dacia magazin 83

Nr. 83 (anul IX), noiembrie 2012DACIA

magazin

1

I. EDITORIAL

Dacismul ca reacţie la excesele latiniste

Prof. dr. Mihai Popescu,Biblioteca Militară Naţională, Bucureşti

Istoricii latini şi greci din secolele care au urmatcuceririi Daciei, solii Bizanţului la curtea regelui Attila, istoriciibizantini din vremea lui Justinian până aproape de cădereaConstantinopolului, cronicarii cruciadelor, dar şi călătoriistrăini, veniţi din Occident sau din Orient prin ţinuturile noas-tre, scriau despre valahi (vlahi, blachi etc.), considerându-iurmaşi ai dacilor, impresionaţi mai ales de portul lor, caresemăna izbitor cu cel al dacilor de pe Columna lui Traiandin Roma.

Renaşterea, apariţia tiparului şi răspândireagravurii au favorizat tipărirea, ilustrarea şi repunerea în va -loare a textelor antice, inclusiv a paginilor greceşti şi latineştireferitoare la strămoşii noştri geto-daci.

Umanistul Nicolaus Olahus, nepot al domnuluiŢării Româneşti Dan al II-lea şi al lui Ioan de Hunedoara,ajuns episcop primat al Bisericii Catolice şi regent al Un-gariei, se mândrea cu originea sa românească, socotin -du-se urmaşul romanilor cuceritori ai Daciei. Unirea ŢărilorRomâne sub Mihai Viteazul a reactivat amintirea Daciei înconştiinţa europeană. Totuşi, cronicarul Miron Costin, custudii în Polonia, afirma că „de la Râm ne tragem”, deşipolonezul Martin Cromer recunoştea că suntem urmaşiai dacilor. În Ardeal, secuii şi saşii se prezentau ei ca ur-maşi de drept ai dacilor. Stolnicul Constantin Cantacuzino,după ce studiase în Italia, se îndoia de afirmaţiile unor is-torici antici şi îşi exprima scepticismul faţă de primele man-ifestări ale „teoriei romanizării”.

Unirea cu biserica Romei a provocat revolta pre-oţilor şi credincioşilor, condusă de Sofronie de la Chioara,şi apoi Revoluţiunea lui Horia, cel numit de adversari HoreaRex Daciae. Derivei latiniste a Şcolii Ardelene îi răspundpreoţii şi cărturarii din Moldova şi Ţara Românească, încu-rajaţi şi de domnitorii fanarioţi, care nu ezitau să se laudecă sunt „domni ai Daciei”.

La curţile Franţei, Austriei, Prusiei, Poloniei, Rusiei,Ungariei, ba chiar şi la Înalta Poartă, se conturau scenariigeopolitice pentru refacerea Daciei, bineînţeles sub con-ducerea unui vlăstar dinastic propriu. Contele de Hauterive,secretarul francez al domnitorului Alexandru Mavrocordat,şi Dionisie Fotino, secretarul grec al domnitorului IonCaragea, scriau deja despre istoria Daciei, la începutul se -colului al XIX-lea.

Generaţia de la 1848, prin publicarea Daciei lite -rare (M. Kogălniceanu) şi a Magazinului istoric pentru Dacia

(N. Bălcescu şi August Treboniu Laurian), pregătea unireatuturor românilor sub numele străvechi de Dacia. Delegaţiaromânilor ardeleni, venită la domnitorul Alexandru IoanCuza, propunea „continuarea unirii” până la realizarea „Re-gatului Daciei”.

Când „partida latinistă” a impus numele de Româ-nia şi cultul cuceritorului Traian, Alecu Russo, Cezar Bolliac,Bogdan Petriceicu Hasdeu şi chiar Alexandru Odobescu ausimţit nevoia să-şi pună în lumină rădăcinile dacice. Emi-nescu însuşi va contribui la acest curent prin creaţia literarăşi publicistica sa politică, spunând că în România „totul tre-buie dacizat”.

Pentru că Academia Română şi facultăţile de isto-rie de la universităţile din Bucureşti şi Iaşi promovau lati -nismul, Teohari Antonescu şi Nicolae Densuşianu aucontinuat să înalţe edificiul dacologiei, beneficiind de sim-patia tacită a Regelui Carol I.

După realizarea României Mari, atât mişcărilepolitice şi culturale de dreapta, cât şi anvangarda literară şiartistică au exprimat simpatii daciste, având exponenţi înArmata Română (generalul Nicolae Portocală) şi în Acade-mia Română (Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti).

Ocupaţia sovietică şi „glaciaţiunea comunistă” auînăbuşit orice sămânţă naţionalistă, însă „dezgheţul “ dinvremea lui Ceauşescu a dus la repunerea în circulaţie, şica o reacţie la planurile internaţionaliste de împărţire aRomâniei, a ideilor lui Nicolae Densuşianu şi promovarealor de către conducerea de partid şi de stat.

După căderea comunismului, dacismul a fost bla-mat şi acuzat de „nostalgii comuniste”, dar înlăturarea cen-zurii a permis răspândirea fără precedent a dorinţei de a necunoaşte mai bine adevăraţii strămoşi, de a studia multidis-ciplinar şi transdisciplinar istoria noastră străveche, dincolode comoditatea unor cercuri academice şi de inerţia unei„tradiţii latiniste”.

În cursul ultimelor patru secole, afirmarea virtuţilordacice a fost o reacţie firească la exagerările latiniste. Venitîn vizită la Densuş, Nicolae Iorga observa „daci noi, de douămii de ani”, care trăiau încă în „raiul pământesc al păstorimiilui Decebal”, după spulberarea vremelnicei stăpâniri romane.

Actuala „clasă politică” românescă a sărbătoritcucerirea romană ca „intrare în Europa”. Să ne amintim cele spunea Eminescu unora dintre contemporanii săi: „Fiţivoi romunculi, simt în mine dacul !”


magazin

2

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE

ORIGINEA INDO-EUROPEANĂ:

SUD-ESTUL EUROPEI

Şi mai recent, învăţatul finlandezKALEWI WIIK a propus şi el locarea originilorIndo-Europenilor în Sud-estul Europei.

Şi-a prezentat teoria asupra originilorpopoarelor europene în câteva articole de revistăşi, foarte recent, în cartea sa “EUROOPPALAIS-TEN JUURET”, care va fi curând tradusă în en-gleză. Are de asemenea un articol semnat de elpe WEB (“EUROPE’S OLDEST LANGUAGE”).

Wiik utilizează date lingvistice, genetice,arheologice şi antropologice pentru a-şi susţineteoria. El apreciază că, din 23.000 până prin8.000 î.H., Europa a fost divizată (spontan) în treimari regiuni, pe care le denumeşte cu „iniţiale”:Regiunea „BA” şi cea „U”, locuite de vânători aiunor mari animale sălbatice, animaleleabundând în acea perioadă. Aceştia vorbeaulimbi ancestral relaţionate limbilor BASCA şiFINO-UGRICE de astăzi. Regiunii „BA” îiaparţinea actuala zonă cuprinzând Tările-de-Jos,Franţa şi Peninsula Iberică.

De la Nordul Mării Negre spre Mia -zănoapte - cuprinzând o întinsă arie care in-cludea Moldova de Nord, actuala Polonie,Peninsula Scandinavă, Ucraina, Bielorusia etc

– până la Urali, se întindea – presupune KalewiWiik – zona intitulată de el „U”.

La sud de „U” şi la est de „BA” –cuprinzând, potrivit lui Wiik, Italia, Alpii Estici, ac-tuala zonă estică a Germaniei, actualele Slova-cia, Croaţia, Ungaria, Serbia, România, Bulgariaşi Grecia - se întindea „zona X”.

NOI, DACII (IV)

LIMBA ARHAICĂ A SPAŢIULUI CARPATO-DUNĂREAN (2)

Dr. Napoleon Săvescu

Fig. 3: Răspândirea limbilor europenela punctul maxim al perioadei glaciare

şi al perioadei 23.000 la 8.000 î.H.(Ba = Bască, U = Uralică, X’s = limbi

necunoscute)


magazin

3

Pe la 5.500 î.H., statutul ofertei naturales-a schimbat dramatic. Extincţia a numeroasespecii de animale mari a însemnat declinul suc-cesului economic (de habitat) al regiunilor „BA”şi „U”, capturile de vânătoare scăzând sensibilca număr. Pe de altă parte, locuitorii zonei „X” auadoptat calea „Neolitică” de supravieţuire, con-stând în combinarea agriculturii cu creştereavitelor; astfel, ei au devenit economic avantajaţişi, în consecinţă, prin creşterea nivelului de trai,au crescut ca număr de locuitori.

Acesta este momentul, spune Wiik, încare extinderea agricultorilor – originari din Bal-cani şi Grecia – a dat naştere etniei şi limbii Indo-Europene, limba lor servind ca „limbă francă”(limba de comunicare) a locuitorilor din Zona X ,treptat aceştia renunţând la idiomurile lor vechi,convertind chiar o mare parte a neproductivilorvânători din regiunile „Ba” şi „U”.

După circa 5.500 î.H., acest proces acontinuat neîntrerupt. Limbile „balcanice” şi-auformat fiecare un caracter propriu, deoarece eleau absorbit elemente anterioare din multele idi -omuri mici ale regiunii X; aceste elemente chiarau persistat pentru un timp, colaborând apoi pen-tru profilul diferit al limbilor ulterioare. La periferiaexpansiunii Indo-Europene s-au format limbileGermanice, Baltice, Slave, Celtice şi Iberice;

acestea au fost împânzite cu numeroase ele-mente din limbile vânătorilor, devenind uneorichiar predominante, ca în limba Bască şi limbileFino-Ugrice.

Către anul 3.000 î.H., Nord-Estul euro-pean (Scandinavic şi Pre-Uralic) aparţinea idi -omurilor Fino-Ugrice; la Sudul acestora sesituau: în actualul Nord-germanic, olandez şibaltic – idiomul Germanic; în zona actualeiPolonii – idiomul Baltic, înspre actuala Ucraină –cel Slavic, în vreme ce Vestul europeanaparţinea idiomurilor Celtic şi Iberic. Din Nordulactualei Franţe – cuprinzând sudul actualei Ger-manii, coborând „pe linia Dunării” şi pătrunzând(actuala Serbie, Macedonie şi Grecie) până însudul continentului (la Nord ocupând şi nordulMării Negre, iar la Sud înteriorul Anatoliei) – seîntindea, potrivit schemei imaginate de Wiik,Indo-Europeana propriu-zisă (iniţială).

Până la urmă, cea mai mare parte a Eu-ropei a fost „indo-europenizată”, până şi vânătoriidin zonele (largi!) Basco şi Fino-Ugrice adoptând„limbi Indo-Europene”.

Fig. 4: Pe la 5.500 î.H., apare în centrul şi partea sudică a Europei limbaIndo-Europeană. (Ba = Basque, IE = Indo-European, U = Uralic)

Fig. 5: Răspândirea limbii europene între 5.500 - 3.000 î.H.: limba Indo-Euro-

peană a început să se răspândească sprenordul Europei. (B = Baltic, C = Celtic, FU= Fino-Ugrian, G = Germanic, I = Iberian,

IE = Indo-European, S = Slavic)


magazin

4

Doar la periferia continentului, în Penin-sula Iberică şi în Nord-Estul european au mairămas puternice nuclee de „vânători”, care,aparent, au adoptat agricultura şi creştereavitelor fără să accepte o convertire lingvistică.Astfel, vorbitorii actualelor limbi BASCĂ şi FIN-LANDEZĂ sunt „supravieţuitori” ai vorbitorilor nu-meroaselor idiomuri locale, asupra cărora limbile„urcate” dinspre Sudul şi Estul european aucâştigat, în toate celelalte zone, o certăprevalenţă.

*Teoria originilor Indo-Europenei în Sud-

estul Europei, provenind dintr-o şi mai vechesursă (Anatoliană), a primit, recent, noi confir-mări. Utilizând o metodologie similară celei uti-lizate în biologia evoluţionară, cercetătorii GRAYşi ATKINSON (”Language-tree divergencetimes support the Anatolian Theory of Indo-European origin”, NATURE, 426, pg. 435-439)au studiat comparativ 95 de limbi actuale (şichiar unele astăzi dispărute), aparţinând familieiIndo-Europene. Studiul a fost efectuat pe bazaunei liste de 200 de termeni de bază, identificaţiîn fiecare din aceste limbi.

Ideea inovativă a acestei proceduri esteaceea că limbile care derivă dintr-o sursă co-mună au tendinţa iniţială de a avea aceleaşi vo-cabulare, dar, pe măsură ce trece timpul, noi

termeni înlocuiesc pe cei vechi; şi astfel, zona de„întrepătrundere” (zona izogloselor) din vocabu-larele limbilor respective se reduce. Acest prin-cipiu poate fi utilizat pentru a determina modelulde „ramuri” din cadrul familiei de limbi, ca şi pen-tru a fixa în timp variatele despărţiri în noi „ra-muri”. Autorii au reuşit să varieze „parametrii deabsorbţie”, aceştia luând în calcul – într-omanieră sistematică – numeroasele necunos-cute ale dificilei probleme examinate. Rezultateleanalizei, independent de presupunerile iniţiale,se dovedesc foarte solide:

„Am testat două teorii privind origineaIndo-Europenei: cea a „expansiunii culturii Kur-gan” (de origine estică, n.n.) şi ipoteza „agricul-turii anatoliene”. Teoria „Kurgan” se axează peposibile evidenţe arheologice ale unei expansiuniîn Europa şi în Orientul Apropiat a călăreţilor dinCultura Kurgan, cu şase milenii în urmă (so-cotind de astăzi). Spre deosebire de aceasta,teoria Anatoliană pretinde că limbile Indo-Eu-ropene s-au extins o dată cu răspândirea agri-culturii, dinspre Anatolia, cu aproximativ 8.000 –9.500 de ani în urmă.

În şocanta potrivire cu ipoteza Anato-liană, analiza noastră efectuată pe un set de 87de limbi – cu un număr de 2.449 elemente lexi-cale – indică o marjă pentru iniţiala „despărţire”Indo-Europeană, între 7.800 şi 9.800 ani înurmă. Aceste rezultate produc solide schimbăriîn procedurile de clasificare, de calibrare (a lim-bilor), de dezvoltare a „arborelui lingvistic” şiimpun priorităţi în analiza interferenţelor.”

Modelul „ramurilor” este, de asemenea,confirmat printr-o analiză lingvistică indepen-dentă a limbilor Indo-Europene (Rexova, K.,Frinta & Zrzavy,”Cladistic analysis of languages:Indo-European classification based on lexicosta-tistical data”, CLADISTICS 19, nr.127, 2003).

Perioadele estimate astfel confirmă şo-cant teoria dispersiei încă din Neolitic, indicândprovenienţa limbilor Indo-Europene dintr-unidiom Anatolian (cu o ramură independentă amisterioasei limbi Tocharice, care s-a răspânditspre Est) şi cu descendenţa tuturor celorlaltelimbi (Indo-Europene) din ceea ce este aproapesigur o vatră iniţială (adică o patrie) Balcanică.

Potrivit schemei „arborelui lingvistic Indo-European”, rezultat din studiul Gray/Atkinson:Din „Proto-Indo-Europeana Carpato-Balcanică”s-au desprins, cu circa 7.300 de ani în urmă,două ramuri: una „sudică”, aceasta generând întimp idiomurile „Greceşti” şi cel „Armenian”, şi

Fig. 5: Răspândirea limbilor europenepână în zilele noastre (Ba = Bască,

C = Celtică, FU = Finno-Ugrică, G = Germanică, R = Romanică,

S = Slavică)


magazin

5

cea de a doua, „nordică”, generând dezvoltarea„Europeană” propriu-zisă. Din aceasta, cu aprox-imativ 6.900 de ani în urmă s-a desprins ramura„Indo-Irano-Albaneză” (cuprinzând în final 23 delimbi), iar cealaltă ramură – cu aproximativ 6.500de ani în urmă s-a divizat în patru mari grupe –cuprinzând astăzi un număr de 54 de limbi şi „di-alecte independente” – grupele fiind: cea Balto-Slavă, cea Germanică, cea Italică şi ceaGalo-Celtică.

*

TIMOTEI URSU: Vatra Indo-Europenilora fost... Dunărea?

(Comentariu pe marginea articolului publicat de Dienekes Pontikos)Am tradus (TIMOTEI URSU, n.r.) ex-

punerea (Internet) lui Dienekes Pontikos, primităde la preşedintele Dacia Revival InternationalSociety of New York, dr. Napoleon Săvescu,deoarece are meritul important de a pune în evi -denţă unele cercetări recente în acest domeniu– şi am propus includerea articolului în arhivawww.dacia.org din două motive: pe de o parte,aceste noi cercetări atestă ipoteza pe care Soci-etatea „Dacia Revival” şi o serie de cercetătoripluridisciplinari români o susţin de ani şi ani,aceea că spaţiul „daco-getic” (pe care, într-oapreciere excesiv limitativă, dar intrată în uz, îlputem numi şi „Carpato-Balcanic” sau „Istro-Pon-tic”!) prezintă toate datele de referinţă pentru a filuat în considerare drept probabil Leagăn al et-niilor Indo-Europene; pe de altă parte, acestecercetări recente, care infirmă teorii mai vechi(socotite în România mult prea multă vremedrept… „bătute-n cuie”!), pun în valoare dreptulla noi analize în domeniul istoriei vechi şi în celal lingvisticii comparative, cu ample repercusiuniasupra conceptului de Istorie a Românilor şi aLimbii Române.

Ne aflăm astăzi, la început de nou mile-niu, într-o perioadă ştiinţifică revoluţionară, caremarchează apusul tradiţionalei legende a „veniriiIndo-Europenilor dinspre Asia” şi, în subsidiar, ao serie de „axiome istorice” cu trimitere lingvisticăfantezistă, ce au aburit – până la ceaţă! – ori-zontul cercetărilor româneşti tradiţionale, maitoate gata să dea grâul pe neghină şi adevărulistoric naţional pe „descendenţa” din te-miri-cevecini, mai mult sau mai puţin apropiaţi: iniţial, înintenţia de a câştiga simpatii cu revers social şigeopolitic, iar cu timpul… dintr-un penibil (şi prinnimic justificat!) complex de inferioritate.

În ce mă priveşte, am susţinut de pestedouă decenii – cu fiecare prilej – ipoteza că,potrivit cunoscutei teorii a „Culturilor preantice în-florite pe cursul marilor fluvii”, Valea Dunării (res -pectiv cursul ei central şi inferior, până la MareaNeagră) a fost o zonă de mare productivitateagrară, vegetală şi cinegetică, unde dezvoltareaprodigioasă a unor nuclee sociale primitiv-eu-ropene a condus la o creştere atât de impresio-nantă a populaţiei, încât era necesară o emigrareperiodică a unei părţi de populaţie, excedentară,în grupuri capabile să ducă cu ele noile de-prinderi (agricole, de creştere a vitelor, sociale şimilitare) şi să creeze, în noi teritorii, nuclee „Indo-Europene”.

În sprijinul acestei teorii vin nu numaistratigrafiile geologice care demonstrează aluvi-uni de soluri foarte productive în jurul cursuluicentral şi inferior al Dunării, dar şi studiul istorico-hidrografic, care demonstrează, tocmai pentruaceastă zonă, pe de o parte, o abundenţă de-osebită a precipitaţiilor în mileniile pre-antice şiantice, iar, pe de altă parte, frecvente – probabilanuale – revărsări largi ale fluviului şi pe cursurileinferioare ale numeroşilor afluenţi dunăreni.Aceste revărsări se datorau, logic, atât precipi-taţiilor ample, cât şi topirii progresive, în celecinci sisteme muntoase înconjurătoare, a gheţa -rilor „rămaşi” în căldările marilor înălţimi de pevremea ultimei glaciaţiuni. Aceste revărsări peri-odice lăsau în urmă, cu siguranţă, terenuri ex-trem de productive pentru cultura agricolă şipăşunat. Chiar sursele istorice scrise ne con-firmă că acest debit al celui mai mare fluviu eu-ropean – denumit în istoriografia greceascăantică, nu întâmplător, Fluviul-MARE, era cu multmai mare decât astăzi. Să ne reamintim şi insis-tenţa cu care documentele antice ne asigură căDunărea pe atunci se vărsa în Marea Neagră, nucu trei, ci cu… de la cinci până la şapte braţe!.Pe de altă parte, că acest spaţiu de referinţă eradeosebit de populat o demonstrează nu numaiafirmaţia fermă a lui Herodot („Tracii sunt nea-mul cel mai numeros din Lume, după Inzi”), darşi urmele – impresionante ca număr – ale unorextrem de solide culturi primitive şi pre-antice:Cris-Starcevo, Tisa I şi II, Schela Cladovei,Hamangia, Vincea-Turdaş, Boian, Cucuteni, Tei,Coslogeni etc. Nu fără serioase motive econo -mice au construit navigatorii greci, încă din se -colele VIII-VII î.H., o salbă de „cetăţi-colonii” pelitoralul vestic şi nordic al Mării Negre, aşezări acăror funcţie era exclusiv comercială şi destinatăschimburilor cu o populaţie a cărei densitate jus-


magazin

6

tifica un astfel de efort constructiv!Cum tocmai zona foarte rodnicei Văi

Dunărene, străjuită de protecţia naturală a AlpilorEstici, a Munţilor Dinarici, a Carpaţilor şi a Bal-canilor, se identifică cu zona de habitat a etnieiGeto-Dace, semnalarea unui „leagăn lingvisticIndo-European” - demonstrat acum a se fi aflatîn aceeaşi zonă (!) – conduce sensibil la confir-marea „derivării” idiomurilor Indo-Europene – şi,prin urmare, şi a celor italice, incluzând celLatin! - din… limba ancestrală a spaţiuluiCarpato-Balcanic. Aceasta nu e o concluzie„naiv-protocronistă”, ea este – cum rezultă dincercetările prezentate de Dienekes Pontikos – orezultantă logică a unor dovezi istorice şi lingvis-tice din ce în ce mai limpezi.

Faptul că cercetătorii indicaţi mai sus,poate jenaţi de o contestare mult prea radicală aantecesorilor sau pur şi simplu dintr-o inerţie for-mativă, mai atârnă „copacul” lingvistic de o enig-matică – şi neatestată ştiinţific! – rădăcină…„Anatoliană”, ar putea constitui subiectul uneianalize, pe cât de radicale, pe atât de necesare.

Din punct de vedere lingvistic, „ramurimai vechi” Indo - Europene (Luwita, Hittita,Armeana, Tocharic etc) se puteau „desprinde”în străvechi milenii, nu neapărat din… Anatolia,ci puteau emigra tot atât de bine din spaţiul Istro-Pontic, traco-geto-dacic, mai ales dacă teoria„potopului” provocat prin prăbuşirea IstmuluiBosfor se confirmă geologic şi arheologic: impor-tante teritorii şi aşezări umane au fost înghiţitede apele năvălite din Mediterana şi un astfel defenomen natural a determinat cu siguranţă ma-sive dislocări şi emigrări de populaţii. De altfel,migraţiile etnice sud-est europene (cum sunt:cea a dorienilor, cea a ionienilor, mai târziu mi-graţiile galică, gotică sau slavă) dovedesc o cir-culaţie profilată perseverent de la Nord spre Sud(de la „rece” la „cald”) şi niciodată invers!..

