Diego Rodriguez de Silva y Velazquez

Din perspectiva istoriei gândirii, Velazquez este un initiator de geniu al concepţiei moderne despre lume şi despre om. El s-a născut pentru pictura de portrete dar s-a şi educat în acest sens.

Diego Rodriguez de Silva y Velazquez a văzut lumina lumii noastre la Sevilla în anul 1599. A fost unul dintre cei mai importanţi pictori spanioli ai secolului al XVII – lea.

Este reprezentantul stilului baroc şi creatorul unei noi viziuni şi al unui mod nou de zugrăvire a naturii.

A fost socotit încă din timpul vieţii drept un authentic pictor national aidoma lui Rembrandt în Olanda şi a lui Durer în Germania.

Velazquez a dat cu arta sa o opera nepieritoare Spaniei acelor zile, în care monarhia participa aproape pentru ultima oară la marile încleştări ale istoriei.

Pictorul de curte a lui Carol al III –lea îl socotea ca pe cel dintâi dintre naturalişti iar un altul afirma că : dacă picture ar fi o a doua geneză atunci Velazquez ar sta fără doar şi poate mai presus de toţi pictorii.

Velazquez are în arta spaniolă o poziţie aparte care corespunde temperamentului său.

Viaţa şi opera.

Diego Velazquez a frecventat şcoala latinească unde s-a remarcat la studiul limbilor şi în cele filozoficeşti. Tatăl său, Juan Rodriguez de Silva se trăgea dintr-un vechi neam al Portugaliei. Numele de origine a fost Silva dar şi-a ales un nume usual , al mamei sale Velazquez – adesea se iscălea Diego de Silva Velazquez.

Avea o înclinaţie timpurie spre picture, el folosea caietele de şcoală drept caiete de schiţe. La început, tatăl său s-a împotrivit dar tânărul le-a însuflat părinţilor o foarte bună părere despre însuşirile sale. Această înclinaţie timpurie i-a fost trezită de tablourile văzute la biserici.

A fost trimis la cel mai bun maestru al timpului Francisco de Herrera, care pe atunci se afla în plină putere de creaţie. A înăţat un an le lângă Herrea, iar la vârsta de 13 ani a intrat în Academia lui Pacheco – 1612. A obţinut brevetul de pictor în 1617 care îi dă dreptulde a-şi deschide un atelier propriu şi de creea sub numele său.

Francisco Herrera era mai bun decât Pacheco. El a fost cel care a revelat în partea locului asa numita mişcare liberă a mâinii.

După cei cinci ani de ucenicie la Pacheco - 1613 -1618, Diego a intrat în şi mai strânse relaţii cu meşterul său, căsătorindu-se cu Joana de Miranda, fiica lui Pacheco, la 23 aprilie 1618 în San Miguel.Are două fiice, Francisca şi Ignacia.

În anul 1622 pleacă la Madrid, unde se remarcă cu pictarea portretului poetului Luis de Gongora y Argote, la cererea socrului său – avea o figură prelungită şi osoasă, cu fruntea înaltă şi cu o pronunţată calviţie. Nasul proeminent şi coroiat, buzele strânse, vădind severitate şi o oarecare acreală. Avea trăsături masive, severe şi de nepătruns.

Portretele lui Diego Velazquez se apropiau de cele veneţiene. El face parte din categoria maeştrilor care cultivau cel mai desăvârşit stil al portretului, ce se bazează pe o trăsătură amlpă a liniilor, atât al chipului cât şi ale întregii înfăţişări , pe o construcţie largă a suprafeţelor, pe unitatea subiectului şi subordonarea detaliilor.

El a promovat în portret desenul riguros şi modelarea elegantă, înţelegerea formelor şi cultivarea gustului, calităţi dobândite la şcoala severă a lui Pacheco, precum şi în ambianţa stimulatoare a casei acestuia.

Ceea ce avea să i se întâmple în anii ce urmează, va da naştere unor noi planuri de viitor pentru tânărul Velazquez.

În primăvara anului 1623 a primit o scrisoare de la ministrul Olivares cerându-i-se să se întparcă la Madrid. Era prevăzută şi suma de 50 de ducaţi- reprezentând cheltuielile de călătorie. A acceptat oferta şi la curtea regală a pictat portretul capelanului Don Juan de Fonseca. În numai un ceas, portretul a fost văzut de întreg palatul. Regele Filip al IV – lea, impresionat de creatia artistului i-a cerut sa îi picteze portretul . Acest tablou a marcat începutul unei legături pe viaţă între pictor şi suveran.

