Dezvoltarea aptitudinilor şi potenţialului creativ la copii

1. Delimitări conceptuale

1.1 Însuşi idealul educaţional vizează formarea personalităţii autonome şi creative, a unei personalităţi capabilă să anticipeze viitorul, să transforme prezentul în direcţia anticipărilor sale, să descopere şi să rezolve situaţiile împreună cu ceilalţi. Creativitatea este o capacitate complexă şi fundamentală a personalităţii, care sprijinindu-se pe date sau produse anterioare, în îmbinarea cu investigaţii şi date noi, produce ceva nou, original de valoare şi eficienţă ştiinţifică şi social utilă, ca rezultat al influenţelor şi relaţiilor factorilor subiectivi şi obiectivi - adică a posibilităţilor persoanei şi a condiţiilor ambientale, ale mediului socio-cultural.

Termenul de “creativitate” îşi are originea în cuvîntul latin “creare”, care însemnă “a zămisli”, “a făuri”, “a crea”, “a naşte”. Însăşi originea cuvîntului ne demonstrează că termenul de creativitate defineşte un proces, un act dinamic care se dezvoltă, se desăvîrşeşte şi cuprinde atît originea, cît şi scopul. Expresia evocă puterea de a inova, de a fi original în gîndire şi realizări, de a manifesta un spirit flexibil, o tendinţă spre prospectare activă. Ar fi, deci, mai corect să vorbim de aptitudini creatoare. În limbajul psihologic termenul a fost adaptat iniţial pentru a defini capacitatea de creaţie artistică.

Multă vreme creativitatea a fost definită ca un proces de combinare a imaginaţiilor, ceea ce se potriveşte numai creativităţii artistice. Dar procesul creator în ştiinţă comportă mai multe sinteze în domeniul ideilor, al abstracţiunilor. De imaginaţie dă dovadă şi coregraful, ea putîndu-se observa chiar în comportamentul unor sportivi. Încît azi putem defini imaginaţia ca fiind acel proces psihic al cărui rezultat îl constituie obţinerea unor reacţii, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor.

Creativitatea este o capacitate mai complexă. Ea face posibilă crearea de produse reale sau pur mintale, constituind un progres în planul social. Componenta principală a creativităţii o constituie imaginaţia, dar creaţia de valoare reală mai presupune şi o motivaţie, dorinţă de a realiza ceva nou, ceva deosebit. Şi cum noutatea, azi, nu se obţine cu uşurinţă, o alta componentă este voinţa, perseverenţa în a face numeroase încercări şi verificări.

În funcţie de domeniul în care acţionează creativitatea poate fi artistică, ştiinţifică, tehnică şi organizatorică. Irving Taylor clasifică însă creativitatea după gradul complexităţii în expresivă (simplă, spontană, specifică mai ales copiilor), productivă (în care îşi spune cuvântul învăţarea creativă), inventivă (ce aduce realizarea unor invenţii sau descoperiri de corelaţii noi, originale) şi inovatoare (cea mai complexă, presupunînd transformări fundamentale în concepţii, principii sau metode de lucru, specifică geniilor).

Creativitatea, presupune trei însuşiri:

a. Fluiditate – posibilitatea de a ne imagina în scurt timp un mare număr de imagini, idei, situaţii etc. ; sunt oameni care ne surprind prin ceea ce numim în mod obişnuit ca fiind „bogăţia” de idei, viziuni, unele complect năstruşnice, dar care nouă nu ne-ar putea trece prin minte;

b. Plasticitate consta în uşurinţa de a schimba punctul de vedere, modul de abordare a unei probleme, cînd un procedeu se dovedeşte inoperant; sunt persoane „rigide” care greu renunţă la o metodă;

c. Originalitate - este expresia noutăţii, a inovaţiei, ea se poate constata, cînd vrem sa testam posibilităţile cuiva, prin raritatea statistica a unui răspuns, a unei idei. Neîndoielnic, ne gîndim la raritatea a ceva util, altfel ar trebui să apreciem favorabil bolnavii mintal care au tot felul de idei bizare, absurde.

Fiecare dintre aceste trei însuşiri are însemnătatea ei ; caracteristica principala rămîne originalitatea, ea garantînd valoarea rezultatului muncii creatoare.

1.2 . Etapele procesului creativ1) Prepararea sau pregătirea - formularea de ipoteze, strângerea materialului

informaţional relevant şi la zi, formularea problemei şi definirea ei (specific creativităţii este anticiparea dificultăţilor viitoare sau formularea de probleme ale viitorului).

2) Incubaţia sau germinarea ideilor - se referă la interacţiune între cunoştinţele vechi şi cele noi, pe un fond pre conştient.