Este acum cvasi-unanim acceptat prin-cipiul că apariţia Indo-Europenilor, ca vatră et-nică, se datorează dezvoltării îndeletniciriloragricole. Pe de o parte, podişul Anatoliei nu este(şi nu a fost!) atât de „productiv” agricol, în com-paraţie cu zona cuprinsă între Munţii Carpaţi, Di-narici şi Balcani, încât să i se atribuie justificat ocategorică prioritate în „inventarea şi dezvoltareaagriculturii”. După toate probabilităţile, practicileagricole au apărut în diferite zone geograficeofertante, mai mult sau mai puţin concomitent,dar spontan şi independent; (asta nu exclude ul-terioare contacte şi preluări de priceperi, la un

nivel social istoriceşte mai avansat!) Este ochestiune de logică elementară să admitem căapariţia agriculturii se datorează ofertei naturaleşi nu invers; dacă cineva, ignorând distanţeleenorme – (pentru populaţiile primitive aleepocilor la care ne referim: practic insur-montabile!) – ar propune drept „sursă a agricul-turii” Valea Gangelui, Valea Tigrului şi Eufratuluisau Valea Nilului, am putea să-i dăm, fie şiipotetic, crezare; dar Anatolia este – şi a fost –departe de o asemenea productivitate. Dacă arfi avut-o, populaţia Proto-Indo-Europeană – peatunci cu siguranţă mai puţin numeroasă – n-arfi… părăsit-o pentru a se infiltra, etnic, în… „ZonaX” a lui Kalewi Wiik, zonă aparţinând ca habitatunor alte triburi, native, pe care avem tot dreptulsă le socotim primitive, dar nu lipsite de senti-mentul proprietăţii teritoriale. Dimpotrivă, existăserioase temeiuri – inclusiv arheologice – să sepostuleze că Anatolia putea fi unul din „pămân-turile noi” înspre care au pornit valuri tribale Indo-Europene; asta de vreme ce, după cum se ştie,în proto-antichitatea la care se referă poemelehomerice şi în antichitatea descrisă de Herodot,o mare parte a Anatoliei era… tracă!

Cu ce anume ar schimba teoria „copacu-lui cu ramuri lingvistice” recunoaşterea curajoasăa dezvoltării – în timp – a vetrei Indo-Europenedin înseşi densitatea şi productivitatea triburilorlocale? Doar cu un plus de logică şi doar cu re-nunţarea la obsedanta, la permanenta stafie a„venirii bunurilor de altundeva”; aceeaşi ideelamentabilă care a capotat penibil în naiva încer-care de a pune pe seama Egiptului Antic con-struirea monumentelor megalitice din Anglia, peseama navigatorilor… europeni înflorirea cul-turilor native Maya şi Inca sau, ca să neapropiem de propriile noastre oi, pe seamascribilor sumerieni, scrijelarea „Tăbliţelor de laTărtăria”!…

Avem certitudinea că atenta examinare acondiţiilor naturale perfect propice ale VăiiDunării pentru dezvoltarea în timp a unei structurisociale de maximă densitate, cu periodice valuride emigrare a populaţiei excedentare, valuri careau „însămânţat” Indo-Europenismul în toate celepatru direcţii cardinale (inclusiv spre… Sud!),exa minare coroborată perseverent cu materialularheologic şi antropologic din ce în ce maielocvent, va „aduce”, curând, disputata vatră aProto-Indo-Europenilor la… ei acasă, pe câmpi-ile rodnice dintre Alpi, Carpaţi, Dinarici şi Balcani!


magazin

7

CARPAŢII,

baştina neamului emeş/sumerian

Constantin Olariu-Arimin

În anul 1961 s-au descoperit laTărtăria, judeţul Alba, de către arheo-logul clujean Nicolae Vlassa, într-unvechi sit arheologic de pe valeaMureşului, mai multe statuete, unschelet uman, o brăţară de scoici ma-rine şi trei tăbliţe de lut cu scriere pic-tografică. Datările iniţiale cu Carbon14 au arătat că cele trei tăbliţe de lut,precum şi celelalte obiecte de cera -mică aparţin unei culturi de la mijloculmileniului V î.e.n.

Cercetările au fost reluate de către arheologulitalian Marco Merlini, care a analizat situl de laTărtăria într-un amplu proiect al protoscrierii vechiiEurope fiind publicat în lucrarea La scrittura è natain Europa?, apărută în anul 2004, unde prin cercetareafăcută arată că vestigiile sunt din perioada 6210 ± 65î.e.n., fiind vorba despre ritualul religios al unei femeide 50-55 ani, care îndeplinea un rol sacru importantîn cadrul comunităţii. Poate că era mare preoteasă şise închina către Ma Ga, după cum scrie Eschil desprevechile credinţe ale frigienilor (neam plecat din nordulIstrului pe la mijlocul mileniului II î.e.n.), adică MaicaPământească după scrierile strămoşeşti ale geţilor(ma: mamă + ga: pământ). El susţine că primele

forme de scriere din istoria omenirii au apărut în

bazinul inferior al Dunării, cu 4000 de ani înainte

de Sumer şi nu greşeşte deloc.

Întrucât scrierea pictografică de la Tărtăriaeste identică cu scrierea arhaică din Sumer, în anul1975 sumerologii ruşi au reuşit să citească una dintăbliţe, folosindu-se de acest alfabet. S-a dovedit căscrierea de la Tărtăria este foarte asemănătoare cuscrierea din cultura Vinčea, care cuprinde toată zonabalcanică şi a fost răspândită în mileniile VII-V î.e.n.Dar un năzdrăvan din zonă a tăiat-o scurt: semnele de

pe tăbliţe nu sunt o formă de scriere! Aşa da, cul-tură şi capacitate ştiinţifică la neamul mioritic nord-dunărean! Şi un altul a mai constatat că datărilestratigrafice ar fi eronate. Iar unul, „elev” din cele

şcoli pretinse academice, ne zicea dela obraz cu multă condescendenţă cătăbliţele de la Tărtăria ar fi urmeleunor negustori sumerieni, rătăciţi pemeleagurile noastre pline de chemări,dar care şi-au păstrat obiceiurile lordin Ki-en-gi; numai că munca italia -nului M. Merlini a stabilit că acestetărâmuri erau locuite cu 2000 de animai devreme de pretinsa vizită negus-torească! Un altul spune că tăbliţeledescoperite la Tărtăria ar fi chiar plăs-

muirea descoperitorului N. Vlassa. Să te cruceşti, nualta!

În cartea mea Limba noastră-i o comoară,apărută în anul 2001, arătam că limba română vecheare 1000 cuvinte identice sau asemănătoare cu cuvin-tele emegi/sumeriene şi, dezvoltând studiul, am ajunsîn prezent să constat că sunt 3004 cuvinte comunecelor două limbi şi avem comună şi terminologia so-cială; Emeşii (sumerienii) au plecat din teritoriulcarpato-dunărean în Ki-en-gi (Sumer) în două valuri.Primul val s-a mişcat pe la mijlocul mileniului VIî.e.n., când a avut loc potopul de la Marea Neagră, iarvalul doi a plecat la mijlocul mileniului IV î.e.n., cândîncepe şi istoria acestei civilizaţii, ce a marcat atât deputernic cultura lumii şi, în special, cultura europeană.Dar despre aceasta nu se vorbeşte deloc, fiindcă nu dăbine la făcăturile altora, ce se ţin „moţaţii lumii”.

Farfuria de mai sus a fost descoperită în Iraq,fostul Ki-en-gi, leagănul civilizaţiei emeş/sumeriene,fiind datată pentru anii 5000 î.e.n. În interior are maimulte simboluri religioase, care se găsesc şi în culturanoastră veche, precum şi în simbolistica din arta po -pulară. În centru este o zvastică, de la care spaţiul esteîmpărţit în patru părţi egale, amintind de semnulcrucii. În fiecare din cele patru şabloane se văd pemarginea exterioară doi peşti, ceva mai spre centrumai este un peşte însoţit de un şarpe foarte lung, iarpe burta acestuia şi îndreptat către zvastică este unsemn care seamănă cu litera V. În acelaşi loc unde este


magazin

8

acest semn, dar pe cealaltă parte a burţii şarpelui, sevăd simbolizate două ape curgătoare, cam cum aparşi în desene rupestre de la Coliboaia Bihor din mile-niul 35 î.e.n. O legendă de-a noastră spune că pămân-tul pluteşte pe ape datorită faptului că este purtat înspinare de doi peşti uriaşi, iar şarpele a fost animalultotemic în cultura şi religia geţilor pentru simbolulînţelepciunii cereşti.

Străinii sunt mult mai corecţi în apreciereatrecutului nostru faţă de ,,savanţii” românaşi. Indo-eu-ropenismul, cu care ne omoară ei minţile de 150 deani, este bun doar pentru cei care refuză să accepte re-alitatea probelor arheologice şi lingvistice, făcân -du-şi din minciună şi trădarea de neam şi ţară ade-văruri de necontestat. Că lucrurile stau aşa, le servesclatiniştilor un exemplu năucitor. Pe internet există site-ulwww:proel.org, unde nişte spanioli şugubeţi de laUniversităţile din Madrid şi Leon şi de la Institutul deLingvistică din Verano spun că la începuturile lumii afost o limbă pe care ei au numit-o proto-sumeriană.Din aceasta au evoluat în timp Tărtăria, Sumer şiproto-elamita, confirmând că otrava indo-europenis-mului este o făcătură la fel ca rămurica ei de aur la-tinitatea, iar, pe cale de consecinţă, studiul meulingvistic privind limba română veche şi emegi/sume-riana este o dovadă ştiinţifică de necontestat! Aceştirăi scriu că proto-sumeriana este substratul lingvis-

tic cel mai vechi al culturii europene, însă, dacă arşti că limba română are 3004 de cuvinte identice saufoarte apropiate cu eme-gi (sumeriana) şi peste 7450cuvinte compuse din două sau mai multe silabe eme-gi, sigur ar modifica puţin lucrărica lor, care meritătoată cinstea (!) Dacă ar trece în locul proto-sumeri-anei Tărtăria sau Turdaş, adevărul ar fi stabilit pedeplin iar limba română veche ar intra în drep-

turile ei fireşti în cultura română şi europeană, ca

păstrătoarea celei mai mari valori spirituale a Eu-

ropei şi lumii, vocabularul celei mai vechi limbi

vorbite în lume în general şi în Europa în particu-

lar.

Tăbliţele neamului emeş din Ki-en-gi/Sumerspun că făceau comerţ pe la mijlocul mileniului IIIî.e.n. cu ţările Magan şi Meluha, de unde aduceauaur, argint, piatră pentru statui, fildeş şi alte bunuri. Înscrierile regelui akkadian Sargon I (2350-2300 î.e.n.)se spune că în portul din aproprierea oraşului Ur, erauancorate corăbii care veneau din Dilmun, Mekkan şiMeluha, adică Ţara Ariminilor din Carpaţi şi celedouă ţinuturi de pe valea Nilului din vechiul Egipt, iartăbliţele sumeriene cu scriere cuneiformă din timpuldomniei regelui Urnamu (2065-2043 î.e.n.) din Ur

spun că relaţiile comerciale pe mare cu ţara Magans-au dezvoltat mult. Asirienii au luat aceste informaţiiori de pe tăbliţele emeşilor şi akkadienilor sau poatechiar în acele timpuri, în Sumer, existau relaţii eco-nomice cu Egiptul, făcute de neamul caldeilor – vechiisumerieni –, astfel circulând pe malurile Eufratului şidenumirile pentru împărţirea istorică a vechiuluiEgipt. Istoria culturnicilor atotştiutori din Europa şide aiurea nu a reţinut aceste informaţii atât de evidentepentru că nu dau bine la sacrele plăsmuiri, pe cares-a clădit această cultură. Chiar toată civilizaţia emeşeste ţinută premeditat într-un semiîntuneric perpetuudin aceleaşi motive criminale de ascundere a adevăru-lui şi a importanţei ei pentru culturile oriental-eu-ropene iar, când se vorbeşte de ea, se foloseştecuvântul sumerian, evitându-se cuvântul emeş, pentrua se menţine iluzia poporului semit, cum că ei ar fiziditorii neamului omenesc. Adevărul va ieşi cât decurând la lumină şi va nimici pentru totdeauna în-tunericul şi minciuna.

Diodor din Sicilia, care a scris pe la sfârşitulsecolului I î.e.n. cartea numită Biblioteca istorică,repetă nişte legende ale preoţilor egipteni în Cartea I,XXVlll: ,,Egiptenii spun că, după întâmplările mai susamintite, ar fi pornit din Egipt foarte multe colonii,ducându-le prin toate ţinuturile locuite. Belos, desprecare legenda spune că era feciorul lui Poseidon şi alLibyei, ar fi dus colonişti până în Babilon (Sumer).Statornicindu-se pe malurile Eufratului, el a instituitacolo, zice-se, preoţi care, aidoma celor din Egipt,erau scutiţi de plata oricărei dări şi de orice sarcinăobştească. Babilonienii îi numesc caldei şi aceştia seîndeletnicesc cu cercetarea astrelor, făcând acelaşilucru pe care-l fac preoţii din Egipt, adică cercetândnatura ori ocupându-se de astre. Mai spun egiptenii căşi Danaos a plecat din ţara Egiptului, ducând cu sineo colonie pe care a statornicit-o în Elada. A fost Ar-gosul – zice-se – cea mai veche cetate a elinilor. Şineamul colchilor din Pont şi iudeii (trebuia tradus fi-listenii) – între Arabia şi Siria – sunt tot urmaşii unorcoloni veniţi din Egipt.” Adică, antichitatea din timpullui Diodor ştia că egiptenii, babilonieinii/sumerienii,

danaii sau ionii/pelasgii, filistenii şi colchii, care lamai mulţi autori, precum poetul latin Ovidiu, erau aşe-zaţi în curbura răsăriteană a Carpaţilor, aveau o sin-gură rădăcină fiind înrudiţi din vechimea fără răboj.Unii „istorici” turbează când citesc aşa ceva şi spuncă informaţiile sunt o aiureală şi nimic mai mult, iarcei care le mai cred se compromit singuri.

După poetul Pindar, hiperboreii purtau pe capcoroane aurite de lauri, iar arimaspii îşi legau pletele


magazin

9

cu şireturi din aur şi purtau deasupra frunţii, prinseîntr-o bandă sau coroană îngustă, ornamente de florisau stele strălucitoare. Asemenea podoabe s-au des -coperit că purta şi regina Şubad din Sumer, neamulnostru arimin despărţit de cel carpatin pe la mijloculmileniului IV î.e.n.

Simbolul teozofic – cei doi şerpi înfăşuraţi peun toiag/băţ - apare pe monedele de argint ale geţilorcu acel caduceu pe spinarea calului sau alături de ani -mal, dar şi pe tăbliţele de plumb, fiind preluat de sub-ţirii greci şi pus în mânuţele priceputului Hermes/Sarmis, care învia, folosind caduceul său, morţii şivindeca orice boală a trupului sau minţii! Dar avemdovezi chiar mai vechi în această direcţie din Ki-en-gi/Sumer. În religia timpurie a emeşilor, aşa cum odovedeşte şi farfuria de mai sus, era o divinitatearhaică, fiind prezentată simbolistic printr-un şarpe cese încolăceşte pe un toiag/băţ şi considerată creaţia deînceput a lumii, prin înţelepciunea divină. Şi caduceulprecreştin – dar dat după istoria adevărată şi este alcreştinilor arimini – prezintă simbolic întocmai poves-tioara noastră, unde se văd cei doi şerpi înfăşuraţi peun toiag, ce are un fel de strachină în capătul de susiar sub aceasta sunt două aripi de o parte şi de alta.Capetele şerpilor situaţi de o parte şi de alta a toiagu-lui se opresc sub cele două aripi desfăcute parcă pen-tru zbor.

Mai vin cu o dovadă ca să bage la cap toţi ceicare se frământă să ne arate că suntem aici aduşi devânturi şi de valuri! Termenul de boreas în limbagreacă are sensul de „vânt rece” sau „vânt din nord”.Limba română are cuvântul boare cu sensul de „vântrece” sau care răcoreşte. Mai avem cuvântul bură cusensul de „ploaie de scurtă durată”, ce apare cândaerul este foarte cald şi răcoreşte atmosfera, negură,furtună, şi boresă cu sensul de „mireasă” (cea care ră-coreşte sufletul). În eme-gi cuvântul bu-ra are sensulde „a uda repede”, „a înceţoşa”, „a se împrăştia”, ceeace dovedeşte că termenul a fost preluat de greci de lapelasgii, pe care i-au găsit în tot Peloponesul, veniţiîn timpurile vechi din nordul Dunării, un ţinut frigurospentru ei. Emeşii au numit fluviul Tigrul, Bura-nun,

cu sensul de „domnul (stăpânul) negurii”. De aceea,eu am găsit, studiind limba irlandeză (vecheapelasgă), că are 985 cuvinte comune numai cu limbaromână, 290 de cuvinte cu eme-gi/sumeriană şi 205cuvinte sunt comune celor trei limbi.

Din datele istorice găsite în culturile vecinePalestinei – egipteană, hitită, Mitanni, ugarită, dar şicanaanită – ştim că prin secolul XV î.e.n., dar poateşi mai înainte, în regiune era cetatea sau oraşul Bit-

Lahmi, după izvoare egiptene. Lahamu şi Lahmu eraîn mitologia emeş – adică nemuţul carpatin, pripăşitîn Ki-en-gi/Sumer – copiii primelor forme de exis-tenţă manifestată în univers, având ca părinţi pe Tia-mat şi Abzu. Din aceşti doi fraţi, care erau în realitatedouă concepte teologice complementare, au apărutAnşar (cerul nemărginit, lumea din ceruri) şi Kişar(întreg pământul). Fiind ziditorii lumilor văzute şinevăzute, aceste două entităţi spiritual-energetice, La-hamu şi Lahmu, erau cinstite ca divinităţi ale ferti -lităţii de început ale Cerului şi Pământului şi cu acesteatribute cultice au fost descoperite de arheologi şi înCanaan, o altă patrie a roirilor carpatine, care a avutloc în secolul XVIII î.e.n. Venerat de canaaniţi caLachma, încă de la mijlocul mileniului II î.e.n., băşti-naşii i-au ridicat un lăcaş de cult pe dealul localităţii,azi fiind numit, după făcătura iudeo-creştină, DealulNaşterii Domnului. Documentele antice numesccetatea Beit Lachama, care înseamnă ,,Casa luiLachama”, adică Templul lui Lachama, fiindcă era oconstrucţie religioasă. Lahama în eme-gi înseamnă„părul lung al eroului”, aşa cum era reprezentată însculptură divinitatea cu părul lung şi şase bucle speci-fice, iar luhumu are sensul de „nămol” sau „noroi”,trimitere directă la miturile facerii lumii din pământulmoale sau mâlul primordial. Alte forme ale numeluidivinităţii au fost Lahmi sau Lahmu. Prima referire laoraşul istoric Bet-Lahmi apare în scrisorile des -coperite la Amarna (cca. 1400 î.e.n.), când o căpetenieegipteană care conducea Canaanul din Ierusalim şiavea mari supărări din partea populaţiei Kabiru cetrăia în acest oraş şi nu dădea ascultare lui Pir-o, carecere stăpânului Egiptului să ia cu sabia cuibul răilorpentru a-i aduce la ascultare. În tăbliţa cu pricina,oraşul apare scris Bit-Lahmi. În Tora şi Talmud scriuei că cetatea Bethlehem este locul de naştere pentruDavid şi tot aici a fost uns rege de către Samuel. DarLahmi era un nume purtat de bărbaţii filisteni din Gatsau Gitii, cum găsim scris negru pe alb în 1 Cronicila 20,5: ,,A mai fost o bătălie cu filistenii şi Elhanan,fiul lui Yair, a ucis pe fratele lui Goliat, Lahmi din Gat(dar în aramaică este scris Gittite, adică gititul saugetul, însă cuvântul ,,gititul” nu apare în textul româ-nesc să nu se prindă vreun mioritic de hoţie). Ma-tusalem (mato: părinte + silim: pace), care înseamnă„părintele păcii divine”, l-a avut ca fiu pe Lameh, carel-a rându-i l-a avut pe Noe, iar Lameh, fiul lui Ma-tusalem, este asemănător fonetic cu Lahme, unul dincopiii cuplului Tiamat şi Abzu. Ca să le fie în-tunecarea deplină, dau un citat din Al. Odobescu, carea scris (Opere, Ed. Academiei 1961, vol II, p 26) de-


magazin

10

spre ,,colonii vlahi din Sinai” că ar putea veni din Tra-cia şi zice: ,,Altă colonie de români se află stabilită pepoala septentrională (nordică) a Olimpului, numită aziLaha... Umbriţi sub piscul măreţ al Olimpului ce seînalţă la 6000 de picioare în sus, ascuns în nouri şi înveci acoperit cu zăpadă, românii au întemeiat aici dinvechime câteva sate...” În eme-gi, cuvântul lah saulaha are sensul de „a scânteia”, „a străluci”, iar musau mi înseamnă „faimă”, „familie”, „a da naştere”,„a se naşte din” şi iarăşi, prin adevărul istoric des -coperit, ne trage aţa la Neamul Scoborâtor din Zei,

care îşi avea baştina în Ţara Sfântă. Amintirea acestei divinităţi ancestrale a nea-

murilor carpatine o găsim şi la neamul aryas dinIndia, unde Lakshmi era soţia lui Vişnu şi avea o maresărbătoare agrară, care se ţinea în zodia Fecioarei,adică sfârşitul lunii august, fiind închinată împliniriirecoltelor de orez şi a renaşterii alteia. Totodată, easimboliza bogăţia, norocul şi puterea de regenerare anaturii în toate formele ei.

În documentele japoneze vechi, neamul ainu

apare cu numele de emişi (oameni sălbatici, păroşi),ezo sau yezo – nume purtat şi de insula Hokkaidopână în urmă cu o sută de ani – emisu, emizer, enzu.

Neamul nostru plecat în Sumer îşi spunea emeşi, carevorbea limba eme-gi, iar cea mai mare parte a popu-laţiei Iraqului de azi (cam 60% dintre ei) îşi spunemeci. Chinezii numeau populaţia ainu, prin secoleleVIII-X ale erei noastre, kushio, kui sau kuski iar noiştim că neamul kaski, kaska, gesi, geska sau muskieste amintit că a izbândit un regat puternic înMesopotamia în secolul XV î.e.n., care a dăinuit maibine de 150 de ani. În limba tohară, adică a neamuluiscitic de la nordul Caucazului, care se întindea pânăla graniţa cu chinezii, cuvântul kaşşi înseamnă „pro-fesor”, iar muşkii sunt moska, masa sau misii dinalte izvoare. Neamul rahmanilor şi-au pornit şatrele,cu două milenii înainte, din ţinuturile carpatine,ajungând până în India, dar alţii şi-au găsit adăpost laizvoarele Tigrului şi Eufratului în regiunea cunoscutăsub numele de Aramu sau Aryanam, adică ţara ari -minilor.

În sfertul de cerc din tăbliţa rotundă de laTărtăria sunt două grafeme foarte importante pentrucultura noastră cea străveche. Cel ca două vârfuri desăgeţi asemănătoare cu litera V, aşezate orizontal,reprezintă simbolul lui Şaue sau al şoimului ceresc,

care în vechime călăuzea sufletele muritorilor, trăitoriîn religia crucii şi a filozofiei creştine, către crengilePomului Vieţii din înaltul cerurilor sau Cetatea lu-minii, cum apare pe tăbliţe. În fapt, acest şoim ceresc

se găseşte atât în religia egipteană cu acelaşi rol, darşi în religia neamului emeş din Ki-en-gi/Sumer, pre-cum şi în religia geţilor, aşa cum apare şi pe tăbliţelede plumb, dovedind originea carpatină de unde au

migrat cele două popoare în vremuri diferite cătreacele meleaguri. După mişelia din anul 380 împotrivacreştinismului arimin, iudeo-creştinii au preluat acestsimbol numindu-l Sfântul Duh, numai că la ei chiarduhneşte rău povestea, şi numai a pucioasă.Emeşii/sumerienii au scris cea mai veche enciclopediea lumii numită Harra-hulubu, cuvânt compus dinhara, pe care noi îl păstrăm încă sub forma hărău cusensul de „şoim”, şi cuvântul hulubu care este porum-belul. Denumirea scrierii s-ar putea tălmăci prinşoimul păcii, ca întruchipare desăvârşită a puterii di-vine, sau şoimul iubirii, aşa cum era el văzut de cătrePir-o, ce primea puterea de la zeu, simbolizată printr-unşoim ceresc. Şoimul sfânt trăieşte în veşnicia

cerurilor, zice un text de-al lor. În tăbliţa 39, boeroBisto ne povesteşte nenorocirea pierderii fiului Dima,datorată nepriceperii comandantului oştirii geţilorBeresio. Când Dima stătea pe carul pentru incinerare,boero Bisto îl numeşte uliu sau şoim pe fiul său mort,ca dovadă a legăturilor cu cei plecaţi şi cinstiţi de ceirămaşi pentru faptele lor deosebite. În perioadatotemică a emeşilor, Şaue a stat în fruntea unui trib,care l-a avut ca divinitate principală, dar, în timp,teologia şi teozofia lor au fost amplificate prin prelu-crări succesive iar Şaue, ca şi strămoşii din Carpaţi,au intrat într-un plan secundar al ancestralului. Ca zeu,şi el a îmbătrânit odată cu credincioşii lui şi, dupămulte generaţii, a cedat rolul cultic unor divinităţi maitinere şi mai viguroase. În limba veche, Şaueînseamnă „vulturul divin” (şa: noroc mare, graţie di-vină + ue: şoim, vultur), iar sub aripile acestui totema fost înfăptuită unirea triburilor arimine din ţara luiHapy pe la sfârşitul mileniului IV î.e.n.

