Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, milu-

iește-ne pe noi! Întreit Sfinte, revarsă asupra noastră și în noi iubirea Ta negrăită și veșnică. Fă-ne să ne împărtășim de iubi-rea Ta dumnezeiască, Cel ce ești binecuvântat în veci. Amin.

„Dumnezeu este capătul tu-turor aspirațiilor mele. E desă-vârșirea însăși. E Persoana în comuniune în deplinătatea Ei: Ea nu se poate bucura decât în comuniune, iar aceasta cere Trei Persoane. În definitiv sun-tem trei, totdeauna trei. Chiar dacă suntem într-un numar mai mare, toți ceilalți sunt cel de-al treilea – ‘ei’. Vedem aceasta în folosirea celor trei pronume personale: ‘eu, tu, el’. Dacă noi doi nu iubim pe un al treilea, iubirea noastră în Dumnezeu nu este desăvârșită. Această excludere a celui de-al treilea întinează legătura noastră. Mă dezinteresez de celălalt, vorbesc rău de el. Iar apoi, când ‘el’ de-vine ‘tu’ și ‘tu’ devii ‘el’, eu voi vorbi despre tine așa cum nu se cuvine… Iubirea în doi poate fi pe deplin generoasă numai dacă este întoarsă spre un al treilea“.

„. . . ca ei să fie una așa cum Noi suntem una, Eu în ei și Tu în Mine, ca ei să fie în chip desă-vârșit una” (In 17, 22).

Avem astfel experiența Trei-mii. „Nu pot să mă realizez în iubire, dacă nu există în fața

mea un ‘tu’ care mă face res-ponsabil, care face apel la mine și căruia trebuie să-i răspund. Nu mă pot dezvolta deplin, nu sunt fericit decât în responsabi-litate. Altfel, devin un epicureu, vreau să-mi satisfac doar plăce-rile mele. Dar responsabilitatea mă face să spun: cum mă pot bucura de viață, dacă nu există un ‘tu’? Numai cu lucrurile sunt singur, mă plictisesc. De aș avea lumea întreagă, dacă n-ar exista nimeni, n-aș avea căldura celui-lalt. Numai celălalt mă face fe-ricit, îmi dă poftă de viață; dacă n-ar fi celălalt…Dar celălalt înseamnă și responsabilitate. Celălalt este și o graniță pentru mine, nu suntem confundabili. El este un obstacol în calea ego-ismului meu de a mă rupe de el sau de a-l înghiți. Am nevoie de iubirea cuiva. Am nevoie ca acest celălalt să rămână altul, să nu se confunde cu mine, dar să fie unit cu mine. Nu exist nu-mai eu. Există și un ‘tu’ pentru că există o comunicare între el și mine. Dacă nu ar exista co-municare în iubire, nu ar exista nici o posibilitate de a fi fericit. Tatăl este Tata și Fiul este Fiu. Ei trebuie să fie diferiți. Duhul este martorul iubirii Lor, El ia parte la bucuria fiecăruia față de celălalt. Dar în relația lor cu Duhul Sfânt, Tatăl trebuie să ră-mână Tată și Fiul trebuie să ră-mână Fiu“.

„Pe Tatăl Cel fără de început, pe Fiul Cel împreună fără de în-

ceput, pe Duhul Cel împreună veșnic, Dumnezeirea cea una, ca heruvimii a-I slăvi îndrăz-nind zicem: Sfânt, Sfânt, Sfânt ești Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile tuturor sfinților Tăi, miluiește-ne pe noi!” (Treimica, Utrenie, glas 3).

Experiența treimică este o ex-periență cotidiană care își are obârșia în Dumnezeu-Tatăl, manifestarea în Dumnezeu-Fi-ul, comunicarea în Dumne-zeu-Duhul. Omul este creat după chipul Treimii dumneze-iești. Există un „eu – tu – el”, o ființă în comuniune cu Dumne-zeu și cu creaturile. „Este vor-ba de o experiență sociologică, psihologică și, mai mult decât atât, ea este fundamentală pen-tru noi. Fără ea nu putem exista deplin; ea este înrădăcinată în ființa noastră și niciodată nu mă voi mulțumi cu nivelul la care mă aflu. Totdeauna voi vrea să merg mai departe. Sunt înse-tat de o iubire nesfârșită. Res-ponsabilitatea mea nu se stinge niciodată. Psihologic vorbind, simt față de fiica mea sau de fiul meu că nu am făcut niciodată tot ceea ce trebuia să fac; față de soția mea, față de ceilalți, n-am făcut niciodată ceea ce trebuia să fac. Se deschide aici o per-spectivă nesfârșită pentru a-mi exercita, pentru a-mi manifes-ta responsabilitatea, pentru a face tot mai mult pentru celălalt iar el să facă ceva pentru mine; pentru a ne arăta tot mai mult

