tehn. cult. camp
Embed Size (px)
DESCRIPTION
CursTRANSCRIPT

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI
FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
SPECIALIZAREA I.E.A. ANUL II
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
Şef lucr. dr. Marius Sorin ZAHARIA
TEHNOLOGIA CULTURILOR DE CÂMP
Iaşi, 2006

2
CAP.1 PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE 1.1 OBIECTUL FITOTEHNIEI ŞI LEGĂTURA CU ALTE
ŞTIINŢE Fitotehnia este ştiinţa agricolă al cărei obiectiv este studiul biologiei,
ecologiei şi tehnologiei de cultivare a plantelor de câmp în scopul obţinerii unor
producţii ridicate şi de calitate superioară, în condiţii de eficienţă economică şi de
păstrare a echilibrului ecologic şi purităţii mediului.
În sens mai larg, fitotehnia include studiul tuturor plantelor cultivate
(anuale, perene, ierboase sau lemnoase), atât din cultura mare, cât şi cele horticole
sau furajere. Prin diversificarea mare a modurilor şi scopurilor de cultură, din
sfera largă a fitotehniei s-au desprins noi discipline ca: Legumicultura,
Pomicultura, Viticultura şi Producerea furajelor.
Plantele de câmp, aflate în prezent în sfera de activitate a Fitotehniei, sunt
acele plante cultivate pe suprafeţe mari (cereale, leguminoase, plante tehnice),
care deţin circa 80% din terenul arabil al ţării noastre. Ele asigură cea mai mare
parte din produsele necesare alimentaţiei oamenilor şi a furajării animalelor,
precum şi materie primă pentru diverse ramuri industriale producătoare de bunuri
de consum.
Fitotehnia este una din ramurile de bază a ştiinţei agricole care stabileşte
tehnologiile de cultivare ale plantelor, bazate pe cele mai noi cuceriri ale ştiinţei.
Ea nu se rezumă numai la a da reţete (numărul de plante la unitatea de suprafaţă,
lucrările şi epocile de executat, cantitatea de sămânţă la hectar, doze de
îngrăşăminte sau pesticide etc.), ci are un caracter dinamic, prin cunoaşterea
profundă a relaţiilor între plante şi mediu şi stabilirea măsurilor de armonizare ale
acestora, în vederea obţinerii unor producţii mari şi de calitate superioară. Optimi-
zarea factorilor din relaţia plantă-mediu include soluţionarea diferenţiată a tuturor
problemelor privind amplasarea şi rotaţia culturilor, fertilizarea, lucrările solului,
folosirea seminţelor valoroase şi semănatul diferenţiat, lucrări corespunzătoare de
întreţinere a culturilor şi recoltarea. Toate acestea au ca scop crearea celor mai
favorabile condiţii pentru intensificarea procesului de fotosinteză prin care se
sintetizează substanţe organice şi organo-minerale din substanţe anorganice luate
din mediul înconjurător de către plante.
Produsele fotosintezei sunt folosite, în parte, pentru creşterea şi
dezvoltarea plantei; o altă parte din aceste produse reprezintă substanţe de rezervă

3
(hidraţi de carbon, grăsimi, proteine etc.) acumulate în rădăcini, tuberculi, tulpini,
frunze, fructe sau seminţe, constituind produsul util omului, pentru care se cultivă
fiecare plantă în parte.
Din radiaţia solară activă în fotosinteză, cu lungimea de undă cuprinsă
între 0,7 - 0,3 microni, cea mai mare parte (71%) cade pe mări şi oceane (fiind
deci neutilizabilă), iar circa 20% ajunge pe suprafeţe ocupate cu culturi, păduri,
stepe etc. Din radiaţia care ajunge pe plante verzi o parte este convertită în energie
chimică de către acestea (numit coeficient de utilizare sau de convertire).
Energia din partea vizibilă a spectrului solar (activă în fotosinteză), ajunsă
pe pământ, în zona temperată este, în medie, de 3.000 – 4.000 Kcal/zi/m2, din care
25 - 50% este absorbită de vegetaţie, iar 50 – 75% se întoarce în mediu sub formă
de lumină reflectată (din care o parte întreţine fenomenele meteorologice) (I.
PUIA şi V. SORAN, 1981).
Din energia luminoasă absorbită de plante, cea mai mare parte (în medie,
97%) este folosită în evapotranspiraţie (hidratarea şi reglarea temperaturii
plantelor) sau se pierde sub formă de căldură.
Prin fotosinteză plantele verzi reţin abia 0,6 – 7,7% (în medie, circa 3%)
din energia luminoasă ajunsă asupra lor. Însă cea mai mare parte din energia
luminoasă de la soare nu ajunge pe suprafaţa verde.
Randamentul potenţial (teoretic) de transformare a radiaţiei solare,
vizibile, în energie chimică este de 18%, iar actualele producţii (considerate mari)
reprezintă doar a 5-a sau a 6-a parte a recoltei potenţiale (C. HERA, 1979). După
unele calcule teoretice (prezentate de N. ZAMFIRESCU, 1977) la plantele
superioare efectul fotosintetic ar trebui să se ridice la 28%, iar coeficientul de
convertire sau randamentul fotosintetic la 20%.
Din energia solară convertită în energie chimică prin fotosinteză şi fixată
în biomasă (biomasa brută), o parte este consumată în procesele de creştere şi
dezvoltare, de metabolism, iar o parte se acumulează sub formă de substanţe
organice de rezervă. Consumul prin respiraţie este de 30 – 50% din energia
acumulată, în condiţii ecologice obişnuite.
Diferenţa între efectul fotosintetic (energia solară convertită în energie
chimică) şi consumul prin transpiraţie, respiraţie (excluzând energia din respiraţie
utilizată în sinteza altor compuşi chimici) este de 50 – 70% şi constituie
"producţia netă" a fotosintezei (randamentul bioenergetic) sau randamentul
fotosintetic (producţia netă a vegetaţiei terestre). Suma randamentelor zilnice pe
întreaga perioadă de vegetaţie constituie randamentul fotosintetic total (biomasa

4
totală), din care o parte este produs agricol (recolta). Raportat la producţia primară
netă, recolta economică reprezintă cel mult 30%, diferenţa de circa 70% constituie
din punct de vedere economic producţia secundară, care în unele cazuri se
confundă cu deşeurile. Din producţia netă a vegetaţiei terestre, energia folosită de
om este de circa 7%.
Randamentul fotosintetic este influenţat de condiţiile climatice (lumină,
temperatură, umiditate), cele de nutriţie, de vârsta plantei şi durata perioadei de
vegetaţie. În general, plantele cu perioadă de vegetaţie mai lungă realizează
randamente fotosintetice totale mai mari. În timpul vegetaţiei plantele au la
început un randament fofosintetic mai redus, care creşte până în faza de înflorire -
fecundare, după care scade treptat spre maturitate. Factorii de vegetaţie care
influenţează fotosinteza şi respiraţia (temperatura, lumina etc.) pot modifica
raportul între ele, influenţând randamentul fotosintetic.
Culturile de toamnă îşi petrec mare parte din vegetaţie (6 luni) în condiţii
mai puţin prielnice pentru fotosinteză (nopţi lungi, temperaturi şi lumină reduse),
timp în care respiraţia continuă, determinând o creştere redusă a biomasei. În
condiţiile din ţara noastră, grâul de toamnă îşi elaborează circa 3% din substanţa
uscată totală în perioada octombrie - martie (circa 180 zile), 97% acumulându-se
în perioada aprilie - iunie (90 zile). Culturile de primăvară parcurg vegetaţia în
condiţii mai favorabile pentru fotosinteză.
Valorificarea mai intensă a energiei solare, implicit creşterea
randamentului fotosintetic, se realizează prin folosirea unor soiuri sau hibrizi cu
productivitate ridicată şi prin aplicarea tehnologiei de cultură care menţine
procesul fotosintetic la nivel înalt (densitate de cultură optimă, fertilizare raţională
şi asigurarea apei, combaterea buruienilor etc.). După cum s-a arătat însă,
sortimentele de plante agricole actuale au o eficienţă redusă a valorificării luminii
solare (în special a celei intense).
Metodele de cercetare. Obiectul de cercetare al fitotehniei este planta
cultivată, îndeplinind funcţia de producător de substanţe organice necesare
omului. Atingerea obiectivelor urmărite de fitotehnie (producţii ridicate şi de
calitate superioară) se realizează numai prin aplicarea în producţie a cuceririlor
ştiinţifice, renunţându-se la improvizaţie, amatorism şi empirism.
Fitotehnia, ca ştiinţă, are metode proprii de cercetare, în vederea stabilirii
particularităţilor biologice, ecologice şi a tehnologiei de cultură a plantelor, în
funcţie de biotip şi condiţiile pedoclimatice. Cercetările se efectuează prin:
experienţe executate în câmp, în case de vegetaţie, în laborator şi prin minuţioase

5
cercetări în fitotroane, după tehnici de cercetare adecvate. Cercetările executate în
câmp, în condiţii obişnuite de viaţă a plantelor, au ca scop stabilirea: rotaţiilor
culturilor, fertilizării (doze, epoci şi mod de aplicare a îngrăşămintelor), a celor
mai adecvate lucrări ale solului, soluţionarea problemelor privind însămânţarea
(epoca, densitatea, distanţa între rânduri, adâncimea de semănat şi cantitatea de
sămânţă la ha), precum şi cele referitoare la lucrările de întreţinere. În vederea
fundamentării unor probleme, la care se cere dirijarea factorilor de vegetaţie,
cercetările fitotehnice se execută în case de vegetaţie şi laborator, precum şi în
fitotroane.
În ultimul timp, cercetările din domeniul fitotehniei sunt orientate nu numai
spre punerea în valoare a capacităţii productive a plantelor (soiurilor), ci realizarea
acesteia cu cheltuieli cât mai mici şi cu un consum minim de energie. Tehnologiile
viitorului vor trebui sa se adapteze crizei mondiale de energie, prin găsirea
minimului de lucrări posibile. Nu numai lucrările mecanice consumă energie, ci şi
producţia de îngrăşăminte (mai ales cele cu azot), pesticide, irigaţie etc.
Cercetările în domeniul fitotehniei în ţara noastră se efectuează în Institute
de Cercetări (I.C.C.P.T. Fundulea, I.C.P.C. Braşov etc), staţiuni de cercetări
agricole şi în cadrul instituţiilor de învăţământ superior agronomic din ţară. Pentru
principalele plante de cultură sunt programe de cercetare, cuprinzând probleme de
biologie, ameliorare şi tehnică de cultură. Rezultatele obţinute sunt verificate pe
suprafeţe mai mari, pentru diferite condiţii pedoclimatice, apoi sunt generalizate
în producţie.
Legătura fitotehniei cu alte ştiinţe. În vederea atingerii obiectivelor
propuse, fitotehnia foloseşte cuceririle ştiinţifice şi ale altor discipline. În
aspectele teoretice, fitotehnia se sprijină pe ştiinţele fundamentale, cum sunt:
Biologia, Fiziologia vegetală, Botanica, Ecologia, Chimia (biochimia şi
agrochimia), de cunoştinţe din Biofizică (izotopi radioactivi) şi Matematică
(prelucrarea datelor experimentale) etc.
În latura aplicativă, fitotehnia foloseşte cuceririle din majoritatea ştiinţelor
agronomice: Agrotehnica, Ameliorarea plantelor, Pedologia, Climatologia,
Protecţia plantelor, Mecanizarea agriculturii, având legături strânse şi cu
Zootehnia, Organizarea întreprinderilor agricole, Economia agrară şi alte
discipline ce contribuie la sporirea producţiei vegetale.

6
CAP. 2 CEREALE 2.1 GRÂUL
Tehnologia de cultivare Rotaţia
Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuie
semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară,
să înfrăţească şi să se călească pentru a rezista peste iarnă. În plus, planta de grâu
are un sistem radicular destul de slab dezvoltat, cu putere mică de străbatere în
profunzimea solului şi de absorbţie a substanţelor nutritive din sol.
Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare
timpurie, care lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive, permit lucrarea
devreme a solului, astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze apă, nitraţi, să
se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunţite şi încorporate resturile
vegetale.
Plante foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac parte:
mazărea, fasolea, borceagul, rapiţa de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru fibră,
cartoful timpuriu şi de vară, trifoiul, cânepa pentru fibră, la care se adaugă alte
plante, cultivate pe suprafeţe restrânse: muştarul, năutul, bobul, sfecla pentru
sămânţă, porumbul pentru masă verde, tutunul, macul, coriandrul, anasonul,
chimenul.
Mazărea. Leguminoasă specifică zonei cernoziomurilor şi deci a zonelor
foarte favorabile pentru grâu, este o premergătoare excepţională deoarece, după
recoltare, solul rămâne bogat în azot şi cu umiditate suficientă pentru a rezulta o
arătură de calitate. După mazăre, nu rămân pe teren buruieni sau resturi vegetale
care să îngreuneze lucrarea solului.
Fasolea. Este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi mazărea. Lasă
solul ceva mai uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât acesta se lucrează
mai greu şi arătura poate ieşi mai bulgăroasă. Dacă lucrările de întreţinere au fost
corect efectuate în cultura fasolei, atunci nu sunt probleme cu buruienile.
Borceagul (de toamnă sau de primăvara). Este o premergătoare
excepţională pentru grâul de toamnă. Este adevărat, în ultimele decenii borceagul
a fost cultivat pe suprafeţe restrânse; în ultimul deceniu, dezvoltarea creşterii
animalelor în exploataţiile agricole mici şi mijlocii a condus la extinderea firească
a culturii borceagului, care furnizează un furaj foarte valoros. După recoltare,

7
terenul rămâne foarte curat de resturi vegetale, îmbogăţit în azot şi cu umiditate
suficientă, astfel încât se lucrează în condiţii foarte bune.
Rapiţa de toamnă. Este o premergătoare aproape la fel de bine apreciată ca
şi mazărea; în acest caz, solul rămâne ceva mai sărac în substanţe nutritive.
Arealul său de cultivare în România coincide cu cel al grâului. După recoltare,
terenul este curat de buruieni, cu umiditate suficientă şi îmbogăţit cu o cantitate
mare de masă organică (rădăcini + mirişte). Prin recoltarea timpurie şi lucrarea
devreme a solului, sunt create condiţii favorabile pentru descompunerea
substanţelor organice şi pentru acumularea nitraţilor.
Inul pentru ulei. Este cultivat în zonele de câmpie, îndeosebi în sudul ţării
şi este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi rapiţa, cu condiţia respectării
unei tehnologii foarte corecte de cultivare. Sub acest aspect, trebuie acordată
atenţia cuvenită combaterii buruienilor din cultura inului, deoarece acesta este o
plantă care luptă slab cu buruienile. De asemenea, după recoltarea inului solul
rămâne destul de uscat (în fazele de maturitate, plantele de in nu protejează
suprafaţa solului de pierderile de apă prin evaporare). În plus, terenul trebuie
foarte bine curăţat de resturile de tulpini rămase după recoltare, deoarece acestea
pot crea unele dificultăţi la pregătirea terenului şi semănatul grâului.
Inul pentru fibră. Cultivat în zonele mai umede şi răcoroase, oferă aceleaşi
avantaje şi pune aceleaşi probleme ca şi inul pentru ulei.
Cartoful, timpuriu şi de vară. Este o premergătoare excelentă pentru grâu,
lăsând terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate.
În mod frecvent însă, după recoltarea cartofului, suprafeţele respective
sunt destinate pentru culturi succesive.
Cânepa pentru fibră. Recoltată în luna august este o premergătoare foarte
bună pentru grâu; după recoltare, terenul este foarte curat de buruieni, iar în sol
rămâne o cantitate mare de masă organică, sub formă de rădăcini şi frunze. O
deficienţă o reprezintă faptul că lasă solul destul de uscat, ceea ce poate crea unele
probleme la efectuarea lucrărilor solului.
Trifoiul roşu. Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în
zonele umede, cu condiţia ca trifoiul să fie întors după coasa a doua. Solul rămâne
bogat în azot şi masă organică, structurat, permeabil. Rotaţia grâu + trifoi cultură
ascunsă - trifoi - grâu are tradiţie în multe zone agricole ale ţării (îndeosebi în
zona colinară) şi dă foarte bune rezultate.
Trebuie menţionat că în agricultura României se pot însuma anual peste
250 - 300 mii hectare cu premergătoare foarte favorabile pentru grâu, ceea ce ar

8
reprezenta 12 - 20% din suprafaţa totală cultivată cu grâu. În practică însă, din
diferite motive (imposibilitatea pregătirii la timp a terenului din cauza secetei sau
a dotării insuficiente cu mijloace mecanice, amplasarea culturilor succesive),
rareori se seamănă mai mult de 150 - 200 mii hectare de grâu, după premergătoare
foarte favorabile.
Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă. Dintre acestea,
menţionăm: soia, sfecla pentru zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă,
floarea-soarelui, porumbul pentru boabe şi pentru siloz, cânepa pentru sămânţă.
Toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10 - 15 septembrie, pentru a rămâne
un interval de cel puţin 2 - 3 săptămâni până la semănatul grâului.
Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiţia să fie
semănate soiuri cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate în prima jumătate a
lunii septembrie, terenul să rămână curat de buruieni, resturile vegetale să fie
adunate sau tocate şi bine încorporate în sol. Dacă sunt respectate aceste condiţii,
soia poate deveni o foarte bună premergătoare pentru grâu. De asemenea, pe
terenurile cultivate cu soia şi foarte bine întreţinute, arătura poate fi înlocuită
printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea.
Sfecla pentru zahăr (şi pentru furaj). Este o premergătoare bună pentru
grâu, cu condiţia să părăsească terenul suficient de timpuriu. După recoltarea
sfeclei, terenul rămâne nivelat, afânat (inclusiv prin lucrările de recoltare a
rădăcinilor), curat de buruieni, fără resturi vegetale, bogat în elemente nutritive
care provin din îngrăşămintele aplicate sfeclei. În mod frecvent, recoltarea prea
târzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp a pregătirii solului pentru semănat.
Dacă sunt respectate condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare foarte
favorabilă pentru grâu. Şi în cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, arătura poate
fi înlocuită prin lucrări cu grapa cu discuri grea.
Floarea-soarelui, considerată timp îndelungat ca premergătoare mai slabă
decât porumbul, deoarece lasă solul uscat şi sărac în substanţe nutritive, oferă
avantajul că se recoltează la sfârşit de august-început de septembrie, mult mai
devreme decât porumbul, ceea ce permite lucrarea mai timpurie a solului. Floarea-
soarelui se cultivă pe suprafeţe mari în zonele foarte favorabile şi favorabile de
cultură a grâului. După floarea-soarelui, trebuie acordată atenţie mărunţirii şi
încorporării resturilor vegetale; totodată, solul rămâne destul de sărăcit în
elemente nutritive, fiind obligatorie aplicarea îngrăşămintelor, prin care este
favorizată şi descompunerea resturilor vegetale încorporate în sol.

9
Porumbul pentru boabe este o premergătoare mediocră pentru grâu, pe de
o parte din cauza recoltării târzii, iar pe de altă parte, solul rămâne uscat, cu o
cantitate mare de resturi vegetale şi uneori cu multe buruieni. În condiţiile din
România, este inevitabilă amplasarea grâului după porumb din cauza suprafeţelor
mari care se cultivă cu aceste plante, precum şi datorită faptului că zonele
importante de cultură coincid. Este, însă, obligatorie respectarea anumitor condiţii
care pot transforma porumbul într-o bună premergătoare pentru grâu: cultivarea
unor hibrizi cu perioadă ceva mai scurtă de vegetaţie, prin comparaţie cu
potenţialul termic al zonei; semănarea porumbului în epoca optimă, în arătură
adâncă de toamnă; administrarea la porumb, în optim, a îngrăşămintelor, organice
şi minerale; combaterea foarte bună a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea
terenului imediat şi bine de resturile vegetale.
O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb. În primul
rând, grâul este foarte sensibil la efectul remanent al erbicidelor pe bază de
Atrazin; ca atare, în succesiunea porumb-grâu, se recomandă să nu fie depăşită
doza de 1,5 kg/ha Atrazin. Totodată, trebuie evitată amplasarea culturilor de grâu
pe terenurile infestate cu Fusarium, boala fiind comună şi deosebit de păgubitoare
ambelor culturi.
Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac în apă
şi elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre acestea
recoltându-se şi destul de târziu). Totodată, este contraindicat semănatul grâului după
orz, din cauza bolilor şi dăunătorilor comuni, nici după lucernă sau pajişti semănate,
culturi care lăstăresc puternic după desfiinţare şi care lasă solul uscat.
Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la
culturile destinate consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe
suprafeţele destinate producerii de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu
boli. Trebuie menţionat că în toamnele foarte secetoase (frecvente în România),
adesea este dificil de a evita cultivarea grâului după grâu, deoarece nu este
posibilă pregătirea terenului după premergătoarele destinate iniţial.
Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative:
îmburuienarea terenului cu buruieni specifice, înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor,
acumularea unei flore rizosferice cu efect dăunător. Dintre boli, se menţionază:
fuzarioza, mălura, tăciunele, făinarea, iar dintre dăunători: gândacul ghebos,
ploşniţele, viermele roşu al paiului, viermii sârmă.
În situaţiile în care, din diferite motive, trebuie semănat grâu după grâu,
este bine ca premergătoarea pentru primul an de grâu să fie o leguminoasă, efectul

10
favorabil al acesteia menţinându-se şi în anul al doilea de grâu. Oricum, în
asemenea situaţii este obligatorie o foarte bună disciplină a înlăturării paielor, care
reprezintă, frecvent, un mijloc de vehiculare a agenţilor patogeni.
La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor, deoarece se recoltează timpuriu şi lasă solul curat de resturi vegetale şi
de buruieni şi într-o stare bună de fertilitate.
Fertilizarea
Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea
îngrăşămintelor minerale şi organice, deşi consumul specific de elemente nutritive
este relativ redus: 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 1,9 - 3,7 K2O/100 kg boabe +
paiele aferente (după GH. BÂLTEANU, 1991).
Totuşi, grâul este pretenţios la îngrăşare din cauza anumitor particularităţi;
în primul rând, sistemul radicular al grâului este slab dezvoltat, explorează un
volum redus de sol şi are o putere mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor
nutritive din rezerva solului. În plus, consumul maxim de elemente nutritive al
plantelor de grâu are loc într-o perioadă scurtă de timp, de la alungirea paiului şi
până la coacere, interval în care sunt absorbite circa 80% din azot, peste 80% din
fosfor şi peste 85% din potasiu; în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziţie
cantităţile necesare de elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.
Îngrăşămintele minerale. Azotul este principalul element nutritiv care
trebuie administrat pe solurile din România.
Azotul influenţează dezvoltarea vegetativă a plantelor, formarea de plante
viguroase, mai înalte, bine înfrăţite, cu frunze late, de culoare verde-închis,
favorizează procesul de fotosinteză, formarea componentelor de producţie
(elementele productivităţii), conţinutul boabelor în substanţe proteice.
Insuficienţa azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de
culoare verde-gălbuie, care produc puţin. Excesul de azot determină dezvoltarea
vegetativă prea puternică, înfrăţirea este exagerată, culturile fiind predispuse la
cădere, au un consum mare de apă, se amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului,
creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea vegetaţiei.
Grâul absoarbe azot atât din îngrăşămintele minerale aplicate, cât şi din
rezervele solului, care provin în mare măsură din mineralizarea substanţelor
organice.
Trebuie subliniat că, în condiţiile în care fosforul şi potasiul sunt în
cantitate suficientă, mărimea recoltelor este dată de continuitatea nutriţiei cu azot.

11
Ca urmare, la stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora trebuie
să se ţină cont de: cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie, cantitatea de
azot din sol accesibil plantelor de-a lungul vegetaţiei, mobilitatea azotului în sol şi
pericolul deplasării sale în adâncime, cu apa din precipitaţii.
La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade.
Prima este toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când
azotul administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de
înrădăcinare-înfrăţire şi până la intrarea în iarnă. În condiţii normale, pe terenurile
agricole bine exploatate, îngrăşarea de toamnă cu azot ar trebui să nu fie necesară,
deoarece cerinţele plantelor sunt satisfăcute de azotul eliberat prin descompunerea
substanţelor organice din sol (rădăcini, resturi vegetale), de rezervele solului, de
remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare.
A doua perioadă importantă în nutriţia cu azot a grâului este la reluarea
vegetaţiei în primăvară; în acest moment, este obligatorie administrarea
îngrăşămintelor cu azot, urmărindu-se să se asigure plantelor de grâu necesarul de
azot pentru reluarea vegetaţiei şi începutul alungirii paiului (fazele de înfrăţit şi
formarea primului internod). Momentul administrării acestei fracţiuni depinde de
mijloacele, terestre sau aeriene, cu care se face împrăştierea; în cazul administrării
terestre, trebuie ca solul să fie îngheţat sau zvântat; ca atare, pentru fertilizarea
suprafeţelor deosebit de mari cultivate cu grâu în România, lucrarea se începe încă
din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat sau acoperit cu strat subţire de zăpadă.
În anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă
administrarea unei fracţiuni reduse de azot, prin care se urmăreşte să se acopere
cerinţele în azot până la înspicat-înflorit.
În sfârşit, o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit,
urmăreşte creşterea conţinutului boabelor în azot şi proteină. Trebuie menţionat
că, după cercetări mai noi, prin aplicările târzii de azot sunt influenţate, în primul
rând, calităţile furajere ale boabelor de grâu şi mai puţin însuşirile de panificaţie.
Aceasta este fracţionarea optimă a dozelor de îngrăşăminte cu azot, greu
de realizat actualmente în condiţiile din ţara noastră deoarece: ultimele două
fracţiuni sunt prea costisitoare; nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt
disponibile îngrăşămintele necesare; la fracţiunile târzii insuficienţa apei (seceta)
întârzie absorbţia azotului, acesta dizolvându-se şi fiind absorbit prea târziu pentru
a mai putea fi utilizat de către plante.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la
întocmirea căruia trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total şi în

12
forme mobile, accesibile grâului de-a lungul vegetaţiei şi care depinde, la rândul
lui, de: fertilitatea naturală a solului; planta premergătoare; sistemul de îngrăşare
aplicat în anii anteriori; caracteristicile climatice ale anului anterior; mobilitatea
azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime cu apa din precipitaţii; soiul
cultivat, şi în primul rând rezistenţa sa la cădere şi boli; asigurarea cu apă
(cantitatea anuală de precipitaţii, regimul precipitaţiilor, aportul freatic,
posibilitatea aplicării udărilor); producţia scontată a se obţine şi consumul specific.
Pentru calcularea dozelor de azot este recomandată următoarea formulă
(după ICCPT.Fundulea, 1990) :
DN = 30 x Rs - Ns -Ngg + Npr,
în care: DN este doza de azot, în kg/ha; Rs = recolta scontată, în t/ha; Ns =
aportul solului în azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe solurile sărace şi 60 kg/ha
pe solurile fertile; Ngg = aportul în azot al gunoiului de grajd, care este apreciat la
2 kg N/t de gunoi de grajd administrat direct grâului; 1 kg N/t de gunoi aplicat
plantei premergătoare şi 0,5 kg N/t de gunoi aplicat la planta antepremergătoare;
Npr = corecţia în funcţie de planta premergătoare; şi anume, se scad 30 kg N/ha
după leguminoase pentru boabe; se scad 20 kg N/ha după borceag şi trifoi; se
adaugă 20 - 25 kg N/ha după premergătoare târzii nefertilizate.
Pentru condiţiile din România, mărimea optimă a dozelor de azot este
cuprinsă între 50 şi 160 kg/ha; pe terenurile agricole bine cultivate şi după
premergătoare favorabile, în principiu, nu ar trebui administrate îngrăşăminte cu
azot în toamnă; în orice caz acestea nu se vor aplica dacă premergătoarea este o
leguminoasă. Dacă, totuşi, este necesar, atunci se va administra 1/3 din cantitatea
totală (circa 30 - 40 kg N/ha) înainte de semănat, îndeosebi după premergătoarele
cu recoltare târzie. Restul de 40 - 80 kg N/ha se administrează la sfârşitul iernii
sau la desprimăvărare. În anumite situaţii (condiţii de irigare, zonă ceva mai
umedă), se mai poate aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha, primăvara, la
alungirea paiului.
Mărimea dozei din primăvară se stabileşte în funcţie de mersul vremii în
iarnă şi la desprimăvărare (levigare, mineralizare), de conţinutul în azot al solului
în momentul desprimăvărării şi de starea de vegetaţie a culturii. Ca urmare, în
primăvară este necesară recalcularea dozei totale de azot, în funcţie de toate aceste
elemente, inclusiv în funcţie de recolta scontată a se obţine.
Azotul poate fi administrat şi sub formă de îngrăşăminte lichide (după
recomandările ICCPT. Fundulea). Îngrăşămintele lichide cu azot de tipul A.300 se
administrează în concentraţie de 100% produs comercial, înainte de semănat, după

13
semănat sau înainte de desprimăvărare. De asemenea, aceste îngrăşăminte pot fi
aplicate concomitent cu erbicidarea, în doze de până la 15 kg N/ha, în concentraţie
de maximum 20% produs comercial. În acest mod se pot efectua îngrăşările târzii,
inclusiv concomitent cu tratamentele pentru combaterea ploşniţelor şi a bolilor
foliare.
Fosforul. Alături de azot, îngrăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate
tipurile de sol din ţara noastră. Se consideră ca grâul este cereala cea mai sensibilă
la insuficienţa fosforului, aceasta afectând în primul rând plantele tinere, cu
sistemul radicular încă slab dezvoltat. La începutul vegetaţiei, plantele tinere de
grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi abia mai târziu au capacitatea
de a folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul echilibrează efectul azotului,
îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli, favorizează dezvoltarea
sistemului radicular şi înfrăţirea, îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte
maturitatea.
La stabilirea dozelor de fosfor se ţine cont de conţinutul solului în fosfor
mobil, îngrăşarea cu gunoi de grajd, producţia scontată şi consumul specific.
Formula de calculare a dozelor este următoarea:
DP= 15 x Rs - Pgg,
în care: DP este doza de fosfor, în kg P2O5/ha; Rs = recolta scontată, în
t/ha; Pgg = aportul gunoiului de grajd în fosfor, apreciat la 1,2 kg P2O5/t de gunoi
de grajd, dacă acesta a fost administrat direct grâului şi 0,8 kg P2O5/t de gunoi,
dacă a fost aplicat la planta premergătoare. Doza rezultată din calcul se majorează
cu 20 - 40 kg P2O5/ha pe solurile cu mai puţin de 5 mg P2O5/100 g sol.
Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 120 kg/ha,
fosforul fiind încorporat în mod obişnuit sub arătură. Sub formă de îngrăşăminte
complexe, fosforul se poate administra şi la patul germinativ.
Potasiul. Îngrăşarea cu potasiu este necesară numai pe solurile insuficient
aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K2O accesibil/100g sol). Potasiul favorizează
sinteza glucidelor, sporeşte rezistenţa la ger, cădere şi boli. Insuficienţa potasiului
determină încetinirea creşterii, scurtarea internodiilor, cloroză, necroza marginală
a frunzelor.
În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40 -
80 kg K2O/ha, sub formă de sare potasică sub arătură sau sub formă de
îngrăşăminte complexe, la pregătirea patului germinativ. Trebuie subliniat că, într-
un sistem intensiv de agricultură, pentru a obţine producţii mari, se apreciază că
administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe toate tipurile de sol.

14
Îngrăşămintele organice. Cele obişnuit folosite: gunoiul de grajd
semifermentat şi mustul de gunoi sunt bine valorificate de cultura grâului. Aceste
îngrăşăminte pot fi aplicate direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta
premergătoare (porumb, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de efectul
remanent.
Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe
solurile argiloiluviale (acide, cu multă argilă), precum şi pe solurile erodate sau
prea uşoare, deoarece pe lângă aportul de elemente nutritive, ele îmbunătăţesc
proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale solului.
Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâului sunt de 15
- 20 t/ha, încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg
boabe/ha.
Împrăştierea îngrăşămintelor organice este o operaţiune destul de
costisitoare; ca urmare, ea prezintă interes în primul rând pentru exploataţiile
agricole care dispun de gunoi de grajd şi care folosesc, deci, o sursă proprie (şi
convenabilă sub aspect economic) de substanţe fertilizante.
Aplicarea amendamentelor calcaroase. Este necesară pe solurile acide,
cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%. Pentru ca lucrarea să fie
economică trebuie ca, prin amendare, să se urmărească neutralizarea a 50% din
aciditatea hidrolitică. Se administrează, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (piatră
de var, dolomit). Împrăştierea foarte uniformă şi amestecarea cât mai bună cu
solul, urmate de încorporarea sub arătură, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita
amendării.
Lucrările solului
Se poate afirma că, de starea în care se prezintă solul în momentul
semănatului depinde în cea mai mare măsură felul cum vegetează plantele de grâu
în toamnă şi, implicit, capacitatea lor de a trece peste perioada de iarnă.
Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme
deosebite din cauza timpului rămas de la recoltarea premergătoarei şi până la
semănat, a condiţiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrărilor
(seceta de la sfârşitul verii şi începutul toamnei) şi a suprafeţelor mari care trebuie
pregătite şi semănate într-un interval relativ scurt de timp.
Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte
mărunţită, dar fără bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale pentru a
permite semănatul în bune condiţii.
În cazul premergătoarelor timpurii. După recoltare se recomandă o

15
lucrare de dezmiriştit, efectuată imediat după eliberarea terenului (cel mult 1 - 2
zile întârziere). Prin această lucrare se urmăreşte mărunţirea resturilor vegetale şi
amestecarea lor cu solul, afânarea stratului superficial al solului pentru a
împiedica pierderea apei prin evaporaţie, distrugerea buruienilor existente şi
crearea condiţiilor favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni aflate în
sol şi a samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se întârzie
cu efectuarea lucrării, solul pierde repede rezerva de apă, se întăreşte şi de multe
ori nu mai poate fi arat sau arătura iese bulgăroasă; ca urmare, se amplifică
pierderile de apă prin evaporaţie din cauza suprafeţei bulgăroase a arăturii şi apar
dificultăţi la lucrările ulterioare ale solului.
În continuare, solul se ară imediat, la 20 - 22 cm adâncime, cu plugul în
agregat cu grapa stelată. Întârzierea arăturii are efecte nedorite: îmburuienare;
pierderea rapidă a umidităţii din solul care nu mai este protejat de plante; solul se
întăreşte şi nu se mai poate ara; orice întârziere a efectuării arăturii conduce la
scăderi progresive de recoltă.
În situaţiile în care solul este prea uscat şi nu se poate ara imediat sau prin
arătură se scot bulgări mari, atunci se efectuează numai o lucrare de dezmiriştit şi
se aşteaptă căderea unor precipitaţii ceva mai importante, care să îmbunătăţească
condiţiile de umiditate din sol şi care să permită o arătură de calitate.
Grâul nu necesită arături prea adânci. Ca urmare, adâncimea arăturii
trebuie stabilită în câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie
încorporate resturile vegetale (miriştea şi buruienile) şi fără a scoate bulgări. În
condiţiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara doar la 18 - 20 cm
adâncime.
Trebuie realizată afânarea solului pe urmele compactate de trecerile
repetate cu tractorul (pentru lucrările de îngrijire din timpul vegetaţiei şi la
recoltare). Dezvoltarea sistemului radicular al plantelor de grâu şi pătrunderea
rădăcinilor în profunzime sunt favorizate de afânarea adâncă a solului; ca o
consecinţă, gradul de compactare a solului influenţează în mare măsură
dezvoltarea în ansamblu a plantelor şi formarea componentelor de producţie.
Până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, pentru mărunţirea
bulgărilor, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar. Lucrările sunt
efectuate la noi, cel mai adesea, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi
reglabili şi lamă nivelatoare. Se recomandă ca primele lucrări să fie făcute
perpendicular sau oblic faţă de direcţia arăturii, pentru a asigura nivelarea
terenului.

