dacia magazin nr. 86 2013

Nr. 86 (anul X), februarie 2013DACIA

magazin

1

I. EDITORIAL

Cetatea Halsttatiană din Dealul Ederileeste cetatea GENUCLA

Nicolae Nicolae

În numerele trecute ale revistei Dacia Magazin amprezentat câteva locuri din nordul Geţiei Minor (Dobrogea),locuri ce se află într-un perimetru format din satele Parcheş,Mănăstirea Celic Dere şi Comuna Niculiţel, unde bănuimcă s-ar afla cetatea getică Genucla, ce a fost distrusă deguvernatorul Macedoniei, generalul Crassus, în anii 28-27î.Hr.

Atât în gospodăriile localnicilor, în pădurile dinpreajmă sau pe câmpurile din acest areal se găsesc zi dezi fel de fel de artefacte, ce ne trimit îndărăt cu mii de ani.Cercetările arheologice, ce s-au desfăşurat de-a lungulanilor, au scos la lumină complexe de locuire intensă încădin neoliticul timpuriu. În acest perimetru s-au săpat parţialşase situri ce demonstrează o aglomerare deosebită delocuinţe, gropi menajere, mai multe necropole, mai impor-tante fiind doar trei, chiupuri de mari dimensiuni, o lampăde lansare la apă, cuptoare de reducerea metalelor, mo -nede de toate felurile, inclusiv monede concave, multe altevase de diferite mărimi ca: amfore, cercei, fibule, brăţări,mărgele etc. La aproximativ 4 km vest de mănăstirea Celic,în inima pădurii, există o necropolă cu sute de morminte dincare cel puţin două sunt foarte importante din cauza

ringurilor circulare de piatră, dar şi a inventarului ce a fostridicat în urma săpăturilor de salvare. După toate artefactelemilitare (săbii, cuţite, pumnale, scuturi etc.) se poate afirmacă în urmă cu trei milenii în acest teritoriu a existat o civi-lizaţie getică ce s-a dezvoltat permanent, şi nu greşim dacăo datăm la sfârşitul epocii bronzului, începutul epocii fierului.Menţionăm că toate acestea sunt dovedite prin metode re -lative, dar cu tot acest neajuns trebuie neapărat să intuimfaptul că în preajmă trebuie să existe o cetate sau unperimetru fortificat de unde întregul ţinut trebuia condus dinpunct de vedere politic, administratic şi, bineînţeles, militar.

Cu mulţi ani în urmă, fostul director al ICEM Tul-cea, care era de fapt şi şeful de şantier arheologic dinaceastă zonă, domnul Simion Gavrilă, cu ajutorul a doi pă-durari ce cunoşteau hăţişurile pădurii, descoperă o fortifi-caţie sinistră, la prima vedere, în vârful primului deal sprevest, privind din faţa bisericii mănăstirii Celic. Între timp, dis-tinsul profesor a decedat, neexecutându-se niciun fel desăpătură de sondaj. Începând cu anul 2010, acest nou sita fost preluat de domnul arheolog Sârbu V. din Brăila, carea început săpătura de sondaj în interiorul perimetrului, mar-cat de formaţiuni geologice peste care s-a construit zidul


magazin

2

acestei fortificaţii.Săpătura de sondaj şi salvare s-a făcut prin prac-

ticarea unor casete cu dimensiunile de 2/1 m.l., cu studenţiaduşi din Polonia. Timp de trei săptămâni, în anul 2011 s-asăpat cu o discreţie absolută, iar după ce inventarul dincasete a fost scos, casetele au fost astupate cu grijă, darmarcate cu câte un martor (ţăruş din lemn). Nu înţelegemde ce studenţii români nu au fost prezenţi la aceste lucrări,dar bănuim că necunoaşterea limbii române este un aspectce protejează informaţiile culese. Din vârful acestui promon-toriu se văd prăvălite la vale, până la baza dealului, mii depietre, unele finisate, altele nu, dar toate făcând parte dinzidul fortificaţiei. Cetatea are descoperite deocamdată treiporţi, şi anume: sud-est, nord şi vest. În partea de nord-estatât stâncile, cât şi ce-a mai rămas din zid prezintă arsuriprofunde. După inventarele găsite atât în incintă, cât şi înnecropolă, cetatea este cel puţin de epocă halsttatiană dinperioada timpurie. O informaţie importantă pentru de-osebitele enigme din zonă, vine chiar din denumirea dealu-lui pe care localnicii îl numesc Ederile. Constatăm, deci, căacest cuvânt este un cuvânt compus din rădăcinaede=preot, ri=loc sfânt, iar le=luminos, strălucitor. Consi -

derăm, de asemeni, că atribuirea acestui nume limbii turceeste nefondat. În interiorul cetăţii la treizeci ml de latura denord, ce este realizată perfect pe direcţia est-vest fără ceamai mică deviaţie, se află o stâncă finisată de o formă ciu-dată, care poate fi asemuită cu un altar. Mai jos cu un kmpe o cărare deviată din cărarea principală aflăm o grotă cudeschiderea de 1,5 m.l. înălţime, 3,5 m.l. lăţime şi 5 m.l.lungime.

Această grotă nu ar avea mare importanţă prin di-mensiunile ei, ci prin faptul că lovind în stâncă cu un ciocanea sună a gol în partea de jos. Este foarte posibil ca aceastăgrotă să fie de fapt intrarea, sau una din intrările, peşteriimenţionate de Dio Casio, fiind într-adevăr în apropiereacetăţii. Având în vedere cele de mai sus, putem afirma că:

- fortificaţia (cetatea) se află în nordul Sciţiei Minor;- ea este la o distanţă de maximum trei km de fos-

tul mal al Dunării (Dunărea Veche). Noi am luat în consi -derare şi debitul de zece ori mai mare al fluviului în urmăcu 3000 de ani;

- distrugerea cetăţii din temelii în anii 28-27 î.Hr.arată ura nestăvilită a romanilor pentru această cetate ce acontribuit cu trupe getice de elită în urmă cu 20 de ani ladecapitarea armatei romane de la Histria;.

- numele dealului Ederile este semnificativ, motivpentru care s-a păstrat în memoria colectivă a neamuluipână în zilele noastre;.

- prin tradiţie, zona a rămas o zonă puternică adreptei credinţe, ce a existat mult înainte de apariţia creş-tinismului.

Din concluziile prezentate putem lesne să afirmămcă ne aflăm în faţa cetăţii getice Genucla.


magazin

3

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE

„Atunci, hai să le studiem!” – acesta a fost şimesajul celui de al V-lea Congres de Dacologie dinanul 2004, dedicat plăcuţelor de la Sinaia. În plenulcongresului, Adrian Bucurescu, filolog şi ziarist, ades cifrat cu uşurinţă două dintre plăcuţe, arătând şicheia descifrării lor. Dânsul şi-a continuat munca, aşacum se poate vedea în paginile publicaţiei „Dacia

Magazin”.Branislav Ştefanovsky, specialist în lingvis-

tică arheologică, a prezentat şi domnia sa traducereauneia dintre plăcuţe, la acelaşi congres. Mai târziu,şi-a materializat rezultatul cercetărilor într-o carte des -pre aceste tăbliţe şi despre semnificaţia lor.

NOI, DACII (IV)

Desprte o cronică „uitată” a poporului Dac (2)

Dr. Napoleon Săvescu

Fig. 195 Figura acestei femei aşezate central cred că am mai în-tâlnit-o undeva. Un medalion identic a fost găsit la SarmisegetusaRegia, unde săpăturile au început prin anii 1924... Plăcuţa demai sus a fost găsită în jurul anului 1874. Deci, ea este cu 50 deani anterioară medalionului de la Sarmisegetusa. Aşadar, esteilogic ca plăcuţa de mai sus să fie un fals.

Fig. 196 Acesta este medalionulgăsit la Sarmisegetusa Regia,mult după anul 1924. Ne între-băm: cum a fost posibil ca „fal-sificatorul” prin anii 1874 să fiştiut de această figură când eaa fost descoperită de arheologi50 de ani mai târziu? Atunci,cine greşeşte?


magazin

4

Uneori mă întreb, pe bună dreptate: dacăplăcuţele sunt falsuri, aşa cum declară Vulpe, de cesunt păstrate într-un institut ştiinţific?

Dacă există un fals, suntem îndreptăţiţi să cre-dem că mai sunt şi alte falsuri păstrate prin acest

forum de ştiinţă; am putea considera chiar că institutuleste un adăpost de falsuri...?!

De ce nu se aruncă la gunoi ce este fals? Dece nu ni se dau nouă plăcuţele? Promitem că am aveao mai bună grijă de ele!

Dar, dacă le-aţi declarat falsuri, de ce le as-cundeţi? Şi mai delirant: de ce furaţi din ele?

Fig. 197 Spre necazul „ştiinţificilor”, ea con-tinuă să apară şi pe alte tăbliţe, arătând cine,de fapt, greşeşte.

Fig.198 Să ne aducem doar aminte de povesteabrăţărilor de aur de la Sarmisegetusa, conside -rate multă vreme drept falsuri de către „ştiinţi-ficii” noştri. Datorită lucrătorilor Ministeruluide Interne, ele s-au dovedit a fi autentice, dacice.Astăzi, se fac teze de doctorat despre ele. Azi, elenu mai sunt falsuri, ci obiecte de mândrie chiarşi pentru cei ce, în urmă cu câţiva ani, nu leapreciau.

Fig. 199 Probabil că surpriza cea mai mare ahoţilor a fost faptul că nu se aşteptaseră cacineva să fi fotografiat plăcuţele prin anii ‘40şi, culmea, să se intereseze acum de ele, ba,chiar mai mult, să scrie o carte despre aceastăistorie a poporului nostru dac, sintetizată peacele plăcuţe de plumb.

Fig. 200 Plăcuţa fotografiată de mine laMănăstirea Sinaia, septembrie 2010. Citireaei nu este dificilă.


magazin

5

De pe http://www.ariminia.ro/tablitele/tabli-tele-de-la-sinaia-i.html:Domnul DOPA (după) CAPO (cap, judecată) DIO(sfânt) ZABELIO AIU (aiu: usturoi, arzător) SOR(soare) SE ZERI (a zări) NA (na: a da, a doborî)GLOTO (gloată) ARMOSO (armată) DAB (cetate, în-tăritură) SIRMIO DROMIGTO KRO (croi: tăietură,lovitură) MOS (moşi: a lucra ceva încet şi pe ascuns)POL (pol: jumătate dintr-un întreg). TABIO (tabie:cetate) LINA (lina: a potoli, a se adăposti) TO ISO(izi: a mânca) RAGA (rage: a plînge) SIO (sîi: a seteme, a se sfii) O RUSI (roşi) SEGETA (săgeată: copilsărman). BRE! NODE (nodă: genunchi) NOS (nosa:hai! haide!) GEO (giu: vioi) TOE (toi: mulţime, acalma) OSTI (răsărit). SAR MOGA (mogă: om sim-plu, nepriceput) TO DAB (cetate) SCUT (scuti: aapăra, a ierta) GET. KOS (coş: tabără militară)RASAR (răzare: sclipirea razelor soarelui) M. (mato:conducător) GITIO SATO (saţu: săturare) PO (po: astriga pe cineva). Interior: SLIDO (sladu: produs dincare se face berea, gălăgie).

Mă întreb din nou: dacă plăcuţele sunt falsuri,aşa cum declară Vulpe, de ce sunt păstrate într-un in-stitut ştiinţific?

Oare aş putea şi eu, pentru 100 de ani, să-milas pantofii la păstrare în institutul lor arheologic,minţind că ei aparţin lui Decebal?

De ce nu sunt înregistrate aceste plăcuţe?Mai aveţi şi alte lucruri neînregistrate din care puteţifura confortabil, domnilor? Cui îi trebuie un fals, dacăeste un fals?!

Şi, dacă sunt falsuri, atunci de ce găsimplăcuţe asemănătoare de plumb şi la sudul Dunării?Or fi intrat spionii bulgari în Institutul de Arheologiedin Bucureşti, prin subsolurile acestuia, şi au furatplăcuţe de plumb, oricum neînregistrate, iar acum lecomercializează pe internet? Or, are mai mult senscă plăcuţe asemănătoare au fost folositepentru consemnarea momentelor istorice impor-tante, atât de către dacii nord-dunăreni, cât şi decei sud-dunăreni, fluviul Dunărea nefiind în aceletimpuri graniţa naţiunii noastre, ci axa ei.

Acelaşi inteligent şi spiritual ziarist, HoriaTurcanu, nu scapă ocazia de a-l întreba pe Vulpe:„Cum se face că planurile cetăţii Sarmisegetusa segăsesc pe aceste tăbliţe” (ca, de altfel, şi numelecetăţii, n.a.), cetate care a fost descoperită la mult timpdupă ce tăbliţele deja zăceau în subsolurile Institutu-lui? Răspunsul lui Vulpe a fost încâlcit, bâlbâit,neverosimil.

Sigur că reprezentarea cetăţii Sarmisegetuseipe unele din plăcuţe, cu mult timp înainte ca arhe-ologii să descopere acest centru religios, ar fi trebuitsă dea de gândit celor care le considerau falsuri. Darşi mai de neînţeles este faptul că, deşi un templu allui Burebista, descoperit în anul 1956, se găseştereprezentat în detaliu pe aceste plăci de plumb, elezac de mai mult de 100 de ani prin beciurile Insti-tutului de Arheologie.

Fig. 201 Plăcuţele descriu cu lux de amănunteo lume dispărută a dacilor, o lume existentă cusute de ani înaintea sosirii romanilor, descriustrămoşi uitaţi, regi şi luptători, zei şi preoţi,fapte demne de arme şi de neuitat, poate preademne şi poate prea măreţe pentru a mai fimenţionate de istoria noastră romanofonă.

Fig. 202 Sigur că reprezentarea cetăţiiSarmisegetusei pe unele din plăcuţe, cu multtimp înainte ca arheologii să descopere acestcentru religios, ar fi trebuit să dea de gânditcelor care le considerau falsuri.


magazin

6

Aceiaşi „ştiinţifici”, Vulpe şi Djuvara, într-oemisiune la TVR Cultural, încercau să ne convingăîntr-un limbaj „cacofonic” precum că şi tăbliţele de laTărtăria, conţinând primul mesaj scris din istoriaomenirii, ar fi, de fapt, un alt fals! Ele ar fi fost des -coperite prin anii 1950, ne spunea „bătrânul om de şti-inţă africană”, „istoricul” Djuvara... În realitate, toatălumea ştie că pe atunci, descoperitorul lor, Vlasa, arfi trebuit să fie elev la liceu şi nu arheolog. Domnilorex-stalinişti, ex-comunişti, mastodonţi ai istoriei şiarheologiei române, tăbliţele de la Tărtăria au fost de-scoperite în 1961... Cât despre datările cu carbon ra-dioactiv făcute în Italia, dovedind faptul că tăbliţelede la Tărtăria sunt vechi de 8.450 de ani, dânşii nu lepercep, deoarece nu sunt publicate într-o limbă cunos-cută dânşilor, limba română. Domnilor, faptul că aveţiprobleme de exprimare gramaticală şi de memorie nuvă dă dreptul să vă jucaţi cu istoria noastră...

Dar el, Vulpe, nu ezită să-i atace pe marelecărturar Nicolae Densuşianu (care a scris „DaciaPreistorică”, publicată în 1913) şi pe cei care consi -deră că „Noi nu suntem urmaşii Romei”. Prin ati-tudinea lui neştiinţifică şi rău-intenţionată, nu facealtceva decât să se autoexcludă din rândul adevăraţiloroameni de ştiinţă. Ele, plăcuţele, vin în contradicţiecu dogma „Noi suntem urmaşii Romei”, aşa că ele tre-buiau să dispară!

Considerând că este o crimă să ascunzi paginidin istoria neamului nostru, a poporului nostru Dac,să furi din aceste dovezi, să le doseşti neinventariin-du-le, cerem Ministrului Culturii, cerem ProcuraturiiRomâne, Ministerului de Interne şi, nu în ultimulrând, S.R.I-ului să-i cerceteze de urgentă pe cei ce sefac vinovaţi de astfel de tâlhării, de furturi dingestiunea avutului naţional şi de comercializarea lorîn afara graniţelor României.

Ne întrebăm: ce altceva s-a mai furat şi con-tinuă să se fure din Institutul Arheologic din Bu-curesti? Şi cine sunt hoţii?

România este o ţară democrată, cu legi de-mocrate şi, de aceea, aşteptăm cu încredere răspunsulşi deciziile organelor competente.

Fig. 203 Probabil, Diegi şi Vezina judecaţi deDiurpaneus

Fig. 205 Este o chestiune de bun simţ: una e săfalsifici una-două plăcuţe de plumb şi alta e săfalsifici 500 de plăcuţe, o bibliotecă întreagăadică, şi asta nu numai la nordul Dunării, darşi la sudul ei.

Fig. 204 Strămoşi celebri, eroi celebri, cares-au luptat şi au murit pentru ca Ţara noastrăDacia să fie liberă, azi sunt priviţi ca pe niştestrăini.


magazin

7

Adevărul poate ieşi la lumină prin continuă şionestă cercetare.

Cartea de faţă este o cărămidă pusă la temeliareconstrucţiei istoriei noastre străvechi, este baza depornire şi emulaţie a unui curent colectiv de gândireşi acţiune din ce în ce mai larg, care să înlocuiascăopiniile învechite, de mult depăşite, anacronice.

În locul lor, să fie exprimate cu hotărâre şicuraj ipoteze noi şi certitudini moderne, bazate penoile descoperiri pluridisciplinare.

O asemenea cercetare aprofundată va con-duce, în mod cu adevărat ştiinţific, la concluziidemne de strămoşii noştri daci şi de aportul lorfundamental la întemeierea şi înflorirea societăţiidacice, pe care au ridicat-o la valori universale.

Fig. 206 Arme de luptă şi o figură parcă din is-toria Maya …să fie el chiar ruda noastră ?

Fig. 207 Dar el cine o fi ? Chiar să refuzăm să-l cunoaştem ?

Fig. 208 Ca şi în cazul brăţărilor de aur de laSarmisegetusa şi în acesta al plăcuţelor deaur/plumb de la Sinaia numai Ministerul de In-terne poate să le salveze, să ne salveze aceastăIstorie altfel Pierdută, acest Scris Pierdut.

Fig. 215 Plăcuţa fotografiată de mine la Mănă-stirea Sinaia, septembrie 2.010. Citirea ei nu este dificilă, se spune pehttp://www.ariminia.ro/tablitele/tablitele-de-la-sinaia-i.html:PUA (a putea) IO AT (at: armăsar)LEU LUE SAMUE (samă) LO ON (on: neam)SONTO (şonta: a schilodi) RIOMUNO ( ) SO(astfel) NOBALI (nobi-lul)ENO EDO (ede: a judeca) LO PATRA (pătra: aînfăptui).


magazin

8

Sacralitatea Masivului Ceahlăudin vol. Istorii neelucidate*

Silviu N. Dragomir

Orice ar menţiona istoria,orice ar povesti legendele, orice arsugera literatura şi orice ar puteaafirma unii sau alţii în ceea cepriveşte masivul Ceahlău, dar cuprivire la o sacralizare a respectivu-lui templu natural moldav nu maipot exista absolut niciun fel dedubii.

Nu cunoşteam în spaţiileromâneşti un alt munte care să aibăun anume hram al său, întocmai tu-turor sfintelor lăcaşuri. De aseme-nea, nu cunoaştem în spaţiileromâneşti o altă vatră de sihăstrie –şi sunt multe asemenea zone –, caresă se fi bucurat la un moment dat deaproape douăzeci de lăcaşuri decult; fără să-i mai punem la so-coteală pe nenumăraţii sihaştrivieţuind răzleţiţi pe versanţi, nevoindu-se prin firidetăinuite, râpe, grote sau scorburi -, departe de forfotalumii. Dar, ceea ce este şi mai important, aici înCeahlău, s-a menţinut, începând încă din protoistorieşi pătrunzând până astăzi către noi, un sumum dedovezi ale sacralizării, reprezentată printr-o adoraţiefaţă de măreţia muntelui. Sacralitatea s-a păstrat de-alungul vremilor şi în firea oamenilor de munte, ei„fiind aplecaţi spre eres… încât se mai închină la zeinecunoscuţi care se vede că se trag din idolii cei vechiai dacilor” (v. Dimitrie Cantemir).

1. Credinţe ale geto-dacilor perpetuate prin pro-toromâni către românii de azi

Tracii – consideră Herodot – ar fi cei mai pu -ternici dintre toate popoarele dacă ar izbuti să seuneas că sub o singură căpetenie… Dar unirea lor ecu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceeasunt ei slabi. Tracii poartă multe nume, în toate, obi-ceiuri asemănătoare… Geţii… sunt cei mai viteji şimai drepţi dintre traci. Iată în ce chip se socot ei ne-muritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel carepiere se duce la Zamolxis – divinitatea lor, pe care

unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis… Acest Zamolxis atrăit cu multă vreme înaintea lui Pythagoras. Fie căZamolxis n-a fost decât un om, fie c-o fi fost (într-ade-văr) vreun zeu de prin părţile Geţiei, îl las cu bine…

Prima traducere românească a Istoriilor luiHerodot a fost făcută încă de timpuriu (anii1668/1670), fiind realizată de spătarul NicolaeMilescu -, ea numărându-se, astfel, printre primele dinEuropa. Dintre cele nouă cărţi ale marelui istoric alAntichităţii, cartea a patra conţine datele cele mai in-teresante despre noi. Ea se constituie, în fapt, întocmaiunui ansamblu de amintiri, interviuri, povestiri, notede cercetare, portrete, descrieri de bătălii, anecdotică,relatări indecente, descrieri geografice şi observaţiiasupra moravurilor. Astfel, „ziaristul” Herodot a în-jghebat prima culegere de etnografie şi geografieumană din trecutul nostru, al românilor.