3) Iluminarea - momentul cheie al creaţiei - cu o durată de ordinul secundelor sau al minutelor, marchează apariţia ideilor. Un rol important îl au afectivitatea şi subconştientul.

4) Verificarea ideilor sau soluţiilor apărute în faza precedentă constă în validarea sau înfruntarea acestora pe bază de experimente.

2. Rolul şi factorii creativităţii

Despre importanţa creativităţii nu e nevoie să spunem multe: toate progresele ştiinţei, tehnicii şi artei sunt rezultate ale spiritelor creatoare. Desigur există mai multe trepte de creativitate; C.W. Taylor descrie cinci „planuri” ale creativităţii.

a. Creativitatea expresivă se manifestă liber şi spontan în desenele sau construcţiile copiilor mici. Nu se pune problema, la acest nivel, de utilizare sau originalitate. Este însă un mijloc excelent de a cultiva aptitudinile creatoare ce se vor manifesta ulterior.

b. Planul productiv este planul creării de obiecte, specific muncilor obişnuite. Un olar sau o ţesătoare de covoare produc obiecte a căror formă se realizează conform unei tradiţii, unei tehnici consacrate, aportul personal fiind redus. Este planul la nivelul căruia accede orice om muncitor.

c. Planul inventiv este accesibil unei minorităţi foarte importante. E vorba de inventatori, acele persoane ce reuşesc să aducă ameliorări parţiale unei unelte, unui aparat, unei teorii controversate.

d. Creativitatea inovatoare o găsim la oamenii caracterizaţi ca fiind „talente”. Ei realizează opere a căror originalitate este remarcată cel puţin pe plan naţional.

e. Creativitatea emergentă este caracteristică geniului, a omului care aduce schimbări radicale, revoluţionare, într-un domeniu şi a cărui personalitate se impune de-a lungul mai multor generaţii.

În ce priveşte factorii creativităţii, se poate vorbi, mai întîi, de aptitudini pentru creaţie. Exista anumite structuri cerebrale, pe care nu le cunoaştem, care favorizează imaginaţia, ele creînd predispoziţii de diferite grade pentru sinteza unor noi imagini, noi idei. Totuşi e nevoie de intervenţia mediului, a experienţei pentru ca ele să dea naştere la ceea ce numim talent.

Fără îndoială, un al doilea factor care trebuie amintit îl constituie experienţa, cunoştinţele acumulate. Importantă nu este doar cantitatea, bogăţia experienţei, ci şi varietatea ei. Multe descoperiri intr-un domeniu au fost sugerate de soluţiile găsite în alta disciplină. Nu întîmplător se insistă în pedagogie asupra valorii culturii generale.

Se disting doua feluri de experienţe: a) o experienţa directă, acumulată prin contactul direct cu fenomenele sau prin discuţii personale cu specialiştii si b) o experienţă indirectă, obţinută prin lectura de cărţi ori audierea de expuneri. Prima formă are un mai puternic ecou psihic, ceea ce nu înseamnă ca ar fi de neglijat cărţile, care ne pun în contact cu mari spirite ce strălucesc de-a lungul multor secole.

Pot fi considerate ca factori interni ai dezvoltării creativităţii, motivaţia si voinţa, amintite cînd ne-am referit la structura ei. Creşterea dorinţei, a interesului pentru creaţie, ca şi a forţei de a birui obstacole are, evident, un rol notabil în susţinerea activităţii creatoare.

În ce priveşte rolul inteligenţei, situaţia e mai puţin clară, deşi e evident ca în domeniul ştiinţei prezenta este de netăgăduit. În conformitate cu experienţele efectuate, relaţia dintre inteligentă şi creativitate e complexă.

În ultima analiză, societatea are o influenţă deosebit de importantă pentru înflorirea spiritului creativ într-un domeniu sau altul. In primul rînd, intervin cerinţele sociale. Strălucita epoca a Renaşterii italiene, în domeniul picturii şi sculpturii, se explică prin îmbogăţirea negustorilor, atingînd după sine cerinţa construirii de palate împodobite cu picturi şi sculpturi, care a stimulat talentele existînd totdeauna într-un popor; s-au creat şcoli ilustre permiţînd ridicarea acestor arte pe cele mai înalte culmi. In secolul nostru, dimpotrivă, interesele societăţii s-au îndreptat spre progresul tehnicii, aceasta cunoscînd o dezvoltare fără precedent.

Aptitudinile şi înclinaţiile mai deosebite descoperite la copii in domeniile: muzical, literar, coregrafic şi artistico-plastic pot fi valorificate în timpul programelor distractive.

