Nu toata lumea are parte in viata aceasta de iubiri ex-

traordinare. E vina noastra? Tine de noi sa traim o mare iu-bire sau ea e un dar de la Dum-nezeu?

Dumnezeu are un drum clar pentru fi ecare. Nu exista coin-cidente. Faptul de a intalni o anumita persoana tine de voia Domnului. Dar felul in care reac-tionam noi la intalnirea respecti-va tine de noi. Fiecare persoana care ne iese in cale e un dar de la Dumnezeu si noi trebuie sa ne intrebam, de fi ecare data, de ce a randuit Dumnezeu sa intal-nesc omul ala. Ce pot eu sa fac din relatia asta? Ce trebuie eu sa inteleg? Ce folos pot sa trag? Apoi, sa nu confundam indra-gostirea cu iubirea. Daca Dum-nezeu iti trimite dragostea, nu inseamna ca-ti da de-a gata si o mare iubire. Dragostea e doar o arvuna de la Dumnezeu. Daca o cheltui fara stiinta, nu mai ajungi niciodata la iubirea adevarata. Poate la inceput nu pare mare, dar iubirea, daca se lucreaza, creste tot mai mult. Iubirea nu e emotie, e o putere. Dumnezeu nu e trup si totusi se defi neste pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, si componenta asta trupeasca intra in iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie elibe-rata si lucrata de fi ecare in parte. Spun eliberata, pentru ca cel mai

adesea ne iubim pe noi insine, si atunci iubirea este inchisa in noi, se invarte in cerc. Este o iubire egoista, intoarsa catre sine, in loc sa fi e libera si sa nu ceara nimic in schimb.

Iubirea adevarata e intotdea-una libera?

Da, iubirea adevarata afi rma libertatea celuilalt. Nu incearca sa-l stapaneasca. Aici se greses-te cel mai mult in relatii, cand unul incearca sa-l transforme pe celalalt, sa-l ajusteze dupa gustul propriu. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a in-cerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea prin ochii lui. Daca ii calci liber-tatea, apare instinctul de aparare. Si se va inchide in el. Se va feri de tine, se va simti agresat. Intr-o relatie trebuie sa existe un balans intre apropiere si distanta. Tre-buie sa-i pastrezi celuilalt taina, sa n-o spulberi. Sa nu incerci sa cotrobai in toate cotloanele su-fl etului lui, sa nu intri cu excava-torul peste fl ori. Tupeul, indraz-neala distrug misterul celuilalt. Exercitiul acesta al iesirii din noi insine uneori e dureros, inseam-na sa parasesti o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului tau de a fi , adoptand felul celuilalt de a fi . Dar numai asa te poti largi, te poti imbogati si poti transfor-ma iubirea in cale de cunoaste-re. Daca ramai in tine insuti, esti foarte sarac. Ba, mai mult, te tre-

zesti ca toti iti intorc spatele. Te trezesti singur.

Ar trebui atunci sa cultivam toleranta in dragoste?

Ar trebui sa facem exercitiul alteritatii, nu al tolerantei. Tole-ranta e un fel de ingaduinta fata de ceva ce tie nu-ti convine, pre-supui ca celalalt are niste defecte pe care tu, din marinimie, le treci cu vederea. Adica toleranta pre-supune mandria. Or, intr-o rela-tie de iubire tu nu ai dreptul sa consideri felul tau de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie sa ceri ce-luilalt sa se schimbe, trebuie sa-ti ceri tie sa-l suporti pe celalalt. In iubire, nu trebuie sa te preocupe binele tau, ci trebuie sa te pui pe tine in slujba celuilalt, preocupa-rea ta sa fi e devenirea lui. Sco-pul lui nu e sa te infrumuseteze pe tine, sa te faca sa te simti mai frumos si mai bun. Iubirea traita drept schimba oricum lucrurile in bine. Faptul ca ma daruiesc total, ca ma arat jertfi tor il face si pe celalalt sa se corecteze, sa se simta, il schimba in bine. Parin-tele Teofi l Paraian spunea ca dra-gostea niciodata nu calculeaza si dragostea totdeauna calculeaza. Cum vine asta? Pai, niciodata nu calculeaza ce daruieste, ca sa-i atraga atentia celuilalt uite, cate am facut pentru tine, acum da-mi si tu la fel. Si in acelasi timp calculeaza mereu cat primeste, ca sa poata da mai mult. Asta e iubirea adevarata.