2. Semnificaţia denumirii de Kogaionon (Cogaion)Limba română nu poate da nicio justificare

semantică acestei denumiri. Dar nu este deloc un cazaparte deoarece, la rându-i, oronimul Olympos – aceareşedinţă montană a zeilor din panteonul grec – nueste nici el explicabil cumva prin limba acestora. În


magazin

9

cea de a patra carte a sa, Herodot ne pune într-o primăîncurcătură prin relatarea despre Zamolxis (grafitatadesea Zamolxis ori Salmoxis), care s-a retras într-o„Oikema Katagaion”, ce pare să fi fost o locuinţă sub-terană, a cărei denumire în greacă se constituie într-oadevărată omofonie: Katagaion – Kogaionon. Or,această asemuire fonetică este cu totul întâmplătoare.În concluzie, nimeni nu poate să spună în mod certcare ar putea fi dezlegarea problemei.

Cu o soluţie a venit George Vaida, acesta îm-părţind astfel oronimul: COG-AION-ON.În acest caz, prefixul COG ar avea semnificaţia de„munte, măgură”, AION ar fi un fel de plural de laaoi, cu semnificaţia de „înţelept”, de unde oionna(componentă, la plural însă) ce putea foarte bine săfie considerat ca un substantiv folosit numai la singu-lar şi declinat ca atare -, iar ON ar fi doar un sufix plu-ralizant; deci, în traducere: „Munţii înţelepţilor” sau,poate într-o traducere mai liberă, „Munteleînţelepţilor” (a se vedea în acest sens revista NoiTracii – 159/1988). Ceea ce, în fapt, s-ar putea şiastăzi subînţelege prin oronimul Kogaionon.

Dar, muntele venit ca simbol preluat din pro-toistorie s-a suprapus în mod fericit pe muntele venitca simbol preluat din creştinism, întărind astfel şi maimult o simbolistică unificată. Să nu uităm că Iisuss-a schimbat la faţă pe Muntele Taborului, a predicatFericirile pe Muntele Fericirilor, s-a retras să se roagesingur pe Muntele Măslinilor, a fost răstignit peMuntele Golgota şi s-a înălţat la cer de pe MunteleEleon. Orice locaş de cult creştin este aşezat pe undeal sau măcar pe o ridicătură.

3. Sacerdoţii geto-daciPanteonul sacru al geto-dacilor se afla sub

privegherea unui singur sacerdot (suprem), ajutat dealţi iniţiaţi, pe ierarhii stabilite în trepte, aceştia cul-tivând sentimentele religioase ale poporului. Întregclanul – construit piramidal – al acestor slujitori făceaparte din aristocraţie, fiind constituit într-un fel deordin cavaleresc; doar că nu purtau arme, iar funcţiilelor se limitau la cele sacre. Erau împărţitori de drep-tate, dar şi trezorieri ai ştiinţei, culturii şi artei, pe carele dezvoltau punând însă accent în mod special pe as-tronomie, astrologie, medicină şi ştiinţele naturii.Fiecare sacerdot avea sub instruire unul sau mai mulţinovici, proveniţi din toate straturile societăţii. Din pă-cate, învăţăturile li se transmiteau adesea doar oral –întocmai ca şi la druizi –, astfel că ele au rămas pro -babil definitiv pierdute pentru posteritate. Susţineaudeprinderea eticii odată cu propovăduirea nemuririisufletului, concepte introduse de Zamolxis, marepreot, rege şi zeu. Concomitent, mai era adorat şiSoarele, ca o remanenţă a unor timpuri ancestrale, dar

ajuns la sacerdoţii geto-daci doar ca bază a diverselormăsurători cuprinse apoi în calendarele ce erau calcu-late cu o proverbială precizie.

Identificarea lui Zamolxis cu principiulBinelui dobândise unele adânci sensuri social-politice.Din spusele lui Strabon, rezulta că acei ktistai-abioielininaseră între ei proprietatea privată a bunurilor deconsum, că introduseseră – pe lângă comunitarismulaverilor – şi pe acela al vieţii de familie (?), că printraiul auster arătau un total dispreţ bogăţiei, că erauvegetarieni, ceea ce într-o ţară îmbelşugată în cărnuride tot soiul putea să aibă semnificaţia nu doar a unorinterdicţii ritualice, ci se considera şi drept un act desobrietate, şi că, în mod deosebit, îi preocupa drep-tatea socială. După Poseidonios, ar rezulta, ca o pre-cizare, că abioi erau adepţi ai celibatului.

Toţi sacerdoţii geto-daci se mai ocupau intensde medicină, practicând divinaţia după o filozofiemedicală proprie, conform căreia (ne spune Platon înCarmide) înainte de a vindeca rănile şi bolile ar trebuitămăduit sufletul, sub cele două aspecte ale sale: desistemul nervos care controloează funcţiile organis-mului, dar şi sub acea formă a credinţei care mântuieşi tămăduieşte printr-o recunoaştere a atributelorizvorâtoare ale Adevărului, Binelui, Dreptăţii şiSfinţeniei.

În conformitate cu practicile orientale venitepe „Calea sacră a sciţilor”, despre care ne aminteşteDimitrie Cantemir, geto-dacii dispuneau şi de pleistoi,care nu se aflau printre marii sacerdoţi ai cultuluigeto-dac, ei formând marea pleiadă a filosofilor, aînţelepţilor, vieţuind retraşi prin munţi. Se poatesusţine că „pleistoi” ar fi putut însemna în limba geto-dacilor „cel care practică asceza”; mişcare, căreia îngreceşte i se spunea isihia (sau isihasteria) şi de unde,la noi, s-a ajuns să i se spună sihăstria.

Existenţa unor asemenea sihaştri la geto-daci,şi apoi la protoromâni, ajungând până la noi românii,este atestată în mod sigur, ea fiind semnalată atât is-toric, cât şi prin toponimele sau hidronimele din toatezonele cunoscute ca vechi vetre de vieţuire isihastă(cuvânt azi admis la noi, ca arhaism), unde s-au des -coperit şi altare ale cultului păgân geto-dacic. Ceea cedemonstrează continuitatea unor asemenea mani-festări.

4. Sihaştrii din istorieLa noi, românii, avem unele asemenea surse

istorice care relevă că, întocmai la fel ca odinioară, înAntichitate, Ştefan cel Mare l-a consultat în anumitemomente cruciale pe Daniil Sihastrul, întocmai cumodinioară şi Decebal apelase la Vezina, iar Burebistala ajutorul lui Deceneu.

Există surse din folclorul local care susţin că


magazin

10

şi în Masivul Ceahlăului au existat – până către con-temporaneitate – sihaştri care nu erau supuşi cinuluimonahal, ei fiind simpli asceţi ce practicau Divinaţiaşi Asceza; la ei oamenii mergând spre a fi consultaţi,deoarece respectivii (numiţi „pustnici”) erau re-cunoscuţi pentru proverbiala lor Puritate, Echilibru,Dreptate, Înţelepciune, Cumpătare, Modestie şi Răb-dare în a le asculta poporănilor păsurile, ceea ce setraduce printr-o liniştire sufletească: Isihie. Ei nu par-ticipau neapărat la slujbele zilnice, luând parte doarla Slujba de Înviere, ce era recunoscută tacit ca o ser-bare a „Înnoirii firii”, tot un anume fel de „Schimbarela Faţă”. Se ajunsese chiar la o desăvârşită înţelegereşi un deosebit respect reciproc.

Se ştie că Daniil Sihastrul fusese rugat demonahi să devină stareţ al Mănăstirii Putna, dar re-fuzase accederea sa în fruntea cinului monahal. El eraSihastru, deci Pustnic, adică făcea parte dintr-o cutotul altă tagmă. De asemenea, în anul 1497, lamoartea Mitropolitului Moldovei, celebrul Teoctist,tot el fusese rugat să devină Mitropolit al ŢăriiMoldovei, dar refuzase din nou o funcţie supremă,propunându-l în schimb pe Grigorie Roşca, un fostnovice al său de odinioară. Daniil nu-l refuză, însă, peŞtefan Vodă, care-l dorea mai aproape; iar ca urmare,rămânând tot pustnic, s-a mutat din marea vatră de si-hăstrie a Putnei în aceea a Voroneţului, unde a şimurit.

Ne apare, deci, în mod indubitabil faptul, re-alitatea că nu toţi aşa-zişii „monahi” ar fi fost, larându-le, şi „monahi înregimentaţi” în cultul creştin.Erau cinuri diferite.

Merită relevat şi detaliul că Ioan Casian,vorbind despre modul de alegere a locului de practi-care a ascezei, arăta că „nu toate locurile priesc mo -nahilor”. Afirmaţia poate primi interpretarea călocurile respective nu se aleg cu totul la întâmplare şică ar fi preferabil să se opteze pentru zonele în care,odinioară, se mai practicase asceza. De aici s-ar justi-fica mulţimea de toponime generalizante, foarte adâncîmpământenite. Se pot urmări în acest sens denumirigenerice ca: „Sihastrul”, „Călugăra”, „Dealul Popii”,„Poiana Maicilor”, „Bradul Botezat”, „La Chilii” ş.a.

5. De la protoistorie la istorieFoarte mulţi analişti în istoria credinţelor şi

ideilor religioase se arată destul de reticenţi la oriceapropiere făcută între „sihăstriile” geto-dacilor şi „si-hăstriile” creştine din Evul Mediu sau chiar de astăzi.Ei sunt gata să declare sus şi tare: Nu suferă niciocomparaţie! Orice apropiere e forţată fiind cu totulaltceva! Oare, chiar aşa să fie?

Dacă luăm Dicţionarul enciclopedic (a. 1993)şi ne uităm la bibliografia lui Deceneu, ni se ex-

plicitează: Unul dintre cei mai apropiaţi sfetnici ai luiBurebista…; iar, dacă ne uităm la Daniil Sihastrul, nise explicitează într-un mod aproape similar: Sfetnicde taină şi părinte duhovnic al lui Ştefan cel Mare…Este, în fapt, vorba de o aceeaşi funcţie, recunoscutătehnicist, deşi între cei doi mari prelaţi comparaţi tre-cuse circa un mileniu şi jumătate. Există, deci, unelevizibile şi certe apropieri. Se pare, deci, că ar fi vorbapur şi simplu de aceleaşi atribute. Un acelaşi lucru!

De altminteri, dacă analizăm puţin faptele,imensul interval de un mileniu şi jumătate poate per-mite – chiar şi cu o oarecare uşurinţă – transmitereaunor importante funcţii ezoterice în doar ~ 24 de ge -neraţii. Astfel, dacă operăm cu un criteriu cronologicîn care viaţa unui om ar fi considerată drept „unitatede timp”, constatăm că un anume sumum de cunoş -tinţe ar putea trece destul de uşor „din gură în gură”,fără deformări cu mult prea importante. Asta, fiindcăam putea presupune că un sihastru care a împlinit 80de ani şi dispune încă de vigoarea minţii sale, va puteatransmite unui ascultător de 18 ani – şi el copt laminte, dar aflat în plină formare, întreaga sa expe-rienţă de viaţă, deci, şi pe aceea transmisă de ante-cesorii amândurora.

Astfel, 1460 ani d.H. (Daniil) + 60 ani î.H.(Deceneu) = 1520 ani: (80-18) ani/generaţie = 24 ge -neraţii.

Chiar dacă astăzi ni s-ar părea curios şi destulde greu credibil un astfel de mod al transmiterii dedate, nu trebuie să uităm că în trecutul îndepărtat elera nu doar perfect valabil, ci că era indicat chiar şiprin doctrină, fiind de la sine înţeleasă transmitereade preferinţă orală a tuturor cunoştinţelor şi, deci, mar-ginalizându-se cu totul scrierea. Pe de altă parte, chiardacă am admite că „firul” unor asemenea transmiteriorale se putea rupe adeseori din întâmplare pe parcur-sul sutelor de ani, am putea fi tot atât de siguri că alteanumite astfel de „fire” au rezistat multor vicisitudiniale vremii.

Dar care să fi fost câmpul de cunoştinţe aleacestor pleistoi, abioi sau tarabostes, deveniţi apoipilleati, despre care noi ştim atât de puţin? Ei bine,acest lucru ni-l comunică Iordanes în Istoriile sale(având nr. 69-71): 69): Ei socoteau ca noroc şi câştig,drept unica lor dorinţă, îndeplinirea în orice chip alucrurilor pe care le arătase îndrumătorul lorDeceneu, judecând că este folositor să realizezeaceasta. El, observând înclinarea lor de a-l asculta întoate, şi că ei sunt din fire deştepţi, i-a instruit înaproape toate ramurile filozofiei; căci era un maestrupriceput în acest domeniu. El i-a învăţat etica,dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit înştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform legilornaturii; trascriind aceste legi, ele se păstrează până


magazin

11

astăzi, sub numele de belagines; i-a învăţat logica,făcându-i superiori celorlalte popoare în privinţaminţii; dându-le un exemplu practic, i-a îndrumat săpetreacă viaţa în fapte bune; demostrându-le teoriacelor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătatmersul planetelor şi toate secretele astronomice şicum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de focal Soarelui întrece măsura globului Pământ şi le-aexpus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute pa-truzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repedede la răsărit până la apus spre a se apropia sau de-părta de polul ceresc. 70)… putem vedea pe unulcercetând poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilorşi ale fructelor; pe acesta studiind descreşterea şiscăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele Soare-lui, şi cum prin rotaţia cerului (astrele), care segrăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse înapoispre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după oregulă prestabilită. 71) Comunicând acestea şi altemulte… Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă mira -culoasă, încât a condus nu doar pe oamenii de rând,dar chiar şi pe regi. Căci, atunci a ales dintre ei pebărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i-aînvăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite di-vinităţi şi sanctuare, făcându-i preoţi şi le-a dat nu-mele de pilleati.

Tradiţia populară consfinţeşte existenţa unorastfel de sihaştri în masivul Ceahlău. Mai mult, chiaraminteşte (vom vedea) vizite făcute de Ştefan celMare – considerat că era cavaler al Vechii Biserici –la unii dintre marii sihaştri de aici. Să fi fost oareaceasta o premieră? Desigur că nu! L-am văzut amin -tit în istorie pe marele preot Deceneu stându-i foarteaproape lui Burebista, poate chiar aliat la domnie. Is-toricul Dio Cassius, la rândul său, scrie că marelepreot Vezinas participase personal la prima bătălie alui Decebal cu romanii lui Traian: Iulianus… dândlupta cu duşmanii la Tapae, măcelări pe cei mai mulţidintre ei. Între duşmani se afla şi Vezinas, care venea,ca demnitate, îndată după Decebal; pentru că nuputea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca şi cumar fi murit, şi astfel rămase nebăgat în seamă, iar întimpul nopţii fugi (LXVII 10, 2). Istoria consemnează,deci, participarea marilor preoţi la acţiunile directe aleconducătorilor de neam. Ne-ar fi fost greu sa credemastăzi că romanii, extrem de versaţi în lupte – şi caredispuneau de supervizori ai câmpurilor de bătălie –puteau să fie atât de uşor păcăliţi, ca în jocul De-aşoarecele cu pisica, unde şoricelul aflat la ananghiese preface mort, pentru ca apoi s-o şteargăşmechereşte la adăpostul întunericului. Haida-de!

În schimb, am putea prea bine să presupunemcă marele preot Vezinas, la grea încercare fiind, şi-arfi redus voluntar şi treptat funcţiile sale vitale, până

ar fi căpătat acea stare cataleptică menită să-i justificeo rămânere sub formă inertă – ca şi mort -, pe câmpulde luptă. Asta ar presupune însă anumite însuşiri demare şaman oriental necesare marelui preot geto-dac,cu precădere în acel stadiu mai greu de controlat,anume spre revenirea la o stare normală. Ar fi nece-sare unele interpretări ceva mai ample ale foartepuţinelor date venite din Antichitate. Dar cine să ofacă? Istoricii noştri ţin prea mult la scaunul lor decatedră spre a fi dispuşi să participe la asemenea co-mentarii îndrăzneţe, foarte adeseori considerate cafiind compromiţătoare carierei.

Se ştie, din puţinele referiri, că Ştefan celMare – în cazurile de mari invazii ale Moldovei pri-jeluite de armatele străine –, pustia satele şi „otrăvea”fântânile. Cum şi cu ce anume otrăveau moldoveniiapa? Poate cu arsenic, nu? Sau, poate cu stricnină? Deunde puteau lua ei aşa ceva? Se ştie că una din celemai mari armate otomane venite în Moldova s-a retrasintempestiv, fără vreo luptă decisivă, tocmai din cauzaunei teribile epidemii de ciumă apărută cu totul inex-plicabil. Poate că fusese vorba chiar de acele otrăviriale apei cu bacterii provocatoare de boli virulente,uşor răspândite, deci foarte contagioase. De ce să nuadmitem că, în acele bătrâne vremuri, ar fi fost posibilsă mai existe – ferite pe undeva, prin munţi – şi unelecentre ezoterice în care se puteau păstra anumitecunoştinţe cu totul secrete, ascunse mulţimii şi careputeau să fie accesate în momentele cheie? Privitor launele posibilităţi rămase neclarificate, nu trebuie săuităm că înţelegerea, precum şi ipotezele de lucru, aufost considerate întotdeauna – şi încă vor mai faceparte şi pe viitor – din însăşi cercetarea ştiinţifică.

În prima parte din Fiinţă şi timp, filozofulHeidegger susţinea că înţelegerea este facultatea cene proiectează către posibilităţi, luând forma inter-pretării: că ea, în fapt, funcţionează „interpretând”.Dar, ce anume voia să spună filozoful prin afirmaţiacă înţelegerea ne poate deschide drumul către posi-bilităţi, şi că – făcând un asemenea lucru – ea inter-pretează? Un răspuns ni-l oferă Gabriel Liiceanuafirmând: filozofia lui Heidegger începe de la un felneaşteptat de a înţelege ceea ce pare de la sine înţeles.Pentru că tocmai ceea ce e de la sine înţeles este lu-crul cel mai greu de înţeles…

Argument pentru apropierea de filozofie acelor etichetaţi tracologi ori dacologi de acei „istorici-funcţionari”; asta deoarece filozofia cuprinde tocmaiîndemnul să ne slujim de ceea ce ştim pentru apătrunde către ceea ce am vrea să aflăm din perioadelestrăvechi, nestăpânite încă, spre deosebire de aşa-zişiiistorici care se slujesc de ceea ce nu ştiu pentru a de-făima şi răstălmăci toate cele ştiute.

*) Editura Lucman, 2007, Bucureşti, p. 120 şi urm.


magazin

12

SEMNE ŞI SCRIERI PE TERITORIUL GETO-DAC

Domniţa Raţiu

La început a fost cuvântul...rostit cu rost. Cuvântul rostit este însăefemer, aşa că omul înţelept, iniţiatul, aînţeles să consemneze acele cuvinte,care pentru el aveau importanţă majoră.Cerul înstelat i-a fost primul dascăl şi pri-mul abecedar… Apoi, cerul i-a arătat ceeste timpul, învăţându-l ritmul lucrăriloragricole. Deoarece stabilise o legăturăspecială cu cerul, a dat nume conste-laţiilor, asemănându-le cu uneltele sauevenimentele din viaţa de zi cu zi, denu-miri pe care le-a actualizat după trece-rea la creştinism.

Mai târziu, tot cercetând sem-nele cerului, a născocit semne-mesaj,primele începuturi de scriere prin trans-punerea semnelor cerului pe pământsau pe alte materiale, ca de exempluscrierea folosită pe vasul găsit la Kara-novo

În anul 1950, s-a făcut publicăo descoperire şocantă. La intrarea uneipeşteri de lângă satul Sitovo, lângă Plovdiv, este o inscripţiepe stâncă, de 3,4 m lungime, cu caractere de 13-16 cm înăl -ţime. Această descoperire nu a stârnit niciun interes timpde două decenii, până când a fost menţionată de arheologulbulgar Todorovici în anul 1971

Actualmente, se cunosc aproape o sută de aşezăriunde au fost descoperite obiecte cu astfel de inscripţii. Ma-joritatea acestor aşezări este cuprinsă în zonele culturaleVincea şi Tisa din bazinele Moravei, Dunării şi Tisei, în te-ritoriile de azi din Serbia, estul Ungariei, nord-vestul Bulga-riei şi vestul României, precum şi în cadrul culturii Karanovo( 3-6, Boian- Gumelniţa ) din centrul Bulgariei şi sudul Ro-mâniei.

