Senatului nu erau de drept formal însă

Senatul influenţa procedura de legiferare prin aceea că legile nu intrau în vigoare f ără

aprobarea acestuia. De asemenea Senatul ordona pretorului să introducă unele reguli

de drept în edictul anual. După reforma lui Hadrian senatus-consultele au devenit

izvoare de drept în sens formal.

f )Constituţiileimperiale

La începutul epocii principatului edictele afişate de către împăraţi aveau un

caracter asemănător cu edictele celorlalţi magistraţi, fiind valabile numai pe timpul

vieţii autorului lor. Începând cu epoca lui Hadrian, însă, Constituţiile imperiale aucăpătat putere de lege. Acestea erau de 4 feluri:

- edictele (edicta), care cuprindeau dispoziţii cu caracter general pe care împăratul

le dădea fie în domeniul public, fie în domeniul privat,

- mandatele (mandata), care erau instrucţiuni date înalţilor funcţionari de stat în

domeniul administrativ şi penal. Unele căpătau caracter permanent devenind norme

7/21/2019 Dr. roman I



19

sau principii de drept,

- decretele (decreta), care erau hotărâri judecătoreşti date de către împăraţi în

unele cazuri. Cu ocazia pronunţării hotărârii, împăratul formula o nouă regulă de

drept care devenea obligatorie. Astfel, decretele deveneau izvoare de drept,

- rescriptele (rescripta), care erau consultaţii date magistraţilor sau particularilor în diferite probleme de drept, de către împărat sau de către jurisconsulţi. Aceste

rescripte cuprindeau reguli de drept cu caracter general, astfel că erau sistematizate şi

publicate14.

§2.OperalegislativăaluiJustinian

În secolul al şaselea e.n. Justinian a iniţiat o uriaşă operă de sistematizare adreptului care, deşi nu a reuşit să oprească declinul economico-social al Imperiului

Roman, a avut totuşi o importanţă ştiinţifică deosebită contribuind la cunoaşterea şi

valorificarea gândirii juridice romane.

Opera legislativă a lui Justinian cuprinde 4 lucrări:

a) Codul (codex) – cuprinde toate Constituţiile imperiale adoptate din epoca lui

Hadrian şi până în 534 e.n., atât în materia dreptului public cât a dreptului privat.

b) Digestele (digesta) – o culegere de fragmente extrase din operele

jurisconsulţilor, adaptate la realităţile vremii. Digestele ocupă locul central în cadrul

operei lui Justinian. Elaborarea lor a reprezentat ceva mai mult decât o simplă

compilaţie, în sensul că operele clasice, pentru a fi mai bine adaptate la noile condiţii

social-economice, nu numai că au fost modificate în parte dar au fost şi completate cu

50 de constitu ţ iuni prin care s-a pus capăt controverselor existente între operele

clasice şi au fost abrogate instituţiile depăşite.

c) Institutele (institutiones) – cuprind extrase din Institutele clasice şi se adresează

studenţilor. Spre deosebire de cele din epoca clasică, Institutele lui Justinian erau

obligatorii.

d) Novelele (novelae) – întocmite după moartea lui Justinian, cuprind constituţiile

14 Vladimir Hanga, [4] p. 64-79.

7/21/2019 Dr. roman I



20

publicate după anul 534 e.n.

Interpola ţ iunile reprezentau modificări pe care juriştii lui Justinian le-au adus, cu

bună ştiinţă, lucrărilor jurisconsulţilor clasici şi constituţiilor imperiale cu ocazia

înf ăptuirii operei de sistematizare, în vederea adaptării legislaţiei vechi la realităţile

secolului al VI-lea.Glosele sunt alteraţiuni de texte f ăcute din eroare, cu ocazia copierii

manuscriselor clasice15.

TEMEPENTRUACASĂ

1. Care sunt categoriile de constituţii imperiale?

2. Cine adopta constituţiile imperiale?

3.

Ce presupunea codificarea dreptului roman?

4. Sub ce denumire a fost publicată opera legislativă a lui Justinian?

15 Emil Molcuţ, Dan Oancea, [1], p.26-29.

7/21/2019 Dr. roman I



21

CAPITOLUL IV

PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ

Cuprinde totalitatea normelor care reglementează desf ăşurarea proceselor.

Aceste norme au cunoscut o evoluţie extrem de complexă16, evoluţie care şi-a pus

amprenta asupra întregului drept material.

În epoca prestatală conflictele dintre persoane erau soluţionate conform obiceiului

nejuridic prin răzbunarea sângelui, prin aplicarea legii talionului sau prin invocarea

divinităţii în cadrul anumitor ritualuri (justiţie privată). Odată cu organizarea politică a societăţii apare şi justiţia ca formă de realizare a dreptului de către organe

specializate ale statului (justiţie publică), justiţia privată fiind reprimată prin legi ca

Lex Iulia de vi publica et privata şi Decretum Marci. La început procesele se judecau

într-un cadru extrem de formalist şi solemn, numai în anumite zile, cu realizarea unor

gesturi rituale şi pronunţarea unor cuvinte solemne.

În evoluţia dreptului privat roman au fost cunoscute trei sisteme procedurale:

1. procedura legisacţiunilor care corespunde epocii vechiului drept roman;2. procedura formulară care corespunde epocii clasice;

3. procedura extraordinară care corespunde epocii postclasice.

§1.Desf ăşurareaprocesuluiî nsistemulproceduriilegisacţiunilor

1.1.Legisacţiunilesunttipurideproceseutilizateî nscopulrecunoaşteriisauexecutăriidrepturilorsubiective

Denumirea de legisac ţ iune ne arată că orice acţiune, ca mijloc de valorificare aunui drept subiectiv, se întemeiază pe legi.

Acţiunile legii (legisacţiunile) aveau următoarele caractere: caracterul judiciar

(părţile trebuiau să se prezinte în faţa magistratului şi să pronunţe anumiţi termeni),

caracterul legal (legisacţiunile şi termenii care trebuiau folosiţi erau prevăzute în

16 D. Oancea, Drept roman, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1998, p. 8 si urm.

7/21/2019 Dr. roman I



22

lege) şi caracterul formalist (termenii şi formulele legisacţiunilor trebuiau respectate

întocmai, orice abatere fiind sancţionată cu pierderea dreptului subiectiv).

Procesul cuprindea 2 faze:

a)Faza „in iure” (în faţa magistratului).

Pârâtul era citat de către reclamant, fiind obligatorie prezenţa ambelor părţi. Sestabilea obiectul procesului iar, dacă pârâtul recunoştea pretenţiile reclamantului

(confessio in iure) ori dacă nu se apăra cum trebuie (non defensio uti oportet) se

pronunţa o sentinţă de condamnare şi procesul nu mai trecea în faza a doua.

Dimpotrivă, dacă pârâtul î şi dădea concursul la desf ăşurarea procesului administrând

probe în apărare şi negând pretenţiile reclamantului (infitiatio), procesul trecea în cea

de-a doua fază de judecată şi se termina prin pronunţarea unei sentinţe.

În epoca regalităţii organizarea proceselor era de competenţa regelui, iar la

începutul republicii această sarcină revenea consulilor. Începând cu anul 367 î.e.n.,

procesele din sfera contencioasă erau organizate de pretorul urban, procedura

graţioasă (încheierea de acte juridice în faţa magistratului prin intermediul unui

proces fictiv; de exemplu: cazul adopţiei) rămânând consulilor. Începând cu anul 242

î.e.n., pretorul peregrin era cel care organiza procesele dintre cetăţenii romani şi

peregrini. Litigiile legate de tranzacţiile din pieţe erau soluţionate de edilii curuli.

Competenţa magistraţilor judiciari era desemnată prin termenii de iurisdictio şi

imperium. Iurisdictio reprezenta dreptul magistratului de a supraveghea îndeplinirea

formelor proprii legisacţiunilor prin care părţile urmau să-şi valorifice pretenţiile şi

f ăcea parte din imperium – puterea de comandă a magistraţilor în general.

Activitatea pretorului în faza in iure se rezuma la supravegherea respectării de

către cele două părţi a prevederilor legii şi a termenilor ce trebuiau pronunţaţi; apoi,

după caz, pretorul pronunţa unul din următoarele cuvinte: do – prin care numea pe judecătorul ales de părţi în litigiu, dico – când magistratul atribuia obiectul litigios

uneia dintre părţi, cu titlu provizoriu, addico – prin care magistratul ratifica declaraţia

uneia dintre părţi recunoscând dreptul acesteia.

Procedeele de solu ţ ionare a unor litigii pe cale administrativă , reprezentau

mijloace procedurale prin care pretorul soluţiona litigiile în faza in iure, f ără a mai

7/21/2019 Dr. roman I



23

trimite părţile în faţa judecătorului.

Ele erau:

• stipulaţiunilepretoriene– sunt contracte verbale încheiate din ordinul pretorului spre deosebire de

stipulaţiunile obişnuite care se încheiau din iniţiativa părţilor. După ce avea loc

dezbaterea contradictorie, pretorul ordona părţilor să încheie o stipulaţiune prin carepârâtul se obliga să plătească o sumă de bani dacă în viitor, din vina sa, ar avea loc

vreun fapt de natură să-l păgubească pe reclamant.

• missio in possessionem – reprezenta trimiterea reclamantului în detenţiunea sau

în posesiunea bunurilor pârâtului care refuza să se prezinte în faţa magistratului.

• interdictele– dispoziţii prin care pretorul ordona părţilor să facă un anumit act juridic sau

dimpotrivă, să se abţină de la un anumit act (puteau viza una sau ambele părţi).

• restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) – este ordinul prin care

pretorul desfiinţa actul juridic păgubitor pentru reclamant, acesta redobândind dreptul

subiectiv pe care îl pierduse prin intermediul actului respectiv (repunere în drept).

Urma apoi ca reclamantul să introducă o nouă acţiune în justiţie pentru redobândirea

dreptului în sens material (repunerea în starea de fapt anterioară).

b)Faza„in iudicio” (în faţa judecătorului).

Acum părţile se puteau exprima în limbajul comun şi aveau dreptul să recurgă la

serviciile unui avocat ( patronus causarum). Sarcina probei în revenea reclamantului

care trebuia să-şi dovedească pretenţiile. În această fază nu era obligatorie prezenţa

ambelor părţi. După ce asculta părţile, pledoariile avocaţilor şi având în vedere

probele administrate, judecătorul pronunţa o hotărâre de condamnare sau de absolvire

pe baza liberei sale convingeri.

Judecătorul era o persoană particulară aleasă de către părţi şi confirmată de

magistrat. Nu existau judecători de profesie, deci oricine putea fi ales. Procesul se judeca de regulă de un singur judecător dar existau şi tribunale colective. Acestea

erau:

• nepermanente, care erau formate dintr-un număr nepereche de judecători şi care judecau

procesele dintre cetăţeni şi peregrini;

•permanente, care erau formate dintr-un număr pereche de judecători şi care erau două:

7/21/2019 Dr. roman I



24

- unul format din 10 judecători, bărbaţi, care judecau procesele referitoare la

libertate;

- unul format din 100 de judecători, de asemenea bărbaţi, care judecau procesele

cu privire la proprietate şi moştenire.

1.2.Legisacţiunilede judecată

a) Sacramentum este acţiunea prin care se judecau procesele privitoare la proprietate

(sacramentum in rem), sau la creanţeavând ca obiect anumite sume de bani sau anumite

lucruri (sacramentum in personam). Ambele părţi revendicau dreptul de proprietate

asupra unui bun după care cel care a revendicat primul provoca pe celălalt la un

sacramentum (pariu constând într-o sumă de bani), cuantumul acestuia variind în

funcţie de valoarea obiectului revendicat. Judecătorul dădea câştig de cauză celui careera indicat că a depus banii în mod just.

b) Judicis arbitrive postulatio (cerere de judecător sau arbitru), îmbrăca forma

unei dezbateri contradictorii în faţa magistratului urmată de cererea de a numi un

judecător sau un arbitru. Această acţiune era folosită în scopul valorificării creanţelor

izvorâte din sponsio (contract solemn), în scopul ieşirii din indiviziune precum şi în

scopul valorificării drepturilor al căror obiect trebuia să fie evaluat de către judecător.

c) Condictio este o simplificare a lui sacramentum in personam şi se aplică în

două cazuri: în materie de certa pecunia, o sumă de bani determinată, şi în materie de

certa res, un lucru determinat.

1.3.Legisacţiuniledeexecutare

a) Manus iniectio. În dreptul roman vechi, sentinţa de condamnare era pronunţată

de un simplu particular, astfel că era necesar un nou proces pentru ca magistratul să

dispună executarea sentinţei. Astfel, dacă după 30 de zile de la pronunţarea sentinţeidebitorul nu plătea datoria, creditorul îl aducea în faţa magistratului care încuviinţa

cererea ca datornicul să fie dus în închisoarea personală a creditorului. Aici, debitorul

era ţinut 60 de zile timp în care era scos la trei târguri succesive, în speranţa că cineva

îi va plăti datoria. În caz contrar debitorul putea fi vândut ca sclav în străinătate sau

omorât. Dacă intervenea o terţă persoană (vindex) care contesta în nume propriu

7/21/2019 Dr. roman I



25

dreptul creditorului, această contestaţie era verificată, iar în caz de respingere, vindex

era obligat la dublul datoriei. De asemenea, debitorul mai avea posibilitatea de a

încheia o convenţie cu creditorul, prin care se obliga să muncească un anumit număr

de zile în contul datoriei.

Manus iniectio dădea debitorului posibilitatea să conteste în nume propriu datoriacreditorului devenind propriul său vindex.

b) Pignoris capio (luarea de gaj) nu era subsecventă unui proces şi nu presupunea

prezenţa magistratului. Creditorul, după ce pronunţa formulele solemne în faţa

martorilor, lua un bun al debitorului în scopul de a-l determina pe acesta la plata

datoriei, dar nu avea dreptul de a vinde sau de a-şi însuşi bunul respectiv. Totuşi,

dacă debitorul nu achita datoria, creditorul avea dreptul de a distruge bunul luat.

§2.Proceduraf ormulară

2.1.Spresfârşitulrepubliciilegisacţiunile,prinf ormalismullorexcesiv,deveniserăof rână î ncaleadezvoltăriiproducţieişiaschimbuluidemărf uri,astf elcăprinlegea Aebutia af ostintrodusăproceduraf ormulară

În această procedură, pentru valorificarea fiecărui drept subiectiv, exista o acţiune

distinctă, care avea o formulă proprie. Formula reprezenta unmicprogramdejudecată prin care pretorul

ar ăta judecătorului cum să solu ţ ioneze litigiul. Nu exista drept f ără acţiune, iar

acţiunea consta în cererea reclamantului către magistrat de a i se elibera o formulă.

Dacă pretorul considera că pretenţiile reclamantului sunt întemeiate, dar nu exista un

model adecvat de formulă, magistratul avea dreptul să elibereze o formulă nouă,

arătându-i judecătorului cum să procedeze în vederea soluţionării litigiului.

Formula cuprinde patru părţi principale şi două părţi accesorii (care puteau intra

în cuprinsul formulei la cererea părţilor). Părţile principale erau:

- intentio – afirmarea pretenţiilor reclamantului;

- demonstratio – cauza juridică (izvorul pretenţiilor reclamantului: testament,

contract etc.);

- adiudicatio – atribuirea dreptului de proprietate asupra părţii din lucru ce

revenea fiecăruia; apărea numai în cauzele de partaj;

- condemnatio – învestirea judecătorului de către pretor cu dreptul de a pronunţa

7/21/2019 Dr. roman I



26

o sentinţă de condamnare sau de absolvire.

Părţile accesorii erau:

- prescrip ţ iunile – precizări introduse în cauză pentru a veni în sprijinul uneia din

părţi;

- excep ţ iunile – mijloace de apărare prin care pârâtul nu nega pretenţiilereclamantului dar invoca anumite fapte de natură a le paraliza. De exemplu, dacă

reclamantul susţinea că pârâtul are o datorie de 100 de aşi iar pârâtul invoca pe cale

de excepţie şi dovedea că datoria se întindea numai la 50 de aşi, judecătorul trebuia să

pronunţe o hotărâre în defavoarea reclamantului deoarece era ţinut să se pronunţe

numai asupra chestiunilor arătate în intentio.

Procesul cuprindea, de asemenea, două faze, care cu unele excepţii, se desf ăşurau

după reguli asemănătoare cu cele ale procedurii legisacţiunilor. Spre deosebire de

procedura legisacţiunilor, acum dezbaterile se desf ăşurau în limbajul obişnuit, f ără

utilizarea unor formule solemne.

a)Fazain iure era caracterizată de eliberarea formulei în cazul în care magistratul găsea

întemeiate pretenţiile reclamantului. Indiferent că exista un model de formulă sau

pretorul crea o formulă nouă, după redactarea acesteia avea loc un ultim act în faţa

magistratului numit litis contestatio, act ce f ăcea legătura între cel două faze

procesuale. Litis contestatio consta în remiterea unei copii de pe formulă sau în

dictarea ei de către reclamant pârâtului şi producea următoarele efecte: efectul

extinctiv (dreptul dedus de către reclamant în justiţie se stingea), efectul creator (în

locul dreptului iniţial se năştea unul nou şi care purta în mod invariabil asupra unei

sume de bani la care judecătorul îl condamna pe pârât) şi efectul fixator (prin litis

contestatio se stabileau definitiv toate elementele formulei iar procesul nu putea purta

decât între părţile şi limitele arătate în formulă şi nu putea avea ca obiect decât lucruldeterminat prin formulă).

b) Fazain iudicio. Judecătorul pronunţa o sentinţă de condamnare care avea, în acelaşi

timp, forţă juridică şi executorie, sau o sentinţă de absolvire care se bucura de

autoritate de lucru judecat. Lista judecătorilor îi cuprindea pe toţi senatorii şi pe

membrii ordinului ecvestru şi erau împărţiţi în patru categorii, pe criteriul averii.

7/21/2019 Dr. roman I



27

În această perioadă apare şi reprezentarea în justiţie care diferă de asistarea

juridică a părţilor. Reprezentarea în justiţie este sistemul juridic prin care o persoană

numită reprezentant participă la proces în numele altei persoane denumite

reprezentat. Reprezentantul nu era în acelaşi timp şi avocat.

2.2.Forţaexecutorieasentinţei

Aceasta era asigurată prin actio indicati pe care reclamantul o introducea

împotriva pârâtului pentru a-l constrânge să-şi plătească datoria. Astfel, reclamantul îl

aducea pe pârât în faţa magistratului care, dacă pârâtul recunoştea că are de plătit o

sumă de bani, emitea un decret de executare. Dacă debitorul nu recunoştea sau afirma

că a plătit deja se purta un nou proces, în urma căruia debitorul putea fi obligat laplata dublului datoriei sau putea fi exonerat de răspundere. În acest sistem procedural

executarea purta fie asupra persoanei debitorului (sistem preluat din procedura

legisacţiunilor), fie asupra bunurilor sale. Executarea asupra bunurilor a fost preluată

din dreptul public, fiind utilizată de stat pentru recuperarea datoriilor de la cetăţenii

săi. Iniţial, venditio bonorum (executarea asupra bunurilor) se realiza prin vânzarea în

bloc a tuturor bunurilor debitorului generând consecinţe grave asupra acestuia în

sensul că devenea infam. Ulterior, a apărut distractio bonorum, o formă de executare

mai evoluată în cadrul căreia se proceda la vânzarea cu amănuntul a bunurilor

debitorului până la satisfacerea creanţei şi nu atrăgea infamia debitorului.

2.3.Forţajuridicăasentinţeiîiconf ereaacesteiaputerealucruluijudecat,niciunadinpărţinemaiputândcerere judecareaaceluiaşiprocesşiputeafiinvocatăpecaledeexcepţiune(exceptio rei iudicatae)

Principalele categorii deacţiunierau:

- acţiunile in rem (reale) – referitoare drepturile asupra unor lucruri,- acţiunile in personam (personale) – priveau drepturile personale (de creanţă),

cum ar fi cele izvorâte din contracte sau delicte.

7/21/2019 Dr. roman I



28

§3.Proceduraextraordinară

Apare în epoca clasică şi este generalizată în epoca post clasică. Îşi are originea în

activitatea magistraţilor de a soluţiona anumite litigii în virtutea lui imperium, f ără a

mai trimite părţile în faţa judecătorului. Procedura extraordinară a apărut şi datorită

tendinţei de centralizare promovată de împărat în dorinţa de a controla întreaga viaţă

publică, inclusiv activitatea jurisdicţională, interzicând ca persoanele particulare să

mai conducă procese şi să pronunţe sentinţe. Judecarea proceselor a fost încredinţată

unor magistraţi-judecători, aflaţi la dispoziţia împăratului. Procesul era condus de la

început până la sfârşit de către magistratul-judecător, f ără a mai trece prin două faze.

Părţile se prezentau în faţa magistratului personal sau prin reprezentanţi, fiind

prezenţi totodată avocaţii şi unii funcţionari judecătoreşti.

Începe să se contureze o anumită ierarhie a probelor, înscrisurile, în special cele

înregistrate la autorităţi, aveau o forţă probantă mai mare decât probele orale

(testimoniale). Recunoaşterea pârâtului, că şi în sistemele procedurale anterioare, era

considerată probă suficientă pentru condamnare. Hotărârea de condamnare se referea

la chiar obiectul cererii reclamantului şi nu la vreo sumă de bani echivalentă cu

valoarea obiectului litigiului – condamnare în natură – şi nu era ţinută de limitele

cererii de chemare în judecată. Forţa executorie a sentinţei era asigurată prinintervenţia organelor de specialitate ale statului17.

TEMEPENTRUACASĂ

1. Precizaţi modul de soluţionare a conflictelor dintre persoane în epoca

prestatală comparativ cu epoca clasică şi epoca postclasică, în dreptul roman.

2.

Ce reprezenta condictio ca legisacţiune de judecată?

3. Explicaţi influenţele instituţiilor cunoscute din procedura civilă romană

asupra dreptului material de mai târziu.

17 Vl. Hanga, [4], p. 109-156.; E. Molcu ţ , D. Oancea, [1], p. 29-43.

7/21/2019 Dr. roman I



29

CAPITOLUL V

PERSOANELE

§1.Capacitateajuridică

În dreptul actual oamenii sunt subiecte ale raporturilor juridice (subiecte de

drept), fie individual ca persoane fizice, fie organizaţi în colectivităţi ca persoane

7/21/2019 Dr. roman I



30

juridice.

În dreptul roman numai oamenii liberi aveau capacitatea de a încheia acte juridice

în nume propriu (caput ), prin care dobândeau drepturi şi î şi asumau obligaţii. Sclavii

nu aveau capacitate juridică18 (caput ) astfel că nu puteau încheia acte juridice în

nume propriu. Şi la oamenii liberi capacitatea juridică era diferenţiată în funcţie deapartenenţa la o anumită categorie socială, origine etnică etc. Numai şefii de familie

ca oameni liberi şi cetăţeni romani aveau personalitate completă.

Romanii nu aveau o terminologie distinctă pentru a desemna capacitatea de

folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, dar aveau totuşi reprezentarea clară a acestor

concepte.