Alfabetele geţilor, folosite pe tăbliţele deplumb descoperite la Sinaia, se trag din T1, care apre-ciez a fi turnată pe la jumătatea mileniului II î.e.n. Aiciapar trei forme de scriere, iar unele semne sunt iden-tice sau asemănătoare cu pictogramele de la Tărtăriaşi Sumer, dovedind încă o dată continuitatea civiliza-ţiei neamului nostru pe aceste meleaguri. Plăcuţa areîn centru o imagine iar deasupra ei un text scris culitere care se găsesc parţial atât în alfabetul cretanliniar B, cât şi în alfabetul geţilor. La stânga imaginiieste un text scris atât cu litere comune celor două al-fabete, dar şi cu unele semne pe care nu le-am înţeles.La dreapta imaginii, textul este scris cu alfabetulgeţilor, dar unele litere sunt sugerate prin puncte iar


magazin

11

altele au forma obişnuită. Să mai arăt că pe tăbliţa ro-tundă de la Tărtăria sub despărţirea pe orizontală, înpartea stângă sunt două semne, care vorbesc de divini-tatea Şaue, cunoscută mai târziu cu numele de Suen

sau Zoin la strămoşii noştri şi Suen sau Sin la emeşi. În religia cartaginezilor era zeiţa Tanith, o di-

vinitate a lunii, care aducea fertilitatea şi renaştereanaturii, atribute identice cu cele ale lui Zoin de la

geţi. Mai avea ca simboluri porumbelul şi peştele,

ambele fiind cu acelaşi rol şi în religia geţilor! Sim-bolul ei grafic este identic cu cel de la Tărtăria!

Dar noi păstrăm numele vechii divinităţicarpatine în numele Şaue, cum îşi numesc satul local-nicii din Şieu, comuna Rozavlea, jud. Maramureş, şiŞaulia, localitate din judeţul Mureş. La emeşi, divini-tatea destinului şi a renaşterii vieţii din moarte senumea Suen, ca duh al lunii.

Platon ne spune că în regatul lui Atlas, caredomnise peste hiperboreenii din nordul Traciei, adicăgeţii sau Neamul Scoborâtor din Zei după înţelegereaadevărată, au existat cele mai vechi legi de origine di-vină, scrise cu litere pe o coloană de aramă. Tot aşa,emeşii din Ur au primit legile divine de la Inanna, penişte table de aramă! În mitologia veche greacă sespune despre Hermes că a scris mai multe cărţi dupăcare să se conducă muritorii şi să aibă informaţii de-spre religie, fizică, geografie, astronomie, morală şialtele.

Vârful Omu din Bucegi este situat în masivulM(or)aru, iar unele legende mioritice spun că ApaVie izvorăşte de sub Măru Roşu, care este alt numepentru Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului sau PomulVieţii. În India şi Tibetul lamaist, axul lumii, după carese roteşte pământul, este în muntele Meru, un muntesfânt, dar toată antichitatea europeană ştia că axismundi, osia Pământului, Măru Roşu sau axa lumii era

în Kogaionul geţilor sau Carpaţii noştri. Pe muntele

Meru, centrul lumii în brahmanism şi budism, se aflăun lac creat de gândirea lui Budha. El se înalţă la polulnord iar pe verticala lui se găseşte steaua polară. Daraceleaşi informaţii le-au lăsat scriitorii romani din se -colul I al erei noastre cu privire la ţinutul de la nordulIstrului locuit de geţi. Brahmanii şi budiştii socotesccă cele patru faţete ale muntelui sunt colorate în alb-estul, roşu-sudul, galben-vestul, negru-nordul.Locuitorii lui, fiind primii oameni zidiţi de Dum-nezeu, au fost feriţi de apele potopului. Budiştii folo -sesc pentru muntele Sumeru sau Meru şi apelativul deTată. Pe tăbliţa dreptunghiulară de la Tărtăria aparePomul Vieţii cu nouă ramuri pe care este urcat un ţap,la fel cum s-a descoperit în Sumer o statuetă din aur,care imită imaginea din situl de pe valea Mureşuluide la noi. Asta dovedeşte că strămoşii noştri au prac-ticat sigur două calendare, unul cu o săptămână deşapte zile şi unul cu o săptămână de nouă zile! Înemegi/sumeriană, limba pe care a vorbit-o populaţiace a plecat din Carpaţi în Sumer pe la mijlocul mile-niului IV î.e.n., cuvântul meru are sensul de şarpe

înfăşurat pe un toiag, aşa cum s-a păstrat şi în mi-tologia noastră privitor la osia Pământului, pe care eraîncolăcit un balaur şi înseamnă polul getic sau axismundi. Hermes Trismegistul avea un caduceu, formatdintr-un toiag pe care erau înfăşuraţi doi şerpi, iartoiagul lui Mercur de la romani era identic cu acesta.Un asemenea caduceu avea Sarmis, Mântuitorul Nea-mului Scoborâtor din Zei, şi mai au mitropoliţiiromânilor, dar care nu mai vor să ştie cine le-a făcutacest dar miraculos.

Pe o hartă ce se află la Vatican, care a fost în-tocmită pe la anul 1453, centrul lumii este pus în

Carpaţi, aşa cum spun şi miturile noastre, pe care nuse osteneşte nimeni să le ia în seamă. Iar centrul ge-ografic al Europei este undeva în Maramureşul istoric,aflat acum în Ucraina!!

- va urma -

Vârful Omu, Bucegi


magazin

12

DACII ŞI SECUII

Gheorghe Şeitan

l Cetatea zânelor dacice de la Covasna l Dovezi de locuire încă din preistorie

în zona curburii Carpaţilor l Toponimia, hidronimia şi antroponimia dacică pe terito-

riul judeţelor Harghita şi Covasna l B.P.Hasdeu şi maghiarul Kezai despre runele

dacice păstrate la secui l Cum prinţul Charles al Marii Britanii a renovat o gospodărie

dacică autentică l Ce înţeleg istoricii prin fenomenul de „bodogăire” l Zăbala sau

câinele lui Yama l Secuii loiali lui Mihai Viteazu şi Ştefan cel Mare erau de fapt daci

l Câţi dintre secui îşi cunosc adevărata origine ?

Pe harta descoperirilor arheologice de prove-nienţă dacică, judeţul Harghita reprezintă zona cu ceamai mare concentrare de cetăţi, după cea regală amunţilor Orăştiei. Vestigii dacice extrem de impor-tante şi cu rădăcini în preistorie se găsesc, de aseme-nea, în judeţul alăturat, Covasna. Spre exemplu, înperioada neolitică, teritoriul Covasnei a făcut parte dinaria de întindere a culturii Cucuteni, numită în lite -ratura de specialitate şi Ariuşd-Cucuteni, localitateacovăsneană Aruişd fiind una din limitele de extindereale acestei culturi.

Luate împreună, în judeţele Harghita şi Co -vasna au fost descoperite 13 cetăţi dacice şi 10 castreromane, dar această zonă situată în interiorul curburiiCarpaţilor este mult mai bogată în vestigii decât seconstată la o privire sumară. Să enumerăm cetăţiledacice descoperite în localităţile Covasna, BicsadulOltului, Zetea, Jigodin, Porumbenii Mari, OdorheiulSecuiesc, Racu, Topliţa, aşezarea dacică întărită de laCuşmed, aşezările dacice de la Mereşti, Vîlcele şiCiceu, precum şi castrele romane de la Breţcu (Au-gustia), Boroşneu Mare, Comolău - Reci, Inlăceni,Târnava Mică, Odorheiul Secuiesc, Sanpaul, care sunto dovadă în plus că viaţa şi civilizaţia dacică a con-tinuat pe aceste pământuri şi după războaiele decucerire duse de Imperiul Roman. Alte aşezări dintimpul stăpânirii romane au fost descoperite la Atid-Harghita şi Ariuşd, Arcuş şi Angheluş în judeţul Co-vasna.

Una dintre cele mai puternice cetăţi dacicedin zona amintită este cea situată în apropiere deoraşul Covasna, supranumită ,,Cuibul de Vulturi” sau,şi mai bine, „Cetatea Zânelor”, prin faptul că se află

în partea superioară a unei văi, numită Valea Zânelor.Cercetătorii, care s-au ocupat de această cetate şi înprimul rând trebuie să-l menţionăm pe eminentul sa-vant maghiar, care a fost arheologul Istvan Ferencz(1921 – 2000), o descriu ca pe ,,un sit neobişnuit” prinpoziţionarea în vârf de munte şi construcţia cu teraserealizate de daci, fiecare terasă fiind înconjurată deziduri groase, până la o înălţime de doi metri cares-au păstrat. Se apreciază că locuirea în această cetateeste mai sporadică în epoca bronzului şi mai intensăîn epoca fierului când s-au făcut amenajări specificeperioadei. Cetatea – cel mai mare for dacic din zonaCarpaţilor de curbură – a avut o intensă viaţă econo -mică şi schimburi comerciale cu cetăţile greceşti si -tuate la mare distanţă, dar şi cu lumea romană. Cu olungime totală a zidurilor de 800 m şi o suprafaţă con-struită de 20.000 m.p. este una dintre cele mai impor-tante monumente geto-dacice de pe teritoriulRo mâniei şi unul dintre centrele politice, economiceşi militare ale statului dac. După cum arată artefacteledescoperite, Cetatea Zânelor Dacice, de lângă locali-tatea Covasna, a cunoscut o perioadă de apogeu lamij locul sec.I î.H. în timpul domniei lui Burebista.

În perioada de maximă înflorire a civilizaţieidacice, adică secolele II î.H. şi sec.I d.H., în teritoriulde la curbura interioară a Carpaţilor, a existat un sis-tem de cetăţi geto-dacice, care controlau punctelestrategice, una dintre regulile urmate pentru am-plasarea lor fiind legătura vizuală. Spre exemplu,cetatea de la Păuleni se putea observa foarte bine depe vârful montan Şumuleu, de unde, mai departe sevede cetatea de la Jigodin şi aşa mai departe, făcândposibilă o comunicare prin semnale la mare distanţă.


magazin

13

Descoperit întâmplător în 1953, tezaurulgeto-dacic la Sâcrăieni, judeţul Harghita, conţine maimulte obiecte de argint, în greutate totală de 3,650 kg,din care 13 sunt cupe cu picior, care se diferenţiazăprin formă şi mai ales ornamentică de obiectele de artăantică ieşite din atelierele situate în mediul geograficşi etnic greco-roman, celtic sau sarmato-persan. Înschimb, se pot găsi similitudini cu motivele geome -trice sau vegetale din cadrul altor artefacte geto - da -cice, precum cuiele - discuri de la GrădişteaMun ce lului, pe unele fragmente de vase de lut, darceea ce este şi mai interesant, şirurile de frunzuliţe seîmbină asemănător modului de suprapunere a şindrileide pe casele ţărăneşti ale românilor, toate aceste detaliişi altele contribuind la datarea lui aproximativă, sec-olul I Î.H. şi cu certitudine ca aparţinând unui regelocal ori unui templu religios zalmoxian.

Ca peste tot în Dacia, şi în teritoriulCarpaţilor de curbură, stăpânirea romană nu a putut şinici nu şi-a dorit, pentru că nu era în interesul său, oîncetare a vieţii economice şi spirituale dacice. Urmecerte de locuire dacică, post-romană s-au descopeit laOlteni – judeţul Covasna în punctul „Cariera denisip”; tot din epoca post-romană (sec. III-IV) dateazădescoperirile din satul Dejunţiu, com. Mugeni, judeţulHarghita. Mai multe aşezări, aparţinând culturii Sân-tana de Mureş-Cerneahov (sec. 4 d.H), care arată con-tinuitatea de locuire a populaţiei dacice, s-audescoperit în bazinul Ciucului dintre care amintim: onecropolă în satul Rugăşeşti, com. Şimoneşti, şi oaşezare în comuna Mugeni, ambele în judeţulHarghita, precum şi aşezarea descoperită în munici -piul Sf.Gheorghe, judeţul Covasna.

Atunci când se discută de continuitatea dacicăşi de supravieţuirea elementului autohton dacic înjudeţele Harghita şi Covasna trebuie avut în vedere,în primul rând, cadrul natural mult mai favorabil,comparativ cu alte zone ale ţării, populaţiei care seconfrunta cu diverse valuri de migratori. Masivelemuntoase au oferit populaţiei locale posibilitatea derefugiu în caz de primejdie şi unde putea practica păs-toritul, exploatarea lemnului, vânătoarea şi chiar, peanumite platouri montane, o agricultură de subzis-tenţă. Pe această bază, se poate afirma că, după re-tragerea romană, dacii din Ardeal au rezistat valurilorde popoare migratoare precum hunii, avarii, vizigoţii,ostrogoţii, gepizii, slavii, pecenegii, cumanii, tătarii,ungurii şi altele.

Toponimia, hidronimia şi antroponimia dinjudeţele Harghita şi Covasna au fost şi rămân şi astăzi

dacice, după cum vom arăta în cele ce urmează. Masivul muntos Harghita, de la care judeţul

îşi împrumută numele, nu are o explicaţie etimologicăcertă, ci doar una probabilă şi, după părerea noastră,neverosimilă: de la „har”, care înseamnă „munte” înlimbile semitice şi turcice. Greutatea rezolvării acesteienigme etimologice constă în ignorarea unei realităţi:avem de-a face cu un toponim dacic – Archita, căruiai s-a adăugat în faţă vocala „h”, rezultată din pronunţiamaghiară specifică. Savantul în lingvistică comparată,care a fost I.I.Russu, a arătat că forma popularăromânească localnică şi deci cea autentică este nuHarghita, ci Arghita sau Archita, la care vrem săaducem unele completări (1). Rădăcina lingvistică„arka”, folosită pentru a forma toponime, este dacicăantică şi o putem vedea în mai multe zone ale ţării:Archita – s.c. Vânători, j. Mureş; Arcuş – s.c. ValeaCrişului, j. Covasna; Archia – s.m. Deva, j. Hune-doara; Archid – s.c. Coşeiu, j. Sălaj; Archiş – c., j.Arad; Archiud – s.c. Teaca, j. Bistriţa-Năsăud; Arcalia– s.c. Şieu – Măgheruş, j. Bistriţa-Năsud; Arcani – c.j. Gorj; Arcanu – s.c. Scutelnici, j. Buzău; Arceşti –s.c. Pleşoiu, j. Olt.

Arcanu este şi numele unui vârf (1760m) dinmasivul Vulcan. Toate aceste ,,arke” derivă dinaceeaşi manta lingvistică din care au ieşit numelecetăţilor dacice Arcudava şi Arkobadava (2). Ele au caexplicaţie substantivul sanskrit ,,Arka” – un alt numeal Soarelui ( 3).

Râul Negru, care se varsă în Olt pe teritoriulj.Covasna, izvorăşte din muntele Şandru Mare. Şan-dru este nume de familie românesc şi se considerăgreşit că provine din maghiarul Sandor (unei astfel decapcane i-a căzut victimă şi lingvistul Iorgu Iordan).Şandru este un toponim şi antroponim dacic impor-tant, întrucât rezultă din pronunţia în grai moldove-nesc a teonimului Chandra – zeul şi stăpânul vedic alLunii. Deosebit de răspândit în restul ţării: Şendreni– s.c. Frumuşica, j. Botoşani ; c.j. Galaţi; s.c. Victoria,j. Iaşi; Şendreşti – s.c. Matoşeni, j. Bacău; Şendriceni– c. j. Botoşani; Şendroaia – s.c. Târlişua, j. Bistriţa-Năsăud; Şendruleşti – s.c. Cepari, j. Argeş. Şandru,Şendroiu sunt antroponime româneşti. Şandru este şiun un erou din cântecele bătrâneşti ale românilor.

Zeul Chandra apare mai aproape de forma savedică în numele muntelui Cindrel din CarpaţiiMeridionali.

Nordul judeţului Harghita este străjuit de ma-sivul muntos Călimani, denumire formată din teo -nimul Kali – zeiţa neagră teribilă, care distruge răul


magazin

14

şi consoarta lui Shiva, sub aspectul distrugător. Mi-larepa – un mistic tibetan a cărui viaţă a fost studiatăde Constantin Brâncuşi, o adora şi o numea ,,MamaKali”. Căliman este un nume de familie românesc şitoponim extrem de răspândit sub diferite forme, îndiferite zone ale ţării: Căleşti, Călieni, Călimăneasa,Călimănel, Călimăneşti, Călineşti, Călini.

Ineu, sat al comunei Cârţa, j.Harghita, este untoponim ce are ca rădăcină sanskritul „ina” – capabil,puternic, voinic, brav, energic, domn, rege ( 4). În ţarămai avem o comună Ineu în j. Bihor, un oraş Ineu în j.Arad, un Inău – sat al oraşului Târgul Lăpuş, j. Mara-mureş şi un alt Inău – s.c. Someş-Odorhei în j. Sălaj.

Cârţa, care este centrul de comună al Ineuluidin j. Harghita, se poate explica la rândul său prinsaskritul ,,kîrtti”, adică ,,glorie”, ceea ce ne arată ozonă care cândva trebuie să fi fost reşedinţă fie ad-ministrativă-domnească, fie un centru religios ( 5). To-ponime cu aceeaşi rădăcină în ţară: Cârţa – c.j. Sibiu;Cârţibaşi – s. c. Bogdăniţa, j. Vaslui; Cârţişoara – s.c.Avram Iancu, j. Alba.

Alte toponime dacice explicabile prin limbasanskrită, din cele două judeţe, de la curbura interioarăa Carpaţilor:

-Pava – „Loc al aerului pur” (scrt „pava” =briză, vânt, aer pur, cântec de laudă)

- Goagiu – „Muntele vacilor” (scrt. go = vacă;aga = munte)

- Zabala – Câinele lui Yama (Zabala / Sabalaeste unul dintre cei doi câini ai lui Yama)

- Adorjana – „Cei buni” (scr. durjana = rău,răutăcios; aici avem un aoristic)

- Comalău – „Satul dulce” (scrt. komala =dulce, agreabil, plăcut)

- Saciova – „Satul consilierului regal” (scrt.saciva = consilierul regelui, ministru)

- Turia – „Al patrulea” (scrt. turiya =înseamnă literalmente ,,al patrulea” şi desemneazăSinele transcedental, Realitatea supremă). Este cea dea patra stare, dincolo de stările de veghe, de vis şi desomn. ( 6).

- Moacşa – ,,Eliberatul” (scrt. moksha - eli -berare, libertate spirituală, descătuşare, ţelul final alvieţii omeneşti prin ieşirea din ciclul karmic al reîn-trupărilor repetate (7). Din aceleaşi considerente arătămcă este foarte posibil ca numele de familie secuiescMaksai să fie la origine dacică.)

- Niraj – ,,Cel imaculat” (scrt.niranjana =,,Imaculatul”, un epitet al zeului Shiva)

- Nemira – conform cu scrt. ,,nemi” – obadă

şi ,,namra”- curburăUn toponim dacic extrem de interesant este

cel de Bodogaia, localitate în judeţul Harghita, undefenomenul de maghiarizare forţată a populaţieiromâneşti a fost atât de amplă şi brutală încât a dus laformarea unui atributiv pentru a-l defini –,,bodogăire”.

Arătăm aici că Bodogaia, mai précis Bodh–Gaya, are o semnificaţie religioasă mistică, desem-nând locul unde se produce revelaţia unui mare sfânt.Bodogaia din Harghita are ca echivalent celebrul locde pelerinaj Bodhi-Gaya din India, unde se considerăcă Buddha a atins iluminarea sau cu alte cuvinte a de-venit un Trezit. Nu este singurul element comun întreBuddhism şi civilizaţia dacică, mai sunt destule pentrua forma noi ipoteze de lucru cu privire la interfe -

renţele spirituale între moşismul getic, reprezentat

prin Zalmoxis, şi buddhismul Indian, reprezentat

pri Buddha.

- Daia – ,,Satul Moştenitorilor””(scrt.dăya =moştenire, parte). Probabil că există o legătură cu pro-prietăţile celor care au înfiinţat satul şi ideea demoştenire.

- Zălan – ,,Străpungerea” sau ,,Lăncierii”(scrt.zal/sal = străpungere, lance. Conform şi cu nu-mele propriu Zalya / Salya, adică cel cu lancea dinMahabharata (8). În 1900, în gazeta maghiară ,,Szi-lagysag”, nr. 15, dr.Petho S., cercetând originea nu-melui Zalău ajunge la concluzia că este dacic, dar pealtă cale (zilaj-brâu, prin analogie cu Zilaj – un munteîn Muntenegro), care rămâne ca o variantă de lucru.Întrucât Zalăul constituie spaţiul de trecere dinspreEuropa de vest către inima Transilvaniei, ideea de,,străpungere” ni se pare mai adecvată. Sanskritul,,zal” mai înseamnă şi vârf ascuţit, vărf de săgeată saulance, ceea ce străpunge. Valea Zălanului poate că estechiar o ,,străpungere” în geografia locală. În ValeaZălanului, cândva cu populaţie majoritar românească,prinţul Charls al M.Britanii a renovat o autenticăgospodărie dacică, transformând-o în reşedinţăregească de vacanţă.

- Aita – ,,Cei liberi” (scrt. ,,ayata” = de necon-trolat, fără constrângere )

- Jigodin – ,,Cei păcătoşi” (scrt. ,,jaghanya”=om al clasei de jos; de la această formă s-a ajuns laatributivul de azi, ,,jigodie” – om fără valoare)

Dintre hidronime, râul Olt, care brăzdeazăjudeţele Harghita şi Covasna, este râul sacru aldacilor, având o amplă încărcătură religioasă. El seexplică prin latinul ,,alte” cu înţelesul de ,,sus” (9), în-


magazin

15

trucât, precum în mitologia hindusă Gangele curge dincer, tot astfel în mitologia traco-geto-dacică Oltul esteun râu ceresc, prin urmare vine de ,,Sus” şi prin ur-mare primeşte atributivul de ,,Alt”. Altiţa – ornamen-tul din ,,partea de sus” a mânecilor unei ii,demonstrează acelaşi mod de formare a hidronimuluidacic sacru Olt.

Nu am enumerat toponimele cert româneşti,precum Vlahiţa, Căpâlniţa, Racu, Plăieşii, Corbu,Crişeni, Călugăreni, Porumbeni, care sunt cu sutele şicare nu mai necesită nici o explicaţie în plus. Maimult, în privinţa toponimelor minore, desemnând văi,mici pâraie, dealuri, costişe, păduri, ele sunt într-omare proporţie româneşti. Este un adevăr ştiinţificdemonstrat că dacii au rămas în Transilvania şi dupăretragerea romană şi au supravieţuit în ciuda atâtorvaluri de migratori care au trecut pe aici – vizigoţii,gepizii, slavii, maghiarii, cumanii, pecenegii, tătarii şimulţi alţii.

În sec. XII – XIII zona interioară a Carpaţilorde curbură a fost colonizată cu secui, o populaţie de-spre a cărei origine au existat mai multe dispute. Îndecursul timpului, secuii au fost consideraţi pe rând:maghiari, sciţi, huni, avari, bulgari de pe Volga,onoguri, kavari sau din kabardino-balkari din Caucaz.Ceea ce ne interesează pe noi este faptul că la sosirealor în curbura interioară a Carpaţilor au găsit aici opopulaţie românească sedentară, urmaşii dacilor, nu-miţi de cronicarii maghiari vlahi. Nu o spunem noi, ciSimon Kezai, autorul unei cronici maghiare dedicateregelui Ladislav al III-lea (1272-1290): ,,Sacuii suntresturile hunilor. Aflând despre reîntoarcerea un-gurilor în Panonia, ei le-au ieşit înainte la hotareleGaliţiei şi dimpreună cu dânşii au cucerit Panonia, dincare au şi căpătat o parte, nu însă pe şes, ci la munteînvecinaţi şi amestecaţi cu vlahii, de unde se vede căau şi adoptat literele vlahice” (10).