Descoperirile făcute în numeroase zone din area-lul locuit de strămoşii noştri, ne fac să afirmăm că aici aexistat din timpuri străvechi o populaţie sedentară nume-roasă şi civilizată. Acele vremuri de pace se datorează ma-

triarhatului, conducerii înţelepte a reginelor şi a marilor preo-tese ale cultului solar. Pacea şi traiul în siguranţă au făcutposibilă, de exemplu, uimitoarea cultură Cucuteni.

Sigur că de atunci datează obiceiul şezătorilor dinserile lungi de iarnă, ca şi transmiterea tradiţiilor spre ge-neraţiile următoare.

Semnele găsite pe diverse materiale din acele tim-puri sunt în mare măsură folosite de adoratorii „SfântuluiSoare” în cadrul ritualurilor cultului; sunt semne sacre. (cf.Virgil Vasilescu, „Semnele cerului”).Aceste semne au evo-luat fie spre ideograme, scrierea silabică şi apoi fonetică –(scrisul fiind la început folosit doar de sacerdoţi) sau au fostmaterializate pe ii, pe vâlnice, pe fote, pe ştergare, încru-staţii în lemn, ouă încondeiate, pentru a conferi protecţiedivină celor care le purtau sau le foloseau.

Costumul popular – portul – este cartea de identi-tate a celui care îl poartă, dar este foarte posibil ca, la înce-

Principalele semne ale Cultului Solar carpatic (Virgil Vasilescu)

Inscripţia de pe peretele peşterei Sitovo arelungimea de 3,4o m şi a fost datată la mijloculmileniului V î.Chr. ( faza Karanovo VI )


magazin

13

puturi, aceleaşi cusături să fi putut oferi cu mult mai multedate ce puteau fi citite de către un privitor.

Cu timpul, sensul iniţial al semnelor ţesute sau în-crustate s-a pierdut, a rămas însă valoarea lor artisticăpoate şi pentru că sacralitatea le-a asigurat dăinuirea.

Existenţa tradiţiei acestor activităţi ţărăneşti esteo dovada a continuităţii neamului românesc pe aceste me-leaguri. strămoşeşti

Nu se putea, însă, ca o asemenea civilizaţie evo-luată spiritual să nu posede şi o scriere.

După Fontes, Zalmoxe a primit Legile Belaginede la zeiţa Hestia (regină a geto-dacilor, zeificată ulterior ),care le scrisese.

Existenţa unei scrieri preistorice în sud-estul eu-ropean a fost semnalată prima oară în anul 1874, cândZsofia Torma (Sofia Turmă) din Orăştie a întreprins săpăturipe dealul de la Turdaş, lângă Alba Iulia. Descoperirile, con-stând din obiecte ceramice, figurine, fusaiole şi alte obiecte,cu peste 300 de semne incizate, au fost treptat distribuitemuzeelor din Berlin, Mainz, Munchen şi Cluj.

În anul 1910, Marton Roşca a reluat săpăturile dela Turdaş. Contribuţia sa constă în aranjarea şi publicareamaterialului rezultat în urma săpăturilor Sofiei Turmă. Suntincizii simple pe care Iordache Moldoveanu le consideră căsunt cu 3.000 de ani mai vechi decât cele de la Tărtăria.

Nicolae Vlassa descoperă în 1961 la Tărtăria treităbliţe cu inscripţii, cu semne mai evoluate şi care, tradusefiind, redau viaţa unui sacerdot de la naştere până lamoarte. (Augustin Deac).

Celebrul profesor arheolog italian Marco Merlini,director al Prehistory Knowledge Project, membru al WorldRock Art Academy Italia, împătimit de „miracolul” de laTărtăria, a căutat şi a descoperit oasele găsite de Vlassaîmpreună cu cele trei tăbliţe. După ce acestea au fost ana-lizate şi datate la Departamentul de Geologie al Universităţiidin Roma, profesorul Merlini a concluzionat: Datarea e foar -te veche, în jur de 7.300 de ani! Iar oasele au aparţinut unei

femei în vârstă de 50-55 de ani, căreia el îi atribuie un rolreligios, fiindcă printre oase au mai fost găsite 23 de obiectesacre, printre care o ancoră pentru ţesut, nişte brăţări şinişte statuete de idoli. Certifică, astfel, existenţa marilorpreotese.

Acest sistem de scriere nu a fost nicidecum unproces efemer, limitat la o singură localitate, ci un fenomenlarg răspindit, care a apărut printr-o folosire îndelungată asimbolurilor grafice.

Originile sale trebuie căutate în perfecţionarea cul-tului solar, religia „veche europeană”, cult deservit de preo-tese, prin specializarea sensului simbolurilor. Inscripţiileapar pentru prima oară pe obiecte de cult şi au avut un scophieratic, nefiind deloc notarea unor tranzacţii comerciale oriadministrative, ca în Mesopotamia.

Cercetătoarea americană prof. Marija Gimbutasconsideră că apariţia acestei culturi, aparţinând Neoliticului,formează vechea cultură europeană, pe care o situeazăîntre 7.500-3.500 î.d.H, cu o populaţie „preindo-europeană”,care cunoaşte apogeul dezvoltării sale între anii 5.000-4.000 î.d.H.

Cercetătoarea Ioana Crişan regăseşte în ţesăturileşi cusăturile româncelor toate semnele de pe tăbliţele de laTărtăria.

„In 2001 arheologul Vasile Boroneanţ a descoperitcu ocazia săpăturilor de la Chitila nişte oase de animale,acoperite de o scriere necunoscută. Ele au fost descoperiteîn interiorul locuinţelor, alături de obiecte de uz casnic şi po-doabe. Predominau oasele cu suprafeţe mari, care ofereauspaţiu pentru scriere, în special mandibule de cal, dar şi dela alte animale domestice sau vânate… Se scria, probabil,de la stânga la dreapta, căci se vede după inclinaţia sem-nelor. Adesea, osul este scris pe două feţe sau chiar pe trei.În mai multe cazuri, se observă două straturi de scriere: oscriere mai veche, care s-a tocit sau a fost ştearsă, şi oscriere mai nouă, aplicată deasupra celei vechi, după ceosul a fost din nou lustruit. Apar chiar şi imagini, cum e de

Principalele semne ale Cultului Solar carpatic(Virgil Vasilescu)


magazin

14

pilda chipul din profil al unui barbat, asemănator cu unelereprezentări de pe monede, sau monograme. Semneleapar ţin unei scrieri necunoscute, ele nu par sa fie nici gre-ceşti, nici romane, nici rune gotice. Se combină într-o ma-nieră deosebită, apropiindu-se de însemnările numiterăboaje. Bucăţile de oase au căpătat luciu de la folosireaîndelungată. Este posibil să fie vorba de o scriere dacică,locală, folosită doar de iniţiaţi. Este o scriere autohtonă. Iaraceastă scriere de pe oase aduce mult cu unul din tipurilede scriere de pe tabliţele de plumb de la Sinaia.” (AuroraPeţan, revista Formula As).

În cursul lunii mai 2009, o viitură a râului Bistriţa,produsă în zona localităţii nemţene Fărcaşa, avea să scoatăla iveală un foarte posibil atelier neolitic de confecţionare aunor tăbliţe inscripţionate, foarte asemănătoare cu celebreletăbliţe de la Tărtăria. Ele s-au adăugat celorlalte artefactecare au fost descoperite de catre prof. dr. în istorie DumitruIoniţă, în punctul numit Vadu Rău, începând cu anii ’80. Pă-rerea sa este că „o parte din aceste tabliţe sunt relativ iden-tice cu cele descoperite de arheologul Nicolae Vlassa înanul 1961 la Tărtăria, judeţul Alba, care aparţin culturii neo-litice Vinca, datate, pe baza de Carbon 14, ca fiind realizateîn perioada 6.500- 6.000 î.Hr. Domnul Ioniţă emite supoziţiacă la Vadu Rău a existat în mod cert un atelier de confec -ţionare a acestor artefacte, care apoi se răspândeau într-ovastă arie geografică, ajungând până în vestul actual al Ro-mâniei… Dimensiunile tăbliţelor variază între 13,5 cm lun-gime, respectiv 7-8 cm în lăţime.”

Este acum clar că scrierea a fost o caracteristicăgenerală a Vechii Civilizaţii Europene din mileniile VI-V î.e.n.

Arheologii de la Muzeul Judeţean Buzău au des -coperit în zona aşezărilor rupestre din Munţii Buzăului o pia-tră gigant inscripţionată cu semne aparţinânand uneicivilizaţii necunoscute, Piatra însemnată, după cum a fostnumită, are forma unei ciuperci şi se afla la Brotari, comunaColţi, zona cu celebrele aşezari rupestre Aghaton şi FundulPeşterii, care cuprind simboluri începând din Epoca Bron-zului şi până în perioada creştinismului timpuriu.

„Sunt semne absolut ciudate, în formă de triunghi,steluţă sau pătrat, cu certitudine făcute de o fiinţă umană,care nu se regăsesc în nicio scriere cunoscută până laaceastă oră”, a declarat directorul Muzeului judeţean Buzău,Doina Ciobanu, citat de Agerpres.

Plutaşii de pe râul Bistriţa foloseau pe la 1880, 56de semne pentru crestatul lemnelor. Dintre acestea, 13 suntidentice cu semnele din scrierea liniar B iar 38 sunt identicesau foarte apropiate cu semnele alfabetului geţilor.

Alfabete folosite pe tăbliţele cerate de la Abrud

Inscripţie dacică de la Corbii de Piatră

Unul dintre cele mai vechi alfabete de pe teritoriulnos tru este şi cel al plutaşilor de pe Bistriţa, aşa cumni-l prezintă Nicolae Densuşianu în Dacia Preistorică.


magazin

15

În Revista de literatură şi artă, care a apărut între1890-1910, un articol însoţit de o fotografie a unor blocuride sare, ne informează că răbojul încă mai era folosit de„şalgăi” (cei care tăiau şi transportau sarea în ocne) pentrua însemna blocurile.

Secuii au folosit prin secolul Xlll un alfabet cu 33 desemne, iar 28 dintre acestea sunt identice sau asemănă-toare cu semnele geţilor de pe tăbliţele de plumb. În Ardealşi Ungaria s-a folosit în secolele XV şi XVI un alfabet runicmaghiar, care a fost ,,prelucrat” tot din alfabetele geţilor.

Episcopul got Wulfila a ,,creat” şi el pe la mijlocul se-colului lV e.n. un alfabet pornind de la semnele geţilor. Pro-fesorul latinist Paul Găleşanu , după un studiu de 20 de aniasupra Bibliei lui Wulfila lucrând pe o xero-copie dupăCodex Argenteus de la Universitatea din Upsala a ajuns laconcluzia că această biblie este primul document protoro-mân lingvistic şi literar din secolul al IV-lea, document alcontinuităţii noastre. Studiul asupra limbii folosite de Wulfillal-a condus şi la alcătuirea unui glossar, de 200 de file unde700 de termeni sunt româneşti.

( Această cercetare a fost comunicată în aprilie 1994la Societatea „Getica” Bucureşti, apoi profesorul a prezen-tat studiul şi la cursurile de vară organizate de Fundaţia „ProPatria” a M.A.P.N., moderator indianistul George Anca. )

Scrierea geţilor mai are semne comune cu alfabetulfolosit în secolele Vlll – ll î.e.n. în estul Spaniei (Tartesio/Tur-detano), cât şi cu alfabetele folosite de tuaregi şi libieniînainte cu multe secole de era creştină.

32 din semnele folosite în scrierea geţilor pe tă-bliţele de plumb sunt identice sau foarte apropiate cu sem-nele scrierii cretane liniar B din perioada 1500-1300 î.e.n.

Alfabetul chirilic folosit de români pînă pe la 1870este în realitate o parte din alfabetele utilizate de strămoşiinoştri geţi în urmă cu 2500 de ani.

Scrierea este de fapt un regres al capacităţilor psi-hice şi intelectuale umane şi nu un progres! Semnele suntadevarate mantre, ce dezvăluie concepte filosofice, acumu-lari energetice, ele pot da viaţă sau pot ucide! Rolul iniţialal semnelor a fost magic!

Iniţiaţi care ştiau să desluşească scrierile arhaice,autohtone s-au găsit la noi până prin timpul lui Brânco -veanu, şi frânturi din secretele lor mai răzbat până la noi,dar pentru majoritatea cercetătorilor aceste scrieri în limbaromână, arhaică, ţărănească, nici nu există!

Este posibil să fi păstrat în multe mănăstiri din Ardealscrieri vechi având ca suport diverse materiale, dar prăpă-dul făcut de generalul Bukov în lupta catolicismului împo-triva ortodoxiei şi a zamolxianismului, care încă mai vieţuia,multe documente au fost definitiv pierdute.

La editura ART, a apărut în 2009, „Istoria scrisului,alfabete, hieroglife şi pictograme”, de Andrew Robinson,apărută în 1995 şi în 2007 la Londra, în care nu se scrienici un cuvânt despre Tărtăria.

Nu mă mai miră că acest englez nu a aflat încă deTărtăria dacă nici istoricii noştri nu au aflat încă.

Litere şi semne dacice figurate pe cărămizile dela Slon, pe inelul Tezaurului de la Pietroasa şi ţe-sute pe gulerele de la cămăşile ţăranilor din Ar-deal (conf. Arh. Cristofi Cerchez)

Papirusul descoperit la Mangalia în anul 1959 este cel maivechi din Europa şi a fost declarat „deteriorat“ de URSS.La acea vreme, sovieticii controlau în totalitate oraşul şiasistau la toate săpăturile arheologice. Publiciştii Aurelia Lăpuşan şi Ştefan Lăpuşan, autori aicărţii „Mangalia în paginile vremii“, consemnează căacest papirus a stârnit interesul arheologilor ruşi încă dela descoperire. „La acea vreme, oraşul era militar şi seafla încă sub control sovietic, iar specialiştii de laMoscova asistau cu precădere la cercetările arheologicecare se făceau în Mangalia“, a declarat Aurelia Lăpuşan.


magazin

16

Istoria şi mitul dacic încorporate în istoriaSpaniei: Rodrigo Jiménez de Rada

- din vol. Zamolxis x -

Alexandru Busuioceanu

Cu Historia Gothica a arhiepiscopului Ro-drigo Jiménez de Rada, terminată în 1243, apareîn istoriografia spaniolă medievală conceptul deistorie naţională, care ia locul relatărilor parţialeale cronicilor mai vechi şi al ideii încă mai di-fuzate a unei istorii universale, cuprinzând refe -rinţe la evenimentele petrecute în Peninsulă. Otendinţă asemănătoare îl călăuzise şi pe epis-copul Lucas din Tuy în Chronicon Mundi, careprecede cu puţini ani opera prelatului toledan.Dar izvoarele mai reduse ale acestui cronicar şiideea sa mai puţin clară de unitate fac din Chro -niconul lui mai degrabă o juxtapunere de cronicianterioare, cu amplificări şi interpolări care, aşacum s-a arătat, nu demonstrează mult dis-cernământ critic.

Jiménez de Rada se întemeiază peizvoare noi, iar Cronica sa, începând ab avo, dela seminţia fiilor lui Iafet, urmăreşte toate pe-rioadele istorice Spaniei, povestind succesivfaptele reale sau legendare ale diverşilor înte-meietori sau năvălitori în Peninsulă, până înzilele când arhiepiscopul îşi compunea opera.Acest plan, nu perfect definit de la început, îşigăsea completări în Istoriile subsidiare compusede toledan[1] despre romani, despre ostrogoţi şiceilalţi barbari invadatori, ca şi despre arabi. Al-fonso el Sabio în Cronica General, compusă subîngrijirea lui, va adopta, cu unele moficări şi am-plificări, acelaşi plan, care ajunge tipic pentrumultă vreme în cronicile spaniole[2].

Un caracter nou al Istoriei lui Jiménez deRada, nu mai puţin exemplar pentru istoricii dedupă el, este completarea relatării istorice cucapitole despre origini în care, urmând tradiţii şiizvoare variate şi nu întotdeauna identificabile,istoricul ajunge până la legende şi mituri. Ele-mente ale acestei istorii mitologiece le întâlnim

uneori şi în scriitori anteriori, ca Orosius, Isidordin Sevilla sau episcopul Lucas din Tuy; le întâl-nim, de asemenea, în cărţi populare, cum eraHistoria Troiana, citată chiar de toledan. Darpână la Jiménez de Rada, aceste elemente nusunt închegate într-un tot şi nu sunt adaptate laistoria Spaniei pentru a forma capitolul Originilor.Folosindu-le într-o relatare sistematizată şipunându-le în legătură cu trecutul naţional,Jiménez de Rada deschidea perspective asupratrecutului incontrolabil şi crea miturile poporuluiiberic.

Această extindere în legendar şi fabulos,


magazin

17

care ocupă un loc atât de însemnat în Cronicaarhiepiscopului toledan (toată prima carte a Isto-riei Gotice şi câteva capitole din Historia Ro-manorum) se datora nu lipsei de discernământşi nici credulităţii scriitorului care, în partea de is-torie propriu-zisă a operei sale, făcea dovadaunui spirit critic foarte pronunţat. Ea este mai de-grabă rezultatul unui concept de cultură şi demoralizare asupra istoriei caracteristic epocii încare îşi scria opera. Acelaşi concept care făceaca Biserica să tolereze şi să favorizeze răspândi-rea unei scrieri populare ca Historia Troiana dupăDictys* şi Dares**, pentru a înlătura Iliada auten-tică, socotită dăunătoare moralităţii creştine, şiacelaşi spirit care, în secolul al XII-lea, produceaLe roman de Troie al lui Benoist de Sainte-Maure, iar în sec. al XIII-lea prelucrarea în prozăa aceleiaşi istorii de italianul Guido delleColonne, cărţi răspândite şi în Spania. Tendinţamoralizatoare şi gustul cavaleresc transformaunu numai conceptul istoric, mai redus la vechiicronicari, dar şi atitudinea morală faţă de le -gende, condamnate de scriitori anteriori. Unexem plu tipic îl putem vedea în modul cum etratată, de pildă, legenda Amazoanelor de Oro-sius şi de Jiménez de Rada. Istoria fabuloasă aacelor femei războinice, care purtaseră fierul şifocul în tot Orientul, îi producea lui Orosius nu in-credulitate, ci indignare şi invectivă împotrivageţilor – Getae illi qui et nunc Gothi – pentru căîngăduiseră femeilor să terorizeze lumea antică;şi îi servea istoricului drept probă evidentă a su-periorităţii creştinismului, care nu mai îngăduiaastfel de fapte. Jiménez de Rada, povestind pelarg istoria Amazoanelor, nu-şi ascunde admi-raţia pentru frumuseţea şi vitejia fabuloaseloreroine, al căror regat – asigura el – „dăinuie pânăîn ziua de astăzi în ţara care se cheamă în limbapopulară Feminia”[3]. Iar traducătorul contempo-ran, care dă versiunea cunoscută sub titlul deEstoria de los Godos, interpretând gândul şi ex-presia mai concisă a arhiepiscopului, încheieprovestirea cu semnificativele cuvinte: Estas sonde la noble natura de los Godos („acestea –Amazoanele sunt din nobilul neam al goţilor”)[4].

Adâncindu-se în legendă, toledanul re-constituie toată geneza poporului iberic şicreează mituri care corespund straturilor succe-sive de istorie şi de cultură ale Peninsulei***. În

Istoria lui întâlnim întâi mitul biblic al originilor, pecare îl putem socoti drept Mitul rasial. Este istoriacelei dintâi populări a Spaniei de către Tubal, fiullui Iafet, istorie scoasă din Geneză şi sprijinită peSf. Ieronim şi Sf. Isidor[5]. În legătură cu ele-mente istorice mai controlabile sunt citaţi şi Pliniuşi chiar Sisebut****[6].

Întâlnim apoi mitul grec al lui Hercule,care este Mitul eroic al acestui popor. Hercule eun venetic în Spania, un conchistador. Darînvingându-i pe Gerion şi Cacus şi populând dinnou Celtiberia cu grecii aduşi de el de peste mări,îşi câştigă meritul unui adevărat întemeietor. Fiiilui Tubal se arătaseră mai puţin curajoşi în bătălii,nepurtând grija armelor. Ei au fost alungaţi dinHesperia, unde rămâne rege slujitorul şi vasalullui Hercule, Hispanus, de la care vine şi numeleţării. Arhiepiscopul îşi ia elementele povestirii dinEneida lui Vergiliu, din Metamorfozele şi Hero-iedele lui Ovidiu şi din Lucan[7]. În versiunea dinEstoria de los Godos, în legătură cu distrugereaTroiei este citat şi Dares[8], deşi menţiuneaaceasta nu se află în textul original latin. Herculemerită într-atâta simpatia arhiepiscolului, încâtacesta, explicând sfârşitul tragic al eroului, com-bate legenda antică şi ţine să dea întemeietoruluiCeltiberiei o moarte mai puţin păgână, maiapropiată de idealul cavaleresc. Hercule moaredin dragoste şi dor pentru soţia sa. Nemaiputândsuporta despărţirea, el aprinde un foc mare şi,din pasiune şi durere, se aruncă în el şi e mistuitde flăcări[9]. „Acesta e adevărul (spune autorulversiunii din Estoria de los Godos, interpretân-du-l pe arhiepiscop): cămaşa [trimisă de De-janeira] a fost iubita (fué la dueña), strânsoarea eia fost tăria iubirii (fué la firmeza de la bien queren-cia), iar veninul a fost focul marelui amor”[10].