Dumnezeu are un drum clar pentru fi ecare. Nu există coincidențe

1

Interviu cu Ieromonah Pantelimon (Șuşnea), mănăstirea Oaşa, jud. Alba

Foaie parohială bilunară a bisericii ortodoxePogorârea Sfântului Duh - Sfântul Nicolae

Militari - Bucureşti

Anul

III,

Nr. 5

5/ 3

1 aug

ust 2

017

DIALOG DE DUMINICĂ

2

Cateodata, oricate ai face pentru celalalt, el ramane in-diferent si nu-ti intoarce nici o farama de dragoste. Cum stii care e omul pentru care merita sa dai tot?

In ordinea fireasca, important e sa nu te implici intr-o relatie pana nu esti sigur de ea. Potentialul de afectiune, de iubire, trebuie pas-trat pana gasesti o persoana cu care te potrivesti cu adevarat, cu care sa ai in primul rand o po-trivire sufleteasca, nu trupeasca.

Apoi, un om de calitate, daca a intalnit un alt om de calitate si se jertfeste pana la capat, reuseste sa-l invinga pe celalalt prin iu-bire, chiar daca celalalt iubeste mai putin. Iubirea unuia, cu sta-tornicie, poate sa salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe re-cuperari miraculoase de relatii care erau in pragul esecului si au ajuns chiar mai puternice si mai profunde ca inainte. Oame-nii trebuie sa invete sa aprecieze crizele. Intrebarea mai are insa si o capcana. Daca te opresti la

om, risti sa pierzi tot. Daca il ai in minte mereu si pe Dumnezeu, gasesti in jur suficiente persoane care sa merite sa dai tot, fara sa-ti mai fie teama ca ai putea pierde. Nici un om nu merita in sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumne-zeu.

Extras din interviu cu Părintele Pantelimon de la Oașa, Formula AS, nr. 973, anul 2011

Deși au trecut deja câteva săptămâni de când am

avut bucuria de a dialoga, în cadrul Festivalului Internaţi-onal de Literatură și Traduce-re (FILIT) de la Iași, cu Ev-gheni Vodolazkin, încă mai sunt sub puternica impresie a întâlnirii cu romanul acestui scriitor rus – „Laur” – publi-cat în română de Editura Hu-manitas, anul trecut, în 2014. O carte pe care o văd așezată în bibliotecă între „Patericul egiptean” și „Pelerinul rus”. Mesajul său este înrudit în-deaproape și cu cel al unei capodopere cinematografice, cum este filmul „Ostrovul”, dar abordarea este cu mult mai amplă decât în poves-tea vieţii Părintelui Anatolii. Practic, în acest roman de 326 de pagini este concentra-tă întreaga istorie a omului, de la căderea din rai, până la

mântuirea sa și ridicarea la măsură dumnezeias-că. Nu întâmplător este structurat în patru cărţi.

Prima dintre ele, „Car-tea cunoașterii”, sur-

prinde esenţa oricărei căderi sau ruperi

de Dumnezeu: omul aplecat către cele create, uită de Cre-ator și, prin neascultare, ale-ge o cale presărată cu multă suferinţă (mai exact: Arseni, personajul principal, rămas orfan de părinţi, nu ascultă de îndemnul de a merge la mănăstire după ce moare și bunicul său, Hristofor). Ur-mătoarele trei cărţi cuprind etapele pe care le parcurge omul când se pocăiește (se întoarce către Dumnezeu): despătimirea, luminarea și îndumnezeirea, cărora le co-respund, în roman, „Cartea renunţării”, „Cartea drumu-lui”, respectiv „Cartea liniș-tii”. De-a lungul celor patru cărţi, personajul principal are diferite identităţi, funcţie de etapa spirituală în care se află: la botez primește nume-le de Arseni, apoi și-l asumă pe cel de Ustin, după care primește, în mănăstire, nu-mele de Ambrozie și, final-mente, pe cel de Laur.

