DIVIN si UMAN la vechii istorici bisericesti

,

,

2019

Teodor M. PoPescu

2019 – ANUL OMAGIAL AL SATULUI ROMÂNESC

Studiu introductiv de Asist. dr. Eugen MaFtei

Postfat\ de Ionut-Daniel barbu, ,

Un luminător al Ortodoxiei românești*

Daniel, Patriarhul României

Teolog de mare erudiție, Profesorul Teodor M. Popescu a desfășurat o strălucită activitate la catedră, precum și o bogată activitate științifică, publicând numeroase studii, articole, recenzii, cronici, note, predici, care se caracteri-zează prin erudiție și acrivie științifică, cercetare critică a izvoarelor, obiectivitate și claritate.

Se remarcă studiile sale despre istoria creștinismului primar, persecuțiile îndurate de creștini, sinoadele ecu-menice, schisma din 1054, încercările de unire a Bisericilor despărțite, relațiile interconfesionale (ortodocși – catolici; ortodocși – anglicani), dialogul cu Bisericile orientale, stabilizarea datei Sfintelor Paști, influența nefastă a ide-ologiei comuniste asupra vieții religioase în spațiul orto-dox, istoria creștinismului ca istorie a culturii, rolul isto-riei bisericești în înțelegerea creștinismului, relația dintre Biserică și cultură, teologia ca știință, necesitatea studii-lor istorice și patristice în Biserica Ortodoxă, metodologia studiilor istorice.

* Mesaj de binecuvântare adresat cu ocazia Simpozionului Profesorul Teodor M. Popescu: Teolog, istoric și mărturisitor al credinței ortodoxe, Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul din București, 19 mai 2008.

Daniel, Patriarhul RomânieiII

Prin activitatea sa de la catedră a marcat generații de studenți din perioada interbelică. A jucat rolul de punte între două epoci din istoria învățământului teologic româ-nesc contemporan.

În prima perioadă, a fost adevărat magistru, bine infor-mat și bun transmițător de cunoștințe și valori, îndrumă-torul tinerilor pe cărările de el deschise. De asemenea, el a fost adevăratul ctitor al bibliotecii Facultății de Teologie, pe care s-a sârguit s-o înzestreze cu toate comorile gândirii creștine vechi și moderne, cu uneltele de lucru necesare, în înțelesul cel mai strict al metodei științifice.

În a doua perioadă, a fost mentorul devotat și disci-plinat al culturii și învățământului teologic, cu aceeași pasiune tinerească de studiu. În această privință, trebuie subliniat „spiritul înnoitor pe care l-a instaurat în teologia românească, de la înălțimea amvonului universitar”1. A fost un teolog laic misionar, dar și un catehet și un apologet al Bisericii Ortodoxe. El a pus în practică adevărul că „Istoria este dascăl pentru viață” („Historia magistra vitae”).

Profesorul Teodor M. Popescu s-a născut la 1 iunie 1893, în localitatea Boteni, județul Dâmbovița.

A urmat cursurile Seminarului Central din București (1905-1913) și apoi cele ale Facultății de Teologie din București (1913-1919).

A efectuat studii de specializare la Facultatea de Teologie din Atena (1919-1922), unde a obținut și doctoratul

1 Gheorghe I. Moisescu, „In memoriam Teodor M. Popescu”, în Almanah 1974, Parohia română din Viena, Viena, 1974, p. 157.

Un luminător al Ortodoxiei românești III

(1922), la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Leipzig (1922-1923), la Facultatea de Teologie Protestantă din Paris, la Institutul Catolic din Paris și la École pratique des Hautes Études de la Sorbona (1923-1925).

Ca teolog și profesor de istorie bisericească a luat poziție față de problemele cu care se confrunta Biserica Ortodoxă din România, în perioada interbelică, urmărind definirea rolului Bisericii în societatea românească. A fost profesor pen-tru disciplinele religioase la Seminarul Central din București (1925-1926), profesor de Istorie bisericească universală la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1927), la Facultatea de Teologie din București (1927-1948) și apoi la Institutul Teologic Universitar din București (1948-1959).