16
Pregătirea patului germinativ se face chiar înainte de semănat, prin lucrări
superficiale cu combinatorul (de preferat) sau cu grapa (grapa cu discuri în
agregat cu grapa reglabilă şi lamă nivelatoare); de regulă, se recomandă ca această
ultimă lucrare să fie efectuată perpendicular pe direcţia de semănat. Trebuie să se
urmărească realizarea unei suprafeţe nivelate, curate de buruieni, afânată pe
adâncimea de semănat, dar nu prea mărunţită, şi ceva mai tasată sub adâncimea de
semănat, pentru a asigura ascensiunea apei (spre seminţele în curs de germinare).
Prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece: protejează suprafaţa
solului pe timpul iernii, prin reţinerea zăpezii şi reducerea eroziunii eoliene;
diminuează compactarea în timpul sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogate
în precipitaţii.
După premergătoarele târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă pentru
zahăr, cartof de toamnă, soia). Este necesară curăţirea cât mai bună a terenului de
resturi vegetale, urmată de discuiri repetate (1 - 2 lucrări) pentru mărunţirea
resturilor de plante şi a buruienilor.
Arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime, cu
plugul în agregat cu grapa stelată, urmărindu-se încorporarea resturilor, fără însă a
scoate bulgari; până la semănat ar trebui să rămână cel puţin 2 - 3 săptămâni,
pentru ca pământul afânat prin arătură să se aşeze.
În continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape
cu discuri, combinatoare) pentru mărunţire, nivelare şi pregătirea patului
germinativ.
Pe terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate, nivelate),
arătura poate fi înlocuită prin două lucrări cu grapa cu discuri grea sau medie;
această lucrare permite mobilizarea solului până la 12 - 16 cm adâncime,
realizându-se, concomitent, şi încorporarea îngrăşămintelor minerale şi, eventual,
a resturilor vegetale, bine mărunţite anterior. În continuare, se fac lucrări de
întreţinere a arăturii şi pregătirea patului germinativ (cu grapa sau combinatorul),
conform celor prezentate anterior. Aceeaşi tehnologie se recomandă în toamnele
secetoase, atunci când solul este foarte uscat şi nu se poate ara sau prin arătură ar
rezulta bulgări greu de mărunţit.
Pregătirea terenului prin discuit este, uneori, preferabilă arăturii şi pentru
a nu întârzia semănatul grâului. Se obţine o viteză mare de lucrare a solului, acesta
se aşează mai repede ca după arat, terenul rămâne mai nivelat, economia este de
0,3 până la 0,5 pentru forţa de muncă şi de 11 - 14 l motorină/ha (după GH.
BÂLTEANU, 1989). Această lucrare se efectuează cu bune rezultate după soia,

17
sfeclă, cartof, dar este mai dificil sau chiar imposibil de efectuat după floarea-
soarelui sau după porumb (rămân cantităţi mari de resturi vegetale).
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat,
să provină din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere),
din categoriile biologice “sămânţă certificată a primei şi celei de-a doua
înmulţiri“, să aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă
minimum 85% şi MMB cât mai mare.
Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Tratamentele se
pot diferenţia în funcţie de agentul patogen şi de modalitatea de infestare. În
prezent, atât împotriva agenţilor patogeni transmisibili prin sămânţă, cu spori pe
tegumentul seminţei, cum sunt mălura comună (Tilletia spp.) şi fuzarioza
(Fusarium spp.), cât şi în cazul agenţilor patogeni cu spori în interiorul bobului,
cum ar fi tăciunele zburător (Ustilago tritici), se recomandă tratamente cu
preparate pe bază de carboxin (Vitavax 200, 2,0 l/t de sămânţă), oxichinoleat de
cupru (Quinolate 15 PUS, 2 kg/t de sămânţă) sau prochloraz + carbendazin
(Prelude SP, 2,0 kg/t de sămânţă).
Pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol, cum ar fi mălura comună,
fuzarioza şi mălură pitică (Tilletia controversa) este posibilă tratarea seminţelor
înainte de semănat, cu produse speciale, dar aceste tratamente au eficacitate
redusă. Ca atare, în cazul infestării puternice a solului este necesar un interval mai
mare de pauză înainte de revenirea grâului pe acelaşi teren.
Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă, îndeosebi
pe terenurile cu o încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu),
unde infestarea cu gândac ghebos (Zabrus tenebrioides) sau viermi sârmă
(Agriotes ssp.) este puternică, se recomandă tratarea seminţelor cu preparate
insectofungicide, cum ar fi lindan + tiophanat methyl + thiuram (Tirametox, 3,0
kg/t de sămânţă), lindan + oxichinoleat de cupru + lindan (Chinodintox PTS, 2,5
Kg/t sămânţă) sau lindan + carboxin + thiuram (Vitalin 85 PTS). Sunt controlate
astfel bolile transmise prin sămânţă şi dăunătorii care atacă în toamnă (gândacul
ghebos, viermii sârmă, muştele cerealelor).
Tratamentele se efectuează imediat înainte de semănat, urmărindu-se cu
mare atenţie amestecarea cât mai uniformă a preparatelor cu sămânţa.
Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii
să rămână 40 - 50 zile în care plantele să vegeteze normal, în care să se acumuleze
450 - 500°C temperaturi pozitive, astfel încât, la intrarea în iarnă plantele de grâu

18
să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4 frunze (fără ca fraţii să fie prea
dezvoltaţi).
Dacă se întârzie semănatul faţă de perioada optimă recomandată, plantele
răsar târziu, nu înfrăţesc, intră în iarnă neînfrăţite şi necălite, fiind sensibile la ger,
primăvara lanul va avea o densitate mică şi se îmburuienează mai uşor, vegetaţia
se întârzie şi se prelungeşte spre vară, apare pericolul de şiştăvire a boabelor. De
asemenea, boabele de grâu aflate în curs de germinare sunt foarte sensibile la
temperaturi scăzute; aceeaşi sensibilitate manifestă plăntuţele răsărite dar
neînfrăţite, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat.
Dacă se seamănă prea devreme, plantele de grâu se dezvoltă prea puternic,
sunt expuse încă de la începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide, muşte) şi
boli, lanul se îmburuienează din toamnă; masa vegetativă bogată face ca plantele
să fie sensibile la ger şi asfixiere pe timpul iernii; în primăvară lanul este foarte
des, plantele sunt predispuse la cădere şi sensibile la boli, boabele rămân mici
datorită densităţii exagerate.
Indiferent de zona de cultivare, epoca optimă de semănat a grâului de
toamnă în România este 1 - 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia
Transilvaniei, intervalul care trebuie luat în calcul este 25 septembrie - 10
octombrie; pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, se
recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie - 5
octombrie.
Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure,
la recoltare, o densitate de 500 - 700 spice/m2. Pentru a realiza acest lucru trebuie
să fie semănate 450 - 600 boabe germinabile/m2. Între aceste limite, densitatea de
semănat se stabileşte în funcţie de capacitatea de înfrăţire a soiului, data
semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii patului germinativ,
umiditatea solului (asigurarea umidităţii pentru un răsărit rapid). De asemenea,
trebuie luat în calcul un procent mediu de răsărire în câmp, pentru condiţii bune de
semănat, de 85-95% (din boabele germinabile semănate). Procentul de răsărire în
câmp depinde în cea mai mare măsură de: tratamentele efectuate la sămânţă;
starea solului la semănat, sub aspectul asigurării umidităţii şi a calităţii patului
germinativ, şi care depinde, la rândul său de utilajele cu care s-a lucrat.
Grâul are capacitatea ca, prin înfrăţire să-şi corecteze, între anumite limite,
densităţile nefavorabile. În asemenea situaţii, administrarea îngrăşămintelor în
primăvară, în doze ceva mai ridicate stimulează dezvoltarea vegetativă şi
productivitatea plantelor existente; prin administrarea de îngrăşăminte se

19
urmăreşte să se asigure o nutriţie foarte bună a plantelor pentru ca numărul mic de
fraţi şi spice la m2 să fie compensat prin numărul mare de boabe în spic, cu MMB
cât mai ridicată. Totodată, combaterea buruienilor prin erbicidare trebuie efectuată
cu mai mare atenţie în culturile rare, pentru a elimina, pe cât posibil, concurenţa
buruienilor.
La densităţi de semănat prea mari, consumurile de sămânţă sunt exagerate,
costisitoare şi nejustificate, concurenţa dintre plante este prea puternică, apare
pericolul căderii şi se amplifică atacul de boli.
În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în toamnele
foarte secetoase sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, se poate mări
densitatea până la 700 boabe germinabile/m2. Trebuie reţinut, însă, că erorile
tehnologice (întârzierea semănatului, pregătirea unui pat germinativ defectuos) pot
fi corectate numai parţial, prin mărirea densităţii de semănat.
Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultată din calcul
(pe baza densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei) este cuprinsă, de
regulă, între 200 şi 250 kg sămânţă/ha.
Adâncimea de semănat a grâului depinde de umiditatea solului, textură,
soi, mărimea seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată). În condiţiile
din România, grâul este semănat la 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate
suficientă şi textură mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este asigurată,
iar străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva mai dificilă; pe terenurile cu
umiditate insuficientă la suprafaţă şi textură mai uşoară, precum şi în cazul
semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5 - 6 cm.
Din anumite motive (teren uscat, bulgăros, neaşezat suficient după arat
datorită recoltării târzii a premergătoarei), grâul este semănat, în mod frecvent,
prea adânc; consecinţele sunt răsăritul întârziat, plantele nu mai au timp să
înfrăţească şi să se pregătească pentru iarnă, sau grâul înfrăţeşte târziu şi puţin.
În legătură cu adâncimea de semănat, trebuie semnalat că, în România
există în cultură soiuri de grâu (Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Lovrin 41)
care se caracterizează prin formarea unui coleoptil mai scurt; la aceste soiuri,
adâncimea de semănat trebuie să fie maximum 4 cm şi foarte uniformă, pentru a
asigura străbaterea tuturor germenilor până la suprafaţă.
Distanţele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi
18 cm (după W. BROUWER, 1970), fără a rezulta diferenţe importante de
producţie. Ca atare, distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în
funcţie de maşinile de semănat aflate la dispoziţie. În România grâul este semănat,

20
în mod obişnuit, la 12,5 cm (distanţa pentru care sunt construite semănătorile
universale existente mai frecvent în dotare).
În anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat
ceva mai mari (25 cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai
rapidă a seminţei.
O metodă de semănat mult extinsă în ţările cu tradiţie în cultura grâului
este semănatul în cărări. Această metodă, folosită în prezent, pe suprafeţe în
creştere în România, a apărut din necesitatea de a asigura efectuarea, cu mijloace
terestre, a lucrărilor de împrăştiere a îngrăşămintelor, de combatere a bolilor şi
dăunătorilor, de erbicidare, a tratamentelor pentru prevenirea căderii), în mod
foarte precis, ca uniformitate de împrăştiere, până în faze de vegetaţie mai
avansate (chiar până la începutul formării boabelor). Trebuie reţinut că în
tehnologiile intensive se poate ajunge până la 5 - 8 treceri în cursul perioadei de
vegetaţie, pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire.
Nu există o schemă standard pentru semănatul în cărări; schema poate fi
adaptată de fiecare agricultor la setul de maşini agricole pe care îl au la dispoziţie;
şi anume, la semănatul în cărări, se lasă câte 2 benzi nesemănate, obţinute prin
închiderea tuburilor semănătorii pe urmele roţilor tractorului; lăţimea unei cărări
corespunde cu lăţimea pneurilor tractorului (de regulă, este suficient să fie închise
2 tuburi ale semănătorii), iar distanţa dintre două cărări este egală cu ecartamentul
roţilor tractorului şi al maşinilor cu care se vor face diferitele lucrări de îngrijire în
vegetaţie. Distanţa dintre perechile de cărări trebuie să corespundă cu lăţimea de
lucru a maşinilor cu care se fac tratamentele.
După G. FISCHBECK şi colab., 1975 este prezentată o schemă de semănat
în cărări, în cazul în care se lucrează cu un singur tractor, cu o semănătoare cu
lăţimea de lucru de 3 m; maşina pentru administrat îngrăşăminte are 6 m lăţime de
lucru, maşina pentru erbicidare are 12 m lăţime de lucru.
Acolo unde există posibilitatea de a efectua lucrările din vegetaţie cu
mijloace “avio“ (şi se prevede acest lucru), se recomandă să se lase, de la semănat,
urme de orientare, de 30 - 40 cm (două tuburi de la semănătoare suprimate), urme
care sunt vizibile până în faze mai avansate de dezvoltare a plantelor; distanţa
dintre două urme va fi egală cu lăţimea de lucru a mijloacelor avio folosite pentru
aplicarea tratamentelor.
Lucrările de îngrijire
Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizabilă, deosebit de
rentabilă sub aspectul consumului de forţă de muncă. Felul lucrărilor de îngrijire

21
care se aplică grâului şi numărul acestora depinde de foarte mulţi factori (calitatea
patului germinativ; dezvoltarea plantelor în toamnă şi starea de vegetaţie la
desprimăvărare; mersul vremii şi al vegetaţiei în primăvară; rezerva de buruieni,
infestarea cu boli şi dăunători; dotarea tehnică, posibilităţile materiale şi
calificarea cultivatorilor). Sunt situaţii în care sunt necesare sau sunt efectuate
numai 1 - 2 lucrări de îngrijire şi sunt situaţii în care sunt efectuate foarte multe
lucrări (7 - 8 treceri).
Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca
necesar atunci când s-a semănat în sol afânat şi mai uscat, şi se face cu scopul de a
pune sămânţa în contact cu solul şi de a favoriza, astfel, absorbţia apei.
Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile
depresionare sau microdepresionare sunt operaţiuni de bună gospodărire, care se
fac de către orice bun cultivator de grâu. La amplasarea culturilor de grâu trebuie
evitate, pe cât posibil terenurile unde pe timpul iernii apar băltiri.
Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situaţii extreme
când, din cauza alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul
iernii, rădăcinile plantelor de grâu au fost desprinse de sol (plantele sunt
descălţate); ca urmare, la încălzirea vremii la desprimăvărare poate apare ofilirea
şi uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate; fenomenul este mai frecvent pe
solurile argiloiluviale (podzolite). Atunci când situaţia o impune, lucrarea de
tăvălugit trebuie efectuată pe sol bine scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza
aderarea rădăcinilor şi a nodului de înfrăţire la sol, dar fără a tasa suprafaţa
solului.
Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare este o lucrare din
tehnologia clasică de cultivare. În prezent, grăpatul a fost scos din tehnologia
recomandată, deşi continuă să fie efectuat de unii cultivatori de grâu de la noi. În
majoritatea cazurilor se consideră că lucrarea de grăpat a semănăturilor de grâu la
desprimăvărare, nu este necesară, iar consecinţele negative sunt, adesea,
importante: multe plante de grâu sunt distruse, altele sunt dezrădăcinate; terenul,
încă umed, este tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.
Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din cultura
grâului. Pierderile de recoltă la grâu din cauza concurenţei buruienilor sunt, în
mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge în situaţii extreme până la 60 - 70%. Ca
urmare, reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora în culturile
de grâu trebuie urmărite prin toate mijloacele: rotaţie, lucrările solului, semănatul în
epoca şi cu densitatea optimă, combatere chimică.

22
În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare
obligatorie. Buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în condiţiile
din ţara noastră; speciile mai frecvente în cultura grâului sunt: Sinapis arvensis,
Raphanus raphanistrum, Capsella bursa pastoris, Cirsium arvense, Thlaspi
arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp., Chenopodium album, Rubus caesius.
Pentru combaterea acestora, frecvent se recomandă să se administreze preparate
care conţin acidul 2,4-D (SDMA-33, 1,5-2,5 l/ha). Administrarea se face
primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de înfrăţit şi până la formarea
primului internod, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă;
temperatura aerului trebuie să fie mai mare de 10°C, vremea liniştită, fără vânt,
timpul călduros şi luminos. Cu bune rezultate se pot folosi şi preparate conţinând
MCPA (Dicotex, 1,5-2,5 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2-4 l/ha).
Alături de dicotiledonate menţionate, în culturile de grâu apar şi specii de
buruieni rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M.inodora,
Agrostemma githago, Sonchus arvensis, Galium aparine, Papaver rhoeas,
Stellaria media, Veronica sp., Bifora radians, Polygonum ssp. În asemenea
situaţii, se recomandă aplicarea unor erbicide pe bază de 2,4-D + dicamba (Icedin
Forte, 2 l/ha), tribenuron metil (Granstar 75 DF, 20-25 g/ha), triasulfuron + 2,4-D
(Longran 60 WP, 1 l/ha), clorsulfuron (Glean 75 DF, 15-20 g/ha) sau amido-
sulfuron (Grodyl, 20-40 g/ha).
Buruieni dicotiledonate problemă în cultura grâului sunt considerate
speciile Galium aparine şi Galeopsis tetrahit, pentru combaterea cărora se
recomandă preparatele continând fluoroxipix + 2,4-D + dicamba (Starane 200 +
Icedin Forte, O,6 + 2,0 l/ha) sau 2,4-D + dicamba (Oltisan Extra, 1 l/ha).
Administrarea acestor preparate se face în aceleaşi faze de vegetaţie ale
grâului şi ale buruienilor menţionate mai sus, tratamentele putând începe mai
devreme, când temperatura a depăşit 6°C. Se subliniază că, întârzierea aplicării
erbicidelor până la formarea celui de-al doilea internod poate determina apariţia
unor efecte fitotoxice la grâu.
Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesară doar în
anumite zone limitate din România. Speciile respective: Apera spica venti (iarba
vântului) şi Avena fatua (odosul) găsesc condiţii favorabile de dezvoltare în
zonele colinare, umede din Banat, Transilvania, Bucovina.
Pentru combaterea ierbii vântului se fac tratamente cu erbicide pe bază de
tralkoxidim (Grasp CE, 2 - 2,5 l/ha), fenoxapropetil (Puma CE, 0,8 - 1,0 l/ha),
diclofopmetil (Illoxan CE, 2,5 l/ha), aplicate primăvara, când buruiana are 1 - 3

23
frunze. Se mai pot folosi trialat (Avadex BW, 5-6 kg/ha), aplicat înainte de
semănat şi încorporat în sol, sau terbutrin (Granarg 50 PU, 3 - 5 kg/ha), aplicat fie
toamna, imediat după semănat sau după răsărit, sau primăvara în faza de 1 - 3
frunze ale buruienii.
Pentru combaterea odosului se recomandă preparatele pe bază de trialat,
aplicate înainte de semănat, cu încorporare cu grapa cu colţi la 2 - 4 cm adâncime, sau
preparatele Puma S sau Grasp, aplicate după recomandările prezentate la iarba vântului.
În mod obişnuit, tratamentele contra buruienilor dicotiledonate şi
monocotiletonate se efectuează combinat (de exemplu, Grasp + Icedin Forte, 20 g
+ 2,5 l/ha sau Puma S + Icedin Forte, 0,8-1,0 + 2,0 l/ha).
Combaterea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin măsuri
preventive şi curative. Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos (Zabrus
tenebrioides Goeze), trebuie evitată amplasarea grâului pe terenurile infestate şi,
de asemenea, se tratează sămânţa înainte de semănat. În cazuri extreme, când în
toamnă se constată un atac puternic de larve de gândac ghebos, se recomandă
tratamente cu insecticide organofosforice (Dursban 480 EC sau Pirimex 48 EC ,
2,5 l/ha; Basudin 600 EW, 2 l/ha), la avertizare; pragul economic de dăunare
(PED) este de 5% plante atacate.
Împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) se
efectuează tratamente împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7
exemplare/m2 şi numai după ce peste 80% din populaţia de ploşniţe a părăsit
locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua decadă a lunii aprilie, când
temperatura depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva larvelor se fac la avertizare,
la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta a 2-a, la un PED de 3
larve/m2; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un interval de
maximum 7 - 10 zile, dacă după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m2
(1 larvă/m2 pentru culturile semincere).
Se recomandă folosirea insecticidelor conţinând triclorfon (Onefon 90 PS,
1,2 kg/ha), dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha), deltametrin (Decis 2,5 EC, 0,3
l/ha), alfametrin (Fastac 10, 150 ml/ha), lambda-cihalotrin (Karate 2,5 EC, 0,3 l/ha).
Viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginata), este un dăunător
periculos, a cărui prezenţă este semnalată mai frecvent pe terenurile grele,
argiloase din judeţele Argeş, Teleorman, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Olt; se
recomandă evitarea monoculturii şi recoltarea mai timpurie a lanurilor atacate
înainte de migrarea dăunătorului în sol. Pe terenurile cu peste 5 - 6 larve/plantă, se

24
fac 3 tratamente, primăvara, la avertizare, în perioada de zbor a adulţilor şi de
apariţie a larvelor, cu preparatele menţionate la combaterea ploşniţelor.
Gândacul bălos al ovăzului (Lema (Oulema) melanopa) extins mult în
ultimele decenii în culturile de grâu din ţara noastră se combate prin tratamente
repetate, împotriva adulţilor şi a larvelor. Adulţii apar atunci când temperatura
trece de 9 - 10°C, de obicei începând din a doua jumătate a lunii aprilie; PED este
de 10 adulţi hibernanţi/m2 şi de 250 larve/m2 în cazul atacului în vetre.
Tratamentele se fac cu preparate pe bază de dimetoat, deltametrin, lambda-
cihalotrin, quinalfos (Ecalux CE, 1,25 l/ha).
Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia ssp.) se combat prin tratamente efectuate
la apariţia adulţilor (sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de 3
exemplare/m2, folosind aceleaşi preparate recomandate pentru combaterea
ploşniţelor.
Muştele cerealelor (musca neagră - Oscinella frit; musca de Hessa -
Mayetiola destructor) sunt dăunătoare în cazul atacului de toamnă, care este cel
mai păgubitor prin larve, mai ales în situaţiile în care grâul a fost semănat
timpuriu şi toamna este lungă şi călduroasă. Foarte importante sunt măsurile
preventive, precum şi tratamentele la sămânţă.
Şoarecii de casă (Microtus arvalis) se combat cu fosfura de Zn, 3%,
administrată sub formă de momeli.
Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor
preventive cu cele curative (combatere integrată).
Făinarea (Erysiphe graminis), boală cu transmitere prin sol, se manifestă
îndeosebi în perioada creşterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt foarte
sensibile. Atacul este favorizat de o densitate prea mare a lanului, de aplicarea unor
doze prea mari de azot, de vremea răcoroasă, umedă şi cu nebulozitate ridicată.
Măsurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente, respectarea
rotaţiei, distrugerea samulastrei, asigurarea densităţii normale a lanului,
fertilizarea echilibrată.
În cazul unui atac puternic de făinare, tratamentele de combatere se fac cu
produse pe bază de prochoraz (Sportak 45, 1 l/ha), propiconazol (Tilt 250 EC, O,5
l/ha), trimorfamid (Fademorf 20 EC, 2 l/ha), triadimafon (Bayleton 25 WP, O,5
kg/ha) (ultimile două preparate speciale pentru făinare). Pragul economic de
dăunare este considerat la: 25% pete pe ultimele trei frunze, după înfrăţit; 25%
pete pe frunza stindard, înainte de înflorit.

25
Fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se
transmite prin sol şi prin sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului,
frunzelor şi spicului. Deosebit de eficiente sunt măsurile preventive, cum ar fi
cultivarea de soiuri tolerante la boală, folosirea unei seminţe sănătoase, tratată
înainte de semănat, fertilizarea echilibrată, cultivarea de soiuri tolerante,
respectarea rotaţiei. Tratamentele la sămânţă sunt obligatorii, dar parţial eficiente,
iar tratamentele în vegetaţie sunt eficiente, dar costisitoare.
Înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii
(Ophiobolus graminis, Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se transmit
prin sol, astfel încât se recomandă, în primul rând, distrugerea samulastrei,
respectarea rotaţiei, precum şi îngrăşarea echilibrată; în situaţii extreme, se
recomandă tratamente cu preparate conţinând benomil.
Septoriozele (Septoria tritici şi S.nodorum) este o boală care se transmite
prin sămânţă sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive (distrugerea
samulastrei, a resturilor de plante, respectarea rotaţiei, aplicarea unor doze
moderate de azot) sunt importante pentru limitarea atacului. De asemenea, se
recomandă tratamente la sămânţă (Vitavax 75, 2,5 kg/t sămânţă sau Chinodin, 2,5
kg/t sămânţă), precum şi tratamente în vegetaţie, în faza de înspicat, şi apoi la un
interval de 14 zile, folosind preparatele recomandate pentru combaterea făinării.
Pragul economic de dăunare este apreciat la 10% intensitatea atacului la înflorit.
Prevenirea căderii plantelor. Este o lucrare de îngrijire efectuată pe
suprafeţe mari în culturile de grâu din climatele umede, precum şi unde se aplică
doze mari de îngrăşăminte cu azot. Aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare
este esenţială pentru evitarea căderii. De asemenea, se recomandă tratamente
preventive, folosind anumite substanţe cu efect retardant (nanizant). Cel mai
frecvent sunt folosite produsele pe bază de clorură de clorcholină (Stabilan-Austria;
Cycocel-Germania; CCC-Franta, Belgia; Chlormequat-Anglia). Se efectuează
stropiri foliare, în perioada de alungire a paiului (când plantele au 20 - 25 cm
înălţime), pe vreme liniştită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau
dimineaţa. Se aplică 1,6 - 2,3 l/ha preparat în 800 - 1.000 l apa, în cazul
tratamentelor terestre şi 300 - 400 l în cazul tratamentelor “avio“.
Prin aceste tratamente se obţin: reducerea înălţimii plantelor cu 25 - 30 cm,
scurtarea şi îngroşarea internodurilor bazale, dezvoltarea ţesutului sclerenchimatic
şi deci mărirea rezistenţei la cădere, redistribuirea asimilatelor între organele
plantei şi ca urmare, creşterea suprafeţei foliare, a numărului de boabe în spic, a

26
MMB şi a producţiilor. Se obţin culturi cu rezistenţă sporită la cădere şi care pot fi
recoltate mecanizat, fără dificultate.
În prezent, pentru prevenirea căderii există şi preparate pe bază de
ethephon (Camposan, Terpal) sau ethephon + chlormequat (Phynazol) care pot fi
aplicate cu bune rezultate şi în faze de vegetaţie mai avansate.
În România, aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii nu s-au
extins deşi cercetările au ilustrat unele efecte pozitive asupra producţiei la grâu
(GH. V. ROMAN, 1969 - 1970); în majoritatea zonelor de cultură a grâului
căderea se petrece destul de rar, numai în anii cu primăvara şi începutul verii
ploioase şi cu vânturi puternice, care favorizează căderea.
Irigarea este o lucrare din tehnologia de cultivare a grâului care prezintă
interes pentru majoritatea zonelor de cultură a grâului din România. Necesarul de
apa al grâului este de 3.500 - 4.500 m3/ha pe întreaga perioadă de vegetaţie şi este
acoperit, de obicei în proporţie de 70 - 75%, din rezerva de apă a solului la
semănat şi din precipitaţiile căzute în timpul perioadei de vegetaţie.
Udările de toamnă aplicate în cultura grâului sunt cele mai eficiente. În
situaţiile în care solul este prea uscat şi nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a
arat, dar nu se poate pregăti patul germinativ, se recomandă administrarea unei
udări de umezire, cu norme de 400 - 600 m3/ha. În situaţiile în care pregătirea
patului germinativ s-a făcut corespunzător, dar s-a semănat în sol uscat şi grâul nu
răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu norme de 300-500 m3/ha.
Udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din
primăvară (apa acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în
primăvară), cu norme de 500-600 m3/ha. Se aplică 1-3 udări în fazele de alungirea
paiului (în luna aprilie, mai rar, numai în primăverile secetoase şi după ierni
sărace în precipitaţii), înspicat-înflorit (luna mai) şi la formarea bobului (luna
iunie). Metoda de udare folosită la grâu în ţara noastră este aspersiunea.
Recoltarea
Momentul optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci
când boabele ajung la 14 - 15% umiditate; în acest stadiu maşinile de recoltat
lucrează fără pierderi şi boabele se pot păstra în bune condiţii, fără a fi necesare
operaţiuni speciale de uscare. De regulă se începe recoltatul mai devreme, când
boabele au 18% umiditate, din cauza suprafeţelor mari cu grâu care trebuie
recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita pierderile de boabe prin
scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este

27
absolut necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a
evita deprecierea calităţii lor.
Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa 12 -
13% umiditate; mai târziu grâul trece în faza de supracoacere şi se amplifică
pierderile prin scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui lan de grâu este de
aproximativ 5 - 8 zile.
Lanurile de grâu sunt recoltate dintr-o singură trecere, cu ajutorul
combinelor universale autopropulsate. Trebuie respectate recomandările de a
reface reglajele combinei de 2 - 3 ori pe zi (în funcţie de evoluţia vremii), cu
scopul de a realiza treieratul fără a sparge boabele. Recoltarea directă cu combina
se efectuează în condiţii bune în lanurile dezvoltate uniform, neîmburuienate şi
necăzute.
În situaţiile când nu sunt întrunite aceste condiţii, se apelează la recoltarea
divizată (în două faze), care se realizează prin secerarea (tăierea) plantelor cu
vindroverul la înălţime de 15 - 20 cm, lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru
uscare, urmată de treieratul cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă.
În tehnologia de recoltare folosită la noi, după recoltare paiele rămân pe
teren în brazdă continuă.
Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucrări importante în cultura
grâului. Trebuie luat în calcul un raport general acceptat de 1:1 între boabe şi paie,
care însă depinde de condiţiile anului, soi, înălţimea de tăiere la recoltare ş.a.
Lucrarea este foarte dificilă şi destul de costisitoare; în tehnologia mai frecvent
folosită (presarea paielor cu presa pentru furaje, încărcarea manuală şi transport),
aceste operaţiuni pot reprezenta 48% din consumul de muncă din întreaga
tehnologie de cultivare a grâului, faţă de circa 8,3% cât reprezintă recoltatul şi
transportul boabelor (după D. TOMA, citat de GH.BÂLTEANU, 1989).
Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat pentru
furaje, maşina pentru balotat cilindrică, maşini pentru adunat şi căpiţat). Ulterior
paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca materie primă pentru diferite industrii,
ca aşternut sau furaj pentru animale, ca material pentru prepararea composturilor.
În multe ţări cultivatoare de grâu, la combina sunt montate dispozitive
speciale pentru tocarea paielor şi împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a
combinei, concomitent cu recoltatul. Ulterior, se realizează, fără dificultate,
încorporarea în sol, prin arătură, a paielor bine mărunţite, de dorit împreună cu doze
moderate de îngrăşăminte cu azot pentru a facilita descompunerea paielor în sol.
Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului)

28
nu este justificată; această soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar
fi un atac puternic de vierme roşu.
Producţii. Producţia medie mondială la grâu a fost în ultimii ani în jur de
2.600 kg boabe/ha (1997 - 1999). Prin comparaţie, producţia medie în Europa a
fost 5.115 kg/ha, din care 6.030 kg/ha în ţările Uniunii Europene şi 3.480 kg/ha în
ţările Europei de Est. Numeroase ţări europene realizează peste 7.000 kg boabe/ha
(Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Olanda, Marea Britanie). Prin
comparaţie, principalele ţări cultivatoare (şi exportatoare) de grâu pe plan mondial
(SUA, Canada, Argentina) nu depăşesc producţii medii de 2.240 - 2.900 kg/ha.
În cultura grâului în România, în ultimele decenii, producţiile medii au
oscilat, de regulă, între 1.760 kg/ha şi 3.300 kg/ha, fiind supuse influenţei
variaţiilor climatice destul de mari de la un an la altul. Reţin atenţia, îndeosebi,
producţiile medii realizate în anii 1977 (2.820 kg/ha), 1990 (3.301 kg/ha) şi 1995
(3.082 kg/ha). De asemenea, sunt unităţi agricole care recoltează, în anii
favorabili, 5.000 - 6.000 kg boabe/ha, în medie pe mii de hectare.
2.2. SECARA
Tehnologia de cultivare Rotaţia
Secara este o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol şi planta premergătoare.
Ea are un sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere mare de absorbţie.
Pe baza numeroaselor cercetări s-au stabilit premergătoarele cele mai bune
pentru secară, în diferite zone de cultură, astfel: pe soluri nisipoase leguminoasele,
porumbul timpuriu şi pepeni verzi; pe solurile cernoziomoide (din nordul ţării)
borceagul, inul pentru fibre şi cerealele; pentru solurile acide sărace (podzoluri şi
brune podzolite) cartofii timpurii, iar pentru solurile din zona de stepă borceagul
de toamnă, rapiţa, floarea-soarelui şi porumbul timpuriu.
Secara, la rândul ei, este o bună premergătoare pentru toate plantele din
zona ei de cultură, deoarece eliberează terenul devreme, lasă solul curat de
buruieni şi permite executarea lucrărilor solului la timp şi de bună calitate.
Fertilizarea
Consumul de elemente nutritive pentru 100 kg boabe şi paiele aferente este
de 2 - 3 kg N, 1 - 1,5 kg P2O5 şi 2 - 3 kg K2O, fiind apropiat de cel al grâului.
Deşi capacitatea de absorbţie a elementelor nutritive este mare, prin faptul
că secara se cultivă pe soluri sărace (nisipuri, podzoluri), reacţionează bine la
îngrăşăminte.

29
Pe baza cercetărilor din ultimii ani, se recomandă aplicarea
îngrăşămintelor în dozele prezentate în tabelul 3.18.
Superfosfatul şi sarea potasică se aplică toamna la arătură, iar azotul, fie în
întregime primăvara pe solul îngheţat, fie 1/3 – 1/2 toamna la arătură, iar diferenţa
primăvara la pornirea în vegetaţie.
Tabelul 2.2.1 Dozele de îngrăşăminte chimice la secară
Dozele de substanţă activă (kg/ha) Fertilitatea solului N P2O5 K2O Ridicată 40-50 40-60 -
Mijlocie 50-60 50-70 40-50
Scăzută 60-80 70-90 60-80
Lucrările solului
Pregătirea terenului pentru secara de toamnă se face ca şi pentru grâul de
toamnă. Trebuie, însă, ca patul germinativ să fie mai bine tasat şi mărunţit,
deoarece secara formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă şi, deci, pericolul
dezgolirii lui prin tasarea solului “înfoiat” (datorită ploilor şi zăpezii) este mai
mare decât la grâu.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa trebuie să aibă puritatea de minimum 98% (lipsită de cornul secarei),
iar germinaţia să fie de peste 85%. Tratamentele la sămânţă se fac ca şi la grâu.
Epoca de semănat a secarei de toamnă este cu circa 10 zile înaintea grâului
de toamnă, pentru înrădăcinare şi înfrăţire (are nevoie de 45 – 50 zile de
vegetaţie), şi pentru faptul că pericolul atacului de muscă (suedeză) este minim. În
zonele subcarpatice secara se seamănă între 15 - 25 septembrie, iar în zonele
sudice între 25 septembrie - 5 octombrie. Semănatul prea timpuriu duce la
formarea unei mase vegetative prea bogate, plantele fiind mai expuse asfixierii
sau epuizării sub stratul gros de zăpadă.
Densitatea recomandată pentru secară este de 500 - 600 boabe
germinabile la m2.
Distanţa între rânduri este de 12,5 cm, ca şi la grâu.
Adâncimea de semănat: 2 - 3 cm pe solurile grele, 3 - 4 cm pe solurile
mijlocii şi 5 - 6 cm pe solurile uşoare. Deoarece secara formează nodul de înfrăţire
mai la suprafaţă, nu este justificat semănatul la adâncime mai mare. Un semănat
mai adânc de 2 - 3 cm, pe soluri mai grele şi umede, duce la întârzierea răsăririi,
reducerea densităţii şi apariţia atacului de fuzarioză.

30
Cantitatea de sămânţă la hectar este în funcţie de densitatea stabilită, de
MMB şi valoarea culturală, fiind cuprinsă între 140 - 200 kg/ha. La secara
poliploidă (cu MMB de circa 50 g) cantitatea de sămânţă este mai mare.
Cantitatea de sămânţă se măreşte cu 10 – 15%, când secara se seamănă mai târziu
sau într-un pat germinativ mai puţin corespunzător.
Lucrările de îngrijire
Sunt ca şi cele pentru grâul de toamnă, fiind executate după aceeaşi
tehnică şi cu aceleaşi mijloace. Deşi secara este o plantă cu o bună rezistenţă la
iernare, se impune un control permanent al semănăturilor pe timpul iernii,
deoarece cultivându-se în zone submontane şi stând mai mult timp sub zăpadă,
plantele sunt expuse mai mult mucegaiului de zăpadă şi autoconsumului, mai ales
dacă plantele au intrat în iarnă cu o masă vegetativă prea bogată. De asemenea, la
secară, nodul de înfrăţire fiind mai la suprafaţă, plantele sunt mai expuse
dezrădăcinării. În primul caz se impune fertilizarea suplimentară cu azot la ieşirea
din iarnă, iar în al doilea caz tăvălugirea semănăturii, la desprimăvărare.
Erbicidele, dozele şi tehnica aplicării lor sunt ca şi la grâu. Având un ritm
de creştere rapid, secara luptă bine cu buruienile (înăbuşe chiar şi pălămida),
obţinându-se, în general, culturi curate.
Irigarea secarei, unde este cazul, se face în condiţiile prezentate la grâul de
toamnă.
Recoltarea
Se execută cu combina, când umiditatea boabelor este de 14%. Dacă
umiditatea depăşeşte 15%, sămânţa se va usca la soare sau în uscătoare, pentru a
putea fi păstrată în condiţii bune. Tehnica de recoltare este cea prezentată la grâu,
cu unele particularităţi.
Deoarece secara înfrăţeşte, practic, toamna, ritmul de creştere, primăvara,
fiind rapid la toi fraţii, ea ajunge mai uniform (şi cu 5 - 7 zile mai repede) decât
grâul la maturitate. Boabele fiind mai puţin prinse în palee, pericolul de scuturare
este mai mare decât la grâu. Secara se recoltează cu combina la sfârşitul coacerii
în pârgă.
Secara având talia mai mare decât grâul, pentru a nu înfunda combina,
miriştea se taie mai sus (luând circa 80 - 100 cm din lungimea plantelor), iar în
unele situaţii lăţimea brazdei trebuie să fie mai mică.
Producţia de boabe este mai mică decât la grâu, atât pe plan mondial, cât şi
la noi în ţară; aceasta şi din cauza cultivării secarei în condiţii pedoclimatice mai
vitrege decât grâul de toamnă. Potenţialul de producţie al actualelor soiuri de

31
secara este de peste 60 q/ha (400 spice/m2 cu 1,5 - 2 g fiecare).
La noi în ţară, în arealul ei de cultură (podzoluri, nisipuri), secara dă
producţii de 30 - 50 q/ha boabe, însă media pe ţară este mai mică (circa 20 q/ha).
Producţia de paie la secară este de circa doua ori mai mare decât cea de boabe.
2.3. TRITICALE
Tehnologia de cultivare Rotaţia
Pentru a se putea însămânţa în perioada optimă, triticale se amplasează în
rotaţie după plante premergătoare care eliberează terenul mai timpuriu:
leguminoase anuale şi perene, in pentru fibre şi ulei, rapiţă, cartof şi porumb
timpuriu, floarea-soarelui şi sfeclă pentru zahăr recoltate timpuriu, cânepă pentru
fibre etc. Triticale nu se cultivă după cereale de toamnă sau de primăvară, datorită
în special sensibilităţii la fuzarioză.
Fertilizarea
Triticale are următorul consum specific pentru 1.000kg boabe: 28 kg N, 10
kg P2O5 şi 31 kg K2O (GH. BÎLTEANU, 1989). Deoarece soiurile actuale de
triticale cultivate în ţara noastră au rezistenţă la cădere inferioară grâului (având
talia mai înaltă), un sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere mare de
valorificare a elementelor nutritive din sol, dozele de fertilizare trebuie să fie
moderate, în funcţie de fertilitatea solului (tab. 3.21, după C. VASILICĂ, 1991).
Fosforul şi potasiul se aplică sub arătură, iar azotul se fracţionează în două
reprize: 1/3 toamna şi 2/3 primăvara (la începutul alungirii paiului). Tabelul 3.21
Dozele de îngrăşăminte la triticale (kg/ha) Fertilitatea solului N P2O5 K2O
Scăzută 80 – 100 70 – 90 50 – 60 Mijlocie 70 – 80 60 – 70 40 – 50 Ridicată 60 – 70 40 – 60 -
Lucrările solului
Lucrările de bază, cât şi cele privind pregătirea patului germinativ pentru
triticale sunt similare cu cele care se efectuează pentru grâul de toamnă.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa de triticale trebuie să aibă germinaţia peste 85%. Înaintea
semănatului sămânţa se tratează cu produsele şi în dozele folosite la grâul de
toamnă.

32
Epoca de semănat este între 15 septembrie - 1 octombrie în zonele mai reci
(colinare) ale ţării şi 1 - 10 octombrie în zonele mai calde din sudul şi vestul ţării.
Semănatul mai timpuriu reduce rezistenţa la iernare, iar întârzierea semănatului nu
permite înfrăţirea şi călirea normală a plantelor, având efecte negative asupra
rezistenţei la ger, a înfrăţirii şi a capacităţii de producţie.
Adâncimea de semănat este 5 - 7 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.
Densitatea la semănat este cuprinsă între 450 - 650 boabe germinabile la m2.
Distanta între rânduri este de 12,5 cm.
Cantitatea de sămânţă la hectar este cuprinsă între 230 - 280 kg, în funcţie
de densitate, mărimea seminţelor şi de sămânţa utilă.
Lucrările de îngrijire
Obiectivele şi tehnica de aplicare a lucrărilor de îngrijire pentru triticale
sunt similare cu cele prezentate la grâul de toamnă. O atenţie deosebită trebuie să
se acorde prevenirii căderii plantelor, respectării dozelor şi momentul optim de
erbicidare în timpul vegetaţiei (sfârşitul înfrăţitului - sfârşitul alungirii primului
internod al paiului), pentru a preveni efectele fitotoxice ale erbicidelor.
Irigarea se face ca şi la grâul de toamnă, aplicându-se în zonele şi în
toamnele secetoase o udare de răsărire (cu 300 - 400 m3 apă la ha), iar în timpul
vegetaţiei se menţine umiditatea solului la plafonul minim de peste 50% al I.U.A.
(cu 1 - 2 udări, folosind 500 - 800 m3 apă/ha în timpul fazelor critice pentru apă).
Recoltarea
Triticale se recoltează la începutul coacerii depline a boabelor, însă nu se
întârzie recoltarea peste această fază deoarece se produc pierderi. Triticale, fiind
mai sensibilă la încolţirea în spic (în zonele şi în anii ploioşi), se recoltează înainte
ca umiditatea seminţelor să scadă sub 16%.
Combinele se reglează corespunzător, ţinând cont de faptul că triticale se
treieră, în general, mai greu decât grâul şi secara, iar boabele sunt sensibile la
fisurare. Producţiile realizate de triticale în ţara noastră sunt de 4.000 – 6.000 kg
boabe/ha.
2.4 ORZUL
Tehnologia de cultivare Rotaţia
În stabilirea plantei premergătoare se au în vedere forma de orz cultivată şi
scopul culturii. Respectarea unei rotaţii corespunzătoare la orz, fără cheltuieli
suplimentare, asigură sporuri de producţie de circa 20 %.