Experiența Treimii

1

„Suntem totdeauna Trei…”

Foaie parohială bilunară a bisericii ortodoxePogorârea Sfântului Duh - Sfântul Nicolae

Militari - Bucureşti

Anul

II, N

r. 34

/ 12

iuni

e 20

16

DIALOG DE DUMINICĂ

2

iubirea. Până unde? La infinit. Dar de unde vine oare această sete de infinit, dacă acest infinit nu este realizat undeva, la un anume nivel? Această aspirație aparține naturii noastre. De ce oare suntem astfel? Cine ne-a făcut așa? Cred că aici există un semn ce trimite spre temeiul existenței noastre.

Trebuie să găsim într-o zi sa-tisfacerea deplină a acestei as-pirații de a iubi nesfârșit, de a ne dărui deplin, adică in-finit, celuilalt, de a nu mai avea nici o umbră în iu-birea noastră, nici o reti-cență, nici o rezervă, nici o distanță. Altfel totul ar fi lipsit de sens. De ce? “Raționalitatea profundă a existenței noastre rămâ-ne învăluită câtă vreme nu intrăm în legătură cu Ce-lălalt, Tu-ul care este iz-vorul și capătul aspirației noastre infinite de a iubi. La capătul și la originea vieții mele se află o desă-vârșire a iubirii manifes-tată în mine prin dorința infinită de iubire: în ea se înrădăcinează raționa-litatea iubitoare a ființei mele. “Credința nu este numai ceva sentimen-tal, ceva lipsit de temei, în Dumnezeu avem și un Logos, un ‘Cuvânt’, un Verb, o Rațiune, nu nu-mai un ‘Duh’, un Suflu. Respon-sabilitatea față de celălalt mă face să ating cu degetul această raționalitate plină de duhul, de iubire. Prin această raționalitate îl simt pe celălalt. Prin cuvân-tul său, prin prezența sa, celă-lalt este în mine. Dar nu numai el se află în mine. Cel căruia eu

îi spun ‘tu’ și pe care astfel îl port în mine este și el în legătură cu un altul, cu cei-lalți. Intru astfel în comu-

niune cu o ființă care este ea însăși în comuniune

cu o persoană, în tine există și celălalt; tu

ești în el și, plin de el, tu ești în mine. Când vorbesc cu tine, mă gândesc și la celălalt cu care tu ești în legătură. Şi el lucrează în mine: este prezent în mine în responsabilitatea pe care o am față de el.

Sunt întotdeauna o treime. Sunt în mine însumi o treime. Sunt o icoană, un chip al Sfin-tei Treimi. Sunt un chip triadic, dar îndeosebi o icoană a Fiului și, prin El, sunt în legătură cu

Tatăl. Nu există un ‘eu’ izolat, nici numai ‘eu și tu’, cum spu-nea Martin Buber: există și un ‘el’. Tu și eu avem o responsabi-litate față de un celălalt. Această responsabilitate este importan-tă și ea ne unește într-o mare seriozitate.

Acesta este chipul Treimii în om. El poate fi descoperit în mod experimental, pentru că există aici un sentiment al ne-condiționatului, al absolutului. Suntem necondiționat obligați unul față de altul și față de un celălalt. Iar aceasta trebuie ne-

apărat să vină de la o instanță supremă care a imprimat în noi ca o pecete această responsabi-litate, această adâncă seriozitate care ne unește, care nu ne lasă în superficial, ci ne sfințește.”„Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Fc 1, 26). „Dumne-zeu” este la singular, „să facem” este la plural: un singur Dum-nezeu, o comuniune de persoa-

ne. După chipul și asemă-narea Celui Întreit-Unul a fost creat dintru început omul…

„Dumnezeule în Trei fețe, Care ai plăsmuit după chipul și asemănarea Ta neamul omenesc și din neființă la ființă ai adus toate, Ție mă închin, pe Tine Te cinstesc și în cân-tări Te slăvesc.