A suplinit catedra de Patrologie și Istoria dogmelor (1928-1939) și cea de Istoria Bisericii Române (1947-1948). În perioada 1942-1946 a fost decanul Facultății de Teologie din București.

În anul 1936 a fost delegat la Congresul internațional de Teologie Ortodoxă din Atena, iar în 1948 la Conferința ortodoxă de la Moscova.

După anul 1948, a fost un trăitor și mărturisitor exem-plar al credinței creștine ortodoxe, printr-o atitudine ver-ticală de condamnare a ateismului comunist. În perioada 1959-1963 a fost condamnat și întemnițat de autoritățile comuniste.

Între anii 1965-1972 a activat ca inspector, bibliotecar și redactor în cadrul Administrației Patriarhale Române.

Cel ce a fost pe drept numit „marele sacerdot nehiro-tonit al Bisericii noastre” a trecut la cele veșnice la 4 aprilie 1973 în București.

Daniel, Patriarhul RomânieiIV

Învățământul teologic românesc a avut în persoana profesorului Teodor M. Popescu un dascăl de excepție, care a îmbinat profund și armonios erudiția cu evlavia, cunoștințele vaste cu lumina convingerilor ferme, spiri-tul academic cu elanul misionar, onestitatea științifică cu sfințenia vieții.

Profesorul Teodor M. Popescu a explorat izvoarele din trecut ale credinței Bisericii Ortodoxe și a mărturi-sit credința ortodoxă în prezent. Ca și Părintele Dumitru Stăniloae, el a deschis Ortodoxia românească spre univer-salitate, fără complexe, cu pasiune, demnitate și fidelitate față de valorile ei perene. De aceea, pilda lui luminoasă poate fi permanent un izvor de inspirație pentru generația prezentă și cea viitoare de teologi și slujitori ai Bisericii noastre.

Felicităm și binecuvântăm pe organizatorii acestui simpozion consacrat memoriei Profesorului Teodor M. Popescu și pe toți cei prezenți la lucrările lui, rugând pe Hristos cel Înviat să ne ajute să mărturisim și noi valorile eterne ale credinței ortodoxe și să sporim rodirea lor în cul-tura popoarelor.

Notă asupra ediției

În anul 2012, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României, în cadrul Editurilor Patriarhiei Române a fost demarat un amplu proiect editorial ce are în vedere editarea sau reeditarea în mod integral a operelor marilor teologi sau profesori români de Teologie. Un prim pas în cadrul acestui proiect a fost realizat prin apariția primului volum din colecția Dumitru Stăniloae. Opere Complete, intitulat Cultură și duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român (1930-1936), colecție care, până în prezent, a ajuns să însumeze douăsprezece volume.

Doi ani mai târziu, au văzut lumina tiparului volumele Tradiție și înnoire în slujirea liturgică ale Părintelui profesor dr. Nicole D. Necula, acestea fiind cuprinse în colecția Media Christiana, seria Lumina.

În cadrul aceluiași proiect, între anii 2015-2019, a avut loc editarea primelor două volume din seria dedicată Părintelui Profesor Niculae I. Șerbănescu, Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creștine pe pământ românesc, la Patriarhat, integrate în cadrul colecției Teologi ortodocși români din secolul al XX-lea, a volumului Creația corală – religioasă și laică a compozitorului și profesorului universitar Nicolae Lungu, precum și a celor patru volume Studii de istorie și de spiritualitate creștină a domnului Academician profesor dr. Emilian Popescu, aceste ultime volume fiind realizate în colaborare cu Editura Academiei Române.

În continuarea firească a proiectului demarat în anul 2012, anul acesta apare, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, primul volum din seria dedicată profesorului Teodor M. Popescu – un om profund atașat de valorile satului

6 Notă asupra ediției

românesc și, totodată, un luminător al Ortodoxiei românești –, Divin și uman la vechii istorici bisericești, acesta înscriindu-se în tematica Anului omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primilor gospodari).

