8. Democraţia creştină

Apare în a doua jumătate a sec. XIX, mai întâi ca o prelungire cu doctrinele conservatoare, pentru că transformările politice, sociale şi economice ale acestui secol au fost revoluţionare. A fost o reacţie la liberalism, în plan doctrinar. Reacţia vine din partea bisericii catolice. Revoluţiile burgheze au adus separarea bisericii de stat, de politică.

Vaticanul era considerat un păzitor al moralei, un judecător al proceselor social-politice. Acesta încurajează catolicii să se organizeze politic.

Concepţia social-politică a bisericii catolice a fost elaborată de Toma d’Aquino (1200) şi a purtat numele de Tomism.

Punctul de plecare îl consideră crearea omului – cea mai importantă creaţie a lui Dumnezeu, care nu este un individ (cum consideră liberalismul), nici pierdut în masa socială (aşa cum consideră socialismul), ci este persoană umană, are identitatea lui care trebuie împlinită în acord cu celelalte persoane.

Valoarea supremă a doctrinei creştine este realizarea binelui comun.J. Maritain – NeotomismAcesta (neotomismul) constată o serie de situaţii tensionate în societatea

modernă. Una dintre situaţii ar fi raportul dintre biserică şi stat. Se consideră că biserica trebuie să renunţe la situaţia de instanţă supremă. Este propusă subordonarea oricărei activităţi socio-politice scopurilor morale, ceea ce presupune un echilibru între împlinirea persoanei şi dezvoltarea unei societăţi.

Creştinismul este foarte aproape de doctrina socialistă. Epoca modernă, prin Machiavelli, a rupt morala de politică.

Punctul central al doctrinei îl constituie relevarea rolului naţiunii. Din acest punct de vedere Vaticanul acceptă şi susţine rolul naţiunii ca cea mai înaltă formă de comunitate. Cel care a schiţat o doctrină creştină a fost Papa Leon al 13-lea. Acesta pune bazele democraţiei creştine, atacând modernitatea, doctrinele liberale şi socialiste. Atacul asupra liberalismului vizează marile inegalităţi social-economice pe care le generează capitalismul, inechităţi flagrante care macină solidaritatea unei naţiuni. Socialismul este atacat pentru că, propunând nivelarea socială în numele egalităţii, ignoră echitatea, care cere recunoaşterea personalităţii fiecărui ins şi contraatacă acele societăţi care lasă pe fiecare să se împlinească în cadrul acelei societăţi.

Democraţia, ca putere a poporului, poate fi un regim politic viabil. Munca este calea fundamentală de realizare a omului, cale conformă cu demnitatea lui, care să-i asigure proprietatea asupra lucrurilor.

Se conturează concepţia despre persoana umană, ordinea socială şi despre viaţa politică.

1

În ceea ce priveşte persoana umană, au apărut doctrine care o au la bază. Un exemplu e doctrina personalistă a cărui autor este Em. Mounier.

Instituţiile răspund nevoilor societăţii. Puterea vine de la Dumnezeu, dar materializarea ei trebuie să fie opera oamenilor. În natura umană se găsesc înscrise legile date de Dumnezeu. Toate popoarele au dreptul la câştigurile civilizaţiei.

2