Dumnezeule Atotputer-nic și singur nescris-îm-prejur, vino și Te sălășlu-iește sub acoperișul meu.

Doamne Cel în Trei stră-luciri, trimite lumina Ta și luminează-mă întru ne-grăita iubire a inimii Tale (Duminica Tuturor Sfin-ților, Miezonoptica, cân-tarea 6).

Lumină neînserată, Soare în trei străluciri, Unule Dumne-zeu necuprins, singurul Domn și Stăpân, luminează inima mea cea întunecată, ca să strălucesc cu razele slavei Tale și să Te cânt și slăvesc întru toți vecii (Cân-tarea 8)”.

Fragment din cartea “Mica Dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica” – Părintele Dumi-tru Stăniloae în dialog cu pr. Marc-Antoine Costa de Beau-regard

fețe, Care ai plăsmuit

3

Sf. Cuv. Onufrie cel Mare și Petru Atonitul (12 iunie)

În această lună, în ziua a două-sprezecea, pomenirea Preacu-

viosului Părintelui nostru Onu-frie egipteanul.

Acest cuvios Onufrie era din Egipt, petrecând viaţa de obște, în pustia numită Ermupol a Ti-veilor. Şi auzind de viaţa pustni-cească a lui Ilie și a lui Ioan îna-intemergătorul, a ieșit din obște și a locuit în pustiu, nevăzând om nicidecum timp de 60 de ani. Pe acesta l-a afl at marele Pafnutie, când a mers în pus-tiul cel mai dinăuntru, ca să ia binecuvântare de la sfi nţii bărbaţi. Căci umblând Pafn-utie 17 zile, și sosind la locul acela unde era sfântul Onufrie și mergând la dânsul l-a rugat să-i spună numele și toată pe-trecerea vieţii sale.

Pentru aceasta, Pafnutie, cu-noscând toate acestea din în-săși gura aceluia, a povestit mai pe urmă monahilor celor ce se pustniceau, nu numai despre acest dumnezeiesc Onufrie, ci și de alţi cuvioși pe care i-a afl at umblând în pustie. Fiindcă s-a mutat Preacuviosul Onufrie către Domnul, atunci când se afl a acolo Pafnutie, care și-a rupt rasa în două: cu o jumăta-te a acoperit sfi ntele moaște ale Preacuviosului Onufrie (că era gol, fi ind acoperit numai cu părul său cel alb), iar cealaltă jumătate de rasă a oprit-o ca să se acopere pe sine. Deci a îngropat Pafnutie sfi ntele lui moaște în locul acela, și îndată a căzut coliba sfântului și s-a uscat fi nicul ce era acolo sădit, și a secat și apa. Se face soborul lui în sfânta sa casă de rugăciune, ce este în Mănăstirea Sfântului Alipie.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Petru, cel ce în Sfântul Munte al Athosului s-a pustnicit.

Petru atonitul se afl a cinstit cu lumească vrednicie, și luptân-du-se în război cu agarenii, a fost biruit și fi ind prins viu, a fost bă-gat în temniţa din Samara, ferecat fi ind cu grele lanţuri și cu cătușe. Iar de acolo peste nădejde scă-pând prin mijlocirea Sf. Nicolae făcătorul de minuni, tot prin po-văţuirea acestuia s-a dus la Roma, unde îmbrăcat fi ind cu schima îngerească, de către papa cel de

atunci, s-a rugat lui Dumnezeu cu stăruinţă, ca să fi e povăţuit spre oarecare loc liniștit, ca să petrea-că acolo restul vieţii sale în liniște desăvârșită precum se și făgădu-ise Domnului. Așadar într-una din nopţi, a văzut fericitul pe Preacurata Născătoare de Dum-nezeu și pe dumnezeiescul Nico-lae, în urma ei, și rugând-o zicea: „Unde poruncești, Stăpână, ca să-și petreacă robul tău Petru restul vieţii, precum s-a făgăduit?” Iar apărătoarea lumii a răspuns: „În muntele Athosului am plăcerea să