Din cronica lui Kezai rezultă cel puţin douălucruri: în primul rând că de la începutul venirii lor înCarpaţii de curbură, în urmă cu 800 de ani, secuii aufost nevoiţi să se amestece cu populaţia locală,românii, singurii care stăpâneau aceste ţinuturi; în aldoilea rând, vlahii aveau o civilizaţie superioară celorveniţi, întrucât stăpâneau scrisul.

B.Hasdeu, care a scris pe această temă studiulintitulat „Alfabetul dacic al lui Dekeneu”, arată căacesta a fost o scriere runică şi că literele dacice auputut să supravieţuiască cu atâta puritate la români şiapoi la secui, întrucât se scria foarte puţin iar carac-terele trebuiau încrestate. Astăzi, secuii se mândresc

cu scrierea runică secuiască, dar uită să menţionezecă le-au luat de la vlahi, adică de la daci. Ne-ar luaprea mult, aici, să dezvoltăm subiectul runelor dacicetransmise secuilor, de aceea facem trimitere la scrie -rile lui B.P. Hasdeu, V. Pârvan şi altor istorici, precumîn zilele noastre dr. Ioan Lăcătuşu, care vede aici ocontinuare, peste milenii, a scrisului de la Tărtăria.

Dar oare numai scrisul l-au împrumutat secuiide la daci ? Un studiu de Ioana Cristache-Panait, inti-tulat „Alte mărturii ale originii entice româneşti aaşezărilor din Sud-Estul Transilvaniei”(11), subliniazănenumărate elemente etnografice româneşti în unelesate secuieşti: casele cu târnaţ şi stâlpi sculptaţi,porţile mari din lemn cu decoraţiuni florale şi geome -trice, morile, obiectele de uz casnic şi de mobilier. Înspatele acestei realităţi se află fenomenul demaghiarizare care durează de 800 de ani şi care şi-apus amprenta asupra configuraţiei etnice a populaţieiîn defavoarea românilor. Hunfavy Pal (1810-1891),un istoriograf maghiar, recunoaşte acest adevăr: ,,Îngeneral considerăm neîndoielnic faptul că între secuiide astăzi o parte este de obârşie românească” (12).Maghiarizaţi, românii din judeţele Harghita şi Co -vasna şi-au pierdut credinţa, portul obiceiurile şi, ceeace este mai grav, limba strămoşească şi conştiinţa et-nică. În studiul intitulat ,,Antroponime româneşti înlimba secuilor şi maghiarilor”, savantul românI.I.Russu arată că sunt extrem de multe exemple deantroponime aşa-zis secuieşti, dar care, de fapt, suntromâneşti maghiarizate. Fenomenul înstrăinăriiromânilor de neamul lor s-a produs de-a lungul se -colelor de dominaţie maghiară fie prin acordarea detitluri nobiliare, fie prin privilegii ori posturi în ad-ministraţie dar, mai ales, prin discriminare, care obligapopulaţia autohtonă să accepte maghiarizarea prinmodificarea numelui şi schimbarea confesiunii reli-gioase:

Raduly – Radu, Ficsor – Fecior, Boyer –Boier, Borbat – Bărbat, Draculja – Drăculea, Bottyan– Botian, Opra – Oprea, Bogacs – Bogaciu, Bokor –Bucur, Petrasko – Petraşcu, Falka –Falcă, Muzka –Muscă, Chortan –Ciortan, Dragiczy – Drăghci, Myr-cze – Mircea, Kolczar – Colcer, Bosarad – Basarab,Korbuly – Corbul, Sorbany – Şerban, Nyaguly –Neagul, Maga – Moga, Plotzkar – Ploscarul, Szelec-sanu – Sălăjanu, Barna – Bârnă, Tsokan – Ciocan,Cretzuli – Creţu, Kapata – Capotă, Kiritza – Chiriţă,Oltyan – Oltean, Boile – Boilă, Sztankuj – Stăncui,Vojkully –Voicilă, Muntyan – Muntean, Manya –Manea, Albo – Albu, Algya – Aldea, Vajna – Voinea,


magazin

16

Csabany – Ciobanu, Endre – Indrea, Frenco – Frâncu,Ganya – Ganea, Grancsa – Grancea, Kalborân – Cal-boreanu, Kelemen – Căliman, Kornya – Cornea, Ko-zocsa – Cojocea, Kurka – Curcă, Krizsan – Crişan,Kozan – Cazan, Mocok – Moţoc, Kurtyan – Curtean,Matya – Matei, Mokany – Mocanu, Nyika – Noica,Nyagrus – Negruş, Parkalab – Pârcălabu, Pasko –Pascu, Tomucza – Tomuţă, Sztupar – Stuparu, Szarak– Săracu, Olah – Valah, Vakar – Văcaru ( 13).

Cităm din comentariul făcut de I.I. Russu:„Atare „mutaţie antroponimică” este alt factor impor-tant care a făcut ca în ansamblu să apară între secuiatât de ,,puţini”românii, care dispăreau aproape totaldupă ce nu se mai declarau români şi nu mai purtauantroponime de acest tip, nici confesiunea româneascănu o mai cunoşteau – acoperiţi de trei „etichete”:limba maghiară, numele personale ungureşti şi religia(romano- catolică, calvină-reformată, unitariană). Cuatare stigmate profunde, mai greu ar fi putut (după 2-3 generaţii sau veacuri) foştii români să-şi cunoascăşi recunoască adevărata lor obârşie” (14). Începând cusec. XIX-lea, acţiunea de înlocuire a numelor gentilices-a făcut sistematic, operându-se în registrele reli-gioase ori civile, în cancelarii, unde operau funcţionarilipsiţi de scrupule şi care prin ajustări ori falsuri slu-jeau pe o scară largă ideii politice de ,,naţiune unitară”în cadrul monarhiei austro-ungare.

Cercetările istorice şi filologice demonstreazăo deznaţionalizare masivă a românilor în secuime iaracest aspect este confirmat şi de cercetările făcute dedr. P.Râmneţeanu asupra originii etnice a populaţieidin sud-estul Transilvaniei pe baza compoziţieiserologie a sângelui. Dr. P. Râmneţeanu, în baza a miide analize de sânge, a stabilit că media indicelui bi-

ologic al secuilor este mai apropiat de indicele

românsc decât de cel unguresc(15). În baza acestordate furnizate de ştiinţă, specialiştii din perioada in-terbelică au ajuns la concluzia că „majoritatea popu-laţiei din Secuime este de origine etnică românească(adică dacică –n.n.), indiferent dacă mai vorbeşte saunu limba română, dacă mai aparţine sau nu credinţeinoastre, dacă a mai păstrat sau nu amintirea legăturiifireşti cu neamul românesc”.

Nu doar românii, ci şi secuii au suferit proce-sul de deznaţionalizare prin maghiarizare. La ultimulrecensământ, cel din 2002 s-au declarat secui doar 476persoane. De la începuturile lor, secuii, aşa cum scriecronica lui S.Kezai, au fost în Panonia, dintr-un altaluat decât cel al ungurilor. Apoi prin aşezarea lor înpartea interioară a curburii Carpaţilor, din sec. XIII şi

până astăzi, în neamul lor s-au topit trei sferturi dinpopulaţia dacică din zonă. Aşa se explică loialitateasecuilor faţă de Mihai Viteazul şi Ştefan Cel Mare.Secuii nu sunt maghiari, dar ei şi-au pierdut conştiinţaetnică, declarându-se maghiari, pentru că li s-a ino -culat această idee falsă timp de secole. Aceleaşimetode care s-au aplicat în cazul maghiarizăriiromânilor au funcţionat şi în ceea ce priveştemaghiarizarea secuilor: acordarea de privilegii, funcţiiîn administraţie, titluri nobiliare, apartanenţa la onaţionalitate decidentă în imperiul austro-ungar.

Scriem aceste rânduri pentru a înţelegefaptele trecutului, fără părtinire, ci doar de pe poziţiistrict ştiinţifice cu scopul că, înţelegând istoria ţinu-tului de la curbura interioară a Carpaţilor, putemînţelege mai bine ceea ce se întâmplă în prezent. Dupăcum arăta Nicolae Iorga, cu maghiarii am avut şi

avem o vecinătate, cu secuii o convieţuire. Într-o vi-itoare Dacie renăscută, secuii pot şi trebuie să con-vieţuiască în bună pace şi armonie cu populaţiaautohtonă.

Note1. Ion.I.Russu, Românii şi secuii, Ed. Ştiinţifică, 1990,pg.392. Ariton Vraciu, Limba geţilor, Ed. Facla, 1980, pg. 1743. Monier-Williams, Sanskrit English Dictionary, NewDelhi, 2008, pg. 894. La Vocativ şi Acuzativ, forma duală devine prin declinare,,inau”.5. Heinrich Zimmer, Mituri şi simboluri în civilizaţia indi173, apelativul ,,kirtti-mukha”- Faţa Gloriei6. Paul Deussen, Filozofia upanishadelor, Ed.Tehnică,1994, pg.2227. John Grimes, Dicţionar de filozofie indiană, Ed. Huma -nitas, 1999, pg.1608. Prin declinare ,,zal” devine la N., V., A., dual – ,,Zalau”.9. Gh. Guţu, Dicţionar latin - român, Ed. Ştiinţifică, 1966,pg. 19, conform Dicţionarului etimologic al limbii române,de dr. Mihai Vinereanu, ed. Alcor, 2008, pg. 594, Olt arproveni dintr-o proto-traco-dacică. 10. B.P.Hasdeu, Istoria critică a românilor, Ed. Minerva,Bucureşti, 1984, pg. 545-563).11. Ion I. Russu, Românii şi secuii, Ed. Ştiinţifică, 1990,pg.145-20612. I.I.Russu, op.cit., pg. 8513. I.I.Russu, op.cit., pg.206- 246.).14. I.I.Russu, op.cit., pg. 24115.I.I.Russu, op.cit., pg. 114


magazin

17

INSULA ŞERPILOR –

un ostrov românesc furat

- din vol. Istorii neelucidate* -

Silviu N. Dragomir

Departe de gurile Dunării, la peste 20 de milemarine de Sulina, se află în larg singura insulă im-portantă din Marea Neagră: Insula Şerpilor. Un pla-tou stâncos, pleşuv, ros veşnic de vânturi şi valuri,deseori zguduit de furtuni. Natura lui calcaroasă dăca fiind certă legătura geologică cu munţii Beştepedin nordul Dobrogei, ceea ce i-a făcut pe antici s-onumească Leuké, Leuce, Peuce, Strălucitoarea, Alba,adică Lăuta, deci Spălata… Achile (Achi-le), în poporzis Apilă, cel cu apele, zeul apelor curgătoare, sespune că şi-ar avea aici sălaşul de veci; ceea ce afăcut ca Insula Leuce să fie cunoscută în întreaga An-tichitate. Acel Achile, veşnic neastâmpărat, mereu cupasul avântat, aflat permanent în mijlocul luptelor casă-şi asigure victoria, s-a potolit pentru totdeaunaatunci când a fost săgetat în călcâiul ce-i era vulne -rabil. Căzut în luptele de la Troia, el este luat apoi demama sa, Thetis – ceaţa –, şi readus pe meleagurilecopilăriei, unde a fost plâns şi de tatăl său, Peleu –ploaia –, şi îngropat în fericitul loc din preajmavărsării lui Dun-are (adică: sacrul fluviu, de la dunsau den=sacru, sfânt, iar eri=râu, fluviu) în PontulEuxin (Marea Ospitalieră).

Insula Şerpilor are astăzi o suprafaţă de 17hectare şi dimensiunile de 440 metri pe direcţia nord-sud şi 414 metri est-vest. Perimetrul ei, destul deneregulat, măsoară în total 1973 de metri ce pot fi par-curşi în circa 40 de minute. Înălţimea maximă atinge49 de metri faţă de nivelul mării. Legată nu doar ge-ologic, ci cu totul organic de Dobrogea şi DeltaDunării, Insula Şerpilor a aparţinut din totdeaunaRomâniei. Toate bune şi frumoase, doar că, la 28 mai1948, Rusia – imperiu hrăpăreţ şi apucător, veşnictrădător – în momentul când ţara noastră era prăbuşităla pământ, a profitat de situaţia critică în care ne aflamşi respectiva insulă moştenită din străbuni ne-a fostrăpită pe baza unui oarece… Proces-Verbal! Nicioînţelegere, protocol ori tratat nu a consfinţit de jureacel furt, acel rapt. Cât priveşte Ucraina, care amoştenit zona asta de la defuncta URSS, trezindu-secu procopseala-i în ogradă, ca orice ţăran hapsân şihrăpăreţ nici nu s-a gândit cumva că ar trebui s-o resti-

tuie celor aflaţi în drept…Despre solitara insulă aflatăla vărsarea Dunării, deci a Istrului (v. Istros=suntcărăuş, sunt cel ce transportă), ştirile care transpar dinvechime rămân cu toatele destul de neclare, ba, uneoricontradictorii atât asupra denumirii, cât şi a amplasăriisale.

Să încercăm deci, un excurs privind contro-versata insulă începând din Antichitate.1. Ce ştim din vechime despre insula numită:

Leuké, Leuce, Peuce sau Albă

Ştirile din protoistorie nu abundă în mărturiimult prea lămuritoare.

-Miturile apollinice, conservate doar frag-mentar, amintesc anterior episoadelor homerice de-spre o insulă singuratică în care se afla un templumagic – îngrijit de păsări –, dedicat zeului Apollon,unde oamenii mării obişnuiau să-i aducă acestuiaofrande. Multă vreme după ivirea zorilor istoriei,grecii de prin coloniile pontice au păstrat credinţa căacei corăbieri care navigau pe lângă misterioasa insulăauzeau dinspre ea, ziua, zăngănit de arme, iar noaptea,cântece de ospăţ, precum şi clinchet de pahare.

Prima reprezentare a Insulei Leuce (Insulalui Achile) este în Tabela Peutingeriană, lucrare ac-tualizată în secolul al IV-lea după „Harta lui Agrippa”,unde apare templul.___________* Editura Lucman, Bucureşti, 2007, p. 89-90


magazin

18

Amazoanele- din vol. Titanii şi urmaşii lor geto-dacii * –

Eugen Costel Popescu

Multă lume a crezut şipoate mai crede şi astăzi că Ama-zoanele erau femei care s-au crezut„bărbate” şi au pus mâna pe arme,lucru total greşit.

În vremurile acelea, înurmă cu 10 – 15.000 de ani şi pânăaproape de zilele noastre, în uneleţări (Albania), s-a păstrat o legecare spunea că dreptul de propri-etate îl au numai bărbaţii. Să luămun exemplu. O familie care aveanumai fete şi soţul murea în luptăsau de o boală, atunci toate bunuriletreceau la unul din fraţii tatălui, iar membrii familiei re-spective erau lipsiţi de posibilităţi materiale (de hrană),devenind sclavi sau, în cel mai fericit caz, servitori.

Se pare că această lege se găsea pe tot globulpământesc încă din vremurile de demult, iar, cadovadă, se găseşte (în bib. 36, pag. 100) ca existentăşi în Ame rica precolumbiană; citez: „La moartea soţu-lui, i se luau până şi copiii, totul trecând în moştenireafraţilor celui defunct”.

Ca să-şi păstreze proprietăţile, trebuia ca unadin persoanele de sex feminin să treacă în rândul băr-baţilor, având aceleaşi drepturi şi obligaţii ca toţi băr-baţii, inclusiv obligaţia de a participa la războaie. Cucât războaiele erau mai multe şi mulţi bărbaţi mureauîn luptă, cu atât mai mult creştea numărul femeilor,numite atunci Amazoane. Mai târziu şi până în zilelenoastre, aceste Amazoane s-au numit „femeia-bărbat”.Singurele obligaţii pe care le aveau erau să nu se căsă-torească şi să nu aibă copii.

Dovada se găseşte în Albania, unde şi în zilelenoastre mai trăiesc două-trei femei, cap de familie,numite „femeia-bărbat”, care şed în societatea băr-baţilor, muncesc sau au muncit ca şi bărbaţii, făcândaceeaşi muncă, la câmp, în mine, pe şantiere, fumeazăşi merg la cârciumă, iar bărbaţii le acordă aceleaşidrepturi, le socotesc de-a lor, le socotesc bărbat. Dacănu se păstra această tradiţie în Albania, nici acum nu

cunoşteam adevărul despre Amazoane şi rămâneam lafalsa impresie că erau „nişte femei ce se socoteau grozaveşi puneau mâna pe arme” şi nu faptul că erau obligate delege să pună mâna pe arme şi să participe la luptă.

O altă dovadă se găseşte în descrierea vieţiilui Democrit (480 – 370 î.Hr.). „Există o lege, spuneAntisthenes, cum că acela care şi-a risipit avereapărintească să nu fie înmormântat în patrie”. Democritera din Abdera, localitate din Balcani şi unde cândvatrăiau amazoanele. Iată că după mult timp se mai păs-tra asemenea lege, conform căreia, dacă nu aveaibunuri materiale, nu puteai nici cel puţin să ai dreptulla înmormântare în propria patrie.

Diodor spune că Prometeu, respectiv Hercule,(nu Heracles, Hera – cloes = preoţii Herei), după vic-toria lui Troian (Atlas) asupra lui Zeus, în Libia, aomorât toate Amazoanele şi de atunci în Libia nu aumai fost Amazoane. În opinia mea, Hercule nu a făcutaltceva decât să anuleze această lege, lege care în altezone s-a păstrat, devenind tradiţie.

Legenda că Amazoanele îşi tăiau un sân ca săpoată trage cu arcul poate fi un adevăr sau nu, dar fap-tul că dorinţa lor era să omoare toţi bărbaţii suntpoveşti, deoarece nu puteau distruge societatea dincare făceau şi ele parte, mai ales că aveau aceleaşidrepturi şi obligaţii ca toţi bărbaţii.______________* Editura Dacoromână TDC, Bucureşti, 2012, p. 88-89


magazin

19

Un episcop din Galicia şi altul din Dacia:

Martin din Dumio şi Nicetas din Remesiana– din vol. Zamolxis * –

Alexandru Busuioceanu

Un singur ecou de pe malurile dacice aleDunării mai întâlnim în Spania anterioară Sfân-tului Isidor – în a doua jumătate a secolului al VI-lea – printre suevii din Galicia, în vremea regeluiTeodomir. De rândul acesta, ecoul e de ordinspiritual şi este adus din depărtări de un sfântom, care avea să fie apostolul suevilor: sfântulMartin din Dumio.

De origine pannonică – Pannoniis geni-tus, după propriul său epitaf1, Pannoniae ortus,după Gregorius Turonensis2, Pannoniae ut per-hibent, veniens e parte, după prietenul săuVenantius Fortunatus3 – Martin pornise din patriasa împins de o voinţă divină – divinis nutibusactus – şi, după un larg ocol prin Orient, undevizitase locurile sfinte, apoi prin Roma, ajungeape la anul 550 în Spania, la Dumio – Galliciae ingremium4.

Făcuse drumul prin Franţa, unde vizitasemormântul altui Martin, cel din Tours, originar totdin Pannonia, căruia compatriotul său îi dedicaversuri săpate pe poarta mânăstirii întemeiate deel în Galicia. Tot acolo, cunoscuse şi îşi făcuseprieteni pe Venantius Fortunatus şi pe Gregoriusdin Tours, care vor fi panegiriştii săi. Lăsase oadâncă impresie în acel mediu galic stăpânit degoţi şi împestriţat cu lume orientală. ReginaRadegunda şi stareţa Ines a mânăstirii sfântuluiCaesarius din Arles se recomandau cu umilinţărugăciunilor lui la Dumio5. Fortunatus îi scriaepistole împodobite cu lirice imagini pentru a-ilăuda înţelepciunea6; iar Gregorius din Tours, ex-plicând pioasele fapte ale apostolului, se declaraneputincios să-i arate toate virtuţile: Deficit linguasterilis tantas cupiens enarrare virtutes7.

La Dumio, Martin completa minunile luiMartin din Tours. Moştele acestuia, aduse atuncidin Galia, întorseseră de la arianism pe regeleCarriaric şi familia sa. Episcopul din Dumio vapropăvădui dreapta credinţă poporului suevilor,scoţându-l din eroarea în care îl târâseră ereziilepreotului Ayax, got de origine orientală8. Mânăs -

tirea din Dumio ajunge un centru spiritual demare influenţă, unde, în legătură cu mediul galicataşat lui Martin din Tours şi cu centrul constituitde mânăstirea sfântului Caesarius din Arles,episcopul Martin din Dumio desfăşoară o activi-tate care se extinde deopotrivă pe plan misionarşi intelectual.

Ca scriitor, Martin din Dumio e, cum s-aarătat9, un moralist în stilul lui Seneca, nu străinde influenţa lui Cicero şi Vergilius, inspirat uneorişi de contemporani ca Sidonius Apollinaris. Dargândirea lui teologică, formată după cât se pareîncă din patria sa dunăreană, îşi are un maestrumai îndepărtat, care îl leagă deopotrivă de cer-curile galice prietene şi de lumea lui orientală:


magazin

20

Nicetas din Remesiana, apostol al dacilor lasfârşitul sec. al IV-lea, prieten cu episcopul Pauli-nus din Nola şi, prin acesta, în legătură cumediul galic din jurul lui Sulpicius Severus şi alsfântului Martin din Tours10.

Nicetas este de origine din Dacia Medi -teranea, una din cele două provincii înfiinţate înMoesia Superioară după retragerea lui Aureliandin Dacia Traiană (Dacia Mediterranea şi Ripen-sis). În privinţa aceasta nu e nicio îndoială, căciepiscopul Paulinus din Nola, care l-a cunoscutbine, spune despre Nicetas, când acesta se în-torcea din Italia în Dacia, că se întorcea în patriasa: donec optato patriam vehatur / laetus adurbem şi apoi patrioque reddat / limine tutum...11.E un om de cultură latină. Vorbeşte şi scrielatineşte şi profesează – cum arată Zeiller – „oteologie de structură occidentală, foarte apropi-ată de aceea care s-a închegat în formulele sin-odului lui Damasus din 380”12. Este prin naştereun dacoroman, explică unul din cei mai bunicercetători ai săi, arheologul şi istoricul VasilePârvan, care dovedeşte acest lucru prin mărturi-ile lui Paulinus, prin activitatea episcopului şi prinfrecvenţa numelui Nicetas în acea epocă printrebăştinaşii daco-romani, atât în Dacia Aureliană,cât şi la nordul Dunării, în cea Traiană13.

Nicetas evanghelizează în a doua jumă-tate a sec. IV şi la începutul secolului următor(era episcop în 366 şi continua să fie în 414) întoate ţinuturile de la sudul şi nordul Dunării,locuite pe atunci de felurite popoare: „Îţi vei purtapaşii – spune Paulinus – prin câmpiile de laPhilippi, ale macedonenilor, prin oraşul tomitanşi, ca oaspe dardan, pe la Scupi din vecinătateapatriei tale”14. E apostolul bessilor din Balcani,dar, în acelaşi timp, şi al dacilor, al „sciţilor” şi algoţilor de pe ambele maluri ale Dunării. „Pe tinete numeşte părinte întregul ţinut de la miază-noapte (plaga tota Borrae) – şi, învrăjbit cu ai săi,îşi lasă din piept sălbatica pornire, avându-te petine ca maestru. Aleargă la tine şi geţii şi dacii –de un fel şi de altul – şi cel care trăieşte înlăuntrulpământurilor15 şi cel încuşmat16, sălăşluitor pemalul cel bogat în multe vite17”. Pârvan a arătatcă, în vreme ce prin Getae trebuie înţeleşi goţiide pe ambele maluri ale Dunării, sciţii, „potrivituzului limbii literare a vremii”, nu sunt decât„locuitorii vechii Dacii dintre Tisa şi Nistru”, carepot fi goţi sau daci18.