33
Orzul şi orzoaica de toamnă au cerinţe asemănătoare cu ale grâului de
toamnă faţă de planta premergătoare. Pentru a intra în condiţii bune în iarnă,
trebuie să revină după plante care eliberează terenul timpuriu (în prima parte a
verii). Cele mai bune premergătoare pentru orzuI de toamnă sunt: leguminoasele
anuale şi perene, borceagurile, rapiţa, inul pentru fibre şi cel de sămânţă. Pentru
orzoaica de toamnă, cu excepţia leguminoaselor, sunt indicate aceleaşi
premergătoare ca şi pentru orzul de toamnă.
Orzoaica de primăvară se seamănă după plante care lasă solul curat de
buruieni şi într-o bună stare de fertilitate, însă nu prea bogat în nitraţi. Dintre
plantele care ocupă suprafeţe mari în zona de cultură a orzoaicei de primăvară
(zone subcarpatice), bune premergătoare sunt: cartoful şi sfecla pentru zahăr,
fertilizate; se poate cultiva şi după in pentru fibre sau după porumb dacă resturile
organice au fost tocate şi bine încorporate în sol să nu îngreuneze semănatul.
După orz si orzoaică de toamnă, deoarece eliberează terenul foarte
devreme (decada a 2-a a lunii iunie), se pot însămânţa culturi duble pentru furaj
(porumb, sorg) sau pentru boabe (soia, fasole). Succesul acestor culturi este
asigurat dacă se seamănă în prima parte a lunii iulie şi solul are umiditate
suficientă (din ploi sau irigare).
În cultura de orz se obişnuieşte să se însămânţeze trifoi în „cultură
ascunsă”. Nu se recomandă aceasta în cultura orzoaicei pentru bere, deoarece
trifoiul provoacă greutăţi la recoltare, determinând căderea plantelor şi se
depreciază însuşirile tehnologice ale boabelor.
Fertilizarea
Consumul specific de substanţe nutritive la orz este apropiat de cel al
grâului. Astfel, pentru 1.000 kg boabe, plus producţia corespunzătoare de paie,
orzul consumă în medie, între 24 - 29 kg N, 11 - 13 kg P2O5 şi 21 - 28 kg K2O.
Gunoiul de grajd, deşi asigură sporuri mari de producţie, nu este valorificat
economic de orzul de toamnă, nici de orzoaică. Deoarece gunoiul de grajd se
aplică altor plante, orzul se fertilizează, în general, cu îngrăşăminte chimice.
Pentru orzul şi orzoaica de toamnă dozele de azot şi fosfor recomandate
sunt prezentate în tabelele 2.4.1 şi 2.4.2 (L. DRĂGHICI şi colab., 1975 etc.).
Pentru toate formele de orz, azotul se aplică primăvara. Toamna se poate da
o parte din doza de azot (1/4 - 1/3), numai după premergătoare care sărăcesc solul
(floarea-soarelui, porumb, iarbă de Sudan). Azotul nu se aplică toamna pe solurile
uşoare (nisipoase; luto-nisipoase), unde este uşor levigat în timpul iernii, precum
şi atunci când doza aplicată este mică (sub 60-70 kg N/ha).

34
Tabelul 2.4.1 Date orientative privind stabilirea cantităţii de îngrăşăminte cu azot (N,
kg/ha) la orzul şi orzoaica de toamnă Aprovizionarea probabilă a plantelor cu azot în funcţie de planta
premergătoare, fertilizarea din anii precedenţi şi fertilitatea naturală a solului
Cultura şi rezistenţa la cădere a soiului
Foarte bună (după
leguminoase anuale şi perene sau cartof bine
fertilizat cu azot şi gunoi de grajd)
Bună (după cartof fertilizat numai organic, după sfecla pentru zahăr şi in)
Mijlocie (după prăşitoare,
porumb, floarea soarelui, mediu fertilizată; după cereale păioase
în primul an)
Slabă (după premergătoare târzii, insuficient
fertilizate)
Orz de toamnă, soiuri cu rezistenţă bună la cădere
20 – 30 40 – 60 70 – 90 100 – 200
Orz de toamnă, soiuri cu rezistenţă mijlocie la cădere
10 – 20 30 – 40 50 – 70 80 – 100
Orzoaică de toamnă, soiuri cu rezistenţă mijlocie la cădere
10 – 20 30 – 40 50 – 60 70 – 80
Notă: În cazul limitelor menţionate, dozele mai mari se aplică pe soluri
uşoare, nisipoase, în anii cu toamne şi ierni bogate în precipitaţii, iar dozele mai
mici pe soluri mai grele, fertile şi în anii mai săraci în precipitaţii.
Tabelul 2.4.2 Recomandări orientative pentru stabilirea cantităţilor de îngrăşăminte cu
fosfor (P2O5 kg/ha) la orzul şi orzoaica de toamnă Aprovizionarea cu fosfor mobil
Producţia de boabe
(q/ha)
Bună (6-8 mg P2O5 /100 g sol) Sole fertilizate în anii anteriori cu gunoi de grajd şi cu fosfor
Mijlocie (4-6 mg P2O5 /100 g sol) Sole fertilizate în anii anteriori cu fosfor
Slabă (<4 mg P2O5 /100 g sol) Sole nefertilizate în anii anteriori cu gunoi de grajd şi fosfor
Sub 30 10-20 30-40 50-60 30 – 50 30-40 50-60 70-80
Peste 50 50-60 70-80 90-110 Notă: În cadrul limitelor indicate în tabel dozele mai mari sunt recomandate
pentru orzoaica de toamnă, iar cele mai mici pentru orzul de toamnă.
Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.
Îngrăşăminte cu potasiu se aplică pe terenurile slab aprovizionate în acest
element, dându-se 80 – 100 kg/ha K2O pentru orzul de toamnă şi 100 – 120 kg/ha
pentru orzoaica de toamnă, sub arătură sau încorporate cu discul la pregătirea
patului germinativ.
Pentru orzoaica de primăvară dozele de NPK sunt prezentate în tabelul 2.4.3.
La orzoaica de primăvară, administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi
potasiu se face la arătura de bază, iar cele cu azot la pregătirea patului germinativ,
primăvara. Printr-o fertilizare completă, în care intră şi îngrăşămintele cu potasiu,
chiar şi pe soluri bine aprovizionate cu acest element, se asigură o mai bună
rezistenţă la cădere a orzului (L. MUNTEAN, 1978).

35
Tabelul 2.4.3 Dozele orientative de substanţe nutritive recomandate la orzoaica de
primăvară (în substanţă activă, kg/ha) Specificare N P2O5 K2O
După culturi nefertilizate organic şi pe terenuri mai slab aprovizionate cu elemente nutritive 65-75 70-80 40-50
Pe terenuri bine aprovizionate cu elemente nutritive 30-40 30-40 20-30
Amendamentele, atât pentru orz, cât şi pentru orzoaica de toamnă şi
primăvară, se recomandă să se aplice pe solurile acide, constituind o măsură
necesară pentru a asigura producţii ridicate. În funcţie de aciditatea solului se
aplică 3 - 6 tone/ha amendamente calcaroase, o dată la 6 - 7 ani, sub arătura de
bază (de preferinţă nu în anul semănării orzului de toamnă, ci în anii anteriori).
Lucrările solului
La orzul şi orzoaica de toamnă lucrările de bază ale solului şi pregătirea
patului germinativ sunt similare cu cele pentru grâul de toamnă, cu menţiunea că
au pretenţii mai ridicate în ceea ce priveşte calitatea acestor lucrări.
Pentru orzul şi orzoaica de toamnă, calitatea pregătirii patului germinativ
influenţează direct buna dezvoltare a plantelor şi, deci, rezistenţa la iernare a acestora.
Pentru orzoaica de primăvară, uniformitatea pregătirii terenului asigură o
răsărire uniformă („explozivă”), care contribuie direct la mărimea şi calitatea
producţiei.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa trebuie să corespundă indicilor de calitate: puritate (peste 98%),
germinaţie (peste 90%) şi MMB specifică. Înainte de semănat, sămânţa se tratează
contra bolilor produse de: Fusarium ssp. şi Ustilago ssp. etc. Se folosesc
produsele: Gamavit 85 PSU (3 kg/t de sămânţă), Vitalin 85 PTS (3kg/t de
sămânţă), Vincit P (1,5 kg/t de sămânţă) etc. Cu acţiune insectofungicidă este
produsul Tirametox 90 PST (3,0 kg/t de sămânţă).
Epoca de semănat a orzului şi orzoaicei de toamnă este cu circa 5 zile
înaintea grâului (între 15 septembrie - 10 octombrie), pentru ca plantele să intre în
iarnă bine înrădăcinate şi călite. Semănatul mai timpuriu determină o dezvoltare
prea puternică a plantelor până la intrarea în iarnă, favorizând atacul de fuzarioză,
făinare şi viroze, iar întârzierea duce la scăderea rezistenţei la ger a plantelor.
În condiţii de irigare (având asigurată umiditatea de răsărire), epoca
optimă de semănat a orzului şi orzoaicei de toamnă se situează între sfârşitul lunii
septembrie şi prima decadă a lui octombrie.
Orzoaica de primăvară trebuie semănată în prima urgenţă, când se poate
ieşi la câmp. Întârzierea semănatului orzoaicei de primăvară reduce producţia şi

36
dimensiunea boabelor, scade conţinutul în amidon şi creşte conţinutul în proteină,
diminuând calitatea produsului.
Densitatea de semănat a orzului de toamnă este de 450 – 500 boabe
germinabile/m2, pentru orzoaica de toamnă 450 – 550 boabe germinabile/m2, iar la
orzoaica de primăvară 450 – 500 boabe germinabile/m2. Deşi orzul are o înfrăţire
bună, în toamnele secetoase şi când se seamănă după epoca optimă densitatea la
orzul de toamnă trebuie să fie de 500 boabe germinabile/m2.
Distanţa între rânduri la orz şi orzoaică este de 12,5 cm. Reducerea
distanţei între rânduri este posibilă numai pe terenuri curate de resturi vegetale şi
foarte bine pregătite, caz în care se seamănă la 8 – 10 cm sau chiar 6 – 8 cm şi se
asigură o mai uniformă repartizare a spaţiului de nutriţie.
Adâncimea de semănat la orzul şi orzoaica de toamnă este de 3 – 5 cm, iar
la orzoaica de primăvară de 2 – 4 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.
Adâncimile de semănat nu trebuie să depăşească limitele indicate,
deoarece plantele răsar greu, mai ales dacă se formează crusta, orzul având o mai
slabă putere de străbatere. Adâncimea de semănat influenţează atât intervalul
semănat – răsărire, cât şi dezvoltarea ulterioară a plantelor (după G.
AUFHAMMER, 1973, citat de GH. BÎLTEANU, 1989).
Cantitatea de sămânţă la hectar, la densitatea amintită, pentru orz şi
orzoaică este între 160 – 200 kg/ha, în funcţie de MMB, puritate şi germinaţie.
Lucrările de îngrijire
La orzul şi orzoaica de toamnă controlul semănăturilor, toamna şi iarna,
eliminarea excesului de umiditate în toamnă şi primăvară şi celelalte lucrări de
întreţinere la desprimăvărare, în funcţie de starea culturii (fertilizare, tăvălugire în
cazul fenomenului de „descălţare”, combatere a buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor), sunt similare cu cele prezentate la grâul de toamnă. Combaterea
buruienilor la cultura orzului şi orzoaicei se face cu erbicidele redate în tabelul
2.4.4, folosite şi la grâu şi secară (dozele la orz şi orzoaică sunt mai reduse cu 10 –
20 % decât la grâu şi secară).
Pentru combaterea bolilor criptogamice foliare, între care Erysiphe
graminis f. sp. hordei (făinarea), Pyrenophora graminea (sfâşierea frunzelor),
Rhynchosporium secalis (rhynchosporioza) se folosesc fungicidele Tilt 250 EC
(0,5 l/ha), Tango (0,6 l/ha), Bumper 250 EC (0,5 l/ha), Granit 20 SC (1 l/ha) etc,
aplicate în două faze: primul tratament la apariţia atacului (o dată cu erbicidarea
sau mai târziu), iar al doilea în faza de burduf – înspicare. Aceste tratamente
asigură menţinerea a circa două frunze verzi, neatacate, până în faza de umplere a

37
boabelor, asigurând sporuri de producţie în special în anii favorabili dezvoltării
bolilor foliare.
Tabelul 2.4.4 Erbicidele, dozele şi perioada aplicării în culturile de orz şi orzoaică
Erbicidul Doza în produs
comercial (l sau kg/ha)
Perioada aplicării
1. Combaterea buruienilor dicotiledonate sensibile la 2,4 D Sare de dimetil amină (2,4 D) 2,0 - 2,5 În faza de înfrăţire până la începutul formării
paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
Dikotex 2,0 – 3,0 În faza de înfrăţire până la începutul formării paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
Acetadin 4,0 – 6,0 În faza de înfrăţire până la începutul formării paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
2. Combaterea buruienilor dicotiledonate rezistente la 2,4 D
Icedin forte 1,5 – 2,0 În faza de înfrăţire până la începutul formării paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
Basagran 2,0 – 4,0 În faza de înfrăţire până la începutul formării paiului, iar buruienile în faza de rozetă.
3. Combaterea buruienilor monocotiledonate(odos etc.)
Avadex BW 4,0 – 6,0 Erbicidul se încorporează în sol odată cu pregătirea patului germinativ
Avadex BW 10 G 30 – 50 Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul are 2-3 frunze
Iloxan (Diclofopmetyl) 2,0 – 3,0 Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul
are 2-3 frunze
Sufix BW 3,0 – 3,5 Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul are 2-3 frunze
4. În culturile infestate cu iarba – vântului Igran, Granarg 3,0 – 4,0 După însămânţare sau răsărire Puma 0,8 – 1,0 Primăvara, când buruiana are 2 – 4 frunze Iloxan 2,0 – 2,5 Primăvara, când buruiana are 2 – 4 frunze
Notă: Se folosesc şi alte produse prezentate la grâu
Pentru prevenirea şi combaterea dăunătorilor părţilor aeriene la orz se fac
şi tratamente în vegetaţie. Astfel, la apariţia larvelor gândacului ovăzului (Oulema
melanopa) se fac tratamente cu unul din produsele: Sinoratox R35 (1/ha), Decis
2,5 CE (0,3l/ha), Karate (0,4 l/ha) etc. Cu aceste produse se limitează şi atacul de
afide, tripşi, muşte etc.
Irigarea orzului şi orzoaicei de toamnă apare necesară în zonele şi în anii
cu deficit de umiditate. Ca şi la grâul de toamnă, udarea la semănat are o mare
importanţă, când partea a doua a verii şi perioada semănatului sunt secetoase.
Udarea de toamnă se aplică fie înainte de semănat (500 m3/ha), asigurând şi
pregătirea în condiţii bune a terenului, fie după semănat, pentru răsărire (300 –
400 m3/ha), când pregătirea terenului s-a putut face fără irigare.
Primăvara se fac 1 – 2 udări de 300 – 500 m3/ha, pentru menţinerea
umidităţii solului pe adâncimea de 80 cm peste plafonul minim de 50 % din
intervalul umidităţii active.
Recoltarea orzului
Recoltarea orzului se face cu combina reglată pentru această plantă. Începe

38
la coacerea deplină, când umiditatea boabelor este sub 16 – 17%. Întârzierea
recoltatului provoacă mari pierderi datorită ruperii spicelor şi a scuturării
boabelor. Orzoaica pentru malţ nu se recoltează la umiditate mai ridicată de 15%,
deoarece numai astfel se asigură o mare capacitate germinativă a boabelor; dacă
recoltatul se face, totuşi la umiditatea boabelor peste 15%, se trece imediat la
uscarea acestora până la umiditatea de păstrare (14%).
Orzul de toamnă se coace cu 7 – 10 zile înaintea grâului. El trece foarte
repede în „răscoacere”, aşa încât pericolul pierderilor, dacă se întârzie recoltarea, este
mai mare decât la grâu.
Capacitatea de producţie a actualelor soiuri de orz de toamnă cultivate în
ţara noastră este ridicată, permiţând obţinerea unor producţii medii de 50 – 70
q/ha. Soiurile de orzoaică de toamnă şi de primăvară asigură producţii medii de 40
– 60 q/ha, în funcţie de condiţiile de cultură.
Raportul boabe: paie este la orz de circa 1 : 1,5.
De menţionat că orzul de toamnă asigură producţii care depăşesc, în multe
judeţe ale ţării noastre, pe cele ale porumbului.
Tehnologia de cultură a orzului de toamnă este mult mai simplă decât a
porumbului şi, deci, producţia obţinută mai ieftină. Trebuie remarcat însă că
extinderea orzului în cultură duce implicit la amplasarea lui şi pe terenuri mai
puţin favorabile, situaţie care se întâlneşte acum la porumb.
2.4 OVĂZUL
Tehnologia de cultivare Rotaţia
Ovăzul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare, dacă solul este bine
fertilizat. El dă rezultate foarte bune după leguminoase anuale sau perene (însă în
practică, după acestea, sunt preferate alte culturi cu pondere mai mare: grâu,
porumb, sfeclă). Ovăzul se cultivă, de obicei, după prăşitoare (cartof, porumb,
floarea-soarelui). Nu se cultivă după el însuşi, nici după sfeclă pentru zahăr sau de
furaj, decât numai după 3 - 4 ani, pentru a preveni atacul de nematozi, comuni
ambelor culturi.
După ovăz pot urma prăşitoare, leguminoase, etc. Nu se practică
semănarea trifoiului (cultură ascunsă) în ovăz, deoarece este umbrit mult mai
puternic şi o mai lungă perioadă de timp decât în orz sau grâu.
Fertilizarea
Consumul de elemente nutritive ale ovăzului, pentru 100 kg boabe + paiele

39
care revin (circa 150 kg), este în medie de 2,72 kg N; 1,34 kg P2O5; 2,74 kg K2O
şi 0,65 kg CaO. Ritmul absorbţiei acestor elemente creşte până la înflorit.
Ovăzul reacţionează bine la îngrăşăminte organice şi chimice pe toate
tipurile de sol. În mod obişnuit, însă, se fertilizează, cu îngrăşăminte chimice.
Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului şi
planta premergătoare. Pe baza cercetărilor întreprinse la noi în ţară, ca valori
medii se recomandă: N45P45 pe cernoziomuri, N60P60 pe solurile brune şi N75P60 pe
solurile podzolice, mai sărace. Pe solurile (acide) sărace în potasiu (sub 15 mg
K2O la 100 g sol) se aplică 40 - 60 kg K2O.
Lucrările solului
În funcţie de premergătoare, lucrările solului se execută ca şi pentru
orzoaica sau grâul de primăvară, o atenţie deosebită trebuind să se acorde reţinerii
apei în sol, la care ovăzul are cerinţe mari.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa trebuie să aibă puritatea peste 98%, germinaţia peste 90%, iar
masa seminţelor cât mai mare. Din seminţe mari rezultă plante mai viguroase şi
mai productive. Seminţele mari, având procent mai mare de pleve, sunt
preferabile pentru semănat, iar cele mici, cu procent de pleve mai redus, sunt mai
indicate pentru furaj.
Pentru a preveni atacul de tăciune zburător (Ustilago avenae) şi a
tăciunelui îmbrăcat (Ustilago kolleri), sămânţa se tratează cu “Vitavax 200 (2
kg/t), Vitavax FF (2,5 l/t) etc.
Se obţin rezultate bune prin tratamentul cu formaldehidă prin: cufundare;
cufundare şi sudaţie; sudaţie.
Prin cufundare, tratamentul se face în soluţie de 0,15% formaldehidă (350
ml formaldehidă 40% la 100 l apă), în care se ţin seminţele 7 - 10 minute,
amestecându-se continuu, apoi se scot şi se usucă în strat subţire la umbră. Cu 100
l soluţie apoasă de formaldehidă 0,15% se pot trata 300 - 350 kg sămânţă de ovăz.
Prin cufundare şi sudaţie tratamentul se face tot în soluţie de 0,15%
formaldehidă, în care seminţele se ţin numai 3 minute. După acest timp seminţele
se scot şi se depozitează în vrac, acoperite cu o prelată umectată cu aceeaşi
soluţie, unde se ţin 2 ore pentru sudaţie, apoi seminţele se usucă în strat subţire, la
umbră.
La tratamentul prin sudaţie se foloseşte o soluţie apoasă de formaldehidă
în concentraţie de 0,50%. Folosind 1 l formaldehidă 40% la 80 l apă. Cu aceasta
se stropeşte sămânţa, după care se strânge în grămadă şi se acoperă cu o prelată

40
umectată, ţinându-se, astfel, 4 ore. Apoi seminţele se usucă în strat subţire, la
umbră. La o tonă de seminţe se folosesc 10 l soluţie apoasă de formaldehidă în
concentraţie de 0,5%.
Epoca de semănat a ovăzului de primăvară este în urgenţa l, când se poate
ieşi la câmp (seminţele germinează la 2 - 3°C), pentru a profita de umiditatea din
precipitaţiile de peste iarnă.
Ovăzul de toamnă se însămânţează în perioada 1 – 10 octombrie. Densitatea de
semănat este de 450 - 550 boabe germinabile la m2.
Distanta între rânduri este de 12,5 cm, iar în terenuri bine pregătite la 10
cm sau chiar 6 - 8 cm între rânduri.
Adâncimea de semănat este de 2 - 4 cm, în funcţie de textura şi umiditatea
solului. Ovăzul, ca şi orzul, are puterea de străbatere a solului relativ redusă;
semănatul mai adânc reduce numărul de plante răsărite şi înfrăţirea.
Cantitatea de sămânţă, la densitatea amintită, în funcţie de valoarea
culturală, este cuprinsă între 120 - 140 kg/ha.
Lucrările de îngrijire
Acestea sunt, în general, cele prezentate la cultura orzoaicei de primăvară
(tăvălugire după semănat, combaterea buruienilor etc.).
La combaterea buruienilor doza de SDMA este de 1,5 - 2 l/ha, iar în cazul
”Icedinului” forte de 1 - 1,5 l/ha. Pentru combaterea gândacului bălos (Lemma
melanopa) se tratează (la avertizare) cu “Sinoratox” R35 (1,5 - 3,5l/ha), care
combat şi alţi dăunători: Oscinella frit şi alte diptere, apoi afide şi tripşi.
Recoltarea
Ovăzul se coace mai neuniform şi este mai sensibil la scuturare decât alte
cereale. Pentru a se putea recolta cu combina în condiţii bune, ovăzul trebuie să
aibă tijele uscate, iar boabele să fie la începutul maturităţii depline. În acest caz
seminţele scuturate pe platformă ajung în combină şi nu se pierd. Dacă se
recoltează cu combina până când tijele plantelor nu sunt uscate (deşi bobul e
matur), în lanurile îmburuienate sau cu rouă, toba combinei se înfundă, iar
randamentul la recoltare este scăzut. Dacă se întârzie recoltatul ovăzului pierderile
sunt foarte mari.
Înainte de maturitatea optimă, când nu se poate recolta direct cu combina
sau în locurile unde combina nu are acces, ovăzul se poate recolta în două faze:
tăierea plantelor la coacerea în pârgă şi treierarea lor după 4 - 5 zile.
Producţia la ovăz este foarte diferită, în funcţie de condiţiile de cultură.
Capacitatea de producţie a ovăzului este destul de mare (60 q/ha), însă producţiile

41
realizate sunt mici, deoarece această plantă ocupă în cultură terenuri sărace, slab
fertilizate. Din producţia de boabe la ovăz circa 28% sunt pleve.
Sunt unităţi care obţin peste 25 q/ha, însă producţia medie pe ţară, în
ultimii ani, a fost de 15 - 20 q/ha.
Raportul boabe : paie la ovăz este de 1:1,5 până la 1 : 2.
2.5 PORUMBUL
Tehnologia de cultivare
Condiţiile climatice şi cele edafice din majoritatea zonelor ţării noastre şi
potenţialul productiv al hibrizilor din cultură, în condiţiile aplicării unor
tehnologii moderne de cultivare, pot asigura realizarea unor recolte la nivelul
celor mai avansate ţări ale lumii.
Rotaţia
Porumbul este mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare.
Rezultatele cele mai bune se obţin după leguminoasele anuale pentru boabe şi
furajere, după care urmează, cerealele păioase de toamnă, inul, cânepa, cartoful,
sfecla şi floarea-soarelui.
Lucerna, dintre leguminoasele perene, deşi asigură importante cantităţi de
azot (120 - 160 kg/ha) şi contribuie la refacerea structurii, datorită consumului
mare de apă, nu este considerată o premergătoare potrivită pentru porumb în
zonele mai secetoase, fără condiţii de irigare.
Rotaţia grâu-porumb este obligatorie, din cauza ponderii de circa 60% a
celor două culturi. În această rotaţie porumbul este favorizat, fiind cultivat după o
premergătoare timpurie. În culturile atacate de fuzarioză, boală comună ambelor
specii, această rotaţie se întrerupe după 4 - 5 ani.
Porumbul nu se poate cultiva după sorg şi iarbă de Sudan.
Monocultura, de porumb în ţara noastră s-a extins pe solurile fertile, mai
joase, cu apa freatică la mică adâncime, supuse în primăverile mai ploioase
excesului temporar de umiditate – terenuri pe care grâul nu le valorifică în aceeaşi
măsură ca porumbul.
În S.U.A., în „cordonul porumbului”, cât şi în sudul Franţei şi în Italia, pe
soluri fertile, permeabile, structurate, bogate în humus, cu pH 6,5 - 7,5, fertilizate
raţional şi irigate, se practica monocultură îndelungată, cu rezultate bune.
Se poate aprecia, însă, că prin monocultura prelungită se reduce conţinutul
de humus, se degradează structura, are loc o acidifiere progresivă a solului, se

42
epuizează solul în macroelemente şi unele microelemente, se înmulţesc bolile şi
dăunătorii specifici, impunându-se, deci utilizarea unor doze mărite de
îngrăşăminte şi tratamente costisitoare.
Rezultatele din ţara noastră reliefează că cele, mai eficiente producţii se
realizează în asolamente de 4 - 6 ani.
La rândul său, porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de
primăvară şi chiar pentru grâul de toamnă, caz în care se vor cultiva hibrizi cu
perioadă de vegetaţie mai scurtă în rotaţia porumbului. Cu alte culturi se va acorda
atenţie utilizării erbicidelor triazinice şi prevenirii infestării cu gărgăriţă.
Fertilizarea
Datorită producţiei mari de masă uscată la unitatea de suprafaţă, porumbul
este o plantă mare consumatoare de substanţe nutritive. F. ANGELINI (1965)
apreciază porumbul ca fiind o plantă „vorace prin excelenţă”.
Consumul de NPK în kg/t de boabe şi producţia secundară aferentă, în
funcţie de nivelul recoltei, după CR. HERA şi colab. (1980), sunt prezentate în
tabelul 2.5.1.
Rezultă că porumbul este o mare consumatoare de azot şi potasiu.
Tabelul 2.5.1 Consumul specific de elemente nutritive (kg/t) în funcţie de nivelul
producţiei Producţia de boabe (t/ha) Elementul
chimic 3 - 4 5 – 6 7 - 8 9 - 10 11 - 12 13 - 14 > 14 N 28-26 24-23 22-21 21-20 20-19,5 19-18,5 18
P2O5 14-11 10,5-10,1 9,8-9,6 9,5-9,0 8,9-8,8 8,7-8,6 8,6 K2O 33-36 30-28 27-26 25,5-24,8 24,6-24,4 24,2-24,0 23,9
Azotul este principalul element în fertilizarea porumbului, care asigură
formarea unei mase foliare bogate, colorată în verde intens şi care influenţează
favorabil acumularea substanţelor proteice. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea
limbului de la vârf spre bază, de-a lungul nervurii mediane care se deschide la
culoare. Plantele rămân firave, cu ştiuleţii mici. Excesul de azot intensifică
transpiraţia, creşterea, este luxuriantă plantele devin sensibile la secetă şi boli şi
întârzie maturitatea.
Absorbţia azotului este intensă de-a lungul întregii perioade de vegetaţie.
Fosforul joacă un rol multiplu în creşterea si fructificarea porumbului.
Insuficienţa lui se manifesta prin înroşirea frunzelor de la vârf spre bază, sistemul
radicular este slab dezvoltat, ritmul de creştere este scăzut, se accentuează
protandria. Excesul fosforului determină insuficienţa zincului.

43
Potasiul măreşte rezistenţa la cădere, secetă şi boli. Carenţa se manifestă
prin îngălbenirea frunzelor de la vârful lor spre bază, iar sistemul radicular rămâne
slab dezvoltat.
Fertilizarea organică a porumbului. Gunoiul de grajd, este indicat pe
toate tipurile de sol din ţară, aplicat în doză de 20 - 40 t/ha. Dozele mai mari se
aplică pe solurile erodate, luvisoluri, la culturile irigate etc.
Aplicarea bălegarului se face direct culturii porumbului, „proaspăt” sau
fermentat, o dată la 4 - 5 ani, efectul resimţindu-se şi în anul al treilea de la
aplicare în condiţii de monocultură.
Fertilizarea organo-minerală. Mineralizarea materiei organice prin
procese microbiologice şi prezenţa îngrăşămintelor chimice conduc la obţinerea
unor sporuri mari de recoltă. Rezultate deosebite pe solurile nisipoase, cât şi pe
cele erodate s-au obţinut prin aplicarea împreună a 20 t de gunoi de grajd + N32-48
P32-48.
Îngrăşămintele verzi au rol asemănător gunoiului de grajd, fapt pentru care
sunt mult aplicate în S.U.A., Italia, Ungaria. Ele sunt mai economice când se
produc în culturi ascunse sau sunt cultivate în mirişte. Pentru culturi ascunse se
recomandă utilizarea sulfinei, iar pentru culturi duble se recomandă lupinul alb.
Fertilizarea chimică. Rezultatele de sinteză reliefează că, pe toate tipurile
de sol, fertilizarea cu azot şi fosfor se înscrie cu sporuri semnificative de recoltă;
potasiul asigură sporuri semnificative pe solurile luvice, pe cele nisipoase şi în
condiţii de irigare.
Sporul producţiei de boabe la 1 kg îngrăşământ este variabil, în funcţie de
tipul de sol, condiţiile climatice şi hibridul cultivat.
Cu referire la hibrizi, se poate afirma că hibrizii simpli, intensiv cultivaţi,
pe fond nefertilizat, sunt depăşiţi în producţie de către hibrizii dubli extensivi, dar
în condiţii de fertilizare locurile se inversează.
La stabilirea dozelor de îngrăşământ se vor avea în vedere: tipul de sol,
nivelul producţiei scontate, rezerva solului, consumul specific, regimul
precipitaţiilor, hibridul cultivat, planta .premergătoare.
Fertilizarea cu azot. În tabelul 2.5.2 sunt prezentate dozele optime
economice de azot (după CR. HERA şi Z. BORLAN, 1980).
Dozele optime economice de azot, în condiţii de cultură neirigată sunt cu
30 - 90 kg mai mici decât în cultură irigată.
În funcţie de producţia planificată consumul specific se modifică
determinarea dozei putându-se realiza simplu, calculând 24 kg N pentru fiecare

44
tonă de boabe la o producţie sub 5 t/ha; 22 kg N/t la o producţie între 6 - 10 t/ha
şi, respectiv, 20 kg N/t la producţii de peste 10 t/ha.
Tabelul 2.5.2 Dozele optime economice medii de azot la porumb, în funcţie de producţia
planificată (boabe) şi de asigurarea potenţială a solului cu azot (apreciată după indicele azot – I.N.)*
DOE de N (kg/ha) la IN al solului Producţia planificată boabe (kg/ha) 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5
5000 6000 7000 8000 9000 10000 11000 12000 14000
144 168 191 211 231 248 265 280 308
134 157 180 201 220 238 254 269 297
122 146 169 190 209 226 213 258 286
113 138 160 181 200 217 234 249 277
106 130 153 173 193 210 227 242 270
100 124 147 167 186 204 221 236 234
94 118 141 161 180 199 216 230 258
89 114 137 157 176 194 210 226 254
Doza se reduce cu 20 - 50 kg N/ha când porumbul urmează după
leguminoase, de asemenea, se reduce cu 2 kg N pentru fiecare tonă de gunoi dată
direct porumbului şi, respectiv, cu 1 kg N, când aplicarea gunoiului s-a făcut la
planta premergătoare; se reduce cu 20 - 30 kg N în cazul hibrizilor sensibili la
frângerea tulpinilor.
Doza se majorează cu 20 kg N/ha când porumbul urmează după floarea
soarelui şi cu 25 kg N/ha după cartoful târziu sau în al III-lea an de monocultură
În funcţie de asigurarea cu apă, de precipitaţiile din intervalul octombrie -
februarie, doza se corectează cu +/- 5 kg/10 mm precipitaţii peste sau sub medie;
se măreşte cu 20 kg/ha pe solurile cu aport freatic şi când semănatul se face în
primăveri umede şi se micşorează cu 20 kg în primăverile secetoase.
Aplicarea azotului trebuie efectuată fracţionat, astfel:
- 30 - 40 kg/ha azot sub formă de îngrăşământ complex sau de azotat de
amoniu, concomitent cu semănatul;
- la praşilele a II-a şi a III-a mecanice se aplică 30 - 70 kg/ha azot sub
formă de uree, azotat de amoniu sau îngrăşăminte lichide;
- concomitent cu irigarea se vor asigura doze de 10 - 20 kg/ha, corelate cu
dozele, aplicate anterior şi starea culturii.
Fertilizarea cu fosfor. În funcţie de nivelul producţiei scontate şi starea de
aprovizionare a solurilor cu fosfor, CR. HERA şi Z. BORLAN (1980) recomandă
dozele economice înscrise în tabelul 2.5.3.
Doza se poate calcula expeditiv, plecând în calcul de la un consum de 9 kg
P2O5 /t boabe, la în conţinut al solului de peste 6 mg/100g sol. Pe solurile cu
conţinut sub 6 mg P2O5 /100 g sol doza se va majora 15 - 20 kg P2O5 pentru
fiecare mg sub limita menţionată.

45
Doza se reduce pentru fiecare tonă de gunoi cu 1 kg P2O5, când aplicarea
s-a făcut direct porumbului şi cu 0,5 kg P2O5, pentru fiecare tonă de gunoi aplicată
plantei premergătoare.
Tabelul 2.5.3 Dozele optime economice (DOE) medii de P2O5 , în funcţie de producţia planificată (boabe) şi starea de aprovizionare a solurilor cu fosfor mobil
DOE de P2O5 (kg/ha) când PAL** este de (ppm P): Producţia planificată boabe (kg/ha) 10 20 30 40 50 60
5000 6000 7000 8000 9000 10000 11000 12000 13000 14000
82 95
106 115 122 129 134 139 143 146
61 74 85 93 101 107 113 117 121 125
42 55 66 75 82 89 94 99
103 106
27 40 50 59 67 73 79 83 87 91
14 27 38 47 54 61 66 71 75 78
- 18 28 37 45 51 57 61 65 69
Încorporarea în sol a îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.
Îngrăşămintele complexe cu fosfor se pot aplica primăvara la pregătirea
patului germinativ, încorporându-se adânc cu grapa cu discuri, sau în benzi
concomitent cu semănatul (fertilizarea starter).
Fertilizarea cu potasiu. Dozele optime, economice şi starea aprovizionare
a solului cu potasiu mobil, calculate de CR. HERA şi Z. BORLAN (1980) sunt
prezentate în tabelul 2.5.4.
Pentru fiecare tonă de gunoi doza se reduce cu 2,5 kg K2O/t, când gunoiul
se aplică direct şi cu 1 kg K2O/t, când gunoiul s-a aplicat plantei premergătoare.
Sporurile de recoltă cele mai mari s-au obţinut pe solurile luvice, erodate,
nisipoase şi în cultura irigată când, datorită dozelor mari de azot, se impune şi
aplicarea de potasiu, pentru a mări rezistenţa la frângere.
Tabelul 2.5.4 Doza optimă de K2O, în funcţie de producţia planificată şi de starea
de aprovizionare a solurilor cu potasiu mobil DOE de K2O (kg/ha) când KAL este de (ppmK): Producţia planificată
boabe (kg/ha) 60 100 140 180 220 260 5000 6000 7000 8000 9000 10000 11000 12000 13000 14000
120 141 160 176 190 203 214 224 233 242
86 107 125 141 155 168 179 190 199 207
54 75 94
110 124 137 148 158 167 175
26 47 65 81 95
108 119 129 139 147
- 21 39 56 70 82 94
104 113 121
- -
17 33 47 60 71 81 91 99
Aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu este similară cu aplicarea
îngrăşămintelor cu fosfor.

46
Aplicarea microelementelor. Pe cernoziomurile fertilizate repetat, mulţi
ani, cu azot şi fosfor, cu pH-ul peste 7, este necesară aplicarea preventivă a
sulfatului de zinc, o dată la 4 - 6 ani, în cantitate de 8 - 10 kg/ha.
Dacă apar în vegetaţie simptomele carenţei de zinc, se execută 1 - 3
stropiri, la intervale de 7 - 10 zile, începând cu faza de 4 - 5 frunze cu soluţii de
sulfat de zinc în concentraţie de 1%.
Amendamentele cu calciu. Pe solurile acide, cu pH sub 5,9 şi cu gradul
de saturaţie în baze mai mic de 75%, folosirea amendamentelor cu calciu, o dată
la 4 - 5 ani, este obligatorie în cultura porumbului.
Lucrările solului
Acestea încep imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare şi
vizează, pe lângă mobilizarea solului, încorporarea resturilor vegetale, mărunţirea,
nivelarea şi realizarea în rezerve cât mai mari de apă în sol.
După premergătoare timpurii se execută arătura de bază la 20 - 25 cm
adâncime pe terenurile mai uşoare şi la 25 - 30 cm pe terenurile mijlocii şi grele,
cu plugul în agregat cu grapa stelată. Până în toamnă terenul se menţine afânat şi
curat de buruieni, prin lucrări cu grapele cu discuri.
Efectuarea a două arături, vara la 20 cm adâncime, şi toamna la 30 cm, nu
se justifică prin sporurile de producţie obţinute.
După plantele recoltate târziu se execută arătura de toamnă la aceleaşi
adâncimi ca şi arătura de vară, cu plugul în agregat cu grapa stelată.
În condiţiile solurilor grele, compacte, cu exces temporar de umiditate,
pentru îmbunătăţirea regimului aero-hidric se vor executa afânări adânci la 50 - 80
cm, o dată la 4 ani.
Pe solurile cu strat arabil subţire, adâncimea arăturii se va limita în funcţie
de grosimea acestuia. Pe terenurile în pantă arăturile se vor executa numai de-a
lungul curbelor de nivel.
Lucrările solului din primăvară asigură calitatea însămânţării, încolţirea şi
răsărirea porumbului. Dacă terenul este nivelat, neîmburuienat şi fără resturi
vegetale la suprafaţă, solul se va lucra în preziua semănatului cu combinatorul sau
cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.
Dacă la desprimăvărare terenul este denivelat, şi îmburuienat, după
zvântarea terenului se execută o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grape cu
colţi, pregătirea patului germinativ urmând să se facă în preziua semănatului, cu
combinatorul, perpendicular pe direcţia de semănat. Se vor evita trecerile repetate
cu agregatele, de la desprimăvărare şi până la semănat.

47
Este corespunzător patul germinativ când solul, pe adâncimea de 3 - 6 cm
este mărunţit şi zvântat, iar dedesubt este „aşezat”, pentru a favoriza ascensiunea
apei la bob.
Pentru obţinerea de economii de combustibil şi evitarea tasării accentuate
se recomandă efectuarea printr-o singură trecere a mai multor operaţiuni:
administrarea îngrăşămintelor, a erbicidelor, insecticidelor, o dată cu lucrările de
pregătire a patului germinativ.
În diferite ţări se practică, în prezent, sistemul de lucrări minime
(„minimum tillage”), în două variante:
- cu o singură trecere: se execută fertilizarea, aratul, discuitul; grăpatul,
erbicidarea şi semănatul;
- cu două treceri: la prima trecere, se realizează fertilizarea, arătura;
discuirea şi erbicidarea - variantă posibil de aplicat şi în condiţiile din ţara noastră.
În prezent, în S.U.A., Franţa şi Italia s-au obţinut rezultate bune în
sistemul „no tillage”, adică prin semănatul porumbului în miriştea plantei
premergătoare, deci în teren nelucrat. Acest sistem se practică şi la noi în cultura
succesivă pe terenuri irigate, prin însămânţare în mirişte cu MCSN-6 care, la o
singură trecere, realizează lucrarea solului în zona rândurilor, semănatul şi
erbicidarea.
Atenţie se acordă în diferite ţări şi sistemului alternativ prin care arătura
nu se execută anual şi între aceşti ani se lucrează numai cu grapele cu discuri.
Rezultatele de până acum reliefează că nivelul recoltelor, prin acest sistem se
diminuează numai cu 4 - 5% faţă de sistemul cu arături normale.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa. Materialul seminal trebuie să aibă puritatea minimă de 98% şi
germinaţia minimă de 90%.
Împotriva agenţilor patogeni din sol (Fusarium, Pythium, Penicillium,
Aspergillus, Sorosporium holcisorghi) sămânţa se tratează cu Tiradin75 (3kg/t),
Metoben 70 (2kg/t), TMTD 75 (4kg/t). Se previn, astfel, fenomenele de „clocire a
seminţelor” în sol.
Protecţia împotriva dăunătorilor din sol (Agriotes sp., Tanymecus
dilaticollis etc.) se realizează prin tratarea seminţelor cu Seedox 80 WP (12,5kg/t),
Furadan 35 ST (2,5kg/t), Diafuran 35 ST (25kg/t), Carbodan 35 ST (25kg/t),
Sinolintox 10 G (20 l/t).
Perioada de semănat. Semănatul porumbului se realizează atunci când, la
ora 7, la 10 cm adâncime, temperatura este de 8°C şi vremea este în curs de încălzire.