Mitul roman lipseşte din Historia Gothica.Arhiepiscopul nu e un mare prieten al romanilor.Dar simţind această lipsă, el o repară într-o mă-sură în Historia Romanorum, unde povesteştelegenda lui Enea şi a Didonei[11]. Povestirea nuatinge Spania, faptele petrecându-se în Sicilia,în Cartagina punică şi în Italia. În treacăt numai,autorul pomeneşte şi de Cartagena hispanicăpentru a arăta că e întemeiată în altă epocă.Puţina simpatie a istoricului pentru cuceritorii ro-mani îl face să nu înglobeze cu convingereaceastă legendă între miturile iberice. Dar pove-


magazin

18

stirea va fi reluată de Alfonso el Sabio, care îi vada rădăcini hispanice şi, atrăgând interesulasupra figurii romantice a Didonei, va constituiceea ce am putea numi Mitul feminin hispanic.Toledanul se inspiră în această povestire dinHeroidele lui Ovidiu în primul rând, mai puţin dinVergiliu şi citează Historia Troianorum, care estedesigur textul atribuit lui Dictys şi lui Dares[12].

Al patrulea mit şi cel mai extins în operaistoricului Jiménez de Rada e mitul gotic sau,mai bine-zis, complexul miturilor gotice.Toledanul descoperă istoria fabuloasă a poporu-lui nordic, necunoscută lui Isidor, şi o amestecăcu istoria reală, constituind povestirea semile-gendară care ocupă cea mai mare parte dincartea întâi a operei sale. Legendele diverseintră în compoziţia acestei istorii. Unele, legatede originile goţilor, se pierd în depărtările tene-broase ale Scandiei şi Sciţiei; altele, mai extra -vagante, cum este aceea a Amazoanelor, rămânprin exotismul lor neasimilabile lumii iberice. Darprincipalul mit atribuit goţilor, care câştigă o sem-nificaţie morală şi lasă urme la toţi istoricii şi scri-itorii de mai târziu e mitul lui Deceneu sau alînţelepţilor goţilor, din care toledanul face MitulÎnţelepciunii şi al Bunei cârmuiri (sabiduria ebuen gobierno) al noilor întemeietori ai Spaniei.Acest mit – cum bine se vede – nu e gotic, cigetic. El contopeşte la un loc străvechea legendăa lui Zamolxis, zeul carpatic, cu tradiţiile dacicepuse în seama goţilor. Jiménez de Rada adoptaaceste elemente din Iordanes, care amesteca is-toria goţilor cu a geţilor. Pe temeiul istoricului gotşi sprijinindu-se pe Orosius şi Sf. Isidor – adicăpe o tradiţie hispanică independentă de Ior-danes, arhiepiscopul dezvoltă această parte aoperei sale şi introduce, fără să-şi dea seama,mitul şi istoria dacilor în istoria poporului his-panic.

Explicaţii*Sub numele lui Dictys „Cretanul” (Cretensis) –legendar însoţitor al regelui Idomeneu din Cretala asediul Troiei, asupra desfăşurării căruia ar fiscris (pe frunze de palmier, în feniciană) un Jur-nal, tradus apoi în greceşte – ni s-a păstrat uncompendiu intitulat Ephemeris belli Troiani, acărui redactare latină, întreprinsă sub puternicainfluenţă stilistică a lui Salustiu şi a lui Vergiliu,

aparţine unui anume L. Septimius, fiind alcătuităpe la jumătatea sec. IV d.Hr. (N.ed.).**Dares „Frigianul” (Phrygius – cf. numele unuipreot troian al lui Hefaistos la Homer, Iliada 5, 9-11) era socotit încă din sec. II d.Hr. (cf. Aelian,Varia historia, XI, 2) drept autor al unei Iliade pre-homerice, scrisă pe frunze de palmier. Sub nu-mele lui circula apoi o „traducere” latină (de faptun fals „romantic”), redactată, se pare, în sec. Vd.Hr. şi trecută sub numele lui Cornelius Nepos,cu o închinare către Salustiu (N.ed.).***În prima versiune a manuscrisului, pe spatelefilei cuprinzând aceste paragrafe se află urmă-toarea schemă:- Geneza I Genezea Creaţia. Potopul. Fiii luiNoe.- Biblia şi Isidor II Despre Europa şi generaţiilelui Iafet : Sciţii, Massageţii (?) şi goţii, după Isidorcoboară din Magog.- Mitul lui Tubal, Biblia, Isidor, Ieronim III Despreprimii locuitori şi primul nume al Spaniei: Iberiicoboară din Tubal (după Isidor şi Ieronim).Răspândirea fiilor lui Noe în Europa (Pylaci?)- Mitul lui Hercule IV-VII Mitul lui Hercule şi His-panus (N.ed.)****Rege al statului got între 612 şi 621, s-adovedit un adept al romanităţii, pentru care a lup-tat şi pe căi militare şi spirituale. A fost primulrege germanic care a promovat cultura în ţarasa, scriind în latină epistole, hagiografie şi untratat de fizică şi cosmografică, De natura rerum.(N.ed.).

*NOTE[1]. Herodot, Historiae, IV, 8-10, cf. şi 12-13.[2]. Pomponius Mela, Chorographia, II, 1, 11.[3]. Herodot, Ibid., IV, 93.[4]. Strabon, Geographia, VII, 3, 12-13.[5]. Herodot, Ibid., IV, 95-96.[6]. Strabon, op. cit., VII, 3, 5.[7]. Platon, Charmides, 156 b-e.[8]. Herodot, op. cit., Iv, 94.[9]. Ibid., IV, 93; 96.[10]. Strabon, op. cit., VII. 3, 8 (relatare sumară); Ar-rian, Anabasis, I. 3-4 (istorisire detaliată).[11]. Diodor din Sicilia, Reliquiae, XXI, 11; 12, 1-3.[12]. Strabon, op. cit., VII, 3, 11.

________________x - Zamolxis, Al. Busuioceanu, Editura Dacia , Bu-cureşti, 2009, p. 131 şi urm.


magazin

19

TEXTUL DE PE PLACA DE PLUMBNR. 11

Mioara Căluşiţă-Alecu

Am studiat placa de plumb nr. 11, publi-cată de Dan Romalo [1, p.58-59], şi m-am stră-duit să înţeleg informaţia transmisă. Începlucrarea aceasta, reproducând placa şi transli -

terarea ei propusă de Dan Romalo, deşi în unelefraze din prezentul studiu nu am adoptat des -părţirea textului în cuvinte realizată de Dan Ro-malo.

Placa nr. 11


magazin

20

Traducerea propusă a textului de pe placanr. 11

Duc şi fac în mijlocul cercului din cetateanoastră, focul Soarelui. Spaţiul templului aşanivelează. Acu văzându-ne cu aceleaşi cereri,fac prevestiri pentru cea mai nobilă dintre cetăţilenoastre. Astfel indicate sunt acele rotiri alepământului pe munte, în acea zi care face legă-tura însoţitorilor cu Genucla noastră. Este numitconducător puternicul Egerio (organizator) alcetăţii gete. Astfel îi repun val de apărare măreţiiei bărbaţi conducători în Sarmigetusa.

Traducerea cuvânt cu cuvânt1. duc şi generează (realizează, fac) în mij -

locul cercului al 2. noastrei cetăţi inelul (focul) de soare3. al tempului spaţiu aşa rad (nivelează) acu

văzându-4. ne în cereri asociaţi (cu aceleaşi cereri) fac

acel ora- 5. col (prevestire) pentru cea mai nobilă din-

tre ale noastre cetăţi 6. astfel zeului sunt acelea anunţate prin gură

î-( indicate sunt ale pământul rotirii pe

munte) î-7. n acea zi care face legătura soţi- 8. lor cu a noastra genuclo este învestit bazi-9. leu (conducător) durul (puternicul) egerio

(organizator) al cetăţii gete a-10. stfel repun val de apărare ai ei măreţi 11. bărbaţi capi (conducători) pe sarmige-12. tuza.Interpretarea unor cuvinte scrise pe placăagnu, foc, conform agni [2, p. 8].asoto, aceste [1, p. 184].auko, acu [1, p. 185].baseleu , bazileu, conducător [1, p. 186].diagr, oracol, [1, p. 194], prevestitor.

gero, pregăteşte, organizează [1, p. 206].gerota, anunţate [1, p. 206].io, acela, aceia [1, p. 209].molu, val de apărare [1, p. 220].on, în, pe [1, p. 226].rad, a netezi [1, p. 233].rometa, repun.rumun, odaie, spaţiu, (ca în engleză room).tole, templu rotund, înalte [1, p. 250].zio, zi, zile, ziua [1, p. 256].

Este probabil că textul din placa nr.11 sereferă la Sarmizegetusa Regia, capitala reli-gioasă din Munţii Sureanu lângă Orăştie.

Traducerea propusă de Dan Romalo a tex-tului de pe placa nr. 11

Duc şi ţăruşază în mijlocul inelului (cusens probabil de sanctuar rotund), pe ai noştrimiei (sau îngeraşi) orăşteni. În tolosul soareluipartizanii romanilor se rad. Acu, văzându-ne încădezbinaţi (poate nehotărâţi), o fac pe aceea ora-col, pe cea mai nobilă dintre ai noştri orăşteni.Zisele zeului sunt de ea rostite pe gură. În astăzi facem legământ cu mândre soţii venite (posibilînzestrate) la Genucla. Este învestit rege puter-nicul Egeriu, get al oraşului. Supun (sau predau)valul lor de apărare marilor orăşteni, capi înSarmigietuza. [1, p.58-59].

Chiar atunci când traducere propusă de DanRomalo este inexactă, ea trebuie apreciată caprimul pas făcut spre rezolvarea problemei.

Bibliografie1..Romalo Dan, Cronică apocrifă pe plăci de

plumb? Ed. Alcor, Bucureşti, 2005.2. Burnouf E., Leopold L., Dictionnaire classique

sanscrit-français, Ed. Maisonneuve, Paris, 1866.

ABONAMENTE «DACIA MAGAZIN»

Începând cu data de 1.01.2013,

preţul unui abonament la revista noastră

este: 65 lei anual


magazin

21

Cetatea dacică Petrodava

I

Andrei Claudiu Roibu,elev, clasa a XI-a, Piatra Neamţ

Nu cu mult timp în urmă, puţine lucruri se ştiau de-spre aşezările dacice din Moldova, şi în special de cele dinzona subcarpatică. Iniţial, se considera că acestea ar fi avutîn special un caracter civil, comercial sau de tranzit, carac-terul militar fiind foarte redus sau chiar inexistent. Lucruacesta a dus involutar la apariţia ideii cum că spaţiul locuitde daci la est de Carpaţii Orientali, mai târziu numită DaciaLiberă, era lipsit de cetăţi cu sisteme defensive puternice,asemănătoare cu cele din Munţii Orăştie sau de pe întinsulTransilvaniei. Lucru care însă se pierde din vedere este căşi în regiunea subcarpatică a Moldovei se găsesc un numărconsiderabil de aşezări dacice, care utilizează şi fructificăcapacităţile defensive ale cadrului natural, sporite mai apoidoar prin câteva construcţii defensive, care însă nu impre-sionează la fel ca cele din Centrul ţării. Dintre aceste aşezărimerită amintite Horodiştea de la Calu (în zona PiatraNeamţ) şi aşezarea de pe Titelca, de la Tişeşti (în apropierede Târgu Ocna), care sunt construite pe înălţimi şi crestede stânci, care le conferă un grad de fortificare sporit doarprin prisma cadrului natural. Acesta poate fi însă şi motivulpentru care constructorii nu au încercat să utilizeze tehnicasuperioară de fortificare pe care o întâlnim în complexul dela Orăştie.

În vecinătatea oraşului Piatra Neamţ, se găsescdouă înălţimi care au fost utilizate de strămoşii noştri pentrua ridica aşezări puternice, care să domine valea Bistriţei şicare să protejeze accesul în trecătoarea cunoscută astăzisub numele de Cheile Bicazului. Una dintre aceste aşezăria fost descoperită în anul 1904, pe înălţimea Cozla, în urmaidenficării unor urme de zidărie şi de fragmente ceramice,care s-a demonstrat a aparţine culturii dacice. Din păcate,aşezarea de pe Cozla a fost distrusă în întregime în ziuade astăzi, în special din cauza lucrărilor de amenajare aparcului şi a construcţiilor moderne care s-au ridicat în ultimiiani. A doua aşezare dacică din zona oraşului Piatra Neamţeste cea de la Bâtca Doamnei, a cărei relativă depărtare dezona de întindere a oraşului, a permis ca aceasta să fiecercetată în cele mai bune condiţii.

Înainte de a discuta despre aşezarea de la BâtcaDoamnei, vom face o paranteză şi ne vom îndrepta atenţiacătre epoca helenistică, mai exact către unul dintre cele mai

de seamă figuri ale ei, Klaudios Ptolemaios sau Ptolemeuîn limbaj simplificat. Într-una din lucrările sale (Indreptarul),Ptolemeu menţionează existența unei aşezări dacice, cunumele de Petrodava. Aceasta ar fi situată la 53°45’ longi-tudine şi 47°40’ latitudine. Pe baza acestor informaţii, şiavând în vedere relativitatea coordonatelor lui Ptolemeu,s-a presupus că Petrodava s-ar afla în Vestul sau Nord-Ves-tul Moldovei. Însă, pentru o mai bună identificare a locaţiei,s-a încercat o triangulare a poziţiei acesteia, în raport cualte trei aşezări sau dave, despre care Ptolemeumenţionează că s-ar afla pe Siret, şi mai exact Piroboridava,Tamasidava şi Zargidava, care au fost identificate în ultimiiani ca fiind davele de la Poiana, judeţul Galaţi, de laRăcătău şi de la Brad, judeţul Bacău. În urma acestor încer-cări, s-a ajuns la concluzia că Petrodava ar trebui să segăsească în zona subcarpatică, iar indiciile arătau căaşezarea s-ar putea găsi fie la Piatra Neamţ, fie la PiatraŞoimului, cele două localităţi nefiind foarte depărtate unade alta (cca 20km) şi cuprinzând amândouă importante ves-tigii dacice. Din acest punct, s-a încercat utilizarea unui altinstrument de cercetare istorică, mai puţin precis decâtsăpăturile şi descoperirile arheologice, dar cu toate acesteaeficient şi mai precis, lingvistica. S-a pus problema dacăprima parte a denumirii Petrodava, mai exact cuvântul Petroar putea avea în limba dacică aceeași semnificație cu gre-cescul petra, care în traducere înseamnă stâncă sau piatră.Istoric vorbind, în cazul localităţii Piatra Neamţ, de-a lungulexistenţei sale, numele său a orbitat în jurul cuvăntului pia-tra, care probabil îşi are provenienţa în numele MunteluiPietricica, care practic domină oraşul. În Evul Mediu,aşezarea purta numele de Piatra lui Crăciun, pentru ca maitâziu, până la reforma administrativă din 1864, aceasta săse numească Târgu Pietrei, iar astăzi localnicii să onumescă simplu: Piatra. Potrivit acestor argumente, lingviştiiau conchis că este foarte probabil ca şi locuitorii antici airegiunii să fi numit aşezarea Petro iar zona fortificată Petro-dava (cetatea / fortăreaţa pietrei ). Astfel, potrivit argu-mentelor istorice, georgrafice şi lingvistice, istoricii auconchis că Petrodava ar fi una şi aceeaşi cu cetatea dacicăde la Bâtca Doamnei, situată pe creasta unui deal stâncosaflat la cca 3-4 km de oraş, care impresionează prin fortifi-


magazin

22

caţiile sale, atât antropice cât şi naturale, sanctuarele de pi-atră şi numărul mare de vestigii descoperite pe raza sa.

Cetatea dacică de la Bâtca Doamnei sau, aşa cumam observat mai sus, Petrodava, se găseşte la 457m alti-tudine absolută şi la aproximativ 140m de nivelul actual alBistriţei. Vârful sau înălţimea pe care este construită segăseşte exact deasupra Bistriţei, iar din această poziţie,orice apărător ar avea o largă perspectivă atât asupra văiiîn care se găseşte oraşul Piatra Neamţ, cât şi asupra văiiBistriţei şi drumului către Cheile Bicazului. Această carac-teristică ar putea sugera că această fortificaţie ar fi avutprintre altele şi rolul de a proteja accesul dinspre şi înspreTransilvania, şi comerţul care avea loc pe râul Bistriţa. Înactuala sa poziţie, Petrodava fructifică la maxim şi capabi -lităţile defensive ale mediului şi terenului: înspre răsărit,unde se găseşte valea pârâului Doamnei, panta esteaproape verticală, la fel cum este şi la miazănoapte , însprevalea Bistriţei. În acest mod, a fost necesară doar fortifi-carea versanţilor de sud şi de vest, care sunt singurelepante accesibile pentru a urca la cetate. Accesul la cetatese făcea printr-o vale îngustă, care se continuă sub formaunei pante line către cetate. În urma săpăturilor arheologicedin anii 1961-1962, s-a descoperit zidul care apăra cetateaîn partea de sud, construit din piatră de stâncă fasonată prindăltuire, gros de 3,5 metri. Stilul arhitectural al zidului seaseamănă cu stilul opus quadratum, întâlnit atât în GreciaAntică, cât şi în Imperiul Roman, care se caracteriza prinîntrepătrunderea cărămizilor, care erau dispuse în rânduriparalele, într-o manieră care să confere rezistenţă fără a seîntrebuinţa mortar sau ciment. În cazul Petrodavei, s-a uti-lizat o tehnică care introduce şi un liant între blocurile ma-sive, mai precis, în acest caz s-a utilizat un amestec depietre de stâncă şi lut. În spatele zidului de sud, s-au găsiturme ce ar putea indica prezenţa unei construcţii masive,cel mai probabil un bastion, cu rol de apărare. În cazul pan-tei de vest, aceasta era apărată în aceeaşi manieră, de ace-

laşi zid, care spre capăt coteşte în direcţia nord, formân-du-se ca o incintă exterioară a cetăţii, care probabil se con-tinua cu o palisadă (zid de lemn).

În anul 1928, s-ar putea spune că au apărutprimele indicii ale unei aşezări în zona Bâtca Doamnei. Înurma unor sumare săpături întreprinse în acel an, s-au găsitun număr de elemente dintr-un context neolitic-cucutenian.Săpături arheologice la scară largă au început în anul 1957,fiind conduse de N. Gostar de la Universitatea „AlexandruIoan Cuza” Iaşi, care a confirmat presupunerile anterioarecu privire la existenţa unei aşezări dezvoltate pe BâtcaDoamnei. Primul şi cel mai vechi nivel de locuire identificatdatează din epoca neolitică, aparţinând fazei Cucuteni A,peste care se găseşte un strat aparţinând epocii bronzului,compus din vestigii dacice cărora le aparţine şi cetatea, şicare se încheie cu un strat ultim, aparţinând feudalismuluitimpuriu de la sfârşitul secolului XIII şi începutul secoululuiXIV.

Cetatea se desfăşoară pe o suprafaţă totală de20.000m2 pe creasta înălţimii, această suprafaţă cuprinzândplatoul central, terasele din partea de vest şi suprafeţelenivelate, destinate construcţiilor. Din cauza nivelului înalt alfortificaţiilor, o teorie atribuie cetăţii rolul de a face partedintr-un sistem defensiv amplu, realizat pentru a suprave -ghea Valea Bistriţei şi trecătorea Cheile Bicazului, ambelede importanţă vitală atât strategico-militar, cât şi economic,alături de alte cetăţi, cum ar fi cea de pe Muntele Cozla (dis-trusă în 1904 de lucrările de amenajare la „CerculGospodinelor”) şi cea de la Piatra Șoimului – Calul.

Din punct de vederea arheologic, primul niveldacic de locuire ar data din secolul II î.Hr., pe când celde-al doilea nivel de locuire dacică ar data din perioadacuprinsă între secolul I î.Hr. şi secolul I d.Hr. Prima fază seremarcă prin puţine construcţii de piatră, întreaga suprafaţălocuită fiind înconjurată de o palisadă groasă (circa 6 metri),care era întărită în locurile mai expuse unor atacuri cu pia-


magazin

23

tră. În a doua fază, pe traseul palisadei s-a suprapus zidulde piatră, de peste 3,5 metri în grosime. Deşi nivelul delocuire dacic este destul de superficial, fiind în grosime decirca 25cm, săpăturile efectuate de arheologi au descoperitun număr mare de artefacte, printre care obiecte de cera -mică, podoabe, arme şi unelte de fier, care dovedesc căacesta era mai mult decât o simplă aşezare dacică. Aceststrat a avut foarte mult de suferit din cauza construcţiilor re-alizate în epoca feudală, a tranşeelor şi sistemelor de forti-ficare din cele două razboaie mondiale, şi din cauzaplantaţiilor recente de conifere. Alături de descoperirile arhe-ologice, aspectele vizibile ale aşezării, cum ar fi nivelul ridi-cat al construcţiilor interioare şi al fortificaţiilor,demonstrează că aşezarea de la Bâtca Doamnei prezintăo viaţă socială şi economică dezvoltată. Aşezarea nu a fostocolită de valul de dezvoltare şi înflorire care a cuprins în-treg teritoriul dacic sub domniile lui Burebista şi Decebal,ea cunoscând cea mai puternică dezvoltare în această pe-rioadă. Declinul ei începe odată cu sfârşitul celui de-aldoilea război daco-roman din 105-106 d.Hr., romanii fiinddirect interesaţi de lichidarea oricărui avanpost care le-arputea periclita securitatea frontierei răsăritene sau carele-ar putea pune probleme în cazul unei campanii rapidecare să aşeze graniţa imperiului pe Prut sau Nistru.