Activitatea de evanghelizator a lui Ni -cetas se aseamănă mult cu aceea a sfântuluiMartin din Tours şi cu cea de mai târziu a lui Mar-tin din Dumio. El propovăduieşte credinţa maiales în mijlocul unei populaţii rurale de barbari

care, chiar dacă fusese atinsă de creştinism, în-târzia în superstiţii păgâne sau erori sectare.Pentru aceasta îl preţuia atât de mult episcopulPaulinus şi i-l semnala lui Sulpicius Severus cape un misionar vrednic de a fi admirat de romani:„În acelaşi fel – spune el, referindu-se la Viaţasfântului Martin scrisă de Sulpicius – te-amdezvăluit pe tine şi venerabilului şi preaînvăţatu-lui episcop Nicetas, care a venit din Dacia, pedrept cuvânt vrednic de admirat de romani...”19.Iar Sulpicius, referindu-se la episcopul Paulinusşi probabil şi la Nicetas, care răspândise în ţinu-turile dunărene scrierea lui despre viaţa sfântuluiMartin, spune: „...illum nostrum libellum non perItaliam tantum, sed per totum etiam diffudit Il-lyricum”20.

La Remesiana, Nicetas întemeiază unmare centru spiritual, legat nu de Orientul gre-cesc, ci de Occidentul latin. Mânăstiri şi bisericiiau fiinţă după catehizarea lui, iar episcopul seconsacră şi unei însemnate activităţi literare, cuscopul de a explica, într-o limbă simplă şi pe înţe-lesul tuturor, fundamentele curate ale dogmei:Nicetas Remesianae civitatis episcopus simpliciet nitido sermone competentibus ad baptismuminstructonis libellos sex21 spune, la sfârşitul se -colului al V-lea, Gennadius, alt scriitor din acelmediu galic, care formează o punte de legăturăîntre episcopii Nicetas şi Martin din Dumio. Pebaza indicaţiilor lui Gennadius, critica filologică aputut reconstitui, în parte, operele acestui scriitor,ascunse multă vreme sub numele sfinţilor Am-brosiu şi Ieronim sau chiar al lui Martin dinDumio22. Sunt tratate catehetice, ca Libelli in-structionis23 pentru candidaţii la botez, sau Libel-lus ad virginem lapsam24; tratate liturgice, ca Depsalmodiae bono şi De vigiliis25; un tratat De di-vinis appellationibus26; şi opera universalăcunoscută, atribuită lui Nicetas atât de vechilemanuscrise, cât şi de critica modernă, imnul TeDeum laudamus27.

Nu încape îndoială că Martin din Dumio,care îşi petrecuse tinereţea în ţinuturi învecinatecu Dacia, trebuie să fi cunoscut de aproape şi săfi admirat activitatea şi opera lui Nicetas. Trebuiesă fi cunoscut chiar Dacia. O dată măcar, în ver-surile închinate lui Martin din Tours, numeledacilor vine sub condeiul său. Lăudând activi-tatea de apostol a acestuia, el enumera nea-murile „felurite şi rele” – imannes variasquegentes – pe care sfântul le adusese la creşti -nism28:...Alamanus, Saxo, ToringusPannonius, Rugus, Sclavus, Nara, Sarmata,Datus,


magazin

21

Ostrogothus, Francus, Burgundio, DACUS,Alanus,Te duce nosse Deum gaudent. Tua signa SuevusAdmirans...

Era, într-un amestec fără rânduială, nouaconfiguraţie etnică a Europei, pe care o întâlnimşi la alţi autori ai timpului. O astfel de enumerare,mai completă şi mai ordonată, o găsim la Sido-nius Apollinaris, tot în versuri de panegiric, închi-nate lui Iulius Valerius Maiorianus, care purtaserăzboiul „pe malurile îngheţate ale Dunării cuşapte guri” – rigidum septemplicis Istri / agmen29:...Bastarna, Suevus,Pannonius, Neurus, Chunus, Geta, Dacus,Alanus,Bellonothus, Rugus, Burgundio, Vesus, Alites,Bisalta, Ostrogothus, Procustes, Sarmata, Moschus,Post aquilas venere tuas: tibi militat omnisCaucasus, et Scythicae potor Tanaiticus undae.

Fără vreo relaţie geografică reală, Martindin Dumio îi amintea pe daci între alanii Sciţiei şiburgunzii din Apus. Nu ne putem îndoi însă că eli-a cunoscut de aproape, dacă nu pe cei de lanordul Dunării, măcar pe cei din Dacia lui Ni -cetas. Remesiana30, situată la răsărit de Naissus(Niş în Serbia), se găsea pe drumul cel mare dela Sirmium (capitala Panoniei) la Byzantium,adică drumul pe care trebuie să-l fi străbătut Mar-tin din Pannonia în Orient. La acea epocă Reme-siana era distrusă de huni31, dar Martin puteaculege din acele regiuni tradiţii în legătură cu Nic-etas, care trebuie să fi fost cunoscut şi în Pan-nonia. Nu e desigur o întâmplare cultul lui pentrusf. Martin din Tours, omonimul său, ale căruifapte erau cunoscute, cum am văzut, în întregulIllyricum prin filiera episcopului Paulinus din Nolaşi a lui Nicetas. Cu asemenea amintiri avea săplece mai târziu Martin în Occident şi cu exem-plul viu al episcopului din Remesiana, ale căruiopere – cum presupune Dom Justo Perez deUrbei – se vor fi aflat în bagajele sale când a de-barcat pe ţărmurile gallege32.

Critica modernă a recunoscut în scrierilelui Martin din Dumio urmele acestei strânse relaţiia misionarului din Occident cu opera episcopuluidac. În tratatul său De correctione rusticorum33,atât de interesant pentru cunoaştereamoravurilor lumii barbare a timpului, s-au găsitformule, ca aceea a crezului şi a Renunţării, îm-prumutate de la Nicetas; iar opusculul DePascha e socotit de critici drept o reeditare acapitolului De ratione Pascae din tratatul lui Ni -cetas Libelli instructionis34. Cu drept cuvânt, is-toricii subliniază raporturile ce se constată în

această epocă între centre teologice atât de în-depărtate, cum e cel din Remesiana şi cel dinDumio. Sunt legături stabilite prin misionaridunăreni – Martin din Tours, Nicetas din Reme-siana, Martin din Dumio – şi ale căror fire se ţesprin intermediul scriitorilor galici, ca Paulinus dinNola (gal de origine) şi cercul scriitorilor teologicicare înfloresc în sec. IV-VI în sudul Franţei, peurmele lui Martin din Tours.

Uimitoare epocă, pe care o credem bar-bară, când oameni ca aceşti episcopi se puteauridica la o conştiinţă atât de înaltă, nu numai princredinţă, ci şi prin cultură. Tradiţia Imperiului,prezentă încă, şi comunitatea universală creatăde creştinism îngăduiau o circulaţie neîncetată şilegături spirituale puternice pe deasupragraniţelor şi a patriilor. Nicetas lua în două rân-duri toiagul de călătorie, în 398 şi în 404, pentrua-l vizita în Italia pe episcopul Paulinus, care îidedică două frumoase poeme, De adventu Ni -cetae episcopi de Dacia, qui ad Natalem DominiFelici occurrerat şi De reditu Nicetae episcopi inDaciam35, şi îi informează prin epistole pe pri-etenii din Gallia despre activitatea misionară şimarea învăţătură a episcopului dac. În mijloculsuevilor barbari, episcopul din Dumio scria cuaceeaşi libertate de conştiinţă cunoscutele cu-vinte care sunt ca o mărturie a acelui spirit uni-versal: Non es in patria tua? Patria tua estubicunque bene es: illud enim per quod bene esnon est in loco, sed in homine. Nihil magnum nisimagno animo despicias36. Cu un secol şi jumă-tate mai înainte, Orosius, fugit din Spania înAfrica de teama goţilor, exprimase un gândasemănător: Oriunde ajung, n-am a mă teme;„sunt roman printre romani, creştin prin creştini,om între oameni”. Egalitatea în privinţa legilor, acredinţelor şi a naşterii mă apără şi pretutindeniîmi găsesc patria37. Şi unul şi altul aveau poateîn minte cuvintele lui Seneca, care puteau fi şiale unui creştin: „Să străbatem orice ţinuturi: nuvom putea afla nici un loc de exil; căci nimic cese găseşte pe lume nu-i este străin omului. Deoriunde, privirea noastră se ridică deopotrivăcătre cer; aceeaşi depărtare desparte lucrurile di-vine şi cele omeneşti... Cât timp mă aflu laolaltăcu acestea şi pătrund, atât cât îi este îngăduitomului, printre cele cereşti, câtă vreme sunt cusufletul în contemplarea lucrurilor înrudite cu el,ce-mi pasă de ceea ce am sub tălpi?”38. Perso -nalitatea lui Nicetas îi este cunoscută şi sfântuluiIsidor, care în Etimologiile sale citează în douărânduri versuri din poemele lui Paulinus cătreNicetas, pentru a explica ce fel de popoare eraudacii şi bessii39. Prin Paulinus din Nola şi prin


magazin

22

Martin din Dumio, numele episcopului dacajunsese cunoscut, desigur, şi în alte cercuri dinaceastă epocă. Un ecou indirect al acestor relaţii,care din Dacia duc până în Spania prin Italia şisudul Franţei, îl întâlnim în sec. al VIII-lea la unmisionar spaniol emigrat în părţile Rinului, bene-dictinul Pirminio sau Pimenio, apostol al alanilorşi întemeietorul mânăstirilor faimoase de la Rei -chenau şi Murbach. Un tratat catehetic rămas dela el, De cunctis libris scripturarum scarapsus40,reproduce aproape literal scrierea lui Martin dinDumio De correctione rusticorum, care reflec-tase, pentru întâia oară în mediul hispanic, for-mule teologice ale episcopului de laRemesiana41.* Editura Dacia, Bucureşti, pg. 89-98______________________1. Florez, España sagrada, vol. XV, p. 449. În acelaşi volum se află şitextele lui Venantius Fortunatus şi ale lui Gregorius din Tours despre Sf.Martin din Dumio, precum şi operele literare ale acestuia.2. Ibid., p. 382, după Historia Francorum a lui Gregorius din Tours (V,37): Hoc tempore at beatus Martinus Galliciensis episcopus obiit, mag-num populo illi faciens planctum. Nam hic Pantoniae ortus fuit et exindead visitanda Loca Sancta in Orientem properans in tantum de litteris im-buit, ut nulli secundus suis temporibus haberetur [„În această vreme (580d. Hr.) s-a prăpădit şi fericitul Martin, episcopul de Gallicia, făcând marejale acelui norod. Căci el, născut în Pannonia şi grăbindu-se de acolo săviziteze Ţara Sfântă, în răsărit, într-atât a ajuns de cultivatm, încât nu erasocotit al doilea după nimeni în vremurile sale” (N.Ed.)].3. Ibid., p. 379, după Venantius Fortunatus, Carmina V, 8, 21-22 (Ad Mar-tinum Galliciensem carmen(: Pannoniae, ut perhibent, veniens e parteQuiritis / est magis effectus Galli-Sueva salus [„Venind, pe cât se spune,drept cetăţean din părţile Pannoniei, a ajuns să fie mai degrabă mân-tuirea Galliciei”; am adoptat lecţiunea lui Fr. Leo Quiritis (după manu-scrise), faţă de Quennis(?) de la Flórez (N.ed.).4. Ibid., p. 449 (în Epitaf) [„în sânul Galliciei” (N. ed)].5. Ibid., p. 377-378, după epistola lui Venantius Fortunatus din Carmina,V, 1, 10 (pietati vestrae ilias et famulas Agnem et Radegundem... com-mendo) şi V, 2, 63-64 (cum Radegunde humili supplex, pie, postulatAgnes/ut commendatae sint tibi, sancte pater).6. Ibid., p. 376 (passim în Epistola amintită la n. ant.). În manuscrisul in-iţial exista următorul exemplu: din epistolarul poetic: „Pe apele înspumateale Pontului a venit până la mine, desăvârşit părinte, ca un dar aducătorde adevărată dulceaţă; pe sărata mare răscolită de fiicele Oceanului amprimit potolirea setei... E cel dintâi fruct care mi-a venit pe valuri; corabiacare pe alţii poate îi scufundă în întuneric, mie, fără-ndoială, mi-a aduscu sfaturile tale lumină”.7. Ibid., p. 380, după De miraculis S. Martini, I, 11 [„Limba mea nerodnicănu este în stare să povestească atari virtuţi” (N. ed.)].8. Convertirea la arianism a suevilor de curând creştinaţi (în 448) s-a pe-trecut în anul 465, ca urmare a unei manevre politice a lui Teodoric, care-l trimisese anume în acest scop pe episcopul galat Ayax. Revenirea lacredinţa ortodoxă pe la 550 prin activitatea lui Martin din Dumio esteplasată de Gregorius din Tours sub domnia lui Carriaric sau Kharriaric,rege menţionat astfel doar de acest autor, şi asimilat de majoritatea is-toricilor cu Teodomir (N.ed.).9. Dom Justo Pérez De Urbel, Las letras en la época visigoda, în His-toria de España (ed. R. Menéndez Pidal), vol. III, Madrid, Espasa-Calpe,1940, p. 393 şi urm.; Los monjes españoles en la Edad Media, vol. I, p.188 şi urm.10. Despre Nicetas v. E.A. Burn, Nicetas of Remensiana, his Life andWorks (cu cea mai bună ediţie a textelor sale), Cambridge, 1905; W.A.Patin, Nicetas Bischof von Remesiana, als Schriftsteller und Theologe(Diss. Inaug.), München, 1909; V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoriacreştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, în special pp. 158-178; O.Bardenhewer, Geschichte der altkirchlichen Leteratur, vol. III, Freiburgim Breisgau, 1912, p. 598 şi urm.

11. Paulinus Nolanus, Carmina, XVII, 55-56 şi 187-188 [„...până când,după dorinţă, va fi purtat, vesel, către oraşul care îi e patrie... să te aşezeîn siguranţă înlăuntrul pragului patriei” (cu varianta de manuscrise limiti= „în hotarul” pentru limine) (N. ed.)].12. J. Zeiler, Les origines crétiennes dans les provinces danubiennesde l'Empire Romain, Paris, 1918, p. 555.13. V. Pârvan, op. ct., p. 171-172 şi n. 76914. Paulinus, Carm., XVII, 193-196: Tu Philipeos Macedum per agros /per Tomitanam gradieris urbem / Ibis et Scupos patriae propinquos / Dar-danus hospes. [Vom menţiona varianta Stobitanam... urbem „prin oraşulStobi”, mai coerentă geografic; cf. FHD, II, 1970, p. 176) (N. ed.)].15. În Dacia Mediterranea (n. ed.).16. În original pillaeatus, semn al nobleţei şi libertăţii (N. ed.).17. Paulinus, Carm., XVII, 245-252: Te patrem dicit plaga tota Borrae, /ad tuos Scytha mitigatur / et sui discors fera, te magistro, / pectora ponit. /Et Getae currunt et uterque Dacus, / I qui colit terrae medio, vel ille / divitismulto bove pilleatus / accola ripae. În Dacia Ripensis, ambele provincii fiindcele care au luat fiinţă după Aurelian, în sudul Dunării (N. ed.).18. V. Pârvan, op. cit.,p. 166 şi mai ales n. 754. 19. Paulinus, Epistulae, XXIX, 14 [Paulinus îi scrie lui Sulpicius Severuscă i-a citit lui Nicetas cărţile lui (N. ed.)]..20. Suplicius Severus, Dialogi, II (III), 17, 4, ap. V. Pârvan, op. cit., p. 159-160 şi n. 729 [„...acea carte a noastră el a împrăştiat-o nu numai prin Italia,ci şi prin tot Illiricum”; cf. Ed. C. Halm, Viena, 1966, p. 215 (n. ed.)].21. Patrologia Latina, vol. LVIII, p. 1073 şi urm.22. Capitolul De ratione Pascae din Libelli instructionis este atribuit un-eori lui Martin din Dumio, j. Zeiller, op. cit., p. 553, n. 2, socoteşteatribuirea cel puţin îndoielnică şi recunoaşte în text stilul lui Nicetas.23. „Cărţi de instruire” (N. ed.).24. „Către către fecioara căzută în greşeală” (N. ed.).25. „Despre folosul psalmodierii” şi „Despre vegheri” (N. ed.).26. „Despre denumirile divinităţii” (N.ed).27. V., pe lângă lucrarea citată a lui E.A. Burn (cf. N. 23) şi contribuţiamai recentă a aceluiaşi autor, The Hym Te Deum and his Author, Lon-dra, 1926 [Te Deum laudamus „Pre tine te lăudăm, Doamne” este un imncelebru, intrat în ritualul marilor festivităţi triumfale catolice (N. ed.)]..28. España sagrada, vol. XV, p. 448 [„Alamanul, saxonul, turingul, pan-nonianul, rugul, slavul, narul, sarmatul, datul, ostrogotul, francul, burgun-dul, d a c u l, alanul se bucură să-l cunoască pe Dumnezeu subîndrumarea ta. Semnele tale admirându-le, suevul...” Discuţia asupraidentificării unora dintre aceste populaţii nu este încă încheiată (N. ed.)].29. Sidonius Apollinaris, Carmina, V. (Panegyricus), 474-479 [„Bastarnul,suevul, pannonianul, neurul, hunul, g e t u l, d a c u l, alanul, bellonotul,rugul, burgundul, vesul, alitul, bisaltul, estrogotul, procustul (Willamowitz„pirustul”), sarmatul, moscul au venit după acvilele tale: pentru tine seaflă sub arme întregul Caucaz şi cel ce bea din Tanais (Don) unda ceascitică”. Şi aici unele lecţiuni şi identificări sunt problematice (N. ed.)].30. Astăzi Bela Palanka, în R. Serbis (N. ed.).31. Procopius, De aedificiis, IV, 1, 4; cf. Şi IV, 4. 1 şi IV, 5,6 [fără menţi-unea explicită a Remesianei (N. ed.)].32. J. Pérez De Urbel, Los monjes... (cit. N. 22), I, p. 189..33. „Despre îndreptarea ţăranilor” (N. ed.).34. J. Zeiller, op. cit., p. 553,. N. 2 şi p. 556 n. 1; J. Pérez De Urbel, loc. Cit. N. ant.În ordine, „Despre Paşte”, „Despre socoteala Paştilor”, „Cărţi de instruire” (N. ed.).35. „Despre sosirea episcopului Nicetas din Dacia, care îl întâlnise peFelix de Crăciun” şi „Despre întoarcerea episcopului Nicetas în Dacia”(Titlurile poemelor sunt apocrife) (N. ed.).36. España sagrada, vol. XV, p. 419, în De moribus („Despre moravuri”)[„Nu te afli în patria ta? Patria ta este oriunde ţi-e bine: căci ceea ce teface să-ţi fie bine nu ţine de loc, ci de om. Să nu priveşti de sus nimicmăreţ decât cu mare curaj.” Efortul de a se consola în exil străbate nunumai la autorul antic, ci şi la cel modern (N. ed.)].37. Orosius, Hist., V, 2 [text în majoritate parafrazat, cu excepţia unuifragment din V, 2, 6, (N. ed.)]38. Seneca, Consolatio ad Helviam, VIII, 5-6 [„înrudite cu sufletul” sunt,după filosoful antic, sferele eterice ale constelaţiilor (N. ed.)].39. Isidor, Etymologiae, IX, II, 90-91.40. „Extras cu privire la toate cărţile Scripturilor” o introducere în credinţacreştină scarapsus este un barbarism pentru excerptum, lucrarea luiPirmin fiind plină de bateri de limbă) (N. ed.).41. J. Pérez De Urbel, De Patrologia. Española: S. Pimenio, în „Boletinode la Academia de Historia”, LXXVII. 1920, p. 132-150 şi Los Monjes, I,p. 190-191 şi p. 526-527; II, p. 255-256.


magazin

23

Dacii şi văzduhul

Andrei Claudiu Roibu,elev, cl. a XI-a, Piatra Neamţ

II

Cunoştinţele de astronomie ale poporuluinostru sunt extraordinare. Omul simplu a făcut, de-alungul timpului, observaţii de mare profunzime asuprastelelor şi constelaţiilor, asupra mişcării lor (aparente)pe bolta cerească, vrând să le dea anumite semnifi-caţii. Spiritul de observaţie şi capacitatea de re-laţionare, concretizate deseori în legende şi formulărimoral-informative, sunt excepţionale.

În cele ce urmează, vom prelua informaţii as-trale din cartea Vânătorul şi Natura de Ionel Pop*,unde este înfăţişată, într-un mod plăcut, unic şi in-teresant, simplu şi clar, această cultură tradiţionalăromânească, care ne spune foarte mult despre trecutulnostru şi, în primul rând, despre viziunea noastrăprivind lumea şi universul.

„Cea mai de frunte stea dintre toate e Stâlpul.Se găseşte uşor dacă porneşti de-a lungul osiei dinapoia Carului Mare şi măsori cinci lungimi de osie.Această stea e „ţâţâna” cerului. Toate celelalte stele,se rotesc în jurul Stâlpului care stă fix în boltă, nemiş-cat. Stâlpul e Steaua Ciobanului şi nu Luceafărul deseară. După el se orientează ciobanii, fiindcă e pus săstea tocmai la miazănoapte (nord). Tot de la Stâlppornind, în funcţie de mişcarea stelelor pe cer,ciobanii pot să-şi dea seama şi de momentul sau cea-sul nopţii.

Toată lumea cunoaşte Carul Mare cu oişteadin trei stele, strâmbă, şi cu osiile scrântite, carestăruie în partea de miază-noapte a cerului, în-vârtindu-se în jurul Stâlpului. Pentru încercarea age -

rimii ochiului, atât dacii, cât şi romanii privesc lasteaua din mijloc a oiştei Carului. Acolo e aşezată osteluţă, care rămâne nedespărţită de cea mai mare.Cine o poate distinge se cheamă în popor că are ochibuni. Aceasta-i Cărăuşul.

Interesantă este şi legenda populară ce facereferire la modul de deplasare a Carului Mare. Sespune astfel: Carul mare suia dealul cerului, încărcatcu pleavă de stele. Cărăuşul mâna pocnind din bicicele trei perechi de boi înjugaţi la povară. Boii dinfrunte au apucat în culme. Dumnezeu, care privea dinjilţul său această trudă, grăi: „Acuşi apuci în vârf, cuajutorul meu”. Dar Cărăuşul, văzându-se scăpat degreu, aruncă semeţ: „De aici, ori o vrea, ori n-a vreaDumnezeu, eu tot ajung cu carul în deal !” S-a mâniatDumnezeu pentru asemenea nelegiuită vorbă şi iatăca boii din faţă n-au mai voit să tragă, au dat înapoi,au strâmbat tânjeala, au scrântit osiile şi s-a împrăştiatde-a lungul cerului încărcătura de stele, scriindu-seastfel Calea Laptelui. De atunci umblă Carul Mare curoţile dinapoi înainte, cu oiştea coadă. Se învârte şi seroteşte în jurul Stâlpului şi nu mai apucă în culme,oricât îndeamnă Cărăuşul boii.

Sub Carul Mare sunt cinci stele luminoase.Acesta este Scaunul lui Dumnezeu. Acest tron îm-părătesc, cu toate că se vede răsturnat, are loc deşedere şi are sprijin picioarelor.

Balaurul îşi întinde coada până între celedouă Care, apoi îşi încolăceşte trupul şi-şi deschidegura drept spre Fata cea mare cu cobiliţa. Când îl vezi


magazin

24

pe Balaur aşa întins, parcă aştepţi să îşi încordezespatele solzos şi cu o vânturare a cozii să măture toate

stelele de pe un pătrar de cer. Dar el nu învie decât pevreme de ploi şi de viscole, când joacă deasupra no-rilor şi înoată prin ei ca prin apă. Păcat că atunci oa-menii nu-l văd.

Spre apus de la Carul Mare stă sprijinit înbâtă Boarul şi îşi paşte boii, pe care îi ţine neîncetatsub priviri. Acolo, aproape de gura Balaurului, stăCiobanul cu oile. Cât de mare şi de voinic ar fi el,n-are decât patru mioare… Mai trăgând spre CarulMic, stă Coasa, cu cele cinci stele ale ei. Abia se ridicădinspre zarea de la miazănoapte o stea mândră, Fata.Lângă ea, sunt trei steluţe, care nu se despart nicio-dată. E Capra cu iezi. Ceata de 13 stele de lângăCioban e Omul. Unii zic că ar sta în genunchi.