48
Calendaristic, cele mai bune rezultate se obţin în zona de câmpie, când se
seamănă între 1 - 20 aprilie şi între 15 - 30 aprilie, în celelalte zone.
Semănatul timpuriu, de obicei, asigură umiditatea necesară germinării, iar
încolţirea şi răsărirea se produc în timp scurt. Pentru fiecare zi câştigată la răsărire
se grăbeşte cu două zile apariţia paniculelor şi a stigmatelor: se reduce deci,
perioada de vegetaţie. Dacă semănatul se face prea timpuriu, se prelungeşte durata
răsăririi, ceea ce are drept consecinţă o stagnare în creştere, existând şi pericolul
putrezirii boabelor în sol. La fel de mari sunt pagubele şi prin întârzierea
semănatului, când se reduce umiditatea solului; perioada de înflorire-fecundare este
împinsă în intervalul cu temperaturi ridicate şi umiditate relativă aerului mai mică,
fapt care sporeşte procentul plantelor sterile şi reduce randamentul de boabe.
Semănatul începe cu hibrizii timpurii, mai rezistenţi la temperaturile
scăzute, pe soluri cu textura uşoară, care se zvântă mai repede.
Densitatea. Constituie factorul tehnologic de bază pentru realizarea unor
recolte mari, porumbul reacţionând mai puternic la acest element tehnologic decât
alte prăşitoare. Intensivizarea tehnologiei de cultivare a porumbului prin
introducerea de hibrizi noi, mărirea nivelurilor de fertilizare, irigarea etc., au
condus la recolte mai mari numai prin corelarea acestor verigi cu densitatea
lanului, respectiv cu creşterea suprafeţei foliare la unitatea de suprafaţă. La
densităţi prea mari însă, frunzele inferioare ajung la un randament, fotosintetic
scăzut, în lan se accentuează protandria, se reduce conţinutul de substanţe proteice
din boabe.
Factorii obligatorii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea densităţii
sunt: hibridul cultivat, umiditatea şi fertilitatea solului.
Caracteristicile hibridului luate în considerare sunt: înălţimea plantelor,
numărul de frunze, lăţimea frunzelor faţă de tulpină şi rezistenţa la frângere şi cădere.
Rezultă că hibrizii timpurii care au talie mai joasă şi în număr de frunze
mai mic comparativ cu hibrizii târzii se vor cultiva cu densitate mai mare.
Hibrizii cu raportul producţiei de boabe : aparat vegetativ de circa 1:1
asigură producţii ridicate la densităţi mai mari decât cei cu raportul favorabil
aparatului vegetativ.
Fertilitatea şi umiditatea modifică densitatea doar la acelaşi hibrid.
În zonele umede, unde gradul de fertilitate a solului este scăzut, factorul
limitativ al recoltei îl constituie nivelul de fertilizare.
La stabilirea densităţii trebuie să se ţină seama de posibilităţile de
aprovizionare cu apă pe tot timpul vegetaţiei. În zonele cu precipitaţii reduse

49
(Câmpia Dunării, Dobrogea etc.) elementul de bază în stabilirea densităţii îl
constituie rezerva de apă acumulată în perioada toamnă – iarnă – primăvară, până
la semănat.
Când rezerva de apă are un deficit ce depăşeşte 60 mm, densitatea se
reduce, din start, cu 3 - 5 mii plante/ha. Pe suprafeţele irigate densitatea se măreşte
cu 10 - 15 mii plante/ha.
În prezent, în ţara noastră, pentru sortimentul de hibrizi zonaţi se practică
densităţile menţionate în tabelul 2.5.5.
Tabelul 2.5.5 Densitatea la recoltare (mii plante/ha) în funcţie de perioada de vegetaţie
a hibrizilor şi tipul de cultură Densitatea la
maturitate Culturi neirigate (mii plante/ha)
Culturi irigate (mii plante/ha)
Hibrizi timpurii Hibrizi mijlocii Hibrizi târzii
45 – 60 40 – 55 40 – 50
65 – 70 60 – 65 60 – 65
Cantitatea de sămânţă la hectar variază între 15 - 30 kg, în funcţie de
puritate, germinaţie şi MMB. Pentru realizarea densităţilor dorite la recoltare, la
semănat, se măreşte numărul de seminţe cu 10 - 15% reprezentând pierderile ce
apar până la răsărire şi în intervalul răsărire – recoltare.
Distanţa între rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate şi pe cele
irigate prin aspersiune şi de 80 cm pe terenurile irigate prin brazde.
Reducerea distanţei între rânduri la 50 cm a determinat realizarea unor
sporuri de 5 - 10%, dar nu în toate cazurile. Prin reducerea distanţei se realizează
o mai bună distribuţie a plantelor în lan.
Adâncimea de semănat variază în funcţie de textura şi umiditatea solului.
În regiunile mai umede, cu soluri grele semănatul se va realiza la 5-6 cm. Pe
suprafeţele din zone mai uscate, pe soluri cu textură mijlocie, adâncimea de
semănat se măreşte la 6-8 cm. Fiecare centimetru în plus la adâncimea de
semănat, în funcţie de temperatură, întârzie răsărirea cu 5-30 ore.
Semănatul se realizează cu semănători de precizie tip SPC, obişnuit cu
SPC8 pe terenurile plane şi cu SPC4 pe terenurile în pantă. Viteza de lucru este de
5 - 11 km/oră.
Lucrări de îngrijire
Combaterea buruienilor reprezintă principala lucrare de îngrijire,
porumbul (la fel ca şi sfecla pentru zahăr) având un ritm lent de creştere în
primele faze şi o densitate redusă la unitatea de suprafaţă, nu poate rezista în
competiţia cu cele 800 – 1.500 buruieni care răsar la 1 m2 .Cercetările efectuate în

50
15 staţiuni experimentale din ţara noastră arată că la hibrizii cultivaţi în prezent
pierderile de recoltă datorate îmburuienării sunt de 30 - 90%, ceea ce înseamnă
3.000 – 7.000 kg/ha boabe.
Combaterea buruienilor se poate realiza prin lucrări mecanice şi manuale,
prin utilizarea erbicidelor sau, combinat, prin lucrări mecanice şi folosirea
erbicidelor.
În prima variantă tehnologică, fără utilizarea erbicidelor, se execută
următoarele lucrări:
- grăpat cu grapa cu colţi, după 4 - 6 zile de la semănat, pentru distrugerea
buruienilor şi a crustei;
- grăpat după răsărire, când porumbul şi-a desfăcut prima frunză, după ce
se ridică roua, ca ţesuturile plantelor să fie elastice. Lucrarea se execută
perpendicular pe direcţia rândurilor.
- lucrarea cu sapa rotativă, când porumbul are 3 - 5 frunze executată la
viteza maximă a tractorului;
- prima praşilă mecanică între rânduri, la adâncimea de 8 - 12, cm cu
viteza de 4 - 5 km/ha, pentru a nu acoperi plantele;
- praşila a doua se execută după 10 -14 zile, la adâncimea de 7-8 cm, cu viteza
de 8-10 km/h;
- praşila a treia după 15 - 20 de zile de la a doua, la adâncimea de 5 - 6 cm,
cu viteza de 10 - 12 km/h.
Praşilele mecanice vor fi urmate de, praşile manuale, economic fiind doar
două, după primele două praşile mecanice.
Praşila a patra nu aduce sporuri în recoltă.
Pe terenurile cu multe precipitaţii, este motivată bilonarea porumbului.
Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu erbicidele menţionate în
tabelul 3.42. Utilizarea erbicidelor permite înlăturarea prăşitului manual, dar nu exclude
efectuarea a 1 - 3 praşile mecanice.
Copilitul la hibrizii actuali, cu capacitate redusă de lăstărire, nu mai este
necesar.
Combaterea dăunătorilor în perioada de vegetaţie poate să apară ca
necesară, dacă nu s-au efectuat tratamente adecvate la sămânţă, sau când
porumbul este amplasat pe terenuri proaspăt arate, după păşuni, fâneţe, după
leguminoase perene, care menţin solul reavăn, şi favorabil atacului viermilor-
sârmă. Este de preferat ca aceste terenuri să fie evitate.

51
Reliefăm că tratamentele împotriva răţişoarei porumbului şi a viermilor-
sârmă trebuie să fie efectuate la sămânţă sau o dată cu semănatul, fiind mai
eficiente decât cele din perioada de vegetaţie.
Irigarea. În funcţie de zona de cultură şi hibridul cultivat, consumul de
apă al porumbului variază, între 4.800 şi 5.800 m3/ ha.
Perioada critică pentru apă se suprapune intervalului secetos dintre 20 - 30
iunie si 20 - 30 august.
Necesarul de apa zilnic este de 15 - 25 m3/ha/zi în luna mai, 35 - 45
m3/ha/zi în luna iulie şi 35 - 45 m3/ha/zi în august.
Când nu sunt restricţii de apă şi energie, se recomandă ca pe tot parcursul
vegetaţiei să se menţină umiditatea peste plafonul minim (1/3, 1/2 sau 2/3 IUA) pe
adâncimea de 60 - 80 cm. În caz de restricţii de energie sau de apă, se va aplica o
udare, în faza de 8 - 10 frunze, cu 700 m3/ha; următoarea udare cu circa 10 zile
înainte de apariţia paniculului şi ultima udare după fecundare, în perioada
umplerii boabelor.
Randamentul de boabe oscilează între 78 - 83%.
2.6. SORGUL
Tehnologia de cultivare Rotaţie
Ritmul lent de creştere din primele faze de vegetaţie şi, deci, pericolul
mare de îmburuienare, impune cultivarea sorgului după plante care lasă terenul
curat de buruieni, de obicei culturi prăşitoare. După sorg nu se pot cultiva cereale
de toamnă, pentru care are o acţiune nefavorabilă, epuizând terenul în apă şi
substanţe nutritive. Din acest considerent, după sorg se vor cultiva numai culturi
de primăvară.
Fertilizare
După QUINEBI şi colab. (1958), pentru 1.000 kg boabe şi producţia
secundară aferentă sunt necesare 23,5 kg azot; 7,2 kg fosfor şi 6,9 kg potasiu.
După E. PARISI (1936), citat de GH. BÎLTEANU (1991), pentru o tonă de
tulpini sorgul zaharat consumă 1,7 kg azot şi 0,9 kg fosfor.
În condiţii de umiditate favorabilă, sorgul reacţionează prielnic la
fertilizarea cu azot atât în ceea ce priveşte nivelul recoltei, cât şi conţinutul de
proteină. În zonele secetoase, efect favorabil prezintă şi fosforul. Dozele practicate
azi în lume variază, în funcţie de condiţiile de experimentare, între N50-150P36-100.

52
În condiţii de irigare, A. GIARDINI (1981), citat de GH. BÎLTEANU (1991),
recomandă N200P150.
La sorgul zaharat fertilizarea directă urmăreşte calitatea sucului, fapt
pentru care se recomandă, pentru scopuri alimentare, cultivarea pe soluri fertile.
Când sucul se utilizează în alte scopuri decât cele alimentare fertilizarea se poate
efectua cu N90-120P70-80. Gunoiul de grajd se recomandă a fi aplicat plantei
premergătoare, cu excepţia măturilor de sorg de pe solurile nisipoase, unde se
recomandă aplicarea lui directă, încorporat adânc în sol.
Lucrările solului
Pentru sorg se execută aceleaşi lucrări ca şi în cazul porumbului. Patul
germinativ trebuie să fie bine mărunţit şi curat de buruieni.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa utilizată pentru semănat trebuie să aibă puritate minimă de 97% şi
germinaţia de cel puţin 85%. În sol îşi reduce germinaţia cu 30 – 50% faţă de
laborator. Seminţele se tratează înainte de semănat cu fungicide şi insecticide la
fel ca la porumb.
Perioada de semănat este când temperatura solului se ridică dimineaţa la ora
8, la 14 - 15°C. Scăderea temperaturii la 12°C după semănat reduce numărul
plantelor răsărite cu peste 50%.
Densitatea la sorgul pentru boabe pe soluri fertile va fi de 150 - 200 mii.
plante recoltabile, iar pe solurile sărace 100 mii plante recoltabile.
Cantitatea de sămânţă este de 10 - 15 kg/ha la sorgul pentru boabe şi de 6 -
8 kg la cel pentru sirop şi mături.
Distanţa între rânduri este de 70 cm, folosindu-se aceleaşi semănători ca şi
la porumb.
Adâncimea de însămânţare este de 4 - 5 cm pe solurile grele şi pe cele cu
umiditate suficientă şi de 6 - 8 cm pe solurile uşoare şi pe cele grele cu deficit de
umiditate.
Lucrările de îngrijire
Tăvălugitul după semănat asigură o bună răsărire a plantelor. Pentru
distrugerea buruienilor în curs de răsărire, cultura se grăpează atât înainte cât şi
după răsărit. În faza de 4 - 5 frunze se poate utiliza sapa rotativă. În culturile
neerbicidate se execută 2 – 3 praşile mecanice şi 1 - 2 praşile manuale.
Pentru combaterea pe cale chimică a buruienilor anuale monocotiledonate
şi dicotiledonate, solul se erbicidează preemergent cu Onezin 50, Romazin 500,

53
Sancozin 50 SC, Satecid în doze de 2 – 5 kg/ha, Atred 50 WP, Atred 500 L,
Borzeprop 50 PU, Gesaprim 50 WP 5 – 10 kg/ha.
Pentru buruienile dicotiledonate, se erbicidează postemergent cu SDMA
sau Icedin F (2 l/ha), Sardem (0,8 l/ha), DMA (1 l/ha).
În primele faze de vegetaţie sunt necesare 1 - 3 tratamente pentru
combaterea păduchelui verde al cerealelor (Schizaphis graminum) cu Carbetox 37
(2 l/ha) sau cu alte produse.
În culturile pentru mături, în faza de 4 - 5 frunze se execută răritul şi
înlăturarea lăstarilor.
În anii secetoşi, prin irigare, se obţin producţii ridicate.
Recoltarea
Sorgul pentru boabe se recoltează la maturitate deplină a boabelor (fără
pericol de scuturare), cu combinele de cereale cu hederul ridicat până sub
panicule.
Sorgul zaharat se recoltează pentru extragerea siropului, începând cu faza
de coacere în lapte a boabelor şi poate continua până la coacerea deplina.
Recoltarea se poate face prin secerarea plantelor întregi, după care se înlătură,
ultimul internod sărac în zahăr, dar bogat în săruri şi frunzele, iar tulpinile se leagă
în snopi şi sunt transportate la staţiile de presare.
Sorgul pentru mături se recoltează la începutul maturităţii în lapte a
boabelor, prin tăierea paniculelor cu 1 - 2 internoduri, după care se depozitează
sub şoproane pentru uscare.
Producţiile la sorgul pentru boabe pot ajunge până la 10.000 kg/ha, la
sorgul pentru mături 3 - 4 mii kg/ha, la sorgul pentru sirop 80 - 100 t/ha, din care
se pot obţine peste 3.000 l alcool.
CAP.3 LEGUMINOASELE PENTRU BOABE 3.1.MAZĂREA
Tehnologia de cultivare Rotaţia
Este de dorit ca mazărea să urmeze după plante care părăsesc terenul
devreme, permiţând lucrarea mai timpurie şi cât mai corectă a solului, care să fie
nivelat, fără resturi vegetale şi buruieni încă din toamnă. Cele mai bune rezultate
se obţin după cereale păioase şi după unele culturi prăşitoare cu recoltare mai
timpurie şi în condiţiile în care au fost combătute bine buruienile.

54
În România structura culturilor a impus, timp îndelungat, cultivarea
mazării, în primul rând după porumb, floarea-soarelui, sfeclă pentru zahăr, cartof,
rapiţă (cu rezultate destul de bune). Se recomandă, de altfel, ca mazărea să urmeze
după porumb, datorită rezistenţei (relative) la efectul remanent al erbicidelor pe
bază de atrazin.
Nu se recomandă amplasarea culturilor de mazăre după alte leguminoase,
pe de o parte, pentru a evita riscurile excesului de azot, iar pe de altă parte, din
cauza perpetuării şi amplificării atacului unor boli; de altfel, pentru structura
culturilor din România ar fi neraţional să se renunţe la efectul ameliorator al
leguminoasei în asolament.
Mazărea este o plantă care nu se autosuportă şi, ca atare, monocultura este
exclusă. În cazul cultivării repetate a mazării pe acelaşi teren, apare fenomenul de
"oboseala solului", care se manifestă, în principal, prin tulburări bruşte de creştere,
absenţa formării nodozităţilor pe rădăcini, putrezirea rădăcinilor şi a tulpinii. Aceste
fenomene sunt accentuate de stagnarea apei şi de excesul de apă, datorate compactării
solului şi drenajului defectuos. În monocultură se amplifică îmburuienarea terenului,
atacul de boli şi dăunători, astfel că producţiile scad considerabil. În prezent, se
acceptă că mazărea poate reveni pe acelaşi teren după 3 - 4 ani, fără risc, cu condiţia
tratării seminţelor, înainte de semănat, împotriva bolilor.
La rândul său, mazărea este o premergătoare foarte bună pentru multe
culturi şi o excelentă premergătoare pentru grâu, deoarece, se recoltează timpuriu,
are o influenţă favorabilă asupra structurii solului, solul este reavăn şi se poate
ara în condiţii bune, în sol rămâne o cantitate apreciabilă de materie organică şi de
azot (circa 1,5 t substanţă uscată şi 30 - 100 kg N/ha). În condiţiile din România
mazărea trebuie cultivată în solele în care urmează să fie semănat grâu de toamnă.
Sunt situaţii când, după mazărea recoltată timpuriu, în luna iunie, sunt semănate
culturi succesive, care folosesc bine disponibilul termic rămas până în toamnă.
Fertilizarea
Se consideră că, pentru a da o recoltă de o tonă boabe, o cultură de mazăre
consumă, în medie, 60 kg N, 8 kg P2O5, 30 kg K2O, 25 kg CaO, 6 kg Mg.
Azotul. În condiţii normale de cultivare, s-a determinat că cea mai mare
parte din azotul necesar plantelor de mazăre (42 - 75%) este asigurat prin
activitatea bacteriilor fixatoare; restul provine din rezervele solului sau din
remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare.
Ca urmare, pe terenurile fertile, bine cultivate an de an, după
premergătoare fertilizate, mazărea nu necesită îngrăşăminte cu azot; administrarea

55
acestora are un efect nesemnificativ asupra nivelului producţiilor şi a continuţului
boabelor în proteine. Din contră, azotul, în cantităţi mai mari, are a serie de efecte
nefavorabile, printre care: favorizarea dezvoltării vegetative în dauna formării
păstăilor şi a boabelor; amplificarea problemelor legate de buruieni; este
influenţată nefavorabil formarea nodozităţilor şi fixarea azotului de către bacteriile
din nodozităţi.
Administrarea îngrăşămintelor cu azot în cultura mazării este recomandată
numai în condiţii de cultivare mai puţin favorabile: pe solurile mai puţin fertile,
cum sunt cele acide sau cele nisipoase, care oferă condiţii mai puţin bune pentru
activitatea bacteriilor fixatoare; după premergătoare care sărăcesc solul în azot.
Dozele pot fi de 20 - 50 kg N/ha, în funcţie de situaţia concretă; întreaga doză
aplicată la pregătirea patului germinativ.
Fosforul. Este important în dezvoltarea mazării, influenţând favorabil
formarea nodozităţilor, deci fixarea azotului şi determină un înflorit mai bogat şi o
legare mai bună a boabelor. Deşi consumul de fosfor este moderat, totuşi trebuie
reţinut că mazărea reacţionează puternic la insuficienţa fosforului.
Ca urmare, în toate situaţiile se recomandă administrarea îngrăşămintelor
cu fosfor, dozele fiind de 25 - 35 kg P2O5/ha pe terenurile fertile şi de până la 50 -
60 kg P2O5/ha pe terenurile mai sărace.
Potasiul. Pe solurile uşoare, superficiale, administrarea potasiului poate fi
necesară. Dozele, în asemenea, situaţii sunt de 40 - 60 kg K2O/ha, aplicate o dată
cu fosforul, sub arătură (ca îngrăşăminte simple) sau la patul germinativ (ca
îngrăşăminte complexe).
Influenţa favorabilă a administrării îngrăşămintelor cu microelelemente,
îndeosebi a borului, molibdenului, manganului, este menţionată frecvent de către
specialişti. Microelementele contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de fixare a
azotului şi, în general, la o mai bună dezvoltare a plantelor. Îngrăşămintele cu
microelemente pot fi administrate prin încorporare în sol, înainte de semănat sau
în vegetaţie, prin stropiri pe frunze.
Lucrările solului
Fiind semănată primăvara foarte timpuriu, mazărea are pretenţii deosebite
faţă de lucrările de pregătire a terenului.
Dezmiriştirea. Imediat după recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea
terenului de resturile vegetale, se recomandă să se efectueze o lucrare de
dezmiriştit, cu scopul mărunţirii buruienilor, a resturilor vegetale (miriştea) şi a
stratului superficial al solului.

56
Arătura. Cât mai curând posibil terenul se ară cu plugul în agregat cu
grapa stelată, la adâncimea de 25 - 30 cm. Cultivatorii de mazăre recomandă,
adesea, să se are mai adânc decât pentru alte culturi; îndeosebi pe solurile grele,
afânarea adâncă a solului favorizând o mai bună dezvoltare a rădăcinilor în
straturile adânci ale solului.
Arăturile efectuate vara se lucrează în mod repetat până în toamnă (se
grăpează), lucrări prin care este nivelat terenul, sunt mărunţiţi bulgării şi sunt
distruse buruienile care răsar, reducând, astfel, rezerva de buruieni.
Arăturile efectuate după premergătoare cu recoltare mai târzie pot fi
lucrate încă din toamnă sau pot fi lăsate în “brazdă crudă“. În mod obişnuit, se
susţine necesitatea grăpării şi nivelării arăturii în toamnă, ceea ce oferă avantajul
că, la desprimăvărare, terenul se usucă mai repede şi mai uniform şi se poate
semăna mai devreme; cultivatorii de mazăre din zonele secetoase (de exemplu,
Dobrogea) preferă acest sistem de lucrare a solului.
Pe anumite terenuri, şi îndeosebi în zonele cu soluri grele şi unde cad
cantităţi mari de precipitaţii în sezonul rece, grăparea şi nivelarea terenului în
toamnă pot conduce la compactarea exagerată a solului pe timpul iernii, acesta se
usucă mai greu în primăvară şi se întârzie semănatul. În asemenea situaţii este de
preferat ca arătura să fie lăsată nelucrată peste iarnă.
În primăvară terenul se lucrează cât mai timpuriu posibil, dar numai după
ce apa s-a scurs în profunzime, pentru a evita compactarea exagerată prin trecerea
agregatelor agricole; din aceleaşi motive, trebuie redus la minimum numărul de
treceri pe teren cu agregatele agricole.
Grăparea. De regulă, în primăvară, sunt necesare două lucrări, dintre care
o lucrare de grăpat la desprimăvărare, pentru mobilizarea solului şi o a doua
lucrare, efectuată chiar înainte de semănat, cu combinatorul sau cu grapa cu
discuri în agregat cu câmpuri de grapă cu colţi şi lamă nivelatoare, pentru
mobilizarea solului pe adâncimea de semănant.
Prin toate lucrările solului trebuie urmărit să se obţină un teren foarte bine
nivelat, care să permită un semănat uniform, ca adâncime şi ca distribuire a
seminţelor, realizarea unei culturi uniform dezvoltate, foarte important pentru a
înlesni recoltarea mecanizată a culturii.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa de mazăre destinată semănatului trebuie să provină din culturi
certificate, să fie sănătoasă, nefisurată, fără atac de gărgăriţă, să aibă puritatea
fizica minimum 98% şi capacitatea de germinaţie minimum 80%.

57
Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Împotriva
agenţilor patogeni de pe tegumentul seminţei, care produc fuzarioza (Fusarium
sp.) şi antracnoza (Ascochyta pisi) se recomandă folosirea preparatelor pe bază de
tiuram (Tiradin 70 PUS, 4,0 kg/t de sămânţă), tiofanat metil (Metoben 70 PU, 2,0
kg/t de sămânţă). Tratamentele trebuie efectuate cu circa 2 săptămâni înainte de
semănat, pentru a nu diminua eficacitatea preparatelor bacteriene.
Tratarea cu preparate bacteriene se efectuează chiar înainte de semănat sau
concomitent cu semănatul. În România este folosit preparatul Nitragin-mazăre
(care conţine bacteria specifică mazărei Rhizobium leguminosarum), în doză de 2
- 4 flacoane pentru cantitatea de sămânţă semănată la un hectar.
Semănatul. Mazărea este semănată primăvară cât mai timpuriu, atunci
când se poate pregăti terenul în condiţii bune (solul s-a zvântat bine), fără a se
tasa. Calendaristic, în România, culturile de mazăre sunt semănate în cursul lunii
martie (de regulă, în prima jumătate a lunii martie în sud şi în a doua jumătate în
restul zonelor); spre nord şi în unii ani cu desprimăvărare târzie, sunt situaţii în
care mazărea este semănată la începutul lunii aprilie.
Semănatul timpuriu oferă avantaje certe: sunt folosite bine cele 100 - 120
zile cu vreme favorabilă mazării, sub aspectul condiţiilor de umiditate,
temperatură şi lungime a zilei (lunile martie-iunie). În acest fel, este valorificată în
condiţii optime umiditatea acumulată în sol în sezonul rece şi care asigură
germinarea seminţelor şi creşterea tinerelor plăntuţe.
Semănatul întârziat antrenează, de regulă, scăderea importantă a
producţiilor; se discută chiar despre pierderi de producţie de 50%, la o întârziere
de 20 zile faţă de perioada optimă de semănat. Sunt afectate toate componentele
de producţie şi îndeosebi numărul de boabe formate pe o plantă.
Densităţile de semănat folosite în România sunt de 125 - 140 boabe
germinabile/m2, pentru a se realiza 100 - 120 plante recoltabile/m2. În mod
obişnuit, la mazăre, se estimează un procent de răsărire în câmp de 75%.
Mazărea posedă o anumită “supleţe“ în privind densitatea lanului şi poate
compensa parţial, prin ramificare, densităţile prea mici. Ca urmare, cu cât zona are
un climat mai moderat, sub aspectul regimului termic şi pluviometric, cu atât se
poate semăna cu densităţi mai mici, iar întârzierea semănatului are efecte negative
mai puţin pronunţate. Din contră, cu cât zona de cultivare este mai secetoasă, cu
atât trebuie semănat mai devreme şi se va lucra cu densităţi mai mari. Cantităţile
de sămânţă corespunzătoare densităţilor optime sunt de regulă de 250 - 300 kg/ha.

58
Mazărea este semănată în rânduri dese (12,5 cm), prin care se asigură o
mai bună distribuire a seminţelor. Semănatul mazării în cărări (similar cu ce s-a
prezentat la grâu) oferă avantaje certe, permiţând aplicarea tratamentelor de
combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, foarte uniform şi până în faze de
vegetaţie mai avansate.
Datorită cerinţelor mari faţă de umiditate în faza de germinare, mazărea
trebuie semănată mai adânc; în condiţiile din România se seamănă la circa 6 cm
adâncime.
Semănatul superficial este foarte dăunător deoarece conduce la un răsărit
neuniform şi poate spori pagubele produse de atacul păsărilor. Semănatul exagerat
de adânc este, de asemenea, defavorabil: aprovizionarea cu oxigen a seminţelor în
curs de germinare este insuficientă, se amplifică atacul de boli şi, ca urmare, se
înregistrează pierderi importante de densitate.
Lucrările de îngrijire
Se poate afirma că, acolo unde terenul a fost bine lucrat înainte de semănat
şi s-a semănat devreme, lanul este uniform şi cu densitate normală, nu sunt
probleme deosebite cu buruienile. Totuşi, la începutul vegetaţiei, mazărea este
sensibilă la concurenţa buruienilor, care pot diminua considerabil producţiile şi
pot crea dificultăţi la recoltare.
Combaterea buruienilor din culturile mazăre se realizează cu ajutorul
erbicidelor. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, anuale şi perene, cele
mai frecvente şi mai dăunătoare în culturile de mazăre de la noi (Sinapis, Sonchus,
Cirsium, Raphanus, Polygonum, Chenopodium), se recomandă aplicarea în
vegetaţie a unor tratamente cu preparate pe bază de MCPA (Dicotex 40 lichid, 1,5
- 2,0 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2 - 3 l/ha), când plantele de mazăre au 8 - 10
cm înălţime, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă.
În cultura mazării se poate folosi şi prometrinul (Gesagard 50 WP, 3 - 5
kg/ha) aplicat după semănat şi înainte de răsărit; acest erbicid controlează atât
buruienile monocotiledonate, cât şi cele dicotiledonate anuale. În acest caz,
trebuie semănat ceva mai adânc decât în mod obişnuit (îndeosebi pe solurile
uşoare), pentru a evita apariţia unor efecte fitotoxice (inhibarea germinaţiei), în
cazul că, după semănat, survin precipitaţii mai bogate şi care deplasează pelicula
de erbicid în zona de germinare a seminţelor.
Dacă în culturile de mazăre se dezvoltă costreiul din rizomi (alături de ale
buruieni monocotiledonate), acesta poate fi combătut prin tratamente “în
vegetaţie“, cu propaquizafop (Agil 100 EC, 0,8 - 1 l/ha) sau fenoxapropetil

59
(Furore Super 75 EW, 2 - 3 l/ha) administrate postemergent, când plantele de
costrei au 15 - 30 cm înălţime.
În culturile de mazăre din zonele umede şi răcoroase pot să apară buruieni
monocotiledonate anuale specifice acestor zone, cum este odosul (Avena fatua); în
asemenea situaţii se pot face tratamente cu trialat (Avadex BW EC, 5 - 6 l/ha),
aplicat înainte de semănat şi încorporat în sol la pregătirea patului germinativ, sau
se poate folosi fluazifopbutil (Fusilade Super), asociat, eventual, cu erbicide
pentru controlul dicotiledonatelor.
Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos dăunător din culturile de
mazăre de la noi este gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum), foarte păgubitoare în
câmp, dar ales în depozite. Adulţii hibernanţi apar în câmp în cursul lunii mai şi
îşi depun ouăle pe păstăile în formare. Larvele consumă conţinutul seminţelor. La
coacere, larvele rod în învelişul seminţelor o ferestruică acoperită, care poate fi
străbătută de adult în primăvara următoare.
Pentru combatere sunt necesare tratamente în câmp, la începutul
înfloritului, pentru distrugerea adulţilor, cu produse pe bază de dimetoat
(Sinoratox 35 CE, 2 l/ha), sau malation (Carbetox 37 CE, 2 l/ha). Tratamentele se
pot repeta la interval de 7 - 10 zile, cu scopul distrugerii larvelor.
După recoltare şi înainte de depozitare este obligatorie gazarea seminţelor
în spaţii ermetic închise, timp de 48 ore; se folosesc sulfura de carbon (1 - 1,5 l/t
de sămânţă) sau fosfura de aluminiu (pastile de Phostoxin sau Delicia, 30 g/t de
sămânţă, în depozite şi 40 - 50 g/t de sămânţă sub prelate).
Combaterea bolilor. Se realizează prin măsuri preventive, ca: evitarea
revenirii mazării prea curând pe acelaşi teren; tratarea seminţei înainte de
semănat. În situaţii extreme, pentru combaterea antracnozei mazării (Ascochita
pisi), boală răspândită în toată ţara, îndeosebi în primăverile ploioase, sunt
necesare tratamente în vegetaţie. Tratamentele se fac la avertizare, după controlul
culturilor; primul tratament se recomandă, de regulă, imediat după răsărit, fiind
repetat la începutul înfloritului şi după formarea primelor păstăi. Se utilizează
benlate (Fundazol 2 kg/ha), mancozeb (Dithane M-45, 2 kg/ha) sau preparate pe
bază de cupru (Turdacupral 50 PU sau Oxiclorura de cupru, 4 kg/ha).
Recoltarea
Se poate afirma că recoltarea este cea mai dificilă lucrare din tehnologia de
cultivare a mazării. Momentul optim de recoltare este greu de surprins din mai
multe motive: coacerea eşalonată a boabelor şi a păstăilor; dehiscenţa păstăilor şi

60
scuturarea cu uşurinţă a boabelor; culcarea tulpinilor la pământ, la maturitate;
spargerea uşoară a boabelor la treierat.
Se apreciază că perioada optimă de recoltare a unui lan de mazăre este
foarte scurtă, de numai 4 - 5 zile.Ca urmare, lanurile de mazăre trebuie recoltate
cu prioritate faţă de alte culturi.
La recoltare, terenul trebuie să fie foarte bine nivelat şi fără buruieni.
Se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când plantele s-au îngălbenit,
frunzele s-au uscat şi 75% din păstăi sunt galbene, pergamentoase şi boabele s-au
întărit. De regulă, maturarea şi recoltarea mazării au loc în a doua jumătate a lunii
iunie; în zonele umede şi răcoroase şi în unii ani mai ploioşi, se întârzie până în
prima decadă a lunii iulie.
În ţara noastră recoltarea lanurilor de mazăre se efectuează divizat (în două
faze): în prima fază plantele sunt smulse sau tăiate cu maşina de recoltat mazăre
(sau manual, pe suprafeţe mici) după care sunt lăsate în brazdă continuă câteva
zile pentru uniformizarea coacerii; în faza următoare se treieră cu combina de
cereale, prevăzută cu ridicător de brazdă şi efectuându-se o serie de relaje
specifice, îndeosebi cu scopul de a limita spargerea boabelor: reducerea turaţiei
aparatului de treier la mai puţin de 600 rotaţii/minut; mărirea distanţelor dintre
bătător şi contrabătător; reglajele se refac de 2 - 3 ori pe zi.
Dificultăţile întâmpinate la recoltarea mazării impun o foarte bună
organizare; se lucrează de preferat dimineaţa devreme, pe rouă şi spre seară.
Treieratul se desfăşoară cel mai bine când umiditatea boabelor este
cuprinsă între 18 şi 20%; sub 15% boabele se sparg uşor, iar la peste 22%
treieratul se face cu dificultate.
Extinderea în cultură a soiurilor de tip "afila", la care plantele nu se culcă
la pământ la maturitate, permite recoltarea directă a lanurilor de mazăre dintr-o
singură trecere cu combina. În acest caz se practică montarea unor “degete“
speciale ridicătoare de lan la dispozitivul de tăiere al combinei. În anumite situaţii,
pentru uniformizarea coacerii se recomandă tratamente cu preparate desicante
(Reglone).
Imediat după recoltare şi înainte de depozitare boabele de mazăre trebuie
supuse operaţiunilor de condiţionare (gazarea contra gărgăriţei, eliminarea
impurităţile, uscarea boabelor până la 14% umiditate).
Mazărea este o cultură productivă, de la care se pot obţine producţii de
peste 3.000 kg boabe/ha. Din producţia totală, boabele reprezintă 35 - 50%.