Există momente în viaţa personală a copiilor care sintetizează în ele amintiri dragi. Aceste momente trebuie să le disociem de şirul clipelor obişnuite, spre a învesti o frumuseţe care să le confere o prezenţă luminoasă în viaţa de zi cu zi. Scena creează copiilor posibilitatea de a-şi manifesta din plin aptitudinile individuale ale personalităţii lor. Aceasta impune dezvoltarea intereselor copiilor pentru activităţile artistice şi oferă prilejul de a valorifica unele aptitudini şi de a recita expresiv, de a cînta melodios, de a dansa elegant, graţios etc. Interesele şi aptitudinile le vom dezvolta în strînsă legătură cu celelalte procese şi însuşiri psihice ale copiilor: gîndirea, limbajul, atenţia, memoria, voinţa etc. Ca să poată da replica într-o scenetă, copiii îşi pun în activitate gîndirea şi fac asociaţii între obiectele ce-i înconjoară, îşi însuşesc expresii noi, memorează ceea ce trebuie să reproducă, iar conţinutul acestora le formează sentimente şi trăiri morale.

Activităţile artistice, oricum s-ar structura şi ierarhiza, vizează în ansamblu problema valorificării înclinaţiilor artistice ale copiilor, cu condiţia ca acestea să fie bine organizate şi cu un conţinut adecvat vîrstei lor. Copiii cu reale posibilităţi de îndemanare, de creaţie, de recitare expresivă, de manifestare a simţului ritmic pot fi selecţionaţi în redarea unei scenete sau chiar teatru de păpuşi. De asemenea priceperile şi aptitudinile dobîndite în activităţile de educaţie muzicală se valorifică prin integrarea cîntecelor, a jocurilor cu cîntec, precum şi a concursurilor .

Activitatea coregrafică constituie un alt domeniu de manifestare a copiilor. În cadrul acestei preocupări distingem interesul pentru interpretarea dansurilor populare în care se folosesc paşi simpli de dans, ca hora, alunelul, jocul în perechi, prin intermediul cărora se valorifică tradiţiile şi folclorul nostru. Arta noastră populară, manifestată sub toate aspectele ei, prezintă o bogăţie nepreţuită pentru aceia care iubesc patria şi neamul.

Strîns legate de dansurile populare sunt cîntecele vocale sau instrumentale, la fel un loc important îl ocupă dansurile tematice sau tablourile coregrafice.

3. Dezvoltarea creativităţii

Multă vreme creaţia a fost considerată apanajul exclusiv al unei minorităţi restrînse. Distingînd însă mai multe trepte calitative în creativitate şi observînd cum şi eforturile de gîndire obişnuită implică ceva nou, cel puţin pentru persoana aflată într-un impas, astăzi nu se mai face o separare netă între omul obişnuit şi creator . Orice om normal poate realiza o îmbunătăţire în muncă sa, o mică inovaţie sau invenţie. Ca dovadă că, în multe ţări, numărul inventatorilor cu brevet e de ordinul zecilor şi chiar al sutelor de mii. Pentru a se ajunge la o astfel de performanţă, e nevoie de preocupare specială, de condiţii favorabile dezvoltării imaginaţiei. Şi, într-adevăr, asistăm astăzi la deschiderea unor ,,cursuri de creativitate’’ şi chiar ,,şcoli de inventică’’. Ce se poate face deci pentru stimularea

creativităţii? Mai întîi, trebuie să fim conştienţi, şi să combatem anumite piedici în calea manifestării imaginaţiei, creativităţii. Asemenea obstacole exterioare sau inerente individului sunt denumite, de obicei, blocaje.

3.1 Blocajele creativităţii

1) Mai întîi, sunt amintite blocajele culturale. Conformistul este unul din ele: dorinţa oamenilor ca toţi cetăţenii să gîndescă şi să se poarte la fel. Cei cu idei sau comportări neobişnuite sunt priviţi cu suspiciune şi chiar cu dezaprobare, ceea ce constituie o descurajare pentru asemenea persoane. Apoi, există în general o neîncredere în fantezie şi o preţuire exagerată a raţiunii logice, a raţionamentelor. Dar, vom vedea cînd se va studia gîndirea, că deducţiile riguroase nu permit un progres real decît dacă fundamentează rezultatele unor construcţii sau ale unor operaţii imaginare.