Privind spre răsărit, nu prea deasupra zării,este o stea foarte frumoasă, numită Pajura, numităastfel fiindcă pare că îşi întinde aripi şi coadă. Acesteistele bătrânii îi zic Fata Împăratului şi are două stelepe umeri. Între Om şi Boar, se vede o stea albă. Toatecele dimprejur ard cu foc roşu, aceasta singură e albăca un diamant curat. Ea face parte dintr-o salbă deşapte stele, care se alcătuiesc aproape în cerc deschisspre culmea cerului. Aceasta-i Hora. Steaua cea aleasădin Horă e Fata mare. Înăuntrul Horei sunt douăsteluţe. Acestea sunt cei ce nu lipsesc de la nici o horă:Lăutarii.

În mijlocul cerului de miazăzi, străbunii

găseau o încâlci-tură de stele. EsteCalea rătăciţilor.Vrând parcă săsperie pe cei pier-duţi, se întinde spreei, rezemată înzare, Scorpia, cuun ochi mare, cughearele întinse.Arcaşul se iveştede după un deal, cuarcul întins, gata să răpună această creatură urâtă.

Deasupra orizontului, se ridică apoi o conste-laţie frumoasă, alcătuită din şapte stele mari şi vreoşase mai mărunte. Aceasta se numeşte Orion în lim-bajul internaţional, însă străbunii îi ziceau altfel. Ast-fel, cele trei stele mari din mijloc, alăturate, se numescRariţele, fiindcă seamănă cu pluguşorul cu douăbrazde. Celelalte sunt Sfredelul, Toiegele, Secera.

La o vreme, se iveşte şi Steaua dracului. În


magazin

25

Bardă este o stea, cea din cracul din dreapta, maimărişoară, pe care dracul o întoarce ca pe un felinar,cu faţa în toate părţile, cercetând după suflete rătăcite.Lumina acestei stele când e mare, când e stinsă, dupăcum răsuceşte stăpânul ei felinarul. Astronomiinumesc, în limbaj internaţional, acea stea Algol şi eaare o planetă întunecoasă, care se roteşte în jurul ei,ca Luna în jurul Pământului nostru. Când ajunge acelpui între steaua luminoasă şi noi, mama ei e acoperităşi nu o mai vedem: se stinge felinarul.

Aproape de Vânătorul ceresc, cu steaua mân-dră Orion, aşa după cum se cuvine, stă Câinele devânătoare. Steaua mare din această figură a cerului senumeşte, în limbajul astronomilor, Sirius, fiind ceamai strălucitoare stea de pe bolta de deasupra noastră.Ea arde cu scântei neîncetate…

Între Fata Mare şi Toacă e Crucea mică, al-cătuită din cinci stele. Între Horă şi Fecioară zaceCalul, rezemat pe picioarele din faţă pe steaua cea maimare.


magazin

26

Tot aproape de Toacă, dar mai înspre Scaunullui Dumnezeu se află Jgheabul. În jurul stelei mari cufoc roşu e alcătuirea Taurului, în cap cu o îngrămădirede steluţe. Aceasta-i Cloşca cu pui.

Se bucură strămoşii şi astronomul amatorcând după cercetare, găseşte pe harta cerului câte oconstelaţie cunoscută lui şi îşi aduce aminte şi de nu-mele pe care îl ştia din bătrâni. Micul astronom, înrăz leţirea gândului său, punea alături firul de iarbă cumolidul uriaş, vântul care cânta în lira cetinilor cu tor-sul monoton al glasului caprimulgului, Balaurul dinnesfârşita lume a cerului cu firul de nisip din marginea

apei. Şi se pune pe sine alături de toate de deasupra şidin jurul lui, şi se cuprinde însuşi, părticică , în imen-sitatea naturii.”

Este uşor de constatat uimitorul spirit de ob-servaţie şi adâncimea constatărilor făcute destrăbunii noştri, care au dat constelaţiilor denumirisimple, folosind aspecte din viaţa şi activitatea lor dezi cu zi. Găsim aici, totodată, şi o adevărată filozofiede viaţă

- va urma -______________*Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 160 şi urm.

SCRIERI VECHI

Mioara Căluşiţă-Alecu

Plăcile de plumb cu inscripţii geto-daciceilustrează istoria noastră milenară.

În numeroasele reprezentări ale conducăto-rilor daci, aceştia purtau pe cap o bonetă – coif – că-ciulă –, numită dogo pe placa de plumb nr. 119 [1, 2].

În rândurile 8-12 de pe această placă, sespecifică: când Decebal „puse pe capul său coiful(dogo), pe care toţi geţii azi îl poartă numai de îlgenerează din semnele toate” [2, p. 12]. Este probabilcă acest dogo era un simbol puternic al centrului ener -getic din frunte, care era cunoscut şi de hinduşi şi devechii egipteni.

În cartea Rahonczi Codex, se arată că, în se -colul al XI-lea, blakii (valahii) apreciau căciula (tiatia)ca pe un simbol respectat. În primul capitol [3, p. 2-3] se spune: „Mergeţi vioi, juraţi pe căciulă (tiatia),pe puternica căciulă ”.

În cuvântarea pe care o ţine în faţa armatelorunite – blake şi bizantine – gata de luptă împotrivacumanilor, mitropolitul blakilor se referă des la ju-rământul pe căciulă al blakilor [3, p. 424]. Se spune:„Să juri pe căciulă (tiatia) să fiu unit! Cu căciulaunită, întru Domnul, folositoare, puternic să îm-potrivească, să sfinţească, strigăt de şoim să apere…Să juri pe căciulă – făgăduiţi să înaintaţi, mai ales celce conduce” [3, p. 240-241] sau „Dacă hotărăşti săjuri puternic pe căciulă, cu putere trăind” [3, p. 242-243.

În textele din Codex se vede cum căciula era

un simbol respectat, care arăta că purtătorii ei

blaki au putere, dar şi datorii, precum conducă-

torii geto-dacilor, care purtau căciula – boneta

ri tuală.

Corpul omului este străbătut de un canal deenergie care se ridică de la baza coloanei vertebralepână în fruntea omului. În tradiţia hindusă, acest canalse numeşte şarpele kundalinī şi este reprezentat tot caun şarpe pe plăcile de plumb nr. 40, 112, 118, 117,118, 119, 131... Corpul omului evoluând, s-a dezvoltatun centru de energie în creştetul capului şi pentru in-dicarea lui, creştinii au reprezentat oamenii sfinţi cuaureolă, iar conducătorii şi-au pus coroană.

În textele din Codex apare chiar figurat un şarpe[3, p. 264-265, 280-281]. Este amintirea acelui şarpe deenergie din tradiţiile hinduse şi din cele geto-dacereprezentat pe plăci de plumb? În Codex i se spuneadrac, draca [3, p. 1-2, 56-57, 164-165], poate pentru aestompa vechiul centru energetic venerat anterior.

Fragment din tăbliţa 119


magazin

27

Precum odinioară deceneu şiregii daci conduceau şi încurajau lup-tătorii, voievodul Vlad conducea luptablakilor contra năvălitorilor păgâni [3].

Comparând textele din Codexcu cele de pe plăcile de plumb, se con-stată cum credinţa şi felul de a

acţiona în viaţă au evoluat; vechile

simboluri, ca şarpele, sunt privite ca

amintiri ale trecutului, care nu mai

reprezintă psihicul contemporan

scrierii din Codex. Străduindu-mă să urmăresc

aceleaşi informaţii exprimate în maimulte limbi, am intuit cum a evoluatgândirea şi comunicarea lor în decur-sul timpului.

În vechime, oamenii trans-miteau informaţiile prin vorbe, care foloseau maimulte sunete şi alcătuiau fraze scurte.

Vechii învăţaţi hinduşi, acum circa douămilenii, au constatat că limba vorbită de ei era adeseaambiguă. Au studiat-o şi au fixat-o după reguli gra-maticale, care permiteau şi crearea unor cuvinte noi.Au numit acea limbă sama scrita (cea mai fixată, or-donată, precisă), cuvânt care a devenit ulterior san-scrita.

Textele din limba sanscrită sunt mai scurtedecât traducerea lor în limbile actuale, dar folosesc 48de sunete, au în gramatică trei numere: singular, dualşi plural şi circa 10 cazuri la declinări.

Limba latină, fixată gramatical, transmite in-formaţiile precis, are texte mai scurte decât traducerealor în limbile moderne, dar şi o gramatică mai com-plicată decât acestea.Textele din Rahonczi Codex sunt mai scurte decât tra-ducerea lor în română. Şi această caracteristică le ilus-trează vechimea.

Comparând un text românesc cu traducerea

lui în franceză, de pildă, se constată că este la fel declar şi de precis, dar mai scurt, fapt care atestăvechimea mai mare a limbii române.

În trecut, în transmiterea informaţiilor prinvorbe se foloseau mai multe sunete şi enunţuri maiscurte.

Limbile au evoluat prin reducerea

numărului de sunete, simplificarea gramaticii şi

amplificarea (creşterea dimensiunilor) textelor.

Traducerile din unele limbi vechi puţincunoscute este o problemă dificilă şi am admiraţie faţăde curajul şi efortul lui Dan Romalo şi VioricaEnăchiuc de a descifra astfel de texte vechi.Bibliografie1. Burnouf E., Leopold L., Dictionnaire classique sanscrit-français, Ed. Maisonneuve, Paris, 1866.2. Căluşiţă -Alecu Mioara, De ce dacii purtau bonete aple-cate spre frunte, Dacia magazin, nr. 80, p. 10-12.3. Enăchiuc Viorica, Rahonczi Codex, Descifrare, transli -terare, traducere. Ed. Alcor, Bucureşti, 2002.

ABONAMENTE «DACIA MAGAZIN»

Începând cu data de 1.01.2012,

preţul unui abonament la revista noastră

este:

semestrial: 31 lei şi anual: 62 lei


magazin

28

DE LA RITUALUL VEDIC UPASANA ŞI ARMA ZEILOR – ASTRA – LA ENERGIA PUNCTULUIZERO ŞI ENERGIA LIBERĂ, ALE LUMII ŞTIINŢIFICE

Eugeniu Lăzărescu

I. Considerente generaleEpopeea Mahâbhârata relatează evenimentele le-

gate de declanşarea şi desfăşurarea unui război atipic epo-cii respective, război purtat în ţinuturile supuse migraţieiaryene.

Conform textului vedic, unele dintre particula -rităţile acestui război au fost următoarele:

1. conflagraţia a cuprins ţinuturi întinse, continente,având un caracter mondial;

2. nivelul de distrugere provocat de acest războiatinsese un nivel comparabil cu cel provocat de către bom-bardamentul de la Hiroşima; Deşi relatările sunt recunos-cute ca având un caracter mitic, totuşi detaliile privinddesfăşurarea şi urmările sale ridică o problematică rămasăîncă în suspensie, privind răspunsul la o serie de întrebări.

3. modul de desfăşurare atipic al acestuia, cu fo-losirea de mijloace de luptă, de asemenea, atipice.

Încercând a face o delimitare între elementeleprovenite de pe latura mitologică a evenimentelor, care aparca concrete, de cea plauzibilă, mijloacele descrise, priviteprin prizma viziunii materialist-dialectice, apar ca depăşindnivelul „tehnic”, specific perioadei istorice respective. Con-form descrierii din textele vedice, ele implicau şi alte planuriexistenţiale (recentele descoperite planuri morfogenetice),precum şi acţiuni individuale directe ale fiinţei umane cuefecte radicale la nivel de masă.

În general, mitologiile concentrează acţiunile lor înjurul unui personaj mitic, cu caracter de erou, săvârşindfapte ieşite din comun, exagerate ca natură şi amploare.

Această epopee prezintă faptele într-o desfăşurarelogică, metodică, fundamentate pe o ideologie religioasăradicală, ideologie care nu priveşte numai eroii, ci întreagamasă a participanţilor la acţiune. Relaţiile între planuri suntdefinite prin reguli şi metodologii concrete, elemente carese regăsesc în aceleaşi forme în cultul hindus actual. Acestfapt a permis efectuarea studiului comparativ între acestcult şi cel vedic relatat de către textul vedic, verificarea ve-ridicităţii procedurilor şi efectelor aplicării acestora.

Scoaterea la lumină, după un secol, a unor des-coperiri, precum relaţia directă între fiinţa umană şi energiauniversului, descoperiri care incomodau ideologic viziuneamaterialist-dialectică implementată şi menţinută cu greu în

atmosfera pur raţionalistă a lumii ştiinţifice de către unelecercuri dominatoare, a permis ajungerea la concluzia că re-centele descoperiri erau de fapt redescoperiri, care se prac-ticau de milenii, cel puţin în lumea aryană, vedică. Efecteleacestor descoperiri au fost „îmbrăcate” în forma cultică.

Aceste descoperiri au permis, în urma relaţiilorcare s-au creat pentru prima oară în istorie, cunoaştereaprin revelaţie (Śruti) a Principiului Armoniei alcătuirii Univer-sului, a relaţiei între Bine şi Rău. Consecinţa directă a fostalcătuirea unei societăţi armonice, ierarhizată pe criterii va-lorice spirituale, aparent materiale, societate, care a duratmilenii.

Ceea ce este foarte important de evidenţiat esteaccesul direct al oricărei fiinţe umane la această energiefără a se folosi un mijloc material, precum şi posibilitatea„scăpării” fiinţei umane de sub controlul autorităţii statalesau de oricare altă natură.

II. Astra , arma mitică a vedicilor. GeneralităţiEpopeea Mahâbhârata menţionează folosirea de

către participanţii la război a unei serii de „arme” aparte,arme puse la dispoziţia lor de către zei, arme numite „Astra”.Armele Astra sunt considerate de către textele vedice„arme transcendentale, supranaturale”(18-1/6).

Între aceste arme sunt menţionate următoarele: Ag-neyastra (Agneyaastra, Agniyastra), ale zeului vedic Agni (6).

Conform altor surse documentare, în războiul Ma-hâbhârata, participanţii au folosit următoarele „arme” Astra (7):

- Agneya Astra, de sub oblăduirea zeului vedicAgni, Zeul Focului. Acţiunile acestei arme sunt descrise „caemiţând flăcări care care nu pot fi stinse cu mijoace nor-male”, „flăcări care pot distruge armate întregi” (18-3/6)

- Vayu Astra, de sub oblăduirea zeului vedic Vayu,Zeului Vântului. Acţiunile acestei arme constau în produ-cerea de uragane „capabile să ridice de la pământ armateîntregi”.(18-3/6).

- Brahmâ Astra, de sub oblăduirea zeului vedicBrahmâ Cosmocreatorul. Acţiunile acestei arme constă în„distrugerea instantanee a unei întregi armate”, precum şi„anihilarea acţiunilor altor arme Astra” (18-3/6).

În mod similar, arma Brahmâ Astra este menţio -nată de către textele Sastras şi Puranas (18-4/6). ConformSastres, există 13 Astras (18-4/6):


magazin

29

- Arma Brâhmastra era „una dintre cele mai mor-tale”. Când ea acţionează, „nici un contraatac nu o poateopri” (18-4/6).

- „Brâhmastra a fost creată de Brahmâ Cosmo-creatorul în scopul sprijinirii Dharmei şi Satya” (18-4/6) (3).

- „Brâhmastra nu greşeşte ţinta şi ea trebuie folo-sită numai în scopul său specific, împotriva inamicului in-dividual sau armată, astfel încât acesta este anihilat”(18-4/6).

- Ca efect al folosirii armei Brâhmastra, „bărbaţii şifemeile devin infertili, nu mai cad ploi, produce secetă, pă-mântul se crapă. Ţinutul devine o stavilă pentru eoni (con-form DEX, energiile cosmice care fac posibilă întreţinereavieţii formelor vii). Toată viaţa ţinutului şi a celor dinprejur,încetează să mai existe” (18-4/6).

Conform textelor vedice, Brahma a creat o armăşi mai puternică, Brâhmashira. Această armă nu a fost fo-losită în război, pe când Brâhmastra de 4 ori. Numai Arjunaa posedat cunoştinţele folosirii ei (18-1/3) (8).

III. Condiţiile necesare de îndeplinit, conformtextelor vedice, de către o fiinţă umană pentru a obţineo arma Astra (18) (8) (7)

Textele vedice prezintă condiţiile pe care solicita-torii trebuia să la îndeplinescă. Astfel:

- „să fie conştienţi de ceea ce primesc” ( de la cineşi în ce scop) (18-1/6).

- „să cunoască mantrele cu care să foloseascăarma şi să-i oprească acţiunea”(18-1/6).

- Sub auspicile zeităţii care i-a dat arma, odată in-vocată de către cel care o foloseşte pentru a fi înzestrat cuea, făcând aceasta, este imposibil pentru duşman să con-ştientizeze capacităţile acesteia prin mijloacele mentaleobişnuite” (18-1/6).

- „ Se obţine prin invocări, prin expresii-cheie” (8).- „Astra se poate obţine numai meditând asupra

lui Brahmâ”(8).-„ Se poate obţine doar odată în viaţă” (8).Conform descrierii armei de către Sastras, invo-

când condiţiile specifice privind folosirea diferitelor armeAstra, violarea „protocolului” de folosire al acestora încheiatcu zeitatatea, folosirea inadecvată a acestora poate fi fatalăpentru cel care le foloseşte. Aceasta se datoreşte faptuluică puterea implicată în acţiune, cunoştinţele privind folosi-rea unei arme Astra se transmit de către un Guru discipo-lului numai pe cale orală şi în secret, numai acelor discipolicare au anumite capacităţi şi pregătirea să le primească(18-1/6).

(Textul se referă concret la faptul că aceste armetrebuie folosite „numai în scopuri dharmice” adică în scopulconservării Creaţiei săvârşite de către Brahmâ, a armonieiîn Univers).

„Anumite arme Astra au fost înmânate direct, subpatronajul zeităţii înseşi; cunoştinţele şi mantrele singure nu

erau suficiente” (18-2/6). - „Râma, Arjuna şi Bhisma au invocat (zeităţile)

prin săgeţile arcurilor lor, deşi, potenţial, ei puteau folosiorice altceva” (18-2/6), precum:

- „Ashwatthana a „folosit tăişul armei sale” pentrua obţine arma Astra” (18-2/6)

- „Pashupata, prin acţiunea sa mentală, a obţinuto arma Astra cu o putere foarte mare, ea aparţinând zeuluiŚiva. Niciodată el nu a folosit-o împotriva luptătorilor sau in-amicilor mai mici” (18-2/6).Din citatele prezentate, rezultă următoarele constatări:

1- existenţa unor moduri aparte de obţinere, prinritualuri, apelând la obiecte dintre care unele nu au legăturădirectă cu scopul solicitării;

2- conţinutul imnurilor adresat zeităţilor pentru so-licitarea armelor Astra, generează impresia unei obligativităţidin partea zeităţii de a le pune la dispoziţia solicitantului, înscopul apărării acestuia de un inamic. Zeitatea acceptă, darfolosirea de către solicitant a acestor arme în scopuri imo -rale, împotriva legilor Naturii şi armoniei în Univers (Ad-harma) era aspru pedepsită de către aceeaşi zeitate cu oputere de 3 ori mai mare decât cea a armei primite;

3- abundenţa de menţionări în mitologia vedică defolosire a armelor Astras conduce la opinia că acestea eraula îndemâna oricărei fiinţe umane, fără a necesita caaceasta să aibă o situaţie privilegiată în societatea vedicăşi nu neapărat în condiţile unui conflict de proporţii.

Ultimele descoperiri ale lumii ştiinţifice dovedescposibilitatea accesării directe şi folosirii de către fiinţa umanăa energiei cosmice, în anumite condiţii personale ale solici-tantului, fără a necesita folosirea unor mijloace materiale.

Această modalitate de solicitare şi de obţinere aarmei, independent de dorinţa zeităţii în cauză, conduce laconcluzia că aceasta este un act de tip magic, şamanic, actspecific cultului vedic primar, procedeu acceptat ulterior decătre cultul vedic reformat monoteist.

Notă: a. Este de menţionat că zeităţile cultului vedic, po-sesoare ale armelor Astra, sunt ipostaze ale Divinităţii Uni - ce, Brahmâ Cosmocreatorul.

b. Acceptarea de către zeitate a solicitării, cu re-zerva unei decizii ulterioare faţă de poziţia pe care o vaadopta solicitantul, se explică prin accea, conform concep-ţiei vedice, că fiinţa umană posedă Liberul Arbitru acordatde către Brahmâ, ca o cedare din partea sa a unor prero-gative în virtutea faptului că fiinţa umană este o creaţie asa, o reflexie a sa la nivelul microcosmosului.

Condiţia de a obţine arma Astra era executarea decătre solicitant a ritualului vedic Upasana, ritual care sepractică curent şi astăzi în cultul hindus.

IV. Ritualul vedic Upasana şi arma zeilor, Astraa) Upasana înseamnă în sanskrită „a sta aproape”

(în engleză, sitting up) (13).După un alt dicţionar, termenul este tradus prin „a


magazin

30

pendula la nivel superior”, „a oscila la nivel înalt” sau „a vibrala nivel superior”(în engleză, upswing) (13). Este o trimitereindirectă la conceptul de rezonanţă vibratorie între douăsurse.

b) In hinduism, termenul este folosit pentru a de-semna o metodă prescrisă pentru a obţine „apropierea deDumnezeu” sau a obţine „starea de a fi aproape de zeităţi”.Unele Upasanas sunt prescrise pentru „meditarea asupraomniprezenţei lui Brahmân în unele aspecte ale Creaţieicum ar fi Focul, Apa, Aer” etc. Aceasta este, de asemenea,o trimitere la practicarea şamanismului de către cultul vedicprimar.

Conform menţiunii făcută de către sursa documen-tară, exprimată într-o formă simplistă, „odată ce divinitateaeste convinsă de devoţiunea adeptului, ea îi satisface do-rinţele acestuia”(13). Este o formă de exprimare a rezonan-ţei între emisia vibratorie a solicitantului (exprimată prinformele: dorinţă, credinţă, devoţiune) cu vibraţiile emise decătre energia cosmică (numită Prâna de către vedici).

Privitor la starea de meditaţie, este important a sereleva două aspecte importante şi anume că „meditaţia ve-dică nu este o formă de concentrare obişnuită, ci una spe-cială, de concentrare interioară” şi că aceasta „abordeazătoate căile spirituale, căi ce implică o disciplină spirituală(Sadhana) (14).

În linii mari, meditaţia vedică implică parcurgereade către persoană a unei serii de mai multe etape între carerostirea de mantre. Mantrele sunt rostite în mai multe„grade”: vocală, discursivă, afectivă, a inimii („aducereamentalului în inimă”) (14). Este de reţinut implicarea în ritualatât a stării intelectual-raţionale, cât şi cea a stării emoţio-nale. Acest gen de meditaţie se regăseşte şi în prezent încultul hindus, precum şi în isihasmul creştin ortodox. In modsimilar el se folosea în cultul esenian.

Privitor la arma Brâhmastra, sursele documentarespecifică:

- „Meditând la Brahmâ că cel care doreşte să o fo-losească trebuie să aibă această dorinţă, el trebuie să aibă„o deschidere spre cele mai înalte culmi ale concentrăriimentalului pentru a obţine consiţământul, precum şi folosi-rea armei” (18).

- „Brâhmastra este invocată printr-o mantră-cheie,care trebuie să fie în concordanţă cu momentul în care so-licitantul doreşte să o folosească. Prin rostirea şi cântareamantrei, solicitatorul „accesează” arma şi o poate folosi”(18-4/6).

V. Evenimente în mitologia vedică legate de ar-mele Astras

Mitologia vedică menţionează o mulţime de eve-nimente în care s-au folosit arme Astras. Astfel:

a) Folosirea de către Vashvamitra a armei Brâh-mastra împotriva lui Vasisha, dar ea a fost „absorbită” decătre Brahmâ prin Brâhmadanda sa („Bastonul lui

Brahma”). Măsura a fost luată împotriva folosirii inadecvateca scop a armei de către Vashvamitra (8-2/3).

b) Menţionarea în epopeea Râmayana a folosiriiarmei Brâhmastra de către Râma împotriva lui Ravana, înbătălia de la Lanka (8-2/3).

c) În războiul Mahâbhârata, Karna a căutat să fo-losească Brâhmastra împotriva lui Arjuna, dar „blestemul”lui Paraşurama (avatar al lui Brahmâ) a blocat-o (8-2/3).

d) În confruntarea între Arjuna şi Ashwatthama(Războiul Mahâbhârata), atunci când Arjuna a „retras” armaBrâhmastra, Ashwatthama a atacat pe fratele lui Arjuna, daracţiunea lui „imorală” a fost blocată de către Krişna. (8-2/3).