Personalitatea începea chiar înainte de naştere potrivit principiului formulat de

Paul – „infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur” –

copilul conceput se consideră născut atunci când e vorba de interesele sale. Graţie

acestui principiu, copilul născut după moartea tatălui venea totuşi la succesiune.

Personalitatea înceta în momentul morţii cu excepţia cazului moştenirii neacceptate

când se prelungea până la acceptarea acesteia.

§2.Condiţiajuridicăasclavului

Sclavii proveneau din:

♦ naştere. Potrivit legii romane copilul născut în afara căsătoriei dobândea calitatea

juridică a mamei din momentul naşterii iar cel născut din căsătorie pe cea a tatălui din

momentul concepţiei. Întrucât sclavii nu se puteau căsători în mod valabil, copilul

născut de o mamă sclavă devenea întotdeauna sclav, indiferent de calitatea juridică a

tatălui.

♦ prizonierii de război.Până către jumătatea epocii clasice, războiul a reprezentat

principala sursă a sclaviei. De altfel nu numai prizonierii de război ci şi străinii veniţi

la Roma deveneau sclavi. Ulterior acest principiu s-a schimbat în sensul că nu mai

devenea sclav decât străinul care ajuns la Roma nu se punea sub protecţia unor

18 Gaius , Instituţiunile ,Editura Academiei, Bucureşti, 1982, I. 16. § 4.

7/21/2019 Dr. roman I



31

cetăţeni romani.

♦ cetăţeni care sufereau anumitepedepse(ex: debitorul insolvabil, dezertorul, nesupusul la

încorporare); aceşti cetăţeni romani, căzuţi în sclavie din diferite motive, puteau fi

vânduţi ca sclavi, dar nu în Roma ci trans Tiberium (peste hotare), conform

principiului că nici un cet ăţ ean roman nu poate fi sclav în cetatea sa.De asemenea, prin senatusconsultul Claudian s-a hotărât ca femeia care întreţinea

relaţii cu sclavul altuia şi nu le întrerupea la cererea stăpânului sclavului, să cadă în

sclavie. Tot în vremea lui Claudiu s-a hotărât ca omul liber care se dă drept sclav

pentru a fi vândut ca apoi să împartă câştigul cu vânzătorul, să nu mai poată face

dovada statutului său de om liber şi să rămână sclav.

Neavând personalitate, sclavul nu putea participa la viaţa juridică în nume

propriu, nu devenea titular de drepturi şi nu-şi putea asuma obligaţii. Din punct de

vedere juridic, sclavul era considerat un simplu lucru (res), f ăcea parte din

patrimoniul stăpânului său care îl putea vinde sau dona, pedepsi sau chiar ucide.

Sclavii nu puteau încheia o căsătorie valabilă ci trăiau într-o simplă uniune de fapt

(contubernium). Ei nu aveau dreptul să se plângă în justiţie dacă erau vătămaţi

corporal de un terţ. În acest caz, numai stăpânul avea posibilitatea intentării unei

acţiuni în justiţie pentru amendarea terţului respectiv.

Deşi nu aveau personalitate juridică, sclavii puteau totuşi să încheie acte juridice

unilaterale care îmbunătăţeau situaţia stăpânului, însă aceste acte nu erau încheiate în

nume propriu sau ca reprezentant al stăpânului ci împrumutând personalitatea

acestuia. După apariţia contractelor juridice bilaterale, i s-a admis sclavului

posibilitatea de a-şi asuma anumite obligaţii, obligându-l în acelaşi timp şi pe

stăpânul său19. Sclavul rămâne însă doar un simplu instrument de achiziţie pentru

dominus (stăpân).Sclavul nu dobândea nimic pentru sine pentru că nu avea patrimoniu, însă, în fapt,

cu aprobarea stăpânului putea deţine anumite bunuri cu titlu de peculium pe care le

gospodărea cum credea de cuviinţă în scopul sporirii lor. Aceste bunuri puteau fi

bani, bunuri mobile sau imobile sau chiar alţi sclavi şi rămâneau în proprietatea

19 Mayer-Maly, Studia et documenta historiae et iuris, nr. 23/1957, Roma, p. 232.

7/21/2019 Dr. roman I



32

stăpânului care putea să dispună liber de ele ca şi de sclavul în administrarea căruia le

dăduse20.

§3.Oameniiliberi

În vechiul drept roman libertatea se confunda cu cetăţenia, numai cetăţenii romani

bucurându-se de libertate. Treptat străinii veniţi la Roma şi care se aflau sub protecţia

unor cetăţeni romani, precum şi cei care locuiau într-o cetate cu care Roma avea tratat

de alianţă, au dobândit şi ei un statut juridic propriu bucurându-se de libertate.

Spre sfârşitul epocii vechi oamenii liberi se împărţeau în cetăţeni şi necetăţeni,

necetăţenii putând fi, la rândul lor, latini sau peregrini. Atât cetăţenii cât şi necetăţenii

puteau fi:- ingenui, cei născuţi din părinţi care au fost întotdeauna liberi,

- dezrobi ţ i, cei născuţi din părinţi care au fost cândva sclavi.

a)Cetăţenii

Spre deosebire de necetăţeni, care aveau o situaţie juridică inferioară, cetăţenii se

bucurau de toate drepturile economice şi politice:

- ius comercii – dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului civil roman;

- ius conubii – dreptul de a încheia o căsătorie valabilă conform dreptului civil;

- ius militiae – dreptul de a fi soldat în legiunile romane;

- ius suffragii – dreptul de a alege;

- ius honorum – dreptul de a candida la o magistratură.

Numele cetăţeanului era compus din 5 elemente:

• tria nomina – prenomen, cu care se individualiza în cadrul societăţii,

- cognomen (porecla), cu care se individualiza în cadrul familiei,

- nomen gentilicium, indica ginta de origine,

• indicaţiuneaf iliaţiunii preciza care este numele tatălui,

• indicaţiuneatribală indica tribul sau cartierul din care cetăţeanul î şi exercita dreptul la vot (de ex.

Cicero se numea Marcus Tullius Marci fillius Cornelia tribus Cicero).

20 V.V. Popa, [3], p. 162-167.

7/21/2019 Dr. roman I



33

Moduridedobândireacetăţeniei:

- prin na ştere – copilul născut din căsătorie dobândea condiţia juridică a tatălui

din momentul concepţiei, iar cel născut în afara căsătoriei pe cea a mamei din

momentul naşterii;

- prin beneficiul legii, când erau îndeplinite condiţiile prevăzute de aceasta;- prin naturalizare – prin intermediul unei legi speciale date pentru anumite

persoane, individual sau colectiv;

- prin dezrobire – sclavul dezrobit de un cetăţean roman dobândea şi el cetăţenia

romană;

- prin adop ţ ie – adoptatul dobândea cetăţenia adoptantului.

Pierdereacetăţeniei:

- prin pierderea libertăţii;

- prin dobândirea cetăţeniei altui stat;

- prin exilare din Roma;

- prin comiterea unor anumite delicte faţă de un alt stat.

b)Latinii

Erau locuitori ai Latiumului şi rude de sânge cu romanii. Se bucurau de

următoarele drepturi: – ius commercii, – ius connubii, – ius suffragii. Mai târziu

condiţia juridică de latini a fost acordată şi altor grupuri etnice. Erau latini: veteres –

vechii latini, coloniarii – cei din coloniile Romei, şi iunianii – sclavii dezrobiţi f ără

îndeplinirea formelor solemne.

c)Peregrinii

În dreptul clasic străinii, oameni liberi, care nu erau nici cetăţeni nici latini se

numeau peregrini. Acestora nu li se aplica dreptul civil dar puteau folosi în

raporturile cu cetăţenii romani dispoziţiile lui ius gentium. Peregrinii obi şnui ţ i puteauuza de dreptul cetăţii în care locuiau, dacă nu contravenea principiilor dreptului

roman. Peregrinii deditici – locuitori ai cetăţilor care s-au supus pretenţiilor de

dominaţie ale romanilor – reprezentau o categorie inferioară de peregrini care nu

puteau dobândi cetăţenia romană şi nu aveau dreptul de a veni la Roma. În această

categorie intrau şi dezrobiţii care suferiseră o pedeapsă gravă în timpul sclaviei.

7/21/2019 Dr. roman I



34

d)Dezrobiţii

Erau sclavi eliberaţi de stăpânii lor, devenind oameni liberi faţă de terţi. Faţă de

stăpân (care devenea patron) sclavul rămânea dependent cu persoana şi cu bunurile

sale. Dezrobiţii dobândeau condiţia juridică a stăpânului din momentul dezrobirii.

Formele dezrobirii erau:- vindicta – consta într-o declaraţie solemnă în faţa magistratului, însoţită de

anumite gesturi rituale,

- censu – trecerea sclavului între oamenii liberi cu ocazia recensământului,

- testamento – direct (stăpânul exprima prin testament dorinţa de a elibera anumiţi

sclavi – avea avantajul că, stăpânul fiind mort, sclavul nu mai rămânea dependent de

acesta) şi indirect (stăpânul lăsa moştenitorilor obligaţia de a elibera anumiţi sclavi).

Obligaţiile pe care dezrobitul le avea faţă de patron şi drepturile acestuia erau:

- bona – dreptul patronului de a dispune de bunurile dezrobitului; iniţial patronul

putea dispune de bunurile dezrobitului oricând; ulterior, însă, patronul putea dispune

de bunurile dezrobitului numai după moartea acestuia şi doar dacă dezrobitul nu avea

moştenitori,

- obsequium – respectul pe care dezrobitul îl datora patronului (de exemplu,

dezrobitul nu avea dreptul de a-l chema în judecată pe patron),

- operae – serviciile datorate patronului de către dezrobit.

e)Oameniilibericuocondiţiejuridicăspecială

Erau acea categorie de persoane aflat ă în stare de servitute, de şi, formal, î şi

păstrau libertatea.

• persoane in mancipio – erau fiii de familie vânduţi de către părinţi în scopul

realizării unui câştig sau fiii delicvenţi abandonaţi în mâinile victimei delictului sau

ale familiei acesteia pentru a-şi putea exercita dreptul la răzbunare. Vânzarea eravalabilă 5 ani, timp în care cumpărătorul îl trata pe cel vândut ca pe un lucru al său.

După trecerea celor cinci ani fiul revenea sub puterea tatălui său.

• addicti – erau debitorii insolvabili atribuiţi creditorilor. Erau de două feluri:

- iudicati – cei ţinuţi 60 de zile în închisoarea personală a creditorului şi

scoşi la trei târguri succesive. Dacă nu-şi plăteau datoria sau nu se oferea nimeni să le

7/21/2019 Dr. roman I



35

plătească datoria, erau vânduţi peste hotare ca sclavi sau puteau fi ucişi.

- nexi – cei care, din proprie iniţiativă, se ofereau să încheie un contract

cu creditorul, obligându-se să muncească un anumit număr de zile în contul datoriei

• auctorati – erau oameni liberi care se angajau ca gladiatori şi care erau asimilaţi

sclavilor deoarece sclavii practicau de regulă această meserie,• redempti ad hostibus – erau cei răscumpăraţi de la duşmani şi care rămâneau

sub puterea celui care i-a răscumpărat până când restituiau suma de bani plătită

pentru răscumpărare.

f )Colonii

Au apărut începând cu secolul I î.e.n. şi se extind până în feudalism. Iniţial,

colonii erau ţăranii împovăraţi de datorii care arendau terenuri pentru 5 ani în

schimbul unei sume de bani şi a unei părţi din recoltă. Existau două categorii de

coloni:

• colonii voluntari erau oameni liberi care arendau teren de bună voie şi puteau

renunţa la acest teren;

• colonii sili ţ i apar la sfârşitul secolului II e.n. şi reprezentau prizonieri de război

repartizaţi marilor proprietari de teren pentru a munci pe terenurile lor.

Spre sfârşitul Principatului, toţi colonii au fost alipiţi solului pe care îl munceau,

în sensul că nu-l puteau părăsi niciodată. Stăpânul avea asupra lor un drept de

corecţie.

Colonii, ca oameni liberi, aveau şi unele drepturi:

- puteau încheia o căsătorie valabilă;

- puteau stăpâni anumite bunuri sau terenuri, inclusiv o altă suprafaţă de teren

decât cea pe care o munceau în virtutea contractului de arendă;

- puteau să-şi lase bunurile moştenire21

.

§4.Familiaromană

În epoca veche exista familia patriarhală22 care î şi avea temeiul în puterea

21 E. Molcu ţ , D. Oancea, [1] , p. 45-51.22 C.St. Tomulescu, Justiţia nouă, Bucureşti, 1956, p. 748.

7/21/2019 Dr. roman I



36

exercitată de pater familias23 (şeful familiei) asupra bunurilor şi asupra persoanelor

din aceeaşi familie (soţie, copii, nepoţii din fii). Familia reprezenta o comunitate de

bunuri şi persoane.

Cuvântul familie avea astfel trei sensuri:

- totalitatea sclavilor din proprietatea cuiva;- desemna un grup de persoane care se aflau sub aceeaşi putere;

- totalitatea de bunuri şi persoane care se aflau sub puterea lui pater familias.

Cei care nu se aflau sub puterea altei persoane purtau denumirea de sui iuris.

Numai pater familias era persoană sui iuris. De menţionat însă că termenul de pater

familias se referea de fapt la exercitarea dreptului de proprietate asupra unor bunuri şi

nu la calitatea de tată al unei familii, astfel încât putea fi pater familias bărbatul

necăsătorit sau chiar copilul f ără părinţi. Toţi cei care se aflau sub puterea lui pater

familias se numeau alieni iuris (soţia, fiii, fiicele necăsătorite sau căsătorite f ără

manus, nepoţii de fii). La moartea lui pater familias soţia şi copiii deveneau sui iuris.

În vechiul drept roman existau două tipuri derudenie:

- rudenia civilă (agnatiune);

- rudenia de sânge (cognatiune).

Numai rudenia civilă producea efecte juridice. Efectele rudeniei civile erau

diferite în funcţie de categoria de agnaţiune în care se găseau cei în cauză.

Astfel, prima categorie de agnaţiune îi cuprindea pe cei care se găseau sub

puterea lui pater familias la un moment dat, în cea de-a doua categorie intrau cei care

s-au aflat sub puterea aceluiaşi pater familias şi au devenit ulterior sui iuris prin

moartea acestuia, iar în cea de-a treia categorie se regăseau persoanele care nu s-au

aflat niciodată sub puterea aceluiaşi pater familias dar s-ar fi putut afla dacă acesta ar

fi trăit în momentul naşterii lor (verii primari născuţi după moartea bunicului lor).Rudenia de sânge a fost lipsită multă vreme de efecte juridice şi reprezenta

legătura dintre mai multe persoane care aveau un autor comun indiferent dacă fiii se

găseau sau nu sub aceeaşi putere familială. Cogna ţ ii nu sunt totodată şi agna ţ i.

Astfel, sora trece prin căsătorie sub puterea bărbatului, încetând să mai fie agnată cu

23 E. Cizek, Istoria Romei, Editura Paideia, Bucureşti, 2002, p. 156-157.

7/21/2019 Dr. roman I



37

fratele care a rămas sub puterea tatălui, dar continuând să fie cognată cu el. Pe lângă

cognaţiunea reală exista şi cognaţiunea fictivă, în sensul că toţi agnaţii erau

consideraţi cognaţi chiar dacă nu aveau acelaşi autor.

§5.Putereapărintească

Se numea patria potestas şi era exercitată de pater familias asupra descendenţilor

săi (fii, fiice, nepoţi din fii). Nepoţii din fiice nu se aflau sub puterea bunicului din

partea mamei, ci a celui din partea tatălui.

Pater familias putea fi tatăl, bunicul sau străbunicul; câtă vreme bunicul trăia,

nepoţii din fii, împreună cu părinţii lor se găseau sub aceeaşi putere ca personae

alieni iuris24

. Fiul de familie ( filius familiae) devenea persoană sui iuris numai lamoartea tatălui, în schimb, nepotul nu devenea persoană sui iuris prin moartea

bunicului decât dacă tatăl său decedase anterior. În consecinţă, puterea părintească

eraperpetuă.

Puterea părintească avea de asemenea caracter nelimitat, în sensul că şeful de familie

dispunea în mod nelimitat de persoana fiului şi de bunurile dobândite de acesta (avea

dreptul de viaţă şi de moarte asupra fiului; putea să îl vândă sau să îl abandoneze, dar

după cea de-a treia vânzare, fiul devenea liber, ieşind de sub puterea părintească).

Fiul de familie, ca şi sclavul, putea să încheie acte juridice numai împrumutând

personalitatea tatălui său şi numai pentru a îmbunătăţii situaţia lui pater familias.

Ulterior, în dreptul clasic apar legi noi, care limitează puterea părintească asupra

persoanei şi asupra bunurilor fiului de familie. Astfel, tatăl care î şi ucidea fiul era

pedepsit, iar vânzarea fiului nu mai era posibilă. Tatăl putea doar să-l „închirieze”

pentru o perioadă de maxim cinci ani, după care fiul reintra automat sub puterea lui

pater familias de origine. În schimb s-a menţinut dreptul de abandon.

Treptat, fiul de familie dobândeşte capacitate aproape deplină în ceea ce priveşte

încheierea de acte juridice în nume propriu.

Puterea părintească senaşte prin:

24 G. Cornil, Nouvelle revue historique de droit francaise et etranger , Paris, 21, p. 416.

7/21/2019 Dr. roman I



38

- pe cale naturală, prin căsătorie;

- adopţiune;

- legitimare.

Sestingeprin:

- moartea lui pater familias;- moartea lui filius familiae;

- trecerea copilului sub altă putere;

- emancipare;

- pierderea unui element al personalităţii.

§6.Căsătoria

În epoca veche existau două feluri de căsătorie25:

- căsătoriacumanus, caracterizată prin trecerea femeii sub puterea bărbatului; se realiza în

moduri diferite după cum era vorba de căsătoria dintre patricieni sau plebei. Între

patricieni căsătoria se realiza într-un cadru ritual în vreme ce între plebei căsătoria se

considera încheiată prin simpla coabitare a viitorilor soţi timp de un an. Ulterior, atât

între patricieni cât şi între plebei căsătoria s-a realizat prin vânzarea fictivă a viitoarei

soţii către soţul său;

- căsătoria f ără manus, care a apărut la sfârşitul Republicii şi era caracterizată prin faptul

că femeia rămânea sub puterea lui pater familias de origine. Această formă de

căsătorie se încheia prin instalarea femeii în casa bărbatului în cadrul unei petreceri.

Condiţiiledef ondale căsătoriei:

1. Connubium – aptitudinea unei persoane de a se căsători (sclavii nu aveau acest

drept). Piedici la căsătorie erau considerate: rudenia, alianţa şi condiţia socială;

2. Consim ţământul – nu putea fi exprimat decât dacă soţii erau persoane sui

iuris; în caz contrar era suficient consimţământul celor doi pater familias;

3. Vârsta – 12 ani pentru fete, 14 ani pentru băieţi.

25 E. Molcu ţ , D. Oancea, [1], p. 54-55.

7/21/2019 Dr. roman I



39

§7.Adopţiaşilegitimarea

Adopţiaeste un mod artificial de creare a puterii părinte şti şi const ă în trecerea unui fiu

de familie de sub puterea unui pater familias, sub puterea altui pater familias.

Această instituţie juridică a fost creată de jurisconsulţi prin interpretarea extensivă a

dispoziţiilor care se refereau la vânzarea fiului de familie din Legea celor XII table.

Condiţiidef ond:

- adoptantul să fie pater familias;

- să existe consimţământul adoptantului şi al lui pater familias al celui adoptat;

- diferenţa de vârstă trebuia să fie de 18 ani între adoptat şi adoptant.

Proceduraadopţieicunoaşte două faze:

•Prima fază constă în trei vânzări succesive şi două dezrobiri în aceeaşi zi;

• A doua fază constă într-un proces fictiv în care adoptatorul, în calitate de

reclamant, afirma că fiul este al său. Pârâtul tace, iar magistratul ratifică declaraţia

reclamantului prin cuvântul addico.

Ef ecteleadopţiei:

Adoptatul devine agnat cu agnaţii adoptatorului şi totodată cognat fictiv cu

aceştia. Rudenia civilă cu familia de origine încetează, dar se menţine rudenia de

sânge. Adoptatul pierde dreptul la moştenire în vechea familie, dar îl dobândeşte înnoua familie.

În sens larg, adopţia cuprindea şi adrogaţiuneaaltei persoane sui iuris. Adrogaţiunea era

operaţiunea juridică prin care o persoană sui iuris trece sub puterea altei persoane sui

iuris şi se f ăcea în scopuri politice. Astfel, un patrician devenea tribun al plebei dacă

era adrogat de către un plebeu26.

Legitimareaeste procedeul de creare artificială a puterii părinte şti prin care copiii naturali

erau asimila ţ i copiilor legitimi27 .

Se f ăcea prin trei procedee:

a) prin obla ţ iune la curie, tatăl natural trebuia să-şi ridice fiul la rangul de

decurion (membru al senatului) şi să îi atribuie o suprafaţă de teren;

26 Vl. Hanga, [4] p. 207-210.27 V.V. Popa, [3] p. 174.

7/21/2019 Dr. roman I



40

b) prin căsătoria părinţilor naturali;

c) prin rescript imperial.

§8.Emanciparea

Este procedeul prin care fiul de familie devenea sui iuris pentru a putea să încheie

acte juridice în nume propriu28. Se realiza prin trei vânzări şi trei dezrobiri succesive,

în aceeaşi zi. Emancipatul pierdea dreptul de moştenire în familia sa întrucât

legăturile agnatice încetau, rămânând numai rudenia de sânge. Ulterior, este chemat

la moştenire alături de fraţi, prin intermediul unei reforme a pretorului.

§9.Capitis deminutio (pierdereasaudesf iinţareacapacităţiijuridice)

Putea fi:

- maxima, când se pierdea însăşi libertatea;

- media, când se pierdea cetăţenia romană cel în cauză rămânând latin sau

pelegrin;

- minima, când se pierd doar anumite drepturi de familie, dar se puteau dobândi

altele ca în cazul emancipatului.

Capitis deminutio nu însemna neapărat pierderea sau diminuarea personalităţii

aşa cum ne lasă să credem sensul literar al cuvântului. După cum am văzut era

posibilă chiar o mărire a personalităţii; în unele cazuri personalitatea nu suferea nici o

schimbare – cazul adopţiei, iar în altele personalitatea era într-adevăr diminuată –

cazul adrogaţiunii.

§10.PERSOANAJURIDICĂ

Era o colectivitate care avea o anumită capacitate juridică şi patrimoniu propriu.

Persoana juridică dobândea drepturi şi obligaţii independent de membrii săi. În

textele vechi persoana juridică a fost desemnată cu termenul de corpora sau

28 S. Solazzi, Studia et documenta historiae et iuria, Roma 21, 1955, p. 306.

7/21/2019 Dr. roman I



41

universitates. Cea mai veche persoană juridică cunoscută este statul, iar după modelul

său, mai târziu au fost create coloniile şi municipiile. Dintre persoanele de drept

privat enumerăm: corporaţiile, societăţile de meseriaşi şi asociaţiile de oameni săraci.