Astfe, la 6 octombrie 1623, Diego Velazquez a intrat în serviciul regelui, cu acest prilej intrând în succesiunea remarcabilă a portretiştilor casei regale spaniole. A primit 20 de ducaţi pe lună în fondul administraţiei palatelor şi a vilelor regale. A mai primit şi o locuinţă în centrul Madridului dar şi o locuinţă de servici în interiorul palatului.

A fost numit pintor de camara – pictor la curte iar atelierul lui se găsea în încăperile de jos ale palatului, în locuinţa prinţilor. A locuit în palatul regal Alcazar împreună cu familia sa, tatălui său primind slujba de secretar.

În 1628 ajunge la Curtea din Madrid flamandul Peter Paul Rubens, unde a zăbovit 9 luni, timp în care a pictat portretele familiei regale cu scopul de a le lua cu el în Flandra. Împreunp cu Velazquez a vizitat întreaga colecţie din palatul Escorial, admirând operele lui Tizian. Cei doi au discutat despre pictura italiană, trezind în Velazquez dorinţa de a cunoaşte Italia.

Apariţia lui Rubens la Madrid a avut un efect puternic asupra lui Diego, deasemenea a fost prumul pictor pe care l-a cunoscut personal.

Prima călătorie în Italia.

În iulie 1629, Diego Velazquez pleacă în Italia împreună cu generalul Spinola, comandantul trupelor spaniole din Italia. La sfârşitul lunii august soseşte la Genova, de acolo îndreptându-se spre Milano apoi la Veneţia şi Roma. Din scrierile socrului său reiese că tânărul Diego a pictat un autoportret din care însă nu s-a păstrat nimic.

Înainte de întoarcerea sa la Madrid, merge la Napoli pentru a picta portretul surorii regelui spaniol, Infanta Maria, căsătorită cu viitorul împărat Ferdinand al III – lea.

Întoarcerea la Madrid.

În 1631, Diego V. Se întoarce la Madrid.Tot acum este şi perioada deplinei sale maturităţi. Îşi reia funcţia de la curte ba chiar a mai primit şi alte funcţii din domeniul tehnico – administrativ.

Începe executarea unor tablouri cu tematică religioasă.

Anul 1635 este dedicat realizării tabloului Predarea Bredei – tablou realizat pentru decorarea marelui salon al noului palat Buen Retiro, pe lângă alte opere precum Sacagiul din Sevilla, Făuria lui Vulcan, precum şi mai toate tablourile ecvestre.

Făuria lui vulcan – lucrare realizată de-a lungul lunilor petrecute la Roma, împreună cu Tunica lui Iosif. În aceste lucrări se arată influenţa Italiei şi a Romei.

În făuria lui Vulcan, ni se înfăţişează o istorie de-a lui Homer, în care cel mai ales dintre zei este purtătorul mesajului – cu toate ca nu este el personajul principal. Este vorba despre un Apolo încununat cu lauri, învăluit într-o aureolă de lumină, înveşmântat într-o mantie vălurită, de culoarea aurului. Apolo îşi face apariţia în făurărie şi îi strecoară zeului şchiop – stăpân al focului, vestea despre buclucul ce l-au dibuit ochii lui atot văzători. Mâinile, cea ridicată şi cea lăsată, indică cu arătătorul în direcţii diferite : pe aici a venit el, iar pe acolo ea.

A intrat de-a dreptul în subiect, pentru că Hefaistos – se afla încă cu cleştele în mâna stângă şi cu barosul în cea dreaptă, întorcându-şi capul către el pentru a asculta vorbele. Toţi ceilalţi s-au oprit brusc din lucru, iar cele 4 perechi de ochi se aţintesc la povestitorul cu bucle blonde.

Velazquez tratează Olimpul homeric asemenea lui Shakespeare pe eroii troieni în Troilus. El transpune mitul în stilul popular al comediei naţionale. Pune în mod spontan pe pânză chipurile cât se poate de comune.

Predarea oraşului Breda.