2) Blocaje metodologice sunt acelea ce rezultă din procedeele de gîndire. Aşa e cazul rigidităţii algoritmilor anteriori. Se numeşte algoritm o succesiune determinată de operaţii permiţînd rezolvarea unei anumite categorii de probleme. Noi sîntem obişnuiţi să aplicăm într-o situaţie un anume algoritm şi, deşi nu pare a se potrivi, stăruim în a-l aplica, în loc să îcercăm altceva. De asemenea, se observă cazuri de fixitate funcţională: folosim obiecte şi uneltele potrivit funcţiei lor obişnuite şi nu ne vine în minte să le utilizăm altfel. Tot în aceasta categorie de blocaje găsim şi critica prematură, evidenţiată de Al. Obsborn, unul din promotorii cultivării creativităţii. Atunci cînd ne gîndim la soluţionarea unei probleme complexe, spune el, sunt momente cînd ne vin în minte tot felul de idei. Dacă, îndată ce apare o sugestie, ne apucăm să discutăm valoarea ei, acest act blochează venirea altor idei în conştiinţă. Şi cum prima sugestie de obicei nu e cea mai bună, ne aflăm în impas. Cînd imaginaţia trece printr-un moment de efervescenţă, să lăsăm ideile să curgă – doar sa le notam. Numai după acest izvor de inspiraţie seacă, să trecem la examenul analitic al fiecăruia. Osborn a intitulat acest procedeu brainstorming, ceea ce în traducere literara ar fi „furtuna, asaltul creierului” – în limba noastră caracterizăm ca „asaltul de idei” sau „evaluarea emanată”.

3) În fine, mai există şi blocaje emotive, întrucît, aşa cum se ştie, factorii afectivi au o influenţă importantă: teama de a nu greşi, de a nu se face de ras, poate împiedica pe cineva să exprime şi să dezvolte un punct de vedere neobişnuit. De asemenea, graba de a accepta prima idee este greşită, fiindcă rareori soluţia apare de la început. Unii se descurajează rapid, dat fiind că munca de creaţie, de inovaţie este dificilă şi solicită eforturi de lungă durată. Şi tendinţa exagerată de a-i întrece pe alţii implică evitarea ideilor prea deosebite şi dăunează procesul de creaţie.

3.2 Metode pentru stimularea creativităţii

Aspiraţia spre dezvoltarea spiritului creativ a dus la conceperea unor metode care, pe de o parte, să combată blocajele, iar pe de alta, să favorizeze asociaţia cît mai liberă a ideilor, utilizînd astfel la maximum resursele inconştientului.

1. Brainstormingul (engl. „furtuna în creier”) – un grup creativ cu membri de nivel intelectual eterogen, cu un conducător receptiv, de încredere şi respectat. Problema este pusă tuturor membrilor, fiecare îşi expune punctul de vedere, se discută şi se alege cea mai bună soluţie. Urmează verificarea şi evaluarea aplicării ipotezei. La clasele primare se poate aplica şi are un mare succes, copiii fiind deschişi spre colaborare, mai ales dacă aceasta capătă şi caracterul de joc, întrecere între grupe.

2. Sinectica este metoda prin care, mai întâi ceea ce este străin se face familiar apoi ceea ce a devenit familiar redevine străin prin găsirea unor metafore, comparaţii personificări care pot duce la descoperirea unor căi noi de urmat. Este greu aplicabilă la clasele mici în forma ei standard.

3. Discuţia panel. Termenul panel înseamnă în engleza ,, juraţi’’. Şi în acest caz e vorba de participarea unor colectivităţi mai mari. Discuţia propriu-zisă se desfăşoară într-un grup restrîns (,,juraţii’’), e format din persoane competente în domeniul respectiv. Ceilalţi pot fi zeci de persoane - ascultă în tăcere ceea ce se discută. Aceştia pot interveni prin bileţele transmise ,,juraţilor’’. Uneori bileţelele sunt de hîrtie colorată: cele albastre conţin întrebări, cele albe - sugestii, cele roşii - păreri personale. Mesajele sunt primite din unul din membrii participanţi la dezbatere, care introduce în discuţie conţinutul unui bileţel atunci cînd se iveşte un moment prielnic (i se spune ,,injectorul de mesaje’’ ). Discuţia e condusă de un ,,animator’’. La urmă, persoanele din sală pot interveni şi în mod direct, prin viu grai. În încheiere, animatorul face o sinteză şi trage concluzii.

Creativitatea ca structură definitorie de personalitate îmbracă, din punct de vedere evolutiv, un caracter procesual supus influenţelor de mediu. Formele organizate de instrucţie îşi aduc în mod diferenţiat aportul în dezvoltarea potenţialului creator al individului în funcţie de conţinutul activităţii, de tipurile de metode utilizate, de pregătirea şi gradul de angajare al cadrelor didactice participante la acţiunile educative. Însă creativitatea deşi este cercetată de jumătate de secol, este încă odisciplină nematurizată plină de controverse şi incertitudini.