61
Adunarea resturilor vegetale şi eliberarea terenului nu pun probleme
deosebite. Vrejii de mazăre au valoare furajeră ridicată şi sunt adunaţi uşor, prin
presare, folosind presa pentru furaje. Se poate conta pe recolte de 1,5 - 3 t vreji/ha.
3.2. FASOLEA
Tehnologia de cultivare Rotaţia
Fasolea este o plantă cu pretenţii moderate faţă de cultura premergătoare.
Cere un teren bine lucrat încă din toamnă, curat de buruieni şi fără resturi
vegetale, într-o stare bună de fertilitate şi afânat profund, având în vedere că
sistemul radicular al fasolei este destul de slab dezvoltat şi are tendinţa de a se
dezvolta în stratul superficial al solului.
Premergătoarele cele mai favorabile sunt cerealele păioase (în primul rând
grâul şi orzul de toamnă), precum şi prăşitoarele bine întreţinute (porumb, sfeclă
de zahăr, cartof), recoltate cât mai devreme.
Se interzice amplasarea culturilor de fasole după porumbul erbicidat cu
triazine, deoarece fasolea este foarte sensibilă la efectul remanent al acestora.
Totodată, nu se recomandă amplasarea după plante cu care are boli comune
(floarea-soarelui, soia, alte leguminoase); după asemenea culturi, fasolea nu
trebuie să revină mai devreme de 3 - 4 ani.
Cultura repetată a fasolei nu este acceptată, îndeosebi din cauza atacului de
boli (antracnoză, bacterioză, rugini, putregai cenuşiu), şi în acest caz fiind necesar
un interval de pauză de minimum 3 ani.
La rândul său, fasolea este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea
culturilor şi o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă.
Fertilizarea
Fasolea are cerinţe ridicate faţă de elementele nutritive din sol, în primul
rând din cauza sistemului radicular slab dezvoltat. Totuşi, planta reacţionează
moderat la îngrăşăminte, deoarece îşi poate asigura cea mai mare parte din
necesarul de azot (până la 75%) pe cale simbiotică şi poate valorifica destul de
bine efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate la planta premergătoare.
Fosforul. Îngrăşarea cu fosfor în cultura fasolei este obligatorie pe toate
tipurile de sol. Pe solurile mijlociu aprovizionate cu fosfor (2 - 5 mg P2O5/100 g
sol) se recomandă să se aplice 30 - 40 kg P2O5/ha, iar pe cele slab aprovizionate
(< 2 mg P2O5/100 g sol) doza se măreşte la 40 - 60 kg P2O5/ha; administrarea
îngrăşămintelor se face înainte de arătură (sub formă de superfosfat) sau la

62
pregătirea patului germinativ (sub formă de îngrăşăminte complexe) (după
recomandările ICCPT. Fundulea, 1990).
Azotul. Necesitatea administrării îngrăşămintelor cu azot la fasole se
stabileşte în funcţie de mai mulţi factori: planta premergătoare, fertilitatea naturală
a solului, eficienţa activităţii de fixare simbiotică a azotului.
În principiu, pe solurile fertile şi dacă au fost efectuate tratamente cu
preparate bacteriene, nu se administrează îngrăşăminte cu azot înainte de semănat.
Ulterior (la circa 20 - 25 de zile după răsărit) se recomandă efectuarea unor
controale asupra dezvoltării nodozităţilor şi a activităţii acestora. În funcţie de
rezultatul controlului se stabileşte mărimea dozei de azot. În mod obişnuit se aplică
30 - 50 kg N/ha, doza mărindu-se până la 50 - 90 kg N/ha dacă “bacterizarea“ nu a
reuşit. Îngrăşămintele se administrează concomitent cu lucrările de prăşit mecanic,
cu ajutorul echipamentelor de fertilizare montate pe cultivator.
Potasiul. Necesitatea îngrăşării cu potasiu apare numai pe solurile
insuficient aprovizionate cu acest element (sub 14 mg K2O/100 g sol); se folosesc
doze de 40 - 60 kg K2O, epoca de aplicare fiind similară cu cea a fosforului.
În cultura fasolei este semnalată posibilitatea apariţiei simptomelor
insuficienţei unor microelemente (bor, zinc sau molibden). În asemenea situaţii se
recomandă să se folosească îngrăşăminte cu microelemente, aplicate înainte de
semănat sau în timpul vegetaţiei, prin stropiri pe frunze.
În cazul cultivării fasolei pe soluri cu reacţie acidă, este obligatorie
amendarea solului (amendamente calcaroase), avându-se în vedere că fasolea nu
suportă reacţia acidă.
Lucrările solului
Fasolea are o serie de particularităţi (putere redusă de străbatere a
germenilor spre suprafaţă, necesar mare de apă pentru germinat) care impun o
atenţie mai mare decât pentru alte culturi (de exemplu, porumb) la efectuarea
lucrărilor solului.
Lucrările solului constau din dezmiriştit, efectuat imediat după recoltarea
premergătoarei şi urmat de arătură adâncă (la 25 - 30 cm), pentru afânarea
profundă a solului şi distrugerea buruienilor perene.
Până în toamnă, se efectuează lucrări repetate de grăpat, pentru mărunţirea
şi nivelarea arăturii şi pentru distrugerea buruienilor. Foarte importantă este
evitarea denivelării terenului prin lucrările de pregătire. Atunci când situaţia
existentă pe teren impune, se fac lucrări speciale pentru nivelarea terenului;
aceasta este o cerinţa obligatorie, pentru a se putea realiza un semănat uniform şi a

63
obţine o dezvoltare uniformă a culturii şi care să faciliteze recoltarea mecanizată,
cu pierderi minime.
Imediat după zvântarea solului în primăvară este necesară, de regulă, o
lucrare de grăpat, cu scopul afânării şi mobilizării solului, care s-a tasat peste
iarnă. Patul germinativ se pregăteşte chiar înainte de semănat, printr-o lucrare cu
combinatorul, efectuată superficial (6 - 7 cm adâncime). Pe terenurile tasate,
insuficient nivelate, îmburuienate, precum şi în cazurile în care se administrează
erbicide uşor volatile (şi care necesită încorporare adâncă), ultima lucrare înainte
de semănat se face cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi şi lamă
nivelatoare.
În cultura fasolei trebuie evitat un număr prea mare de lucrări în
primăvară: solul pierde multă apă prin evaporare şi, ca urmare, se va semăna în
sol uscat, răsăritul va fi întârziat şi neuniform, eficacitatea inoculării bacteriene
scade; pulverizarea solului facilitează formarea crustei după semănat.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa de fasole destinată semănatului trebuie să posede o puritate
fizică de minimum 98%, o facultate germinativă de minimum 75% şi să provină
din culturi neinfestate cu boli. În mod frecvent, cultivatorii de fasole din ţara
noastră practică alegerea la masă a seminţelor, cu scopul eliminării boabele
pătate şi a celor sparte sau fisurate.
Tratarea seminţelor înainte de semănat, cu scopul distrugerii agenţilor
patogeni prezenţi pe tegumentul seminţei este obligatorie. În acest scop, se
recomandă folosirea preparatelor pe bază de tiuram (Tiradin 70 PUS, 4 kg/t de
sămânţă), benomil (Benlate 50 WP, 2 kg/t de sămânţă) sau tiofanat metil
(Metoben 70 PU, 3 kg/t de sămânţă).
Tratarea cu preparate bacteriene (preparatul românesc Nitragin-fasole,
conţinând bacteria specifică Rhizobium phaseoli) se face chiar înainte de semănat,
folosind o suspensie bacteriană preparată din 4 flacoane de Nitragin şi 2 l apă
pentru sămânţă la un hectar; există şi posibilitatea administrării preparatului în
timpul semănatului, prin pulverizarea suspensiei bacteriene în brăzdarele
semănătorii.
Semănatul. Perioada optimă pentru semănatul fasolei corespunde cu perioada
de semănat a porumbului (când se realizează în sol, la adâncimea de semănat,
temperaturi de 8 - 10°C şi vremea este în curs încălzire). Calendaristic, semănatul
culturilor de fasole din România se efectuează în intervalele: 10 - 25 aprilie în

64
Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia de Vest; 15 - 30 aprilie în centrul Moldovei şi
Câmpia Transilvaniei; 10 - 15 mai în zonele nordice şi în depresiunile reci.
Trebuie menţionat că există frecvent tendinţa de a semăna fasolea mai
târziu, după ce s-a încheiat semănatul porumbului şi vremea s-a încălzit bine.
Efectele întârzierii semănatului sunt extrem de dăunătoare: solul pierde apă şi se
usucă, astfel încât germinarea şi răsărirea întârzie şi sunt neuniforme; înfloritul şi
fecundarea întârzie şi se prelungesc în perioada secetoasă şi cu arşiţă din vară,
ceea ce amplifică procesele de avortare şi sterilitate; producţiile se reduc
considerabil. Semănatul prea timpuriu al fasolei este, de asemenea, dăunător: în
solul umed şi rece, răsărirea este întârziată, favorizând clocirea şi putrezirea
boabelor.
La stabilirea densităţii de semănat la fasole se are în vedere că trebuie
realizată, la recoltare, o densitate de 25 - 35 plante/m2 în cultură neirigată şi 40 -
45 plante/m2 în cultură irigată. Pentru a obţine aceste densităţi, şi ţinând cont de
pierderile de plante pe parcursul vegetaţiei (în primul rând datorită atacului de
boli), este necesar să fie semănate 35 - 45 boabe germinabile/m2 la neirigat şi 50 -
55 boabe germinabile/m2 la irigat. Trebuie reţinut că densităţile prea mici (situaţie
frecvent întâlnită în culturile de fasole de la noi) favorizează ramificarea plantelor,
din care cauză se prelungeşte perioada de înflorire şi maturarea păstăilor şi
boabelor vor fi foarte neuniforme.
Cantităţile de sămânţă necesare pentru semănat, corespunzătoare
densităţilor recomandate, sunt cuprinse între 80 şi 200 kg/ha (în funcţie de
mărimea seminţelor).
În condiţiile din România, fasolea este semănată în benzi de câte 3 rânduri,
distanţate la 45 cm şi lăsând 70 cm între benzi; se folosesc semănători de precizie
pentru semănat în cuiburi, prevăzute cu 9 secţii. Există şi posibilitatea de a
semăna echidistant, la 50 cm între rânduri, folosind semănătoarea echipată cu 8
secţii; în acest caz, se pune condiţia existenţei în dotare a unor tractoare de putere
mijlocie, destinate efectuării lucrărilor de întreţinere. În situaţiile în care se va
iriga pe brazde, se seamănă în benzi de câte 3 rânduri la 45 cm şi 80 cm între
benzi, distanţă care permite deschiderea brazdelor.
Respectarea adâncimii de semănat este foarte importantă la fasole, pe de o
parte, din cauza puterii relativ mici de străbatere a germenilor, iar pe de altă parte,
din cauza necesarului mare de apă pentru germinat. Se impune să se realizeze un
semănat foarte uniform, adâncimea fiind corelată cu umiditatea şi textura solului:
4 - 5 cm în solurile cu textură mijlocie şi umiditate suficientă; 5 - 6 cm în solurile

65
uşoare şi ceva mai uscate. În primăverile umede, când solul este reavăn, se poate
semăna chiar mai superficial, la 3 - 4 cm adâncime (trebuie urmărită zilnic
pierderea umidităţii din stratul superficial al solului).
Lucrările de îngrijire
Combaterea buruienilor. Cea mai importantă lucrare de îngrijire din
tehnologia de cultivare a fasolei este combaterea buruienilor. Fasolea este o plantă
care luptă destul de slab cu buruienile; ca urmare, este sensibilă la îmburuienare,
îndeosebi la începutul vegetaţiei, dar este expusă şi la îmburuienarea târzie. Este
necesară o strategie complexă de combatere integrată a buruienilor, prin asocierea
măsurilor preventive (rotaţie, lucrările solului) cu măsurile de combatere.
Folosirea erbicidelor asociate este obligatorie pentru realizarea unor culturi
curate de buruieni. De regulă, se administrează înainte de semănat un erbicid
antigramineic şi un erbicid pentru controlul dicotiledonatelor, în vegetaţie. Pentru
monocotiledonate (şi unele dicotiledonate) sunt generalizate tratamentele cu
preparate pe bază de trifluralin (Treflan 48 CE sau Triflurom 48, 1,75 - 2,5 l/ha),
aplicate înainte de semănat şi încorporat imediat şi adânc in sol, prin lucrări cu
grapa cu discuri, sau alaclor (Mecloran 35 CE, 8 - 13 l/ha sau Alanex 48 EC, 6 - 9
l/ha) administrate preemergent.
Combaterea dicotiledonatelor se face în vegetaţie, prin administrarea unor
erbicide conţinând bentazon (Basagran, 2 - 4 l/ha) sau fomesafen (Flex, 1 - 1,5
l/ha); se pot efectua 1 - 2 tratamente: în faza când fasolea a format prima pereche
de frunze trifoliate (primul tratament) şi când a doua generaţie de buruieni
dicotiledonate este în faza de rozetă (al doilea tratament).
Pe terenurile îmburuienate cu costrei din rizomi se recomandă tratamente
cu cicloxidim (Focus Ultra, 3-4 l/ha), administrat când costreiul are 10-30 cm
înălţime. După tratament se suspendă lucrările de prăşit, pentru a nu întrerupe
translocarea substanţei active în rizomii de costrei şi a nu diminua eficacitatea
tratamentului. Sunt recomandate şi alte preparate cu efect similar şi aceeaşi fază
de aplicare: quizalofopetil (Traga Super EC, 2 - 3 l/ha), propaquizafop (Agil 100
EC, 0,8 - 1 l/ha).
Combaterea chimică se completează cu 2-3 praşile mecanice şi, eventual,
o lucrare de prăşit + plivit manual pe rând (praşile selective), cu scopul distrugerii
buruienilor rezistente la erbicide. Se recomandă ca lucrările de prăşit să fie
încheiate, cel mai târziu la începutul înfloritului plantelor de fasole, pentru a nu
stânjeni procesele de fecundare a florilor şi de legare a fructificaţiilor.

66
Lucrările de combatere a bolilor constau din tratamente la sămânţă şi
din tratamente în vegetaţie. Cea mai răspândită boală este antracnoza
(Colletotrichum lindemuthianum), mai frecventă şi mai păgubitoare în zonele şi în
anii cu precipitaţii abundente. Ciuperca se transmite prin miceliile din tegumentul
seminţei şi prin resturile de plante rămase pe teren după recoltare. În vederea unui
control eficient al bolii, se recomandă controlarea repetată a culturilor şi
tratamente în vegetaţie, la avertizare. Primul tratament se face, de regulă, imediat
după răsărit, în cazul că se constată atac în faza de cotiledoane; în perioada
următoare, tratamentele se repetă la începutul înfloritului şi la formarea păstăilor.
Se folosesc preparate pe bază de captan (Captadin 50 PU, 0,25%), hidroxid de
cupru (Cuzin 15 SC, 28 l/ha), oxiclorură de cupru (Turdacupral 50 PU, 4 kg/ha).
Bacterioza (Xanthomonas phaseoli) este o boală răspândită şi păgubitoare,
care se transmite prin sămânţă şi prin resturile vegetale rămase după recoltare. În
vegetaţie se fac 3 tratamente, primul după răsărit şi până la apariţia frunzelor
trifoliate, al doilea înainte de înflorire, iar al treilea la formarea păstăilor. Se
folosesc Turdacupral sau Oxiclorură de cupru, în doză de 4 kg/ha.
Combaterea dăunătorilor. Cea mai păgubitoare este gărgăriţa fasolei
(Acanthoscelides obtectus), care atacă boabele şi în care roade galerii numeroase.
Are o singură generaţie pe an în câmp şi 2 - 3 generaţii în depozite. În câmp este
necesar să fie efectuat un tratament la avertizarea apariţiei în masă a adulţilor (a
doua jumătate a lunii iulie) cu dimetoat (Sinoratox 35 CE, 2 l/ha) sau malation
(Carbetox 37 CE, 2 l/ha. De asemenea, sunt obligatorii tratamente preventive la
depozitare, prin gazare, în spaţii închise, cu permetrin (Coopex 25 WP, 20 g/t de
sămânţă), clorpirifos metil (Reldan 40 EC, 12,5 ml/t de sămânţă).
Irigarea este o lucrare foarte importantă din tehnologia de cultivare a
fasolei - plantă deosebit de sensibilă la secetă şi care reacţionează favorabil la
irigare. Adesea, în zonele de câmpie din sud, irigarea este o condiţie esenţială
pentru a realiza recolte economice la fasole. În mod obişnuit, se recomandă să se
aplice o udare la începutul înfloritului, după care udările se repetă la interval de 10
- 15 zile; de regulă sunt necesare 2 - 3 udări, aplicate prin aspersiune sau pe
brazde (după VL. IONESCU-SISESTI şi col., 1982).
Recoltarea
Lucrările de recoltare a culturilor de fasole de câmp pun probleme
deosebite din cauza: coacerii neuniforme a păstăilor şi a boabelor; dehiscenţei
păstăilor; plantele au la maturitate portul culcat, rar semiculcat; păstăile bazale au
inserţia joasă; boabele se sparg uşor la treierat.

67
Ca urmare, momentul optim de recoltare este dificil de surprins la fasole.
Se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când 75% din păstăi s-au maturizat şi
boabele au ajuns la 17% umiditate sau mai puţin.
Recoltarea lanurilor de fasole se face divizat: în prima faza, se dislocă sau
se smulg plantele cu diferite utilaje mecanice (maşini speciale pentru recoltat
fasole, dislocatoare) sau manual (pe suprafeţe mici). Plantele sunt lăsate câteva
zile pe teren (2 - 3 zile), pentru uscare, în brazdă continuă sau în căpiţe mici,
adunate cu manual, cu furca, apoi se treieră cu combina, reglată corespunzător; în
timpul treieratului alimentarea combinei se asigură prin montarea ridicătoarelor de
brazdă sau manual, cu furca. Pentru a limita spargerea boabelor, este necesar să se
lucreze cu turaţii mici la aparatul de treier şi cu distanţe mai mari între bătător şi
contrabătător; totodată, este obligatorie refacerea reglajelor la combină de 2 - 3 ori
pe zi, în funcţie de evoluţia vremii.
Se poate afirma că problema recoltatului fasolei de câmp nu este rezolvată
în România, fapt care limitează extinderea suprafeţele cultivate cu această plantă
şi obţinerea unor producţii care să satisfacă cerinţele pentru consumul intern. În
ţara noastră se apelează încă, destul de frecvent, la recoltatul manual al culturilor
de fasole de câmp: lucrarea este foarte laborioasă şi costisitoare, necesită multă
forţă de muncă şi durează mai mult timp. În cazul recoltării manuale pierderile
sunt, însă, minime (dacă lucrarea este bine organizată), spargerea boabelor este
mult diminuată şi rezultă o recoltă de foarte bună calitate (procent redus de
spargere sau fisurare şi puţine impurităţi).
În ţara noastră, producţiile medii nu depăşesc, de regulă 1.000 kg boabe la
ha. În ultimii 15 ani, acestea au oscilat între 229 kg/ha în 1979 - 1981 şi 1.377
kg/ha în 1991, cauza principală constituind-o favorabilitatea condiţiilor
meteorologice, şi îndeosebi regimul precipitaţilor în lunile de vară. În condiţii de
irigare şi la o tehnologie corectă de cultivare, se recoltează peste 2.000 kg
boabe/ha.
Pe plan mondial, reţin atenţia producţiile în jur de 1.500 kg/ha obţinute în
unele ţări din Asia, cultivatoare importante de fasole (China, Indonezia, Iran,
Japonia). Potenţialul de producţie al speciilor de fasole este evaluat la 4.000 -
6.000 kg boabe/ha.

68
3.3 SOIA
Tehnologia de cultivare a soiei Rotaţia
Cercetările efectuate în U.S.A., C.S.I., China şi România au demonstrat că
soia nu este pretenţioasă la planta premergătoare şi la durata rotaţiei. Preferă,
totuşi, ca plante premergătoare cerealele păioase (grâu, orz), plantele furajere
graminee care asigură în sol o cantitate mare de apă, precum şi unele plante
prăşitoare, în zone mai umede sau în condiţii de irigare, cum ar fi sfecla pentru
zahăr, porumbul neerbicidat cu triazine şi cartoful.
Nu se recomandă ca plante premergătoare leguminoasele anuale sau
perene, eliminând posibilitatea valorificării efectului de ameliorare a fertilităţii
solului de către aceste culturi. Floarea-soarelui şi rapiţa nu se folosesc ca plante
premergătoare având boli comune (Sclerotinia sclerotiorum)
Lăsând în sol cantităţi mari de azot (60 - 168 kg/ha), soia este o bună
premergătoare pentru cele mai multe plante neleguminoase, ameliorând, totodată,
şi însuşirile fizice ale solului. Soiurile timpurii de soia pot constitui premergătoare
bune pentru cerealele păioase de toamnă.
Culturile de porumb în care buruienile s-au combătut cu erbicide triazinice
nu pot constitui premergătoare soiei, foarte sensibilă la acestea.
Fertilizarea
Consumul de elemente nutritive pentru formarea a 100 kg seminţe şi
biomasa secundară aferentă are valori de: 7,1 - 11 kg azot, 1,6 - 4,0 kg P2O5, 1,8 -
4,0 kg K2O, la care se mai adaugă cantităţi importante de calciu, magneziu, sulf şi
microelemente. Cercetările au demonstrat că soia consumă, în medie, de 5,1 ori
mai mult azot şi de 2,2 ori mai mult potasiu raportat la întreaga plantă şi de 3 - 8
ori mai mult azot şi 1,3 ori mai mult potasiu raportat la producţia de seminţe, faţă
de consumul de fosfor. Cerinţele mari faţa de azot se datorează conţinutului ridicat
al plantei în acest element.
Azotul. Aprovizionarea plantelor de soia cu azot se face pe două căi:
absorbţia nitraţilor din sol, reduşi la amoniac la nivelul frunzelor de către enzima
nitrat-reductază şi fixarea bacteriană a azotului atmosferic, graţie enzimei
nitrogenază din nodozităţile cu bacterii Bradyrhizobium japonicum.
În mod obişnuit cele două căi se completează reciproc, azotul din sol fiind
indispensabil plantei în primele faze ale vegetaţiei, până ce funcţionează sistemul
simbiotic. La începutul perioadei de vegetaţie, timp de 25 - 35 zile, până când se
stabileşte simbioza dintre bacteriile Bradyrhizobium japonicum cu rădăcinile de

69
soia, plantele îşi procură azotul necesar numai din sol; apoi, după instalarea
mecanismului de simbioză, o mare parte din azot (20 - 80%) este pusă la
dispoziţia plantei prin asimilarea lui din atmosferă de către bacteriile fixatoare de
azot. Faza critică în nutriţia plantelor cu azot, este perioada premergătoare
înfloririi (2 săptămâni înainte de înflorire), care nu poate fi compensată ulterior
prin fertilizarea cu azot. În perioada înfloririi şi formării seminţelor se realizează
48 - 57% din substanţa uscată şi se asimilează 50 -73% din substanţele nutritive.
Azotul se acumulează în tulpină şi frunze până la începutul creşterii păstăilor
apoi sunt translocate în seminţe (50 - 64% din azotul total). Transferul azotului din
frunze spre seminţe determină îmbătrânirea şi reducerea capacităţii de fotosinteză a
frunzelor, care se îngălbenesc şi cad.
Realizarea în bune condiţii a simbiozei dintre rădăcini cu bacteriile
Bradyrhizobium japonicm depinde de: aptitudinea de a lupta cu alte tulpini (suşe)
din sol şi de a forma cât mai repede nodozităţi (competitive); capacitatea ridicată
de fixare a azotului (eficacitatea fixării); toleranţă la condiţiile mai vitrege
(temperatură, umiditate, pH) şi capacitatea de a supravieţui în sol; compatibilitatea
cu soiurile de soia cultivate.
Eficienţa mai ridicată a bacteriilor se constată pe solurile bine
aprovizionate în fosfor, potasiu, sulf, calciu, molibden, magneziu, cobalt precum
şi în condiţii optime de umiditate. Temperaturile scăzute şi cele, foarte ridicate
inhibă procesul de simbioză; fungicidele aplicate pe seminţe, precum şi unele
erbicide (metribuzin, trifluralin. etc. în doze mari) determină distrugerea unui
număr mare de bacterii şi, ca urmare, formarea unui număr redus de nodozităţi sau
lipsa acestora.
În condiţii favorabile, tulpinile actuale de Bradyrhizobium japonicum
determină acumularea a 60 - 168 până la 220 kg azot la ha (preparate bacteriene
pe substrat de turbă).
Fosforul favorizează dezvoltarea bacteriilor fixatoare de azot, contribuind
la sporirea numărului de nodozităţi, în funcţie de condiţiile climatice şi soiul
cultivat. Fosforul influenţează direct instalarea simbiozei, dar şi indirect, prin
fortificarea plantelor, care, fiind mai bine dezvoltate asigură nutriţia unui număr
mai mare de nodozităţi. Conţinutul nodozităţilor în fosfor este de două ori mai
mare decât în rădăcini.
Cerinţele mari fată de fosfor se manifestă imediat după răsărire şi de la
înflorire până la maturitate. Imediat după răsărire, când sistemul radicular şi
capacitatea acestuia de absorbţie a fosforului nu sunt încă dezvoltate, cerinţele faţă

70
de fosfor nu sunt asigurate. Vremea rece şi umedă, în unele primăveri, împiedică
absorbţia fosforului. Asigurarea ulterioară cu fosfor nu compensează carenţa din
primele faze de vegetaţie. În general, soia absoarbe mai bine fosforul din sol,
comparativ cu porumbul, inul sau ovăzul, ceea ce demonstrează o capacitate mai
ridicată de a folosi rezervele existente în sol.
Insuficienţa fosforului se manifestă prin încetinirea creşterii plantelor,
frunzele au culoarea albăstruie-verzuie, apar pete brune pe frunze după înflorit, se
reduce capacitatea de germinaţie a seminţelor.
Excesul de fosfor provoacă fenomenul de toxicitate, reducând creşterea şi
productivitatea plantelor. Marginile frunzelor se necrozează, având nuanţe albe-
transparente până la brune-cenuşii, necroze care avansează bazipetal; frunzele cad
în scurt timp. Fosforul îşi manifestă acţiunea sinergică împreună cu azotul şi
potasiul, mărind producţia.
Potasiul se absoarbe în cantitate maximă în perioada creşterii vegetative
rapide, reducându-se pe măsură ce începe formarea seminţelor. El joacă un rol
însemnat în sinteza grăsimilor şi depunerea lor în seminţe. Potasiul favorizează
formarea nodozităţilor şi fixarea simbiotică a azotului, creşterea rezistenţei la boli,
absorbţia calciului. Insuficienţa potasiului afectează procesele biochimice şi
fiziologice ale plantei. Pe marginea frunzelor apar pete de culoare galbenă, care se
extind, rămânând verzi numai centrul şi baza frunzei. Se reduce rezistenta la
cădere şi la secetă a plantelor.
Dintre celelalte elemente soia consumă cantităţi importante: de sulf, care
influenţează favorabil dezvoltarea nodozităţilor şi fixarea azotului; de calciu, care
ajută la formarea nodozităţilor, creând un mediu propice pentru bacterii; de
magneziu, care îmbunătăţeşte activitatea fotosintetizantă şi de fixare a azotului în
nodozităţi etc.
Pe solurile acide, unde este stânjenită creşterea plantelor şi fixarea
azotului, sunt necesare microelemente; molibden, zinc, bor, cupru, mangan, iar pe
solurile alcaline, cu conţinut ridicat în fosfor, este necesară prezenţa zincului sau a
fierului pe solurile erodate.
Aplicarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele cu azot se stabilesc în funcţie
de fertilitatea solului şi de aplicarea bacteriilor simbiotice. Pe solurile sărace în
azot se aplică 30 - 40 kg azot la ha, înainte de semănat, necesar pentru primele
faze de vegetaţie (de preferat azot amidic). Pe celelalte soluri, fertilizarea cu azot
se face în funcţie de testarea reuşitei simbiozei dintre bacterii şi rădăcini, după
apariţia primei frunze trifoliate. Verificarea reuşitei bacterizării se face în faza în

71
care plantele de soia au 1 - 3 frunze trifoliate, pe diagonala lanului în 5 - 10 puncte
de control, stabilindu-se procentul de plante cu nodozităţi, iar prin strivirea
acestora se stabileşte eficienţa activităţii bacteriilor (conţinutul de culoare roşie
presupune o activitate bună a bacteriilor, prin prezenţa leghemoglobinei). În
funcţie de reuşita bacterizării, se stabilesc dozele de azot orientative (tab. 3.3.1).
Tabelul 3.3.1 Dozele orientative de îngrăşăminte la soia
N P2O5 K2O N (kg/ha) în sol: P2O5 - kg/ha
Nodozităţi pe plantă
Plante cu nodozităţi irigat neirigat
mg P2O5 la 100 g sol irigat neirigat
KAL (ppm)
D.O.E. K2O-(kg/ha) pt.
2.000-3.000 kg/ha
peste 5 peste 85% 30 - 50 0 - 30 sub 2 60 - 90 50 - 80 40 - 100 34 - 127 1 - 5 peste 50% 40 - 60 60 - 60 2 – 5 40 - 60 30 - 50 100 - 140 13 - 70 lipsă 0 60 - 100 50 - 70 peste 5 - - 140 - 260 0 - 49
Azotul aplicat fazial este utilizat mai bine când se încorporează în sol până
la începutul înfloririi plantelor, odată cu executarea praşilelor mecanice între
rânduri (praşila I şi a II-a).
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplica în funcţie de producţia
scontată şi de valorile cartării, agrochimice privind conţinutul solului în fosfor şi
potasiu (v. tab. 3.3.1).
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplicai sub arătura de bază. Dacă nu
s-au aplicat sub arătura de bază, mai pot fi aplicate sub formă de îngrăşăminte
complexe la pregătirea, patului germinativ.
Microelementele pot fi aplicate tratând seminţele pe cale uscată sau umedă
sau extraradicular, când se obţin sporuri însemnate de producţie şi îmbunătăţirea
calităţii recoltei. Ele contribuie la creşterea sistemului radicular, facilitează simbioza
dintre bacterii şi rădăcini, determiriă o nutriţie mai bună a plantelor de soia.
O deosebită importanţă în cultura soiei prezintă biopreparatele de
Bradyrhizobium japonicum, folosindu-se în mod obişnuit patru doze la sămânţa
necesară însămânţării unui ha.
Soia valorifică efectul remanent al fertilizării organice şi al amen-
damentelor după 2 - 4 ani de la aplicarea lor.
Lucrările solului
Prin lucrările de pregătire a solului în vederea însămânţării soiei se
urmăresc: afânarea şi aerisirea solului; încorporarea în sol a tuturor resturilor
vegetale, a îngrăşămintelor şi amendamentelor; distrugerea totală a buruienilor;
crearea unui pat germinativ optim pentru semănat şi care să asigure răsărirea
plantelor şi dezvoltarea lor în continuare; acumularea unor rezerve mari de apă în
sol, care să permită aprovizionarea plantelor pe durata vegetaţiei.

72
Lucrările solului trebuie să se execute ţinând seama de tipul de sol,
microclimatul zonei, structura culturilor, cu alte cuvinte să se aplice o agrotehnică
diferenţiată.
Experienţele executate în diferite zone au scos în evidenţă că, pe solurile
grele, cu textură argilo-lutoasă sau argiloasă, adâncimea arăturii trebuie să fie
cuprinsă între 25 - 28 cm, în funcţie de umiditatea solului şi de resturile vegetale
care trebuie încorporate în sol. Pe cernoziomurile din Moldova şi Transilvania
adâncimea arăturii poate fi de 20 - 22 cm. Esenţial este ca arătura să fie de cea mai
bună calitate, respectiv uniform executată.
Efectuarea arăturii este influenţată de planta premergătoare. După
recoltarea plantelor premergătoare timpurii (cereale păioase), arătura se efectuează
în 1 - 2 zile, când solul este încă reavăn şi permite executarea unei lucrări de
calitate, prin care se încorporează resturile vegetale şi îngrăşămintele cu fosfor şi
potasiu. Arătura se menţine curată de buruieni şi afânată până la venirea iernii. În
condiţii de secetă, când solul este uscat şi nu există posibilităţi de a se iriga, pentru
a nu se face o arătură cu bulgări mari, cu consum mare de energie, se amână
executarea arăturii până când intervine o ploaie care să umezească solul pe 20 - 25
cm adâncime. În acest caz, după eliberarea terenului de planta premergătoare se
execută o lucrare cu grapa cu discuri la adâncimea de 7 - 11 cm.
După planta premergătoare ce se recoltează târziu se efectuează arătura de
toamnă cu plugul în agregat cu gripa rotativă, urmărindu-se calitatea şi efectuarea
ei cât mai timpurie.
În zonele cu terenuri mai joase din incintele îndiguite, sau pe cele din
Lunca Dunării şi a altor râuri, sau chiar pe cele joase unde apa stagnează
primăvara, se execută lucrarea de drenaj, iar pe terenurile cu denivelări mai mari
(crovuri, gorgoane) se efectuează macronivelarea solului.
Pentru pregătirea patului germinativ, prima lucrare în primăvară este
distrugerea crustei, a buruienilor şi nivelarea cu ajutorul grapei cu colţi reglabili,
perpendicular sau în diagonală faţă de lucrările precedente. După 2 - 3 săptămâni
se efectuează o lucrare de distrugere a buruienilor cu grapa cu discuri sau cu
ajutorul cultivatorului în agregat cu grapa cu colţi reglabili; Dacă este cazul, se
încorporează şi erbicidele antigramineice. Când terenul prezintă denivelări se va
executa şi o micronivelare cu ajutorul nivelatorului sau cu bara nivelatoare. Patul
germinativ se pregăteşte în preziua sau ziua semănatului cu combinatorul, care
lasă terenul bine mărunţit, nivelat şi puţin tasat, înlesnind semănatul de calitate al
soiei. Cu ajutorul combinatorului se pot încorpora şi erbicidele antigramineice

73
nevolatile. Adâncimea de lucru a combinatorului nu trebuie să depăşească
adâncimea semănatului (5 cm).
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa destinată semănatului trebuie să facă parte dintr-un soi zonat, să
aibă puritate de cel puţin 98%, capacitatea de germinaţie de cel puţin 80%, iar
masa a 1.000 de boabe să fie cât mai mare. Tratarea seminţelor cu fungicide
împotriva bolilor se efectuează numai în situaţia în care suspensia de bacterii
(Nitragin-soia) se administrează direct în sol, o dată cu semănatul. Pentru tratarea
seminţelor se utilizează produsul Tiradin-75 în doză de 3,5 kg/t sau Captadin 50
PU în doză de 0,2 - 0,5 kg/t.
Tratarea seminţelor cu Nitragin-soia (Bradyrhizobium japonicum) se face
conform instrucţiunilor ce însoţesc preparatul, folosindu-se 4 sau mai multe doze
la sămânţa necesară însămânţării unui hectar, la adăpost de razele solare, mai bine
direct în câmp, însămânţarea făcându-se imediat. Când seminţele au fost tratate
cu fungicide, suspensia bacteriană se introduce direct în brazdă, în zona destinată
seminţelor cu ajutorul unui dispozitiv special prevăzut cu duze, ataşat la
brăzdarele semănătorii.
Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de realizarea temperaturii
minime de germinaţie în sol, care este de 7 - 8°C la adâncimea de semănat şi care
corespunde cu temperatura medie a aerului de 14 - 15°C, iar vremea este în curs
de încălzire. Semănatul în cadrul epocii optime are importanţă deosebită în
dirijarea creşterii şi fructificării, asigurând parcurgerea primelor faze de vegetaţie
în condiţii de zile scurte şi temperaturi mai scăzute, care determină diferenţierea
unui număr mai mare de noduri pe tulpină, prelungirea perioadei de înflorire şi o
mai bună fructificare. Se asigură condiţii mai bune de umiditate pentru germinarea
seminţelor, pentru răsărire, o eficienţă mai ridicată a erbicidelor şi maturarea mai
timpurie a plantelor. Soiurile tardive şi semitardive valorifică foarte bine condiţiile
ce se creează prin semănatul timpuriu.
Calendaristic, condiţiile pentru semănatul soiei se realizează începând cu
prima sau a doua decadă a lunii aprilie în sudul ţării şi în decada a doua sau a treia
a lunii aprilie în celelalte zone ale ţării. Soiurile târzii şi semitârzii se seamănă în
prima parte a epocii optime, iar soiurile semitimpurii şi cele timpurii, adaptate la o
fotoperioadă mai lungă se seamănă în a doua parte a perioadei optime de semănat.
Semănatul soiei se realizează paralel cu semănatul porumbului şi nu după
terminarea însămânţării acestuia.
Densitatea la semănat trebuie să realizeze 35 - 45 plante/m2 în condiţii de

74
irigare şi 30 - 40 plante/m2 în condiţii de neirigare. Pentru a se realiza aceste densităţi
se seamănă 50 - 55 seminţe germinabie/m2 şi respectiv, 45 - 50 seminţe
germinabile/m2. Aceste desimi se diferenţiază şi în funcţie de zona de cultură: 40 - 45
pl./m2 în prima zonă, 38 - 42 pl./m2 în zona a doua şi 35 - 40 pl./m2 în zona a treia - în
condiţii de irigare, respectiv 35 - 40 şi 30 - 35 pl./m2 - în condiţii de neirigare.
Densităţi mai mari (peste 70 pl./m2) nu se justifică, deoarece, se
micşorează rezistenţa la cădere şi la boli scade conţinutul seminţelor în substanţe
proteice şi se măreşte norma de sămânţă la hectar. Nici desimile mai mici (sub 30
pl./ha) nu sunt favorabile, deoarece plantele ramifică mai mult şi se realizează
neuniformităţi la maturare, primele păstăi se formează prea jos pe plantă şi se
produc pierderi la recoltare.
Între seminţele germinabile introduse în sol şi numărul de plante obţinute
la recoltare este o diferenţă de circa 15%, procent cu care se suplimentează norma
de sămânţă. Cantitatea de sămânţă corespunzătoare densităţilor la semănat
stabilite se încadrează între 70 - 100 kg/ha, depinzând de puritate, capacitatea de
germinaţie şi masa a 1.000 de boabe.
Distanţa între rânduri se corelează cu gradul de îmburuienare a terenului şi
posibilităţile de combatere a acestora. Pe terenurile slab sau mijlociu îmburuienate
şi în condiţiile combinării combaterii chimice a buruienilor cu lucrările de prăşit
mecanic între rânduri, pe terenuri neirigate sau irigate prin aspersiune se
efectuează semănatul în rânduri echidistante la 50 cm, sau în benzi de 3 rânduri la
45 cm, cu 60 - 70 cm între benzi. La irigarea prin brazde se utilizează distanţa
între rânduri de 80 cm. În condiţiile combaterii ireproşabile a buruienilor
semănatul soiei în rânduri apropiate (25 - 30 cm sau chiar 15 cm) a determinat
obţinerea unor sporuri însemnate de producţie (10 - 15%). Sporul de producţie se
datorează creşterii uniforme şi mai viguroase a plantelor până la înflorire, ca
urmare a reducerii competiţiei dintre plante pe rând, precum şi datorită acoperirii
solului mai timpuriu de către covorul vegetal şi captării unei cantităţi suplimentare
de energie solară. Soiurile timpurii, cu talia mică, răspund mai bine la semănatul
în rânduri apropiate.
Semănatul în benzi, formate din două rânduri la distanţa de 25 - 30 cm şi
cu 70 cm între benzi, permite îngrijirea culturii prin praşile mecanice şi
combaterea buruienilor cu erbicide, reducându-se consumul de erbicide (cu circa
50%). Această metodă de semănat se recomandă pe solurile infestate de buruieni
cu răsărire eşalonată (Solamum nigrum, Xanthium sp., Abuthilon sp.) şi în cazul
irigării prin brazde (80 cm între benzi).

75
Soia se poate semăna şi la distanţe de 60 - 70 cm între rânduri, când se
creează condiţii mai bune pentru irigarea culturii prin praşile mecanice, fără
folosirea erbicidelor.
Pentru soiurile cu creştere nedeterminată, pentru soiurile timpurii, cât şi
atunci când, din diferite motive, semănatul se face mai târziu, este mai
avantajoasă, distanţa mai mică între rânduri. Soiurile cu creştere determinată se
pot semăna la distanţe între rânduri mai mari sau mai mici. Trebuie remarcat
faptul că, la schimbarea distantei între rânduri, nu se modifică şi desimea
semănatului. Distanţa seminţelor pe rând se poate realiza prin alegerea discului de
distribuţie şi a raportului de transmisie dorit. Distanţa pe rând se verifică prin
sondaje, corectând abaterile constatate, prin modificarea reglajului.
Adâncimea de semănat nu trebuie să depăşească 5 cm, oscilând între 2,5
- 3,5 cm pe solurile mai grele, la semănatul timpuriu, în condiţii de bună
aprovizionare cu apă şi între 2,5 - 4,0 cm pe soluri mijlocii. Semănatul prea
superficial într-un strat de sol uscat sau semănatul la o adâncime de peste 5 cm în
sol greu şi umed influenţează negativ germinaţia şi răsărirea, conduce la densităţi
necorespunzătoare şi la producţii mici de boabe.
Semănătorile vor fi echipate obligatoriu cu brăzdare mici şi limitatoare de
adâncime, jalonându-se terenul la prima trecere.
Lucrări de îngrijire
Combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor trebuie să seefectueze
integrat, revenind un rol însemnat lucrărilor mecanice, manuale, tratamentelor cu
erbicide şi insectofungicide.
Măsurile agrotehnice privind amplasarea culturii după premergătoare care
lasă terenul curat de buruieni, efectuarea corectă a lucrărilor solului, distrugerea
buruienilor răsărite la pregătirea patului germinativ şi alegerea perioadei de
semănat, contribuie mult la diminuarea gradului de îmburuienare încă din primele
faze de vegetaţie. Buruienile se pot distruge cu mai multă uşurinţă prin praşile
mecanice, lucrări cu sapa rotativă, praşile selective manuale pe rând. Eventuala
crustă şi buruienile se distrug cu ajutorul sapei rotative sau al grapei cu colţi
reglabili, cu multă atenţie pentru a nu deranja plantele în curs de răsărire sau pe
cele răsărite, consecinţele fiind foarte favorabile asupra producţiei. Când plantele
de soia formează prima frunză trifoliată, fiind şi mai bine înrădăcinate, lucrările cu
sapa rotativă (cu colţii invers sensului de înaintare) realizează distrugerea
buruienilor, fără a cauza pierderi de plante la soia. Se efectuează 1 - 2 lucrări cu
sapa rotativă, o lucrare înainte de prima praşilă mecanică între rânduri, care se

76
efectuează când se cunosc bine rândurile de plante, la 6 - 8 cm adâncime şi a doua
lucrare între prima şi a doua praşilă. Concomitent cu efectuarea primei praşile
mecanice între rânduri, prin ataşarea unor organe active de la sapa rotativă la
cultivator, se poate prelucra solul din zona rândurilor de plante, afânându-l şi
încălzindu-l totodată. Se mai efectuează două sau trei praşile (la 8 - 10 cm
adâncime) în funcţie de gradul de îmburuienare, ultima înainte de înflorirea în
masa a soiei. Pe lângă combaterea buruienilor, lucrările cu sapa rotativă şi
cultivatorul determină aerisirea şi încălzirea solului, benefică simbiozei între
rădăcini şi bacterii. Pentru protejarea plantelor de soia se folosesc discuri de
protecţie la cultivator.
O combatere eficientă a buruienilor (şi a celor care apar spre faza de
maturitate a soiei, ce pot micşora producţia cu 50 - 70%) nu se poate realiza fără
folosirea erbicidelor care, la soia, reprezintă o măsură obligatorie când se seamănă
în rânduri apropiate (tab. 3.3.2).
Combaterea chimică a buruienilor la soia poate fi, eficientă dacă se are în
vedere managementul combaterii integrate a acestora cu următoarele precizări:
Erbicidul Sencor nu se va aplica la soiurile timpurii de soia care au
manifestat simptome de fitotoxicitate:
-Erbicidele antigramineice nevolatile, asociate cu erbicide
antidicotiledonate (tankmix) se vor aplica în doze mai reduse cu 25 - 30% faţă de
dozele recomandate;
- Dozele şi epocile de aplicare se stabilesc în funcţie de tipul de sol
(conţinutul în humus) şi condiţiile climatice;
- În condiţii de infestare redusă cu monocotiledonate anuale, erbicidele
Dynam, Pivot şi Bolero se pot aplica şi singure (fără aplicarea unui graminicid la
semănat), deoarece combat parţial şi unele buruieni monocotiledonate anuale
(Setaria sp. + Echinocloa sp.) în faza de 2 - 3 frunzuliţe şi până la înfrăţire, iar
buruienile dicotiledonate cu 2 - 4 frunze ;
- Erbicidele Flex, Blazer, Galaxy, Basagran se pot aplica în 2 tratamente
secvenţiale, folosind jumătăţi de doze pentru un tratament. Primul tratament se va
aplica după răsărirea soiei (1 - 2 perechi de frunze trifoliate, iar buruienile
dicotiledonate cu 1 - 2 frunzuliţe; al doilea tratament se va efectua la reinfestarea
cu specii de buruieni dicotiledonate (3 - 4 săptămâni), când buruienile au 2 - 4
frunzuliţe.
- Buruienile dicotiledonate perene (Cirsium sp., Sonchus sp., Convolvulus
sp.) se distrug prin 2 - 3 praşile mecanice şi manuale selective.