Observăm, aşadar, că existau atât persoane juridice de drept public, cât şi persoane

juridice de drept privat. Iniţial persoanele juridice de drept privat se formau prinsimplul acord de voinţă al asociaţilor. În timpul imperiului, însă, pentru a preveni

constituirea pe această cale de formaţiuni politice contrare intereselor împăratului, s-a

impus condiţia ca nici o asociaţie să nu se constituie f ără aprobarea senatului29.

§11.Tutelaşicuratela

Erau institu ţ ii juridice utilizate în scopul protejării incapabililor de fapt . Aceştiaaveau personalitate juridică, dar nu aveau reprezentarea urmării faptelor lor30.

a)Tutela

După persoanele puse sub protecţie tutela era de două feluri:

- tutela impuberului sui iuris, adică a copilului care nu avea 14 ani, nu avea

părinţi şi era pus sub tutelă,

- tutela femeii sui iuris – în dreptul roman vechi femeia se afla sub tutela

permanentă a agnaţilor sub pretextul aşa-zisei incapacităţi intelectuale a femeii. Mai

târziu, acest gen de tutelă a fost desfiinţat.

După modul de stabilire, tutela mai putea fi:

- legitimă – stabilită prin lege;

- testamentar ă – stabilită prin testament de pater familias pentru fiul său, în

situaţia în care pater familias ar fi decedat înainte de ajungerea fiului la vârsta de 14

ani şi la fel pentru femeia căsătorită f ără manus;

- dativă, apărută în secolul II prin Legea Atilia, prin care magistratul putea stabili

o familie pentru impuberul care nu avea rude civile.

Până când minorul împlinea vârsta de 7 ani, tutorele încheia acte civile în nume

propriu referitoare la bunurile copilului, inclusiv acte juridice de înstrăinare, iar

29 E. Molcu ţ , D. Oancea, [1] , p. 57.30 Vl. Hanga, [4], p. 223.

7/21/2019 Dr. roman I



42

tutorele era ţinut să răspundă pentru prejudiciile pe care le-ar fi cauzat prin proasta

administrare a bunurilor minorului. După 7 ani, actele erau încheiate de copil, dar cu

asistarea tutorelui.

b)Curatela

Spre deosebire de tutelă, care protejează incapacităţile fireşti, curatela îiprotejează pe cei loviţi de incapacităţi accidentale:

- curatela nebunului sau a alienatului mintal (furiosus)31;

- curatela risipitorului sau a prodigului;

- curatela minorului de 25 de ani – a fost introdusă în secolul II î.e.n. Este vorba

de prodigul sau de nebunul care avea o vârstă sub 25 de ani şi care nu avea rude

civile.

Curatela nu putea fi instituită prin testament iar cel pus sub curatelă nu putea

încheia singur acte juridice precum minorul de peste 7 ani. Toate actele juridice erau

încheiate de curator, în nume propriu dar pe seama celui reprezentat32.

TEMEPENTRUACASĂ

1. Ce însemna emanciparea în dreptul roman?

2. Care erau condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei la romani?

3. Ce însemna patria potestas?

CAPITOLUL VI

BUNURI

31 Valerius Ciucă, Lec ţ ii de drept roman, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 213.32 Vasile Val Popa, [3] 186-187.

7/21/2019 Dr. roman I


7/21/2019 Dr. roman I



44

c1. Res mobiles (bunuri mobile) erau bunurile care puteau fi mişcate f ără a-şi

pierde identitatea sau f ără a-şi modifica forma.

c2. Res soli (bunuri imobile) care î şi schimbă sau alterează forma dacă sunt

mutate.

d1. Res genera (bunurile de gen) care aparţin aceluiaşi gen şi pot fi înlocuite. Elese identifică prin trăsăturile ce aparţin categoriei (un sclav era socotit un bun de gen).

d2. Res species (bunurile determinate) care se identifică prin trăsăturile proprii

(sclavul Filipus). Importanţa acestei clasificări rezidă în materia riscului, şi anume:

- bunurile de gen nu dispar, pot fi înlocuite, deci nu exonerează de răspundere pe

debitor;

- bunurile de specie (individual determinate) prin dispariţia lor fortuită îl absolvă

de răspundere pe debitor.

e1. Produse, bunuri ce nu se produc periodic şi consumă substanţa bunului care le

produce.

e2. Fructe, acestea se produc periodic şi nu consumă substanţa lucrului care le

produce. Fructele se împart în:

- industriale, necesită munca omului pentru a fi produse;

- naturale, nu necesită munca omului.

§2.Posesiunea

a)Noţiune

Dreptul de proprietate presupune trei atribute:

- posesia (constă în stăpânirea materială, în fapt a unui lucru);

- dispoziţia (dreptul de a dispune de bun în orice formă: vânzare, distrugere etc.);

- folosinţa (dreptul de a culege fructele produse de bunul în cauză).

Aşadar, posesiunea (posesia) reprezintă o stare de fapt constând în st ă pânirea

materială a unui bun, st ă pânire ce se bucur ă de protec ţ ie juridică.

Nu întotdeauna titularul dreptului de proprietate este şi posesorul lucrului tot a şa

cum posesorul nu este întotdeauna şi proprietar. Astfel, pentru a evita eventuale

7/21/2019 Dr. roman I



45

abuzuri, posesia, ca stare de fapt, se bucur ă de protec ţ ie juridică chiar dacă cel care

o exercit ă nu este proprietarul lucrului.

Noţiunea de posesie a apărut în legătură cu exploatarea lui ager publicus, care

cuprindea terenuri pe care statul le atribuia în folosinţă (respectiv posesie)

patricienilor în schimbul unei sume de bani. Aceste terenuri purtau denumirea de possessiones, de unde mai târziu a apărut termenul de posesiune pentru a desemna

stăpânirea exercitată de patricieni asupra terenurilor statului. Ulterior conceptul de

posesiune şi-a găsit o aplicaţie generală.

b)Elementeleposesiunii

Elementele posesiunii sunt: animus şi corpus.

Animus este intenţia de a păstra lucrul pentru sine ca un adevărat proprietar, ceea

ce exclude situaţia împrumutului de folosinţă, deoarece în acest caz, bunul este

stăpânit cu intenţia de a-l restitui.

Corpus reprezintă totalitatea actelor materiale prin care se realizează stăpânirea

asupra unui lucru, şi anume: instalarea într-o casă, folosirea unor anumite unelte,

cultivarea unui teren.

Toţi proprietarii sunt şi posesori, dar nu toţi posesorii sunt şi proprietari.

Posesia se dobândeşte prin întrunirea cumulativă a celor două elemente ale sale

(animus şi corpus) de către aceeaşi persoană şi se pierde prin dispariţia unuia sau a

ambelor elemente (de exemplu, cel care vinde casa şi continuă să locuiască în ea în

calitate de chiriaş, pierde posesia prin pierderea lui animus şi rămâne un simplu

detentor precar al bunului).

c)Categoriideposesiune

• Posesio ad interdicta, care se bucură de protecţie juridică prin intermediul

interdictelor.•Posesio ad usucapionem este posesia care are drept efect dobândirea proprietăţii

asupra bunului respectiv, dacă în afara posesiei sunt întrunite şi celelalte condiţii ale

uzucapiunii.

•Posesio iniusta este posesia vicioasă în raport cu o anumită persoană şi are drept

efect ridicarea protecţiei posesiunii faţă de persoana în cauză. Viciile posesiunii sunt:

7/21/2019 Dr. roman I



46

violenţa, clandestinitatea şi precaritatea.

• Posesio iuris este posesia asupra unui drept. Iniţial romanii considerau că

drepturile nu pot fi posedate deoarece sunt lucruri incorporale.

Mai târziu, pornindu-se de la faptul că dreptul de servitute se exercită prin acte

materiale, s-a admis că dreptul de servitute poate fi posedat. Ulterior, această concepţie s-a generalizat pentru toate drepturile.

d)Ef ecteleposesiei

• Protec ţ ia juridică a posesiei. Posesia este ocrotită astfel prin intermediul

interdictelor magistratului.

• În situaţia revendicării bunului, posesorul se apără spunând: posed pentru că

posed, iar reclamantul este cel care trebuie să dovedească că posesorul nu are această

calitate, şi că este proprietarul lucrului.

•Dacă sunt întrunite condiţiile legale, posesia poate duce la dobândirea dreptului

de proprietate prin uzucapiune.

e)Interdicteleposesorii

Interdictele sunt dispoziţii prin care pretorul ordona părţilor să facă un anumit act

juridic sau, dimpotrivă, să se abţină de la un anumit act. Interdictele posesiunii

reprezentau mijloace juridice de ocrotire a acesteia şi erau de două feluri:

• interdicte recuperandae possessiones causa (interdicte pentru recuperarea

posesiunii pierdute). Ele purtau denumiri diferite, în funcţie de felul în care fusese

pierdută posesiunea (de exemplu: undi vi armata – când posesia fusese pierdută prin

violenţă armată; de precario – când posesia fusese pierdută prin însuşirea bunului de

către detentorul precar etc.);

• interdicte retinendae possessiones causa (interdicte pentru păstrarea unei

posesiuni deja existente, în cazul în care o altă persoană revendica posesiunea sauproprietatea asupra bunului).

7/21/2019 Dr. roman I



47

§3.Detenţiunea

Presupune cumularea de către aceeaşi persoană a celor două elemente: corpus

(identic cu cel de la posesie) şi animus (care este diferit de cel de la posesie), în

sensul că detentorul stăpâneşte bunul cu intenţia de a îl păstra pentru altul, respectiv

intenţia de a îl restitui (de exemplu, arendaşul care trebuie să restituie bunurile

arendate la scadenţă).

Apariţia acestei instituţii a f ăcut posibilă existenţa unor raporturi juridice ca:

împrumutul de folosinţă, arenda, depozitul şi altele.

§4.Noţiuneaproprietăţii

În literatura juridică34 proprietatea apare fie ca un drept subiectiv, fie ca institu ţiea dreptului obiectiv. Cadreptsubiectiv, proprietatea reprezintă posibilitatea de a st ă pâni un lucru

prin putere proprie şi în interes propriu. Ca instituţieadreptuluiobiectiv, proprietatea reprezint ă totalitatea

normelor juridice care reglementează modul de st ă pânire a mijloacelor de produc ţ ie

şi a produselor .

În epoca prestatală pământul, ca principal mijloc de producţie, se afla în

proprietatea comună a ginţii. În paralel s-a dezvoltat şi proprietatea familială, care are

la bază reforma lui Romulus prin care s-au atribuit fiecărui cetăţean câte două iugăre

de pământ pentru casă şi grădină. Terenurile aflate în proprietatea familială erau

desemnate prin cuvântul heredium, erau stăpânite în coproprietate, inalienabile şi

indivizibile.

Dezvoltarea economică din perioada Regalităţii a dus la destrămarea treptată a

proprietăţii colective a ginţilor şi la apariţia proprietăţii private (quiritare), alături de

aceasta apărând şi proprietatea colectivă a statului asupra lui ager publicus (domeniu

public) şi a sclavilor publici. Ager publicus nu era susceptibil de proprietate privată,

însă patricienii şi-au însuşit întinse suprafeţe de teren (latifundii) şi le-au exploatat ca

adevăraţi proprietari.

Proprietatea quiritară avea următoarele caractere:

34 C. St ătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1980, p. 32.

7/21/2019 Dr. roman I



48

- caracter absolut , în sensul că proprietarul putea dispune de lucru f ără limită;

- caracter exclusiv, în sensul că se dobândea numai pentru bunurile mancipii şi

putea aparţine numai cetăţenilor romani;

- caracter perpetuu, adică nu se pierdea prin trecerea timpului şi nu putea fi

revocată.În dreptul clasic existau următoarele forme de proprietate:

Proprietateaquiritară care şi-a pierdut din rigiditate şi formalism devenind accesibilă şi peregrinilor

prin intermediul tradiţiunii.

Proprietateapretoriană era acea formă de proprietate dobândită prin tradiţiunea lucrurilor mancipii.

Pentru a înlătura existenţa a două drepturi de proprietate concomitentă asupra

aceluiaşi bun şi în virtutea principiului bunei credinţe şi al echităţii, pretorul a

recunoscut proprietatea dobânditorului, dându-i acestuia posibilitatea recunoaşterii

proprietăţii sale faţă de vânzător dar şi faţă de terţi.

Proprietateaprovincială purta asupra solului cucerit de romani care era lăsat în cea mai mare parte în

folosinţa provincialilor. Aceştia plăteau impozit şi îl stăpâneau ca nişte proprietari.

Proprietateaperegrină a apărut odată cu dezvoltarea comerţului, când unii peregrini au acumulat averi

mari, iar romanii au fost nevoiţi să recunoască acestora un drept de proprietate

distinct.

§5.Moduridedobândirealproprietăţii

În dreptul roman35, proprietatea se dobândea prin:

a)Ocupaţiuneareprezenta luarea în st ă pânire a bunurilor f ăr ă st ă pân şi anume:

- bunurile mobile şi imobile ale duşmanilor, abandonate de ei, purtau denumirea

de res nullius şi intrau în proprietatea statului roman în mod automat;

- bunuri apărute ca urmare a unor fenomene naturale (insule apărute pe mare sau

pe lac);

- lucrurile părăsite şi care purtau denumirea res derelictae.

b)Mancipaţiuneaera modul originar de dobândire a proprietăţii asupra bunurilor mancipii, cu

35 V.V. Popa, [3], p. 200-209.

7/21/2019 Dr. roman I



49

pronunţarea unor formule solemne în faţa martorilor, de către mancipant (tradens,

transmiţătorul lucrului) care ţinea în mână lucrul şi îl transmitea lui accipiens

(dobânditorul lucrului).

c)Uzucapiunea era un mod de dobândire a proprietăţii asupra bunurilor mancipii prin

îndelungata lor folosinţă sau posesie, însoţită de bună credinţă şi o justă cauză.Termenul necesar pentru a se putea dobândi bunuri prin acest mod era de un an

pentru bunuri mobile şi doi ani pentru bunuri imobile.

d) In iure cessio consta în dobândirea proprietăţii printr-un proces fictiv în care

reclamantul afirma că lucrul este al său, iar pârâtul (proprietarul) tăcea. Magistratul

ratifica pretenţia prin cuvântul addico.

e)Tradiţiuneaera modalitatea de transmitere a proprietăţii asupra lucrurilor nec mancipii prin

remiterea materială a lucrului mobil, iar la imobile, prin parcurgerea întregului teren

sau prin vizitarea fiecărei camere a imobilului. Bunul se considera astfel transmis.

f )Specif icaţiunea. În situaţia confecţionării unui lucru din materialul ce aparţinea altei persoane, la

început s-au dat soluţii diferite. Justinian a stabilit că: dacă lucrul nou putea fi readus

în situaţia iniţială, el aparţinea proprietarului materiei; în caz contrar bunul intra în

proprietatea specificatorului.

Ulterior, pentru a se preveni îmbogăţirea unei părţi în dauna celeilalte, s-a creat

posibilitatea obţinerii unor despăgubiri.

g)Accesiunea este modul de dobândire a proprietăţii prin absorbirea juridică a lucrului

accesoriu de către lucrul principal. Lucru principal este considerat acela care î şi

păstrează individualitatea după unirea cu alt lucru. Lucrul accesoriu este acela care î şi

pierde individualitatea prin unirea cu alt bun (exemplu: se dobândesc prin accesiune

aluviunile unui râu care vor aparţine proprietarului fondului riveran. Insula formată în

mijlocul unui râu aparţine celor doi proprietari, de o parte şi cealaltă, dacă linia care o împarte pe jumătate este situată pe jumătatea imaginară a apei. Dacă insula este

situată în totalitate dincolo de linia imaginară care marchează mijlocul apei, atunci

aceasta va aparţine în întregime proprietarului terenului faţă de care insula este mai

apropiată. Tot prin accesiune, proprietarul terenului pe care se construieşte o clădire

de către altă persoană, poate deveni şi proprietar al clădirii).

7/21/2019 Dr. roman I



50

§6.Sancţiuneaproprietăţii

Proprietatea quiritar ă putea fi sancţionată prin36:

a) Sacramentum in rem, acţiune folosită în epoca veche şi care presupunea două

faze:

- faza in iure, când părţile promiteau să plătească o anumită sumă de bani, în

cazul în care pierdeau procesul, după care se trecea la atribuirea temporară a bunului

litigios;

- faza in iudicio, în cadrul căreia judecătorul stabilea cărei părţi îi revenea bunul.

b)Acţiuneaî nrevendicareera folosită în epoca clasică şi presupunea îndeplinirea următoarelor condiţii:

- reclamantul trebuia să fie proprietar quiritar şi să nu fie posesor al lucruluirevendicat;

- pârâtul să posede;

- bunul trebuia să fie roman şi individual determinat.

Iniţial, acţiunea în revendicare prezenta inconvenientul că executarea sa nu purta

asupra bunului, ci asupra unei sume de bani la care era obligat pârâtul. Din această

cauză, ulterior au apărut acţiunile arbitrarii prin care pârâtul era obligat să satisfacă

pretenţiile reclamantului şi numai în cazul în care nu î şi îndeplinea obligaţia, era

condamnat la plata unei sume de bani stabilită de către reclamant.

Această acţiune prezenta avantajul că reclamantul putea fixa o sumă de bani mult

mai mare decât valoarea bunului, ceea ce îl obliga pe pârât să predea bunul, în loc să

îl plătească.

c)Acţiuneapubliciană era folosită pentru sancţionarea proprietăţii pretoriene şi a apărut spre sfârşitul

secolului al VI-lea odată cu înf ăptuirea revoluţiei economice la Roma. Această

acţiune aparţinea atât proprietarului pretorian, cât şi posesorului de bună credinţă; iar

pentru introducerea ei era necesară îndeplinirea tuturor condiţiilor de la uzucapiune,

cu excepţia termenului de un an, respectiv doi ani.


7/21/2019 Dr. roman I



51

§7.Drepturilerealeasupralucruluialtuia

a)Servituţilesunt sarcini impuse unui lucru în folosul unei anumite persoane sau în folosul

unei persoane oarecare care st ă pâne şte un imobil cu titlu de proprietate.

Ele pot fi:

•Servituţiprediale37 (reale). Presupun existenţa a două lucruri imobile şi a doi proprietari. Se

stabilesc în favoarea fondului dominant şi asupra fondului aservit. Sunt, de exemplu,

servitutea de trecere prin fondul aservit şi servitutea de a paşte turmele pe terenul

altei persoane.

•Servituţipersonale. Presupun existenţa unui singur lucru mobil sau imobil, asupra căruia două

persoane determinate exercită drepturi reale distincte. Ele sunt:

-uzufructul – dreptul de a te folosi de lucrul altuia şi de a-i culege fructele f ără a-i

consuma substanţa;

- uzul – dreptul de a folosi lucrul altuia f ără a-i culege fructele;

-habitatio – dreptul de a locui în casa altuia;

-operae servorum – dreptul de a te folosi de sclavii altuia.

Toate servituţile aveau următoarele caractere comune:

- toate servituţile sunt drepturi reale;

- proprietarul lucrului aservit nu are vreo obligaţie faţă de titularul dreptului deservitute;

- nimeni nu poate să-şi aservească propriul lucru – nemini res sua servit;

- servituţile se constituie fie în folosul unei anumite persoane fie în folosul

proprietarului unui imobil; în consecinţă servituţile nu pot fi transmise terţelor

persoane.

b)Emf iteozaeste dreptul real născut din contractul de emfiteoză (arend ă) prin care împăratul

arenda o suprafa ţă de teren, primind în schimb bani.

c) Conductio agri vectigalis este dreptul celor care primesc în folosin ţă terenuri pe

care le pot transmite prin acte între vii sau pentru cauză de moarte. Ei dobândesc, de

asemenea, proprietatea asupra fructelor prin simpla separaţie. Drepturile celor care

primesc terenuri în acest mod se deosebesc de cele ale arendaşilor prin aceea că au

37 Vladimir Hanga, [4], p. 299 şi urm..

7/21/2019 Dr. roman I



52

fost considerate de către pretor drepturi reale, ocrotite printr-o acţiune reală.

d)Superf iciaeste dreptul unei persoane de a folosi o construcţie zidită pe terenul închiriat de la

altă persoană. A apărut la sfârşitul secolului II î.e.n., când datorită crizei de locuinţe,

statul a permis particularilor să construiască pe terenuri virane. Aceste construcţii

puteau fi folosite, transmise prin testament, donate sau vândute.

TEMEPENTRUACASĂ

1. Ce reprezenta proprietatea ca instituţie a dreptului obiectiv?

2. Care era termenul pentru dobândirea proprietăţii la bunurile mobile prin

uzucapiune?

3.

Câte patrimonii putea să aibă o persoană în dreptul roman?

7/21/2019 Dr. roman I



53

CAPITOLUL VII

SUCCESIUNI

Dreptul succesoral cuprinde totalitatea normelor care reglementează transmisiunea patrimoniuluidefunctului către mo ştenitorii săi38 .

Romanii au cunoscut trei sisteme de transmisiune a bunurilor pentru cauză de moarte:

•moştenirea legală (ab intestat );

•moştenirea testamentară;

•moştenirea deferită contra testamentului.

§1.Moştenirealegală

Se deschide atunci când nu există moştenitori testamentari deoarece, fie nu există

testament, fie testamentul nu este valabil întocmit. Este denumită moştenire legală întrucât

normele care o reglementează sunt cuprinse în Legea celor XII Table.

Legea sus menţionată prevede următoarele categorii de moştenitori legali:

a) Sui heredes (sunt persoanele care prin moartea lui pater familias devin sui iuris).

Aceştia vin la moştenire cu prioritate faţă de celelalte categorii de moştenitori. Ei sunt: fiii,fiicele, soţia căsătorită cu manus (ea vine la moştenire în calitate de fiică), nepoţii din fii,

adoptatul şi adrogatul. Nepoţii din fii vin la moştenire prin reprezentarea tatălui lor şi

numai dacă acesta a decedat înaintea bunicului.

b) Adgnatus proximus – vin la moştenire în lipsa moştenitorilor din prima categorie şi

sunt: fraţii, verii, nepoţii de frate sau de văr. Sunt chemaţi la moştenire în această ordine şi

cei mai apropiaţi în grad îi înlătură pe ceilalţi.

c) Gentiles – vin la moştenire în lipsa celorlalte două clase de moştenitori. Gentiles

reprezintă grupa de moştenitori formată din membrii aceleiaşi ginţi şi care poartă acelaşi

nomen gentilicium. Aceste persoane sunt de fapt cele care dovedesc că descind prin

bărbaţi din acelaşi pater familias şi că, prin ipoteză, dacă acesta ar trăi încă, s-ar găsi cu

toţii sub puterea lui.

38 Vl. Hanga, [4], p. 309.

7/21/2019 Dr. roman I



54

Ulterior, reforma pretoriană a operat în direcţia ocrotirii rudelor de sânge şi a

consolidării raporturilor dintre soţi în cadrul căsătoriei f ără manus. Astfel, moştenirea

pretoriană a modificat clasele de moştenitori incluzând şi fiul emancipat, rudele de sânge

ce nu erau în acelaşi timp şi rude civile cu defunctul precum şi soţul/soţia din căsătoria cu

manus, ca o ultimă clasă de moştenitori – soţul/soţia, în acest caz, veneau la moştenirenumai dacă nu existau moştenitori de alt gen.