În continuare, vom descrie aşezarea de la BâtcaDoamnei, plecând de la zidul exterior şi continuâd către in-terior. Zidul de piatră se întinde în jurul construcţiilor inte-rioare şi se păstrează în ziua de astăzi cel mai bine înpartea de sud. Spre sud, de-a lungul zidului, s-a ridicat şi opalisadă întărită cu bârne şi nuiele, ca un element defensivsuplimentar, aceasta fiind latura cea mai vulnerabilă aaşezării, pe unde se făcea şi intrarea în cetate. La constru-irea zidului s-a folosit în special piatră locală, fasonatăsumar cu dalta. Temelia zidului a fost amenajată şi conso -lidată într-o manieră ingenioasă, prin două straturi de pietrişşi lut, care a permis să fie aplicată direct pe stânca de bază,fără a compromite structura superioră. Exteriorul zidului

este îngrijit şi neted, executat din blocuri masive, care sereduc în dimensiune pe măsura creşterii în înălţime, sub as-pectul unui opus quadratim, descris mai sus. La interior,zidul era întărit cu un amestec de pietre şi lut, care îi con-fereau atât rezistenţă, cât şi capacitatea unor reparaţiirapide în timp de asediu. Arheologii au mai descoperit şistâlpi masivi de lemn, care arseseră, lucru care ne sug-erează că zidurile ar fi avut o suprastructură de bârne, lucruîntalnit la multe construcţii antice. Înălţimea exactă azidurilor nu poate fi calculată cu exactitate, intuindu-se căaceasta ar fi fost între 4 și 5 metri. În total, fortificaţiile îi con-fereau aşezării aspectul unui oppidum, termen care în modsimplist defineşte o aşezare fortificată atât antropic, cât şinatural, şi care prin importanţa ei, comanda administrativ ozonă largă. Nu se ştie dacă zidul a avut şi bastioane sauturnuri de apărare, putându-se identifica doar într-un colţsud-estic urme asemănătoare cu cele ale unui turn, însăacestea sunt destul de distruse şi rău conservate. Dacăacesta ar fi fost cu adevărat un bastion, atunci el ar fi avutbaza patrată, de 9x9 metri, iar din ceea ce se ştie din altesituri arheologice, el ar fi fost clădit la bază cu piatră, aseme-nea zidurilor, iar în partea superioară ar fi fost construit cubârne şi lut şi ar fi avut cel puţin 7 metri înălţime. Stareaavasată de degradare a zidurilor a permis unui grup decercetători să afirme că acestea nu ar fi ziduri de incintă, cimai degrabă lucrări de consolidare a teraselor şi de ame-najare a terenului, lucru cât se poate de neadevărat, ţinândcont de importanţa strategică a aşezării şi de nevoia de pro-tejare a vieţii economice şi sociale prospere din interiorulaşezării.

Zidul exterior protejează un număr mare de con-strucţii concentrate în special pe platoul central al aşezării.Între acestea se pot identifica mai multe locuinţe cu pereţiidin bârne şi temelii de piatră. Cea mai importantă zonă dininteriorul cetăţii este în schimb sanctuarul, alcătuit din alini-amente de tamburi de piatră, foarte asemănătoare cu celedescoperite în complexul de aşezări dacice din Munţii


magazin

24

Orăştie. Părerile sunt însă împărţite în legătură cu numărulde sanctuare care ar exista: marea majoritate a arheologilorsusţin că ar fi vorba doar de un singur sanctuar cu alinia-mentele situate la nivele diferite, însă N. Gostar susţineacă acestea ar fi de fapt două sanctuare. Cu toate acestea,prezenţa unui număr impresionant de tamburi de gresie,aşezaţi la distanţe egale între ei, de 1,9m, relevă importanţacentrului de locuire de la Petrodava. Acesta era vital pentrupopulaţia locală, nu doar economic şi militar, ci şi spiritual,prin ritualurile care aveau loc în această zona sacră. Studiilearheologice relevă că în tot spaţiul geto-dacic, sanctuarelesunt destul de rare, ele găsindu-se doar în aşezările cupotenţial economico-militar crescut, ca dovezi ale hege-moniei acestor aşezări într-o anumită zonă. Potrivit docu-mentelor antice şi studiilor recente, se ştie, de asemenea,că aceste sanctuare au o strânsă legătură cu viaţa ştiinţificădacică, deoarece preoţii, care slujeau în aceste locuri,aveau de cele mai multe ori şi preocupări de ordin ştiinţific,cum ar fi studiul astronomiei, botanicii, fizicii etc.

La fel de important ca descoperire este sanctuarulde pe terasa de sud a cetăţii, identificat în urma campanieide săpături din 1961. Acesta este localizat în afara zidului,însă foarte aproape de el. Era compus din patru tamburi deformă rotundă, fiind caracteristic construcţiilor dacice cuziduri de piatră. Potrivit calculelor arheologilor, este primulşi cel mai vechi sanctuar dacic aflat în afara centruluipolitico-militar din sud-vestul Transilvaniei, Munţii Orăştie.În anul 1962, într-un nivel mai vechi, s-a descoperit un aldoilea sanctuar, însă acesta era distrus partial, cel mai pro -babil din cauza construirii bastionului. Acest sanctuar eraformat din patru aliniamente de tamburi, având aceeaşi dis-tribuţie şi orientare ca şi în cazul celor precedenţi.

În interiorul cetăţii, asemenea aşezărilor din MunţiiOrăştie, s-a descoperit un număr mare de locuinţe, cupereţii din bârne căptuşite uneori cu lut şi cu temelie de pia -tră, fiind acoperite cu şindrilă. Acestea aveau în centru ovatră şi, de cele mai multe ori, fie formă rotundă, fie formădreptunghiulară (în cazul celor mai mari). S-a identificat şio locuinţă mai mare, care avea probabil mai multe încăperi,situată pe platoul superior al cetăţii, care ar fi pututreprezenta locuinţa unei căpetenii locale. Aceste locuinţeerau dispuse pe platou şi pe câteva terase, la o anumitădistanţă una de alta, în vederea evitării aglomerării edificiilorşi a construcţiilor adiacente caselor. Mai mult decât atât,această ordonare în vederea obţinerii unui echilibru încadrul teraselor, prin amenajarea ordonată a spaţiilor delocuit, a celor publice, a zonei sacre şi a zonelor cu rol de-fensiv, în vederea evitării aglomerării în planul construcţiilordin interiorul cetăţii, la care se adaugă şi curăţenia din preaj -ma locuinţelor în vederea menţinerii unui climat sănătosînăuntrul zidurilor, ca şi în cazul complexului din MunţiiOrăştie, demonstrează că vechea orânduire gentilică, care

încă era răspândită în mare parte a Europei centrale şi derăsărit, a fost depăşită, iar societatea dacică migrase dejaspre un nivel de civilizaţie echivalent cu cel din zona Medi -teraneană. În plus, prin localizarea ei, aşezarea demon-strează că se poate vorbi de o uniformitate culturală, tehnicăşi economică în tot arealul locuit de daci, existând puţinedeosebiri între mentalitatea economică, militară şi culturalăa dacilor răsăriteni, mai târziu dacii liberi, şi fraţii lor din Tran-silvania şi, cu precădere, din zona Munţilor Orăştie.

Cu toate acestea, există un număr important dedeosebiri între Petrodava şi cetăţile dacice din MunţiiOrăştie. Unele dintre ele se referă în special la tehnica uti-lizată în construcţia zidului de incintă, care diferă de tehnicafolosită în cazul aşa-numitului murus dacus. În primul rând,lipsesc acele blocuri masive de piatră, cunoscute ca „babe”,care aveau rol în fixarea bârnelor. Mai apoi, în cazul Petro-davei, s-a utilizat un liant de lut în construcţia şi întărireazidului, rol pe care îl îndeplineau în general bârnele de lemn,cel puţin în cazul cetăţilor din Transilvania. Folosirea unuiliant este probabil şi motivul ce a permis realizarea unui zidmai gros în medie decât cele din Transilvania, care în ge -neral nu depăşea 3 metri. Dacă ar fi să privim în lumea an-tică, zidul de la Petrodava se aseamănă, în ceea ce priveştetehnica, atât cu ziduri din vestul Europei, cât şi din zona Eu-ropei Mediteraneene. Astfel, se poate spune că tehnica seaseamană atât cu oppida celtice şi ceea ce se înţelege prinmurus gallicus, cât şi cu tehnica utilizată în cazul multoradintre oraşele greceşti nord şi vest pontice, caracteristicepentru epoca elenistică. La fel de adevărat este că zidurilucrate într-o manieră asemănătoare se găsesc şi la cetăţidacice din Munţii Orăştie, cum ar fi la Blidaru şi Piatra Roşie.Acest lucru nu poate sugera decât o foarte strânsă legăturăîntre spaţiul locuit de daci şi restul Europei, legătură carese baza pe intense schimburi atât comerciale şi culturale,cât şi tehnice. O altă diferenţă constă în utilizarea precarăa materialului feros în construcţiile interioare cetăţii, cum arfi în cazul caselor. De asemenea, lipsesc cărămizile iarţiglele sunt în număr relativ mic.

(va urma)

BIBLIOGRAFIE 1. Vladimir Agrigoroaei, Horodiştea de la Bâtca Doamnei2. Viorica Crişan, Dacii din estul Transilvaniei, Sfântu Gheorghe,2000;3. Nicolae Gostar, Cetăţile dacice din Moldova, Bucureşti 1968;

MAGINI ŞI DESENE * Andra Lupancu, 2006* C. Scorpan, 1965* Google Earth, 2006


magazin

25

Rădăcinile scrisuluiConstantin Olariu-Arimin

I

Istoria scrisului este considerată ca unfenomen dovedit odată cu descoperirea tăbliţelor delut ale emeşilor din Ki-ne-gi/Sumer, adică spre sfârşi-tul mileniului IV î.e.n. prin semnele pictografice şi ul-terior cele numite ,,cuneiforme”, dar acestea audispărut către sfârşitul secolului III î.e.n., iar scriereafonetică ar fi apărut la fenicieni pe la anii 1000î.e.n.– popor foarte sclivisit şi aşezat într-ale glagoriei– fiind şi de neam semit după născocirile unora dinpartea a doua secolului XIX. De la acest ,,izvor deînţelepciune” semită s-au adăpat setoşii greci în primaparte a secolului VIII î.e.n.; apoi, ajungând ei înPeninsula Italică, l-au dat şi etruscilor, care ne-au lăsatdovada unei tăbliţe de fildeş pe la anii 700 î.e.n., astfellumea fiind salvată de la întunericul necunoaşterii decătre civilizaţii semiţi fenicieni! Numai că fenicieniinu scriau fonetic, fiindcă foloseau numai consoanele(22 la număr), iar vocalele le citea fiecare după pro-pria goarnă şi iarăşi nu iese bine drăceasca zicere cuadevărul istoric şi lingvistic!

Însă unii îndârjiţi au mai scormonit prin zonădescoperind scrierea din Ugarit, care era mai vechecu două sute de ani decât cea a fenicienilor, dar, cumşi aceştia erau de neam semit, snoava a rămas ca ade-văr istoric. Despre apariţia scrierii în mileniul VII-VIî.e.n. în bazinul inferior al Dunării, nici o vorbuliţă peWikipedia, cea mai afurisită formă de manipulare deazi, fiindcă de la sfîrşitul secolului XIX, cum am ară-tat mai sus, meseriaşii minciunii s-au vrut obligatoriupuşi moţul neamului omenesc.

Despre tăbliţele descoperite la Tărtăria scriuunii din ceata celor amintiţi mai sus că ar fi un sistemde mesaje ciudate care nu au fost încă descifrate. Eule zic ba şi că mint cu neruşinare, fiindcă ele au fostdescifrate în urmă cu mai bine de 30 de ani desumerologii ruşi şi chiar scrierea sumeriană – care laînceput a fost pictografică, dar ei uită să spună acestamănunt foarte important pentru istoria lumii, deşis-au adunat cam 50000 de semne – a plecat din jurulCarpaţilor, aşa cum scriu destul de limpede şi tăbliţelelor de lut cu semne cuneiforme. Avem însă mărturiimitologice, epigrafice şi arheologice privind originea

alfabetului pe cursul inferior al Dunării, cu care putemastupa orice gură de fiară turbată, fie ea cât deduşmănoasă, satanistă, revelată, sau de orice obârşieori scorneală ideologică sau sminteală omenească.

În lucrarea Mitologia poporului român,apărută în anul 2006, autorul Tudor Pamfile culegemai multe legende româneşti despre urieşi sau jidovi,iar una dintre ele zice, prin gura unui ţăran bătrân şisfătos, că ,,românii ştiu a scrie de pe timpul urieşilor”,informaţia rămânând doar ca o poveste ciudată şi ui-tată ca toată istoria noastră adevărată. Numai că avenit vremea şi pentru acest licăr de adevăr să fie scosdin întunericul afurisiţilor şi pus în lumina încăneştiutei culturi identitare a strămoşilor noştrigeţibegeţi şi nu neam de ţigani, cum se ostenesc uniisă ne facă de ceva vreme.

Cato cel Bătrân (234-149 î.e.n.) scrie în lu-crarea Origines, din care s-au păstrat numai câtevarânduri, despre neamul get că ,,aveau o scriere cu multmai înainte de întemeierea Romei căci ei cântaufaptele de vitejie ale eroilor lor în ode scrise şi acom-paniaţi la fluier, aşa ceva s-a înfăptuit de romani lamultă vreme după ei”. Dacă legendele Romei spun căcetatea a fost întemeiată pe la anii 753 î.e.n.; atunci,judecînd istoria după zisa romanului, strămoşii noştrierau în vechimea vechimilor mult mai iscusiţi în alescrisului faţă de populaţiile din peninsula italică, dupăadevărul scris chiar de ei. Tot el aminteşte de o stâncăuriaşă pe care fusese zgâriat de către uriaşi alfabetulgetic, cam din vremea potopul. Să ne luminăm maimult de o geană, ce spunea bătrânul mioritic cu privirela vremea de când românii ştiau să scrie, este confir-mat din surse istorice latine antice. Şi asta nu este tot!

Mai avem nişte legende care spun că toatăînvăţătura românilor – deci şi scrisul – auprimit-o de la neamul urieşilor, care ar fi trăit în vre-muri uitate pe pământurile locuite în prezent de cătremioriticii carpatini.

Dar să scormonim puţin şi prin poveştilelăsate de vechii greci unde găsim pe Pausanias cu asa Descrierea Greciei, ce ne-a lăsat mărturie că cen-trul religios de la Delphi ar fi fost construit în timpuri


magazin

26

de mult uitate de către hiperboreenii din nordul Istru-lui, iar Herodot în Istorii spune chiar cu 400 de aniînainte, scriind că acest neam al hiperboreenilor tri -mitea în fiecare an ofrande oracolului, aici poposindfecioarele: ,,Arge şi Opis veniseră chiar odată cuzeii”, adică la începutul zorilor civilizaţiei neamurilordin Peloponez.

Alt grec, Platon (427-347 î.e.n.) în lucrareaAxiochos a pus în gura lui Socrate o poveste desprenişte table triunghiulare de aramă aduse la Delos defecioarele hiperboreene Opis şi Hekaerge, cu unconţinut religios, adică scrierea a fost adusă la grecidin nordul Istrului prin secolele XVI-VIII î.e.n.,acolo unde se aflau hiperboreenii, iar mai tîrziu nea-mul geţilor, cum au fost numiţi băştinaşii de cătreaceiaşi vechi greci şi deci alfabetul nu a fost preluatde la ,,semiţii fenicieni”, scorneală cu care sedrăgălesc leprele născocitoare de adevăruri revelate.În limba greacă veche, cuvântul hecaergos, înseamnă„cel ce îndepărtează primejdia”, adică tocmai putereainvocată prin conţinutul religios al tăbliţelor de aramă.Templul din Delphi se numea în vechime ,,krisa”, cumgăsim la Homer în Imnul către Apollo, iar în limbaromână veche cuvântul criş înseamnă „bogat, fericit,norocos, blagoslovit”, adică tot ce îşi doreşte un cre -dincios al lui Apollo. Pe tăbliţele de plumb des -coperite la Sinaia cuvântul cris înseamnă „judecatăcerească”, „judecată dreaptă” sau „judecata Ziditoru-lui”, taman ce zic şi vechile izvoare greceşti. Templuldin Delphi a fost construit şi reconstruit de mai multeori între anii 1600-1100 î.e.n.

O altă informaţie despre apariţia scrisului lagrecii antici şi originea lui nord-istreană o găsim laPindar, poet ce a trăit în secolul VI-V î.e.n., unde înpoemul Pithyce (lV, 31, 3) scrie despre Orfeu că a fostprooroc, mare cântăreţ, poet şi vindecător, descoperi-tor al literelor şi scrierii, fiind din Tracia, adicăarimin după neam sau getbeget. Tot acest arimin isteţ,care ar fi trăit înaintea războiului Troiei (mijlocul se -colului XIII î.e.n.), ar fi dat grecilor nişte scrieri teo-logice şi filozofice, precum şi tăbliţe sacre, ce erauun tratat de medicină în versuri pentru vindecarea bo-lilor trupului şi ale sufletului.

Homer aminteşte în Odiseea de Echidna căera o femeie nemuritoare din neamul titanilor darcu partea de jos a trupului în formă de şarpe, ce locuiaîn ţara Arima împreună cu soţul ei Tiphon într-opeşteră. Zeii grecilor, dorind să fie singurii stăpâni ailumii, i-au luat şi pe aceştia la rost, prăvălind peste eio stâncă uriaşă să nu-i mai ştie lumea decât pe ei, iarpe uriaşii sau titanii, ca vechi stăpâni ai lumilor dum-nezeieşti, i-au îngrămădit în Tartar. Şi Pindar, amintitmai înainte, a lăsat scris că ,,Hiperboreii locuiesc înpărţile îndepărtate lângă templul lui Apolo. Ei sînt cutotul nedeprinşi la război şi se trag, după cum spuntradiţiile, din neamul titanilor celor vechi; ei suntstabiliţi sub suflul cel rece al lui Boreas şi cinstesc peun rege din neamul arimaspilor.” Or, acest neam al ti-tanilor a mai fost numit în mitologia grecilor şi gi-ganţi sau uriaşi, ca să ştim ce limbă vorbim şi undene sînt rădăcinile. Dacă strămoştii noştri ştiau că auprimit de la aceşti urieşi (jidovi) binevoitori sau titani,după zurba vechilor greci, scrisul şi toată înţelep -ciunea; acest adevăr le va fi tuturor mincinoşilor demare supărare.

După legendele noastre şi scrierile vechilorgreci şi romani, strămoşii noştri uitaţi în umbrarul is-toriei ştiau a folosi alfabetul încă din secolele XIIIî.e.n., înluminare primită de la titani, giganţi sauurieşi, neam scoborâtor din zei, care i-au înţelepţit înmulte pe hiperboreeni, abi, arimi sau geţi, în fapt toatenumele acestea fiind folosite pentru marele poporarimin, care trăia în ţara Arima sau Ariminia din nor-dul Istrului.

Şi acum să aduc argumentul arheologic amin -tit de Cato cel Bătrân, care a lăsat mărturie că geţii arfi primit scrierea de la titani sau urieşi pe o stâncăuriaşă cam din vremea potopului, deci mult înainteaapariţiei popoarelor din Peloponez şi din PeninsulaItalică.

În peştera Gaura Chindiei din judeţulCaraş-Severin – fotografiile de mai jos – există cuadevărat o stâncă uriaşă pe care sunt desenateîntre mileniile XV-lX î.e.n., cu ocru, cam 425 desemne, dintre care cele mai multe se găsesc folositepe tăbliţele de plumb descoperite la Sinaia!!!


magazin

27

Deşi această peşteră a fost cercetată de cătrearheologi români dar şi străini, până acum nu s-a făcutexplicit vreo legătură între semnele desenate aici pestânca uriaşă şi cele folosite pe tăbliţele de plumb des -coperite la Sinaia, dar nici cu literele alfabetelor latinşi grec, să nu supere cumva strălucita istorie şi civi-lizaţie antică, venită toată numai de la cele douăpopoare, cum au stabilit meseriaşii în făcături din se -colul XIX şi prima parte a secolului XX. Dar nici lanoi nu s-a cântat altă muzică decât cea falsă ticluităde străini pentru noi sau chiar de unii întunecaţiromâni din neam în neam, însă amarnic înduşmăniţiasupra strămoşilor.