De o înaltă ținută istorică și teologică, reprezentând o sinteză a cercetărilor din mai multe domenii (istorie, filosofie, teologie), caracteristică spiritului enciclopedic al profesorului Teodor M. Popescu, volumul Divin și uman la vechii istorici bisericești trezește în mintea oricărui cititor nevoia de cercetare, de aprofundare, cu scopul de a scăpa din capcana „formelor fără fond”, pe care istoriografia actuală, în atotsuficiența ei, le susține.

Împărțită în șapte capitole, însoțite de o introducere amplă, lucrarea are în vedere modul în care istoricii bisericești din primele veacuri creștine au înțeles maniera în care istoria trebuie scrisă, prin implicarea Divinului în curgerea istorică a timpului.

Deși prezintă cazuri concrete, toate preluate din izvoarele păstrate peste veacuri, autorul realizează o descriere tipologică, arătând că, pentru istoricii bisericești, principalul obiectiv a fost prezentarea tipului (apostol, martir, ierarh, teolog, eretic, monah, împărat), și nu a personalității istorice propriu-zise. Cu toate acestea, profesorul Teodor M. Popescu oferă și exemple în care personalitatea istorică iese în evidență, demonstrând că, deși Divinul primează în curgerea istorică văzută de vechii istorici bisericești, factorul uman nu este trecut cu vederea și nici „înecat” de Divin.

În cadrul introducerii, autorul are în vedere ideile prin prisma cărora unii istorici și filosofi moderni înțeleg istoriografia eclesiastică veche, oferind câteva judecăți de valoare, cu scopul de crea un cadru cât mai corect pentru a prezenta cele șapte principale tipuri pe care le-am enumerat anterior. Pentru el, formulări precum „prăpastia creată de istoriografia antică” sau „lumea mitologică și plină de minuni” născută din această istoriografie sunt inacceptabile și, totodată, fără sens, dacă cei care le folosesc nu au în vedere scopul pentru

7Notă asupra ediției

care anumiți istorici acordă mai multă importanță influenței divine în istorie. În acest sens, profesorul Teodor M. Popescu precizează că „istoria bisericească are particularitățile și, așadar, independența sa, care îi rezervă dreptul de a lucra cu factori istorici de care istoria politică sau economică pot face abstracție. A generaliza și a aplica fără rezervă datele lor în același mod în orice domeniu istoric ar însemna că a fost descoperită o lege, dar istoria nu cunoaște până acum legi”.

Tipărită pentru prima dată în anul 1924, lucrarea se caracterizează printr-o înlănțuire sistematică a ideilor, autorul prezentând cu claritate și dezinvoltură informațiile, ea putând fi ușor așezată în rândul marilor opere istorice atât din România, cât și din străinătate, apărute în aceeași perioadă [La Terre et l’évolution humaine: introduction géographique à l’histoire a lui Lucien Febvre și Lionel Baillon (1922), A History of the Later Roman Empire from the Death of Theodosius I to the Death of Justinian a lui J.B. Burry (1923), Rois et Thaumaturges a istoricului March Bloch (1924) etc.].

Volumul actual, care vede lumina tiparului la aproape un veac de la tipărirea primei ediții, a suferit unele modificări necesare de ordin redacțional (înlocuirea anumitor termeni ieșiți din uz sau rearanjarea anumitor sintagme pentru o mai mare claritate), fără însă a fi modificate structura textului sau ideile autorului. În ceea ce privește citatele din limba greacă, latină sau germană pe care autorul le-a redat, acestea au fost traduse în cadrul Departamentelor Carte patristică și Carte teologică ale Editurilor Patriarhiei Române, astfel încât să fie facilitată înțelegerea textului, traducerile fiind marcate între paranteze pătrate.