Rişi Vishamitra a oferit lui Râma armele Şastra şiAstra. Şastra este una de felul sabie, lance. (15).

Brahmâ Astra este cea descrisă de următorul imnvedic:

- „Ea conţine aer, foc, otravă, multe raze. Este ob-ţinută ca urmare a rostirii a 3 mantre între care, cea de lamijloc, este Gayatri Mantra. Descrierea armelor Astra a fosttransmisă înţeleptului Narada de către Śri Śiva” (15).

- „Când razele a două Brâhmastra se combină,toate celelalte spaţii şi întreg firmamantul planetar se aco-peră cu un mare cerc de foc” (2-1.7.30) (18).

- „Căldura creată de către izbucnirile Brâhmastreipar ca focul trimis de către focul solar, ca o anihilare a tim-pului cosmic”(1) (18).

- „Arjuna, văzând tulburarea întregii populaţii la dis-trugerea planetei, el a retras ambele Brâhmastras, aşa cumSri Krişna a dorit” (18) (2-1.7.32).

- „Domnul spune că legile naturii lucrează suboblăduirea şi supravegherea Sa. La dorinţa lui Śri Krişna,Arjuna a oprit acţiunea armelor pe care le-a primit şi le-aînapoiat”. „Este o absurditate ca să se creadă că legile na-turii sunt cele deţinătoare ale puterii” (1) (18).

În concluzie, conform textelor vedice, folosireaarmelor Astras era condiţionată de scopul reinstalării pre-ceptelor Dharmei, a moralei. Ele se acordau, dar se şi re-trăgeau, dacă adevăratul scop era cel contrar cererii iniţiale.In multe cazuri, acţiunile acestora se îndreptau chiar împo-triva acelora care intrau în posesia lor şi care, prin liberullor arbitru, acordat de Divinitate fiinţei umane, schimbaudestinaţia lor iniţială.

În desfăşurarea timpului istoric, fondul conceptualal cultului vedic, pe fondul mentalităţii materialiste, a fost al-terat din ignoranţă sau din neadaptarea mentalităţii istorio-grafiei occidentale la cea a epocii istorice respective.

VI. Cauze care au dus la alterarea conţinutuluicultic vedic al textelor vedice în urma traducerii şi in-terpretării acestor

O serie de cauze au dus la alterarea fondului culticvedic originar. Astfel:

a. transmiterea orală a învăţăturilor vedice pe pe-rioada istorică de mii de ani. Această formă de transmitere


magazin

31

de la învăţător (Guru) la discipol, practic completă, era ometodă complexă şi ea nu a fost exclusă de a avea, de-alungul timpului, abateri de la semantica învăţăturilor origi-nare.

b. transpunerea scriptică a învăţăturilor în alfabetulsanskrit.

Alcătuirea alfabetului sanskrit pe baza sunetelorlimbii sanskrite nu a putut transmite integral conţinutul în-văţăturilor, el fiind lipsit de ceea ce transmitea învăţătoruldirect, oral, discipolului, elemente care nu pot fi cuprinse înnoţiuni şi descrieri de „stări şi atmosfere”.

c. traducerea textelor sanskriteTraducerile din limba sanskrită, pentru aceleaşi

motive de mai sus, fără aportul unei persoane îndrumă-toare, cunoscătoare a fondului cultic al textului, au propagatmai departe procesul de degradare a conţinutului. Ceea ces-a tradus şi pus la dispoziţia cititorului, în special cel occi-dental şi istoriografilor, nu este decât o formă pur literară,chiar dacă acestea fac descrieri ale aspectelor cultice.

d. interpretarea unui text redactat în limba şi alfa-betul sanskrit pretinde, de asemenea, cunoaşterea în fonda învăţăturilor originare ale cultului vedic, cunoaştere care,la rândul ei, pretinde cunoaşterea şi practicarea formelor ri-tuale vedice, elemente care nu se pot obţine decât în aşra-muri şi în perioade îndelungate de timp. (detalii, în Anexa A)

Aşadar, cunoaşterea, în fondul lor, a textelor ve-dice solicită în plus desfăşurarea unei activităţi în aşramuri,cu implicarea concretă în activităţile rituale hinduse, formecare conservă pe cele ale cultului vedic reformat, făcut decătre Krişna.

O serie de cercetători ai cultelor vechi, între careMircea Eliade în India, Ross Heaven şi Howard Charring înAmazon, Caittlin Mattews în lumea celtică veche, au con-ştientizat împortanţa desfăşurarii cercetărilor în atmosferapracticii cultice a acestor culte, cercetări finalizate cu rezul-tate remarcabile.

VII. Astra şi ultimele redescoperiri ale lumii şti-inţifice

Vedicii au descoperit existenţa Energiei Cosmice(au numit-o Prâna) (10-/prana). Ei au descoperit legăturaşi înteracţiunea care există între starea psiho-comporta-mentală a fiinţei umane şi această energie, a legăturii aces-tora cu tot Universul, a Principiului Unităţii Cosmice(holistice), principiu recunoscut şi de lumea ştiinţifică (5).

Recentele descoperiri ale lumii ştiinţifice aucondus la concluzia existenţei unui câmp de energie carecuprinde tot Universul, numit „Energia Punctului Zero”(ZPE), numită şi „Energia liberă” (16) şi (17).

Această energie ia toate formele posibile, interme-diare între cele două extreme, una dintre ele fiind materia(numit Efcctul H. Casmir 1945).

În realitate, această energie a fost descoperităla sfârşitul sec. XIX de către românul N.Tesla (9), iar la

moartea sa toate lucrările sale au fost ocultate de lumea şti-inţifică, dat fiind faptul că acestea infirmau concepţia mate-rialist-dialectică a lumii, concepţie care se căuta a oimplementa în mentalitatea umană. Ele au fost scoase lalumină abia în ultimile decenii, pentru a încerca utilizarealor în scopuri militare, în scopul de a fi folosite la dominareapsihicului uman.

Conform principiului fizicii cuantice, această ener-gie influenţează toate structurile existente în univers, inclu-siv fiinţa umană la toate nivelele (fizic, psihic , spiritual).

Energia există PESTE TOT IN UNIVERS, poate fiaccesată DIRECT de orice fiinţă umană şi este INEPUIZA-BILĂ. Ea permite fiinţei umane dobândirea de stări ASPA-ŢIALE ŞI ATEMPORALE. Fiinţa umană, dobândindasemenea posibilităţi, scăpând de sub controlul oricărei au-torităţi, cunoaşterea şi practicarea ei au fost şi sunt strictrestricţionate şi demonetizate de către oficialităţi.

După modul în care această energie acţioneazăîn Univers, vedicii au intuit, conform propriului model mental,că undeva, în Cosmos, există o INTELIGENŢĂ SUPREMĂDIRIGUITOARE. Dat fiind existenţa unei legi UNICE de or-ganizare a Universului, această entitate nu poate fi decâtUNICĂ.

Vedicii au ajuns la concluzia că această fiinţă, caunică realizatoare, tot ceea ce a realizat nu putea să fie or-ganizat să funcţioneze decât numai ARMONIC (LegeaDharma) (12-/dharma).

Vedicii au constatat că Prâna, Energia Cosmică,influenţează caracteristicele psiho-comportamentale, fizio-logice şi somatice ale fiinţei umane, modificări care se rea-lizeau prin practicile rituale cultice. Acest fapt denotă căvedicii foloseau ceea ce lumea ştiinţifică numeşte acumEnergia Punctului Zero (ZPE).

Vedicii au descoperit Principiul bipolarităţii (Paras-parasthita) (12-/dharma), anume corpul fiinţei umane pre-zintă, în ceea ce priveşte partea corpului subtil, două părţi(Pingala-Nadi, pe partea dreaptă şi Ida-Nadi, pe parteastângă), ele lucrând în sens opus, influenţând modul com-portamental al persoanei, făcându-o să oscileze între raţio-nal şi emoţional.

Pentru fiinţa umană starea optimă este cea deechilibru, propice obţinerii eficienţei maxime a Energiei Pra-nice şi a dobândirii de calităţi şi stări spirituale. Aceastăstructură lucrează ca un dipol.

Lumea ştiinţifică a descoperit că orice dipol în Uni-vers creează un „cordon energetic” între dipol şi un aşanumit „vacuum”, „vid”, vid, care, în realitate, este un plinenergetic, cu trimitere la recenta descoperire a EnergieiPunctului Zero, energie care umple tot Universul. Orice dipoldin Univers, cu sarcinile sale pozitive şi negative (mergândde la atom, baterie, magnet permanent până la două corpuriplanetare), toate acesta emit unde scalare (unde cu propa-gare transversală), unde care umplu tot spaţiul cosmic, rea-


magazin

32

lizând plenul de energie a punctului zero (17).Astfel, vedicii, sesizând calităţile de dipol ale cor-

pului subtil, ei au abordat DIRECT potenţialul EnergieiPunctului Zero, existent în tot Cosmosul.

Sesizând ascendentul emoţionalului asupra raţio-nalului prin efectele lui asupra fiinţei umane, vedicii au atri-buit inimii ca fiind organul de rezidenţă a Spiritului (Âtman),în Chakra Anâhatha–stângă, „inima” monitorizând toate ac-tele pe care le săvârşeşte omul (4-pag.43-44).

Lumea ştiinţifică a descoperit şi confirmat existenţaacestui raport de putere între energia dată de către inimăşi cea dată de către creier (50 la1), astfel încât ea a com-pletat criteriul de apreciere a capacităţilor unei fiinţe umaneIQ şi cu indicele EQ, un nou indice desemnând „nivelul decompetenţă socială”. Aprecierea, însă, s-a limitat numai lanivelul activităţii sociale obişnuite.

VIII. Concluzii 1. Civilizaţia aryană vedică a cunoscut şi conştien-

tizat existenţa unei energii cosmice pe care a numit-oPrâna, energie existentă în tot Universul, inteligentă, ine-puizabilă, care acţionează în afara timpului şi spaţiului (in-stantaneu şi îndiferent de distanţă).

Lumea ştiinţifică a redescoperit existenţa acesteienergii pe care au numit-o Energia Punctului Zero (ZPE), ener-gie neidentificabilă prin mijloacele lumii materiale ca formăpractică de acţionare şi nelocalizabilă în lumea materială.

2. Vedicii au descoperit, pe baza principiului con-stituirii holistice a Universului, că această energie acţio-nează între Macrocosmos şi Microcosmos (ex. în fiinţaumană), într-o influenţă reciprocă.

3. Vedicii au descoperit că această energie esteabordabilă şi folosibilă DIRECT de către fiinţa umană, fărăfolosirea unor mijloace materiale.

Lumea ştiinţifică a descoperit existenţa acesteienergii ca o componentă a oricărei unde electro-magnetice,nedetectabilă, dar sesizabilă prin efectele ei.

Cunoscută ca existentă încă de la sfârşitul sec.XIX. (românul N.Tesla), dar lezând mari interese economiceşi numai, descoperirea şi, mai ales, accesibilitatea şi posi-bilitatea folosirii ei de către om, utilizarea ei a fost restric-ţionată de către autorităţile statale.

4. Vedicii au căutat să folosească energia cosmicăîn războaie. Ei au putut-o folosi numai în condiţii dharmice(cu motivaţii morale), sub forma armelor Astra.

Energia Punctului Zero s-a căutat să fie folosită delumea modernă, în psihotronică, în scopuri malefice (ad-harmice). Ea, însă, fiind o energie cu o inteligenţă proprieşi, fără a se ţine seamă de calitatea ei de a lua decizii pro-prii, în raport cu Legea Dharma, aceste iniţiative s-au soldatcu reacţii punitive ale acesteia îndreptate împotriva iniţiato-rilor.

În concluzie, civilizaţia aryană vedică a descoperitcu milenii în urmă existenţa Energiei Cosmice, energie care

a fost redescoperită, ca existentă, în ultimile decenii, decătre lumea ştiinţifică.

ANEXA ACauze care au dus la alterarea conţinutului cultic

vedic al textelor vedice în urma traducerii şi interpretăriiacestora

O serie de cauze au dus la alterarea fondului culticprivind conţinuturile textelor vedice:

1. - transmisia orală a învăţăturilor vedice pe o pe-rioadă de mii de ani.

Această transmitere a înformaţilor direct, oral, dela învăţător (Guru) la discipol, considerate de ignoranţi „cafiind secrete”, de fapt erau difuzate astfel întrucât ele nu seputeau transmite şi înţelege numai pe baza de noţiuni datede către mental, ci şi de transmiterea şi perceperea unorstări de gen emoţional, stări ce pretind „contacte” de la omla om, legături de tip energo-informaţionale. Era o transmi-tere complexă de elemente ce implicau informaţii purtatepe un „suport” vibraţional de către un gen anume de unde.Aceste genuri de unde abia în prezent au fost redescoperitede lumea ştiinţifică (Undele scalare).

Conform concepţiei vedice (în prezent a celei hin-duse), era o transmitere a unei „trinităţi”(recunoscute în pre-zent ca fiind de tip info-energetic), o transmitere deelemente care erau legate de modul de recitare a unui text.Procesul este complex, complexitate pe care, în ignoranţalor, mulţi reprezentanţi ai lumii ştiinţifice o consideră că afost creată în mod special de către brahmani, pentru a îm-presiona masele.

De ex., privitor la rostirea în cadru ritual cultic aunei mantre se făcea în anumite condiţii. Ea aveau trei com-ponente:

a. - rostirea se făcea (numai) în limba sanskrită,(numai în metrul formei ritmice poetice Nichrid Gayatri),componentă numită Mantra Sakti. Este energia internăema nată de către mantră. Sunetele limbii sanskrite, astfelrostite, formau un fond vibrator, adecvat unei rezonanţe le-gate de conţinutul noţional al mantrei (Citta Vriti).

b. - rostirea se făcea în formă cântată, compo-nentă care reprezintă interpretarea sonoră vocală, compo-nentă numită Swara-Shakti. Era o emisie de sunete alecăror înălţimi corespund cu cele specifice chakrelor sis-temului subtil (bioenergetic), gen de vibraţii legat de conţi-nutul mantrei.

Frecvenţele sunetelor limbii sanskrite sunt foarteapropiate de cele ale gamei muzicale occidentale, avândvalori foarte precise (ex. notei Sol în gama europeană, careare frecvenţa de 384 hz., îi corespunde la indieni notei D,care are o frecvenţă de 381,17 hz., valoare de o preciziemare, greu de obţinut, chiar şi în vremurile moderne. Eles-au transmis împreună cu celelalte sunete de-a lungul mi-leniilor, de la un instrument la altul şi prin verificarea efi-


magazin

33

cienţei efectelor rezonanţei acestor sunete în chakre).Perceperea sunetelor gamei vedice de către om

declanşează în el stări emoţionale, respectiv emisii energo-informaţionale. Aceste sunete au constituit baza muzicii oc-cidentale, iniţial cu caracter cultic, ulterior cu caracterprofan.

c. -adoptarea stării de concentrare a atenţiei în in-terior (Citta Nirodha), atenţie care să fie pusă pe chakre,componentă numită Citta-Shakti. Era o dirijare a energiilorspre chakre. (In sanskrită , „Śakti” înseamnă „putere”, „ener-gie”, iar „Citta”, înseamnă şi „Conştiinţă”şi „Atenţie”, ultimafiind un „vector de acţiune”).

Era un proces la care toate acţiunile au un suportvibraţional generat de fiinţa umană, vibraţii care căutau săintre în rezonanţă directă cu vibraţiile Energiei Cosmice (lavedici, Prâna). Este ceea ce în prezent lumea ştiinţifică nu-meşte noua redescoperire, Energia Punctului Zero (ZPE)sau Energia Liberă.

2. -transpunerea învăţăturilor, în forma scriptică,după anul 800 î.H., în India, prin crearea alfabetului sanskrit,alfabet prin care, fiecărui sunet, i s-a acordat un grafem.

Legat de corespondenţa între sunetele limbii san-skrite şi grafemul care îl reprezintă, la transpunerea scripticăa acestora la momentul istoric respectiv, o percepţie alteratăa sunetelor de către scrib ar fi putut constitui, de asemenea,o sursă de abatere de la fondul semantic al textelor.

3. -traducerea textelor sanskriteConform concepţiei vedice, fiecare sunet al limbii

sanscrite, în principal consoanele, reprezintă nu numai unobiect, fiinţă, noţiune, ci concepţii complexe. Gruparea desunete (grafeme) reprezintă la rândul ei, concepte şi maicomplexe.

De ex., fiecare sunet dintre cele 52 de sunete alelimbii sanskrite, în unele texte vedice, cu intenţia acestorade arăta semnificaţia acestui sunet, a fost redat sub formăde expresii sau sintagme exprimate, natural, tot în sanskrită.Fiecărui cuvânt al acestor expresii sau sintagme, la rândulsău, tradus, îi corespunde o multitudine de semnificaţii cedesemnează stări spirituale, indescriptibile prin noţiuni, stăriconştientizate numai trăite în prealabil, pentru a fi apoi„identificate”.

În acestă situaţie, în limbiile occidentale, limbi lacare fiecare termen reprezintă o noţiune, traducerile dinsanskrită iau forme foarte diversificate, incomplete, oglin-dind doar părţile care pot fi percepute la nivelul mentaluluişi nu în spiritul textului originar.

4. -interpretarea textelor sanskriteInterpretarea unui text în limba şi alfabetul sanscrit

pretinde cunoaşterea temeinică şi în fond a învăţăturilor ori-ginare ale cultului vedic.

Interpretarea textelor sanskrite exclusivă în relaţiasunet-obiect, noţiune, similar specificului textelor din limbileeuropene, duce inerent la rezultate simpliste şi eronate.

Conform menţiunii făcute de către Sergiu Al.George, numaiînsuşirea limbii sanskrite în forma ei literară (Limbă şi gân-dire în cultura indiană, Ed.ştinţifică şi enciclopopedică, Buc.,1976) necesită cel puţin 40 de ani.

Procesul de alterare a evenimentelor istorice reales-a produs chiar de la început, de când transmiterea nus-a mai făcut oral iar persoanele în cauză nu au avut nivelulde cunoştinţe şi capacitatea de a trăi stările similare celortrăite de către cei participanţi la evenimente. În acest fel,drept consecinţă, cele relatate au fost incontinuu distorsio-nate. In acest caz, în transmiterea şi interpretarea lor, tex-tele nu au putut reda decât numai caracterul lor literar. Esteceea ce istoriografia occidentală redă în lucrările sale.

Pitagora, conform izvoarelor trace, „adept alînţelepciunii trace”, citat de către V. Lovinescu, reco-manda insistent transmiterea exclusivă orală a învăţă-turilor primite de la aryeni, apoi la urmaşii lor (traco-geto-daci, celţi, „germanici”). Tradiţia a fost îndelungattransmisă şi urmaşilor lor, prin cultura populară, vala-hilor răspândiţi în întregul areal european.

Aceste capacităţi se obţin în aşramuri, prin trans-miterea numai orală a datelor, nu numai pe bază de noţiuni,ci şi prin stări emoţionale, precum şi „trăirea” stărilor gene-rate de către acestea prin formele rituale vedice.

În cazul armelor Astra, acest deziderat nu seputea realiza decât numai prin ritualul Upasana. Acest ritualeste practicat curent şi astăzi în hinduism.

BIBLIOGRAFIE1***Srila Prabhupada2***Srimad Bhagavatam Mahapurana 3.***Sanatana Dharma4. Costian Dan, Adevărul despre Yoga, Ed.Cristophor Style,Buc.,19935.Talbot Michael, Universul Holografic, Ed.Cartea Daath-Publish-ing House, Buc., 20046.http://cleandugan.com/Agni+Astra7. http://en.wikipedia.org/wiki/Astra (weapons)8. http:// en. wikipedia .org/wiki/Brahmastra9. http://en.wikipedia/wiki/nicolae-tesla10. http://en.wikipedia/wiki/prana11. http://en.wikipedia.org/wiki/Upasana...12. http://spokensanskrit.de/ dictionary (on-line)13. http://spokensanskrit.de/Upasana14. http://thaiexotictreasures.com/meditation15.http://translate.google.ro/translate?hl=ro&sl=en&u=anwers.yahoo.com/question/ind-divineweapons.puranas.html16. http://usmg3.mail.yahoo.com/neo/lanch?rand=2keba6478tca17. http://www.energia libera.net/Ce-este–vidul/energia–vidului.html 18.http://www.indiandivine.org/330-brahmastra-other-divine-weapons-puranas.html19. http://www. urban iulian.ro/2009/10/17/cele-mainoi-mari-mistere-ale-ştiinţei


magazin

34

III. RECENZII, REPORTAJE, INTERVIURI

ELEMENTE DE TOPONIMIE– din vol. Comunitatea românească din estul Serbiei* –

Ionelia Toarcă

Studierea toponimiei a apărut ca o nece-sitate obiectivă, ea furnizând prin vocabularulsău, informaţia transmisă de ţinutul respectiv subnenumărate faţete, aceasta constituindu-se caun martor al zonei studiate, în dimensiunile eispaţiale şi temporale. Numirea, denumirea, re -numirea locurilor pot spune multe despre im-pactul societăţii asupra învelişului forestier,valorificarea resurselor de subsol, formareareţelei de aşezări, despre condiţiile şi motivelemodificărilor surve nite de-a lungul istoriei înnomenclatorul localităţilor unei ţări.1

Principalele categorii de toponime găsiteîn documente provenind din cancelaria otomană,hărţi medievale şi moderne, însemnările de călă-torie ale unor istorici, geografi, militari sau simplicălători străini şi români prin zonă, articole şimonografii, scrise fie de oameni ai locului, fie decercetători străini, la care se adaugă şi propriileinformaţii culese în timpul deplasărilor pe teren,efectuate în ultimii ani în aşezările româneşti din-tre Timoc şi Morava, sunt oiconimele, morfoto-ponimele, hidronime, hileonimele. Din punct devedere structural, există două tipuri de toponime:nume simple, provenite de la un singur element,sau compuse din două sau, mai rar, din trei ele-mente.

Numele simple provin de obicei de la otrăsătură proeminentă (munţii Ştirbiţi, Măgura,Coarna, Culme). Numele compuse sunt formatedintr-un element adjectival şi unul topografic(Culme al mic, Cotu lui Milcu, Glămia Povâşcii,Cracu lipei, Dealul Mare, Valea Cârşenilor, Întrevăi) sau ce ţine de obiceiurile din zonă. Topo -nimele simple şi compuse constituie majoritateanumelor de locuri din arealul moravo-timocean.

Din punct de vedere funcţional existădouă tipuri de toponime:

- antroponime, cele care provin de lanume de oameni (satele Radujevac, Popovac)sau de la nume de triburi (de exemplu Tribalia

Occidentală – teritoriul tracilor dintre Morava şiTimoc);

- toponime, provenite din apelative (Bor-deie-sat, format numai din bordeie, în timpul tur-cilor; satul Sămuni – locul lespezilor de piatră pecare se dă sare la vite; Ceret – loc cu cer; Periş– loc cu peri).

Toponimele zonei au la origine o varietatede limbi: o posibilă tracă, latină, română, turcă,germană, slavă. Fiecare din aceste limbi a con-tribuit cu noi toponime şi a influenţat forma to-ponimelor deja existente.

Toponime din perioada tracă. În trecut,zona era cunoscută sub numele de Tribalia, de-numire provenită de la tribali – populaţie deneam tracic (după Strabon, Diodor etc.) sau iliric(după Ştefan din Bizanţ), atestată aici încă dinsec. VII-III î. Hr.2.

Populaţia tracică de aici a început să fie


magazin

35

romanizată înaintea celei de la nord de Dunăre,romanizarea începând în ultimele decenii ale ereitrecute şi terminând în anul 15 d. Hr.