rămână el, căci pe el l-am ales spre moștenirea mea și pe cei ce scapă la el îi voi ocroti”. Deșteptându-se cuviosul, a mărturisit darurile cele mari ale Maicii lui Dumnezeu și ale ade-văratului ei rob, Nicolae. Pentru care s-a și dus la Sfântul Munte al Athosului, și cercetând toate cele de acolo, și afl ând o peșteră întu-necoasă plină de târâtoare otră-vite, cu rugăciunea pe toate le-a

izgonit de acolo, și a petrecut după aceea în acea peșteră, ca un fără de trup, neavând nimic cu sine, în afară de trupul său și hainele cu care era îmbrăcat, dar cu vremea și acestea tocin-du-se, petrecea gol. Hrana sa din început erau ierburile care odrăsleau în preajma peșterii și ghinda. Mai pe urmă însă, prin ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, s-a învrednicit de hrana cerească, ce i se aducea de înger la 40 de zile. Deci în această netrupească petrecere vieţuind fericitul pe pământ 53 de ani, și multe ispite su-ferind de la urâtorul binelui, satana, și deci toate mai pre-sus arătându-se cu puterea lui Dumnezeu, s-a mutat către El. Pe care l-a afl at un oareca-re vânător, viu încă și aproape de sfârșit fi ind. Şi fi ind povă-ţuit de Dumnezeu, a luat cin-

stitele sale moaște și le-a adus la Mănăstirea numită a lui Climent, și acolo a așezat această comoa-ră. Iar de acolo le-au luat niște monahi în vremea nopţii, și ur-cându-se într-o corabie, plutind, s-au pogorât la un oarecare sat în preajma Traclei, numit Ficomon, și acolo a rămas această mare și necheltuită comoară, fi ind bine primită și cinstită și de episcop și de popor, și izvoare de minuni pururea izvorând celor ce cu cre-dinţă se apropie de ea.

Sursa: Sinaxar – Viețile sfi nților

Contactul redacţiei: dialog-de-duminica@sf-nicolae-militari.ro 0742 451 895 - Natalia www.sf-nicolae-militari.ro

Adresa Parohiei Ortodoxe Pogorârea Sfântului Duh-Sfântul Nicolae Militari:Str. Aleea Politehnicii, Nr. 7, Sector 6, Bucureşti

„Părerea generală despre educația copiilor este următoarea: este nevoie de grijă înainte de căsătorie. Alegerea persoanei potrivite trebuie să se facă cu rugăciune. Soții trebuie să înceapă cu zel viața

lor și cu rugăciune, să-i lumineze Dumnezeu pe copiii care se vor naște, ca să devină copiii Lui. Şi, odată ce cresc copiii [când sunt deja mai mari, nu în copilărie, n.n.!], trebuie să le dăm în mod corespunzător libertatea, să-i lăsăm să pășească pe drumul lor. Să nu folosim cuvântul «interzis» sau «nu», chiar și ca ter-men de educație. Nu are atât de multă importanță cum ne comportăm în problemele secundare, dacă ei Îl iubesc pe Hristos. Ca să-L iubească pe Hristos, nu trebuie să le vorbim în mod psihologic sau teologic, într-o limbă de lemn, ci să ne rugăm în mod adânc, în inimile noastre. Atunci când părinții au în inima lor harul lui Dumnezeu, copiii simt asta.”

Mitropolit Hierotheos Vlachos

Cuvânt pentru părinți

Despre iertare

„Să te goleşti de tine ca să te poţi umple de El”

– Deși suntem în pântecele aces-ta al lumii ca să ne naștem în veș-nicie ca fraţi, trăim tot mai puţin ca fraţii[…]. Una din problemele mari de astăzi e că nu ne mai ier-tăm unul pe altul, nici chiar cei din Biserică. Omul nu mai înţelege ier-tarea, nu o mai trăiește decât la un nivel juridic. Cum am putea învăța să iertăm din inimă?

– Într-adevăr, este foarte greu să ierţi, dar cu asta începe până la urmă Postul, nevoința. […]De ce nu putem să iertăm? Pentru că ne iubim pe noi. Deci, dacă omul s-ar iubi mai puţin pe sine și mai mult pe ceilalţi, ar putea să ierte cu ușurinţă. Cine nu pune preţ pe viaţa lui, în sensul că nu este egoist, acela poate să ierte, nu ţine minte răul, nu are probleme – ca și copilașii care se ceartă și apoi se îmbrăţișează.