E lesne de remarcat, lectu-rând romanul, grija autoru-lui pentru ca fiecare cuvânt, fiecare propoziţie sau frază

Romanul „Laur” sau Cartea vindecărilor

3

să fie atent șlefuite. E, în fapt, prin ritmul interior și prin forţa unor metafore presărate siste-matic, dar ca din întâmplare, pe firul epic, un poem de anvergura marilor epopei, precum „Iliada” sau „Odiseea”. Deși cuvintele sunt meșteșugite, nici unul din-tre ele nu este fără rost în econo-mia romanului; ele sunt combi-nate spre a actualiza o străveche reţetă, prescrisă pentru vindeca-rea sufletului omenesc. În fapt, deși romanul cuprinde nume-roase reflecţii asupra timpului, istoriei, libertăţii, iubirii, tema centrală, în viziunea mea, este vindecarea. Punctul de pornire este vindecarea bolilor trupești, de aceea partea de început a ro-manului abundă în reţete con-cepute pe bază de plante, din cele cu care operau „vracii” de odinioară. Treptat, accentul se schimbă, de pe tămăduirea tru-pului, pe vindecarea sufletului, a întregii fiinţe umane (proces care, teologic, poartă numele de „mântuire”). Mai întâi aflăm că, în urmă cu aproape șase secole, „în actul tratării, un rol esenţi-al îl avea cuvântul. Cuvântul, ca atare, orice însemna el. Cum medicamentele erau puţine la număr, cuvântul avea un rol mai important decât acum” (p. 7). Cel ce îl iniţiază pe Arseni în tai-nele medicinii naturiste, bunicul Hristofor, avea convingerea că trebuie să-și noteze, pe coji de mesteacăn, tot ceea ce se poate consemna, întrucât „cuvântul scris pune în ordine lumea. Îi oprește instabilitatea (...) Hris-tofor înţelesese că, odată scris, cuvântul rămâne așa pentru tot-deauna. Orice avea să se întâm-ple după aceea, fiind scris, acel cuvânt avea deja consistenţă” (p. 33).

De la ierburi și cuvânt, într-o primă fază, apoi punând accent pe cuvântul îmbrăcat în rugăciu-ne, Arseni ajunge la constatarea că, în actul vindecării trupului, trebuie să ne aplecăm asupra pri-mei cauze a bolii, anume păcatul (adică ruperea de Dumnezeu). „Nebunul întru Hristos Foma” îl ghidează pe Arseni, dându-i și „reţeta” potrivită cu această chemare mai înaltă decât cea de vraci (medic): „În ceea ce priveș-te descrierea ierburilor, consider că pentru tine asta este o etapă parcursă. Vindecă-i pe bolnavi, luând păcatele lor asupra ta” (p. 183). Numai că aici intervine o greutate, ce-și are originea în propriile păcate ale lui Arseni, care se destăinuie unui monah: „Ştii, Agapit, tămăduirile mele sunt o poveste foarte ciudată... Nu pot să-ţi explic cu vreo noi-mă. Câtă vreme am lecuit cu ier-buri, totul era mai mult sau mai puţin clar. Lecuiam și știam că ajutorul lui Dumnezeu vine prin ierburi. Așa. Dar acum, ajutorul lui Dumnezeu vine prin mine însumi, înţelegi? Iar eu sunt mai puţin decât tămăduirile mele, mult mai puţin, eu însumi nu le merit, și îmi este ba frică, ba greu” (p. 203).

La frică și la apăsare sufleteas-că se adaugă, mai apoi, și îndo-iala cu privire la rostul și impac-tul spiritual al acestor vindecări. Arseni, după ce este călugărit cu numele Ambrozie, se confesează stareţului său:

„- Mă tem că vindecările mele devin pentru ei ceva obișnuit. Ele nu stimulează sufletele aces-tor oameni spre mișcare, fiindcă ei primesc vindecările în chip automat.

- Ce știi tu despre automatism, Ambrozie, i-a răspuns din chilia de sihastru stareţul Inokenti. Dacă ai darul vindecării, fo-losește-l, că altfel pentru ce ţi-e dat. Automatismul le va tre-ce repede, când n-o să mai fii tu. Dar miracolul vindecării, crede, și-l vor aminti întotdeauna” (p. 294). Cu toate aceste frământări și în pofida poticnirilor, virtuţi-le taumaturgice sporesc mereu, mai ales când se retrage la pustie, după ce primește schima mare și numele de Laur. Nu se retrage, însă, înainte de a dezvălui celor ispitiţi să caute în creaţie leac pentru a se izbăvi de moarte, că în sfântul potir, de fapt, din care credinciosul primește sfintele taine (Trupul și Sângele Dom-nului), „este elixirul nemuririi, și el ajunge pentru toţi” (p. 284).