Lucrarea este însoțită de un amplu studiu introductiv intitulat Istoricul bisericesc și obiectivitatea faptului relatat. Repere ale unei reflecții asupra adevărului istoric, realizat de domnul Eugen Maftei, asistent la catedra de Patrologie a Facultății de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul a Universității din București, în care sunt argumentate atât veridicitatea surselor

8 Notă asupra ediției

istorice eclesiastice, cât și importanța lor pentru cercetarea istorică actuală. Conform acestuia, „în epoca antică, divinul și umanul nu se exclud. Divinul guvernează istoria, dar nu în mod implacabil; factorul uman se manifestă, dar nu independent de cel divin. Pentru istoricul bisericesc nu există nicio ruptură la nivelul judecății între Pronia divină și faptul istoric. El are conștiința că Dumnezeu lucrează în istorie, iar cei care înțeleg și se deschid lucrării Lui în lume devin exponenți ai planului divin”.

Postfața, realizată de domnul Ionuț-Daniel Barbu, doctor al Academiei Teologice din Moscova, catedra de Patrologie rusă, intitulată „Profesorul mărturisitor Teodor M. Popescu – de la fiu autentic al satului românesc la stâlp luminător al Ortodoxiei”, reprezintă un studiu bine documentat asupra personalității profesorului Teodor M. Popescu – cel mai mare istoric al Ortodoxiei la vremea lui –, asupra legăturii lui cu societatea rurală natală, dar și cu Biserica, precum și a influenței pe care acestea le-au avut în conturarea personalității marelui istoric și teolog.

În mesajul de binecuvântare al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel adresat cu ocazia Simpozionului Profesorul Teodor M. Popescu: Teolog, istoric și mărturisitor al credinței ortodoxe, organizat la Facultatea de Teologie Ortodoxă Justinian Patriarhul din București, în data de 19 mai 2008, Preafericirea Sa menționa că „învățământul teologic românesc a avut în persoana profesorului Teodor M. Popescu un dascăl de excepție, care a îmbinat profund și armonios erudiția cu evlavia, cunoștințele vaste cu lumina convingerilor ferme, spiritul academic cu elanul misionar, onestitatea științifică cu sfințenia vieții”. În lumina acestor afirmații, recomandăm cu căldură acest prim volum al reputatului teolog și „dascălului de excepție” Teodor M. Popescu celor pasionați de istorie, în general, și de istoria bisericească, în special, dar și tuturor iubitorilor de cultură.

Editura BASILICA

Istoricul bisericesc și obiectivitatea faptului relatat.

Repere ale unei reflecții asupra adevărului istoric

Asist. dr. Eugen Maftei

1. Preliminarii

Acum mai bine de jumătate de veac, Henri-Irénée Marrou oferea probabil cea mai scurtă definiție a istoriei, considerând-o „o cunoaștere a trecutului omenesc”1. El preferă termenul „cunoaștere” în detrimentul celui de isto-risire sau narare a trecutului, întrucât înainte de a fi scrisă, ea există deja în gândirea istoricului. Totodată, termenul cunoaștere este mai potrivit – crede el – decât cel de cerce-tare sau studiere, întrucât vizează rezultatul obținut prin cercetare, și anume adevărul pe care aceasta este capabilă să-l elaboreze.

Problema cunoașterii adevărului este însă piatra de poticnire pentru istoricul de astăzi. Cu toții am auzit sintagme de genul: „adevărul este undeva la mijloc” sau „istoria este scrisă de cei puternici”. Evident ne întrebăm cum putem să acordăm credit unei istorii sau alteia,

1 Henri-Irénée Marrou, De la connaissance historique, în coll. Points Histoire, Éd. du Seuil, Paris, 1954, p. 29.

Studiu introductiv10

dacă noi nu suntem martori ai evenimentelor care se au în vedere. Însă, chiar și atunci când sursele provin de la contemporani sau martori ai acelor evenimente, se pune întrebarea în ce măsură „adevărul” relatat este chiar „adevărul” întâmplat, cu alte cuvinte în ce măsură putem avea garanția obiectivității istoricului. S-a mers până acolo încât s-a afirmat că numai adevărul matematic, adică adevărul demonstrat sau demonstrabil științific, este obiectiv, în timp ce toate celelalte aspecte care sunt perceptibile rămân în sfera subiectivității.