Mai târziu Justinian a pus capăt definitiv sistemului succesoral întemeiat pe rudenia

civilă, singurul temei al moştenirii devenind rudenia de sânge. De asemenea, odată cu

reforma lui Justinian a dispărut şi distincţia dintre moştenirea legală şi moştenirea

pretoriană.

Prin reforma lui Justinian au fost create patru categorii de moştenitori care erau:

- descendenţii;

- ascendenţii, fraţii şi surorile buni, precum şi copiii acestora;

- fraţii şi surorile consangvini (după tată) sau uterini (după mamă) şi copiii lor;

- ceilalţi colaterali.

§2.Moştenireatestamentară

Testamentul este un act solemn prin care o persoană denumit ă testator instituie unul

sau mai mul ţ i mo ştenitori. La început, testatorul instituia ca moştenitori numai pe herezii

săi, dar mai târziu a putut institui şi agnaţi mai îndepărtaţi în grad şi chiar persoane străine

de familia sa. Testamentul îndeplinea şi alte funcţii, cum ar fi: numirea unui tutore,

dezrobirea unui sclav etc.

Dreptul roman a cunoscut diferite forme de testament. În epoca dreptului roman vechi,

formele de testament, pentru a fi valabile, trebuiau să îndeplinească unele condiţii de

formă stricte şi greoaie, ceea ce a f ăcut ca utilizarea lor să nu dea rezultatele aşteptate. În

dreptul clasic, însă, apar unele forme de testament noi, mult mai practice, cum ar fi:

- testamentul nuncupativ – se f ăcea în formă orală, în prezenţa a şapte martori;

- testamentul pretorian – era întocmit în formă scrisă şi purta sigiliile a şapte martori;

- testamentul militar – se f ăcea oricum, dar voinţa testatorului trebuia să fie clar

7/21/2019 Dr. roman I



55

exprimată.

Pentru a-şi putea lăsa bunurile moştenire, pentru a putea fi martoră la un testament sau

pentru a veni la o succesiune, o persoană trebuia să dispună de o capacitate specială

denumită testamenti factio, care putea fi activă – de a putea face testament sau de a putea

fi martor la întocmirea unuia, sau pasivă – de a putea veni la succesiunea cuiva.Capacitatea de a-şi face testament o aveau numai persoanele sui iuris şi peregrinii care se

bucurau de ius commercii. Nu-şi puteau face testament: sclavii, fiii aflaţi încă sub puterea

tatălui, alienaţii, impuberii şi femeia. Cei care nu puteau veni la succesiunea unei persoane

erau incapabilii de drept şi de fapt (cu excepţia femeii care, în anumite condiţii putea veni

la succesiune) şi persoanele incerte. Pentru realizarea unor interese ascunse s-a admis

posibilitatea instituirii ca moştenitor a sclavului propriu sau a sclavului altuia. Bunurile

moştenite de o persoană alieni iuris sau de un sclav intrau în patrimoniul lui pater familias

sub a cărui putere se găseau.

Instituirea unui moştenitor era condiţia esenţială a testamentului şi trebuia f ăcută în

termeni imperativi, solemni şi plasată la începutul actului. Dacă cel instituit moştenitor nu

vroia sau nu putea primi moştenirea, atunci se deschidea moştenirea legală. Testatorul

poate evita această perspectivă introducând în testament o clauză prin care dispune ca o

altă persoană numită substituit să îi ia locul celui instituit moştenitor în cazul în care acesta

din urmă nu dobândea moştenirea39.

§3.Moştenireadef erităcontratestamentului

În vechiul drept roman, testatorul putea institui sau dezmoşteni pe descendenţii săi cu

respectarea anumitor forme solemne. Dacă cel omis din testament sau dezmoştenit f ără

forme solemne era un fiu, atunci testamentul era nul. În cazul fiicelor sau al nepo ţilor,

testamentul era ratificat în aşa fel încât aceştia să dobândească o parte din moştenire.

Către sfârşitul Republicii, libertatea de a testa cunoaşte anumite limitări determinate de

scăderea puterii lui pater familias. Astfel, s-a pus la dispoziţia celor dezmoşteniţi pe

nedrept, o acţiune prin care aceştia puteau ataca testamentul, pornindu-se de la pretextul că

39 V.V. Popa, [3], p. 277-280.

7/21/2019 Dr. roman I



56

testatorul nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale în momentul întocmirii acestuia.

§4.Dobândireamoştenirii

Moştenitorii sui heredes şi sclavii nu puteau repudia succesiunea dar nici nu trebuiau

să-şi manifeste în vreun fel dorinţa de acceptare a acesteia. Moştenitorii extraneii sau

voluntari, adică cei care până în momentul decesului nu s-au aflat sub puterea defunctului,

trebuiau să î şi manifeste expres voinţa de a accepta sau a repudia moştenirea40.

§5.Acceptareamoştenirii

În dreptul roman acceptarea moştenirii se putea face solemn, printr-o declaraţie în

termeni solemni, în faţa martorilor sau f ără îndeplinirea formelor solemne, printr-o simplă

declaraţie de voinţă. Este de menţionat că, încă din acea vreme, pe lângă cele două forme

de acceptare, exista şi acceptarea tacită a moştenirii, prin înstrăinarea de către presupusul

moştenitor a unui bun succesoral în lipsa unei declaraţii exprese de acceptare a moştenirii.

În acest caz, datorită actului de dispoziţie realizat de moştenitor, se prezuma că acesta

înţelege să accepte moştenirea în cauză.

Întrucât acceptarea moştenirii poate aduce heredelui nu numai foloase ci şi datorii, s-a

dispus ca numai cel care avea capacitatea de a se obliga poate face o declaraţie de

acceptare a moştenirii. Astfel, fiii de familie sau sclavii nu puteau accepta moştenirea f ără

autorizarea familiei. Pentru ca cel instituit să poată accepta, mai era necesar să aibă ius

capiendi (dreptul de a culege o moştenire).

§6.Ef ecteleacceptăriimoştenirii

Un prim efect ar fi dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor din moştenire.

Dreptul de proprietate se dobândea în comun de toţi moştenitorii şi era exercitat ca atare.

Nimic nu se opunea, însă, ca moştenitorii să obţină partajul bunurilor succesorale, fie

printr-un acord între ei, fie pe calea unei acţiuni în justiţie.

40 E. Molcu ţ , D. Oancea, [1], p. 81.

7/21/2019 Dr. roman I



57

În al doilea rând, se produce o confuziune între patrimoniul defunctului şi cel al

heredelui, întrucât este vorba de o dobândire universală (cuprinde şi drepturile şi

obligaţiile defunctului). Moştenitorul răspunde de toate datoriile defunctului, chiar dacă

acestea depăşesc activul succesoral. Ulterior, s-a modificat această obligaţie în sensul plăţii

datoriilor succesiunii numai în limitele bunurilor dobândite. Astfel, Justinian a creatbeneficiul de inventar (benenficium inventarii), folosit şi în ziua de azi, în baza căruia

moştenitorul care efectua un inventar al moştenirii răspundea faţă de creditorii defunctului

numai în limita bunurilor inventariate (bunurile moştenite) f ără a mai opera confuziunea

de patrimonii. S-au evitat pe această cale atât dezavantajele unei moşteniri grevate de mari

datorii care ar fi avut consecinţe pecuniare grave pentru moştenitori, cât şi cele ale

insolvabilităţii erezilor ce ar fi afectat pe creditorii succesiunii.

Tot din această epocă era cunoscut şi raportul succesoral în virtutea căruia

moştenitorii erau obligaţi să aducă la masa succesorală toate bunurile pe care le-au primit

de la defunct în timpul vieţii acestuia. Era vorba de bunurile dotale sau de bunurile donate

de defunct către descendenţii săi. Pretorul l-a obligat pe fiul emancipat să raporteze la

masa succesorală toate bunurile dobândite de el în calitate de persoană sui iuris.

§7.Repudiereamoştenirii

Succesorii voluntari puteau accepta moştenirea sau putea renunţa la ea printr-o simplă

manifestare de voinţă. De asemenea, dacă un moştenitor nu-şi exprima opţiunea de

acceptare a moştenirii în cadrul unui anumit termen, tăcerea sa era interpretată ca o

manifestare tacită de a repudia moştenirea.

Repudierea moştenirii de către unul din moştenitori ducea la creşterea cotei celorlalţi

prin acrescământ . Dacă nu existau alţi moştenitori şi nici substituiţi atunci moştenirea

revenea statului.

§8.Sancţiuneamoştenirii

Moştenitorul civil î şi valorifica dreptul de succesiune prin intermediul petiţiunii de

hereditate, care era intentată de către moştenitor împotriva celui care exercita o stăpânire

7/21/2019 Dr. roman I



58

în fapt asupra succesiunii. Hereditatis petitio este o acţiune generală şi are caracter

universal, adică poartă atât asupra bunurilor corporale cât şi asupra bunurilor incorporale

din cuprinsul succesiunii şi prezenta multiple avantaje faţă de acţiunea în revendicare, cel

mai important fiind acela că moştenitorul-reclamant trebuia doar să dovedească reala

calitate de moştenitor, nu şi faptul că defunctul a fost proprietarul bunurilor lăsatemoştenire.

Moştenirea pretoriană era sancţionată prin intermediul lui quorum bonorum.

Reclamantul solicita pretorului recunoaşterea calităţii sale de moştenitor iar pretorul îi

acorda această calitate f ără a verifica realitatea ei. În schimb, moştenitorul de acest fel nu

putea intra în posesia bunurilor moştenirii decât după ce pretorul pronunţa interdictul

quorum bonorum, ocazie cu care pretorul verifica şi temeinicia celor susţinute de

reclamant. Quorum bonorum nu se putea folosi decât pentru bunurile corporale.

§9.Legateşifidei-comise

a)Legatulera o dispoziţie formulată în termeni imperativi şi solemni, prin care testatorul

dispunea de anumite bunuri individual determinate, în folosul unei persoane denumită

legatar şi care era arătată în testament. Legatul trebuia să figureze într-un testament

imediat după instituirea de moştenitor.

Existau mai multe feluri de legate41:

- legatul per vindicationem – testatorul transmitea direct legatarului proprietatea unui

bun determinat;

- legatul per damnationem – testatorul obliga pe eredele testamentar să aducă la

îndeplinire legatul, adică să transmită legatarului proprietatea asupra unui lucru;

- legatul per praeceptionem – (prin luare mai înainte). În virtutea lui, eredele, care era

totodată legatar, avea îndreptăţirea de a intra în posesia bunului legat înainte de împărţirea

moştenirii;

- legatul sinendi modo – prin el se creează eredelui testamentar obligaţia de a nu-l

împiedica pe legatar să intre în stăpânirea unui lucru.

41 Vl. Hanga, [4], p. 339-340.

7/21/2019 Dr. roman I



59

Condiţiile de fond ale legatului:

- legatarul să aibă capacitatea necesară pentru a moşteni;

- legatul nu putea trece peste o anumită parte din moştenire, parte care a diferit, în

funcţie de reglementările adoptate de-a lungul anilor;

- legatul era valabil numai dacă putea fi executat în momentul întocmiriitestamentului.

b)Fideicomisul este actul de ultimă voinţă, prin care o anumită persoană, denumită disponent , roagă o

altă persoană, denumită fiduciar , să transmită cuiva, denumit fideicomisar , un anumit

lucru sau chiar o parte din moştenire. Ea apare ca o reacţie împotriva formalismului în

materia dreptului succesoral. Executarea legatului cădea fie în sarcina moştenitorului, fie

în sarcina legatarului.

Se distingeau două feluri de fideicomise:

- fideicomisul de familie – prin care defunctul lăsa un bun fiduciarului cu condiţia ca

acesta să-l transmită mai departe urmaşilor săi;

- fideicomisul de ereditate – purta asupra unei părţi din moştenire sau chiar asupra

întregii moşteniri.

Iniţial fideicomisul nu a fost sancţionat cu o acţiune în justiţie, depinzând exclusiv de

buna credinţa a fiduciarului, dar neexecutarea lui putea atrage anumite consecinţe de ordin

moral pentru cel vinovat (putea fi declarat infam). Odată cu împăratul Augustus a fost

posibilă obţinerea executării legatului şi pe cale de acţiune în justiţie.

TEMEPENTRUACASĂ

1. Care erau categoriile de moştenitori create prin reforma lui Justinian?

2. Prin ce reformă au fost ocrotite rudele de sânge şi au fost consolidate

raporturile dintre soţi în cazul căsătoriei f ără manus?3. Care era obligaţia moştenitorilor în cazul raportului succesoral?

4. Care era condiț ia de fond cerută pentru valabilitatea legatului?

5. Ce reprezenta fideicomisul?

7/21/2019 Dr. roman I



60

CAPITOLUL VIII

OBLIGAŢII

§1.Origineşidef iniţie

La origine, obligaţia a fost o simplă legătură materială, fizică, legătură care s-a

juridicizat într-un îndelungat şi complex proces de evoluţie. Ea ar fi avut originea înobiceiurile nejuridice ale romanilor generate de condiţiile materiale proprii epocii de

descompunere a orânduirii gentilice.

Până la apariţia conceptului de obligaţie, aşa cum o cunoaştem şi în ziua de astăzi,

s-au parcurs mai multe etape de evoluţie a acestei instituţii juridice. Astfel, în

societatea gentilică, dacă o persoană era victima unui delict, toţi membrii

colectivităţii îi luau apărarea, răzbunându-se la rândul lor. Aceasta este răzbunarea

sângelui ce a devenit ulterior legea talionului. Mai târziu, răzbunarea a fost înlocuită

cu despăgubirea, sistem mai evoluat conform căruia delicventul şi păgubaşul

ajungeau la o înţelegere în sensul plăţii unei sume de bani în contul răzbunării.

Delicventul rămânea totuşi ostaticul creditorului până la plata datoriei. Într-o altă

etapă, debitorul putea lăsa în locul său, un alt ostatic (gaj viu) creditorului, apărând

astfel o nouă situaţie în care obiect al executării era o altă persoană decât delicventul.

Apoi, un garant se obliga să plătească datoria în locul debitorului, în situaţia refuzului

acestuia, f ără ca garantul să mai fie ţinut în lanţuri; legătura materială devine acum

legătură juridică: obliga ţ ia. S-a admis ulterior ca delicventul să poată deveni propriul

garant. În sfârşit, s-a ajuns la situaţia ca delicventul să se oblige direct, f ără

intervenţia garantului sau f ără ca acesta să se transforme în propriul garant. În

7/21/2019 Dr. roman I



61

înţelegerea încheiată între ei, păgubitul apare în calitate de creditor, iar delicventul în

calitate de debitor42.

Termenul de obligaţie are două sensuri:

• în sens larg desemnează un raport juridic de drept (personal);

• în sens restrâns reprezintă dreptul de creanţă al creditorului sau datoriadebitorului.

În dreptul roman se cunosc două defini ţ ii ale noţiunii de obligaţie:

- Prima este cea a luiPaul, care a opus conceptul de obligaţie dreptului real. Potrivit

lui Paul, natura obligaţiei constă în faptul că cineva este constrâns a ne transmite

proprietatea unui lucru, a face ceva sau a îndeplini o prestaţiune. Paul defineşte astfel

noţiunea de plată (executarea obligaţiei). Plata constă în: dare, facere, prestare.

Dare = obligaţia debitorului de a transmite creditorului proprietatea unui lucru, de

a constitui un alt drept real sau de a plăti o sumă de bani.

Facere = obligaţia debitorului de a face ceva pentru creditor sau chiar de a nu

face ceea ce ar fi putut să facă dacă nu ar fi existat raportul juridic obligaţional.

Prestare = obligaţia debitorului de a procura creditorului folosinţa unui lucru f ără

a constitui un drept real.

- A doua este definiţia luiJustinian, care prezintă obligaţia ca un raport de drept prin care

debitorul era constrâns să plătească o datorie creditorului. Obligatio est iuris

vinculum quo necesitate ad-strimgimur alicuius solvendae rei secundum nostrae

civitatis iura = obligaţia este o legătura de drept prin care suntem siliţi a plăti ceva

conform dreptului cetăţii noastre.

§2.Elementeleraportului juridicobligaţional

a)Subiecteleraportului juridic obligaţional:

• Creditorul = subiectul activ. Are dreptul de a cere plata.

• Debitorul = subiectul pasiv. Trebuie să facă plata care la nevoie poate fi

realizată prin constrângere.

42 V.V. Popa, [3], p. 227-228.

7/21/2019 Dr. roman I



62

b)Obiectulobligaţiei trebuie să îndeplinească anumite condiţii, ca:

- să fie licit (legal);

- să fie posibil atât fizic (să existe), cât şi juridic;

- să fie determinat sau determinabil prin inserarea unor criterii care să poată duce

la determinarea sa ulterioară;- să constea într-o prestaţie pe care debitorul o face pentru creditor;

- să prezinte interes pentru creditor;

c)Sancţiuneace-l priveşte pe debitor în cazul neexecutării obligaţiei. Aceasta consta într-o

acţiune personală ce cuprindea cuvintele dare sau dare facere43.

§3.Clasificareaobligaţiilor

a)Dupăizvoare(origine)44:

- obliga ţ ii contractuale care izvorăsc din contracte;

- obliga ţ ii delictuale care izvorăsc din delicte, iar delictele sunt fapte ilicite

cauzatoare de prejudicii care nasc obligaţia delicventului de a repara prejudiciul

cauzat;

- obliga ţ ii quasicontractuale care au izvorul în quasicontracte. Acestea sunt fapte

ilicite care generează efecte juridice similare celor generate de contract;

- obliga ţ ii quasidelictuale care au izvorul în quasidelicte. Quasidelictele sunt

fapte ilicite care produc efecte asemănătoare celor produse de delicte.

b)Dupăsancţiune45:

- obliga ţ ii civile, care sunt sancţionate printr-o acţiune în justiţie, în cadrul căreia

creditorul obţine o sentinţă de condamnare, iar aceasta va fi executată conform

regulilor procedurii civile romane, fie asupra persoanei, fie asupra bunului;

- obliga ţ ii naturale care nu sunt sancţionate printr-o acţiune în justiţie. Dacă

debitorul natural nu plăteşte, creditorul nu dispune de o acţiune pentru a obţine

executarea obligaţiei pe cale silită.

43 A. Agelain, Les actions civiles în Publications de l’Institut de droit romain , XI, Paris, Sirey, 1954, p. 46.44 E. Molcu ţ , D. Oancea, [1], p. 91-92.45 Vasile Val Popa, [3], p.230.

7/21/2019 Dr. roman I



63

Obligaţiile naturale pot fi valorificate prin intermediul excepţiunii. Astfel, dacă

debitorul execută obligaţia de bunăvoie el nu mai are dreptul de a cere întoarcerea

prestaţiei. În cazul în care debitorul introduce acţiunea în repetire (pentru restituirea

acestei prestaţii), creditorul paralizează cererea prin invocarea excepţiunii.

c)Dupănumăruldesubiecte:

- obliga ţ ii simple care au un singur debitor şi un singur creditor;

- obliga ţ ii complexe care au o pluralitate de subiecte.

La rândul lor obliga ţ iile complexe se clasifică în:

• obligaţii în care debitorii şi creditorii se găsesc pe picior de egalitate:

• obliga ţ iile conjuncte sunt obligaţiile în cadrul cărora funcţionează principiul

divizibilităţii creanţelor şi a datoriilor. Dacă sunt mai mulţi creditori, fiecare va putea

pretinde numai partea sa din creanţă, iar dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare va putea

fi ţinut numai la partea sa din datorie. În cazul obligaţiilor conjuncte există practic

mai multe raporturi juridice, iar obligaţiile debitorilor şi drepturile creditorilor sunt

divizibile.

• obliga ţ ii coreale sau solidare. Solidaritatea poate fi pasivă (mai mulţi

debitori) sau activă (mai mulţi creditori). Dacă obligaţia este coreală sau solidară,

oricare dintre creditori poate să pretindă întreaga creanţă şi oricare debitor poate fi

ţinut să plătească întreaga datorie. În acest caz, creanţele şi datoriile sunt indivizibile.

• obligaţii în care debitorii şi creditorii nu se găsesc pe picior de egalitate,

alături de creditorul principal putând apărea creditori accesori şi alături de debitorul

principal putând apărea garanţi.

- obliga ţ ii adstipulatio, în care un creditor accesor (adstipulator) se alătură

creditorului principal. Debitorul promite creditorului accesor ceea ce a promis şi

creditorului principal. Adstipulatorul (creditorul accesor) poate să-l urmărească în justiţie pe debitor în cazul în care, din anumite motive, creditorul principal nu poate

face acest lucru.

- obliga ţ ii adpromissio, în care un debitor secundar (adpromissor = garant) se

alătură debitorului principal şi promite creditorului ceea ce a promis şi debitorul

principal.

7/21/2019 Dr. roman I



64

§4.Ef ecteleobligaţiilor

Efectele obligaţiilor diferă în funcţie de felul obligaţiei despre care este vorba.

Aceste particularităţi le vom studia însă în capitolul referitor la izvoarele obligaţiilor,

când vom analiza distinct fiecare izvor de obligaţii şi efectele sale.

a)La modul general, ef ectulnormal al obligaţiilor este executareaacestora, situaţie în care creditorul î şi valorifică

drepturile.

Executarea obligaţiilor, în acest sens, se face prin plată, într-una din modalităţile

indicate de Paul în definiţia pe care a dat-o noţiunii de obligaţie (dare, facere,

prestare).

Locul executării este cel prevăzut în contract, iar în cazul de neprevedere estelocul unde creditorul poate introduce acţiunea în executarea obligaţiei.

b)Ef ectulaccidentalal obligaţiilor constă în dreptul creditorului de a ob ţ ine daune interese în situa ţ ia

neexecut ării obliga ţ iilor sau a execut ării acestora cu întârziere. Există şase situaţii

care determină neexecutarea obligaţiilor: cazul fortuit, forţa majoră, culpa, dolul,

mora şi custodia. Nu toate aceste cazuri duc însă la obligarea debitorului la plata de

despăgubiri, existând şi cauze de exonerare de r ăspundere a debitorului cum ar fi:

- culpa creditorului, mai ales în cazul obligaţiilor delictuale şi quasidelictuale;

- fapta unui ter ţ , terţ pentru care debitorul nu este ţinut a răspunde. Dacă, de

exemplu, terţul este un fiu de familie, atunci această cauză de exonerare nu mai

operează;

- cazul fortuit, care exonerează de răspundere numai în anumite situaţii după cum

vom vedea mai jos;

- for ţ a major ă , care exonerează întotdeauna de răspundere.

Este de menţionat că neexecutarea obligaţiilor poartă discuţii numai când obiectul

obligaţiei este format din bunuri individual determinate, neputându-se pune această

discuţie în cazul bunurilor de gen, care pot fi întotdeauna înlocuite conform

principiului genera non pereunt.

Neexecutarea obligaţiilor poate apărea într-una din următoarele situaţii:

7/21/2019 Dr. roman I



65

• Cazulf ortuit ( casus minor) –fapt neprevăzut care intervine f ără vina debitorului, care nu mai

poate executa obligaţia (exemplu: furtul bunului).