Lepenski Vir este o localitate în Serbia, si -tuată în apropierea malului drept al Dunării în zonapeşterii Gaura Chindiei de pe malul stâng românesc,unde s-au găsit urme ale omului din mileniul XX î.e.n.în peşterile din regiune. Pe un mic platou în aceastălocalitate s-a descoperit o formă de aşezare omeneascădin mileniul VII î.e.n., formată din câteva zeci delocuinţe aşezate de-o parte şi de alta a unui drum, fiindprima formă de organizare din istoria lumii după unplan a unei aşezări umane. Tot aici s-au descoperitzeci de statuete şi multă ceramică ce avea desenată peea diferite semne, care unele seamănă sau sunt iden-tice cu litere folosite de geţi pe tăbliţele de plumb.

În stânga am pus un tabel cu semnele de-scoperite pe ceramica din Lepenski Vir, spre dreaptasunt trei statuete cu caracter religios, poate familiacerească, unde în centru este înfăţişat un bărbat cubarbă (Tatăl Ceresc), în dreapta este o femeie (MaicaPământească), iar în stânga o figură parcă neterminatăa unei persoane tinere (Fiul Omului). Lângă MaicaPământească am pus un detaliu al acestei reprezentăriteologice descoperit pe o cruce din piatră în oraşul

Câmpulung-Moldovenesc şi care dovedeşte continu-itatea noastră pe aceste meleaguri timp de peste 9000de ani! În capătul rîndului este o fotografie mai bunăa bărbatului din cea precedentă la care surprinde unelemodele ce formează barba, găsindu-se în stâlpii noştripuşi la capătul morţilor şi în Coloana fără sfârşit, fă-cută de C. Brâncuşi. Modelul rombului simbolizaunirea Tatălui Ceresc cu Maica Pământească, din cares-a născut lumea văzutelor şi nevăzutelor, el reprezen-tând universul sau oul cosmic.

Tărtăria este un alt loc de referinţă adăinuirii noastre pe aceste meleaguri şi o dovadă ameşteşugului scrisului pe care îl stăpâneau, cum nedovedesc tăbliţele de mai jos, răspândindu-se apoimiraculoasa născocire în lumea largă. Dovezile arhe-ologice vin de pe la anii 6250 î.e.n., zona fiind locuităcam 700 de ani. În apropiere de Tărtăria este Parţa, cuun şantier arheologic la fel de vechi dar mai bogat învestigii, aici găsindu-se o comunitate formată din cca180 de case din care unele cu etaj, pe când înMesopotamia, ,,leagănul neamului omenesc”, dupăfăcătura ,,semiţilor cazari”, nu este nicio urmă de exis -tenţă materială a trecerii omului pe acolo în respec-tivele vremuri!

Vinča şi Turdaş sunt două locuri unde s-audescoperit dovezi arheologice privind folosirea scrisu-lui încă de pe la sfârşitul mileniului VI î.e.n., cum sevede în tabelul de mai jos şi din fotografiile unor res-turi de ceramică de la Vinča. Deşi Turdaş se află pevalea râului Mureş în România, iar Vinča este la mar-ginea oraşului Belgrad în Serbia, distanţa dintre acestepuncte fiind de peste 350 de km, semnele comunefolosite pentru scris dovedesc unitatea lor spiritualăşi de neam. Situaţia sitului de la Turdaş este secret destat, adică a grupărilor criminale ce conduc la vederesau din umbră România de azi şi cam din urmă cu 150de ani, iar pentru siguranţă a fost îngropat sub au-tostrada trasă intenţionat peste sit să nu se mai ştie ceşi cum, fiindcă supără îngrozitor oştirea întunericului!

În capătul rândului de sus am pus şi un vascare are pe interior inscripţia GULIU III, scrisă de ladreapta spre stânga, cu sensul de „gustă Mântuitorule”sau Salvatorule, adică o ofrandă adusă divinităţiisupreme de către cei ce locuiau acolo prin mileniul VIî.e.n. Dar mai dovedeşte faptul că locuitorii acestorlocuri aveau o scriere fonetică încă din mileniul VIî.e.n. şi, oricât s-ar umfla în pene,,semiţii cazari” cuscrierea consonantică de pe la anii 900 î.e.n., toatăpovestea lor nu este decât o golănie deşănţată şi doaratât!

O tăbliţă de lut descoperită la Suplacul deBarcău (stânga, sus), judeţul Bihor, cam de 7 cm îndiametru, executată pe la anii 5500 î.e.n., cu o scriererealizată prin puncte între cele două despărţituri, cumapare şi pe tăbliţa de plumb nr.1, după numerotareamea. Spre dreapta sunt tăbliţele din lut descoperite înanul 2009, care s-a datorat unei viituri a râului Bistriţace a rupt o parte din mal în punctul numit Vadu Răudin perimetrul comunei Fărcaşa, judeţul Neamţ, iaromul potrivit la locul potrivit a fost profesorul Du-

mitru Ioniţă, de unde a adunat 150 de piese din care100 au semne inscripţionate pe ele

Semnele din rândul de sus au fost folosite înscrierea de la Karanovo în mileniile VI-IV î.e.n., iarcele mai multe dintre acestea se găsesc identice sauasemănătoare cu ale geţilor folosite pe tăbliţele deplumb descoperite la Sinaia. Localitatea Karanovoeste situată în partea central-estică a Bulgariei, judeţulSliven, iar locul arheologic este situat pe un deal micunde erau cca 100 de case, fiind locuit cam 1500 deani. În partea dreaptă sunt puse trei tăbliţe scrise, careau fost descoperite în acest loc, fiind numit până însecolele VIII-X Mesia, teritoriu locuit de geţi sauvlahi, cum au fost numiţi băştinaşii de către greci şislavi în feudalism.

Hândreşti este un sat din comuna Oţeleni,judeşul Iaşi, unde în anul 2012 din primăvară până întoamnă, au fost adunate de pe ogoarele arate de trac-toare, peste 600 de obiecte din ceramică şi piatră ve -nite din neolitic. Vestea a zburat din ziarul Bună ziuaIaşi din 25 septembrie, care dădea şfară peste plaiurilemioritice că profesorul Mihai Vasilencu a găsit pe


magazin

28


magazin

29

acele meleaguri, şi ce a uitat timpul să distrugă, o co-moară pe care mulţi ar dori să nu o ştie că există.

Dar aici, nu este un singur loc unde au fostdezgropate de plugurile tractoarelor care arau, ci maimult, găsindu-se mulţime de obiecte din piatră şlefuită(vârfuri de săgeţi, de suliţe, topoare, diferiterăzuitoare, dălţi, fusaiole, o piatră de măcinat, altepietre cu folosinţă încă necunoscută), toate arătând unspaţiu unde au fost cândva locuinţele unor oameni dinvechime. S-au mai adunat de pe câmp statuetezoomorfe sau antropomorfe, ceramică fină, semifinăsau grosieră, un cap de bovideu, precum şi urmele

unor locuinţe de formă dreptunghiulară cu podeauadin lut ars, dovedind că au fost incendiate, cuptoarede ardere a ceramicii, suflători şi multe obiecte dinpia tră, toate dovedind că vestigiile vin dintr-o aşezareneolitică (8000-3000 î.e.n.), ce cuprinde o suprafaţăcam de 6 kilometri. Autorul descoperirilor, profesorulM. Vasilencu susţine că perimetrul pe care l-a cercetatare locuinţe din mai multe perioade istorice şi va tre-bui ca munca de teren să fie extinsă pentru a se lămuripe deplin perioada istorică de provenienţă a obiectelorarheologice descoperite până în prezent, pe etapespecifice.

ATESTAREA DOCUMENTARĂ AAŞEZĂRILOR UMANE

din vol. Comunitatea românească din estul Serbiei*

I Ionelia Toarcă

În unitatea studiată, o primă generaţie deaşezări, atestată documentar, este cea a aşezărilor dinperioada romană. Amintim cetăţile şi bastioanele ro-mane: Zanes (Cladovo), Taliata (Donji Milanovac),Cuppae (Golubăţ), Vimiancium, Gamizgrad, HorreumMargi (Čupria), Idimus (Medvegea), Capu Fossae(Techia) etc...

Datarea unora dintre aşezările actuale începeînsă cu secolele XII-XIII, fiind menţionate chiar înhrisoave sârbeşti din timpul lui Stefan Nemanja(1198-1199)[1].

Aşezări umane sunt atestate în regiune şi însecolul al XIV-lea: Brigheniţa, Zidilje, Brodiţa,Kucevo, Sena, Srpce, Voluia, Bucovcea, Orlievo,Jdrelo, Petka, Topolovnic, Osaniţa. Este consemnat,însă, anul primei atestări cunoscute a localităţii, cu nu-mele actual sau altul cunoscut de populaţia locală.Multe localităţi sunt mai vechi decât anii menţionaţi,dar nu există o certitudine asupra anului fondării.

Între secolele XIV-XVII, aşezările umane dinestul Serbiei apar menţionate fie în recensăminteleturceşti, fie sporadic, în scrierile unor învăţaţi care aucutreierat acest ţinut.

Începând din secolul al XVIII-lea, apar maimulte informaţii cu privire la aşezările omeneşti, da-torită întocmirii documentelor cartografice cu unconţinut mai exact şi mai diversificat. Primele hărţi

pentru această zonă, sunt realizate de austrieci. Înacest sens, menţionăm harta „Karte von dem Koni-greich Servien” – hartă militară austriacă (1717),hărţile întocmite de G. Lejean (1861), L.N. Maicov(1873), prof. dr. Weigand (1900), L.T. Boga (1913),G. Vâslan (1910), N. Popp (1921), Ion di la Vidin.

În 1740, în harta „Banatului Timişoarei”,regiunea dintre Timoc şi Morava este împărţită în şasedistricte: districtul Klutscher, Krainaer, Krivinaer, DieOmoli, Kutschainer, Kollumbaczer[2].

Este ştiut faptul că la începutul secoluluiXVIII-lea, regiunea era sub ocupaţie austriacă, hărţile

Harta „Banatului Timişoarei”, 1740


magazin

30

din această perioadă având o deosebită valoare.Documentele cartografice austriece pun în

evidenţă o serie de localităţi, atestate în timp (Oriş-tioara, Costeşti, Vlaşca, Clodul-Cladova, Bătuţa,Vlaseţu, Vlaskita, Văltura, Gura Sergun, Vlaşchi Dol,Drestie, Stana, Cestuga, Resestuga) pe care G. Vâlsannu le mai regăseşte reproduse în hărţile sârbeşti de maitârziu, unele fiind greşit transcrise, altele falsificate înmod intenţionat, iar cele mai multe nefiind trecutedeloc[3].

În aceste condiţii, pe harta „Serbia Austri-acă”, apar localităţile: Podgoraz (Podgorac), Popo-vac, Slot (Zlot), Vrashogrnaz, Krivelj, Tyuprya,Medvedya, Svilainatz (Svilajnac), Porodin, Poshare-vaz (Požarevac), Gradichtye (Gradište), Golubatz(Golubac), Milanovatz (Donji Milanovac), Maidan-pek, Grabova, Tekia, Kladova, Zrnaika (Crnajka),Krepolyn, Radayevatz (Radujevac), Negotin,Gornyane (Gornjane), Sikole, Krively (Krivelj),Bukovaz (Bukovac).

În 1861, apare „Harta etnografică a TurcieiEuropene şi statelor vasale autonome”, întocmită deG. Lejean, ce constituie un document foarte valorosîn ceea ce priveşte numele localităţilor precum şistructura etnică a aşezărilor: Kladova; Golubinje, BrsaPalanka (Brza Palamka), Mossna (Mosna), Topolnitza(Topolnica), Tabakovatz, Rudna Glava, Vlaolze(Vlaole), Gornjan, Malainitza (Malajnica), Tanda,Stubica (Štubik), Plavna, Djanovatz (Geanovăţ), Ko-roglasch (Koroglaš), Mokrani (Mokranje), Karbelova,Sokol (Sikole), Salatz (Salaš), Duboschian(Dubočane), Tchokonjatz (Čokonjar), Zaichar (Za-ječar), Grljan, Osnitz (Osnić), Podgoratz (Podgorac),Zvesdan, Nikolitchevo, Hamzigrad, Metovnitza,Slatina, Ostrel, Brestovatz, Bor, Krivel (Krivelj),Boutchen (Bućje), Schaugubitza (Žagubica),Bolievatz (Boljevac), Dobropoli (Dobropolje), Gur-gussovatz, Valiakom (Valeaconje), Lukovo, Jidel(Židilje), Krupaia, Trojanje, Busur, Burovatz, Bobova,Vitejevo, Porodin, Tchestobroditza (Ćestobrodica),Lapuschnik, Krepolin, Jdrlo (Ždrelo), Milanovatz(Donji Milanovac), Debelilug, Maidanpek, Boletin,Duboka, Mirievo, Dvorisch (Dvorište), Kisilevo,Gradischtće (Gradište), Dobra, Golubatz (Golubac),Pojarevatz, Kostolatz (Kostolac), Rama (Ram),Tchourakovo (Giurakovo).

Harta lui L.N. Maicov, „Harta etnografică aregiunii estice a Principatului Serbiei” (1873), scoateşi ea la rândul său în evidenţă o serie de localităţi:Dubravica, Petka, Kostolac, Drmo, Zaton, Popović,Poljana, Mal, Crniće, Tribrode, Rabrovo, Mustapić,Ponikva, Cašljeva Bara, Tumane, Rakova Bara, Turia,

Bukovce, Kobilje, Kladurovo, Orljevo, Dobra, Bol-jetin, Milanovac-Donji, Meljnica, Dubokica, Setonye,Roanda, Medvjedja, Isakovo, Bigrenica, Krupaya,Vlaško, Srbska, Ćuprija, Giurakovo, Topolovnik,Kusiljevo, Dobro polje, Zlot, Osnić, Šarbanovac,Lasovo, Bačevica, Nikulićevo, Grljan, Prlita, Vražo-granica, Oštrelj, Bućje, Krivelj, Salaš, Gornjani, Cr-najka, Vratna, Tekya, Petrovo Selo, Sin, Kladušnica,Podvrska, Brloga, Gegerac, Kostol, Kobovo, Vajuga,Bordelj, Jabukovac, Dupljane, Karbulovo, Radujevac,Negotin, Mokranje, Kobišnica, Zlokuća, Čokonjar.

În harta întocmită de prof. Weigand în 1900,apărută în Linguistiescher Atlas, „Volkerkarte des ru-manischen sprachgebietes-Harta etnică a arealuluilingvistic românesc”, apar numeroase localităţi în careelementul românesc este majoritar: Urovita, Kloko-cevac, Plavna, Kobisnica, Radujevac, Bukovice,Jasikovo, Dubočane, Topla, Buče, Tanda, Crnajka,Miroč, Vlaole, Gorniani, Krivelj, Debeli, Lug, Dâl-boca, Dobra, Kučajna, Cerevica, Kaono, Čeremosnik,Ždrelo, Sena.

Chiar dacă forma denumirii aşezărilor a fostschimbată adesea, datorită transcrierii adaptate lagrafia statului respectiv, hărţile din secolul al XVIII-lea au păstrat numele iniţial al localităţilor, dat de cătrelocalnici.

Ion di la Vidin în „Harta Tribaliei” trece lo-calităţile din arealul moravo-timocean, cu numeleromânesc, aşa cum era pronunţat de locuitori, unelelocalităţi trecându-le chiar cu denumirea din perioadaromană: Castelu (în prezent Costol), Grădişte, PoduLung (Pozarevac), Golumbei (Golubac), Melania(satul nu mai există), Pincum, Adâncata, Lşniţa, Cu-clova, Ranovăţ, Melniţa, Piatra Mlavi (Petrovac naMlavi), Ursoaia, Despotova (Despotovac), Vlaşna,Podu Nou (Ciupria), Popiţa, Balta Rece, Valaconie,Lucova (Lukovo), Podgoria (Porgorac), Prahova (Pra-hovo), Cădâna, Mihăilă (Mihajlovac), Clococei(Klokocevac), Claudia, Techia etc.

După 1833, din momentul alipirii întregiiregiuni dintre Timoc şi Morava la statul sârb, ca ur-mare a politicilor de deznaţionalizare, numeleaşezărilor încep să fie modificate oficial, hărţile sta -tului major sârb arătând că regiunea din estul Serbieieste un ţinut cu denumiri sârbeşti numeroase. Denu-mirile de altă origine, în marea lor majoritateromâneşti, au fost traduse, adaptate la grafia chirilicăsau pur şi simplu schimbate[4]

Reţeaua de aşezări. În prezent, în estul Ser-biei se află 532 de localităţi, dintre care 20 oraşe şiorăşele şi 512 aşezări rurale[5], a căror populaţie în-suma la recensământul din 2002 –712.050 de


magazin

31

locuitori. În anul 2009 se estima o scădere a populaţieipână la 613.419 de locuitori, ultimul recensământ alpopulaţiei având loc în toamna anului 2011.

Condiţiile de climă, relief, de distribuire aapei (de suprafaţă şi freatică), de sol, reprezintă uncomplex natural ce justifică preferinţele arătate depopulaţie pentru utilizarea rurală a regiunii. Sateleconcentrează mai mult de jumătate din populaţiaregiunii (peste 60%). Totodată, ele au fost acelea careau asigurat continuitatea populaţiei în zonă, spre de-osebire de oraşe, a căror existeţă a fost în unele pe-rioade atenuată până la dispariţie. Totodată, satul aparticipat din plin la îmbogăţirea patrimoniului civi-lizaţiei şi este păstrătorul artei populare, al etnografieişi folclorului, în mare parte, românesc, în multe cazuriîn forme originare.

AŞEZĂRILE RURALETipologia satelor. Relieful se constituie ca

suport principal al aşezărilor umane. În cadrul facto-rilor naturali, rolul determinant în apariţia şi dez-voltarea aşezărilor umane l-a avut apa.

Cele mai multe sate din estul Serbiei suntaşezate îndeosebi pe văile fertile ale apelor care lestrăbat, în depresiunile largi dintre munţi şi ulteriorde-a lungul drumurilor. Ele fac parte din categoriasatelor aglomerate[6], compacte, adunate-alungite,cu o uliţă principală şi cu mai multe secundare, carecad pe şoseaua principală.

Pentru ţinutul cuprins între râurile Pek, Timocşi Dunăre (Craina iniţială), Vâlsan găseşte două „rân-duri de sate. Unul pe lângă Dunăre şi altul ascuns pevăile râurilor, restul în terenul aluvionar alteraselor”[7].

O altă categorie de sate, sunt cele de tip dis-persat, acestea întâlnindu-se pe platformele netede alemunţilor Homolje, Deli Iovan, Beljanica şi Kučaj, „înţinutul muntos culmile fiind în realitate câmpii înalte(300-400m), unde se întâlnesc moşiile, sălaşele (co -libele), satele muntelui având o formă mixtă: o parteîngrămădită în vâlcea, alta risipită pe înălţimile dinjur”[8].

Aceeaşi împărţire o face şi C. Contante,„satele de la Dunăre sunt îngrămădite, cele de lamunte au case răspândite”[9].

După tipologia aşezărilor rurale din întreagaPeninsulă Balcanică, făcută de geograful sârb Cvijič,satele din teritoriu cuprins între râurile Timoc şiMorava, sunt de tip timocean[10]. Cvijič caracte -rizează satul timocean ca fiind unul de tip adunat, cuo formă rotundă, ovală uneori neregulată, cu caseadunate, construite în cea mai mare parte din piatră.

Casele sunt aşezate unele lângă altele, fără o ordineanume, cu uliţe întortocheate, la răscrucea din mij -locul satului fiind loc, de obicei, pentru biserică, pen-tru puţurile de apă, crâşmă, sau pentru organizareahorei „oro”, sau „kolo” (în limba sârbă).

Altitudinea medie a satelor din estul Serbieieste cuprinsă între 100-300 m. cea mai joasă altitudineo întâlnim la aşezările de pe valea Timocului şi valeaPekului. În opştina Negotin, satele Radujevac şi Srbosunt situate doar la 40 m deasupra nivelului mării, înopştina Kaldovo, satul Ljubicevac (fost Bordei) la 40m, iar în opştina Maidanpek, satul Velesnica la 40 mşi Vaiuga la 46 m; satele aflate la cea mai mare altitu-dine se întâlnesc în opştina Despotovac – satul RavnaReka (620 m) şi în opştina Maidanpek: satele Vlaolela 600 m şi Jasikovo la 700 m.

Astfel, densitatea cea mai mare de aşezăriumane o întâlnim de-a lungul văilor râurilor Timoc cuafluenţii lui Dunăre (în aval de Techia), Poreč, Pec,Mlava, Morava, şi a afluentului său, Rešava (table nr.2).

Satele diferă ca mărime, formă şi construcţii,în principal în funcţie de treapta de relief pe care suntamplasate. Cu toate acestea, satele de pe întreg arealulpăstrează elemente commune, evidente în modul deorganizare al gospodăriilor, al activităţilor rurale, pre-cum şi în viaţa spirituală.