Procesul vindecării nu se epu-izează în tămăduire trupeas-că, nici nu se reduce doar la a despovăra sufletul de păcate și de patimi. Vindecarea omului nu este deplină decât în desăvâr-șita unire cu Dumnezeu. Acest traseu al omului, de la cele mai de jos, la cele mai înalte – la cele cerești, este formulat de Vodo-lazkin într-o sentinţă pe cât de concisă, pe atât de cuprinzătoa-re: „Ştii, trebuie nu să judeci, ci să te dumnezeiești” (p. 203). Așadar, vindecat, cu adevărat, este doar sufletul îndumnezeit. Până atunci, Biserica ne este spi-tal, iar noi suntem acei pacienţi aflaţi sub tratamentul prescris de duhovnicul-medic.

doxologia.ro/Pr. Constantin Sturzu

Contactul redacţiei: dialog-de-duminica@sf-nicolae-militari.ro 0742 451 895 - Natalia www.sf-nicolae-militari.ro

Adresa Parohiei Ortodoxe Pogorârea Sfântului Duh-Sfântul Nicolae Militari:Str. Aleea Politehnicii, Nr. 7, Sector 6, Bucureşti

Creștinismul neajutorat și neputincios este o concep-

ţie eretică deoarece nesocotește îndemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiţi dar înţelepţi ca șerpii și nevinovaţi ca porumbeii”) și tre-ce peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, II Tim. 4, 5: “tu fii treaz în toate…”, Ţiţ. 1, 8: “să fie treaz la minte” și mai îndeosebi: “Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”).Nicăieri și niciodată nu ne-a

cerut Hristos să fim prosti. Ne cheamă să fim buni, blânzi și cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. (Numai despre păcate-le noastre spune la Pateric “să le tâmpim”.) Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinși de satana? Şi-apoi, stă scris că “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorându-ielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iu-bește nevinovăţia, nu imbecilita-tea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la bărboși. Băr-boșii se cade să fie înţelepţi. Să știm, și ei și noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urmă prostiei decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică șmecherilor, prea le-ar veni la îndemâna să fim prosti.Dumnezeu, printre altele, ne

poruncește să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia – mă-

car de la un anume punct înco-lo – e păcat: păcat de slăbiciune și de lene, de nefolosire a talen-tului. “Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns”.) […]“Daţi deci Cezarului cele ce

sunt ale Cezarului și lui Dum-nezeu cele ce sunt ale lui Dum-nezeu” (Mat. 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25). Fraza e clară și regimurile totalitare, adăugân-du-i și Rom. 13, cer credincioși-lor să le dea ascultare și respect. Iar mulţi creștini, care-și con-funda religia cu prostia, sar și ei să le aprobe: “e text!”. Numai că nu citesc atent. Dăm Cezaru-lui – se tălmăcește: Statului – ce este al său, dacă e în adevăr stat și se poartă în consecinţă. Când statul (Cezar) se îndeletnicește cu ale lui, cu întreţinerea dru-murilor, menţinerea ordinei, ca-nalizări, transporturi, apărarea ţării, administraţie și împărţirea dreptăţii, i se cuvine respectul și tot ce este al său: impozitul, ser-viciul militar, civismul.Atunci însă când Statul nu mai

e Cezar, ci Mamona, când rege-le se preface în medicine-man și puterea civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească, re-cunoașterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conștiinţei și procedează la “spălarea creie-rului”, când fericirea statală de-vine model unic și obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilită de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condi-ţiile obligativităţii contractului:

identitatea părţilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona).Mântuitorul nu numai că n-a

spus să dăm lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu și lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotrivă (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poţi sluji și lui Mamona și lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lu-mească sta un Cezar, îndemâna-rea nu este interzisă și Biserica, de-a lungul veacurilor, și-a avut politica ei. Dar când politica încape pe mâinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavili-on străin: deîndată ce bastimen-tul inamic deschidea focul, era înălţat steagul naţional. Cezaru-lui, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, oricât de mică – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare. (Diavolul: să încheiem un pact. – Nu. – Atunci hai să sem-năm un document prin care re-cunoaștem și tu și eu că doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiţi că doi și cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr in-contestabil? – Nu-mi pun sem-nătura alături de a ta nici pentru a recunoaște că există Dumne-zeu.)Lumina nu este numai Beatitu-

dine ci și Înţelegere, în contrast cu prostia din care face o netreb-nică arma diavolească.Părintele Nicolae Steinhardt Extras din ”Jurnalul Fericirii”, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2002

Pr. Nicolae Steinhardt: ”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim prosti. Ne cheamă să fim buni, blânzi şi cinstiţi,

smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi”

Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin

definiţie osândit la cecitate (orbire) şi paraplegie.