• Forţamajoră ( casus maior, damnum fatale) – eveniment neprevăzut, care se produce f ără

vina debitorului şi căruia nimeni nu i se poate opune – inundaţie, incendiu etc.

Aşadar, diferenţa dintre cazul fortuit şi forţa majoră constă în aceea că primul poatefi, de regulă, prevăzut prin măsuri excepţionale de pază, pe când forţa majoră nu

poate fi prevenită sub nici o formă. Dacă obiectul dispare datorită forţei majore,

obligaţia debitorului se stinge.

•Culpasau vinovăţia debitorului.După cum obligaţia este delictuală sau contractuală,

culpa, la rândul ei, poate fi:

- delictuală , când vina aparţine aceluia care prin activitatea sa a cauzat altuia un

prejudiciu. Debitorul răspunde numai pentru acţiune nu şi pentru omisiune. Acţiunea

poate fi caracterizată de una din cele trei forme ale culpei;

- contractuală , când vina aparţine celui obligat prin contract. În acest caz se poate

răspunde şi pentru omisiune iar culpa poate consta numai în neglijenţă sau uşurinţă

(imprudenţă).

Culpa poate îmbrăca trei forme:

- intenţie;

- neglijenţă;

- uşurinţă.

În vremea lui Justinian se cunoşteau două feluri de culpă:

- culpa lata (grosolană), pe care nu ar comite-o nici un debitor;

- culpa levis (culpa uşoară), care putea fi apreciată în două feluri:

- culpa levis in abstracto – prin raportarea comportamentului debitorului la

comportamentul pe care ar trebui să-l aibă orice bun pater familias;- culpa levis in concreto – prin raportarea comportamentului debitorului la felul în

care acesta î şi gospodărea propriile lucruri în calitate de pater familias.

•Doluleste acţiunea sau abţinerea intenţionată a debitorului de natură să ducă la pieirea

bunului datorat. Aşadar, distincţia între culpă şi dol constă în aceea că în cazul culpei,

elementul intenţional lipseşte.

7/21/2019 Dr. roman I



66

• Mora este întârzierea în executarea obligaţiei care are loc din vina debitorului

(mora debitoris) sau a creditorului (mora creditoris).

Mora debitoris este întârzierea culpabilă a debitorului în executarea obligaţiei.

Pentru ca debitorul să poată fi tras la răspundere, el trebuia să fie pus în întârziere,

fiind necesară îndeplinirea următoarelor condiţii:- datoria să fie exigibilă (să fi ajuns la scadenţă);

- neexecutarea să se datoreze vinei debitorului;

- debitorul să fi fost somat de către creditor să-şi execute datoria.

Punerea în întârziere a debitorului atrăgea după sine anumite efecte dintre care,

principalul constă în faptul că obligaţia debitorului se perpetua şi după scadenţă, iar

răspunderea acestuia devenea obiectivă. În consecinţă, debitorul răspundea chiar dacă

bunul ar fi pierit din caz fortuit. Debitorul nu putea fi exonerat de răspundere decât

dacă dovedea că bunul ar fi pierit şi în mâinile creditorului.

Mora creditoris este întârzierea ce are loc din vina creditorului care refuză să

primească plata. Din momentul punerii în întârziere a creditorului (care necesită la

rândul ei condiţii asemănătoare cu cea a debitorului, dar îl vizează pe creditor),

încetează efectele punerii în întârziere a debitorului şi acesta din urmă nu mai este

obligat să păstreze lucrul pe care trebuie să-l predea.

•Custodia, în sens general, înseamnă pază. În epoca veche, custodia desemna răspunderea

obiectivă a debitorului, în sensul că debitorul ţinut de custodie răspundea şi pentru

caz fortuit dar nu răspundea pentru forţă majoră, indiferent dacă avea sau nu vreo

vină în pieirea lucrului. Custodia putea fi instituită prin contract sau putea opera de

plin drept.

§5.Stingereaobligaţiilor

În dreptul roman, actele juridice, inclusiv cele ţinând de materia obligaţiilor, erau

supuse unui formalism rigid46, astfel că simpla convenţie a părţilor nu era suficientă

pentru naşterea sau stingerea obligaţiilor. Drepturile reale se valorifică prin

46 I. Popescu Spineni, Teoria generală a contractelor române , Editura “Tiparul universitar”, Bucureşti, 1936, p. 40.

7/21/2019 Dr. roman I



67

exercitarea anumitor atribute ale titularului dreptului, f ără să fie afectate de trecerea

timpului, pe când drepturile personale prin executarea obligaţiei de către debitor.

Rezultă că drepturile reale sunt, în principiu, perpetue, pe când drepturile personale

sunt temporare.

Exemplu: „Dreptul de proprietate nu se stinge prin trecerea timpului, pe cânddreptul de creanţă izvorăşte dintr-un contract sau delict şi se stinge în urma

valorificării sale”.

Apărute ca formă juridică a raporturilor patrimoniale dintre două persoane

determinate, obligaţiile dispar în momentul valorificării intereselor pe care acele

raporturi le presupun.

Modurile de stingere a obligaţiilor se clasifică în două mari categorii: voluntare şi

nevoluntare. Modurile voluntare duc la stingerea obligaţiilor ca urmare a voinţei

părţilor, iar modurile nevoluntare determină acelaşi lucru indiferent de voinţa

creditorului sau a debitorului.

a)Modurivoluntaredestingereaobligaţiilor47

• Plata(solutia) este modul obişnuit de stingere a obligaţiilor şi se realizează prin

îndeplinirea prestaţiei care formează obiectul raportului juridic obligaţional. Se

efectuează de debitor sau altă persoană, către creditor sau reprezentantul său, integral

şi la locul stabilit de părţi. Aşa cum am văzut mai sus, plata poate consta în: dare (a

da) , facere (a presta, a face) , prestare (a procura folosinţa, a constitui un alt drept

real).

• Dareaî nplată (datis in solutium). Creditorul nu poate fi silit să primească alt lucru decât cel

datorat. Totuşi, dacă creditorul este de acord, debitorul se poate libera de obligaţie şi

prin executarea unei alte prestaţii (de exemplu, debitorul transferă proprietatea unui

sclav în locul unei sume de bani).• Novaţiuneaconstă în înlocuirea unei vechi obligaţii cu o obligaţie nouă, prin intermediul

stipula ţ iunii sau a contractului litteris. Novaţiunea nu se poate realiza în sfera

contractelor consensuale. În cazul acestora, singura soluţie pentru a obţine efecte

47 E. Molcu ţ , D. Oancea, [1] p. 108-116.

7/21/2019 Dr. roman I



68

asemănătoare novaţiunii era să se desfiinţeze contractul vechi şi să se încheie un alt

contract.

Novaţiunea putea fi voluntară sau necesară. Nova ţ iunea voluntar ă se realiza prin

voinţa părţilor, iar nova ţ iunea necesar ă reprezenta un efect al lui litis contestatio.

Pentru a fi valabilă, novaţiunea trebuia să îndeplinească următoarele condiţii:- o obligaţie veche, de orice fel;

- o obligaţie nouă, de drept strict;

- idem debitum, adică obligaţiile să aibă acelaşi obiect; Justinian a admis şi

novaţiunea prin schimbarea obiectului obligaţiei, dacă voinţa părţilor era clar

exprimată;

- aliqiud novi, adică să se creeze un raport nou;

- animus novandi, adică să se manifeste intenţia de a nova.

• Compensaţiuneaeste operaţia juridică prin care datoriile şi creanţele reciproce ale părţilor se scad

unele din altele, pentru ca executarea să se efectueze numai asupra diferenţei.

• Remitereadedatorieeste acel mod de stingere a obligaţiilor constând în renunţarea creditorului la

dreptul său. Iertarea (remiterea) de datorie este un act care se face de creditor de

comun acord cu debitorul său, nicidecum un act unilateral al creditorului.

b)Modurinevoluntaredestingereaobligaţiilor

• Imposibilitateadeexecutare.Dacă obiectul obligaţiei este un lucru individual determinat şi el piere f ără vina

debitorului, obligaţia se stinge, cu condiţia ca debitorul să nu fi fost pus în întârziere,

să nu fie în culpă, să nu fi comis un dol, să nu răspundă pentru custodie. Dacă bunul

piere în caz de forţă majoră, iar debitorul poate face dovada că bunul ar fi pierit şi la

creditor, obligaţia se stinge chiar dacă intervine una din situaţiile de mai sus.

• Conf uziuneaeste reunirea în aceeaşi persoană a calităţii de debitor şi creditor (cel mai

frecvent, prin moştenirea creditorului de debitor sau invers).• Moarteadebitoruluisauacreditorului. În vechiul drept roman, prin moartea debitorului sau creditorului, obligaţia se

stingea în virtutea principiului intransmisibilităţii datoriilor şi creanţelor. Cu timpul s-

a instituit regula transmiterii obligaţiilor, intransmisibilitatea fiind excepţia.

• Pierdereapersonalităţii –minimă(capitis deminutio - minima). Subiect de obligaţii poate fi doar o persoană

cu personalitate juridică. Pierderea personalităţii duce automat la stingerea

7/21/2019 Dr. roman I



69

obligaţiilor persoanei în cauză. De exemplu, în cazul adrogaţiunii, bunurile şi

creanţele adrogatului trec în proprietatea adrogantului, dar datoriile adrogatului se

sting prin capitis deminutio minima. Pentru a proteja interesele creditorilor

adrogatului, dreptul pretorian a dispus, însă, că adrogantul nu poate dobândi bunurile

adrogatului, dacă nu-i plăteşte datoriile.• Prescripţiaextinctivă a fost admisă destul de greu şi numai în urma intervenţiei pretorilor, deoarece

în dreptul vechi obligaţiile erau considerate perpetue. Ca urmare a prescripţiei

extinctive, nevalorificarea dreptului într-un anumit termen (de regulă, 1 an) duce la

pierderea posibilităţii de a mai obţine executarea lui pe calea unei acţiuni în justiţie.

Obligaţia civilă se transformă astfel într-o obligaţie naturală.

§6.Transf erulobligaţiilor

Aşa cum nu au admis transmiterea obligaţiilor pentru cauză de moarte, tot aşa,

romanii nu au admis multă vreme nici transmiterea obligaţiilor între vii. Ulterior,

pentru realizarea transmiterii creanţelor şi datoriilor, ei au recurs la două procedee

juridice pe care le-au deturnat de la scopurile lor iniţiale: novaţiunea şi mandatul

judiciar.

Transferul obligaţiilor poate opera sub două aspecte: cesiunea (cedarea) de

creanţă şi cesiunea de datorie.

a)Cesiuneadecreanţă

Este procedeul juridic prin care creditorul cedează unui terţ dreptul său de

creanţă. Creditorul care transmite creanţa (vechiul creditor) se numeşte cedent , cel

care dobândeşte creanţa (noul creditor) se numeşte cesionar , iar debitorul se numeşte

debitor cedat .

În epoca veche, cesiunea de creanţă s-a realizat prin intermediul nova ţ iunii prin

schimbare de creditor (debitorul se obligă faţă de o altă persoană care dobândeşte

creanţa în locul vechiului creditor).

Odată cu instalarea procedurii formulare, cesiunea de creanţă s-a realizat prin

mandatul in rem suam (în propriul interes), instrument juridic mai simplu şi mai

7/21/2019 Dr. roman I



70

eficient, creat prin deturnarea de la scopul pentru care a fost dat mandatului judiciar.

Conform acestui sistem cedentul dădea mandat cesionarului să-l urmărească în

justiţie pe debitor, în scopul valorificării unei creanţe.

b)Cesiuneadedatorie

Ca şi cesiunea de creanţă, se realizează prin mijloace juridice indirecte. În acestscop au fost utilizate novaţiunea prin schimbarea de debitor şi mandatul judiciar

( procuratio in rem suam).

În cazul novaţiunii prin schimbare de debitor, o altă persoană se obligă să

plătească datoria, în locul debitorului. Schimbarea debitorului necesită

consimţământul creditorului, dar nu necesită consimţământul vechiului debitor,

deoarece, în principiu, oricine poate plăti în locul său.

Novaţiunea prin schimbare de debitor, realizată cu consimţământul vechiului

debitor poartă numele de delegaţie (expromissio).

Potrivit celui de al II-lea procedeu, procuratio in rem suam, mandatarul (noul

debitor) î şi asumă sarcina de a sta în justiţie, în calitate de pârât şi de a plăti suma de

bani prevăzută în sentinţa de condamnare.

§7.Garanţii

a)Garanţiipersonale

Garanţiapersonală este procedeul juridic prin care debitorului principal i se alătur ă unul sau mai

mul ţ i debitori accesorii, numi ţ igaranţi.

Au fost create pentru a-l pune pe creditor la adăpost de consecinţele unei

eventuale insolvabilităţi a debitorului48.

Se împart în garanţii personale formale şi garanţii personale neformale.

•Garanţiipersonalef ormale.

În epoca veche existau mai multe forme de garanţii personale.

- Sponsio – care este forma originară de creare a garanţiilor personale, rezervată

cetăţenilor romani. După încheierea stipulaţiunii principale între creditor şi debitori,

48 Vl. Hanga, [4], p. 447.

7/21/2019 Dr. roman I


7/21/2019 Dr. roman I



72

său, la un alt termen decât cel prevăzut pentru obligaţia principală. La origine se

aplica numai la obligaţiile ce aveau ca obiect o sumă de bani, ulterior extinzându-se.

- Mandatum pecuniae credendae – este garanţia personală prin care o persoană

(mandantul) însărcinează pe alta (mandatarul) să acorde un credit unui terţ. Prin

această operaţiune juridică, mandatarul devine creditor, iar mandantul garantează datoria contractată de către terţ. Dacă terţul nu plăteşte la scadenţă, mandatarul se

poate îndrepta asupra mandantului. Mandatarul poate să-l urmărească mai întâi pe

debitorul principal, întrucât creanţa faţă de garant izvorăşte din contractul de mandat,

iar creanţa faţă de debitorul principal din contractul de împrumut, cele două obligaţii

neavând identitate de obiect.

- Receptum argentarii – constă într-o convenţie prin care bancherul se obligă să

plătească datoriile eventuale ale clientului său faţă de terţ. Astfel, obligaţia

bancherului se năştea înaintea obligaţiei debitorului principal. La origine, dacă

bancherul nu plătea terţului suma datorată de către client, clientul (şi nu terţul) avea

acţiune împotriva bancherului. Cu timpul raportul juridic se stabileşte direct între

bancher şi terţ.

b)Garanţiireale

Garanţia reală este procedeul juridic prin care debitorul atribuie un lucru

creditorului său sub forma transmiterii de proprietate sau posesiune, sub forma

constituirii unui drept de ipotecă, sau chiar dezinteresat, potrivit căruia, la scadenţă,

dacă debitorul nu plăteşte, creditorul se poate despăgubi valorificând lucrul atribuit,

cu preferinţă50 faţă de creditorii chirografari. Garanţia reală oferă creditorului o mai

mare siguranţă, lucrul constituit garanţie, fiind afectat cu titlu de drept real, astfel

încât, în situaţia în care la scadenţă debitorul nu plăteşte, creditorul are asupra

lucrului atribuit atât un drept de urmărire cât şi un drept de preferinţă.Garanţiile reale sunt: fiducia, gajul, ipoteca şi intercesiunea.

• Fiducia

50 E. Molcu ţ , D. Oancea, [1] , p. 127.

7/21/2019 Dr. roman I



73

Se realizează prin transmiterea lucrului de către debitor, creditorului său, cu titlu

deproprietateînso ţ it ă de o conven ţ ie prin care debitorul promitea ca la scaden ţă să retransmit ă

debitorului lucrul, dacă debitorul î şi va fi plătit datoria.

Dacă debitorul plătea la scadenţă, dobândea calitatea de creditor al lucrului şi

dispunea de o acţiune personală, pe care o intenta împotriva fostului creditor pentrua-l sili să-i retransmită proprietatea asupra lucrului. Deci, creditorul devine

proprietarul lucrului dat în garanţie şi în acelaşi timp debitor sub condiţie a acelui

lucru.

• Ga jul

Este o formă perfecţionată de garanţie51 ce se naşte din contractul real de gaj.

Const ă în faptul că debitorul remite creditorului săuposesiuneaunui lucru, prin intermediul

tradi ţ iunii, încheindu-se şi o conven ţ ie prin care creditorul se obligă să retransmit ă

posesia asupra lucrului, dacă debitorul î şi achit ă datoria la scaden ţă. Prin aceasta,

creditorul dobândea posesiunea asupra lucrului dat în garanţie, devenind în acelaşi

timp şi debitor condiţional al lucrului.

• Ipoteca

Constituie garanţia reală prin care lucrul afectat este lăsat în posesiunea

debitorului şi numai dacă acesta nu plăteşte la scadenţă, creditorul ipotecar are

dreptul de a intra în posesia lucrului şi de a-l vinde, valorificându-şi astfel creanţa.

Creditorul ipotecar se bucură de dreptul de preferinţă în raport cu creditorii

chirografari şi de dreptul de a urmări lucrul ipotecat.

Iniţial, ipoteca a apărut ca fiind un drept de retenţie care dădea posibilitatea

proprietarului unei moşii de a reţine inventarul agricol al arendaşului, dacă la

scadenţă acesta nu plătea arenda.

Caractereleipotecii52

:

- este un drept real – creditorul are drept de urmărire şi de preferinţă;

- se constituie prin conven ţ ia păr ţ ilor ;

51 I.C. C ătuneanu, [2], p. 342.52 E. Molcu ţ , D. Oancea, [1], p. 131-133.

7/21/2019 Dr. roman I



74

- poate fi generală – poate avea ca obiect bunuri mobile şi imobile, prezente şi

viitoare;

- este indivizibilă – caracter ce se realizează pe două planuri: pe de o parte, fiecare

parte a bunului ipotecat este afectată pentru satisfacerea întregii creanţe, iar pe de altă

parte, se garantează fiecare parte a datoriei cu lucrul în întregul lui;- are caracter clandestin (secret), nu e nevoie de forme de publicitate pentru ca

terţii să ştie că un lucru este ipotecat;

- este un drept accesoriu, urmează soarta (rangul) obligaţiei principale, respectiv

se stinge odată cu creanţa asigurată.

Rangulcreditoriloripotecari

Când sunt mai mulţi creditori ipotecari, prioritate are cel cu ipoteca mai veche

( prior tempore potior iure – mai întâi în timp, mai tare în drept). Dacă există mai

mulţi creditori cu acelaşi rang, prioritate are cel care posedă lucrul grevat.

Ef ecteleipotecii

Lucrul ipotecat rămâne în posesia debitorului până la scadenţă. Dacă debitorul nu

efectua plata, creditorul avea dreptul de a poseda şi de a vinde lucrul grevat.

Stingereaipotecii

Ipoteca se stingea odată cu obligaţia pe care o garantează, prin pieirea în

întregime a lucrului ipotecat şi prin confuziune.

• Intercesiunea

Este actul prin care o persoană ia asupra sa datoriile alteia, f ără a avea vreun

interes. Din punct de vedere tehnic, intercesiunea îmbracă fie forma unei garanţii

reale sau personale, fie forma unei novaţiuni prin schimbare de debitor.

TEMEPENTRUACASĂ1. Care au fost etapele de evoluţie cunoscute privind instituţia juridică

„obligaţiuni”?

2. Explicaţi sensurile termenului de obligaţie în dreptul roman.

7/21/2019 Dr. roman I



75

CAPITOLUL IX

IZVOARELE OBLIGAŢIILOR

Noţiunea de obligaţie s-a format încă din epoca foarte veche a dreptului roman,

iar originea ei se confundă cu însăşi originea contractului – cel mai vechi izvor de

obligaţii. În secolul al II-lea e.n., delictul apare de asemenea ca izvor de obliga ţii.

Ulterior, în categoria de izvoare ale obligaţiilor au mai apărut quasidelictele,

quasicontractele şi alte izvoare (rudenia, vecinătatea sau detenţiunea).

§1.Contractele

În vechiul drept roman contractul impunea pe lângă acordul de voinţă, anumite

formalităţi (gesturi rituale, cuvinte solemne). În secolul al II-lea, termenul de

contractus desemna toate convenţiile producătoare de efecte juridice: solemne şi

nesolemne (pacte).

Contractul constituie actul juridic care are la bază acordul păr ţ ilor cu privire la na şterea,

modificarea sau stingerea unui raport juridic obliga ţ ional.

Pentru a fi valabil, contractul trebuia să conţină anumite elemente, denumite

elemente esenţiale, obligatorii. Pe lângă acestea, orice contract mai putea conţine şi

elemente accidentale, care pot figura sau nu în contract, f ără ca lipsa lor să-i afecteze

valabilitatea.

• Elementeleesenţialesunt obiectul, consimţământul şi capacitatea. Lipsa unuia dintre aceste

elemente duce la inexistenţa contractului53.

Obiectul

53 Vl. Hanga, [4], p. 351-359.

7/21/2019 Dr. roman I



76

În sens strict, obiectul contractului se confundă cu obiectul obligaţiei şi constă în

prestaţiunea pe care debitorul trebuie să o facă creditorului (dare, facere, prestare).

La romani contractul nu este translativ de proprietate, ci generator de obligaţii.

Consimţământul

Reprezintă acordul de voinţă al celor două părţi contractante în scopul creării dedrepturi şi datorii.

Cauze care duc la inexistenţaconsimţământului:

•neseriozitatea (o glumă);

•eroarea (interpretarea greşită a unor împrejurări de fapt). Poate fi:

- esenţială (error in negatio, error in personam, error in corpore, error in

substantia). Acest tip de eroare duce la nulitatea contractului.

-

neesenţială, nu duce la nulitatea contractului.

Cauze care duc laviciereaconsimţământului:

• metus (teama) datorată violen ţ ei fizice sau psihice exercitate asupra unei părţi

contractante;

•dolul (viclenia – folosirea de mijloace viclene pentru a o determina pe cealaltă

parte să încheie contractul, inducerea inten ţ ionat ă în eroare).

Cauzele care privesc inexistenţa consimţământului au ca efect nulitatea absolută a

contractului, iar cele care privesc vicierea consimţământului pot duce la anularea

acestuia.

•Elementeleaccidentalenu ţin de natura contractului, astfel că pot figura sau nu în cuprinsul acestuia,

conform voinţei părţilor.

Termenul

Este elementul viitor şi sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea unui

drept. Este de două feluri:- suspensiv, situaţie în care dreptul nu poate fi valorificat până la data stabilită;

- extinctiv, caz în care dreptul se stinge la împlinirea termenului.

Condiţia

Este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau stingerea unei

obligaţii. Poate fi:

7/21/2019 Dr. roman I



77

- suspensivă („mă oblig să-ţi dau 100 de lei, dacă corabia ta se întoarce din

Grecia”; în această situaţie, deşi contractul s-a încheiat, executarea lui se suspendă

până la întoarcerea corabiei);

- rezolutorie, în această situaţie contractul s-a încheiat sub condiţia desfiinţării,

dacă se va îndeplini ulterior o condiţie anume.Practic, există două convenţii (înţelegeri):

- una de obligare;

- alta de desfacere a contractului în cazul îndeplinirii condiţiei.