Din punct de vedere al mărimii demografice,specific este aşezarea de mărime mijlocie, cu valoareacuprinsă între 500-1000 locuitori.

În urma analizei hărţilor din mai multe pe-rioade, s-a constatat că localizarea vetrelor actuale nudiferă mult de cea din trecut. Aşezările apar însă, înmarea lor majoritate cu numele transcrise în funcţiede fonetica respectivă, fiind adaptate la grafia chiri -lică, folosită de statul sârb. De-a lungul timpului, încadrul satelor, structura etnică a suferit cele mai marimodificări.

Structura etnică a aşezărilor rurale. Din to-talul de 512 sate, chiar dacă majoritatea populaţieieste recenzată ca fiind sârbă, în realitate, în urma in-formaţiilor obţinute în teren, în 160 de localităţi po -pulaţia este majoritar românească, iar în 39 de satepopulaţia este mixtă (sârbă şi română), însă cu o im-portantă componenţă etnică românească, dând un totalde 199 sate în care întâlnim români.

În 1906, Tihomir Georgevici afirma că „petoată întinderea Serbiei sunt 485 de localităţi locuiteşi de români, dar numai în 165 din ele există româniîntr-un număr mai însemnat”[11].

În 1907, după Delatimoc, zona cumprindea587 sate, în 425 de aşezări populaţia era mixtă, iar în


magazin

32

165 de sate populaţia era românească[12].Pe lângă etnicii români şi sârbi, în satele Pod-

vrşka (opştina Kladovo), Uroviţa (opştina Nigotin) şiLukovo (opştina Zajecar), se găseşte şi un număr im-portant de etnici ţigani, fără a se şti cu exactitatenumărul acestora, statisticile oficiale nefiind conclu-dente. Interesant este faptul că în satul Lukovo, ca şiîn alte sate din zonă, ţiganii nu ştiau limba lor, vorbescromâneşte, considerând-o limba lor maternă.

De asemenea, în urma deplasărilor în satelede pe valea Moravei, în apropierea drumului naţionalPožarevac-Ćiuprija, între localităţile Poljana şi VlaškiDo, am constatat existenţa unui sat format aproapenumai din etnici ţigani, satul Točka[13]. Deşi marcatăcu plăcuţă indicatoare de localitate, localitatea Točkanu apare pe hărţile rutier actuale ale Serbiei, probabildatorită numărului mic de locuitori, nefiind conside -rată o localitate importantă.

Lucru interesant este însă faptul că nu amreuşit să aflu structura etnică şi numărul locuitorilor,din surse oficiale, deoarece conform recensământuluipe localităţi din 2002, acest sat nu există, el nefiindînregistrat. Din păcate, nu am putut obţine mai multeimformaţii nici de la locuitorii satului, pentru că în nu-mele lor nu vorbeşte decât şeful lor, acesta fiind plecatdin localitate. Singurul lucru constatat a fost faptul căîn locul unui sat ţigănesc tradiţional, am avut surprizasă găsesc un sat format din case moderne, construiteîn ultimii ani, satul fiind aproape pustiu, cu cei maimulţi locuitori plecaţi în străinătate.

Nici în studiul făcut de Centrul de CercetăriEtnice[14] nu se specifică numele aşezărilor în carelocuiesc etnicii ţigani, identificarea acestora făcându-se numai la nivel de judeţe. În cele patru judeţe carese suprapun peste arealul studiat, există 54 de aşezări(în Branicevo – 34, Pomoravie – 9, Bor – 7 şi Zaiecar–4), în care etnia romă (peste 15 familii sau mai multde 100 de persoane în fiecare sat), convieţuieşte ală-turi de alte etnii, fără a se da un număr exact de per-soane.

Pe lângă satele cu etnici majoritari fie sârbi,români sau ţigani, de-a lungul timpului, între oraşeleZajecar şi Negotin, pe partea dreaptă a râului Timoc,s-a făcut referire la existenţa mai multor sate bul-găreşti. A fost însă o confuzie, voită sau nu, în reali-tate fiind vorba despre cele opt sate cu populaţiemajoritar românească şi un singur sat cu populaţiemajoritar bulgărească, ce făceau parte din teritoriileobţinute după primul război balcanic de către Bulgariaşi pe care aceasta a fost forţată să le cedeze Serbieidupă 1919[15].

Cele opt sate cu populaţie românească:

Coilova (Kojilovo), Zlocutea (Zlocuće), Târno -maşniţa, Şpicova (Sipcovo), Mălaua (Mali Jasono-vac), Isânovăţ (Veliki Iasenovac), Grăscov(Gradskovo), Alova (Halovo), sunt recunoscute înteri toriu, de către locuitorii satelor vecine, ca sate deromâni, păstrându-se totuşi termenul generic de „satebulgăreşti”, deoarece în conştiinţa locală este înrădă-cinată ideea că aceste sate au intrat în componenţastatului sârb, din cadrul Bulgariei, de unde şi denu-mirea respectivă, neavând însă nicio legătură cu struc-tura etnică a satelor în cauză.

În 1922, toţi locuitorii acestor sate au primitcetăţenia sârbească, fiind obligaţi să renunţe la ceabulgărească.

Satul Brăteţ (Braćevac), în momentul cedăriilui Serbiei, era un sat cu locuitori veniţi din Bulgariade sud, în prezent satul trecând drept sârbesc din punctde vedere al etniei, din cei 533 de locuitori, 515 de-clarându-se sârbi.

Singurul sat bulgăresc care se mai află înregiunea cuprinsă între râurile Timoc şi Morava, re-cunoscut în teritoriu, este satul Veliki Izvor (lângă Za-icear), chiar dacă sunt recenzaţi doar 6 bulgari dintotalul de 2684 de locuitori.

NOTE[1]. Silviu Dragomir, (1922), Vlahii din Serbia în sec. XII-XV, Bucureşti, p. 286.[2]. Harta Banatul Timişoarei, (1740), secţiunea curegiunea dintre Morava şi Timoc.[3]. Trâpcea, Th. N., op.cit., p. 125.[4]. Detalii se găsesc în capitolul referitor la elementele detoponimie.[5]. Statistical Office of the Republic of Serbia, (2010), Mu-nicipalities of Serbia, Belgrade, p. 17.[6]. Zecevic Slobodan, (1970), Negotinska Krajna, Etno-grafski muzei, Beograd, p. 34.[7]. George Vâlsan, (1911-1912), Românii din Craina Ser-biei, p. 150.[8]. Ibidem[9]. C. Constante, (1929), Românii din Valea Timocului şia Moravei, p. 247-248.[10]. Jovan Cvijic, (1918), La peninsule balkanique, Ar-mand Colin, Paris, p. 221-222.[11]. Dr. Tihomir Georgevici, op. cit., p. 21.[12]. Delatimoc, (1907), Românii din Serbia: monografieetnică şi statistică, T.G.A. Lăzăreanu, Bucureşti, p. 11.[13]. Roata din sârb. točak, denumirea satului făcândreferire cel mai probabil la vechea îndeletnicire a acestora.[14]. Jakčić Božidar, Bašić Goran, (30 decembrie 2002),Romany settlements, livind conditions and possibilities ofintegration of the roma in Serbia, Belgrad, p. 9-12.[15]. Conform Tratatului de Pace între Puterile Aliate şiBulgaria, Protocolul şi Declaraţia fiind semnate la Neuilly-sur-Seine, 27 Noiembrie 1919.


magazin

33

III. RECENZII, REPORTAJE, INTERVIURI, POLEMICI

Reportaj:

CĂLĂTORIE ÎN VALEA REGILOR TRACI.COMORILE LOR

Aurora Peţan

II

Am pornit în căutarea dacilor şi a tracilor dela sud de Dunăre, într-o zi de vară, străbătând Bulgariade la Russe spre inima ţării, prin păduri nesfârşite şisate mărunte ce par pustii. Russe, Byala, Gorna, Ve-liko Tarnovo, Dryanovo, Gabrovo, pasul Shipka, Ka-zanlak - acesta e traseul care duce de la Dunăre înrenumita Vale a Regilor Traci. Un traseu iniţiatic, ceurcă brusc după Gabrovo, din câmpie în inima mun-telui, unde temperatura scade instantaneu cu 20 degrade, ceţurile sunt atât de dense, încât nu se mai vedenici marcajul pe sosea, iar serpentinele ameţitoaresunt străjuite de păduri neguroase. Un drum prinpâclă, frig şi întuneric, bâjbâind la limită, care după ooră de infern coboară triumfător în lumină, în valeavestiţilor trandafiri de Damasc şi a mormintelor re-gale, pictate cu cai şi prinţese. Ca şi acum, în Antichi-tate, aceşti munţi trebuie să fi fost o păvază teribilă înfaţa duşmanilor, o graniţă de piatră. Nu e o întâmplarecă regii traci şi-au construit mormintele, dar şi capi-tala, la poalele acestor munţi. Iar faptul că s-au aşezatla sud arată că dominaţia lor se întindea spre Grecia,în vreme ce la nord de Balcani e posibil ca neamuldaco-moesilor să-şi fi creat o lume oarecum diferită,mai puţin influenţată de civilizaţia grecilor şi maiaproape de cea a Carpaţilor.

Ca şi la noi, nici în Bulgaria nu au existat,după 1990, prea mulţi bani pentru săpături arheolo-gice. Fuseseră descoperite vestigii tracice imediatdupă Al Doilea Război Mondial, existau sute de tu-muli funerari despre care se bănuia că adăposteaumorminte şi tăinuiau comori, dar nu se făcuseră inves -tigaţii sistematice la scară mai largă. In 1992, arheo-logul bulgar Georgi Kitov a plănuit o campanie desăpături cu vise mari, dar a obţinut bani puţini, doarpentru o săptămână de lucru. Şi a avut de ales: să sape

la întâmplare, într-unul din tumuli, sperând că ceea cegăseşte acolo să convingă autorităţile să-i dea mai

Mormântul regelui trac de la Shvestri-Bulgaria(posibil mormânt al regelui get Dromichete)


magazin

34

mulţi bani sau să renunţe pe moment, încercând săobţină fonduri mai mari în viitor. A ales prima va-riantă. A săpat în tumulul Malkata, unde primele treizile au fost dezamăgitoare. Apoi a început să aparaaurul: mormântul fusese dezvelit. Dar şi pacea celuiadormit fusese tulburată. Ploi teribile şi vânturi puter-nice s-au stârnit dintr-odată, spulberând tabara arheo-logilor. Kitov a mers inainte. A obţinut fonduri şi acondus expediţia timp de şapte ani. În acei ani a de-scoperit comori fabuloase, construcţii funerare incre-dibile, picturi murale impresionante, simboluri şi tainede nedescifrat. Într-un cuvânt, o lume întreagă cepărea să fi fost pierdută pentru totdeauna. Aşa a ieşitla lumină Valea Regilor Traci.

Cele mai multe dintre mormintele regale aletracilor se aflau la mică depărtare de Kazanlak. Existăîn Bulgaria cca 1500 tumuli. Cercetate sunt câteva

zeci. Astăzi, mormintele sunt incluse în patrimoniulmondial UNESCO şi sunt extrem de bine conservate.Mormântul de la Kazanlak are chiar o replica la scară,pe care o pot vizita turiştii, pentru ca originalul să fiecât mai puţin expus. Există drumuri de acces în stareperfectă până la aceste morminte, iluminare, ventilare,condiţii de conservare, există indicatoare şi ghizi. Au-tocarele cu turişti se revarsă ritmic, iar blitzurile apa-ratelor de fotografiat clipesc în mâinile japonezilorveniţi de peste mări şi ţări să viziteze lumea tracilor.(Dar nu şi pe cea a dacilor!) Bulgarii au dezvoltat unînfloritor turism cultural, bazat pe moştenirea tracică.Vorbesc mereu de traci, se mândresc cu ei, motivultracic a devenit un fel de amprentă a civilizaţiei de azia bulgarilor.


magazin

35

Mormântul regelui Seuthes

Muzeul din Kazanlak adăposteşte multe din-tre minunăţiile descoperite în Valea Regilor, chiardacă unele sunt replici, căci originalele se afla laSofia. Dar e minunat să poţi vedea laolaltă, chiar lafaţa locului, obiectele care alcătuiau lumea tracilor.Cel mai incredibil obiect din muzeu il constituie, cusiguranţă, coroana regelui Seuthes al III-lea, descope-rită în mormăntul acestuia din movila Golyama Ko-smatka: o cunună din ramuri, frunze de stejar şighinde din aur, delicată şi impunătoare în acelaşi timp,o operă de artă fără egal. Alături se află bustul debronz al regelui Seuthes. Cu părul şuviţe, barba bo-gată, nasul puternic, coroiat şi privirea uşor încruntată,dar pătrunzătoare, regele Seuthes pare să scruteze vii-torul cumva asemenea dacilor de pe arcul lui Constan-tin. Alături, splendide vase de aur şi argint, amfore,arme şi toate cele trebuitoare să-l însoţească pe celplecat.

Mormântul regelui, aflat la 15 minute distanţade Kazanlâk, se află în plin câmp. Străjuită de cireşiîncărcaţi de rod şi de pajişti cu flori multicolore, mo-vila răsare domol din câmpie, ca un animal gârbov.

Asfaltul negru duce până la intrarea în „grobniţa”,cum le spun bulgarii acestor morminte. La intrare vor-besc cu ghidul, care îmi spune câte în lună şi în steledespre traci şi Seuthes, dar nu a auzit nici de daci, nicide Decebal. Intru în pântecele cocoaşei de pământ,unde mă aşteapta lumea celor plecaţi dincolo. Dupăun coridor de piatră lung de 13 metri şi două încaperiboltite, urmează o a treia, săpată toată într-un singurbloc de piatră, ce a fost transformată în încapere-sar-cofag. Aici a fost înmormântat marele rege Seuthes alIII-lea, a cărui capitală, Seuthopolis, se află astăzi subapele lacului de acumulare Koprinka. Totuşi, mor-mântul acesta nu mi se pare cu mult mai impresionantdecât cel din movila Documaci, de lângă Mangalia.Cele două se aseamană foarte mult ca arhitectură şichiar şi nuanţele de vopsea conservate pe pereţi par afi identice. După mormântul lui Seuthes, mai vizitezmovilele Helvetsia şi Ostrushka. Acum, încep să înţe-leg rostul acestor morminte-temple. La Helvetsia,mormântul reprezenta matricea, uterul, iar cel decedatse întorcea înapoi de unde venise, prin tainele şi ritu-rile care se practicau asupra lui. Acest mormânt chiarare forma şi neregularităţile unui uter şi multe alte in-dicii trimit spre aceasta interpretare. La Ostrushka,s-au conservat câteva picturi splendide, între care chi-pul îndurerat al unei nobile, probabil soţia decedatu-lui, o femeie frumoasă, distinsă, cu părul roşcat. Darcele mai uluitoare picturi murale se găsesc în mor-mântul de la Kazanlak. Aici, arta tracilor este prezentăîn plin apogeul său, prefigurând arta Europei de multmai târziu. Cupola ameţitoare e acoperită de cercuriconcentrice, cu scene diverse, asemenea unui templupăgân. Culorile şi formele păstrate aievea evocă olume serenă, cu cai frumoşi, femei graţioase şi meseîmbelşugate, un fel de paradis în ocru şi albastru, ceconverge spre personajul regal ce-şi ţine soaţa demână cu tandreţe.


magazin

36

Mormintele tracilor nu par simple morminte.Sunt construcţii impresionante, cu coridoare şi încă-peri boltite, cu uşi de marmură străjuite de capete dezei şi cu sisteme de închidere a uşilor care şi astăzifuncţionează. Sunt lumi în sine la scară mai mică, încare se petrec lucruri tainice, la hotarul dintre viaţă şimoarte, lucruri care pentru universul profan în caretrăim nu mai au nici înţeles, nici importanţă. Epocape care o acoperă este cea a secolelor VI-II înainte deHristos. Spre deosebire de traci, dacii aveau o altă vi-ziune asupra lumii de dincolo. Exceptând influenţeletracice din Dobrogea, lumea dacilor nu cunoaşte astfelde „pregătiri” pentru lumea de dincolo, ci trupurile celordecedaţi erau incinerate. Cenuşa era depusă într-o urnă,iar în epoca de vârf a regalităţii (sec. II î.Hr. - I d.Hr.),

nici urnele nu mai sunt de găsit. Probabil cenuşaera împrăştiată în patru vânturi sau pe ape, iarspiritul era eliberat de povara trupului.

Cât de mult din lumea aceasta a tracilorne aparţine? Nu ştim prea bine. Îmi vin în minteunele similitudini, fără să le pot lega într-un firprea solid, din lipsă de alte informaţii: o coroanăasemănătoare cu cea a lui Seuthes, dar mai puţinelaborată, s-a găsit în mormântul cu papirus dela Mangalia, un inel de aur cu broasca ţestoasă,asemănător cu cel descoperit de bulgari în mo-vila Sineva, s-a descoperit în movila de la Do-cumaci, iar aceasta din urmă este extrem de

asemănătoare cu mormintele tracice pe care le-am vi-zitat. Însă la noi nu se accepta că cele două morminte- de la Callatis si de la Documaci - sunt tracice. „Nuse stie”, mi s-a spus: pot fi greceşti, scitice, tracice maipuţin. Să vină bulgarii să ne lămurească

Drumul prin Valea Regilor este un drum lu-minos, chiar dacă trece printre morminte. Un drumcurat, ce respectă trecutul. Şi nu pot să nu mă gândescla dacii noştri, la drumurile, muzeele, indicatoarelenoastre. La gunoaiele din cetăţile dacice, la dezinte-resul oficialităţilor, la furturile din situri, la infinitelegropi făcute de căutători, la nepăsarea ucigătoare acelor ce ar fi în drept să facă ceva. Ceva, orice, cât depuţin, pentru noi, românii.

De la neştiinţă şi rea-credinţă la abandonarearăspunderii

(Pe marginea noului eseu al d-lui Lucian Boia: De ce este România altfel?, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012; dar nu numai)

Motto: *A greşi este omeneşte, a persevera în greşeală este diabolic!”– dicton latin*„Voim Statul naţional, nu Statul cosmopolit, nu America dunăreană.Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi.” - Mihai Eminescu

Ca titrat universitar în domeniu, atunci când te de-cizi să apreciezi, într-un eseu, istoria întreagă a unei ţări,trebuie ca, în prealabil, să fi făcut dovada ştiinţifică acunoaşterii „subiectului”. Adică, să fi parcurs „materia” cucărţi sau, de la înălţimea titlului, să fii autorul unei sintezeasupra veacurilor sau chiar mileniilor ei de istorie. Deci, sănu-ţi trimiţi ştiinţa „la înaintare” prin eseuri, „justificându-te”,în plus, cu „parcurgerea grăbită” şi grăbindu-te să tragi con-cluzii nefondate, să faci caracterizări generale, să lauzi sausă incriminezi „pe ansamblu”. Iar când te decizi să „demi-tizezi” secole de istorie – cum a început-o în forţă dl. Boiadupă 1989! –, trebuie să ştii mai întâi, cel puţin, ce esteacela un mit şi să stăpâneşti metodologia abordării lui. Căci

popoarele, d-le Boia, şi-au creat – firesc! – mituri în jurulunor idei benefice şi al unor personalităţi înţelepte care aufăcut bine oamenilor. A existat, chiar la începutul istoriei lor,o epocă mitologică, care prezintă un mare interes şi îţi faceplăcere s-o cunoşti, nu s-o respingi. Iar ştiinţa noastră„burgheză”, d-le Boia – lingvistica, istoria –, a putut săcomită şi erori, multe şi unele grave – „defilee de erori”,cum a spus-o un erudit în domeniu (Gabriel Gheorghe), în-deobşte ignorat însă de „ştiinţifici”! –, deci n-a creat mituriîn cele, incriminate de dvs., „două secole de mitologienaţională”, cum ziceţi, ci a comis şi erori, chiar falsuri ma-jore, cum a fost, de pildă, falsificarea identităţii noastrenaţionale, ba a influenţat şi factorul politic care i s-a ataşat


magazin

37

cu uşurinţă. La rândul său, comunismul n-a creat mituri,n-a produs „,mitologie ştiinţifică”, cum iarăşi ziceţi, ci, prinpropaganda halebardierilor lui, din dictatori vicleni şi chiarsângeroşi a făcut genii „în serie”.

Şi încă e bine să ştiţi că un om de ştiinţă respon-sabil nu-şi repudiază ţara „per total”, cum a făcut-o, depildă, Emil Cioran – pe care unii, după 1989, şi l-au luat caidol –, fapt pentru care, conştientizându-şi culpa majoră,şi-a trăit, efectiv, drama bătrâneţei sale.