Toponime din perioada romană. În are-alul studiat, în categoria toponimelor de originelatină, mai cunoscute se înscriu hidronimele,care sunt şi limitele acestei zone.

Fluviul Dunărea se poate constitui dreptcel mai important hidronim la nivelul regiunii,cunoscut din timpuri istorice, sub numele deDanubius/Danuvius în perioada latină, în timp cegeto-dacii l-au numit Donaris. Popoarele slavel-au numit Dunav, fie Duna, fie Dunavis. Pornindînsă de la terminologia latinească Danuvius, seconsideră a fi element de provenienţă celtă dânu(fortis), dar vechiul nume traco-getic Donaris(reprezentând, probabil, o transformare a luiDunavis), care într-o perioadă mult mai târzie adevenit Dunaris. Destul de importantă şi bine fi -xată este şi explicaţia lui D. Puşchilă, (preluatăde I. Conea şi L. Badea (2005), prin care se ar-gumenta originea românească a fluviuluiDunărea din aromânul Duna, la care adăugămapelativul românesc „rea”.

Velika Morava Mare este un alt hidronimimportant, denumit de romani Margus, fiind celmai mare sistem hidrografic din Serbia.

Râul Timoc este râul ce desparte Serbiade Răsărit de vestul Bulgariei. Denumirea lui de-rivă din vechea denumire latinească: Timacus3,dar neputându-se traduce, sârbii au convenit săînlocuiască „c”-ul latin cu „k” ruso-germanic.

Râul Pec (Pek)/Pecus poartă nume latin,ce vine de la „pecus, pecoris”, care înseamnăoaie4. Din vremea aceea şi până azi, în ţinutulacesta, îndeletnicirea de bază a populaţiei esteaceea de creştere a oilor şi a vitelor.

În privinţa munţilor Homolje, sunt câtevainterpretări în ceea ce priveşte originea numelui:numele ar proveni din limba română „omul/omu-lui”; o altă explicaţie arată că ar veni din cuvântulslav „hlm”, ce înseamnă deal, munte; pe când atreia ipoteză sugerează că numele ar proveni dela un tip de brânză de capră sau oaie, pe careslavii o produceau aici5.

Alte nume ale latinizării zonei se găsescşi în denumirile aşezărilor:

Oraşul „Kladovo” (Ƙπαəοβο) în limbasârbă este cunoscut în română ca „Cladova”, iarîn limba germană „Kladowo” sau „Kladovo”. Întimpul Imperiului Roman, numele oraşului a fost„Zanes”, în timp ce fortificaţiile au fost cunoscute

ca „Diana” şi „Pontes” (de la grecescul „pontos”– „mare” sau latinescul „pontem” – „pod”). Maitârziu, slavii vechi au fondat aici o aşezare, carea fost numită Novi Grad (Ηοβu Γpaə), în timp ceotomanii au construit aici o cetate numită „Fetis-lam”. Numele Kladovo de astăzi a fost menţionatpentru prima dată în 1596 într-un document mi -litar austriac. Există mai multe teorii cu privireala originea numelui actual al oraşului6: În confor-mitate cu o teorie (Ranka Kuic), numele oraşuluiderivă de la cuvântul celtic „kladiff”, careînseamnă „cimitir”. Conform altei teorii (RankoJakovljevic), denumirea provine de la cuvântul„klad” (un dispozitiv folosit pentru închiderea oa-menilor). Conform teoriei a treia, numele este de-rivat din cuvântul slav „kladenac”, care înseamnă„bine” sau din cuvântul slav „klada”, careînseamnă „ciot”. Există, de asemenea, o teoriecare spune că numele oraşului derivă de lavoievodul Glad, care a domnit peste aceastăregiune în secolul al IX-lea.

Pentru oraşul Negotin, există teza deorigine slavonă: proto-slavicul „něga” înseamnă„grijă” şi sufixul „-ota/-otina” înseamnă „acţiuneasuferită sau efectuată”, dându-i semnificaţia, de-numirii de Negotin „ca un loc de refugiu pentruvindecare”. În sprijinul acestei ipoteze vine şi fap-tul că oraşul istoric este situat în mijlocul mlaş-tinilor. Există, de asemena, ipoteza originii latinea numelui, ca loc de negustorie (în spaniolă „Ne-gocios”), precum şi faptul că Negotin este într-oregiune cu prezenţa unei semnificative minorităţivlahe (români). În cele din urmă, „Negotin” poatea fost derivat din cuvintele celtice „neges” şi „tin”,însemnând „cetate de război”7. Ca aşezare,oraşul Negotin este menţionat pentru prima oarăîn 1530.

Cetatea Taliata din perioada romană adevenit oraşul Donji Milanovat. De la înfiinţareasa, iniţial pe o insulă a Dunării, în sec. XIX, oraşula fost mutat de două ori. În 1830, din cauza inun -daţiilor frecvente, prinţul Miloş a ordonat caoraşul să fie mutat pe malul drept al Dunării, ast-fel fiind primul oraş din Serbia construit după unplan de urbanism. După construirea hidrocen-tralei Djerdap/Porţile de Fier în 1970, oraşul afost mutat din nou, în locaţia sa prezentă.

Cuppae, un bastion în timpul romanilor(sec. I-VI), transformat apoi în oraşul Columbria,în latină, 554/5 AD8, a devenit peste timp, oraşulGolubac (Голубαц) în sârbă, în română Golum-bei sau Columbaci, în limba maghiară ca Galam-


magazin

36

bóc şi în turcă ca Güvercinlik, ceea ce înseamnă„porumbar”. Numele actual este derivat dingolub, cuvânt de origine sârbă pentru „porumbel”şi este, prin urmare, adesea tradus ca „oraşul deporumbei”.

După Cristea Sandu Timoc denumirea de„muscă columbacă” din legenda Iovan Iorgovanar proveni de la numele oraşului: „legenda spunecă musca columbacă de la Galubăţ (din stâncaBabacaia), de atunci îşi are originea”9.

Cetatea romană Viminacium, situată peteritoriul satului Stari Kostolac şi Drmno, la 13 kmde la Kostolac, a fost tabără militară romană şicapitala provinciei Moesia Superior.

Site-ul arheologic ocupă un total de 450de hectare. Oraşul datează din secolul I AD şiconţine vestigii arheologice de temple, străzi,pieţe, amfiteatre, palate, hipodromuri şi băi ro-mane. Acesta se află pe drumul roman Via mili-taris.

Gamzigrad (sârbă: Гамзиград, latină:FELIX ROMVLIANA) este un sit arheologic dinsec. IV A.D. şi staţiune balneară, situat înapropierea oraşului Zajecar şi aflat în PatrimoniulMondial UNESCO10. Este locaţia unui complexde palate şi temple antice romane Felix Romu-liana, construit de împăratul Galerius (născut înaceastă zonă) în memoria mamei sale Romula.Principalul domeniu acoperă 10 de acri (40.000m). Dintre cei 80 de împăraţi romani, 40 au fostde origine traco-iliro-dacă11.

Oraşul Horreum Margi (horreum: Grânar,Margi: Morava), însemnând „Grânarul Moravei”,a fost fondat de către romani ca un fort, pe dru-mul de la Constantinopol la Roma, unde se tra-versează râul cunoscut acum sub numele deVelika Morava. Acesta a servit drept bază mili-tară romană, a avut o fabrică de scuturi şi a câşti-gat statutul de municipium înainte 224AD12.Românii din zonă îl numesc Podu Nou, însă, substăpânire slavă, a devenit cunoscut sub numelede Ravno („plat”), deoarece râul pe care esteaşezat trece printr-o vale plată. Actualmenteoraşul este cunoscut sub numele de Čuprija,nume ce provine de la cuvântul „köprü” din turcăşi înseamnă „pod”, acesta fiind dat de turci în tim-pul stăpânirii lor.

Alte aşezări de mai mică importanţă, cares-au păstrat din epoca romană sunt: satul Ram,în apropiere de Viminacium, ce ar proveni de lanumele de Roma, sătenii spun şi azi: Râm; Mu-nicipium a devenit Calişte; Idimus – Medvegea;

Pontes – Castellum, iar în 1856 devine Costol;Caput Fossae – satul Techia de astăzi.

Toponime româneşti. Până în secolulXVIII, teritoriul cuprins între râurile Timoc şiMorava, abundă de denumiri româneşti, perma-nenţa elementului românesc fiind susţinută şi pebaza toponomiei, chiar dacă istoricii bulgari şisârbi nu o admit. Unii dintre aceştia presupun omigrare a românilor din Banat şi ŢaraRomânească în sec. al XV-lea, alţii în sec. alXVI-lea sau mai degrabă în sec. al XVII-lea şi alXVIII-lea.

În ţinutul iniţial al Cranei (teritoriul cuprinsîntre râul Timoc, munţii Deli Iovan, Veliki Grebenşi Miroci) şi kliuc (cheia), frecvenţa denumirilorromâneşti este mult mai mare, decât înspreValea Moravei, unde întâlnim deja un amestecde toponime româneşti cu sârbeşti, cele dinurmă fiind majoritare. Motivul este acela că teri-toriul dintre Valea Timocului cade în stăpâniresârbească relativ târziu (1833), faţă de teritoriulcuprins între râul Pek şi Morava, care, însă, dinsecolul al XII-lea ajunge sub stăpânirea sâr-bească, chiar şi vremelnică, procesul de dez-naţionalizare fiind unul de durată.

În sec. XIV urmele vlahilor dintre Timoc şiMorava se întâlnesc în mai multe acte oficiale aleţărilor sârbe.

Silviu Dragomir găseşte 39 de docu-mente sârbeşti ce îi menţionează pe vlahi, unuldin sec. XII, un hrisov sârbesc fiind chiar din tim-pul lui Stefan Nemanja 1198-119913.

În cuprinsul regiunii, Vâlsan consideră căar fi existat nu mai puţin de 250 de denumiri desate alcătuite din cuvântul vlah, afară de alte de-numiri de râuri, munţi şi chiar ţinuturi întregi (StariVlah)14.

În Karte von dem Konigreich Servien –hartă militară austriacă din 1717 şi după raportulexarhului mitropoliei din Belgrad, cu numele deMaksim Radkovic, privitor la situaţia bisericilor şimănăstirilor dintre Morava şi Miroci, întocmitdupă vizitarea lor în anul 1733, apar satele Bo-letin şi Colubina – Golubina.

Tot G. Vâlsan citează o serie de hărţivechi din sec. XVIII, ce abundă de denumiriromâneşti15. Astfel, la 1723, acesta noteazămunţii Ştibiţi, Deli-Ion, pârâul Alb, satul Costeşti.La 1769: Bătuţa, Vâltura; la 1799: Cotu Timoc,Stâna, Cestuga. De asemenea, nici hărţile tomo-grafice austriece 1:200.000, publicate în preajmaanului 1900, sau publicaţiile de Vârşeţ, Orşova,


magazin

37

Kraguievăţ şi Zajecar nu erau lipsite de topo -nimie românească. Iată câteva numiri extrase,dintre care cele de munţi abundă: Tâlva Budii,Tâlva Scoruşului, Cornet, Grâpciunea, Malinicu,Cârşu, Straja, Busur, Culme, Tâlva Făget, Cul-mea al mic, Cracu Lipei, Piatra Neagră, Mas-tacăn, Curmătura, Porumba, Gorun, Tâlva luiBălaş, Stupina, Văcari, Cornet, Faţa lui Bui, Cus-ture, Tâlva Înaltă, Dealul Mare, V. Cârşenilor,Între văi.

Denumiri curat româneşti întâlneşte şiGiuglea: satul Văiuga, derivat din vale, numireafiind dată după locul unde e aşezat; satul Sănumi– locul, lespezile de piatră de pe care se dă sarela vite, el fiind un sălaş pe dealurile de lângăPovârşca. Ceret – loc cu cer, arţar, Periş – loc cuperi, care sunt presăraţi peste tot în Craina, înapropiere de Geanova16.

Unele denumiri româneşti de munţi (Ştir-biţi, Vâscul, Deli Ion, Văile Severineşti, Costeşti,Podişor, Casa Verde, Culmea lui Milcu), râuri(Cotu Timoc, Pârâu Alb) şi sate (Oriştioara,Costeşti, Vlaşca, Clodul-Cladova, Bătuţa,Vlaseţu, Vlaskita, Văltura, Gura Sergun, VlaşchiDol, Drestie, Stana, Cestuga, Resestuga), carese regăsesc reproduse în hărţile austriece de laînceputul şi sfârşitul sec. XVIII (1769-1789),lipsesc aproape total din hărţile sârbeşti de maitârziu, unele fiind greşit transmise, altele falsifi-cate în mod intenţionat, iar cele mai multe nefiindtrecute deloc17.

Pentru oraşul Zaicear, există două păreriprivitoare la originea denumirii. Prima merge peideea că denumirea ar fi de origine turcă. Ceade-a doua părere spune că numele oraşului ar fide origine românească, format din sintagma „Zăiicer”[un sacrificiu, o ofrandă], cu alte cuvinte: „Zeiicer”18. Locuitorii oraşului îşi cunosc şi astăzioraşul sub numele de Zăiceri19.

Ţinutul dintre râurile Timoc şi Morava,fiind un ţinut de margine, dar şi de legătură întredouă mari unităţi geografice, este în acelaşi timpşi un ţinut de amestec al populaţiei.

La sfârşitul sec. VII, dominaţia romano-bizantină cedează sub presiunea slavilor, iar lasfârşitul sec. XIV (1396), Imperiul Otoman îşi im-pune stăpânirea asupra zonei, până în sec.XVIII. Apar în perioada turcească toponime noica: Baragim, actuala localitate Paracin, KaraBurum – Crna Reka, Gurusa, care din anul 1833va fi transformat în Gurgusova, ca, mai apoi, înKniajevac.

Toponime din perioada otomană.Kadân Konak (Casa Cadânelor) – locul de re-laxare pentru cei mai înstăriţi, va deveni MiloşevaKula.

Originea numelui Oraşului Majdanpek,renumit pentru minele de cupru încă din antichi-tate, este bazat pe cuvântul majdan (din turcă –madan/mină) şi râul Pek, deci mina de pe râulPek. De-a lungul istoriei, minele, intens ex-ploatate, s-au dezvoltat, fiind în stăpânirea maimultor proprietari: cehi, belgieni, austrieci.

___________________

1 Ion Nicolae, Bogdan Suditu, (2008), Toponimieromânească şi internaţională, Editura Meronia, Bu-cureşti, p. 32 ***, (1996), Dicţionar de istorie veche a României,Bucureşti, p. 584.3 John Boardman, (1996), The Cambridge AncientHistory, Vol. 10, p. 579.4 După Sandu Cristea Timoc.5 Kostic Stanko, http://homoljetourism.org/homolje/index.html6 Statistical Office of Serbia. Municipalities of Serbia,20067 Prof. Dr. Ranka Kuić of the Philology Faculty of theUniversity of Belgrade „Red & White-Serbian-CelticParallels” (Crveno i belo – srpsko-keltske paralele,Glas srpski, Banja Luka, 2000). 8 Notitia Dignitatum, the Synekdêmos and Prokopios’sBuildings IV.v.-vii, x9 Sandu Cristea Timoc, (1967), Cântece bătrâneşti şidoine, Editura pentru literatură, Bucureşti, p. 42.10 http://whc.unesco.org/en/list/125311 Iosif Constantin Drăgan le înşiră numele în „Istoriaromânilor”, Bucureşti, Europa Nova, 1994, p. 46.12 Arnold Hugh Martin Jones, The later Roman Em-pire: a social economic and administrative survey, p.284-602.13 Silviu Dragomir, (1922), Vlahii din Serbia în sec. XII-XV, Bucureşti, p. 286.14 George Vâlsan, op. cit., p. 17. 15 N. M. Popp, (1941), Craina – O verigă a spaţiuluietnic românesc, Bucureşti, p. 134-135.16 George Giuglea, (1911-1912), Românii din Serbia,Anuarul de geografie şi antropolie, anul II, Bucureşti,p. 48.17 Th. N. Trâpcea, op. cit., p. 125.18 Este vorba de o etimologie populară.19 Este denumirea pe care o folosesc românii dinzonă, în vorbirea zilnică.

__________* Editura Semne, Bucureşti, 2012, pg. 120


magazin

38

IV. DIN ACTIVITATEA SOCIETĂŢII ŞI A FILIALELORBrâncuşi 2012 –

sesiune de comunicări la BuzăuIng. Eugen Ciobanu,

Buzău

Grupul de dacologie din Buzău, având concursulunor instituţii judeţene de cultură, a organizat în ziua de 11octombrie a.c. o sesiune de comunicări a zece autori bu-zoieni dedicată lui Constantin Brâncuşi.

Acţiunea s-a desfăşurat în frumosul hol al Bi -bliotecii judeţene „Vasile Voiculescu”, plin de participanţi, înmajoritate elevi de la colegiile din Buzău, unde profesorulSorin Burlacu, directorul Bibliotecii, generoasa gazdă amanifestării, a rostit cuvântul de deschidere.

Din prezidiu au făcut parte şi profesoara GeorgetaPâslaru, cu merite în activitatea locală de dacologie, precumşi părintele profesor dr. Mihail Milea, preşedintele Fundaţiei„Sf. Sava de la Buzău”, scriitor şi animator de seamă al unor

manifestări culturale, umanitare şi patriotice în teritoriu şinu numai. Îl menţionăm şi ca iniţiator al proiectului în deru-lare „Satul dacic de la Năieni”.

Lucrările, selectate şi prezentate şi la al 13-leaCongres Internaţional de Dacologie, care a avut loc în varaaceasta la Târgu Jiu ca omagiu adus lui Constantin Brân-cuşi la 55 de ani de la plecarea lui în tărâmul umbrelor, audezvăluit aspecte deosebite din viaţa şi creaţia „părinteluisculpturii moderne mondiale”.

Profesorul Valeriu Şuşnea, directorul FilialeiJudeţene a Uniunii Artiştilor Plastici, a susţinut o interesantăprezentare a operei brâncuşiene, oferind ascultătorilor in-formaţii deosebite chiar de la salonul artistului de la MuzeulArtei Moderne din Paris, pe care l-a vizitat de curând. Nu aomis nici relatarea istoriei „Rugăciunii” din ansamblul rea -lizat la Buzău de marele sculptor…

Autorii şi-au expus comunicările, răsplătite cuaplauzele participanţilor, mulţi dintre ei chiar colegi de-ai lor,în acordurile discrete ale unei benzi sonore potrivit alese,iar pe ecranul sălii s-au proiectat imagini din viaţa şi operamarelui Brâncuşi.

S-a distribuit, graţie sponsorizării ing. GheorgheTuzu, şi revista „Dacia Magazin”, cuprinzând sinteza lu-crărilor de la sus-numitul Congres, incluzând şi pe cele aleprezentatorilor din această sesiune.

A fost o acţiune reuşită, plină de învăţăminte şi cuadâncă reverberaţie în sufletele adolescenţilor mai ales,căci au trăit cu toţii sentimentul de mândrie pentru înaltelevalori artistice ale trecutului nostru.


magazin

39

Adresele distribuitorilor revistei «Dacia Magazin» în ţară şi în străinătateDACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETYDr. Napoleon Săvescu21-26 Broadway, New York 11106 USATel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635e-mail: [email protected]. Ilie Enciu, director DRISstr. Arbustului nr. 2BBucureşti, sector 2Telefon: 021 240 1218; 07450339603. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi,Prof. Aurel ManoleStr. Serei Nr. 4, bl. A 14, Sc. B, et. 4, ap. 36, Galaţi ,Jud. GalaţiTel. 07540226164. Clinica de Medicină Integrată, Dr. Corneliu BăbuţComuna Maşloc, Jud. Timiş5. Ing. Eugen CiobanuB-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65Buzău, cod 210246, Tel. 07601766496. Asociaţia Culturală Craidava,Prof. Dr. Danciu Elena TerezaStr. Sergent Constantin Popescu Nr.15, Bl.42A, Sc.A, Et. 3, Ap.8Craiova, Jud. DoljTel. 07652118807. Rodica Floreastr. Aleea Saturn, bl. 24, sc. 1, ap. 5Deva, jud. Hunedoara8. Gheorghe Mihăilescustr. Pescarilor nr. 26, bl. MZ 11, ap. 12,cod. 900538Constanţa, jud. Constanţa9. Domniţa Raţiustr. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5Braşov, jud. Braşov10. prof. Alexandru Stan,Asociatia «Dacia-Helvetia» Case postale 78, CH-1800 Vevey 1. Tel. 004021 944 93 36; E-mail: [email protected]: www.facebook.com/DaciaHelvetia

11. Eugenia Semenciuc Spania - MadridTelefon: 00346 440 65 37212. Societatea Culturală Română „Dacia”Plushckis Nicolae - preşedinteRepublica Kazahstan 100017, Or. Caraganda, str. Tulepova, 17-14Telefon: 7212/42-14-85, 476848Mobil: +77012189472, +77776931280Telefon: +40743939727E-mail: [email protected]. Uniunea Scriitorilor din MoldovaMihai Cimpoi - academician, preşedinteCalea Ieşilor, nr.6, Chişinău, Republica Moldova, MD-2069, tel./fax: +373 22 211818; +373 22 211677Telefon: 00373 22 333 007Mobil: 00373 69 14 78 00E-mail: [email protected]. Comunitatea Românilor din Serbia (Zajednica Rumuna U Srbiji)Ion Cizmaş - preşedintestr. Vasco Popa, nr. 16, cod. 26300Oraş: Vrsac, SerbiaTelefon: +381 13 837 336Mobil: +381 63 38 22 23E-mail: [email protected]. Ion Gâju - preşedinte Marisdava Str. Ion Buteanu nr. 14, Ap. 17Târgu Mureş, jud. MureşTel: 0721 59 48 7916. Vladimir Brilinsky -preşedinte Filiala Transilvania,Str. Carpaţi nr. 12, Bl. F, Ap. 11Deva, jud.. HunedoaraTelefon: 0254 223 853e-mail: malus_dacus @yahoo.com17. Filiala Getia Minor – Tulcea,Preşedinte Nicolae NicolaeStr. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. TulceaTel. 0729011003, 0752104184, 0372707308e-mail: [email protected]


magazin

40

I. EDITORIAL: Mihai Popescu: Dacismul careacţie la exagerările latiniste

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE1. Dr. Napoleon Săvescu: Noi, Dacii (IV). Limbaarhaică a spaţiului carpato-dunărean (2)2. Constantin Olariu-Arimin: Carpaţii – baştinaneamului emeş/sumerian3. Gheorghe Şeitan: Dacii şi secuii4. Silviu N. Dragomir: Insula Şerpilor – unostrov românesc furat .5. Eugen Costel Popescu: Amazoanele 6. Alexandru Busuioceanu: Un episcop dinGalicia şi altul din Dacia: Martin din Dumio şiNicetas din Remesiana

7. Andrei Claudiu Roibu: Dacii şi văzduhul (2)8. Mioara Căluşiţa-Alecu: Scrieri vechi 9. Eugeniu Lăzărescu: De la ritualul vedic upasana şi arma zeilor – astra – la energiapunctului zero şi energia liberă, ale lumii ştiinţifice

III. RECENZII, REPORTAJE, INTERVIURI1. Ionelia Toarcă: Comunitatea românească dinestul Serbiei

IV. DIN ACTIVITATEA SOCIETĂŢII ŞI AFILIALELOR1. Eugen Ciobanu: Brâncuşi 2012 – sesiunede comunicări la Buzău

IV. ADRESELE DISTRIBUITORILOR

S

U

M

A

R

1

2

7

1217

1819

232628

34

38

39

NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICARE

l Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fişier

word, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct;

l Fiecare text va avea la sfârşit numele autorului, localitatea şi telefonul fix sau mobil de con-

tact;

l Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată ca

notă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate;

l Articolele vor fi însoţite de 1 - 3 imagini sugestive;

l Materialele mai lungi de 4-5 pagini vor fi fragmentate de autori, trimiţându-ni-le succesiv sau

toate în acelaşi grupaj;

l Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul,

data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii;

l Materialele trimise prin mail vor avea la rubrica SUBIECT numele autorului şi titlul pe scurt;

l Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea,

cod poştal: 820035, jud. Tulcea, România.

l Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail:

[email protected]; [email protected]

dacia magazin 83

Documents