Exemplu: „Vând un lucru sub condiţia rezilierii contractului, dacă în interval de

trei zile cineva îmi oferă un preţ mai mare”.

•Ef ectelecontractelor

Potrivit principiului relativit ăţ ii efectelor contractelor, în dreptul roman

contractul producea efecte numai între părţile contractante (cei care au încheiat

contractul), moştenitorii lor şi creditorii chirografari.

Principiul relativităţii efectelor contractului genera, la rândul lui, trei principii:

- nulitatea stipula ţ iunii pentru altul, deoarece stipulaţiunea pentru altul dă naştere

la o creanţă în profitul unei persoane care n-a participat la încheierea contractului.

- nulitatea promisiunii pentru altul, potrivit căruia nimeni nu poate promite fapta

altuia, cu excepţia situaţiei în care se promite că se va face în aşa fel încât tertius să

fie determinat să presteze o faptă sau să încheie un contract.

- nereprezenta ţ iunea în contracte, care mai târziu a fost înlăturată. Reprezentarea

în contracte este situaţia în care un pater familias (reprezentat) participă la încheierea

unor acte juridice prin intermediul unui alt pater familias (reprezentant).

Reprezentarea poate fi activă (când reprezentantul intervine ca creditor) şi pasivă

(când reprezentantul intervine ca debitor). De asemenea, reprezentarea mai poate fi:- perfect ă , când raportul juridic se stabileşte direct între reprezentant şi terţ, iar

efectele sale se produc asupra reprezentatului;

- imperfect ă , când reprezentantul se obligă alături de reprezentat, efectele juridice

răsfrângându-se şi asupra reprezentantului.

•Clasif icareacontractelor

7/21/2019 Dr. roman I



78

Contractele pot fi solemne (formale) şi nesolemne (neformale). Cele neformale

pot fi la rândul lor: contracte reale, contracte consensuale, contracte nenumite. Pe

lângă acestea, mai există şi pactele care sunt convenţii ce produc efecte asemănătore

contractelor dar pe care romanii nu le-au ridicat la rangul de contract.

§2.Contractesolemne(f ormale)

Sunt contractele care, pentru a lua na ştere, aveau nevoie ca acordul de voin ţă al

păr ţ ilor să fie îmbr ăcat într-o anumit ă formă.

Se supun următoarelor principii:

- principiul unilateralit ăţ ii actului – în sensul că, actul generează obligaţii numai

pentru o parte contractantă;- principiul interpret ării literale – sunt contracte de drept strict ce se interpretează

în conformitate cu litera contractului şi nu cu intenţia părţilor;

- principiul oralit ăţ ii – se încheie în formă orală, cu o singură excepţie (contractul

litteris).

Contractele formale sunt de mai multe feluri:

◦ Contractele în formă religioasă

-sponsio religioasă (înţelegere între garant şi păgubaş însoţită de un jurământ

religios);

- jur ământul dezrobitului (dezrobitul se obliga la un număr anual de zile de muncă

în beneficiul patronului).

◦ Contracte în formă verbală54

- sponsio laică (numai pentru cetăţenii romani);

- stipula ţ iunea (pentru a permite peregrinilor să încheie contracte cu cetăţenii)55;

-constituirea de dot ă (dotis dictio) – declaraţie unilaterală de dotă f ăcută viitorului

soţ, în termeni solemni, de debitorul (tatăl, fratele etc.) viitoarei soţii, la ordinul

acesteia.

54 E. Molcu ţ , Drept privat roman, III, Bucureşti, 1981, p. 13.55 C.St. Tomulescu, Manual de drept privat roman , Tipografia şi Litografia Ministerului Învăţământului, Bucureşti,1956, p. 273.

7/21/2019 Dr. roman I



79

◦ Nexum

Este un contract solemn în formă autentică. Când debitorul nu putea plăti o

datorie născută din stipulaţiune, părţile, în baza unei înţelegeri prealabile, se

prezentau în faţa magistratului, unde creditorul afirma că serviciile debitorului îi sunt

aservite pentru o sumă stabilită până la o dată ulterioară. Debitorul tăcea, iarmagistratul ratifica declaraţia creditorului prin cuvântul addico.

◦ Contractul litteris (forma scrisă)

Dezvoltarea economică la sfârşitul Republicii duce la nevoia siguranţei referitoare

la dovada actelor juridice încheiate, întrucât în contractele verbale proba lor se f ăcea

cu martori, ceea ce crea dificultăţi. Astfel, începe să se folosească mai frecvent forma

scrisă a contractelor.

Contractul litteris a apărut în legătura cu obiceiul cetăţii de a ţine un registru în

care erau transcrise lunar operaţiunile de încasări şi plăţi.

În epoca lui Justinian, contractul litteris are un mod propriu de formare şi o

funcţie proprie. Astfel, debitorul care a recunoscut printr-un înscris primirea unei

sume de bani, după trecerea unui interval de timp, nu mai are dreptul să facă dovada

că nu a primit în realitate această sumă şi rămâne, deci, obligat în baza acestui înscris.

§3.Contractenef ormale

În sfera contractelor neformale erau incluse contractele reale şi contractele

consensuale.

▪ Contractelerealeau apărut la sfârşitul epocii vechi şi începutul epocii clasice, cu excepţia gajului,

care a fost sancţionat abia în secolul al II-lea e.n. Sunt acele contracte care se

formează printr-o conven ţ ie înso ţ it ă de remiterea materială a lucrului (res)56 .

◦ Mutuum

Contract prin intermediul căruia romanii realizau împrumutul de consuma ţ ie prin

care debitorul se obliga să restituie creditorului său lucruri de acelaşi fel, aceeaşi

calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele pe care le-a primit în vederea consumaţiunii.

56 C.St. Tomulescu, Drept privat roman, Tipografia Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1953, p. 631.

7/21/2019 Dr. roman I



80

Mutuum se formează prin convenţia părţilor, însoţită de remiterea materială a

lucrului, care apare ca o condiţie (ad validitatem) necesară pentru naşterea

contractului şi nu ca efect al contractului. Întrucât lucrurile împrumutate erau

destinate consumului, creditorul le transmitea debitorului cu titlu de proprietate.

Creditorul trebuia să aibă calitatea de proprietar; simplul posesor sau detentor nuputea să transmită lucruri în vederea consumaţiunii, căci nu avea drept de dispoziţie.

Era un contract gratuit.

◦ Împrumutul cu dobând ă

Era folosit pentru împrumutul unor sume de bani. La început a îmbrăcat forma

stipulaţiunii, în cadrul căreia debitorul primea o sumă şi se obliga să restituie o altă

sumă mai mare. După apariţia lui mutuum, împrumutul cu dobândă a îmbrăcat şi

forma acestui contract însoţit de o stipulaţie a dobânzilor (stipulaţia dobânzilor era

necesară deoarece mutuum era un contract cu titlu gratuit).

◦ Fiducia

Este contractul real care se naşte prin transmiterea lucrului în forma

mancipa ţ iunii sau a lui in iure cessio, însoţită de o convenţie prin care dobânditorul

promite să retransmită proprietatea asupra lucrului, celui de la care l-a primit.

Mancipaţiunea fiduciară era folosită şi pentru atingerea altor scopuri decât vânzarea

unui lucru, cum ar fi: adopţia, emanciparea, căsătoria cu manus, testamentul57.

◦ Gajul

Se formează prin transmiterea posesiunii unui lucru de către debitor creditorului

său, în forma tradiţiunii, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul

promite să retransmită posesiunea lucrului, după ce debitorul î şi va fi plătit datoria.

Spre deosebire de fiducie, gajul prezintă o serie de avantaje: este şi la îndemâna

peregrinilor, se transmite posesia şi nu proprietatea (debitorul rămâne proprietarullucrului, bucurându-se de drept de urmărire şi de drept de preferinţă), creditorul este

asigurat în raport cu debitorul care nu poate intra în stăpânirea lucrurilor înainte de a

î şi plăti datoria.

57 Gaius, [18], II, 59-60.

7/21/2019 Dr. roman I



81

Garanţia reală de gaj este efectul contractului de gaj, astfel că acestea nu pot fi

confundate. De asemenea, contractul de gaj poate exista independent de garanţia reală

de gaj (astfel, debitorul poate transmite un bun ce nu-i aparţine prin contractul de gaj,

întrucât se transmite posesia şi nu proprietatea); în acest caz, garanţia reală de gaj nu

ia naştere, lucru nefiind în proprietate.◦ Comodatul

Contractul de comodat se formează prin transmiterea detenţiunii unui lucru în

forma tradiţiunii de către creditor (comodant) debitorului său (comodatar), în vederea

folosinţei, transmitere însoţită de o convenţie prin care debitorul promite să restituie

lucrul la termen.

Este un contract cu titlu gratuit, atât pentru lucrurile mobile, cât şi pentru cele

imobile.

Comodatarul nu stăpânea lucrul pentru sine, ci pentru comodant, la termen

trebuind să îl restituie. În cazul dispariţiei lucrului individual determinat, comodatarul

răspunde atât pentru dol, cât şi pentru culpă.

◦ Depozitul

Formarea contractului de depozit presupune transmisiunea unui lucru prin

tradiţiune, de către o persoană numită deponent, altei persoane numită depozitar ,

transmitere însoţită de o convenţie prin care depozitarul promite să păstreze lucrul şi

să-l restituie la cererea deponentului. Ca şi comodatarul, depozitarul este un simplu

detentor şi nu dispune de mijloace juridice proprii de apărare faţă de terţi, însă

restituie lucrul la cererea deponentului, spre deosebire de comodatar care-l restituie la

termenul fixat. De asemenea, depozitarul nu are dreptul de folosinţă a lucrului pe care

îl are comodatarul58.

Obiectul contractului de depozit poate fi format numai de un lucrul mobil,individual determinat.

Este un contract gratuit.

Pe lângă depozitul obişnuit, romanii aveau încă trei forme excepţionale de

depozit:

58 Vl. Hanga, [4] , p. 373.

7/21/2019 Dr. roman I



82

- depozit necesar (mizerabil) – se formează în situaţii excepţionale (cutremur,

inundaţii) când deponentul nu are posibilitatea alegerii persoanei depozitarului, fiind

nevoit să apeleze la înstrăinarea lucrului către primul venit;

- depozit de sechestrare – în cazul unui proces, părţile se înţelegeau să depună

obiectul litigiului în păstrare la o terţă persoană, obiectul fiind remis ulteriorcâştigătorului procesului;

- depozitul neregulat – transmiterea unei sume de bani cu titlu de proprietate de

către o persoană oarecare, unui bancher (depozitar). La cerere se restituie suma şi o

dobândă.

TEMEPENTRUACASĂ

1.

Precizaţi cauzele care conduc la inexistenţa consimţământului.

2. Precizaţi care sunt efectele inexistenţei consimţământului la încheierea unui

contract.

3. Care sunt cauzele care conduc la vicierea consimţământului?

7/21/2019 Dr. roman I



83

CAPITOLUL X

CONTRACTELE CONSENSUALE

Contractele consensuale se nasc prin simplu acord de voinţă al părţilor

contractante şi reprezintă forma cea mai evoluată pe care a cunoscut-o tehnica de

redactare a obligaţiilor în dreptul roman. Spre deosebire de contractele solemne, care

sunt dominate de un formalism riguros, şi de contractele reale, pentru a căror naştere

este necesară remiterea lucrului, contractele consensuale se formează exclusiv pe

calea manifestării de voinţă a părţilor, constituind un exemplu de subiectivizare a

actelor juridice59.

Această evoluţie va fi înregistrată şi de alte instituţii juridice, astfel că, în epoca

lui Justinian, drepturile subiective reale sau personale vor izvorî din simpla

manifestare de voinţă. De altfel, în dreptul postclasic, termenul contractus are

înţelesul de convenţie destinată să creeze obligaţiuni.

La contractele consensuale, obligaţiile sunt doar promise, urmând să fie executate

ulterior, conform convenţiei părţilor, spre deosebire de contractele reale la care unul

din actele materiale se face în scopul formării actului, astfel încât numai al II-lea act

material constituie obiectul obligaţiei. De aici rezultă caracterul bilateral al

contractelor consensuale (se nasc obligaţii pentru ambele părţi contractante) spre

deosebire de caracterul unilateral imperfect al contractelor reale (una din activităţilemateriale s-a realizat cu scopul încheierii contractului, ca o condiţie a existenţei

acestuia, urmând ca ulterior să se execute şi cealaltă prestaţie).

59 E. Molcu ţ , D. Oancea, [1] p. 157.

7/21/2019 Dr. roman I



84

Teoria generală modernă a obligaţiilor se referă la trăsăturile contractelor

consensuale; anumite reguli şi definiţii neverificându-se întrutotul pentru contractele

solemne sau reale.

Contractele consensuale sunt: vânzarea, locaţiunea, societatea şi mandatul.

§1.Vânzarea

Este contractul prin care o parte, numit ă vânzător, se obligă să transmit ă posesiunea

lini ştit ă a unui lucru celeilalte păr ţ i, numit ă cumpărător, în schimbul unei cantit ăţ i de metal,

numit ă pre ţ , pe care cumpăr ătorul se obligă la rândul său să i-o transmit ă60.

Din punct de vedere economic, vânzarea este o variantă mai evoluată a

schimbului dintre două lucruri, din care unul avea valoare de echivalent general(capete de vită). După apariţia barelor de aramă şi apoi a monedei în sens modern,

vânzarea se configurează ca schimbul unui lucru contra unui preţ61.

•Formeleprimitivealevânzării

Operaţiunea juridică a vânzării s-a realizat încă din epoca foarte veche, dar

contractul consensual de vânzare, ca formă de realizare a acestei operaţiuni, a apărut

abia spre sfârşitul Republicii, după o îndelungată evoluţie.

a)Vânzareamancipaţiune

Funcţia principală a mancipaţiunii a fost aceea de a transmite proprietatea asupra

lucrurilor mancipii, în schimbul unei cantităţi de aramă. Astfel, mancipaţiunea este

cea mai veche formă pe care a îmbrăcat-o operaţiunea juridică a vânzării. Deoarece

mancipaţiunea era un act solemn, momentul formării contractului coincide cu

execuţia sa (transmiterea metalului-preţ constituia o condiţie de formă a

mancipaţiunii). Această unitate dintre forma vânzării şi executarea sa prezenta

dificultăţi, mai ales în cazurile în care cumpărătorul nu putea face plata imediat. În

scopul de a separa formarea contractului de vânzare de executarea sa, romanii au

adoptat procedee mai subtile.

b)Vânzareaprinstipulaţiuni

60 C. Ferrini, Opere IV, Milano, 1929, p. 12.61 A. Ruiz, La compravendita in diritto romano, Napoli, Jovene, 1954, p. 106.

7/21/2019 Dr. roman I



85

Întrucât stipulaţiunea avea posibilitatea să afecteze haina juridică a oricărei

convenţii, romanii au utilizat-o în scopul realizării vânzării. Cele două prestaţii,

predarea lucrului şi plata preţului, f ăceau obiectul a două stipulaţiuni distincte.

Prima genera obligaţia de a preda preţul („Promiţi să-mi dai 100 ?”, „Promit!”),

iar cea de a doua, obligaţia de a preda lucrul („Promiţi să-mi dai pe sclavul Filipus?",„Promit!"). În felul acesta, o operaţiune juridică unitară se realizează prin acte

distincte, iar scopul părţilor este atins, adică executarea obligaţiilor are loc după

naşterea lor.

•Apariţiacontractuluidevânzare

Vânzarea consensuală (prin simpla convenţie) a fost practicată mai întâi în dreptul

public şi numai după aceea în dreptul privat. Astfel, prizonierii de război erau vânduţi

de către stat sau soldaţi în pieţele publice. Întrucât spre sfârşitul Republicii, în plină

epocă a războaielor de cucerire, numărul prizonierilor a crescut foarte mult, vânzarea

lor în formele solemne ale mancipaţiunii sau stipulaţiunii devenise cu totul

nepractică. În scopul accelerării ritmului acestor operaţiuni juridice, romanii au admis

ca simplu acord de voinţă dintre questori (magistraţi însărcinaţi cu vânzarea sclavilor)

şi particulari este suficient pentru formarea vânzării.

Cu timpul, datorită avantajelor pe care le prezintă această practică, insuficient

conturată pe plan tehnic în dreptul public, a fost preluată de către particulari şi

perfecţionată prin intervenţia pretorului. Se presupune că vânzarea consensuală a fost

mai întâi utilizată în raporturile dintre cetăţeni şi peregrini.

•Elementelevânzării

Potrivit lui Gaius, contractul de vânzare se formează prin acordul de voinţă

asupra obiectului şi preţului. Această definiţie concentrată ne înf ăţişează cele trei

elemente ale vânzării: consimţământul, obiectul şi preţul. Aşadar, pentru ca oconvenţie să dobândească valoare de vânzare, trebuie să se poarte asupra unui lucru şi

asupra unui preţ. În lipsa uneia dintre aceste date, contractul de vânzare nu se poate

forma, întrucât numai pe baza lor se individualizează în raport cu alte instituţii

juridice62.

62 Vl. Hanga, Studii de istoria dreptului, vol. I, Editura Servo-Sat, Arad, pp. 39-54.

7/21/2019 Dr. roman I



86

Evident, pe lângă elementele menţionate, este necesară existenţa părţilor

contractului, care poartă denumirile specifice de vânzător – cel care înstrăinează şi

cumpăr ător – cel care dobândeşte.

a)Consimţământul

Dacă în general consimţământul este manifestarea de voinţă a unei părţi în sensuldorit de cealaltă parte, în materia vânzării consimţământul constă în acordul,

întâlnirea dintre voinţa celui ce intenţionează să vândă şi a celui ce doreşte să

cumpere. Gaius spune că vânzarea se naşte din simplu consimţământ, f ără a fi

necesară remiterea sau prezenţa vreunui element material, pentru încheierea

convenţiei.

Contractul de vânzare se naşte de regulă în momentul realizării acordului de

voinţă, însă dacă părţile condiţionează naşterea sa de îndeplinirea unor forme, atunci

actul se va forma ulterior.

Pentru a fixa momentul încheierii contractului, părţile recurgeau uneori la practica

remiterii unui lucru de mică valoare sau a unei sume de bani care probau că acordul

de voinţă al părţilor s-a realizat. Cu timpul, sistemul a căpătat o finalitate nouă, în

sensul că cel care preda o sumă de bani în momentul încheierii contractului, putea

renunţa ulterior la act, dar pierdea banii remişi celeilalte părţi.

În dreptul lui Justinian, dacă părţile s-au înţeles să redacteze un înscris, contractul

se forma în momentul redactării acelui înscris şi nu în momentul acordului de voinţă.

Până la întocmirea actului scris, oricare din părţi avea dreptul să renunţe la

promisiunea f ăcută.

b)Obiectul

Obiectul vânzării trebuia să îndeplinească toate condiţiile arătate la teoria

generală a obligaţiilor plus alte condiţii speciale.Consta în lucruri corporale şi incorporale, astfel că era posibilă transmiterea

posesiei asupra lucrurilor mobile şi imobile, a drepturilor de creanţă, drepturilor reale

(exerciţiul dreptului de uzufruct, de emfiteoză) sau chiar drepturi cu caracter

universal.

7/21/2019 Dr. roman I



87

Vânzătorul nu se obliga să transmită proprietatea, ci numai posesia liniştită a

lucrului – rezultă că obligaţia de transmitere a lucrului se execută prin intermediul

tradiţiunii, act prin excelenţă liber de forme solemne. De asemenea, vânzătorul se

poate obliga să transmită chiar un lucru ce nu-i aparţinea, în credinţa că, până la

executarea obligaţiei, va procura acel lucru.În mod obişnuit vânzarea avea ca obiect lucruri existente în momentul încheierii

actului. S-a admis că totuşi puteau fi vândute şi lucruri viitoare (ex: o recoltă viitoare,

cu condiţia ca ea să apară). Mai mult, romanii au admis chiar şi vânzarea speranţei că

se va obţine un lucru care nu este un contract sub condiţie (ex: cel care promite că va

cumpăra peştele ce urmează să fie scos de către pescar cu năvodul, trebuia să

plătească preţul convenit, chiar dacă nu s-a prins nimic, întrucât nu a cumpărat peşte,

ci numai speranţa că pescarul va prinde ceva).

c)Preţul

Constă în suma de bani pe care cumpărătorul trebuie să o plătească vânzătorului.

În dreptul roman, preţul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- să fie exprimat în bani (ar fi schimb dacă ar consta într-un lucru);

- să fie real (în caz contrar ar fi o donaţie), nu fictiv sau simbolic;

- să fie determinat sau determinabil (certum), adică să fie fixat în momentul

încheierii contractului sau să se indice anumite mijloace (elemente) pentru

determinarea lui ulterioară;

- să fie echitabil (un lucru nu putea fi vândut la orice preţ în dauna

cumpărătorului sau vânzătorului, întrucât nu se cunoştea ideea de leziune). În epoca

lui Diocleţian, pentru imobile s-a fixat o limită minimă a preţului, iar în epoca lui

Justinian se putea cere anularea vânzării dacă preţul era mai mic cu jumătate din

valoarea bunului (sau se completa).•Ef ectelevânzării

În dreptul roman, vânzarea nu este translativă de proprietate ca în dreptul modern,

ci numai generatoare de obligaţii. Aceste obligaţii sunt bilaterale şi de bună credinţă.

În virtutea lor, vânzătorul trebuia să păstreze lucrul, să predea şi să garanteze pentru

evicţiune şi pentru vicii. Cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul.

7/21/2019 Dr. roman I



88

a)Obligaţiilevânzătorului

Trebuie să păstreze lucrul, iar dacă acesta dispare din vina lui, trebuie să plătească

despăgubiri. Trebuie să-l administreze ca un bonus pater familias şi răspunde pentru

cea mai mică neglijenţă (culpa levis în abstracto). Dacă lucrul însă piere f ără vina

vânzătorului, cumpărătorul este totuşi obligat să plătească preţul, întrucât în materiavânzării riscurile sunt ale cumpărătorului. În cazul vânzării sub condiţie suspensivă,

dacă lucrul dispare înaintea îndeplinirii condiţiei, obligaţia părţilor nu se mai

declanşează datorită dispariţiei obiectului actului. Ca urmare, cumpărătorul nu va mai

plăti preţul, iar vânzătorul va suporta riscurile. Tot aşa, în cazul lucrurilor care sunt

cântărite, măsurate sau numărate, întrucât vânzarea se formează nu în momentul

încheierii convenţiei, ci în momentul cântăririi, măsurării sau numărării, riscurile vor

fi toate ale vânzătorului.

Dacă vânzătorul a fost pus în întârziere se produce perpetuarea obligaţiilor, astfel

că vânzătorul nu mai are dreptul la preţ dacă nu-şi execută obligaţia sau nu o mai

poate executa.

Părţile pot conveni ca vânzătorul să răspundă şi pentru cazul fortuit. El nu

răspunde însă pentru forţă majoră.

Dacă vânzătorul este vinovat de pieirea lucrului, nu mai are dreptul la preţ

datorită culpei levis în abstracto.