Relația dintre divin și uman la vechii istorici bisericești, abordată de profesorul Teodor M. Popescu, este o temă care se înscrie în această perspectivă mai largă a preocupărilor istoricilor moderni, și anume aceea a relației dintre adevăr și receptarea lui în istorie. Tema fundamentală de la care pornește cercetarea istorică de astăzi are în vedere măsura în care cel care scrie istoria poate fi total independent față de anumite condiționalități legate dacă nu de trecut, cel puțin de prezent și viitor. Cu alte cuvinte, cum putem avea certi-tudinea că trecutul nu este interpretat prin prisma prezen-tului, adică făcând apel la ceea ce cunoaștem astăzi, caz în care faptele și personajele ar risca să fie nu reconstruite, ci construite după modele contemporane. Sau cum putem evita riscul de a interpreta istoria din perspectiva unui viitor imaginat sau proiectat mai mult sau mai puțin artificial.

Trebuie spus de la început că această preocupare, aproape obsesivă, a istoricului de astăzi de a se poziționa în sfera neutralității nu reprezenta o constrângere pen- tru istoricul de altădată, care nu era supus unui examen de verificare a faptelor, ci își permitea să selecteze, să

Studiu introductiv 11

interpreteze și chiar să adapteze informațiile în funcție de ceea ce considera important. Însemnătatea unui eveni-ment sau a altuia este un criteriu care rămâne la latitudinea isto ricului. Ne putem, cu ușurință, imagina faptul că ar fi trebuit să existe, de-a lungul istoriei, evenimente care astăzi ar fi fost considerate importante și despre care, din lipsă de documente, nu vom ști niciodată nimic. De aceea, ne putem întreba dacă istoria este numai ceea ce s-a consemnat sau aceasta include și tot ceea ce a format conștiința noastră ca oameni și pentru care nu avem dovezi palpabile.

În cazul istoriei bisericești, posibilitatea de a stabili „obiectivitatea” faptelor este și mai greu de realizat din punctul de vedere al istoricului modern, pentru care dimensiunea transcendentală nu are relevanță în relatarea faptelor istorice. De aceea, se pune întrebarea în ce măsură istoricul bisericesc, cel care crede că Dumnezeu Se mani-festă în istorie, poate fi considerat o sursă credibilă, acolo unde nu există alte mărturii care să-i confirme ipoteza. În plus, știind că istoricul bisericesc aparține unei anumite comunități religioase sau împărtășește concepțiile aces-teia, criticul modern îi cere să nu aibă nicio raportare personală la obiectul cunoașterii, să se detașeze total de acesta pentru a putea fi obiectiv.

Pornind de la aceste câteva considerații pe care relația dintre divin și uman le ridică, vom încerca în cele ce urmează să vedem, pe de o parte, cum se raportează critica modernă la istoria veche și, în special, la cea bisericească, iar pe de altă parte, cum se raportează istoricul bisericesc la eveni-mentele pe care le relatează, care este atitudinea lui față de faptul în sine, dar și față de lucrarea lui Dumnezeu în lume.