77
- Combaterea costreiului din rizomi este mai eficientă când se irigă cultura
cu 10 - 15 zile înainte de tratament iar după tratament nu se mai efectuează praşile
mecanice sau manuale 15 - 17 zile după tratament pentru a nu se întrerupe
translocarea erbicidului spre rizomi.
- La tratamentele în vegetaţie se utilizează 200 - 300 l soluţie la hectar, o
cantitate mai mare ducând la scurgerea soluţiei de pe frunze, reducându-se
eficacitatea erbicidului.
Tabelul 3.3.2 Combaterea buruienilor la soia cu ajutorul erbicidelor
Erbicide, produs comercial (substanţă activă)
Doza - kg, l/ha produs comercial
Observaţii
A.) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale, fără Solanum nigrum, Abutilon sp., Xanthium sp.
Lasso CE (48% Alaclor) sau 4 - 6 Mecloran 48 CE (48% Alaclor) sau 4 - 6 Dual GOLD 960 CE (96% Metolaclor) sau 1 - 1,5 Stomp 330 EC (33% Pendimetalin) sau 4 - 5 Frontier 900 EC (90% Dimetenamid) sau 1,5 - 2 Guardian CE (82% Acetoclor + antidol) sau 1,75 - 2,5Sencor 70 EP (70% Metribuzin) sau 0,25 - 5
Erbicidele fiind nevolatile se încorporează în sol cu combinatorul la adâncimea de 3 - 4 cm. În condiţii de irigare se aplică imediat după semănat (preemergent)
Triflurom 48 (48% Trifluralin) sau 1,70 - 2,5Treflan 24 EC (24% Trifluralin) sau 3,5 - 5,0 Treflan 48 EC (48% Trifluralin) plus 1,5 - 2,0 Sencor 70 WP (70% Metribuzin) 0,35 - 0,5
Trifluralinul fiind volatil, erbicidele se încorporează la 8 - 10 cm adâncime prin 2 treceri perpendiculare cu combinatorul
B.) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale, inclusiv Solanum nigrum, Abutilon sp., Xanthium sp. şi Chenopodium sp. Se efectuează un prim tratament cu erbicide antigramineice prevăzute la punctul A şi al doilea tratament în vegetaţie cu următoarele erbicide antidicotiledonate Pivot 100 LC (10% Imazetapyr) sau 0,5 - 0,75Flex (25% Fomesafen) 1,0 - 1,5 Blazer 2 S (24% Acifluorfen de sodiu + surfactant) sau 2 - 2,5
Galaxy (36% Bentazon + 8% Acifluorfen) 2 Basagran forte (48% Bentazon + 15% Wettol)+ 2 - 2,5
Tratamentul în vegetaţie se face când plantele de soia au 2-3 perechi de frunze trifoliate, iar buruienile sunt în faza de 3-4 frunzuliţe.
Bolero (4% Imazamax) 0,75 - 1,0 Se aplică postemergent timpuriu C.) Sole infestate cu buruieni mono şi dicotiledonate anuale şi perene, plus Sorghum halepense din rizomi. Se utilizează erbicidele de la punctul A şi B, iar pentru combarerea costeiului din rizomi erbicidele Galant Super (10% Haloxifop- R-metil) 1 - 1,5 Agil 100 EC (10% Propaquizafop) 0,8 - 1,0 Furore super 75 EW (12,5 fluazifop-butyl) 2,5 - 3,0 Targa 10 CE (Quizalofop-etil 2 - 3 Fusilade super (12,5% fluazifop-butyl) 2 - 3 Pantera 40 EC (5% Quizalofop-P-tefuril) 1,5 - 2 Leopard 5 EC (5% Quizalofop-P-etil) 1,5 - 2 Nabu S (12,5% Setoxidim) 7 - 10
Pentru combaterea costreiului din rizomi se aplică al treilea tratament în momentul în care plantele de costrei au 15 - 25 cm înălţime. Stabilirea dozei se face în funcţie de gradul de infestare, precum şi de înălţimea plantelor de costrei.
D.) Combaterea buruienilor în solele cultivate cu soia modificată genetic, de tip Roundup Ready
Roundup C.S. (36% Glifosat) 2 - 4 Se poate aplica până la o săptămână înainte de înflorire a plantelor de soia
- Când se aplică erbicidul Pivot, se impun restricţii pentru plantele
postmergătoare (4 - 5 luni pentru grâu şi orz; 9 - 10 luni pentru porumb, tutun,

78
orzoaică de primăvară; 24 - 26 luni floarea-soarelui, cartof; 36 luni sfeclă şi
legume).
- Erbicidul Roundup combate toate speciile de buruieni şi se poate aplica
secvenţial (2 + 2 l/ha sau 2 + 2,5 l/ha, cu realizarea primului tratament în faza de 3
- 4 perechi de frunze la soia, iar înălţimea buruienilor de 10 - 15 cm, urmat de al
doilea tratament la reinfestare (3 - 4 săptămâni) sau întreaga doza o singură dată în
funcţie de gradul de infestare şi înălţimea buruienilor.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor
Cele mai periculoase boli la soia sunt produse de agenţii patogeni care
provoacă mana soiei (Peronospora manshurica), arsura bacteriană (Pseudomonas
glycine), fuzarioza (Fusarium ssp.), rizoctonia (Rizoctonia ssp.), putregaiul alb
(Sclerotinia sclerotiorum), care se transmit prin sol şi resturi vegetale, iar în condiţii
favorabile de umiditate şi temperatură pot aduce prejudicii culturii de soia.
Pentru prevenirea pierderilor produse de Fusarium ssp. şi Pythium
debaryanum se recomandă tratarea seminţelor cu produsul Beret MLX 360 în
doză de 1,25 l/t sămânţă, iar pentru Phomopsis sojae cu Tiramet 2 kg/t sămânţă.
În momentul când bolile sunt semnalate în câmp se execută 2 - 3
tratamente cu Turdacupral 4 kg/ha, zeamă bordeleză în concentraţie de 1% sau
Orthocid 50 în cantitate de 2,5 kg/ha produs comercial.
Primul tratament se execută la apariţia simptomelor bolilor iar celelalte
tratamente la interval de 8 - 10 zile.
Principalii dăunători sunt păianjenul roşu (Tetranicus urticae), care
produce defolierea prematură şi se combate în momentul semnalării cu Sintox 25,
în doză de 2 l/ha produs comercial; musca cenuşie a culturilor (Hylemia sp.), care
atacă cotiledoanele în timpul germinaţiei sau la răsărire şi se combate cu Lindatox
3, Peb + Lindan, 5 + 3 în doze de 25 - 30 kg/ha, înainte de pregătirea patului
germinativ; molia păstăilor (Etiella zinkenella) se combate tratând sămânţa după
recoltare cu Phostoxin sau Delicia în doză de 30 g la tonă în magazii închise;
musca (Phorbia platura), ce atacă seminţele şi plăntuţele în faza de germinare, se
combate prin tratamente preventive la sol.
Irigarea soiei este deosebit de eficientă în toate zonele unde se manifestă
perioade de secetă. Apa este necesară încă de la germinare şi până la maturarea
seminţelor, consumându-se între 6.000 şi 7.000 m3/ha apă pentru o producţie de
peste 3.000 kg seminţe la hectar şi părţile aferente de biomasă.
În faza de germinaţie-răsărire lipsa apei determină o răsărire neuniformă,
micşorând desimea normală a lanului, iar în faza de butonizare-înflorire se întârzie

79
creşterea vegetativă, se produce căderea florilor şi diminuarea producţiei de
seminţe.
Udările se aplică în perioada critică pentru apă a soiei, de la apariţia
primelor flori şi până la umplerea seminţelor, calendaristic între 15 iunie şi
sfârşitul lunii august. În această perioadă trebuie să se asigure menţinerea
umidităţii solului pe adâncimea de 80 cm la peste 50% din i.u.a. (intervalul
umidităţii active). Prima udare se realizează înainte de înflorire, următoarele la
intervale de 10 - 14 zile, în funcţie şi de precipitaţiile înregistrate. Sunt necesare 4
- 5 udări cu norme de udare de 700 - 800 m3/ha pe solurile cu permeabilitate bună
şi 400 - 500 m3/ha pe solurile cu permeabilitate slabă şi pe nisipuri. La irigarea
prin brazde, norma de udare este cuprinsă între 800 şi 1.000 m3/ha.
În primăverile secetoase se poate aplica o udare de răsărire cu o normă de
200 - 300 m3/ha, care contribuie la îmbunătăţirea acţiunii erbicidelor aplicate în
sol. Irigarea se realizează prin aspersiune sau prin brazde.
Recoltarea
Recoltarea. soiei ridică probleme legate de limitarea pierderilor de
seminţe din cauza inserţiei joase a primelor păstăi. Pentru reducerea la minimum a
pierderilor la recoltare se iau măsuri de nivelare a terenului înainte de semănat,
realizarea densităţii optime, fără plante căzute, folosirea soiurilor cu inserţie a
primelor păstăi la peste 10 - 12 cm de la nivelul solului, executarea lucrărilor de
prăşit fără denivelarea solului.
Momentul optim de recoltare poate fi determinat luându-se în considerare
următoarele: îngălbenirea frunzelor şi căderea acestora; brunificarea a minimum
70% din păstăi; seminţele capătă culoarea specifică soiului şi se întăresc;
seminţele au umiditatea de 16%.
Pentru evitarea pierderilor la recoltarea cu combina, înălţimea de tăiere a
plantelor va fi coborâtă cât mai mult posibil (4 - 6 cm), viteza de înaintare a combinei
să nu depăşească 4 - 5 km/h, turaţia bătătorului va fi de 400 - 600 rotaţii/minut,
deschiderea între bătător si contrabătător de 20 - 25 mm la intrare şi 15 - 18 mm la
ieşire, sitele să fie cele corespunzătoare, iar reglajele se vor verifica de mai multe ori
într-o zi de lucru urmărindu-se ca pierderile să nu depăşească 2 - 3%.
Producţiile ce se pot realiza oscilează între 3 - 4,5 t/ha în zona I de cultură
(Câmpia Română şi Dobrogea), în condiţii de irigare; 2,5 - 3,5 t/ha în zona a II-a
de cultură (partea de nord a Câmpiei Române, Câmpia de Vest, sudul Moldovei)
şi 2 - 3 t/ha în zona a III-a (nord-estul şi nord-vestul ţării, Câmpia Transilvaniei,
zonele subcarpatice).

80
CAP.4 PLANTE OLEAGINOASE 4.1. FLOAREA-SOARELUI
Tehnologia de cultivare a florii-soarelui Rotaţia
Premergătoarele favorabile pentru floarea-soarelui sunt culturile cu
recoltare timpurie (cerealele păioase de toamnă şi, în primul rând, grâul de
toamnă), precum şi unele culturi recoltate toamna, cum este porumbul (cu condiţia
să nu se folosească la porumb mai mult de 1,5 kg Atrazin/ha şi să se facă
tratamente contra răţişoarei); rezultate bune se obţin şi după mazăre.
Sunt contraindicate ca premergătoare pentru floarea-soarelui culturile cu
boli comune şi, în special, cele care contribuie la propagarea putregaiului alb
(Sclerotinia sclerotiorum) dintre care soia, fasolea şi rapiţa, care ocupă suprafeţe
mari în zonele de cultură a florii-soarelui. Totodată, trebuie evitate ca
premergătoare cânepa şi tutunul (din cauza atacului de lupoaie). în cazul atacurilor
puternice de putregai cenuşiu, cartoful şi inul sunt, de asemenea, culturi ce nu pot
preceda culturile de floarea-soarelui.
Sensibilitatea ridicată a florii-soarelui la diferite boli care sunt greu de
combătut pe cale chimică, manifestată prin pierderi mari de recoltă, cere luarea
unor măsuri drastice pentru reducerea frecvenţei şi intensităţii atacului. Prevenirea
eficientă a bolilor se face prin evitarea cultivării florii-soarelui pe acelaşi loc un
număr cât mai mare de ani, interval de timp în care se produce o epuizare a
formelor de rezistenţă a patogenului în sol.
Ca urmare, cultivarea repetată pe acelaşi teren este exclusă, datorită, în
primul rând, atacului de boli (pătarea brună şi frângerea tulpinilor, mană,
putregaiul alb, putregaiul cenuşiu), dar şi din cauza atacului de lupoaie
(Orobanche sp.) şi de dăunători (răţişoara porumbului). Floarea-soarelui poate
reveni pe acelaşi teren după minimum 6 ani (8 ani în condiţii de irigare şi pe
loturile semincere).
După floarea-soarelui se cultivă, cu rezultate bune, toate culturile
neafectate de boli comune; se pot obţine producţii mari şi la grâul cultivat după
floarea-soarelui, cu condiţia recoltării florii-soarelui până la 15 septembrie, tocării
şi încorporării adânci a resturilor vegetale şi aplicării unor doze ceva mai mari de
îngrăşăminte cu azot.
Fertilizarea

81
Cu fiecare tonă de seminţe, floarea-soarelui extrage din sol 18 - 35 kg
azot, 2,9 - 7,0 kg fosfor, 3,8 - 16,5 kg potasiu, 1,1 kg calciu, 1,8 - 2,3 kg
magneziu. Produsele secundare (calatidii, tulpini, frunze) conţin, de asemenea,
cantităţi apreciabile de elemente minerale, îndeosebi potasiu (1,51%), calciu
(1,10%), azot (1,3%), magneziu (0,58%), sodiu (după CR.HERA şi col., 1998).
Consumurile sunt mai mici decât cele menţionate în literatura mai veche,
justificat de raportul îmbunătăţit între masa totală a plantei şi producţia de
sămânţă (indicele de recoltă a crescut de la 0,16 - 0,25 la 0,33 - 0,40) (V.
BÂRNAURE, 1991).
Absorbţia elementelor nutritive este rapidă la floarea-soarelui, în legătură
cu ritmul de producere a substanţei uscate în timpul primelor stadii de dezvoltare.
Concentraţia în elemente nutritive este, de aceea, foarte ridicată în plantele tinere
şi descreşte spre maturitate. GACHON (1972) a arătat că 66% din N, P şi Ca, 75%
din K şi 90% din Mg sunt absorbite într-un interval de 2 luni, şi anume de la
apariţia butonului floral şi până la înflorire.
O particularitate a plantei de floarea-soarelui este de a nu putea compensa
carenţele de elemente nutritive din fazele iniţiale de creştere; dacă, de exemplu,
floarea-soarelui nu este bine aprovizionată în perioada formării primordiilor
florale (3 - 5 săptămâni după răsărire), se formează puţine flori şi producţia
rămâne mică, chiar dacă, ulterior, condiţiile de vegetaţie sunt mult mai bune.
Azotul. Floarea-soarelui este o plantă exigentă faţă de aprovizionarea cu
azot, mijlociu pretenţioasă la fosfor şi foarte exigentă la potasiu. Îngrăşarea de
bază trebuie gândită ţinând cont de gradul de fertilitate al solului, rotaţie,
cantităţile de fosfor şi potasiu extrase din sol prin recoltă.
Pentru floarea-soarelui, atât deficitul cât şi excesul de azot, în special în
fazele timpurii, au repercusiuni negative asupra proceselor de creştere şi
dezvoltare şi, implicit, asupra producţiei de seminţe şi a conţinutului de ulei. Pe
măsură ce avansează în vegetaţie, plantele subnutrite cu azot au frunzele
îmbătrânite, de culoare galbenă, iar la recoltare au calatidii mici şi cu multe
seminţe seci.
Bine înrădăcinată, planta de floarea-soarelui este capabilă de a absorbi
azotul levigat în straturile mai profunde ale solului. Din acest motiv, adesea se
constată că floarea-soarelui valorifică puţin eficient azotul din îngrăşăminte.
În timpul înfloritului, floarea-soarelui poate absorbi cel puţin 3 - 4 kg
azot/ha/zi; absorbţia tardivă de azot nu corectează efectele insuficienţei azotului în
fazele precoce.

82
Pe toate tipurile de sol, excesul de azot provoacă scăderea accentuată a
conţinutului de ulei, iar pe solurile brune şi brune podzolite diminuează cu 14 -
28% producţia de seminţe. În toate fazele de vegetaţie, excesul de azot provoacă
creşterea luxuriantă şi prelungirea vegetaţiei plantelor în detrimentul producţiei de
seminţe şi al conţinutului în ulei şi, desigur, al rezistenţei la atacul de boli şi la
secetă.
La evitarea excesului de azot (pe toată suprafaţa sau în vetre) contribuie:
folosirea în primăvară de îngrăşăminte chimice complexe sau nitrocalcar;
fracţionarea cantităţilor de azot: o parte se administrează la pregătirea patului
germinativ şi restul în timpul vegetaţiei.
Cantităţile de azot ce trebuie aplicate la floarea-soarelui se stabilesc, în
primul rând, în funcţie de producţiile planificate şi de indicele de azot al solului
(tab.4.1.1, după CR. HERA şi Z. BORLAN, citaţi de V.BÂRNAURE, 1991).
Dozele astfel stabilite se măresc cu 10 kg/ha după premergătoare ca porumb,
cartof de toamnă, sfeclă; se măresc cu 10 kg/ha dacă solul are în primăvară apă la
nivelul capacităţii de câmp; se micşorează cu 0,75 - 1,5 kg pentru fiecare tonă de
gunoi administrată la planta premergătoare sau direct la cultura de floarea-soarelui
şi cu circa 10 kg dacă la semănat este secetă relativă (mai puţin de 80 m3/ha apă,
sub capacitatea de câmp).
Azotul se administrează o jumătate la pregătirea patului germinativ (sau
concomitent cu semănatul), sub formă de azotat de amoniu, îngrăşăminte lichide
sau îngrăşăminte complexe; cealaltă jumătate, concomitent cu praşila I sau, sub
formă nitrică, la praşilele I şi a II-a.
Fosforul influenţează puternic procentul de ulei, iar în anumite condiţii
determină şi o sporire a producţiei de sămânţă, chiar mai accentuată decât azotul.
Floarea-soarelui nu se poate cultiva în nici un caz fără fertilizare cu fosfor, deşi
este citată de numeroşi autori ca având o capaciate mare de folosire a fosfaţilor
din sol; acest lucru nu este valabil pentru fazele iniţiale de creştere. Pe de altă
parte, în ţara noastră regimul precipitaţiilor şi temperatura (în cultură neirigată)
din perioada de înflorire şi fructificare nu permit o valorificare superioară a
rezervelor de fosfor din sol.
Absorbţia fosforului urmează un ritm apropiat de cel al azotului şi depinde
mai mult de explorare a solului de către rădăcinile florii-soarelui.
Pentru floarea-soarelui cele mai indicate îngrăşăminte cu fosfor sunt cele
complexe. Dintre îngrăşămintele simple se va folosi, cu mai bune rezultate,

83
superfosfatul concentrat pe soluri uşor acide şi superfosfatul simplu pe soluri
neutre şi alcaline (V. BÂRNAURE, 1991).
Epoca de administrare este vara sau toamna, înainte de arătura de bază, cu
încorporare sub brazdă. O parte din fosfor (circa 1/3 din doză) se poate aplica pe
rând, odată cu semănatul, cel mai bine sub formă de îngrăşăminte NP. Acest mod
de fertilizare favorizează o bună înrădăcinare şi creştere iniţială a plantei,
conferindu-i rezistenţă la secetă şi făcând posibile economii la cantitatea de fosfor,
de 15 - 20%.
Tabelul 4.1.1 Doze de azot (kg/ha optim economic) la floarea-soarelui
Producţia Indicele de azot (kg/ha) 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5 2.500 94 85 80 77 74 72 71 3.000 107 98 93 89 87 85 84 3.500 117 111 103 100 97 95 94
Dozele de fosfor recomandate în tehnologia actuală de cultivare a florii-
soarelui sunt prezentate în tabelul 4.1.2 (după CR. HERA şi col., citat de V.
BÂRNAURE, 1991).
Tabelul 4.1.2 Doze de fosfor (kg/ha optim economic) la floarea-soarelui
Producţia (kg/ha) P-Al (ppm) (P2O5 mg/100 g sol = P-Al - ppm x 0,23)
15 20 25 30 35 40 45 50 3.000 124 114 103 93 84 76 67 60 3.500 146 135 124 115 105 97 89 81
Potasiul. Floarea-soarelui absoarbe mult potasiu, pe care îl restituie în
proporţie de 90%, prin resturile vegetale rămase după recoltare.
Potasiul are influenţe pozitive prin utilizarea mai bună a apei de către
floarea-soarelui, sporirea rezistenţei la frângere, la atacul diferitelor boli. La
insuficienţa potasiului, plantele de floarea-soarelui rămân mai mici şi capătă
aspect de tufă (cu internodii scurte şi frunze dese). Suprafaţa foliară se reduce
drastic la carenţa de potasiu.
Pe solurile cu mai puţin de 15 mg K2O/100 g sol) (soluri brune, soluri
podzolite şi podzolice) trebuie folosite 60 - 80 kg potasiu/ha. În cultură irigată,
potasiul trebuie folosit în toate condiţiile.
Ca îngrăşăminte cu potasiu, produse industrial, se recomandă sarea
potasică, administrată toamna (sub arătură), îngrăşămintele complexe de tip NPK
(înainte sau concomitent cu semănatul).
Gunoiul de grajd aduce sporuri de producţie mai mari (700 - 800 kg/ha)
pe soluri carbonatate şi pe cele podzolite. Se realizează o mai bună valorificare a

84
gunoiului de grajd pe ansamblul rotaţiilor, dacă acesta se administrează la planta
premergătoare (porumb, sfeclă, cartof - în condiţii de irigare) (V. BÂRNAURE,
1991). Floarea-soarelui valorifică superior efectul remanent al gunoiului de grajd.
Plantele de floarea-soarelui prezintă, uneori, semne de suferinţă specifice
dezechilibrului de nutriţie cu microelemente, mai frecventă fiind carenţa de
molibden (în primăverile răcoroase, pe solurile acide) şi cea de bor (în anii cu
primăveri secetoase), carenţe care se combat prin încorporarea, o dată cu lucrările
solului, a 0,55 - 1,1 kg/ha molibdat de amoniu sau 0,75 - 1,5 kg/ha molibdat de sodiu.
Lucrările solului
Floarea-soarelui necesită un sol bine afânat, fără hardpan şi structurat, care
să permită o răsărire rapidă şi uniformă, o înrădăcinare profundă şi un control
eficient al buruienilor. Aceasta este o garanţie a unei bune alimentări cu apă şi
elemente nutritive a plantelor şi o mai bună rezistenţă la cădere.
Cele mai frecvente consecinţe ale unei pregătiri neglijente a solului pentru
floarea-soarelui sunt: stagnarea seminţei în sol, care nu reuşeşte să străbată crusta
compactă de la suprafaţa solului; tendinţa pivotului rădăcinii de a se dezvolta
superficial atunci când întâlneste o zonă prea compactă; concurenţa cu buruienile
până în stadiul de 5 perechi de frunze.
Lucrarea de dezmiriştit se realizează cât mai devreme posibil după
recoltarea premergătoarei şi este urmată de arătura adâncă, efectuată pe un sol
scurs bine, evitând, pe cât posibil, patinarea care netezeşte şi compactează fundul
brazdei. Adâncimea arăturii pentru floarea-soarelui trebuie să fie de 22 - 25 cm;
lucrarea mai adâncă este necesară pe terenurile puternic îmburuienate sau cu
cantităţi mai mari de resturi vegetale rămase pe teren şi pe solurile compactate. În
zonele mai umedă şi pe solurile mai grele, îmbunătăţrea regimului aerohidric al
solului, prin scarificare la 60 cm, aduce sporuri de producţie de până la 28% (M.
CROITORU, citat de V. BÂRNAURE, 1991).
În primăvară, pentru a obţine un pat germinativ cât mai aproape de aceste
cerinţe ideale, trebuie limitat numărul de treceri pe teren cu utilajele agricole la un
minim care să evite tasarea excesivă. În plus, trebuie să nu se lucreze pe un sol
insuficient scurs în adâncime; în asemenea situaţii, este de preferat, să se întârzie
câteva zile data semănatului. La umiditate ridicată, tasarea produsă de roţile
tractorului determină deteriorarea însuşirilor fizice ale solului, iar utilajul cu care
se lucrează nu realizează o mărunţire a solului, ci o fragmentare în felii a acestuia,
care îngreuiează şi întârzie pregătirea patului germinativ şi favorizează pierderea
umidităţii din sol.

85
Suprafeţele lucrate bine încă din toamnă şi care la desprimăvărare se
prezintă fără resturi vegetale şi nivelate se lucrează cu combinatorul, iar cele arate
în toamnă, care prezintă denivelări şi unele resturi vegetale incomplet încorporate,
se lucrează cu grapa cu discuri uşoară în agregat cu grapa cu colţi şi lamă
nivelatoare.
Calitatea patului germinativ este asigurată de reglarea corectă a agregatelor
de lucru si de evitarea lucrării când solul este prea umed. Ultima lucrare de
pregătire a patului germinativ se execută cu combinatorul, în ziua sau preziua
semănatului, şi nu mai devreme, pentru a nu favoriza îmburuienarea terenului
înaintea răsăririi culturii.
Pentru a realiza un pat germinativ corect trebuie folosite agregate complexe, cu
scopul de a evita numărul de treceri prea mare (combinatoare). Prin ultimele
lucrări sunt încorporate erbicidele şi îngrăşămintele.
Conservarea apei în sol constituie un obiectiv esenţial care trebuie avut în
vedere la pregătirea patului germinativ. Pentru aceasta, solul trebuie lucrat
superficial, printr-un număr cât mai redus de lucrări; se va evita afânarea excesivă,
întoarcerea şi răscolirea energică a solului, prin care se favorizează pierderea apei
prin evaporare într-o perioadă în care aceasta este accelerată de temperaturile în
creştere şi vânturile care bat cu intensitate (CR. HERA şi col., 1989).
Sămânţa şi semănatul
Obţinerea de plante viguroase printr-o răsărire uniformă şi rapidă este
determinată de folosirea la semănat a unui material semincer cu indici calitativi
superiori: valoare biologică şi culturală ridicată (puritate fizică minimum 98%,
germinaţie minimum 85%), integritate fizică, fără spărturi sau fisuri, lipsa bolilor.
Sămânţa trebuie sa fie din anul precedent şi să aparţină unor categorii biologice
superioare, în cazul soiurilor, şi să fie din F1, în cazul hibrizilor.
O atenţie deosebită trebuie acordată folosirii de seminţe mari şi omogene; în
cazul folosirii de seminţe mici, pierderile de la semănat la răsărit pot ajunge la 25 -
40%, în anumite condiţii, şi nu se realizează o distribuţie uniformă a plantelor pe teren.
O lucrare efectuată de unii cultivatorii de floarea-soarelui de la noi (şi care
se justifică adesea) este alegerea seminţelor la masă. Prin această operaţiune sunt
îndepărtate seminţele mici, fisurate, decojite, atacate de boli (pătate). Puritatea
fizică creşte până la 100% şi capacitatea de germinaţie peste 95%, asigurându-se o
răsărire rapidă (explozivă), uniformă (fără goluri), lanuri mai puţin atacate de boli
şi sporuri de producţie. Seminţele germinabile intacte dau germeni normali în
proporţie de 95%, cele fisurate - 85%, iar cele decojite şi cu miez parţial lipsă sub

86
75% (uneori sub 50%) (ZOIA CERESNYES şi N. PANĂ, citaţi de
V.BÂRNAURE, 1991).
Tratarea seminţei de floarea-soarelui înainte de semănat, contra bolilor şi
dăunătorilor este obligatorie. Se recomandă să se efectueze tratamente contra
manei (Plasmopara helianthi) cu metalaxil (Apron 35 SD, 4 kg/t de sămânţă) sau
oxadixil (Wakil PTS, 2 kg/t de sămânţă), la hibrizii nerezistenţi (Fundulea 206,
Felix). Împotriva putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi a putregaiului
cenuşiu (Botrytis cinerea) se fac tratamente cu unul dintre produsele: procimidon
(Sumilex 50 PU, 1 kg/t de sămânţă), iprodione (Rovral 50 PU, 2,0 kg/t de
sămânţă), vinclozolin + carbendazim (Konker SC, 1,25 l/t de sămânţă), mancozeb
+ tiofanat metil (Mancoben 60 PTS, 2 kg/t de sămânţă), tiofanat metil + tiuram
(Tiramet 60 PTS, 2,5 kg/t de sămânţă).
Pentru controlul dăunătorilor (răţişoara porumbului - Tanymecus
dilaticollis şi viermilor sârmă - Agriotes sp.) se recomandă tratamente cu
carbofuran (Furadan 35 ST sau Carbodan 35 ST sau Diafuran 35 ST, 28 l/t de
sămânţă) efectuate centralizat, de specialişti, deoarece aceste produse sunt foarte
toxice (după AL. BARBULESCU şi col., 1993).
Epoca de semănat. Semănatul culturilor de floarea-soarelui începe atunci
când în sol se realizează pragul minim de 7°C la adâncimea de încorporare a
seminţei (şi vremea este în curs de încălzire); sunt asigurate, astfel, condiţii
favorabile pentru germinarea rapidă şi uniformă a seminţelor şi răsărirea plantelor.
Calendaristic, momentul semănatului florii-soarelui este determinat de
evoluţia condiţiilor climatice în primăvară, perioada optimă de semănat începând,
după unele estimari, la circa 15 zile de la desprimăvărare (GH. V. ROMAN şi col.
1992); în primăverile secetoase se recomandă semănatul la începutul intervalului,
iar în cele umede şi reci se poate semăna ceva mai târziu.
Calendaristic, semănatul se face, de regulă, între 25 martie (zone cu
desprimăvărare mai timpurie) şi 15 aprilie. Durata optimă de semănat în fiecare an
este de 5 - 6 zile. Întârzierea semănatului în a doua jumătate a lunii aprilie sau
începutul lunii mai determină scăderi importante de producţie.
La semănatul prea timpuriu, multe seminţe pier prin mucegăire, răsăritul
se prelungeşte şi este eşalonat ( după GH. BÂLTEANU şi GH. V. ROMAN,
1986), plantele sunt debile, atacurile de mană şi putregai alb sunt mai pronunţate,
producţia de seminţe scade şi se diminuează, de asemenea, procentul de ulei.
Întârzierea semănatului este însoţită de răsărirea neuniformă a plantelor,
datorită reducerii umidităţii din sol şi de deplasarea fazei de înflorire în perioada

87
de secetă din a doua jumătate a lunii iulie, ceea ce determină importante scăderi de
producţie. Trebuie subliniat că în zona solului brun-roşcat din Câmpia Română,
scăderi drastice de recoltă s-au constatat doar la întârzierea semănatului până în
ultimile zile ale lunii aprilie.
Densitatea. În condiţii bune de vegetaţie, la formele existente în prezent în
cultură în România, producţiile cele mai mari se obţin dacă la recoltare există
45.000 - 50.000 plante/ha în cultură neirigată şi 50.000 - 60.000 plante/ha în
cultură irigată. Valorile de densitate inferioare sunt recomandate pentru soiul
Record, iar cele superioare pentru hibrizii cu talie mică şi rezistenţă bună la
frângere şi cădere. Ceilalţi hibrizi cu talie mai înaltă reacţionează bine la o
densitate intermediară. Densităţile excesive duc la cădere şi frângere (plante mai
înalte şi mai subţiri), atac de boli (mai ales pătarea brună, dar şi la putregai), la
consumuri specifice mai mari de apă şi elemente nutritive, la sporirea proporţiei
de seminţe seci.
Foarte important este ca repartizarea seminţelor pe rând la semănat să fie
uniformă, pentru asigurarera creşterii şi dezvoltării armonioase a tuturor plantelor.
La semănat se vor asigura densităţi mai mari cu 10 - 15% (exprimate în
seminţe germinabile/m2) faţă de densităţile de recoltare.
Cantitatea de sămânţă la hectar, corespunzătoare densităţilor optime,
variază, obişnuit, între 4,0 si 5,5 kg/ha.
Distanţa dintre rânduri. În condiţii de cultură neirigată sau irigată prin
aspersiune, este generalizat semănatul florii-soarelui la distanţa de 70 cm între
rânduri, prin care sunt asigurate posibilităţile de combatere a buruienilor prin
praşile mecanice. În conditii de irigare prin brazde se seamănă la 80 cm distanţă
între rânduri. Trebuie reţinut că, între diferite distanţe de semănat experimentate
în condiţiile de la noi (70 cm, 50 cm, 70 cm/25cm), diferenţele de producţie nu
sunt importante; ca atare, se seamănă la 70 cm între rânduri - distanţă care permite
utilizarea sistemei de maşini de la porumb. În climatul mai umed din vestul
Europei, culturile de floarea-soarelui sunt semănate la 60 cm între rânduri,
distanţă care asigură o mai bună distribuire pe teren a plantelor.
Adâncimea de semănat este de 5 - 7 cm; se poate semăna la 4 - 5 cm
adâncime pe soluri mai grele, umede şi numai dacă nu se folosesc erbicide
triazinice, care la adâncimi mici de semănat vin în contact cu sămânţa în curs de
germinare şi provoacă pagube (efecte fitotoxice - cu atât mai mari, cu cât solul
este mai uşor).

88
Respectarea vitezei de semânat este, de asemenea, o condiţie importantă; o
viteza redusă (4,5 km/h) permite o repartiţie optimă a seminţelor pe rând şi
uniformitatea adâncimii, ceea ce va asigura o răsărire uniformă a plantelor.
Lucrările de îngrijire
Floarea-soarelui este foarte sensibilă la concurenţa buruienilor până în
stadiul de 5 perechi de frunze. Într-un interval de 30 - 40 zile, floarea-soarelui
trebuie, deci, să fie protejată prin tratamente cu erbicide şi prin prăşit.
Erbicidarea. Alegerea erbicidelor şi a asociaţiilor de erbicide depinde de
buruienile prezente în parcela în care se cultivă floarea-soarelui. Principalele
variante de combatere a buruienilor din culturile de floarea-soarelui cu ajutorul
erbicidelor sunt prezentate în tabelul 5.13.
Prăşitul are un rol dublu: de a completa acţiunea erbicidelor (în
numeroase cazuri erbicidele nu asigură distrugerea completă a buruienilor) şi de a
ameliora structura solului şi a favoriza dezvoltarea tinerei culturi. Prăşitul culturii
influenţeaza hotărâtor creşterea plantelor şi nivelul recoltei. Floarea-soarelui se
prăşeşte de 2 - 3 ori mecanic între rânduri şi de 2 - 3 ori manual pe rând, la
adâncimea de 6 - 10 cm.
Prima prăşilă se face imediat ce rândurile de floarea-soarelui se disting
bine şi s-au format primele două frunze adevărate. Mai întâi se prăşeşte mecanizat
şi apoi se prăşeşte manual. A doua praşilă mecanică trebuie făcută la interval scurt
(10 - 12 zile), imediat ce apar buruienile. La interval de circa 15 zile se face a treia
praşilă mecanică. Ultimul prăşit se efectuează la înălţimea plantelor de 60 - 70
cm, întârzierea făcând imposibilă intrarea în lan cu cultivatorul, deoarece se
lovesc plantele (planta este foarte sensibilă la rupere).
Zona de protecţie la prăşit creşte de la 8 - 10 cm la prima praşilă, până la
14 - 15 cm la ultima (frunzele sunt rigide şi se rup cu uşurinţă). Este indicat să se
folosească la primele lucrări discuri de protecţie a rândurilor, plantele fiind
sensibile şi la acoperirea cu pământ. Viteza de lucru se stabileşte astfel ca să nu se
arunce pământul pe rând: de regulă, viteza I la prima lucrare şi vitezele II şi a III-a
la următoarele (după A. BONJEAN, 1986).
Polenizarea suplimentară a florii-soarelui, prin instalare de stupi de
albine (1,5 - 2 stupi/ha) înainte de înflorire, în vecinătatea culturilor, aduce sporuri
de producţie de 300 - 600 kg/ha (I. CÂRNU şi colab., 1982).
Tratamentele, la avertizare, contra bolilor pot aduce sporuri substanţiale
de producţie (plus 30 - 56%).

89
Putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) este o boală care poate apărea pe
orice parte a plantei (se manifestă ca un putregai alb), în toate fazele de vegetaţie.
Pieirea plantelor şi reducerea drastică a densităţii lanurilor pot conduce la scăderi
de producţie foarte importante. Sensibilitatea maximă a plantelor se înregistrează
la răsărire şi la formarea calatidiului. Agentul patogen se conservă în sol sub
formă de scleroţi o durată mare de timp, de ordinul a 7 - 8 ani. Contaminarea se
face la nivelul solului, umiditatea favorizând atacul (atac timpuriu frecvent). În
anii secetoşi, atacul este mai putin amplu şi dăunător; în anii cu veri ploioase, pe
solurile unde apare exces de umiditate (aşa cum este solul brun-roşcat), este
favorizat atacul târziu, iar pierderile de plante pot depăşi 30% (C. GHEORGHIEŞ,
GH. V. ROMAN, 1984).
Putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) este o ciupercă care se poate dezvolta
pe majoritatea organelor plantei de floarea-soarelui, acoperind ţesuturile
senescente cu o cuvertură cenuşie (apare mai ales pe calatidiu, spre sfârşitul verii).
Pagubele cele mai importante se observă cel mai mult după înflorit. Boala se
propagă prin conidii în timpul vegetaţiei şi prin miceliu şi scleroţi de la un an la
altul (C. BĂRBULESCU şi col., 1993).
În cazul ambelor boli, tratamentele la sămânţă sunt eficiente. Dacă
predomină atacul pe calatidiu, se recomandă 2 tratamente, primul în intervalul de la
diferenţierea netă calatidiului, până la apariţia florilor ligulate, al doilea la 10 - 15
zile după sfârşitul înfloritului, folosind unul din produsele: iprodione (Rovral 50
PU, 1 kg/ha), vinclozolin (Ronilan 50 WP, 1 kg/ha), procimidon (Sumilex 50 WP, 1
kg/ha), benomil (Benlate 50 WP, 1,5 kg/ha), carbendazin (Bavistin 50 WP, 2 kg/ha;
fusilazol (Punch 40 EC, 0,4 l/ha); iprodione + carbendazim (Calidan SC, 2 l/ha).
Cultivarea hibrizilor Super, Select, Festiv, Felix, cu rezistenţă la putregaiul
alb, este o soluţie pentru limitarea infestării.
Phomopsis (Phomopsis helianthi) este o ciupercă care se conservă pe
resturile de cultură infestate rămase la suprafaţa solului. Infestarea se face în
primăvară, şi, în situaţia în care umiditatea persistă, se poate ajunge la distrugerea
ţesuturilor tulpinii şi căderea în masă a plantelor (reducerea producţiei,
deprecierea calităţii, pierderi mari la recoltare sau imposibilitatea recoltării
mecanizate).
Boala a apărut în 1981 în judeţele din vestul României şi s-a extins foarte
repede, îndeosebi în zonele mai umede, cu exces temporar de umiditate; pe solului
brun-roşcat din Câmpia Română, cu frecvente porţiuni depresionare (crovuri)
boala a fost semnalată pentru prima dată în 1984 (C. GHEORGHIEŞ, GH. V.