◦ Obliga ţ ia de a preda lucrul

Vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului posesia liniştită a lucrului şi

nu dreptul de proprietate, pentru a se evita complicaţiile ce ar fi decurs din fizionomia

actului de transferare a proprietăţii.

Această posesiune este utilă, nu poate fi retrasă în favoarea unor terţi. Regula

transmiterii posesiei are mai mult o valoare teoretică, deoarece în fapt de cele maimulte ori vânzătorul transmite prin mijloace indirecte proprietatea.

Predarea lucrului se realizează prin mancipaţiune sau tradiţiune, după plata

preţului. În dreptul clasic, conform principiului simultaneităţii, ambele obligaţii se

realizează cu acelaşi scop.

◦ Obliga ţ ia de garan ţ ie pentru evic ţ iune

7/21/2019 Dr. roman I



89

Evic ţ iunea este deposedarea pe cale juridică de un lucru, de către un ter ţ care

dovede şte că el este proprietarul adevărat al lucrului. Se întâlneşte mai ales atunci

când cumpărătorul a dobândit lucrul de la un neproprietar.

Cumpărătorul care este chemat în judecată printr-o acţiune reală, îi solicită

vânzătorului să-l apere împotriva pretenţiei terţului. Dacă vânzătorul nu a vrut sau nua putut să îl apere pe cumpărător, va trebui să răspundă pentru evicţiune.

◦ Obliga ţ ia de garan ţ ie pentru vicii

Vânzătorul răspunde pentru viciile lucrului transmis. Viciile sunt anumite defecte

ce îl fac impropriu scopului pentru care a fost cumpărat sau îi mic şorează valoarea –

ex: boala de care suferă sclavul vândut îi micşorează acestuia valoarea.

Potrivit dreptului civil, vânzătorul răspunde pentru vicii numai în două situaţii:

- când atribuie lucrului calităţi pe care nu le are;

- când este de rea credinţă, cunoscând viciile acestuia dar nu le aduce la

cunoştinţa cumpărătorului.

b)Obligaţiilecumpărătorului

Principala obligaţie a cumpărătorului este aceea de a plăti preţul în schimbul

lucrului care i-a fost remis. La vânzarea cu termen, plata trebuie efectuată la termenul

fixat. În celelalte cazuri funcţionează principiul simultaneităţii, conform căruia

vânzătorul nu poate pretinde plata înainte de a fi transmis lucrul. În cazul pieirii

fortuite a lucrului, vânzătorul are dreptul la preţ cu toate că nu a transmis nimic,

potrivit principiului că riscurile sunt ale cumpărătorului.

În anumite situaţii, pe lângă obligaţia principală, se pot naşte pentru cumpărător şi

unele obliga ţ ii accesorii. Astfel, după transmiterea lucrului de către vânzător,

cumpărătorul este obligat să plătească dobânzi, chiar dacă nu s-au îndeplinit formele

punerii în întârziere. De asemenea, cumpărătorul trebuie să-l despăgubească pevânzător pentru cheltuielile f ăcute cu păstrarea şi conservarea lucrului, dacă, din vina

sa, nu l-a luat în stăpânire la termenul fixat.

7/21/2019 Dr. roman I



90

§2.Locaţiunea

Este contractul prin care o parte se obligă să procure folosinţa unui lucru, anumite

servicii sau să execute o lucrare determinată, în schimbul preţului pe care cealaltă

parte promite să-l plătească63.

Este de mai multe feluri:

- locatio rei (loca ţ iunea unui lucru)

Constă în transmiterea folosinţei unui lucru (teren sau casă), de către proprietarul

său, unei persoane în schimbul preţului pe care acesta se obligă să-l plătească. În

dreptul modern, din locatio rei s-au desprins mai multe contracte cu finalităţi

distincte (închiriere, arendare).

- locatio operarum (loca ţ iune de servicii)

Este contractul prin care un om liber î şi oferă serviciile în schimbul unei sume de

bani (ex: lucrătorul care se obligă să muncească într-o mină pentru patronul său în

schimbul unei sume de bani).

- locatio operis faciendi (loca ţ iunea pentru executarea unei lucr ări determinate)

Este convenţia prin care proprietarul unui teren (clientul) se înţelege cu un

întreprinzător pentru ca acesta din urmă să execute o anumită lucrare (ex: să-i

construiască o casă). Locatio rei

S-a realizat în forma contractului consensual încă de la începutul secolului I e.n.,

la început prin intermediul a două stipulaţiuni. Cel mai vechi tip de locaţiune este

locatio rei având ca obiect închirierea unui sclav, apoi cea referitoare la închirierea

unei locuinţe, iar apoi sub forma arendării unei moşii. A apărut în domeniul dreptului

public, când statul a renunţat la anumite forme solemne cu ocazia închirierii unor

suprafeţe de pământ. Ulterior s-a aplicat şi în domeniul dreptului privat.

Elemente:

- consim ţământul părţilor cu privire la lucrul dat în chirie şi la preţ;

- obiectul care constă dintr-un lucru mobil sau imobil (o casă, un teren, un sclav,

un animal);

63 E. Molcu ţ , D. Oancea, [1], p. 165.

7/21/2019 Dr. roman I



91

- pre ţ ul, determinat (sau determinabil), trebuie să constea într-o sumă de bani.

Spre sfârşitul epocii clasice s-a acceptat ca preţul să cuprindă o sumă de bani şi o

parte din fructe în schimbul terenului primit în folosinţă.

Efecte:

Ca orice contract bilateral, locaţia generează obligaţii pentru ambele părţi,sancţionate în caz de neîndeplinire prin actio locati şi actio conducti.

Obliga ţ iile lui locator sunt următoarele:

- de a transmite lucrul (prin intermediul tradiţiunii). Conductor dobândea numai

titlu de detentor , spre deosebire de cumpărător care devine posesor al lucrului, astfel

că nu are mijloace proprii de apărare a bunului, trebuind să se adreseze proprietarului

(locator ) pentru ca acesta să-i asigure protecţia;

- de a garanta pentru evic ţ iune. Astfel, când conductor nu poate folosi lucrul

închiriat, potrivit convenţiei poate să intenteze împotriva lui locator, o acţiune

denumită actio conducti în scopul de a obţine o despăgubire.

Obliga ţ iile lui conductor:

- de a plăti pre ţ ul pentru lucrul primit spre folosinţă;

- de a restitui acel lucru la stingerea locaţiunii.

Stingerea loca ţ iunii unui lucru

Locaţiunea se stinge în următoarele împrejurări:

- la termenul stabilit cu ocazia încheierii contractului. Dacă avea ca obiect un teren

arabil, contractul se încheia pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea prelungirii cu încă

un an;

- prin acordul păr ţ ilor , chiar şi înainte de termenul stabilit;

- prin voin ţ a unei singure păr ţ i (ex: neîndeplinirea obligaţiei – chiriaşul nu plătea

chiria şi astfel se ajungea la rezilierea contractului);- proprietarul putea să-l evacueze pe chiriaş dacă dovedea că are nevoie de

locuin ţă.

În ipoteza decesului, contractul nu se desfiinţa, drepturile şi obligaţiile fiind

preluate de către moştenitori.

Locatio operarum

7/21/2019 Dr. roman I



92

Sfera de aplicare

Se închiriază serviciile unui om liber. Serviciile intelectualilor (avocaţi, medici,

profesori) nu f ăceau obiectul locaţiunii de servicii, ci al contractelor de mandat,

întrucât munca intelectuală era considerată superioară celei fizice.

Elemente:

- consim ţământul;

- obiectul – serviciile (munca fizică) pe care omul liber se obligă a le presta;

- pre ţ ul loca ţ iunii – era posibilă stabilirea unui preţ sub valoarea serviciilor

prestate.

Efecte

Lucrătorul (locator operarum) are obligaţia de a presta serviciile promise pe toată

durata contractului.

Patronul (conductor ) are obligaţia de a plăti preţul (merces).

Locatio operis faciendi

Este forma de locaţiune prin care o persoană (conductor ) se obligă să execute o

lucrare determinată în interesul altei persoane (locator ), care la rândul ei se obligă să

plătească un preţ (ex: construirea unei locuinţe).

◦ Elemente

- consim ţământul – nu prezintă particularităţi.

- obiectul – poate consta în construirea unei case, în executarea unui transport

maritim sau recondiţionarea unor veşminte.

- pre ţ ul loca ţ iunii – se plăteşte de cel care a avut iniţiativa contractului.

Efecte

Locator are obligaţia de a plăti preţul pentru lucrarea efectuată, iar conductor să

execute lucrarea promisă, conform înţelegerii.

§3.Societatea

Este contractul consensual prin care două sau mai multe persoane pun în comun

activitatea lor sau mai multe lucruri în scopul de a realiza un câ ştig.

7/21/2019 Dr. roman I



93

Face parte din categoria contractelor de bună credinţă, fiind de asemenea

sinalagmatic şi consensual. Se deosebeşte însă de vânzare şi locaţiune prin aceea că

având un caracter foarte pronunţat personal este încheiat intuitu personae (în

considerarea calităţilor personale ale părţilor).

Felurile societ ăţ ii· societas omnium bonorum (societatea tuturor bunurilor prezente şi viitoare).

Prezintă unele puncte comune cu antiquum consortium (codevălmăşia asupra

pământului şi a unor bunuri mobile între membrii aceleiaşi familii, care aveau dreptul

să dispună atât de partea ce li se cuvenea, cât şi de întregul patrimoniu).

· societas unius rei (a unui singur lucru). Se realiza prin punerea în comun a unui

singur bun (ex: un sclav).

· societas quaestus (cu privire la venituri). Se încheie de obicei între acei negustori

care se înţeleg să pună în comun toate câştigurile realizate de pe urma unor acte cu

titlu oneros. Bunurile dobândite cu titlu gratuit (donaţiile) nu urmează a fi puse în

comun.

Elementele societ ăţ ii.

Scopul obţinerii unui câştig care deosebeşte societatea de o simplă stare de

indiviziune.

· Existenţa unui interes comun – fiecare asociat trebuie să participe la beneficiile

şi pagubele produse de asociaţie, conform înţelegerii (în mod egal, în lipsa unei

înţelegeri).

· Inten ţ ia de a forma o societate – ne ajută să delimităm actul consensual prin care

se realizează o asociere de starea de indiviziune.

· Realizarea unui scop licit . Rezultă că înţelegerea cu privire la comiterea unor

delicte nu generează efecte juridice. Efectele societ ăţ ii

Ca orice contract sinalagmatic perfect, societatea generează obligaţii pentru toţi

participanţii la contract.

7/21/2019 Dr. roman I



94

Spre deosebire de vânzare sau de locaţiune, însă, contractul de societate dă

naştere unor obligaţii identice pentru toţi societarii, întrucât interesele acestora sunt la

rândul lor identice.

Stingerea societ ăţ ii

Fiind încheiat intuitu personae, contractul de societate se stinge ori de câte oriintervine omodif icareanumăruluioriastatutuluisocietarilor. Deci, contractul se poate stinge prin manifestarea de voinţă a tuturor

societarilor, ca şi prin voinţa unei singure părţi.

În cazulmorţiiunui asociat, societatea se stinge, dar societarii rămaşi în viaţă pot asigura

continuitatea societăţii, cu condiţia de a încheia o nouă convenţie.

Societatea se mai stinge prin ajungerealatermensau prin atingereascopuluipentru care a fost creată, cât şi prin

pierderea activului asociaţiei (din lipsă de obiect).

§4.Mandatul

Este convenţia prin care o persoană numită mandatar se obligă să presteze un

serviciu gratuit în folosul altei persoane numită mandant .

Elementele mandatului

- pentru formarea contractului de mandat este necesar să existe un obiect constând

într-un fapt material sau act juridic pe care mandatarul se obligă a-l înf ăptui. Actul

material sau juridic la care se obligă mandatarul trebuie să fie licit şi moral (pentru

administrarea unor bunuri, valorificarea unor drepturi etc.).

- mandatul trebuie să fie gratuit datorită relaţiei speciale existente între mandant şi

mandatar , întemeiate pe încredere reciprocă. La origine, cei care îndeplineau anumite

însărcinări în interesul altora sau sclavi sau dezrobiţi, care nu puteau pretinde o

remuneraţie pentru serviciile f ăcute în folosul stăpânului sau patronului. Caracterul

gratuit îl deosebeşte de locaţiunea de servicii şi dă posibilitatea mandantului de a

revoca oricând contractul.

- mandatul presupune săvârşirea faptului material sau a actului juridic în interesul

mandantului. Dacă este săvârşit în interesul mandatarului se formează o simplă

convenţie f ără consecinţe juridice.

7/21/2019 Dr. roman I



95

Efectele mandatului

Fiind un contract sinalagmatic imperfect, mandatul creează totdeauna obligaţii în

sarcina mandatarului, iar uneori în sarcina mandantului.

Întrucât romanii nu au admis în principiu reprezentaţiunea în materia contractelor,

actele încheiate de către mandatar produc efecte asupra sa şi nu asupra mandantului.Datorită acestui fapt, după efectuarea operaţiunilor juridice cu care a fost

împuternicit, mandatarul va trebui să dea socoteală mandantului, transferând asupra

acestuia drepturile şi obligaţiile dobândite.

Mandatul poate genera unele obligaţii şi pentru mandant. Astfel, dacă în

executarea mandatului, mandatarul face unele cheltuieli pe cont propriu, are dreptul

să pretindă despăgubiri.

Stingerea mandatului

În mod obişnuit mandatul se stinge prin ajungerea la termen. Se poate stinge şi

prin voin ţ a ambelor păr ţ i. Fiind încheiat intuitu personae şi întemeindu-se pe

încrederea reciprocă a părţilor, mandatul se poate stinge şi prin voin ţ a unei păr ţ i

atunci când încrederea dispare, fie prin revocarea contractului de către mandant, fie

prin renunţarea mandatarului. Mandatarul nu poate însă renunţa la contract într-un

moment nepotrivit, căci ar produce pe această cale pagube pentru mandant. Mandatul

se poate stinge şi prin moartea uneia din părţi.

TEMEPENTRUACASĂ

1. Ce obligaţii putea avea mandantul într-un contract de mandat?

2. Precizaţi în ce condiţii avea loc stingerea societăţii.

7/21/2019 Dr. roman I


7/21/2019 Dr. roman I



97

- do ut des – o parte transmite proprietatea unui lucru pentru ca cealaltă parte să-i

transmită proprietatea altui lucru;

- do ut facis – se referă la transmisiunea proprietăţii unui lucru de către o parte, iar

cealaltă se obligă să facă un anumit lucru;

- facio ut des – o parte face un anumit lucru (ex: dezrobeşte un sclav) pentru cacealaltă să-i transmită proprietatea asupra unui lucru;

- facio ut facis – presupune facerea unui lucru de către una din părţi (ex:

dezrobirea sclavului Pamfil) pentru ca cealaltă parte să facă un anumit lucru

(dezrobirea lui Filip).

Unele contracte nenumite cuprinse în aceste 4 categorii aveau totuşi nume:

permutatio renune (schimbul), este convenţia prin care părţile promit să transmită

una către cealaltă proprietatea asupra unor lucruri, convenţie urmată de executarea

promisiunii de către una din părţi, şi precarium, care se formează prin remiterea

lucrului de către una din părţi, remitere însoţită de o convenţie prin care cel ce

primeşte lucrul în vederea folosinţei se obligă să-l restituie la cerere.

§2.Pacte

Pactele sunt simple conven ţ ii ce nu se ridică la rangul de contracte deoarece nu

îndeplinesc condiţiile de formă ale acestora. Pot fi pacte sanc ţ ionate – cele care se

bucură de protecţie juridică, şi pacta nuda – simplele convenţii care nu se bucură de

protecţie juridică.

◦ Pacte pretoriene

Sunt sancţionate prin acţiuni in factum introduse de către pretor. Sunt pacte

unilaterale. Pactele pretoriene se împart în următoarele categorii:

· Recepta (o persoană se obligă la un facere în folosul alteia);

-receptum arbitrarii – promisiunea de arbitraj. Părţile unui contract aflate în litigiu

convin să apeleze la un terţ (arbitru) pentru ca acesta să le soluţioneze cauza;

7/21/2019 Dr. roman I



98

-receptum argentarii – promisiunea prin care argentarius (bancherul) se obligă faţă

de clientul său să-i plătească datoriile faţă de un terţ. Este de natură să întărească

încrederea terţului în solvabilitatea clientului (debitor);

- receptum nautarum, cauponum et stabulariorum – pactul se încheie între

corăbieri, hangii şi proprietarii de grajduri pe de-o parte şi călători pe de altă parte,prin care primii se obligă să păstreze lucrurile încredinţate şi să le restituie intacte la

cerere.

· Pactul de jur ământ (de iure iurando)

Este convenţia prin care părţile hotărăsc să tranşeze litigiul dintre ele prin

intermediul unui jurământ. Debitorul jură că nu datorează sau creditorul jură că are

un drept.

◦ Pactul de constitut

Pactul de constitut este convenţia prin care părţile fixează un nou termen pentru

plata datoriei. Poate îmbrăca două forme:

-constitutum debiti proprii – este o convenţie prin care debitorul promite să

plătească datoria la un nou termen;

- pactum constitutum debiti alieni – o altă persoană decât debitorul se obligă să

plătească datoria acestuia la un alt termen şi în alt loc decât cel prevăzut pentru

executarea obligaţiei iniţiale.

Pacte alăturate

Sunt convenţiile încheiate pe lângă obligaţia iniţială, prin care se aduc unele

modificări în conţinutul acesteia.

Pacte legitime

Sunt convenţii sancţionate în epoca postclasică de către împăraţi prin acţiunea de

drept strict. Acestea sunt: promisiunea dotă, convenţia de donaţiune şi compromisul.

§3.Donaţiunea

Este actul prin care o parte numit ă donator î şi mic şorează patrimoniul în favoarea

celeilalte păr ţ i numit ă donatar, cu scopul de a o îmbogăţ i.

7/21/2019 Dr. roman I



99

Dona ţ iunea intre vii obi şnuit ă

Până în epoca postclasică, donaţia nu producea efecte juridice conform

principiului nudo pacto actio non nascitur . Pentru a obţine efectele donaţiei, romanii

recurgeau la unele moduri de dobândire a proprietăţii (mancipatio traditio), fie la

unele moduri de creare sau stingere a obligaţiilor (stipulatio, acceptatio).Donatorul putea revoca donaţia pentru ingratitudine, în situaţia naşterii unui copil

(al donatorului) sau pentru neexecutarea sarcinii (în cazul donaţiei cu sarcini).

Dona ţ iunea între so ţ i

Este o formă a donaţiei între vii şi cunoaşte unele reguli specifice: era posibilă

după apariţia căsătoriei f ără manus (pentru că femeia nu avea bunuri).

Întrucât se obişnuia ca unul din soţi să execute presiuni asupra celuilalt pentru a-l

determina să-i facă donaţii, romanii au interzis o perioadă donaţiile dintre soţi, însă

această interdicţie a fost ocolită prin folosirea altor procedee.

Dota

Este formată din bunurile pe care femeia le aduce cu ocazia căsătoriei, în scopul

de a contribui la susţinerea sarcinilor care apasă asupra vieţii de familie.

Spre deosebire de donaţiunea între vii, dota se constituie pentru sprijinirea noii

familii şi nu pentru a procura un beneficiu după contractarea căsătoriei.

În epoca veche, bărbatul avea drepturi nelimitate asupra bunurilor dotale.

Ulterior, drepturile bărbatului asupra bunurilor dotale au fost limitate (ex: dreptul de

înstrăinare a bunurilor dotale).

Dona ţ ia ante nuptias

Apare ca un echivalent al dotei, căci se constituie prin remiterea unor bunuri de

către viitorul soţ viitoarei soţii, pentru a fi utile acesteia în cazul divorţului sau al

decesului bărbatului. Îşi are originea în vechiul obicei de a face daruri viitoarei so ţii înainte de căsătorie.

În epoca lui Justinian s-au permis şi donaţiunile propter nuptias (constituite în

timpul căsătoriei).

Dona ţ ia ante nuptias se deosebeşte de dot ă întrucât e constituită pentru

asigurarea mijloacelor de trai pentru soţie după încetarea căsătoriei.

7/21/2019 Dr. roman I



100

Dona ţ iunea mortis causa

Se constituie sub condiţia ca donatorul să moară înaintea donatarului. Ea se poate

face sub condiţie suspensivă (urmează să-şi producă efectele în momentul morţii

donatorului) sau sub condiţie rezolutorie (î şi produce efectele imediat, dar este

desfiinţată în mod automat dacă nu se îndeplineşte condiţia – donatarul nu moare înaintea donatorului).

Spre deosebire de donaţiunea între vii, această formă de donaţie poate fi revocată

numai în anumite cazuri şi nu se consolidează definitiv decât dacă donatorul moare

înaintea donatarului. Dona ţ iunea mortis causa se poate desfiinţa de drept dacă

donatarul moare înaintea donatorului.

TEMEPENTRUACASĂ

1. Comparaţi elementele contractului de donaţie în dreptul roman cu

elementele contractului de donaţie din dreptul nostru.

2. Comparaţie între donaţia ante nuptias şi donaţia mortis causa în dreptul

roman.

7/21/2019 Dr. roman I



101

CAPITOLUL XII

QUASICONTRACTELE. OBLIGAŢII DELICTUALE. DELICTE

PUBLICE ŞI DELICTE PRIVATE. QUASIDELICTELE

§1.Quasicontractele

Quasicontractele sunt fapte licite care dau na ştere unor efecte juridice

asemănătoare cu cele izvorâte din contract 65.

Pe planul formei, între contracte şi quasicontracte nu există puncte comune, deşi

efectele sunt similare.

Plata lucrului nedatorat

Încă din secolul I e.n., romanii au admis că nu este drept ca cineva să se

îmbogăţească în paguba altuia (îmbogăţirea f ără justă cauză).Pentru existenţa plăţii lucrului nedatorat, ca formă a principiului îmbogăţirii f ără

justă cauză e necesară îndeplinirea unor condiţii:

- trebuia să existe o plat ă;

- plata să nu fie datorat ă (nu există obligaţii, a fost f ăcută altei persoane sau de către

altă persoană decât debitorul);

- plata să fie f ăcut ă din eroare (în caz contrar era o donaţie);

- cel care primeşte plata să fie de bună credin ţă;- plata să nu facă ob ţ inerea unei datorii negate de debitor, care urmează să o

plătească dublu.

Negotiorum gestio (gestiunea de afaceri).

65 V.V. Popa, [3], p. 259-263.

7/21/2019 Dr. roman I



102

Constă în administrarea bunurilor unei persoane f ără ştirea sa. Administrarea

poate avea ca obiect fie un act juridic (plata unei datorii, contractarea unei datorii în

calitate de garant, intervenţia într-un proces), fie un fapt material (stingerea unui

incendiu, repararea unei case). Cel ce intervine în administrarea bunurilor altuia se

numeşte gerant (negotiorum gestor ), iar proprietarul bunurilor administrate senumeşte gerat (dominus rei gestae).

Seamănă cu contractul de mandat, însă nu există nici o împuternicire, cel care

beneficia de negotiorum gestio fiind plecat de regulă pentru mai mult timp de la

Roma.