Studiu introductiv12

2. Obiectivitatea istoriei moderne

Trebuie precizat de la bun început faptul că critica modernă face o distincție între istorie și istorisire, sau între ceea ce se consideră a fi știința istoriei, adică istoria scrisă de istorici, și istoria memoriei colective. Dacă unii istorici și filosofi ai istoriei au considerat memoria colec-tivă drept o „istorie ideologică”2, alterată de tot felul de tradiții și care riscă să se confunde cu mitul, punând-o în opoziție cu istoria istoricilor3, alții, mai echilibrați, chiar dacă recunosc distincția dintre cele două, nu le văd ca excluzându-se una pe cealaltă, ci le consideră complementare, raportul dintre ele fiind unul esențial. Chiar dacă memoria colectivă este anacronică, având accente de alteritate și chiar de mit, totuși nu se poate face abstracție de ea, întrucât aceasta constituie „reali-tatea trăită a relației, niciodată completă, dintre prezent și trecut”4. Această memorie colectivă este completată și, acolo unde este cazul, corectată, de către istoria scrisă. Istoria este văzută ca având un caracter dublu: struc-tural și evenimențial. Din punct de vedere al structurii,

2 George H. Nadel, „Philosophy of history before historicism”, în: History and Theory, III (1964), 3, pp. 291-315.

3 Paul Veyne, Comment on écrit l’histoire, Éd. du Seuil, Paris, 1971, pp. 50-85; Pierre Nora, „Entre mémoire et histoire”, în Les lieux de mémoire, P. Nora (ed.), vol. I: La République, Éd. Gallimard, Paris, 1997, pp. 22-24; P. Nora, „Mémoire collective”, în vol. La nouvelle his-toire, Jacques Le Goff (ed.), Éd. Retz-CEPL, Paris, 1978, pp. 398-401.

4 Jacques Le Goff, History and memory, trad. Steven Rendall, Elizabeth Claman, Columbia University Press, New York, 1992, p. 111.

Studiu introductiv 13

istoria este una, dar din punct de vedere al evenimentelor, operelor și indivizilor, ea este multiplă. Istoria este „asta”, apoi „aceea”, se întinde în spațiu și timp, se împarte în civilizații și perioade, încât rezultanta globală, care ar fi istoria „integrală”, nu poate fi percepută5.

Dată fiind complexitatea acestui fenomen, se înțelege că istoricul rămâne și el supus condiției istorice, ca unul ce este parte a istoriei. Și totuși, acestuia i se cere o detașare nu doar de fapte, ci chiar de opera sa, în sensul neimpli-cării lui afective în scrierea istoriei. Începând cu secolul al XX-lea, unii istorici și filosofi ai istoriei, precum Karl Popper, Adam Schaff, Paul Ricoeur, Wolfgang Mommsen, Jacques Le Goff, Raymond Aron, Paul Veyne ș.a., au propus diferite tipuri de raportare la istoria scrisă, în vederea depășirii subiectivității.

Karl Popper – un reprezentant al epistemologiei evoluționiste, cunoscut mai ales ca apărător al științei în fața pseudo-științei prin cercetare metafizică –, consi-deră, de exemplu, cunoașterea, inclusiv cea a istoriei, ca pe un progres la care se ajunge prin încercări și greșeli. El critică „istoricismul”, adică acea așa-zisă predicție sau anticipare a cursului istoriei, și propune o reflecție asupra consecințelor sau efectelor uneia sau alteia

5 Paul Ricoeur, Istorie și adevăr, trad. și prefață Elisabeta Niculescu, Ed. Anastasia, București, 1996, pp. 88-89, 102. Cu privire la raportul dintre istorie și memorie, a se vedea și: Dalia A. Báthory, Andreea C. Paul, „Memorie versus istorie? Re-considerări ale unor considerații vechi și noi despre relația dintre memorie colecti-vă și istorie”, în: Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca – Series Historica, Supliment, LII (2013), pp. 61-73.

Studiu introductiv14

dintre deciziile luate, pentru a le putea elimina ulterior pe cele greșite6.