90
ROMAN). Eficiente sunt măsurile preventive: distrugerea resturilor vegetale,
cultivarea hibriziilor toleranţi, Felix şi Select, evitarea amplasării culturilor de
floarea-soarelui pe solele unde apare excesul de umiditate. În vegetaţie se
recomandă două tratamente: primul în faza de 6 - 8 perechi de frunze, al doilea la
diferenţierea calatidiului, până la apariţia florilor ligulate, folosind preparate pe
bază de fusilazol, carbendazin, vinclozolin + carbendazim, iprodione +
carbendazim (după recomandările de la combaterea putregaiurilor), sau produse
conţinând trifumizol (Trifmine 30 WP, 1 kg/ha), nuarimol (Trimidal 9 EC, 1 l/ha),
bioxazol (Baycor 300 EC, 2 l/ha).
Mana florii-soarelui (Plasmopara helianthi) este o boală răspândită în
toată ţara şi considerată, până nu demult, cea mai păgubitoare boală a florii-
soarelui. În prezent, importanţa ei s-a redus prin măsurile preventive care se iau
(extinderea cultivării hibrizilor rezistenţi - Festiv, Super, Select, respectarea
rotaţiei de 6 ani, tratarea seminţelor înainte de semănat). Transmiterea bolii de la
un an la altul se face prin resturile de plante rămase în sol, simptomele de atac
manifestându-se încă de la începutul vegetaţiei. O mare atenţie trebuie acordată
distrugerii samulastrei de floarea-soarelui şi a resturilor vegetale (AL.
BARBULESCU şi col., 1993).
Combaterea dăunătorilor. Cei mai importanţi sunt gărgăriţa porumbului
sau răţişoara (Tanymecus dilaticollis) şi viermi sârmă (Agriotes sp.), dăunători
foarte păgubitori pe majoritatea terenurilor agricole de la noi. Atacul de răţişoară
este mai puternic în sudul şi estul ţării, după porumb şi în primăverile calde şi
secetoase; viermii sârmă crează probleme pe terenurile cu încărcare mare de
păioase, pe solurile mai grele şi în primăverile umede şi răcoroase, când răsărirea
şi dezvoltarea plantulelor se desfăşoară mai lent. Sunt obligatorii tratamentele la
sămânţă cu produse conţinând carbofuran. În anumite situaţii, când nu s-au
efectuat aceste tratamente, dar şi în unele primăveri, secetoase şi calde, sau când
floarea-soarelui urmează după porumb, sunt necesare tratamente, în perioada
răsăririi florii-soarelui, cu dimetoat+deltametrin (Dimecis 300, 3,5 l/ha), sau, în
lipsa acestuia, cu dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha) în amestec cu deltametrin
(Decis 2,5 EC, 0,25 l/ha).
Irigarea. Consumul de apă al florii-soarelui este asemănător cu cel al
porumbului, dar planta utilizează mai bine rezervele de apă din sol la
desprimăvărare şi precipitaţiile din cursul vegetaţiei.
Faza de sensibilitate maximă la secetă se situează într-un interval de circa
40 zile (corespunzând creşterii plantelor şi înfloritului calatidiului), din stadiul de

91
buton floral (de 3 cm) la stadiul de sfârşit de înflorire. Insuficienţa apei la înflorit
diminuează numărul de seminţe pe calatidiu, iar seceta în faza de umplere a
seminţelor afectează MMB şi conţinutul in ulei.
Pentru o producţie de 3.500 kg/ha, nevoile plantei sunt de 420 mm apă, în
medie. Până la înflorire, un disponibil de apă de 160 mm în sol + precipitaţii este
suficient pentru a obţine un indice foliar nelimitant (2,5 - 3). În faza de maturitate,
trebuie urmărit să fie menţinut un foliaj în activitate cât mai îndelungată, pentru
care s-a calculat un necesar de 150 - 200 mm de apă disponibilă (apa din sol +
ploi + irigare).
Perioada în care apa de irigare determină sporuri de recoltă este formarea
calatidiului, înflorire şi umplerea seminţelor. În functie de zonă şi hibrid,
necesarul de apă este de 40 - 60 m3/ha şi zi, situat calendaristic în lunile iunie şi
iulie. La irigarea prin aspersiune, lipsa ploilor în această perioadă impune
aplicarea a 2 - 3 udări cu norme de 400-800 m3/ha, la un timp de revenire de 7-14
zile, în funcţie de textura solului (la irigarea prin aspersiune). La irigarea pe
brazde, norma de udare este de 1.000 - 1.200 m3/ha la prima udare şi 800 - 1.000
m3/ha la următoarele.
Recoltarea
Maturitatea poate fi considerată atinsă atunci când 80 - 85 % din calatidii
au culoarea brună şi brună-galbuie (numai 15 - 20 % sunt încă galbene), resturile
de flori de pe calatidiu cad singure, florile de la baza şi mijlocul tulpinii sunt
uscate. O dezvoltare uniformă a culturii şi o coacere cât mai omogenă sunt
condiţii importante pentru recoltarea cu pierderi minime. În caz contrar, unele
calatidii intră în supracoacere şi pierderile de seminţe prin scuturare pot ajunge
chiar la 1.000 kg/ha.
Perioada de recoltare se situează, în mod normal, în România (cu unele
diferenţe în funcţie de zonă şi climat), între ultima decadă a lunii august şi
mijlocul lunii septembrie. O recoltare prea târzie diminuează producţia prin
pierderile de boabe datorită scuturării, bolilor, dăunătorilor, păsărilor. Durata
normală de recoltare mecanizată a unei sole cu floarea-soarelui este de 6 - 8 zile.
Recoltarea mecanizată a culturilor de floarea-soarelui se poate începe de la
15 % umiditate şi trebuie să se încheie cel mai târziu la 9 - 10% umiditate; în caz
contrar, se produc pierderi mari prin scuturare.
Recoltarea se face cu combina pentru cerale, prevăzută cu echipamentul
special pentru recoltarea florii-soarelui şi reglată corespunzător: turaţia bătătorului
trebuie redusă la 450 - 700 rotaţii/minut, pentru a nu decortica seminţele şi a nu

92
creşte conţinutul de impurităţi; distanţa bătător-contrabătător va fi 25 - 30 mm la
intrare şi 12 - 18 mm la ieşire; ventilare bine reglată, pentru a elimina seminţele
seci şi resturile de flori, dar fără a antrena seminţele pline.
Recoltarea prea devreme a culturilor înseamnă un conţinut ridicat de
impurităţi umede, pericolul deprecierii recoltei şi cheltuieli mari de uscare. Din
contră, un recoltat prea târziu sporeşte pierderile prin atacul păsărilor, căderea
plantelor, decojirea seminţelor la treierat, scuturare, dezvoltarea bolilor.
Defolierea chimică este recomandată în cazul maturării întârziate a florii-
soarelui sau când recolta este ameninţată de atacul agenţilor patogeni Botrytis sau
Sclerotinia. Se foloseşte diquat (Reglone 20 LS, 3 - 10 l/ha), când 50% din plante
au calatidiile galbene cu început de brunificare şi umiditatea seminţelor a scăzut la
30 - 35%; după 9 zile de la tratament, umiditatea seminţelor scade la 15 - 17% şi
se poate recolta (N. GUMANIUC şi col., citat de V. BÂRNAURE, 1991).
Pe suprafeţe restrânse şi în anumite condiţii speciale, se apelează la
recoltarea manuală a culturilor de floarea-soarelui. Calatidiile sunt tăiate cu
secera, sunt puse la uscat şi apoi sunt treierate cu combina, la staţionar. Este
important de subliniat că se reduc mult pierderile prin scuturare, dar consumul
mare de muncă manuală limitează folosirea acestei metode de recoltare.
Producţii. Floarea-soarelui este o plantă cu mare capacitate de producţie,
care depăşeşte 4.500 kg seminţe/ha la hibrizii româneşti existenţi în cultură.
Producţiile medii în ţara noastră se situează în jur de 1.500 kg/ha. Multe unităţi
agricole cu experienţă în cultivarea florii-soarelui obţin frecvent producţii de
seminţe de peste 2.500 kg/ha. Pe plan mondial, producţiile medii în ţările mari
cultivatoare se situează între 1.300 si 2.000 kg/ha.
4.2. RAPIŢA
Tehnologia de cultivare Rotaţie
Bune premergătoare sunt culturile care eliberează terenul până la începutul
lunii august, pentru a asigura condiţii bune de pregătire a terenului şi acumularea
apei necesare răsăririi. Cele mai bune premergătoare sunt: cerealele de toamnă,
cartoful timpuriu, mazărea, borceagul de toamnă şi trifoiul roşu după prima coasă.
Nu se cultivă după soia şi floarea-soarelui, pentru a preveni extinderea atacului de
Sclerotinia sclerotiorum. Rapiţa poate reveni pe acelaşi teren după 3 ani, iar în caz
de atac de Sclerotinia, după 7-8 ani.

93
Fertilizarea Rapiţa este foarte pretenţioasă la fertilizare, fiind o mare consumatoare de
elemente nutritive. Pentru o tonă de seminţe şi producţia de biomasă aferentă,
consumul specific este de 50 - 60 kg azot, 30 - 60 kg fosfor, 40 - 50 kg potasiu, 50
- 60 kg calciu, 20-30 kg sulf şi importante cantităţi de microelemente. După D.
SOLTNER (1990), citat de GH. BÎLTEANU (1993), pentru 100 kg seminţe, plus
partea aeriană de masă verde, rapiţa consumă 2 kg N, 2,5 kg P2O5, 10 kg K2O.
Absorbţia elementelor nutritive are loc cu intensitate din primele faze de
vegetaţie; cele mai mari cantităţi, însă, sunt absorbite în perioada de la
desprimăvărare şi până la începutul fructificării.
Gunoiul de grajd, aplicat direct culturii de rapiţă în cantitate de 20 - 30
t/ha, a determinat obţinerea de sporuri economice atât la rapiţă, cât şi la cultura
dublă care a urmat sau la grâul semănat în toamnă (GH. BÎLTEANU şi V.
BÎRNAURE, 1979). În acest caz se reduc dozele de îngrăşăminte chimice cu 1,0 -
1,5 kg N, 0,75 kg P şi 2,0 - 2,5 kg K pentru fiecare tonă de gunoi de grajd.
Îngrăşămintele chimice aplicate singure sunt foarte bine valorificate. V.
BÎRNAURE (1979) menţionează că, în diferite ţări mari cultivatoare de rapiţă,
pentru producţii de circa 3 000 kg/ha seminţe se aplică următoarele doze de azot:
Suedia 120 - 140 kg; Germania 150 - 200 kg; Italia 150 kg; Franţa 120 - 190 kg.
Cantităţile de fosfor şi potasiu variază între 100 - 140 kg.
Dozele de îngrăşăminte pentru cultura rapiţei în funcţie de producţia
planificată şi valorile cartării agrochimice privind conţinutul în fosfor, potasiu şi
indicele azot sunt, în general, următoarele: azot 80 – 180 kg; fosfor 50 – 80 kg;
potasiu 60 - 80 kg.
Întreaga doză de fosfor şi de potasiu şi 1/3 din doza de azot se vor aplica sub
arătura de bază, iar restul de 2/3 din doza de azot va fi dată primăvara timpuriu.
Pe solurile cu reacţie acidă, pentru corectarea acesteia în limitele pH 6,5 -
7,5, se aplică amendamente cu calciu.
Lucrările solului
Arătura se va efectua imediat după eliberarea terenului la adâncimea de 20
- 25 cm, în agregat cu grapa stelată. În situaţia când solul este uscat şi arătura nu
poate fi efectuată fără a scoate bolovani, se impune prelucrarea solului cu grapa cu
discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili, urmând ca arătura să se realizeze
după prima ploaie. Până la semănat arătura se menţine curată de buruieni,
mărunţită şi afânată prin lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.

94
Ultima lucrare se execută cu combinatorul la adâncimea de semănat. Dacă
terenul este prea afânat se tăvălugeşte înainte de semănat, pentru a asigura
încorporarea seminţei la adâncimea optima. La data semănatului terenul trebuie să
fie bine mărunţit şi aşezat.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa trebuie să provină din anul însămânţării, să aibă puritatea
minimă de 97% şi germinaţia minimă de 85%.
Sămânţa se tratează cu Rapco T7 (6 kg la 100 kg sămânţă) sau cu alte
produse ca Ronilan 50 WP Sumilex WP, Rowral 50 WP (1 kg/t).
Perioada de semănat în sudul ţării este 5 - 15 septembrie, iar pentru estul,
vestul şi nordul ţării, 1 - 10 septembrie (I. PICU şi A. TIANU, 1983; P. ZAHAN,
1983; I. POP, 1985). Semănatul mai devreme, în toamnele cu precipitaţii,
favorizează o creştere avansată a plantelor până în iarnă, cu început de alungire a
tulpinii, determină scăderea rezistenţei la iernare şi dispariţia unui număr mai
mare de plante sau a tulpinilor florifere principale.
Rapiţa de primăvară se seamănă timpuriu, în prima urgenţă. Densitatea
plantelor la recoltare, în majoritatea ţărilor cultivatoare, este de 70 - 80 plante/m2.
Semănatul. În ţara noastră, la semănat, se asigură 100 - 150 boabe
germinabile/m2, pentru, a avea la recoltare 80 - 110 plante/m2. La aceste densităţi
se asigură o coacere mai uniformă, datorită reducerii gradului de ramificare a
plantelor, micşorându-se, astfel, pierderile prin scuturare. Cantitatea de sămânţă
este de 6 - 10 kg/ha, în funcţie de umiditatea solului, textura şi calitatea pregătirii
patului germinativ. Semănatul se realizează cu semănătorile pentru cereale, la
distanţa între rânduri de 12,5 cm. La această distanţă culturile luptă mai bine cu
buruienile, nu necesită praşile, sunt mai rezistente la cădere şi se pot recolta
mecanizat în condiţii bune.
Adâncimea de semănat este de 2,5 - 3,5 cm, în funcţie de umiditatea
solului şi textură.
Lucrările de îngrijire
Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu erbicidele
menţionate în tabelul 4.2.1. Erbicidele volatile Treflan, Balan, sau Ro-Neet sunt
de preferat, deoarece combat foarte bine samulastra de grâu sau orz şi numeroase
specii de buruieni anuale, inclusiv Sorghum halepense din seminţe. Se aplica
preemergent şi se încorporează prin dublă discuire (N. ŞARPE, 1987).
Speciile monocotiledonate anuale şi perene (costrei din rizomi) pot fi
combătute prin aplicarea în vegetaţie (postemergent) a erbicidelor selective ca:

95
Fusilade forte 1 – 1,3 l/ha, Pantera, Targa super, Leopard 1,5 l/ha, Select super,
Aramo 1,5 l/ha, Agil 1,0 l/ha, Galant super 1,0 l/ha.
Combaterea dăunătorilor. Puricii de pământ (Phyllottreta sp.) se combat
prin tratarea seminţelor cu Chinook 200 FS 20 l/t.
Păduchii cenuşii (Brevicornye brassicae) se combat cu Sinoratox 35 CE
sau Carbetox 37, în doză de 1,5 1/ha.
Gărgăriţa tulpinilor (Centorrhynchchus sp.) se combate prin 3 tratamente
cu Sinoratox 35 CE, 3 l/ha. Intervalul de pauză este de 14 - 21 zile.
Gândacul lucios al rapiţei (Meligethes aeneus) se combate cu Fastac 10 CE
- 0,075 l/ha prin două tratamente, cu interval de pauză de 7 - 10 zile, sau cu
Sumicidin 20 CE 0,025% în perioada înfloritului.
Tabelul 4.2.1
Combaterea chimică a buruienilor din cultura de rapiţă Erbicide Dozele de produs comercial în funcţie de conţinutul solului
în humus 2 – 3% 3 – 4%
Treflan 24 EC 3,5 – 4 4,0 – 5,0 Balan (180 g/l benefin) 6,0 – 7,0 7,0 – 8,0 Ro-Neet (720 g/l cycloate) 6,0 – 7,0 7,0 – 8,0 Dual 500 (500 g/l metalaclor) 3,5 – 4,0 4,0 – 5,0 Lasso (480 g/l alaclor) 4,0 – 5,0 5,0 – 6,0
Irigarea este necesară în sudul ţării. Se aplică o udare în toamnă cu 300 -
400 m3 apă/ha, pentru stimularea răsăririi plantelor şi a formării rozetei de bază
până la întrarea în iarnă. Primăvara sunt necesare udări la începutul legării
primelor silicve cu 400 - 500 m3/ha şi la încheierea înfloritului cu 500 -600 m3/ha.
Udările târzii favorizează căderea plantelor şi atacul de afide.
Recoltare. Producţii
Recoltarea este dificilă din cauza scuturării uşoare a seminţelor. Se
execută mecanizat, în două faze, sau direct cu combina de cereale.
Recoltarea în două faze se execută când plantele au culoare galbenă, iar
seminţele au început să se brunifice şi au umiditatea, de 25 - 30%. Tăierea
plantelor se realizează cu vindroverul, la “mirişte” înaltă de 20 - 25 cm. După
câteva zile, în care seminţele îşi desăvârşesc maturitatea şi umiditatea scade la 12
- 14%, plantele se treieră din mers cu combina, tăind miriştea sub brazda de rapiţă,
la combină făcându-se modificările necesare pentru prevenirea pierderilor şi a
spargerii sau descojirii seminţelor.
Recoltarea directă cu combina va fi efectuată la 5 - 7 zile după aplicarea
desicantului Reglone, 2 - 3 l/ha şi a 150 - 200 l apă, în faza când silicvele au
devenit galbene-liliachii şi a început colorarea seminţelor. În momentul

96
declanşării recoltatului, umiditatea seminţelor trebuie să fie în jur de 16%.
Lucrarea se execută seara, dimineaţa şi în cursul nopţii.
Seminţele sunt imediat precurăţite şi uscate la umiditatea de 9 – 10%.
Când nu poate fi asigurată uscarea imediată, depozitarea se va face în straturi de 5
- 10 cm, necurăţite de silicve şi se vor lopăta până la scăderea umidităţii la 10%.
Producţiile obţinute sunt cuprinse între 2.000 – 4.000 kg/ha. Producţia
medie de rapiţă în Europa, în ultimii ani, a fost în jur de 2.800 kg/ha.
CAP. 5 PLANTE TEXTILE 5.1. INUL PENTRU FIBRE
Tehnologia de cultivare Rotaţia
Inul pentru fibre este pretenţios la planta premergătoare. Cele mai bune
premergătoare sunt: grâul de toamnă, leguminoasele anuale (mazărea), borceagul,
precum şi cartoful sau sfecla pentru zahăr, dacă au fost fertilizate corespunzător şi
nu au fost atacate de Rhizoctonia sp. şi Botrytis cinerea. Plantele bune
premergătoare sunt orzoaica şi porumbul neerbicidat cu triazine. Nu se vor folosi
ca plante premergătoare şi nici postmergătoare cânepa şi rapiţa.
Inul pentru fibre se poate folosi ca plantă protectoare pentru morcov,
ierburi perene etc. În zonele unde se practică “topitul la rouă” se seamănă
perpendicular pe rândurile de in o graminee care formează un covor ierbos ce
favorizează topitul, iar în anul următor se asigură o producţie normală de fân, aşa
cum s-a dovedit în experienţele de la S.C.A. Livada.
Pe acelaşi teren, inul pentru fibre nu trebuie să revină mai devreme de 6
ani din cauza aşa-numitei “oboseli” a solului sau “alergia inului” faţă de el însuşi,
cauzată de un complex de factori cum ar fi secreţiile autotoxice ale rădăcinilor
(lineina), acumularea germenilor unor boli (septorioza, antracnoza, rugina,
fusarioza), acidifierea şi acumularea unor compuşi toxici (Fe, Al, Mn), consumul
unor microelemente (mai ales bor), înmulţirea unor buruieni specifice care elimină
în sol secreţii ce inhibă germinaţia inului (Camelina alyssum şi Euphorbia sp.).
După inul pentru fibre pot urma toate plantele de cultură, cu excepţia celor
cu boli comune (cartof, sfeclă). Culturile succesive şi grâul de toamnă găsesc
condiţii foarte bune de sol.
Fertilizarea
Pentru o tonă de substanţă uscată recoltată, inul pentru fibre extrage din sol
12 kg azot, 4,9 kg P2O5 şi 18 kg K2O. Deşi nu consumă cantităţi mari de elemente

97
nutritive, inul pentru fibre este foarte pretenţios la fertilizare, din următoarele
considerente: are perioadă scurtă de vegetaţie; rădăcina este slab dezvoltată şi cu
capacitate redusă de a folosi elementele mai greu solubile din sol; coeficientul de
valorificare a îngrăşămintelor este scăzut: 70 - 80% la azot, 15 - 20% la fosfor şi
50 - 60% la potasiu; absorbţia intensă a elementelor nutritive are loc de timpuriu
şi într-un termen scurt: 70% din azot, 60 - 70% din P2O5, şi peste 80% din K2O
până la începutul înfloritului; însămânţarea în rânduri apropiate exclude
posibilitatea favorizării solubilizării elementelor nutritive, prin executarea unor
lucrări în timpul vegetaţiei.
Insuficienţa şi excesul elementelor nutritive micşorează producţia şi
calitatea acesteia.
Azotul favorizează creşterea tulpinii, formarea frunzelor, intensifică
asimilaţia clorofiliană, determină randamentul în fibre şi calitatea acestora.
Fosforul, în cantităţi suficiente, atenuează efectul negativ al azotului,
scurtează perioada de vegetaţie, favorizează sporirea numărului de fibre
elementare în fascicule şi depunerea celulozei în pereţii celulelor, influenţează
favorabil uniformitatea maturării, producţia de seminţe şi ulei.
Potasiul, asigurat în cantităţi optime, favorizează formarea fasciculelor
compacte, biosinteza celulozei şi rezistenţa fibrelor.
Cercetările din ţara noastră au precizat că fertilizarea inului pentru fibre
trebuie să se facă cu toate cele trei elemente nutritive de bază (NPK), cantităţile de
fosfor puse la dispoziţia plantei să fie egale sau mai mari decât cele de azot, iar
cele de potasiu egale sau mai mari decât cantităţile de fosfor.
Raportul între elementele nutritive NPK să fie de 1:3:3 pe solurile fertile,
de 1:2:3 pe solurile cu fertilitate mijlocie, iar pe solurile sărace de 1:1,5:1,5.
Dozele de îngrăşăminte chimice se diferenţiază în funcţie de soi, planta
premergătoare, fertilitatea solului şi desimea semănatului. Pe solurile cu fertilitate
mijlocie (8 - 10 mg P2O5, şi 12 - 25 mg K2O la 100 g sol) se recomandă N32-64,
P48-80, iar pe solurile cu fertilitate scăzută (sub 7 mg P2O5 şi 15 mg K2O la 100 g
sol) să se utilizeze N48-80, P64-96, K64-96. Dozele minime se recomandă după cereale
de toamnă şi la soiurile sensibile la cădere, iar cele maxime după plante prăşitoare
şi la soiurile rezistente la cădere (Mădăraş, Mureş etc.). După plante leguminoase
dozele de azot se micşorează cu 20 - 30 kg/ha, iar în microzonele cu precipitaţii
abundente se măresc cu 10 - 20 kg/ha; pe solurile care au primit amendamente cu
1 - 2 ani înainte, dozele de fosfor şi potasiu se măresc cu 20 - 30 kg/ha,

98
adăugându-se, totodată, 0,3 - 1,0 kg/ha bor pentru atenuarea efectului dăunător al
calciului asupra calităţii fuiorului.
Microelementele au influenţă pozitivă asupra producţiei şi calităţii
acesteia. Folosirea borului a determinat sporuri de 120 - 200 kg/ha la fibre şi 100 -
160 kg/ha la seminţe.
Manganul a determinat creşterea randamentului de fibre, mărirea rezistenţei
acestora, iar cuprul a mărit activitatea fotosintetică.
Zincul, sub formă de sulfat de zinc, aplicat prin încorporare în sol sau
extraradicular în timpul vegetaţiei, a determinat sporuri de producţie în zone mai
reci şi mai umede din Franţa.
Gunoiul de grajd nu se aplică direct inului pentru fibre, deoarece duce la
căderea “în vetre” sau pe toată suprafaţa, datorită excesului de azot; de asemenea,
îmburuienează solul, nu este folosit complet datorită perioadei scurte de vegetaţie,
reduce procentul de fibre în tulpini şi rezistenţa acestora la rupere, recomandându-
se la planta premergătoare.
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Îngrăşămintele cu potasiu se aplică
sub arătura de bază; cele cu fosfor fie sub arătura de bază, fie în primăvară la
pregătirea patului germinativ, sub formă de îngrăşăminte complexe, fără să scadă
producţia. Aplicarea a jumătate din doza de azot la pregătirea patului germinativ şi
jumătate în faza de brădişor determină sporirea proporţiei de fibre lungi cu 8 -
15%. Aplicarea se face cu avionul, elicopterul sau terestru, când s-au lăsat cărări
la semănat şi după ce se evaporă roua.
Lucrările solului
Inul pentru fibre are seminţe mici, sistemul radicular slab dezvoltat şi este
sensibil la îmburuienare. Lucrările de bază se efectuează în funcţie de planta
premergătoare şi grosimea stratului arabil. Se efectuează o arătură adâncă la 23 - 25
cm după plante premergătoare ce eliberează terenul timpuriu şi la 28 - 30 cm după
cele târzii (porumb, cartof, sfeclă etc.), încorporându-se bine resturile vegetale,
terenul menţinându-se afânat şi curat de buruieni, nivelat până la venirea iernii.
Primăvara, patul germinativ se pregăteşte cu multă atenţie (grădinăreşte), fără a
pulveriza solul (pericol de formare a crustei). Cu ajutorul combinatorului se pregăteşte
patul germinativ, mărunţindu-l pe adâncimea semănatului, iar sub această adâncime solul
să fie tasat. Dacă este cazul, se încorporează şi erbicidele antigramineice.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa trebuie să aparţină soiului zonat, să fie sănătoasă, cu puritatea
minimă de 99%, germinaţia minimă 85%, cu MMB cât mai mare posibil, să fie

99
lipsită de cuscută, omogenă, lucioasă. Sămânţa se tratează împotriva antracnozei
(Colletotrichum lini) şi fusariozei (Fusarium lini) cu Tiradin 75 - 3,5 kg, Oftanol
T - 2 kg la tona de sămânţă sau contra bolilor şi dăunătorilor (puricilor) şi cu
Furadan 35 ST - 8 kg/t sau Carbodan 35 ST 8 kg/t. Tratamentele se efectuează
numai pe cale uscată.
Epoca de semănat. Temperatura minimă de germinare este de 2 - 3°C, dar
semănatul se face când în sol, la adâncimea de 4 - 5 cm, se realizează, 2 - 3 zile la
rând, la orele 7 dimineaţa, temperatura de 4 - 5°C.
Semănat în epoca optimă inul formează tulpini înalte, neramificate, cu
fibre lungi, rezistente la cădere, îmburuienare şi purici. Semănat prea devreme,
inul poate fi distrus de eventualele temperaturi scăzute (-1°C distruge plantele în
faza cotiledonală); mai târziu se scurtează faza creşterii intense, tulpinile şi fuiorul
rămân de dimensiuni mai reduse, atacul puricilor aduce prejudicii lanului. În
depresiunile Ciuc, Gheorgheni, valea Râului Negru, semănatul se efectuează când
temperatura în sol ajunge la 7°C, datorită pericolului îngheţurilor târzii.
Densitatea la semănat. Cercetările din ţara noastră şi din alte ţări au
evidenţiat că desimea optimă la recoltare a inului pentru fibre este de 1.800 –
2.000 plante/m2. De la semnat şi până la recoltare se produc pierderi de 27 - 35%
faţă de numărul seminţelor încorporate în sol. Ca urmare, desimea semănatului
trebuie să fie de 2400 - 3000 plante/m2, în funcţie de fertilitatea solului (desime
mai mare pe soluri mai fertile), epoca semănatului (desime mai mare în epoca
optimă) şi rezistenţa soiului la cădere (desime mare la soiurile rezistente).
Distanţa între rânduri, folosită în România, este de 12,5 cm.
Adâncimea semănatului este de 1,5 - 2,0 cm pe solurile mai grele
(lutoase) şi mijlocii (nisipo-lutoase) şi 2 - 3 cm pe cele mai uşoare, structurate.
Semănatul mai adânc sau mai la suprafaţă determină goluri în lan.
Lucrări de îngrijire
Erbicidarea. Din cauza creşterii lente în primele faze de vegetaţie şi
umbririi reduse a solului, inul poate fi invadat de buruieni ce pot produce pagube
de 25 - 50% din valoarea producţiei. Combaterea buruienilor prin pliviri manuale
este costisitoare şi greu de efectuat, singura cale de distrugere fiind combaterea
integrată din care nu lipseşte folosirea erbicidelor.
1. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate sensibile la MCPA (acid 2
metil-4 chlorphenoxiacetic), cum sunt: Chenopodium album, Sinapis arvensis,
Raphanus raphanistrum, Thlaspi arvense, Capsella bursa-pastoris şi altete, se
utilizează erbicidul Dikotex 40 EC (40% MCPA) în doză de 1,5 – 2,0 l/ha,

100
aplicându-se în faza de brădişor, când plantele de in au 6 - 10 cm înălţime, iar
buruienile dicotiledonate sunt în faza cotiledonală sau de rozetă, iar temperatura
aerului mai mare de 14°C.
2. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate rezistente sau mediu
rezistente la MCPA (Amaranthus sp., Atriplex patula, Galium aparine, Sonchus
arvensis, Convolvulus arvensis, Matricaria sp., Polygonum convolvulus, Vicia sp.)
se utilizează unul din următoarele erbicide: Brominal flax (12% bromoxynil + 12%
MCPA), 1,5 - 2,0 l/ha; Buctril M (20% bromoxynil + 20% MCPA), 1 l/ha;
Basagran (48% bentazon), 2 - 4 l/ha; Glean (75% chlorsulfuron), 10 - 15 g/ha.
Aceste erbicide se aplică înainte, în timpul şi după faza de “brădişor”, de la
4 - 5 cm înălţime a inului şi până la 25 cm înălţime, iar buruienile se află în faza
cotiledonală sau de rozetă şi temperatura aerului înregistrează de la 8 - 10°C, până
la 25°C.
3. În zonele în care se întâlnesc şi specii de buruieni monocotiledonate
(Setaria sp., Echinochloa crus-galli şi Sorghum halepense), se recurge la aplicarea
erbicidelor antigramineice: Diizocab (70% butylate), în doză de 4 - 6 l/ha, sau
Lasso (48% alachlor), în doză de 4 - 7 l/ha, sau Dual 500 (50% methalachlor), în
doză de 3 - 6 l/ha.
Aceste erbicide se încorporează în sol prin două treceri perpendiculare cu
combinatorul la adâncimea de 6 - 8 cm Diizocabul şi la 3 - 5 cm erbicidele Lasso şi
Dual, dozele fiind calculate în funcţie de conţinutul solului în humus (de la 1 la 4%).
Erbicidele antidicotiledonate se aplică conform cu indicaţiile de la
punctele 1 şi 2.
4. Culturile de în infestate cu buruieni dicotiledonate şi monocotiledonate,
printre care se află şi odosul (Avena fatua), zâzania (Lolium remotum), mohorul
(Setaria sp.) se tratează cu următoarele erbicide: Avadex BW EC (48% triallte) în
doză de 5,0 - 6,5 l/ha (1 - 4% humus) care se aplică înaintea semănatului şi se
încorporează în sol la 3 - 5 cm cu combinatorul; Illoxan (28% diclofop) + Buctril
M în doze de 3,0 + 1,0 l/ha sau Nabu S (20% sethoxydim) + Buctril M în doze de
1,5 + 1,0 l/ha care se aplică după răsărirea inului, când odosul are 3 - 4 frunzuliţe,
iar buruienile dicotiledonate sunt în faza de cotiledoane sau rozetă de frunze;
Fusilade Super (12,5% fluazifop - p-butyl) + Buctril M în doze de 1,5 - 1,0 l/ha se
aplică atunci când odosul are 3 - 4 frunzuliţe şi până la înfrăţirea acestuia, iar
buruienile dicotiledonate sunt în faza de rozetă.

101
5. Pirul (Agropyron repens) poate fi combătut cu Fusilade Super în doză
de 4 - 5 l/ha, în momentul când lăstarii acestuia au înălţimea de 10 - 15 cm,
asociat cu erbicide antidicotiledonate (Buctril M, Basagran, Glean).
6. Când nu se dispune de erbicide ce se aplică preemergent, pe terenurile
îmburuienate se practică două erbicidări postemergente: prima erbicidare se
efectuează când inul are 4 - 5 cm înălţime, cu Basagran în doză de 2 - 4 l/ha sau în
faza de “brăduţ” (6 - 10 cm) cu Dikotex 40 EC în doză de 1,5 - 2 l/ha, iar a doua
erbicidare se face când inul are înălţimea de 20 - 25 cm cu erbicide asociate:
Fusilade Super (2 l/ha) şi unul din erbicidele Buctril M (1 l/ha), Brominal flax (1,5
l/ha) sau Glean (10 g/ha).
Pe terenurile infestate cu buruieni rezistente la toate erbicidele, trebuie
evitată amplasarea inului. La efectuarea erbicidărilor postemergente se vor folosi
200 - 350 l/ha soluţie pentru tratamente corecte.
Adăugarea în soluţia de erbicidare cu Dikotex a 9 kg/ha azotat de amoniu
sau 14 kg/ha uree a determinat o mai bună combatere a buruienilor şi obţinerea
unor sporuri de producţie de 90 - 130 kg/ha fibre şi 70 - 90 kg/ha sămânţă.
Utilizarea microelementelor bor (250 g/ha), zinc (100 g/ha) şi molibden (100
g/ha); alături de azot, a determinat sporuri mai mari de producţie, fiind diminuat
atacul unor boli (bacterioză, fuzarioză şi rugină).
Combaterea dăunătorilor. Puricii (Aphtona euphorbiae) se combat în
momentul răsăririi plantelor de in, când produc cele mai mari pagube utilizându-
se insecticidele Decis 2,5 CE – 0,3 l/ha sau Fastac 10 EC – 0,1 l/ha în 300 – 400 l
apă/ha. Aceste tratamente se execută atunci când nu s-au tratat seminţele cu
insecticide la însămânţare. Tratamentele se efectuează cu maşini de prăfuit sau
stropit, după ce s-a evaporat roua de pe plante şi pe timp liniştit.
Tripsul inului (Thrips linarius), care atacă în verile mai secetoase din faza
de 30 cm înălţime a inului până la înflorire, se combate cu insecticidele Fastac 100
- 0,1 kg/ha sau Sinoratox 35 CE - 2 kg/ha.
Combaterea bolilor (făinarea - Oidium lini, rugina - Melampsora lini,
putrezirea plăntuţelor de in - Pythium debaryanum, antracnoza - Colletotrichum
lini, pătarea brună - Phoma linicola, fusarioza Fusarium lini, septorioza - Septoria
linicola) se face prin tratarea seminţelor, iar în timpul vegetaţiei, la avertizare, cu
Fundazol sau cu alte fungicide.
Combaterea cuscutei (Cuscuta epilinum), care atacă plantele sub formă de
vetre, se face cu Reglone 3 - 4 l/ha sau plantele se cosesc şi se ard după ce s-au
uscat. Combaterea trebuie să se facă înainte de fructificarea cuscutei.

102
Irigarea inului este necesară în zonele şi anii cu vreme secetoasă, prin
care se asigură realizarea producţiilor mari, cantitativ şi calitativ, şi se efectuează
prin aspersiune, aplicându-se udarea de răsărire cu 200 - 250 m3/ha iar în timpul
creşterii intense 2 - 3 udări cu 600 - 700 m3/ha. Irigarea după înflorit poate
favoriza căderea plantelor; ca atare nu este necesară, cu atât mai mult cu cât
consumul de apă al plantelor se reduce după încetarea creşterii.
Recoltarea
Fazele de maturare ale inului pentru fibre sunt următoarele:
Maturarea galbenă-timpurie se recunoaşte prin culoarea galbenă a
plantelor, la care rămân verzi numai frunzele superioare, vârful tulpinii şi
capsulele. Frunzele bazale au căzut, seminţele au culoarea galbenă şi vârful
castaniu. Recoltat în această fază, inul realizează fibre de calitate bună şi producţii
mici de seminţe.
Maturarea galbenă-deplină (tehnică) se caracterizează prin culoarea
plantei galbenă-închis, frunzele au căzut, seminţele s-au întărit, au luciu
caracteristic soiului şi culoarea castanie. Fibrele sunt rezistente, dar mai puţin
elastice. În această fază se recoltează plantele de in prin smulgere.
Maturarea deplină. Tulpinile şi capsulele au culoarea castanie-brună,
seminţele se desprind de pe pereţii fructului, fibrele s-au lignificat, au pierdut
elasticitatea, încât rezultă fuior puţin, inferior calitativ şi cu multă puzderie
aderentă.
Recoltarea inului se face la maturitatea tehnică, prin smulgere cu
mijloace mecanizate sau manuală a plantelor. Smulgerea manuală a inului se face
în mănunchiuri mici, care se scutură de pământ şi se aşează în pale pe categorii de
lungime şi culoare. După 1 - 2 zile se leagă în snopi cu diametrul de 15 - 20 cm,
apoi snopii se aşează câte 4 - 6 în piramidă pentru uscare. Când s-au uscat
suficient, snopii se clădesc în şire separate pe categorii de calitate la marginea
solei şi accesibile mijloacelor de transport sau se predau direct centrelor de
colectare sau topitoriilor.
În zonele mai ploioase plantele se lasă nelegate, aşezate sub formă de
piramidă, lungi de circa 1 m, cu pereţii subţiri, unde rămân 1 - 3 săptămâni pentru
a se usca complet, după care se leagă în snopi şi se depozitează sau se transportă
la beneficiar.
Recoltarea mecanizată se realizează cu combina rusească LKV- 4 T, care
smulge plantele, le decapsulează şi le leagă în snopi. Dacă tulpinile nu sunt
maturate uniform şi suficient uscate, se renunţă la aparatul de legat şi tulpinile

103
rămân în brazdă continuă (pale) pe teren (LK-4 T).
Tot mecanizat, inul pentru fibre se poate recolta şi cu combina TLZV-4,
importată din fosta Cehoslovacie, care smulge plantele, leagă tulpinile în snopi
sau le poate lăsa în brazdă continuă (TLZ-4), când se renunţă la aparatul de legat.
Plantele uscate în brazde pot fi legate în snopi manual sau cu maşini speciale
(PTP-1). Solele recoltate mecanizat trebuie să fie plane, curate de buruieni, cu
plante uniforme. Capsulele recoltate pe diferite căi se treieră cu combina C-12,
reglată în acest scop sau cu maşini speciale în topitorii.
Inul ajuns în topitorii se decapsulează (dacă această operaţie nu s-a făcut la
recoltare) urmând preindustrializarea (topitul, meliţatul etc.).
Producţiile soiurilor actuale, în condiţii favorabile şi cu tehnologii
corecte, oscilează între 4.500 – 8.000 kg/ha, din care 70% sunt tulpini uscate, 10%
seminţe şi 20% pleavă.
În urma topirii inului se obţin circa 14 - 27% fibre, din care 47 - 76% fuior
şi 60 – 24% câlţi.
5.2 CÂNEPA PENTRU FIBRE Tehnologia de cultivare
Rotaţia
Cele mai bune plante premergătoare pentru cânepă sunt trifoiul, lucerna,
cartoful, sfecla pentru zahăr, porumbul neerbicidat cu triazine şi neatacat de
sfredelitor (Pyrausta nubilalis), leguminoasele anuale (mazăre, fasole, soia).
Cânepa nu se seamănă după floarea-soarelui şi tutun (datorită plantei parazite
comune Orobanche sp.), grâu sau borceag, care favorizează larvele moliei cânepei
(Grapholita delineana).
Deşi cânepa se autosuportă mai mulţi ani la rând pe acelaşi teren
(cânepişti), practicarea monoculturii este contraindicată, ducând la înmulţirea
buruienilor, a moliei, puricilor (Psylliodes attenuata), sfredelitorului porumbului
şi lupoaiei (Orobanche sp.). După cânepă se cultivă cu rezultate bune grâul de
toamnă, secara, triticale şi alte plante, cu excepţia florii-soarelui şi tutunului.
Fertilizarea
Având un consum ridicat de substanţe nutritive, cânepa este pretenţioasă la
fertilizare. La o producţie de 1 tonă tulpini, cânepa consumă 12 - 14 kg azot, 4,0 -
4,5 kg P2O5, 6,4 - 7,0 kg K2O, 15,6 - 19,0 kg CaO, remarcându-se consumul
ridicat de calciu şi azot, care influenţează producţia de tulpini şi fibre.