Pentru existenţa lui negotiorum gestio sunt necesare trei elemente:

- un act de gestiune – material sau juridic;

- administrarea bunurilor altuia să se facă cu bună ştiin ţă;

- administrarea bunurilor f ăr ă ştirea proprietarului.

Efecte

Dă naştere unor obligaţii în sarcina gerantului: să administreze conform

intereselor geratului, să pretindă numai cheltuieli utile pentru dominus rei gestae.

Gestiunea tutorelui pentru pupil

Tutorele are obligaţia de a administra patrimoniul pupilului, iar la sfârşitul tutelei

între aceştia avea loc o reglementare de conturi, tutorele trebuind să dea socoteală

pentru felul în care a administrat, iar pupilul avea obligaţia de a-l despăgubi pe tutore

pentru cheltuielile f ăcute în execuţia tutelei.

Indiviziunea

Constă în faptul stăpânirii unui lucru de către mai mulţi proprietari. S-au cunoscut

două forme principale de indiviziune:

-antiquum consortium, care se naşte prin efectul moştenirii. La moartea lui pater familias, sui heredes deveneau proprietari ai bunurilor ce fac obiectul proprietăţii

familiale (casa şi grădina);

-starea de indivizibilitate, creată prin voinţa unor persoane de a stăpâni împreună

un bun (mai multe persoane cumpără o casă). Dă naştere unor obligaţii între

coindivizari (împărţirea câştigului între coindivizari).

7/21/2019 Dr. roman I



103

Acceptarea succesiunii

Dispoziţiile prin care o persoană îl obligă pe eredele testamentar să execute

legatele. Seamănă cu contractul de mandat, dar testatorul nu mai este în viaţă, astfel

că nu poate exista un acord de voinţă.

§2.Obligaţiidelictuale

Delictepubliceşidelicteprivate

În dreptul roman, materia delictelor a cunoscut o evoluţie extrem de complexă, în

cadrul căreia s-au format numeroase categorii de instituţii juridice. Astfel, s-a

conturat noţiunea delictului, s-au fixat sensurile sale precum şi regimul juridic

propriu fiecărui delict.Deşi romanii nu au avut o definiţie a delictelor, dispoziţiile normative şi

comentariile jurisconsulţilor în materie arată că ei au avut reprezentarea clară a

acestei noţiuni, legând de ea consecinţe bine precizate.

Într-un sens general, delictele erau considerate de romani ca fapte ilicite,

sancţionate prin plata unor sume de bani. Aceste fapte erau foarte variate şi puteau

genera consecinţele cele mai diverse, de la prejudicii materiale la vătămarea sau

uciderea unor persoane.

În epoca veche, delictele erau clasificate în două categorii: publice şi private.

Încă din cele mai vechi timpuri, delictele sunt sancţionate de către stat sub diferite

forme, dar ele nu au apărut ca izvoare de obligaţii, ci ca fapte ilicite care atrăgeau

anumite pedepse. Delictele private nu se înscriau în sfera obligaţională şi aveau

identitate proprie fiind judecate după procedura civilă şi sancţionate cu amendă către

victimă (despăgubiri), faţă de cele publice care erau judecate după procedura penală

de către instanţe speciale şi erau pedepsite cu moartea, exilul sau amenda66.

Apari ţ ia delictelor private

Noţiunea delictelor private s-a format în procesul trecerii de la societatea gentilică

la societatea politică, odată cu preluarea de către stat a atribuţiilor comunităţii.

66 Vl. Hanga, [4], p. 393-395.

7/21/2019 Dr. roman I



104

În societatea gentilică, dacă o persoană suferea o vătămare corporală, era

îndreptăţită să provoace un rău similar autorului faptei (legea talionului). În epoca de

tranziţie către societatea politică, victima renunţa la dreptul său de răzbunare, în

schimbul unei sume de bani pe care i-o plătea delicventul (compoziţiune voluntară).

În etapa următoare, părţile nu mai aveau posibilitatea de a fixa valoareadespăgubirii pe care delicventul urma să o plătească, statul luând asupra sa această

atribuţie (compoziţiune legală). Sistemul compoziţiunii legale cunoaşte la rândul său

două stadii de evoluţie:

· iniţial părţile nu erau obligate să înlocuiască răzbunarea sângelui cu plata unei

sume de bani fixată de către stat. Dacă părţile se înţelegeau, delicventul plătea

echivalentul dreptului de răzbunare, iar dacă nu, urma să suporte rigorile răzbunării

private. În acest stadiu intervenţia statului se limitează la a fixa suma de bani pe care

delicventul trebuie să o plătească, dacă părţile nu ajungeau la înţelegere în acest sens;

· ulterior, victima delictului nu mai are dreptul să opteze între a-şi exercita dreptul

de răzbunare şi a primi suma de bani stabilită de către stat care a pus la dispoziţia

acesteia o acţiune pentru a-l urmări pe delicvent. Astfel, statul a preluat sub toate

aspectele reprimarea faptelor prin care se aduceau vătămări persoanelor sau bunurilor

acestora.

În concluzie, delictul a fost considerat o fapt ă ilicit ă , cauzatoare de prejudicii,

sanc ţ ionat ă de către stat cu plata unei amenzi în folosul victimei.

Delictele private nu se configurau ca izvor de obligaţiuni, ci numai ca fapte ilicite,

sancţionate potrivit sistemului compoziţiunii legale.

Conceptul de obliga ţ iune delictuală

S-a format abia în dreptul clasic pe baza unor analogii. Dacă la origine, victima

delictului avea drept de răzbunare, cu timpul acest drept a fost înlocuit cu sistemulcompoziţiunii care era marcat însă de rămăşiţele răzbunării private.

La începutul epocii clasice, romanii vedeau în obligaţia legală de a compune

(soluţionarea litigiului prin plata unei sume de bani) un drept de creanţă pentru

păgubaş şi o datorie pentru delicvent, ajungându-se astfel la conceptul de obligaţiune

delictuală. Delictul se înf ăţişează ca un fapt ilicit ce generează creanţe şi datorii, fiind

7/21/2019 Dr. roman I



105

indicat de către jurisconsulţii clasici ca izvor important de obligaţii. Romanii au ajuns

să vadă în delict un izvor al obligaţiei de a plăti o sumă de bani, prin comparaţie cu

obligaţiunea de a da, care şi ea se transformă după littis contestatio într-o obligaţie

pecuniară.

Obligaţia delictuală are unele caractere aparte în care se exprimă originea sa îndepărtată şi în care persistă unele urme ale sistemului răzbunării sângelui. Aceste

caractere s-au păstrat multă vreme, determinând anumite deosebiri între fizionomia

obligaţiei delictuale şi cea a obligaţiei contractuale:

· obligaţiile ce izvorau din acte juridice sau fapte licite erau sanc ţionate prin

acţiuni rei persecutorii, pe când obligaţiile izvorâte din fapte ilicite erau sancţionate

prin acţiuni penale.

Acţiunea penală avea ca obiect în mod exclusiv o sumă de bani, sumă ce

reprezenta echivalentul dreptului de răzbunare şi care îmbogăţea victima.

Acţiunile penale erau cumulative, aşa încât, dacă erau mai mulţi delicvenţi,

fiecare dintre ei era urmărit pentru întreaga sumă, căci răzbunarea avea ca obiect

persoana fiecărui delicvent.

· datoriile izvorâte din delicte nu treceau, în principiu, asupra moştenitorilor,

deoarece dreptul de răzbunare se răsfrângea asupra persoanei delicventului. Tot aşa,

creanţele izvorâte din delicte nu treceau asupra urmaşilor. Cu timpul s-a admis că

asemenea creanţe trec la moştenitori, f ăcând excepţie numai cele izvorâte din delicte

care atingeau în modul cel mai direct persoana victimei. Creanţele de acest fel nu se

puteau transmite, deoarece erau intim legate de persoana fizică a victimei (verdictam

spirantes – respiră răzbunare).

· dreptul de răzbunare fiind îndreptat împotriva persoanei fizice a delicventului,

acesta răspunde indiferent de condiţia juridică pe care o avea. Prin urmare, sclavii sauincapabilii de fapt aveau capacitate delictuală, căci victima avea posibilitatea

răzbunării împotriva persoanei lor.

· dacă obligaţiile sancţionate prin acţiuni rei persecutorii capitis deminutio aveau

ca efect stingerea datoriei, la cele sancţionate prin acţiuni penale, datoria nu se

7/21/2019 Dr. roman I



106

stingea, ci dreptul de răzbunare continua să apese asupra persoanei fizice a

delicventului, chiar dacă situaţia lui juridică se schimbase.

§3.Delicteprivatevechi

Cercetarea delictelor private prezintă o importanţă deosebită datorită faptului că

acestea sunt izvoare ale obligaţiilor delictuale şi pentru că în multe cazuri, plecându-

se de la anumite delicte s-a ajuns la recunoaşterea unor contracte sau cvasicontracte.

Terminologia juridică folosită în materia delictelor private prezenta de asemenea un

interes special pentru cercetarea dreptului roman, întrucât ea este în măsură să ne

înf ăţişeze fizionomia fiecărui delict privat, în cadrul evoluţiei pe care a cunoscut-o.

Evoluţia reglementării delictelor private în epoca primitivă a Romei, când înstăpânirea privată unele delicte tind să devină publice, nu este oglindită de o

terminologie juridică corespunzătoare67.

· Furtul

În epoca primitivă a Romei, furtul era un delict privat ce dădea dreptul victimei să

recurgă la răzbunarea individuală, apoi la compoziţia bănească.

În epoca clasică, furtul tinde să devină delict public. Iniţial, se autoriza răzbunarea

privată în cazul lui fur manifestus (hoţul surprins asupra faptului înainte de a reuşi să

ascundă lucrul furat), cât şi în situaţia în care existau urme clare de natură să

identifice casa în care a intrat hoţul, care era percheziţionată.

Mai târziu, se pedepsea furtul indiferent dacă hoţul era surprins asupra faptului

sau nu, menţionându-se sistemului cutumiar potrivit căruia delicventul cădea în

puterea păgubitului, dar în acelaşi timp se prevedea şi intervenţia magistratului.

Dacă hoţul era om liber puber (peste 15 ani), era bătut cu nuiele, iar păgubitul îl

putea vinde ca sclav trans Tiberium. Delicventul avea totuşi posibilitatea să se

înţeleagă cu victima în sensul de a-i stabili un anumit număr de zile pe care să le

muncească pentru victimă în contul răzbunării, sau să-i plătească o sumă de bani.

Delicventul, om liber, putea să fie omorât în două cazuri:


7/21/2019 Dr. roman I



107

- când furtul era săvârşit în timpul nopţii;

- când furtul era săvârşit în timpul zilei, dar delicventul era înarmat şi s-a apărat

pentru a nu fi prins.

Delicventul, om liber impuber, era bătut cu nuiele, urmând ca magistratul să

decidă asupra modului de recuperare a pagubei.Dacă autorul furtului era un sclav, acesta era invariabil pedepsit cu moartea prin

aruncarea de pe stâncă.

Ulterior, s-a realizat uniformitatea sistemului sancţiunii furtului, în cazul

delicventului prins asupra faptului, astfel că vechea addicttio era înlocuită cu un

adevărat proces.

De asemenea, noţiunea de furt s-a extins şi asupra altor delicte (ex: mânuirea,

folosirea sau atingerea f ără drept a lucrului altuia, abuzul de încredere, înşelăciunea).

În epoca clasică, se sancţiona şi complicele la furt cu aceeaşi pedeapsă ca şi autorul.

· Iniuria

Din punct de vedere etimologic, cuvântul iniuria desemnează orice fapt contrar

dreptului. Din punct de vedere juridic însă, sensul acestui termen era mai restrâns,

mai ales în epoca veche a dreptului roman. În sens general, în dreptul vechi iniuria

era delictul de vătămare corporală, iar în sens special, era delictul de lovire simplă.

Iniţial, dacă părţile nu cădeau la învoială, se aplica legea talionului. În dreptul

clasic, noţiunea de iniuria s-a schimbat, căpătând o sferă tot mai cuprinzătoare,

aplicată mai ales prin evoluţia ideii de onoare şi a sentimentului valorii individuale,

sfera morală fiind de natură să atingă personalitatea individului, mai mult decât

leziunea fizică.

· Damnum iniuria datum (paguba cauzată pe nedrept, distrugerea).

Reprezenta o pagubă materială cauzată cuiva. Nu trebuie confundată cu furtul sauiniuria.

Damnum iniuria datum se deosebeşte de furt prin faptul că nu presupune o

îmbogăţire a delicventului. Se deosebeşte de asemenea de iniuria, deoarece constituie

o leziune directă a patrimoniului, pe când prima este privită ca o leziune adusă

persoanei.

7/21/2019 Dr. roman I



108

Din această cauză a fost sancţionată prin Legea Aquilia care pedepsea uciderea

sau rănirea sclavului ori a unui patruped care paşte în turmă, distrugerea totală sau

parţială ori vătămarea unui lucru ce aparţine altei persoane.

Condiţiile delictului:

- să se fi produs o ac ţ iune asupra bunurilor cuiva. Nu era suficientă o simplă omisiune sau neglijenţă;

- fapta cauzatoare de pagube materiale trebuie f ăcută contrar dreptului. Nu era

contrar dreptului faptul de a ucide sclavul altuia în legitimă apărare;

- fapta păgubitoare trebuie să fie comisă prin culpa sau dolul delicventului. Dacă

paguba s-a produs din întâmplare, nu se putea intenta acţiune conform Legii Aquilia;

- trebuia ca paguba să fie f ăcută corpore, adică delicventul să fie acţionat direct şi

material asupra lucrului şi nu prin intermediul unui agent extern (ex: câine);

- paguba trebuia să fie cauzată corpori, adică prin atingerea materială a lucrului

altuia. Cel care înlesneşte fuga unui sclav sau deschidea uşa unui grajd pentru a

permite vitelor să fugă, nu cădea sub incidenţa Legii Aquilia;

- paguba să fi fost cauzat ă proprietarului. Ulterior, sfera delictului s-a extins

sancţionându-se şi alte fapte, iar legea se va aplica şi peregrinilor.

§4.Delicteprivatenoi

Delictele private vechi au fost sancţionate prin dispoziţii ale legii: furtul in inuria

prin Legea celor XII Table, iar damnum iniuria datum prin Legea Aquilia68 . Mai

târziu, datorită transformărilor intervenite în fizionomia societăţii romane, pretorii au

introdus anumite modificări în materia delictelor private vechi.

În acelaşi timp, pretorii au creat delicte noi sancţionând fapte care în epoca veche,

fie nu erau pedepsite, fie nu erau cunoscute în practica socială. Aceste delicte private

noi sunt: metus, dolus, rapina şi fraus creditorum69.

· Metus

Violenţa (metus) este de două feluri: fizică şi morală (psihică).

68 F. de Visscher, Révue historique de droit français et étranger, Paris, 1925, p. 535.69 E. Molcu ţ , D. Oancea, [1], pp. 195-199.

7/21/2019 Dr. roman I



109

Violen ţ a fizică nu producea vreun efect în materia contractelor, deoarece actul

încheiat sub imperiul violenţei fizice (forţarea mâinii) este considerat inexistent din

punct de vedere juridic. Exercitarea violenţei fizice era sancţionată, dar nu în legătură

cu încheierea actelor juridice (căci nu există act), ci ca fapt de natură să aducă

atingere unei persoane fizice în sens material.Violen ţ a morală constă în ameninţarea de natură a determina o parte contractantă

să încheie actul împotriva voinţei sale. Aceasta a avut implicaţii în materia

contractelor spre deosebire de violenţa fizică.

La origine, actele încheiate sub imperiul violenţei morale erau considerate

valabile, potrivit principiului „o voin ţă constrânsă este totu şi o voin ţă”. Dacă în

epoca veche acest principiu nu părea exagerat datorită formulelor solemne (prezenţei

martorilor etc.) care f ăceau greu de realizat constrângerea morală, spre sfârşitul

Republicii, când formalismul decade, iar actele se încheie prin simplu acord de

voinţă, violenţa morală se poate realiza uşor.

În acest împrejurări, violenţa morală a fost sancţionată ca faptă delictuală printr-o

acţiune (actio metus) instituită în favoarea victimei violenţei de pretorul Octavius în

anul 74 î.e.n. Prin actio metus, partea care a exercitat violenţa (delicventul) se obligă

să satisfacă pretenţiile victimei, adică să restituie lucrul transmis sub imperiul

ameninţării, să recunoască existenţa unei creanţe la care victima a renunţat de frică

sau să renunţe la o creanţă inexistentă, dar recunoscută de victima violenţei

exercitate. Dacă delicventul nu executa dispoziţia de a satisface pretenţiile victimei,

era condamnată să plătească de patru ori valoarea pagubei cauzate.

Dacă în dreptul modern, teama este considerată un viciu de consimţământ,

romanii o considerau o faptă delictuală, însă, prin modul de sancţionare a delictului

de violenţă morală se ajungea practic tot la anularea actului încheiat în acestecondiţii.

· Dolus70

70 Ion Bitoleanu, Capitolul II. Statul şi dreptul antic, în Introducere în istoria dreptului, Cezar Avram (coordonator),Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007, p. 84.

7/21/2019 Dr. roman I


7/21/2019 Dr. roman I



111

Este delictul de tâlhărie (furt prin violenţă, comis de către o persoană sau de către

o bandă armată). Către sfârşitul Republicii, în condiţiile dezordinii generate de

războaiele civile, faptele de jaf deveniseră frecvente, iar mijloacele juridice puse la

dispoziţia victimei de către dreptul vechi erau insuficiente, astfel că pretorul a creat o

acţiune specială: vi bonorum raportorum, (cu privire la lucrurile luate prin violenţă)prin care furtul cu violenţă a fost sancţionat prin obligaţia de reparare a prejudiciului

creat.

· Fraus creditorum (frauda creditorilor)

Constă în fapta debitorului care î şi creează sau măreşte insolvabilitatea în dauna

creditorilor săi.

Unii debitori î şi creau o stare de insolvabilitate vânzând la preţuri simbolice sau

donându-şi bunurile, astfel încât la deschiderea procedeului de executare, creditorii

nu-şi mai puteau valorifica drepturile de creanţă. Împotriva acestei practici, pretorul a

creat o acţiune în favoarea creditorului restitutio în integrum ab fraudem creditorum,

astfel desfiinţând actele prin care debitorii î şi înstrăinau bunurile în paguba

creditorilor.

Pentru ca terţii să poată fi urmăriţi de creditori prin acţiunea pauliană, în scopul

desfiinţării actelor păgubitoare pentru ei, se cereau îndeplinite anumite condiţii:

- debitorul să fi suferit o mic şorare a patrimoniului;

- debitorul să fi fost con ştient că prin actele de înstrăinare şi-a creat o stare de

insolvabilitate;

- dobânditorul să fi ştiut că debitorul este insolvabil; dacă dobânditorul cu titlu

oneros era de rea credinţă, pierdea lucrul dobândit de la debitorul insolvabil şi nu

avea dreptul de a primi un echivalent.

§5.Delicteprivatesecundare

Pe lângă delictele private vechi şi noi prezentate, romanii au cunoscut şi delicte

mai puţin importante, cunoscute sub numele de delicte private secundare.

7/21/2019 Dr. roman I


7/21/2019 Dr. roman I



113

Paguba cauzat ă unei persoane sau unui lucru prin vărsarea sau aruncarea unor

obiecte în strad ă , dintr-un apartament era sancţionată prin actio de effusis et dejectis

(cu privire la lucrurile vărsate şi aruncate). Acţiunea se exercita împotriva

proprietarului (sau locatarului) apartamentului, f ără a se cerceta cine purta vina

pentru paguba produsă. Atârnarea unor obiecte în afara apartamentelor era sancţionată prin actio de

positis et suspensis. Acţiunea se îndrepta împotriva celui care locuia în apartament şi

avea ca obligaţie plata unei amenzi.

Când persoanele aflate în slujba căpitanilor de corăbii, a hangiilor şi a

proprietarilor de grajduri, comiteau un furt sau păgubeau sub altă formă pe călători,

aceştia aveau o actio in factum pentru a obţine o sumă de bani ca despăgubire.

Acţiunea era îndreptată împotriva stăpânilor care răspundeau pentru persoanele aflate

în slujba lor.

TEMEPENTRUACASĂ

1. Comparaţie între quasicontracte şi quasidelicte.

2. Prin ce acţiune a fost sancţionată violenţa morală ca faptă delictuală?

7/21/2019 Dr. roman I



114

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Agelain, André, Les actions civiles în Publications de l’Institut de droit romain,

XI, Paris, Sirey, 1954

Avram, Cezar • Bică Gheorghe • Bitoleanu, Ion • Vlad, Ioan • Radu, Roxana •

Paraschiv, Elena, Introducere în istoria dreptului, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2007

Bernstein, Serge • Milza, Pierre, Istoria Europei, Editura Institutul European,

Bucureşti, 1998Caccioppo, Rosa, Institutioni di Diritto Romano, Edizioni romane, 1998

Cătuneanu, Ioan C., Curs elementar de drept roman, Ediţia III, Editura „Cartea.

Românească”, Cluj-Bucureşti, 1927

Ceterchi, Ioan • Luburici, Momcilo, Teoria generala a statului şi dreptului,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983

Ciucă, Valerius, Lec ţ ii de drept roman, Editura Polirom, Iaşi, 2000

Cizek, Eugen, Istoria Romei, Editura Paideia, Bucureşti, 2002Cornil, Georges, Nouvelle revue historique de droit francaise et etranger , Paris,

1921

De Martino, Novissimo digesto italiano, Torino, 7, 1961

De Visscher, Fernand , Révue historique de droit français et étranger , Paris, 1925

Gaius, Institu ţ iunile, Editura Academiei, Bucureşti, 1982

7/21/2019 Dr. roman I



Georgescu, Valentin, Originea şi evolu ţ ia generală a propriet ăţ ii în dreptul

roman, Cernăuţi, 1936

Hanga, Vladimir, Drept privat roman, Tratat , Editura Didactica şi Pedagogica,

Buucureşti, 1977

Hanga, Vladimir, Studii de istoria dreptului, vol. I, Editura Servo-Sat, Arad, 1997Mayer-Maly, Studia et documenta historiae et iuris, nr. 23/1957, Roma

Molcuţ, Emil, Drept privat roman, Editura Edit Press Mihaela SRL, Bucureşti,

2000

Molcuţ, Emil • Oancea, Dan, Drept roman, Editura „Naturismul”, Bucureşti,

1991

Oancea, Dan, Drept roman, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1998

Popa, Vasile Val, Drept privat roman, Editura All Beck, Bucureşti, 2004

Popescu Spineni, Ilie, Teoria generală a contractelor române, Editura “Tiparul

universitar”, Bucureşti, 1936

Ruiz, Arangio, La compravendita în diritto romano, Napoli, Jovene, 1954

Shotter, David, Augustus, Editura Artemis, Bucureşti, 2003, pp. 41 şi urm.

Solazzi, Siro, Studia et documenta historiae et iuris, Roma 21, 1955

Stătescu, Constantin • Bârsan, Corneliu, Drept civil. Teoria generală a

drepturilor reale, Bucureşti, 1980

Tomulescu, Constantin St., Drept privat roman, Tipografia Universităţii din

dr. roman i

Documents