Vă cunosc, d-le Boia. Mi-aţi fost student o vreme.Şi eraţi un student capabil. Promiteaţi a fi un om de ştiinţăveritabil. Dar spre sfârşitul studenţiei şi îndeobşte după1989, după ce aţi abandonat carnetul roşu aţi luat „altăcale”, de critică „nimicitoare” a istoriei şi istoriografieinaţionale prin ... eseuri. Şi aţi antrenat şi pe alţii. Ca un fostdascăl, v-am citit cărţile începutului, dar când am înţelesmai bine ce cale aţi luat, am renunţat să vă mai citesc. Lastudierea acestui ultim eseu însă m-a determinat o recentă„dezbatere electorală” la postul de televiziune B1 TV –pusă, nu întâmplător, în ajunul zilei naţionale –, „dezbatere”în care editorul dvs., Gabriel Liiceanu, poate influenţat maidemult de celebrul Eugen Ionesco – căruia îi reeditase ocarte cu un titlu imposibil (Război cu toată lumea!); mai nou,poate influenţat şi de noul eseu al dvs. şi de altele, multe,pe care vi le-a editat şi reeditat, a pus pistolul în „mâna”naţionalismului, ca în mâna unui asasin în serie! Iar la eseuldvs., dânsul şi alţi doi parteneri ai „dezbaterii” făceau tri -miteri ca la un clasic în viaţă.

D-le Boia, să vă învinuiesc că în acest din urmăeseu aţi „expediat” istoria strămoşilor noştri reali împotrivaevidenţelor din izvoarele istorice pe care, în graba „parcur -gerii” materiei le-aţi „uitat”? Nu, nu vă învinuiesc. Ci adaug,chiar în „sprijinul” dvs., că aşa au făcut şi alte feţe mai „sub-ţiri” şi de rang înalt, care, ca şi dvs., văd în Dacia edenicăzona barbariei şi a întunecimii, aproape de animalitate ...,civilizaţia antică restrângându-se – evident, nu? – la „lumeagreco-romană”! ... Or, d-le Boia, cum a spus-o acelaşi eru-dit, citat mai sus, Dacia noastră a fost, în Europa – precumconfirmă izvoarele istorice abordate profesional şi respon-sabil! –, „polul civilizaţiei şi al spiritualităţii” (s.n.). Iar de-spre această patrie a poporului primordial – arienii/pelasgii–, un alt erudit, „pui de dac” din Haţeg, Miron Scorobete,poet şi om de ştiinţă, ne-a dat o capodoperă, Daciaedenică, nume deja intrat în „circuit”, alături de celelaltenume sublime: „Ţara Zeilor”, „Ţara Soarelui”, carte aflată laa doua ediţie iar o a treia ediţie este gata pentru tipar. Maiadaug, tot în „sprijinul” dvs., că însuşi Ministerul de resort,conformându-se unor „sugestii” „mai înalte”, din „alterna-tivele” celui mai important manual de profil al învăţămân-tului preuniversitar (clasa a XII-a), „coordonate” de titraţiuniversitari, „manuale alternative” editate în anul „de refer-inţă” 2007 – an în care „demnitari” ai Neamului ne-au cedatşi Suveranitatea naţională cu de la ei putere! –, Ministerul,deci, a eliminat, pur şi simplu, istoria strămoşilor noştri reali.Astfel ca elevii, dar şi educatorii lor – profesori, părinţi,bunici, fraţi şi surori mai mari, prieteni şi cunoscuţi –, ca şiorice om care mai vrea să mai cunoască şi „ceva” istorie,să înveţe, de acum înainte, că noi ne-am născut după anul106, ca tânăr şi nobil popor ... roman. Deci, d-le Boia, pe

cine să învinuiesc mai întâi? Să-l mai învinuiesc pe dl. Boia că a „expediat” la

fel Evul mediu al istoriei naţionale? Nu, n-o s-o fac, căci înanii din urmă au apărut, chiar printre titraţi, tineri sau maipuţini tineri, destui denigratori ai istoriei naţionale, în „vizor”intrând, cu deosebire, personalităţi emblematice deVoievozi şi Domni care – vezi, Doamne! –, conştientizân-du-şi „micimea”, nici nu îndrăzneau – cum ziceţi şi dvs.! –să se intituleze regi, mulţumindu-se cu apelativul de „prin-cipi”. Şi nu întâmplător Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazulsunt cel mai frecvent „încondeiaţi” de respectivii „ştiinţifici”.

Să-l mai învinuiesc pe dl. Boia că, în acest eseu,este complet străin de abordarea ştiinţifică a conceptelorfundamentale de Naţiune şi Naţionalism? Nu, nu-l învinu -iesc! Căci sunt încă atâţia „ştiinţifici” care au rămas pri-zonieri ai viziunii staliniste – în fond, comunisto-masonice– asupra respectivelor concepte, prizonieri şi aidicţionarelor şi manualelor de tristă amintire, care au in-criminat şi unele încă incriminează naţionalismul – acestsentiment sacru al oricărui nativ care se revendică de la onaţiune ca de la o mamă sfântă, gata s-o slujească şi s-oapere până la sacrificiul suprem, dar care nativ nutreştesentimente similare pentru toate naţiunile lumii, surori buneale maicii sale sfinte din florilegiul planetar al naţiunilor.

Şi încă să-l învinuiesc pe dl. Boia pentru arun-carea în derizoriu a geniului nostru naţional, Mihai Emi-nescu? Nu, pentru că, direct sau indirect, au fost şi mai suntautori – şi mai „mari” şi mai pigmei – ai acestei blasfemii,slujitori ai unei încrâncenate strategii a denigrării culturiinaţionale! Pe cine să învinuieşti mai întâi? Inclusiv ziuanaţională a României, 1 Decembrie şi imnul de Stat au fostcontestate şi denigrate pe larg de feţele „subţiri” de azi.

În sfârşit, să-l învinuim pe „istoricul” Lucian Boiacă de la înălţimea universitară la care a ajuns nu a conşti-entizat până acum încotro merge omenirea? Nu, pentru căsunt încă atâţia, chiar titraţi, care nu-şi „bat capul” cu „grijilelumii”, important fiind să le meargă lor bine ...

Să-l lăudăm, în schimb, pe dl. Boia pentru osa -nalele la adresa celui mai „ilustru” dintre străinii „binefăcă-tori”, Carol I, din nou ajuns pe masa de lucru a istoricilor„binevăzuţi” de regimul politic? Nici asta n-o facem, amin -tindu-ne că după crima politică a detronării Domnului UniriiPrincipatelor, Alexandru Ioan Cuza, ofiţerul prusac, ajuns„incognito” în ţară, efectiv a uzurpat tronul alesului Ţării dela 1859, cu consensul „ciocoilor vechi şi noi”. Iar aceştia,la rândul lor, au beneficiat perpetuu de „îngăduinţa” Ma-jestăţii Sale. Şi astfel, cum s-a exprimat Eminescu, „Spumaasta ’nveninată, astă plebe, ăst gunoi/ Să ajung’ a fistăpână şi pe Ţară şi pe noi?”. Iar pe monarh l-a „mângâiat”cu un cuvânt greu de conţinut în contextul politic: „Carolîngăduitorul”. Care îngăduise şi păguboasa şi jenanta„afacere Strousberg”. Şi „îngăduinţa” a ajuns până în 1907,când, parcă „supărat” că ridicarea flămânzilor a „umbrit”oarecum fastuosul „jubileu” din 1906, cu permisiunea sa şisub acoperirea manifestului regal „au câştigat ciocoiirăzboiul lor cu Ţara ...” (Tudor Arghezi). În acest an de tra -gică referinţă, discipolul lui Eminescu, Alexandru Vlahuţă,i-a făcut „bătrânului rege” un portret de zile mari, cu caresă se mândrească în veci. Şi să nu uităm că într-o scrisoare


magazin

38

din septembrie 1914, după Consiliul de Coroană din au-gust, scrisoare rămasă neexpediată dar ajunsă, secret, ladestinatar, „bătrânul rege” al României, după o Domnie de50 de ani îi comunica vărului său, împăratul Germaniei, Wil-helm al II-lea, că, nefiind susţinut în Consiliu pentru intrareaRomâniei în război de partea Puterilor Centrale, el a hotărât„de a renunţa la Domnie”, preferând „să rup cu un trecutîntreg pentru ca numele meu să rămână nepătat”, maiscump fiindu-i „altarul onoarei” decât acel „întreg trecut” deDomn şi Rege al României (v. Monarhia de Hohenzollernvăzută de contemporani, Ed. Politică, Bucureşti, 1968, p.263-264).

Deci, „căpitanul” părăsea, primul, vasul care urmasă se confrunte cu furtuna! Cum este apreciat un aseme-nea „ilustru” căpitan, d-le Boia?

Ulterior, cu excepţia regelui Ferdinand şi a regineiMaria, multe şi grave păcate au apăsat şi apasă eternasupra urmaşilor lui Carol I de Hohenzollern – Sigma -ringhen, păcate prea repede „uitate” de noii lăudători cumemorie scurtă (perioada interbelică, „nebuniile” regale alelui Carol al II-lea, anul negru 1940 şi ordinul de retragere aarmatei române din Basarabia şi Cadrilater, mai nou mo-mentul 23 august, benefic tuturor, numai românilor nu, lacare Mihai I şi-a dat testul maxim al valorii sale ca om şimonarh, cu tragedia celor cu mult peste 130.000 de soldaţiromâni făcuţi prizonieri de Rusia sovietică, asasinareaMareşalului Ion Antonescu, comunizarea României etc,etc, etc).

La nivelul la care a ajuns acum celebritatea d-luiBoia, acest din urmă eseu nu pare a fi o carte oarecare înnoul context, ci pare a fi un adevărat „cuvânt de ordine” decum trebuie să se scrie istoria ţării noastre de acum înainte.Şi cum ne învaţă autorul? Dânsul critică România şi în-treaga ei istorie, „veacurile” de „mitologie naţională” dar şi,pe drept, derapajele „tranziţiei” post-decembriste, scoţândca principal vinovat „felul de a fi” al „românului”, iar nu pe„vânduţii de acasă” şi pe „mâncăii străini”, cum le-a spus otristă poetă din „trista ţară basarabă”, Leonida Lari. Dl. Boiacritică agresiv România şi pe români pentru că – i se paredomniei sale – ţara şi oamenii ei se „încăpăţânează” să fiealtfel decât lumea, adică să rămână în „coada cozii”! ...

Amintiţi-vă – şi dvs., d-le Boia, şi cei care văurmează – vorba „cronicarului”: „De aceste basne să deaseama ei şi de această ocară. Nici iaste şagă a scrie ocarăunui neam, că scrisoarea iaste un lucru vecinicu. Cânduocărăsc într-o zi pe cineva iaste greu a răbda; dară în veci?Eu voi da seama de ale mele, câte scriu”. (Miron Costin,Opere, ed. P.P. Panaitescu, Editura pentru Literatură şiArtă, Bucureşti, 1958, p. 243, s.n.).

Şi, d-le Boia, Statul naţional, la care tot faceţi tri -mitere cu atâta ironie şi cu atât de multe semne de între-bare, Statul naţional unitar român, atât de mult contestatde anumite „elite” culturale, universitare şi politice de azi,de liderii unei anumite minorităţi vehemente şi revizioniste,prezentă frecvent şi laudativ în eseul dvs, a fost clădit, de-alungul timpului, cu sacrificiul suprem al multora dintreromâni. Numai ei şi-au dorit, atât de mult, unitatea politică,în graniţe reale, alături de unitatea religioasă, stră-moşească, ortodoxă, şi nu altcineva. Cu atât mai puţin

unele minorităţi naţionale atât de mult regretate de dvs.Nicolae Iorga în 1940, când România Mare, con-

stituită în graniţe fireşti, naturale şi istorice, la 1 Decembrie1918 prin sacrificiul de veacuri al naţiunii române, eraameninţată cu destrămarea (ceea ce s-a şi întâmplat înscurt timp), datorită aceloraşi politicieni – „vânduţii deacasă” –, în frunte cu Carol al II-le, dar şi „jocului” periculosal occidentului politic, avea, ca istoric, soluţia valabilă şi azişi totdeauna: „Înapoi la naţiune.”, de la care ne „vine totul”,căci ea, naţiunea, conservă întrânsa speranţa şi forţa derenaştere, inclusiv pentru reconstituirea Statului naţional(vezi „Neamul Românesc”/ 17 mai 1940). Încă nu am ajunsîntr-un moment ca acela din 1940. Asta nu înseamnă căsuntem departe de el, dacă observăm cu atenţie evoluţiapolitică internă şi internaţională, context în care regretatulmare poet contemporan, Adrian Păunescu, văzând şisimţind ce se întâmplă (1992), atenţiona şi, în acelaşi timp,vedea speranţa în aceeaşi „rădăcină” istorică, NAŢIUNEA:„O, ţara ţăranului mort,/ Ai început s-aduci grâu din import,/Vezi să nu cumva să te zbaţi/ Să cumperi şi ceva MunţiCarpaţi/ Şi să vină vreun prim ministru dezinvolt,/ Ca să im-porte ceva Mureş şi ceva Olt ... Ţară-n ţărână sub mânăpăgână/ Măcar rădăcină să-ţi mai rămână./ Când o fi şi-ofi şi poate ne-om înzdrăveni,/ Să facem din noapte zi/ Şidin moarte nuntă/ În patima cruntă/ Şi să se scoale Neamul/Şi râul şi ramul/ Şi să se-audă din fiecare sat,/ Ca un ecoufidel şi curat,/ Ca un parastas retehnologizat./ Adevărat,adevărat a-nviat!” (Adrian Păunescu, „Parastasul”, Carteacărţilor de poezie, ediţia a doua, revăzută, adăugită şi ac-tualizată. Ed. Păunescu, Fundaţia Iubirea, Fundaţia Con-stantin, Bucureşti, 2003, p. 912). Cu fiecare volum depoezii, marele poet Adrian Păunescu a chemat şi a muritchemând: „Deşteaptă-te române!”

Eseul profesorului universitar dr. Lucian Boia, pro-fesor la prima facultate de istorie a României, reprezintă odenigrare a naţiunii române, de la strămoşii reali până încontemporaneitate, a istoriei şi culturii acesteia; din punctde vedere ştiinţific, acest eseu „conferă” autorului compro-mitere profesională. Este cu atât mai grav cu cât domniasa, dar nu numai, „formează”, într-un asemenea spirit, ge -neraţii de studenţi români, chemaţi şi datori să-şi slujeascăşi să-şi apere ţara prin adevăr istoric până la sacrificiulsuprem. Iar anumite canale media şi editori îl cultivă ca peun oracol. Până când?

Iar în final, dl. Boia, printre semnalele de alarmătrase de nenumărate ori în istorie, ca un „istoric” ce nu-şiasumă răspunderea firească atunci când îi aştepţi soluţiilede îndreptare pentru prezent şi pentru perspectivă, ne de-clară ritos şi supărat pe toţi şi pe toate în ultimul aliniat aleseului: „În ce mă priveşte, n-am nici o soluţie şi nu ştiudacă există vreuna, în afară de aşezarea lucrurilor în timp.Multe depind de mersul omenirii în ansamblu. N-avem nicicea mai mică idee încotro merge Europa, încotro mergelumea. Competenţa istoricului – şi aceasta, relativă – seopreşte la ziua de azi. Ziua de mâine nu-i aparţine” (s.n.).

Halal etică şi răspundere de istoric!Cu părere de rău,

conf. univ. dr. G.D.Iscru 06 decembrie 2012, Bucureşti


magazin

39

Adresele distribuitorilor revistei «Dacia Magazin» în ţară şi în străinătateDACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETYDr. Napoleon Săvescu21-26 Broadway, New York 11106 USATel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635e-mail: [email protected]. Ilie Enciu, director DRISstr. Arbustului nr. 2BBucureşti, sector 2Telefon: 021 240 1218; 07450339603. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi,Prof. Aurel ManoleStr. Serei Nr. 4, bl. A 14, Sc. B, et. 4, ap. 36, Galaţi ,Jud. GalaţiTel. 07540226164. Clinica de Medicină Integrată, Dr. Corneliu BăbuţComuna Maşloc, Jud. Timiş5. Ing. Eugen CiobanuB-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65Buzău, cod 210246, Tel. 07601766496. Rodica Floreastr. Aleea Saturn, bl. 24, sc. 1, ap. 5Deva, jud. Hunedoara7. Gheorghe Mihăilescustr. Pescarilor nr. 26, bl. MZ 11, ap. 12,cod. 900538Constanţa, jud. Constanţa8. Domniţa Raţiustr. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5Braşov, jud. Braşov9. president prof. Alexandru Stan,Asociatia «Dacia-Helvetia» Case postale 78, CH-1800 Vevey 1. Tel. 004021 944 93 36; E-mail: [email protected]: www.facebook.com/DaciaHelvetia10. Eugenia Semenciuc Spania - MadridTelefon: 00346 440 65 37211. Societatea Culturală Română „Dacia”Plushckis Nicolae - preşedinteRepublica Kazahstan 100017, Or. Caraganda, str. Tulepova, 17-14Telefon: 7212/42-14-85, 476848Mobil: +77012189472, +77776931280Telefon: +40743939727E-mail: [email protected]

12. Primăria Generală ChişinăuB-dul Ştefan cel Mare şi Sfânt, nr. 86MD-2012, Republica Moldova13. Comunitatea Românilor din Serbia (Zajednica Rumuna U Srbiji)Ion Cizmaş - preşedintestr. Vasco Popa, nr. 16, cod. 26300Oraş: Vrsac, SerbiaTelefon: +381 13 837 336Mobil: +381 63 38 22 23E-mail: [email protected]. Ion Gâju - preşedinte Marisdava Str. Ion Buteanu nr. 14, Ap. 17Târgu Mureş, jud. MureşTel: 0721 59 48 7915. Vladimir Brilinsky -preşedinte Filiala Transilvania,Str. Carpaţi nr. 12, Bl. F, Ap. 11Deva, jud.. HunedoaraTelefon: 0254 223 853e-mail: malus_dacus @yahoo.com16. Asociația Româna din Valenciana “Ulpia Traiana” – AlicanteAdresa: Centro Social “José llorca Linares” C/Goya,s/n Benidorm, 03502, Alicante, SpaniaTel: (0034) 625258732; 600096220E-mail: [email protected],www.ulpiatraiana.esPreședinte: Dorina Apostol17. Asociația Rumania Euskadi DecebalȚara bascilor SpaniaPreședinte : Nicu DenisovAdresa : Serapio Mujika ,39, 1b, Bidebieta,Donostia,Gipuzkoa, Pais Vasco.Web : www.asdecebal.orgE-mail : [email protected]. Asociatia Dacia-Mediterranee Adresa: 170 Chemin de la Valcaude, B.P.353, 34204Sete Cedex, Tel: +33467742355E-mail:[email protected]ședinte asociație: Claude Pernin19. Filiala Getia Minor – Tulcea,Preşedinte Nicolae NicolaeStr. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. TulceaTel. 0729011003, 0752104184, 0372707308e-mail: [email protected]


magazin

40

I. EDITORIAL: Nicolae Nicolae: Cetatea Halstta-tiană din Dealul Ederile este cetatea Genucla

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE1. Dr. Napoleon Săvescu: Noi, Dacii (IV). Despreo „uitată” cronică a poporului dac (2)2. Silviu N. Dragomir: Sacralitatea MasivuluiCeahlău 3. Domniţa Raţiu: Semne şi scrieri pe teritoriulgeto-dac 4. Alexandru Busuioceanu: Istoria şi mitul dacicîncorporate în istoria Spaniei: Rodrigo Jimeneszde Rada 5. Mioara Căluşiţa-Alecu: Textul de pe Placa deplumb nr. 11

6. Aurel Claudiu Roibu: Cetatea dacică Petrodava (I)7. C. Olariu Arimin: Istoria scrisului (I)8. Ionelia Toarcă: Atestarea documentară a aşezărilor umane (I) III. RECENZII, REPORTAJE, INTERVIURI,POLEMICI1. Aurora Peţan: Călătorie în „Valea Regilor” (2) –reportaj 2. G.D. Iscru: De la neştiinţă şi rea-credinţă laabandonarea răspunderii

IV. ADRESELE DISTRIBUITORILOR V. DIN ACTIVITATEA SOCIETĂŢII ŞI A FILIALELOR

S

U

M

A

R

1

3

8

12

16

1921

21

2529

33

36

3940

NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICAREl Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fişierword, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct;l Fiecare text va avea la sfârşit numele autorului, localitatea şi telefonul fix sau mobil de contact;l Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată canotă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate;lArticolele vor fi însoţite de 1 - 3 imagini sugestive;l Materialele mai lungi de 4-5 pagini vor fi fragmentate de autori, trimiţându-ni-le succesiv sau toate înacelaşi grupaj;l Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul,data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii;l Materialele trimise prin mail vor avea la rubrica SUBIECT numele autorului şi titlul pe scurt;l Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea,cod poştal: 820035, jud. Tulcea, România.l Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail:[email protected]; [email protected]

AL XIV-LEA CONGRES INTERNAŢIONAL DE DACOLOGIEBOGDAN PETRICEICU HASDEU - „PERIT-AU DACII?”

Sintezele pentru congres vor fi trimise pe adresa revistei DACIA MAGAZIN Tulcea ([email protected]), maxim 2,5 pagini.

Întregul material va fi trimis separat, pe aceeaşi adresă, urmând a fi publicat subformă de serial în cursul anului.

Normele de redactare sunt cele publicate mai jos.

Termenul maxim de depunere a materialelor: 15 iulie 2013. Nu se acceptă niciun material, indiferent de valoarea lui, peste această dată limită.

dacia magazin nr. 86 2013

Documents