Or asta presupune harul lui Dumnezeu, puterea lui Dumne-zeu, că în copii există mult mai mult har de la Dumnezeu și nevi-novăţie. De aceea spune Hristos: „De nu vă veţi întoarce să fiţi ca și copiii…”. Trebuie să ajung la starea de nevinovăţie a copilului care nu ţine minte răul, și atunci și poate să ierte. Noi, pentru că ne iubim pe noi, de aia nici nu putem să ier-tăm. Aceasta este prima treaptă, lepădarea de sine: „Cel ce vrea să vină după Mine…”. Deci nu poţi să

te bucuri de Hristos, de Învierea lui Hristos, și cu Hristos dacă nu mer-gi pe calea Lui, dacă nu mergi pen-tru El. Or, până și pe cruce Hris-tos a spus: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” Luca 23:34. Primul Mucenic Ştefan a zis: „Doamne, nu le ţine lor păcatul acesta” Fap-te 7:60. Toate sunt condiţionate de iertare, de asta începem nevoinţa Postului cu iertarea, și o terminăm cu bucuria Învierii.

Or, cum să te bucuri de Înviere dacă tu ești certat cu aproapele tău, cu fratele tău? Şi atunci e ne-voie de mult mai multă apropie-re. Ca să pot să iert trebuie să mă apropii de Cel care a iertat total, pe toţi oamenii. „Doamne, învaţă-mă Tu cum să iert, că eu nu știu să iert, nu pot să iert cu puterea mea”. Şi Hristos spune: „Da, nu poţi cu puterea ta să ierţi, dar dacă vii să te apropii de Mine, iei exemplu de la Mine, mă primești pe Mine în tine, cu puterea Mea o să poți ier-ta”. Căci zice Hristos: „Nu voi aţi biruit lumea cu relele ei, Eu am bi-ruit lumea” cf. Ioan 16:33.

Eu fac mereu o comparaţie, nu-i prea plastică așa, dar pe care mulţi au înţeles-o mult mai mult decât niște filosofii teologice. Am zis: „Mă, știi ce înseamnă să ţii minte răul? Când cineva îţi face ceva rău și te cerţi cu el și zici că nu poţi să-l ierţi, știi ce însemnă asta? E ca și cum cineva îţi aruncă pe fereastră, la tine în cameră, o mizerie, o ba-legă. Păi el nu vine să ţi-o scoată,

e problema ta dacă vrei tu să stai cu ea acolo. Poţi să stai, dar nu știu care o să mai stea cu tine în came-ra aia. Dar dacă nu, o scoţi afară, o scoţi afară…”. Asta înseamnă să ierţi din inimă. Doi oameni care se ceartă, prin vorbele pe care și le spun, prin faptele pe care și le fac unul altuia, răutăţile pe care și le fac unul altuia, e ca și cum își bagă unul altuia câte o ţeapă. Ştii? Nu vine celălalt să ţi-o scoată. Tu, dacă vrei să stai cu ea acolo, e problema ta – se infectează, chiar dacă nu te jenează… Hristos, când a spus: „Iertaţi din suflet orice vă fac oa-menii” cf. Matei 18:21-35, nu l-a avut în vedere pe ăla care mi-a fă-cut rău; Hristos mi-a spus-o mie. Hristos, când spune lucrul ăsta, să iert, îmi vrea binele meu, sănătatea mea. Pentru că în primul rând mie îmi fac bine când îmi scot „ţeapa” aia, când îmi scot mizeria din casă.

Şi aceste rele aduceri-aminte, cum le zic Părinţii, fac parte din arsenalul cu care vrăjmașul te ţine pe tine legat în slujba lui, până la urmă. Şi atunci te întrebi: „Măi, cui slujesc eu ţinând minte răul și neiertând?”. Păi nu slujesc în nici un caz lui Hristos, nici mie nu-mi fac bine – și atunci chiar trebuie să fac un efort: „Măi, să-l iert, indife-rent ce mi-a făcut!”.

Protosinghelul Dionisie de la Mănăstirea Albac (material reali-zat de Radu Hagiu, fragment din articolul publicat în Revista Fami-lia Ortodoxă nr. 88/Mai 2016)