Tot la reflecție face apel și Raymond Aron, în încercarea de a găsi o rezolvare la subiectivitatea care îl pândește pe istoric, și anume la reflecția asupra condițiilor și limitelor cunoașterii realității istorico-sociale. El vorbește despre un dublu destin al omului: acela de a participa, pe de o parte, la istorie și de a-și depăși, pe de altă parte, limitele, printr-o reflecție asupra acestei istorii la care participă. Problema pe care el o pune este dacă istoria, ca știință, se dezvoltă după un ritm de acumulări și progrese sau dacă, dimpo-trivă, fiecare societate își rescrie istoria, pentru că alege să-și recreeze trecutul. Concluzia este că istoricul trebuie să urmeze mișcarea naturală care merge de la cunoașterea de sine la cea a devenirii colective, ceea ce îl conduce la ideea că obiectivitatea înseamnă, de fapt, universalitate7.

Jacques Le Goff, un istoric medievist, preocupat de istoria societăților și, mai ales, a mentalităților, crede că istoria nu poate fi pur obiectivă, dar nu neapărat pentru că are această dimensiune universală, ci, în primul rând, pentru că în spatele unor fapte concrete se ascund senti-mente, trăiri, emoții, mișcări profunde și continui, care sunt, uneori, mai puternice decât rațiunea. De aceea, el propune o distincție între obiectivitate și imparțialitate. Istoricul francez remarcă faptul că în timp ce obiectivitatea

6 Karl Popper, Mizeria istoricismului, Ed. All, București, 1996, pp. 108-109.

7 Raymond Aron, Introducere în filozofia istoriei. Eseu despre limi-tele obiectivității istorice, Ed. Humanitas, București, 1997, pp. 10-11.

Studiu introductiv 15

este inconștientă sau neintenționată, imparțialitatea este voită, deliberată8. Înțelegem, cu alte cuvinte, că, deși isto-ricul nu poate fi obiectiv din pricina unor factori externi, pe care nu îi poate controla sau cunoaște, el poate fi totuși imparțial, în sensul de a nu denatura în mod voit o infor-mație pentru a susține o anumită cauză. Imparțialitatea nu cere decât onestitate din partea istoricului; obiectivi-tatea cere mai mult decât atât.

Această dificultate a istoricului de a-și păstra totala obiectivitate este impusă de anumite condiționalități pe care el le întâmpină în relatarea faptelor. Paul Ricoeur enumeră câteva dintre acestea. În primul rând, filosoful francez aduce în discuție judecata de importanță, prin care se înțelege faptul că istoricul este cel care selectează faptele pe care el le consideră importante. O altă limitare pe care o resimte istoricul este vulgaritatea cauzei, adică dificultatea de a identifica și ierarhiza cauzele, care rămân în sfera determinismului și probabilității. Al treilea factor care trebuie avut în vedere este distanța istorică, potrivit căruia înțelegerea unor concepte sau noțiuni poate fi influențată de trecerea timpului. În fine, ultima condiționalitate enumerată de filosoful francez este caracterul uman inepu-izabil al trecutului. Originea comună a umanității face ca valorile de viață ale oamenilor de altădată să se „repete” de-a lungul istoriei. Aceasta nu înseamnă că istoricul trebuie să împărtășească aceste valori, dar trebuie să fie „interesat” de ele9.

8 J. Le Goff, History and memory, p. 63. 9 P. Ricoeur, Istorie și adevăr, pp. 36-40.

Cuprins

Un luminător al Ortodoxiei româneștiDaniel, Patriarhul României ...................................... I

Notă asupra ediţiei ...............................................................5Istoricul bisericesc și obiectivitatea faptului relatat. Repere ale unei reflecții asupra adevărului istoric

Asist. dr. Eugen Maftei ................................................... 9

Cuvânt înainte ................................................................63Introducere .................................................................... 67I. Apostoli ....................................................................... 109II. Martiri ....................................................................... 130III. Ierarhi ........................................................................ 151IV. Teologi ...................................................................... 184V. Eretici ......................................................................... 201VI. Monahi ......................................................................224VII. Împărați .................................................................. 244

Profesorul mărturisitor Teodor M. Popescu – de la fiu autentic al satului românesc la stâlp luminător al Ortodoxiei

Dr. Ionuț-Daniel Barbu ............................................... 269Index nominorum .............................................................285