Este o operă de mari dimensiuni ale lui Velazquez din pricina subiectului. Asediul cetăţii Breda a fost cel mai însemnat eveniment strategic al timpului, un capitol de istorie militară.Tabloul reprezintă momentul în care Justin Nassau, guvernatorul oraşului Breda, predă cheile oraşului său Generalului Ambrogio Spinola. Scena avea menirea să prezinte idealul spaniol de nobleţe

cavalerească faţă de adversarul învins.Această operă este realizată în lumina naturală a zilei scoţând în evidenţătonurile verzi şi albastre, specific peisajului olandez. ( Breda – aşezat în Brabantul nordic, aproape de graniţa cu Olanda, ochiul drept al Olandei – a fost ocupată în 1567 de ducele de Alba, în 1590 a intrat sub stăpânirea Casei de Orania. Pentru spanioli reprezenta zidul de apărare al Flandrei.acum le stătea ca un ghimpe în coastă.Capitularea a avut loc la 2 iunie 1625 iar ieşirea din cetate şi predarea cheilor a avu loc la 5 iunie).

De la întoarcerea din Italia până în 1649, este perioada în care Velazquez face parte din cercurile cele mai apropiate ele regelui. Artistul a fost autorul câtorva nuduri din care s-a păstrat doar Venus la oglindă pentru că în pictura spaniolp din sec XVII, nudurile de femei erau o raritate daoriră Inchiziţiei care nu permitea astfel de teme în pictură.

Această creaţie este asemănătoare cu nudurile lui Tizian – Venus din Urbino, dar D V creează o versiune- viziune personală. Trupul zvelt şi modelat al Zeiţei, este văzut din spate, reflexia chipului în oglindă este neclară, se creează impresia că Venus nu-şi admiră frumuseţea proprie ci urmăreşte pe cel ce o priveşte.

A doua călătorie în Italia.

Prin această călătorie, D. V. Avea misiunea de a achiziţiona noi picturi şi sculpturi pentru galeria palatului din Alcazar.

La Roma îi face portretul Papei Inocenţiu al X – lea, în care prezintă o personalitate puternică, cu o privire pătrunzătoare şi plină de fermitate. În pelerina roşie se observă reflexe lucioase aurii.

Papa i-a oferit o sumă enormă de bani dar i-a refuzat pentru că era obligaţia de serviciu a pictorului de curte al Majestăţii sale catolice de a realiza portretul papal.

În iunie 1651 se întoarce la Madrid.

În ultimii 10 ani ai vieţii, mai exact între 1651 – 1660, D. V îşi continuă cariera la curtea regală, timp în care creează noi capodopere.

Una dintre cele mai ilustre creaţii din istoria picturii universale este tabloul intitulat Las Maninas – Doamnele de onoare sau Familia lui Filip al IV –lea.

Pictorul se înfăţişează aici şi pe sine, are penelul şi paleta în mână. Este un tablou realist, care descrie viaţa de la curte, surprinde gesturile şi privirile. O înfăţişare magistrală a scenei.

În februarie 1652 a fost numit de Filip al IV –lea mare Mareşal al palatului – aposentador mayor de Palacio. Mareşalul palatului îi era subordonat interiorul clădirii, acea parte a Alcazarului care se afla dincolo de cea de-a doua curte. Tot el se ocupa şi de organizarea călăroriilor regeşti.

În 1659 i se conferă crucea de Cavaler al ordinului Sfântului Iacob.

În 1660, D. V. Pregăteşte cununia infantei Margareta Tereza cu regele Franţei Ludovic al XIV –lea, cununie ce a avut loc la graniţa franco – spaniolă.

După întoarcerea la Madrid se îmbolnăveşte şi moare după 7 zile de agonie – la 6 august 1660. Este înmormântat în Biserica San Juan Bautista.

Concluzie.

Diego Velazquez a fost născut pentru pictura de portrete – potretistul se naşte ca atare, firea liniştită şi simţitoare a lui Velazquez, caracterul lui simplu şi onest, l-au îndreptat către acest gen de pictură ce gravitează mai degrabă în jurul polului de observaţie şi imitaţie al artei decît al celui al creaţiei.

Lafuente susţine că Velazquez încearcă să prindă pe pânzele lui concretul şi viaţa, omul concret, şi aceasta pare mai presus de orice îndoială. Această pretenţie însufleţeşte toate creaţiile esteticii barocului. La fel au procedat şi Guercino, Rubens şi Rembrandt.