104
Fertilizarea cu cantităţi mari de elemente nutritive este necesară din
următoarele considerente: cânepa are sistemul radicular mai puţin dezvoltat (8 -
10%) comparativ cu biomasa totală; capacitatea de absorbţie a rădăcinilor este
mică; dacă se cultivă pentru fibre, are perioada de vegetaţie mai mică (105 - 115
zile); capacitatea de utilizare a elementelor nutritive este relativ redusă (58% N;
13% P2O5; 30% K2O); acumularea a 70 - 75% din substanţa uscată în a doua parte
a vegetaţiei; absorbţia într-o perioadă relativ scurtă (jumătatea lui iunie - sfârşitul
lunii iulie) a 70 - 85% din necesarul de azot, 65 - 80% din necesarul de fosfor şi
75 - 80% din necesarul de potasiu (SALONTAI, 1971).
Ca urmare a acestor exigenţe, se impune o fertilizare abundentă şi o
împrăştiere uniformă a îngrăşămintelor.
Azotul influenţează pozitiv producţia de tulpini şi fibre; contribuie la
dezvoltarea rapidă a plantelor, realizând sporuri de producţie între 15 - 40% pe
cernoziomuri şi 100 - 174% pe soluri brune (în experienţe mai vechi), rezultate
confirmate în cercetări mai noi (SEGĂRCEANU, 1978).
Cânepa pentru fibre se fertilizează cu 100 - 120 kg/ha azot după cereale
păioase în funcţie de indicele de azot (4,5 - 1,5), adăugându-se 15 - 25 kg/ha după
prăşitoare sau scăzându-se 20 - 30 kg/ha după leguminoase (HERA, 1981). Pe
soluri acide se recomandă nitrocalcarul, îngrăşămintele complexe, ureea, iar pe
soluri neutre azotat de amoniu, ureea îngrăşămintele complexe. Cea mai bună
metodă de aplicare a azotului ar fi 50% din doză la pregătirea patului germinativ
şi 60% înainte de îmbobocire, dar în practică, de obicei, se aplică întreaga doză la
pregătirea patului germinativ.
Fosforul şi potasiul determină un randament mai mare în fibre şi
îmbunătăţirea însuşirilor tehnologice ale acestora (structură, rezistenţă
elasticitate). Potasiul măreşte rezistenţa tulpinilor la frângere. Se recomandă 50 -
80 kg/ha P2O5 şi 30 - 80 kg/ha K2O, administrate sub arătura de bază; sub formă
de îngrăşăminte complexe, ele se aplică la pregătirea patului germinativ, dacă din
diferite motive nu s-au aplicat sub arătura de bază. Cânepa monoică se fertilizează
cu N150P120K120.
Gunoiul de grajd realizează sporuri însemnate de producţie administrat
direct sau la planta premergătoare. După plantele ce se recoltează devreme
(cereale păioase, rapiţă) gunoiul se aplică direct în doză de 20 t/ha în zonele
subumede şi 30 t/ha în zonele umede, făcându-se corecţii asupra azotului şi
fosforului. Când planta premergătoare este cartoful, sfecla pentru zahăr sau
porumbul, gunoiul se aplică acestor plante (sporuri 20 - 110%).

105
Îngrăşămintele organo-minerale (20 t/ha gunoi + N40-70P40K60) determină
sporuri deosebit de mari la producţia de tulpini şi fibre, precum şi îmbunătăţirea
calităţii acestora.
Pe solurile turboase şi mlăştinoase o atenţie deosebită trebuie acordată
microelementelor bor, mangan, cupru (GH. BÎLTEANU, 1974). După eficienţa
economică a fertilizării, cânepa poate fi considerată o plantă care valorifică foarte
bine îngrăşămintele.
Lucrările solului
După recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului într-un timp
cât mai scurt, se efectuează arătura la adâncimea de 25 - 28 cm în condiţii optime
de umiditate. Pe vertisoluri (smolniţe) şi pe alte soluri grele (lăcoviştile din
Banat), cânepa impune efectuarea a două arături sau scarificarea la adâncimea de
60 cm. După recoltarea cartofului, a sfeclei sau porumbului se lucrează mai întâi
cu grapa cu discuri şi apoi se ară. Arătura se menţine curată de buruieni, nivelată
şi afânată cu ajutorul grapei cu discuri urmată de grapa cu colţi reglabili.
Patul germinativ se pregăteşte în primăvară cu combinatorul la adâncimea de
5 - 6 cm, ocazie cu care se încorporează şi erbicidele preemergente ce se aplică în sol.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa destinată semănatului trebuie să aibă cel puţin 98% puritate şi
minimum 75% capacitate de germinaţie (geminaţia este foarte bună când
depăşeşte 90%) şi MMB cât mai mare (peste 20 - 22 g), când se asigură un spor
de peste 30% la producţia de fibră. Materialul de semănat se tratează cu Tiradin
75 – 2,5 kg/t sau Tiramet – 2,5 kg/t şi cu produse corbifuge.
Epoca de semănat corespunzătoare este atunci când în sol, la adâncimea de
5 - 7 cm, temperatura se menţine la 7 - 8°C (înainte de semănatul porumbului). La
semănatul prea timpuriu, plantele suferă din cauza temperaturilor scăzute, cresc
încet, nu ajung la înălţimea normală, puricii produc pagube mari, iar întârzierea
semănatului favorizează atacul moliei (Grapholita delineana) scurtează perioada
de vegetaţie, plantele înfloresc prematur, producţiile sunt mai scăzute, iar fibrele
au însuşiri tehnologice inferioare.
Densitatea la semănat este de 400 - 450 nucule germinabile la m2 la cânepa
dioică pentru a se realiza 330 - 380 plante recoltabile la m2, iar la cânepa monoică
se recomandă 350 - 450 nucule germinabile la m2. Aceste desimi se realizează cu
80 - 95 kg material de semănat la ha.
Distanta între rânduri la semănat, cea mai folosită, este de 12,5 cm la
distanţă mai mare între rânduri (20 cm) înălţimea plantelor nu este mai mare decât

106
la 12,5 cm, dar creşte grosimea tulpinilor, se diminuează svelteţea şi calitatea
fibrelor (SEGĂRCEANU, 1978). Semănatul se efectuează cu semănătorile
universale: SUP - 15, SUP - 21, SUP - 29.
Adâncimea semănatului este de 3 - 4 cm pe soluri normale; pe soluri mai
uşoare sau în primăveri secetoase, adâncimea ajunge la 5 - 6 cm. După semănat se
trece cu grapa cu colţi reglabili (colţii mult aplecaţi), pentru a nu lăsa vizibile
rândurile şi a evita, astfel, pagubele produse de ciori, porumbei şi alte păsări, care
ar consuma seminţele netratate cu produse corbifuge.
Lucrările de îngrijire
Pe solurile mijlocii, bine structurate şi corect lucrate, cânepa reuşeşte bine
fără alte lucrări de îngrijire. Dacă terenul este prea afânat, sau primăvara este
secetoasă, se aplică o lucrare cu tăvălugul imediat după semănat. Eventuala crustă
ce apare după semănat şi care ar împiedica răsărirea se distruge cu grapa
uşoară având colţii aplecaţi sau tăvălugul stelat.
Erbicidarea. Buruienile perene (Cirsium arvense, Sonchus arvensis) se
înlătură prin pliviri selective manuale. Prin semănatul des şi creşterea rapidă,
cânepa are capacitatea de a distruge buruienile prin umbrire şi prin microclimatul
specific creat, nefiind necesare erbicidele în cazul cânepei pentru fibre, acestea
administrându-se, de regulă, la cânepa pentru sămânţă. În cazul când se utilizează
erbicide, trebuie avută în vedere sensibilitatea mare a cânepei la acţiunea
fitotoxică a acestora, mai ales la erbicidele antidicotiledonate. Pentru combaterea
buruienilor monocotiledonate se recomandă unul din erbicidele: Diizocab (70%
butylate) în doză de 4 - 6 l/ha, Triflurom (24% trifluralin) în doză de 3 - 5 l/ha,
Dual 500 (50% metolachlor) în doză de 3 - 5 l/ha, Lasso (48% alachlor) în doză de
4 - 6 l/ha. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate se utilizează Patoran (50%
metobromuron) în doză de 3 - 5 kg/ha sau Afalon (50% linuron) în doză de 1,5 -
2,5 kg/ha.
La toate erbicidele dozele minime se aplică pe soluri cu 1,5 - 2% humus,
iar cele maxime pe soluri cu 3 - 4% humus. Erbicidele Diizocab şi Triflurom se
încorporează în sol prin două treceri cu combinatorul la 8 - 10 cm adâncime, iar
erbicidele Dual şi Lasso la 3 - 5 cm. Erbicidele Patoran şi Afalon fie se aplică
odată cu Dual sau Lasso, fie se aplică după prima lucrare de încorporare a
erbicidelor Diizocab sau Triflurom cu combinatorul, a doua lucrare efectuându-se
la 3 - 5 cm adâncime.Combaterea dăunătorilor. Cele mai păgubitoare boli sunt
putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum), pătarea albă a frunzelor de cânepă
(Septoria cannabina), mucegaiul alb (Bothrytis infestans) şi mana

107
(Peronoplasmopara cannabina). Un dăunător periculos pentru cânepă este lupoaia
(Orobanche sp.).Bolile de lupoaie se previn prin asolamente de 5 – 6 ani,
utilizarea seminţelor sănătoase şi tratate, cultivarea de soiuri rezistente, smulgerea
plantelor de lupoaie şi arderea lor.
Alţi dăunători ai cânepei sunt: puricele (Psylliodes attenuata), molia
cânepei (Grapholita delineana), sfredelitorul porumbului (Ostrinia nubilalis) etc.
Puricele se combate prin tratarea seminţelor cu Furadan 35 ST înainte de
semănat (8 kg/t) sau în timpul răsăririi plantelor cu Sinoratox 35 CE în doză de 2
l/ha sau cu Wofatox 30 PU, în concentraţie de 0,15%.
Molia cânepei se previne şi combate prin respectarea asolamentelor cu
plante bune premergătoare, semănatul în epoca optimă sau combaterea la pragul
economic de dăunare cu Methation 50 CE (1,5-2,0 kg/ha), Sumithion 50 CE,
Sinoratox 35 CE – 2 l/ha sau Decis 2,5 CE – 0,4 l/ha.
Atacul de sfredelitor se preîntâmpină prin evitarea porumbului ca plantă
premergătoare sau prin tratamente la avertizare cu Methation 50 CE – 2 l/ha sau
Decis 2,5 CE – 0,4 l/ha.
Recoltarea
Epoca optimă de recoltare a cânepei pentru fibră este la sfârşitul înfloririi
plantelor mascule (cânepa de vară), când nu se mai scutură polen.
Cânepa monoică intră în faza de maturitate tehnică în a doua decadă a lunii
august, după scuturarea polenului florilor mascule. În această fază se realizează
cea mai bună calitate a fibrelor. Recoltarea mai timpurie duce la obţinerea unor
producţii mici de fibră, cu însuşiri tehnologice inferioare (în special rezistenţă), iar
întârzierea determină degradarea tulpinilor, pierderea fineţei fibrelor, care devin
aspre şi casante.
Recoltarea cânepei se realizează manual sau mecanizat, prin tăierea
plantelor de la bază.
Recoltarea manuală constă din tăierea plantelor cu secera sau cu cuţite
speciale la înălţimea de 4 - 6 cm, care se lasă pe sol în mănunchiuri de 15 - 20 cm
diametru, aşezate în formă de foarfece deschise (X) pentru uscare. Când plantele
s-au uscat pe partea superioară (s-au îngălbenit), snopii se întorc cu partea opusă
spre lumină şi se usucă încă 2 - 3 zile, în total uscarea realizându-se în 4 - 8 zile.
Se scutură apoi frunzele uscate, pentru a nu păta fibrele la topire şi se leagă snopii
în două locuri, dacă plantele sunt mai lungi de 100 cm şi într-un singur loc, dacă
sunt mai scurte.

108
Recoltarea mecanizată se face cu maşina J.S.K.-2,1, care taie tulpinile şi
le lasă pe sol în strat subţire. După uscare se procedează ca şi în cazul recoltării
manuale, desfrunzindu-se tulpinile şi legându-se. Productivitatea maşinii este de 4
- 5 ha pe schimb, când nu se foloseşte aparatul de legare. Pentru a folosi maşina
J.S.K -2,1, cu aparatul de legare a tulpinilor în snopi, este necesar să se facă
defolierea plantelor, folosind preparatul Purivel (80% metoxuron + 20% emul-
gator) în cantitate de 6 - 8 kg/ha. Tratamentele se fac cu avionul sau elicopterul,
folosind 100 - 150 l soluţie la hectar, dimineaţa până la orele 1000 sau seara după
orele 1700, deoarece în mijlocul zilei aerul uscat şi temperatura ridicată duc la
cristalizarea produsului pe suprafaţa frunzelor, devenind inactiv. Produsul Purivel
acţionează pe bază de selectivitate morfologică: tulpinile având de 10 ori mai
puţine stomate la unitatea de suprafaţă, comparativ cu frunzele, sunt astfel
protejate (absorb puţină soluţie). Momentul efectuării tratamentului coincide cu
schimbarea culorii frunzelor spre verde-gălbui (10 - 15 zile de la începutul
scuturării polenului, ceea ce înseamnă 10 - 12 zile înainte de recoltare sau de
sfârşitul înfloritului). Dacă intervin precipitaţii de peste 5 mm în primele 4 - 6 ore
după tratament, produsul este ineficient. Dacă se întârzie tratamentul până la
degradarea clorofilei plantelor mascule, nu se asigură defolierea. Tratamentul
efectuat prea devreme (când frunzele au culoarea verde normală) depreciază
fibrele, iar producţia este mai mică. La tratamente corecte defolierea se produce în
10 - 12 zile, în proporţie de 90 - 100%. În urma defolierii, maşina J.S.K.-2,1
recoltează cânepa direct în snopi legaţi (1,5 ha pe schimb), care se aşează în glugi
(piramide) pentru uscare, apoi se transportă la topitorii.
Din anul 1976 s-a omologat maşina românească de recoltat cânepă MRC-
2,4 cu o productivitate de 7 - 8 ha pe schimb, care lasă tulpinile tăiate în brazdă
subţire pe teren. După uscare, se defoliază şi se leagă mecanic în snopi cu maşina
de adunat cânepă pentru fibră MACF care serveşte şi pentru manipularea
tulpinilor în topitorii, formând şi baloţi de cânepă uscată.
La predarea tulpinilor pentru preindustrializare, se apreciază lungimea,
grosimea, culoarea, atacul de dăunători, vătămarea de grindină şi puritatea.
Cânepa cultivată pentru fibre realizează producţii medii de 5 - 6 t/ha
tulpini uscate, soiurile noi cultivate în ţara noastră având un potenţial productiv de
8 - 12 t ha. Producţia de fibră se situează între 2,83 - 3,15 t/ha. Din greutatea
tulpinilor uscate puse la topit rezultă 16 - 25% fibră, din care 60% o reprezintă
fuiorul şi 40% câlţii.

109
CAP. 6 PLANTE TUBERCULIFERE ŞI RĂDĂCINOASE 6.1 CARTOFUL Tehnologia de cultivare Rotaţia
Pentru realizarea unor producţii mari la cartof şi de calitate bună, cu
posibilităţi de mecanizare şi irigare, transportul fără vătămarea tuberculilor, ca şi
amplasarea culturii prezintă o deosebită importanţă pentru cultivator.
Înfiinţarea culturilor de cartof se face, în primul rând, în funcţie de textura
solului, pe soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. Ele se amplasează în
apropierea unor drumuri corespunzătoare pentru transportul producţiei, iar pentru
mecanizarea integrală a lucrărilor nu se vor amplasa pe soluri cu panta mai mare
de 9 - 11% (6°), iar în condiţii de irigare de 5%.
Dimensionarea parcelelor, în fermele specializate, se face pentru a putea
asigura alimentarea raţională a maşinilor de plantat.
Solurile pe care se amplasează cartoful trebuie să aibă un regim aero-hidric
echilibrat, să fie bine structurate, netasate şi profunde, cu subsol permeabil, fără
pericol de exces de umiditate sau inundaţie (apa freatică sub 1,5 - 2 m), cu
posibilităţi de irigare în zonele secetoase.
Deşi rotaţia cea mai corespunzătoare este de 4 ani, dacă nu există suficient
teren corespunzător din punct de vedere textural sau al altor indicatori de
fertilitate, este de preferat rotaţia de 3 ani şi chiar de 2 ani, dacă nu s-a manifestat
atac de Globodera rostochiensis (nematodul auriu).
În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se obţin
după graminee şi leguminoase perene furajere (lucerna în zona de câmpie, trifoiul
roşu în zonele umede), leguminoase anuale (dacă nu se folosesc pentru grâu),
după cereale păioase (grâu, secară, orzoaică, orz), porumb-siloz (cultură succesivă
sau cultură de bază), bostănoase, în pentru ulei, floarea-soarelui (ultimele două
plante dacă n-au fost atacate de putregaiul cenuşiu - Bothrytis cinerea şi alte boli
care pot fi transmise cartofului).
Mai puţin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla pentru zahăr şi
porumbul, deoarece se recoltează târziu. Totuşi, porumbul nu poate fi evitat ca
plantă premergătoare, datorită structurii culturilor, rezistenţei cartofului la efectul
prelungit al erbicidelor aplicate la porumb.
Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solanaceae şi nici în
monocultură. După cartoful destinat consumului timpuriu, se pot cultiva plante

110
succesive: porumb pentru siloz, porumb pentru boabe, fasole, castraveţi şi varză
de toamnă, iar după cartoful pentru consum de vară se obţin rezultate foarte bune
la grâu, secară, orz de toamnă, triticale, rapiţă.
Fertilizarea
Consumul de elemente nutritive, pentru o producţie de 1.000 kg tuberculi
şi părţile aferente de biomasă, după diferiţi autori, este de 5,6 kg azot, 1,8 kg P2O5
7,5 kg K2O, 3,1 kg CaO şi 1,6 kg MgO. În cazul recoltării extratimpurii şi timpurii
a cartofului consumul de elemente nutritive este mai mare: 8 - 10 kg N, 3 kg P2O5,
12 - 14 kg K2O (V. BÎRNAURE, 1974). Din consumul total de elemente nutritive,
în tubercul se reţin: 66,6% azot, 63,6% anhidridă fosforică, 58,2% oxid de
potasiu, 7,9% oxid de calciu şi 40% oxid de magneziu (GH. BÎLTEANU, 1991).
Azotul este elementul determinant asupra producţiei de cartof. La 1 kg
azot se obţin în ţara noastră, între 40 şi 110 kg tuberculi. Prin sporirea suprafeţei
foliare a plantei şi formarea unui sistem radicular mai activ se realizează absorbţia
unor cantităţi mari de substanţe nutritive care se deplasează în tuberculi,
determinând mărirea masei medii a unui tubercul (peste 80% din tuberculi au
greutatea peste 80 g). Excesul de azot este dăunător, deoarece partea aeriană a
plantei creşte luxuriant, ceea ce frânează tuberizarea şi creşterea tuberculilor, mai
ales dacă şi umiditatea solului este mai mare. După ce se realizează tuberizarea,
azotul nu mai are acţiune negativă asupra producţiei. Aplicarea azotului în două
etape, o parte înainte de plantare şi o parte după formarea tuberculilor, determină
formarea unei plante mai mici, dar producţia de tuberculi creşte comparativ cu
situaţia când întreaga cantitate de azot se aplică la pregătirea patului germinativ
sau la plantare.
În unele ţări (S.U.A., Canada) se administrează, concomitent cu azotul, şi
îngrăşăminte cu magneziu, care determină transferul activ al glucidelor în
tuberculi. În alte ţări (Olanda), pentru a limita creşterea plantei de cartof se fac
tratamente cu Cycocel, iar în Germania, S.U.A. cu produsul B-9 (Alar - acid N -
dimetil - amino - succinamic).
Excesul de azot poate produce resorbţia unor stoloni şi tuberculi
diminuează conţinutul şi dimensiunile grăunciorilor de amidon. Când excesul de
azot se asociază cu temperaturi mai scăzute, se acumulează în tuberculi acid
clorogenic, care le imprimă gust neplăcut, cauzează înnegrirea lor la fierbere şi le
micşorează rezistenţa la păstrare.
Azotul se foloseşte în cantităţi mai mari la cartoful timpuriu, la care este
necesară o creştere mai rapidă a plantei şi, pe această bază, a tuberculilor, pentru a

111
obţine o recoltă cât mai timpurie. La stabilirea dozelor de azot trebuie să se ţină
seama că în prima parte a vegetaţiei, cartoful foloseşte mai greu rezervele din sol,
iar soiurile tardive solicită cantităţi mai mari de azot, comparativ cu cele
semitimpurii.
Fosforul determină sporuri de producţie mai mici decât azotul, până la 40
- 50 kg tuberculi la 1 kg substanţă activă (P2O5). Cartoful este una din plantele
care valorifică bine îngrăşămintele cu fosfor. Sub influenţa fosforului creşte mai
ales numărul de tuberculi în cuib şi mai puţin masa medie a acestora. Se constată
creşterea procentului şi a dimensiunilor grăunciorilor de amidon, precum şi
sporirea proporţiei de amilopectină, care imprimă rezistentă la fierbere şi
contribuie la formarea unui periderm dens, elastic, conferind o bună rezistenţă
tuberculilor la vătămări mecanice şi la păstrare. Fosforul se foloseşte în cantităţi
mai mici la cartoful extratimpuriu şi timpuriu, dar mai mari la cartoful pentru
consum de vară şi de toamnă-iarnă, şi mai ales la culturile destinate obţinerii
materialului de plantare, determinând un număr mai mare de tuberculi la cuib şi o
rezistenţă mai bună la păstrare.
Potasiul determină sporuri de producţie cuprinse între 10 - 15 kg tuberculi
pentru 1 kg potasiu substanţă activă (K2O), valori mai mari întâlnindu-se în zona
foarte favorabilă climatic, unde solurile sunt mai sărace în potasiu. Potasiul
influenţează mărimea producţiei atât prin numărul de tuberculi, cât şi prin masa
acestora, dar efectele lui sunt mai mici decât ale fosforului şi, respectiv, ale
azotului. Potasiul trebuie utilizat în primul rând la soiurile semitardive şi tardive,
deoarece menţine foliajul în stare de funcţionare în intervalele de secetă, putându-
se obţine sporuri de producţie. Mărind randamentul fotosintezei, folosirea
potasiului în culturile extratimpurii şi timpurii realizează mai repede dimensiunile
şi greutatea minimă de recoltare a tuberculilor. Alături de fosfor, potasiul participă
direct şi indirect la o mai bună rezistenţă a plantei la boli, la folosirea economică a
apei, la creşterea conţinutului de amidon şi a rezistenţei la păstrare.
Fertilizarea organică asigură importante sporuri de producţie prin aportul
în elemente nutritive şi prin îmbunătăţirea însuşirilor fizice, microbiologice şi
hidrofizice ale solurilor. În numeroase ţări (Danemarca, C.S.I., Canada, Germania
etc.) gunoiul de grajd este folosit cu precădere pentru fertilizarea culturilor de
cartof, realizându-se sporuri de producţie de 4.000 - 10.000 kg tuberculi la ha
(ECATERINA CONSTANTINESCU, I969). În experienţe executate în zona
Făgăraş, s-au realizat sporuri de 370 kg tuberculi la tona de gunoi (V.
BÎRNAURE, 1971).

112
Gunoiul de grajd se utilizează cu precădere la soiurile tardive şi la cele
timpurii (creşterea mai rapidă prin încălzirea solului). Elementele nutritive
neutilizate de cultura timpurie de cartof sunt valorificate de culturile succesive
(castraveţi, varză, fasole, soia, porumb pentru siloz etc.).
În funcţie de însuşirile solului, gunoiul se va utiliza mai ales pe cele
extreme din punct de vedere textural (nisipoase şi luto-argiloase). Gunoiul
nefermentat este favorabil mai ales pe solurile grele şi reci.
Având în vedere eliberarea elementelor nutritive din gunoi în funcţie de
condiţiile pedoclimatice, care nu concordă cel mai adesea cu cerinţele plantelor,
cele mai bune rezultate se obţin folosindu-se îngrăşăminte organice şi minerale.
Gunoiul de grajd se administrează la cartof în cantităţi de 30 - 40 t/ha, reducându-
se dozele de îngrăşăminte chimice cu 2,0 kg azot, 1 kg P2O5 şi 2,5 K2O pentru
fiecare tonă de gunoi aplicată.
În apropierea zonelor bogate în turbă se poate utiliza turba în cantitate de
20 - 40 t/ha, fie ca atare, fie compostată cu gunoi de grajd în cantităţi egale, când
se măreşte eficienţa cu 11 - 20%.
Pe solurile nisipoase îngrăşămintele verzi (lupin, lucernă mazăre, trifoi)
pot substitui gunoiul de grajd în anii cu condiţii climatice favorabile.
Dozele de îngrăşăminte se corectează în funcţie de planta premergătoare,
aplicarea gunoiului de grajd, textura solului şi soiul cultivat: după plante tehnice
se măreşte doza de azot cu 10 - 20 kg/ha, cea de fosfor cu 10 - 20 kg/ha P2O5 iar
cea de potasiu cu 10 kg/ha K2O; după leguminoase anuale se micşorează doza de
azot cu 10 - 20 kg/ha şi se măreşte doza de fosfor cu 15 kg/ha P2O5; după
leguminoase perene se micşorează doza de azot cu 20 - 30 kg/ha şi se măreşte
doza de fosfor cu 20 kg/ha P2O5; în primul an după aplicarea gunoiului de grajd se
micşorează doza de îngrăşăminte chimice cu 10 - 20 kg/ha azot şi fosfor şi cu 30 -
40 kg/ha potasiu; pe solurile cu textură nisipo-lutoasă se măreşte cu 10 - 20 kg/ha
doza de azot şi cu 10 kg/ha doza de fosfor; pe soluri cu textură luto-argiloasă se
măreşte doza de azot cu 10 kg/ha.
Tipurile de îngrăşăminte recomandate în cultura cartofului sunt
nitrocalcarul şi ureea pe solurile acide, iar pe cele neutre azotatul de amoniu, ureea
şi sulfatul de amoniu (CR. HERA, 1975). Prof. GH. BÎLTEANU consideră
contraindicat sulfatul de amoniu, datorită atât antagonismelor ionice pe care le
provoacă în sol şi în nutriţia plantei, cât şi pentru influenţa negativă asupra
însuşirilor culinare ale tuberculilor. Îngrăşămintele cu fosfor se pot folosi fără nici
o restricţie, iar cele cu potasiu, care conţin clor trebuie aplicate în toamnă,

113
facilitând astfel spălarea clorului din sol. Îngrăşămintele complexe binare şi
ternare, toate, dau rezultate bune în cultura cartofului.
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Gunoiul de grajd, fosforul şi
potasiu se aplică, de regulă, sub arătura de bază. Îngrăşămintele cu azot se
administrează numai primăvara la pregătirea patului germinativ sau în două etape;
la pregătirea patului germinativ şi în vegetaţie, odată cu lucrările de îngrijire
(prăşit mecanic) sau după tuberizare (10 - 35 zile după răsărire). Îngrăşămintele
complexe se aplică fie în toamnă, fie odată cu plantatul.
Suplimentarea elementelor nutritive la cartof se poate realiza şi prin
fertilizarea odată cu aplicarea apei de irigare sau prin tratamente extra - radiculare
(zeamă bordeleză 1% + 1,5% P2O5 + 1% K2O + 0,5 N.
În cultura cartofului şi-au dovedit eficienta microelementele: bor, mangan,
cupru, molibden şi zinc. Borul se aplică sub formă de borax 10 kg/ha sub arătura
de bază, iar manganul se aplică extra - radicular, în concentraţie de 1 - 1,5,%, sub
formă de sulfat de mangan.
Lucrările solului
Acestea au menirea de a asigura un substrat cât mai afânat cu un regim
aero-hidric corespunzător biologiei cartofului, prin acumularea apei şi elementelor
nutritive în sol şi distrugerea buruienilor. Lucrările solului trebuie executate
diferenţiat, în funcţie de zona climatică, tipul şi textura solului, planta
premergătoare, gradul de îmburuienare şi eroziunea solului.
Tasarea solului reduce considerabil producţia la cartof, îndeosebi solurile
grele. În condiţii de mecanizare, tasarea solului este, practic, imposibil de evitat.
Simpla trecere a roţilor de tractor pe lângă rândurile de plante provoacă
micşorarea producţiei de tuberculi. Influenţa negativă a gradului de tasare a
terenului se manifestă direct proporţional cu conţinutul de argilă şi de apă al
solului (BERINDEI, 1972). Pe solurile podzolice la care, de regulă, stratul cu
argilă, practic impermeabil, începe la 18 - 20 cm, mecanizarea culturii reduce mult
producţia de tuberculi. Cea mai mare importanţă în cultura mecanizată a carto-
fului, pentru recoltarea cu combina, o are evitarea formării bulgărilor, mai ales cei
de mărimea tuberculilor.
Solul se mobilizează la adâncimea de 28 - 30 cm pe majoritatea tipurilor
de sol, dovedindu-se superioară arătura cu subsolaj suplimentar de 10 - 15 cm,
făcând posibilă o bună dezvoltare a plantei, mai ales a tuberculilor în cuib,
facilitându-se executarea unui bilon mare la plantare, cu posibilităţi mai bune de
executare a lucrărilor de îngrijire în timpul perioadei de vegetaţie şi pentru

114
recoltarea mecanizată (BREDT, 1981).
Pe solurile mai grele, scarificarea terenului (afânarea adâncă) a dat
rezultate bune. Importanţă deosebită prezintă momentul optim de executare a
arăturii, pentru a preîntâmpina formarea bulgărilor, indiferent de mărimea
acestora. Formarea bulgărilor se datorează modului de executare a lucrărilor
solului şi epocii acesteia. Lipsa bulgărilor permite plantatul corect cu bilon
uniform, o eficacitate mai bună a erbicidelor, uşurează recoltarea mecanizată,
reduce rănirea tuberculilor, costurile de curăţire, transport şi păstrare.
Nivelarea solului (înainte sau după arat) este extrem de importantă în
cultura mecanizată a cartofului, influenţând pozitiv uniformitatea adâncimii de
plantare, forma bilonului, erbicidarea şi recoltarea.
Arătura se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare,
administrarea îngrăşămintelor organice şi celor chimice cu fosfat şi potasiu,
tocarea eventualelor resturi vegetale. Până la venirea iernii arătura se menţine
curată de buruieni, nivelată, fără crustă, permiţând plantatul mai devreme în
primăvară, prin zvântarea mai timpurie şi uniform a terenului. Pe unele soluri mai
uşoare se poate executa în primăvară plantatul, fără alte lucrări de pregătire a
terenului.
În primăvară, patul germinativ se pregăteşte numai după ce solul s-a
zvântat, evitând formarea viitorilor bulgări. Dacă solul se lucrează în primăvară pe
teren insuficient zvântat şi fără mărunţirea corespunzătoare, bulgării se formează
în mijlocul cuibului de cartof, printre stoloni şi tuberculi; dacă solul a fost lucrat
pe o adâncime mică, bulgării se formează tot în cuibul de cartof, dar sub tuberculi;
tasarea solului de către roţile tractorului duce la formarea bulgărilor la marginea
cuibului de cartof, cu repercusiuni negative la recoltare; bulgării formaţi cu ocazia
lucrărilor de îngrijire se găsesc pe bilon sau între biloane.
Cele mai bune rezultate se obţin când terenul se pregăteşte cu ajutorul
cultivatorului echipat cu piese active tip săgeată, pentru adâncimi până la 14 cm
sau cuţite tip daltă, pentru adâncimi de 14 - 18 cm (BRIA, 1982). Pentru
suprafeţele mari de teren cultivatorul purtat pentru cartof CPC-3,2, în agregat cu
tractorul U-650, echipat cu cuţite daltă sau săgeată, iar pe parcele mici cultivatorul
CPC-2 în agregat cu tractorul L-445, realizează condiţii foarte bune pentru
plantarea cartofului. Se realizează o adâncime de lucru până la 18 cm şi un grad
de mărunţire de 92 - 95% în condiţiile în care capacitatea de lucru 12 - 14 ha pe
schimb este egală cu cea a grapei cu discuri. De asemenea, folosirea
combinatoarelor şi grapelor vibratoare (oscilante) realizează condiţii foarte bune

115
pentru plantarea cartofului. Folosirea combinatorului s-a dovedit mai avantajoasă
pentru pregătirea unui pat germinativ corespunzător, acesta fiind alcătuit în funcţie
de starea terenului: numai din vibrocultor, grapă cu colţi şi grapă rotativă
elicoidală, dacă se urmăreşte o mai bună nivelare şi combatere a buruienilor; din
vibrocultor şi grapă rotativă elicoidală, în cazul terenului cu denivelări şi tasat, dar
fără buruieni. La lucrările de pregătire a solului în primăvară se aplică şi
îngrăşămintele cu azot sau complexe. Pentru reducerea gradului de tasare se
practică şi bilonarea din toamnă, plantatul efectuându-se mai devreme.
Materialul de plantat şi plantarea
Materialul de plantat trebuie să aparţină soiului şi categoriei biologice
stabilite pentru zonă, să fie sănătos, iar mărimea tuberculilor să fie de 40-70 g, ceea
ce se realizează prin sortare la deschiderea silozului sau depozitului. Calitatea
materialului de plantare este hotărâtoare în realizarea producţiilor mari la cartof.
La cartoful extratimpuriu şi timpuriu se obţin sporuri de producţie de 3,5 -
7 t/ha prin încolţirea tuberculilor înainte de plantare. Încolţirea tuberculilor
începe cu 30 - 40 zile înainte de plantare (sfârşitul lunii ianuarie în sud şi vest) şi
constă din următoarele operaţiuni succesive:
- sortarea materialului de plantare scos din siloz sau depozit, îndepărtând
tuberculii vătămaţi şi bolnavi;
- tratarea tuberculilor cu formalină 0,5% (1 l formalină 40% la 80 l apă),
prin îmbăiere în soluţie timp de 5 minute, după care se acoperă cu rogojini,
prelate, folii de material plastic timp de circa 2 ore pentru "sudaţie" (transpiraţie);
- asigurarea pornirii colţilor în vegetaţie prin aşezarea tuberculilor în strat
de circa 40 cm în camere încălzite la 16 - 18°C, până ce apar colţii în masă, fără
ca aceştia să depăşească 1 - 2 mm (durează 8 - 10 zile);
- forţarea creşterii colţilor (sau încolţirea propriu-zisă) se realizează
folosindu-se solarii sau alte spaţii care beneficiază de lumină naturală sau
artificială, cu posibilităţi de aerisire şi în care se pot menţine temperaturi de 12 -
15°C, iar la nevoie până la 18°C (pentru a urgenta creşterea colţilor). Dacă colţii
sunt mari (1 - 1,5 cm) şi plantatul nu este posibil, se coboară temperatura la 10 -
12°C, până la plantare.
În spaţiile de încolţire tuberculii se aşează în lădiţe (de dorit cu capacităţi
de 10 - 15 kg) care se grupează în stive lungi, cât permite spaţiul, lăţimea lor
rezultând, din aşezarea a două lădiţe puse cap la cap iar pe înălţime se suprapun
prin aşezare pe suporţii lor, 10 - 15 lădiţe. Între stive se lasă spaţii de 50 - 60 cm
pentru circulaţia lucrătorilor în vederea controlării şi dirijării procesului de

116
încolţire. Pentru asigurarea unei încolţiri corespunzătoare sunt necesare
următoarele:
- menţinerea temperaturii recomandate (12 - 15°C);
- aerisirea de 2 - 3 ori pe zi;
- menţinerea umidităţii relative la peste 85%, folosind vase cu apă pe
podea, stropirea tuberculilor cu apă cu stropitori sau vermorelul;
- iluminarea şi în timpul nopţii, realizându-se colţi mai viguroşi (40 w/m2);
- eliminarea tuberculilor cu colţi filoşi şi schimbarea poziţiei lădiţelor în
stive din 7 în 7 zile, pentru a se obţine o încolţire uniformă.
În producerea cartofilor de consum extratimpurii şi timpurii se practică
sistemul de înrădăcinare a tuberculilor preîncolţiţi la lumină. Imediat ce s-a
terminat încolţirea la lumină, tuberculii se stratifică în coşuri de nuiele cu mraniţă
sau turbă, rumeguş de lemn sau cu nisip, sau mraniţă şi nisip în proporţii egale.
Între straturile de tuberculi se aşează un strat de circa 5 cm material umectat,
stratificarea făcându-se până la umplerea coşului, ultimul strat fiind din materialul
de înrădăcinare. Coşurile se ţin în camere de încolţire menţinându-se temperatura
normală şi aerisirea de două ori pe zi. Umectarea materialului de înrădăcinare se
poate realiza cu soluţii nutritive de fosfor şi potasiu (60 g superfosfat şi 30 g sare
potasică în 10 1 apă), o dată la stratificare şi o dată după 5 zile. Înrădăcinarea se
poate face în lădiţe folosite la încolţire, luându-se aceleaşi măsuri. Tuberculii
încolţiţi se ţin pentru înrădăcinare 8 - 10 zile, timp în care colţii cresc puternic şi la
baza lor apar şi se dezvoltă rădăcinile. În momentul plantării tuberculii se transportă
în câmp în lădiţele sau coşurile de înrădăcinare, plantându-se cu multă grijă, pentru
a nu se rupe colţii şi rădăcinile. În fiecare cuib se introduce şi o anumită cantitate de
material folosit pentru înrădăcinare (mraniţă, turbă, rumeguş, nisip).
Pentru favorizarea încolţirii cât mai complete a mugurilor aflaţi pe întreaga
suprafaţă a tuberculului, se recomandă secţionarea de stimulare (metoda Köpetz)
care se face transversal pe diametrul parte coronară - parte ombilicală lăsându-se
cele două jumătăţi netăiate într-o porţiune de circa 1 cm de la margine sau tăierea
circulară a tuberculilor pe o adâncime de numai 15 mm, astfel încât substanţele de
rezervă de la partea ombilicală a tuberculului să nu migreze spre partea coronară,
forţându-se pornirea în vegetaţie a mugurilor aflaţi pe această parte. Acest
procedeu se întrebuinţează numai înainte de pornirea mugurilor în vegetaţie (cel
mai târziu la sfârşitul lunii ianuarie).
O altă metodă de pregătire a materialului de plantare este tratamentul cu
unde electromagnetice, folosindu-se aparatul "Magnetodia-flux" , prin care se

117
urmăreşte o pornire mai timpurie a colţilor în vegetaţie, folosind următoarele
variante:
- tratarea tuberculilor cu unde aritmice de 50 - 100 Hz, timp de 30 minute,
o singură dată;
- acelaşi tratament ca mai înainte şi încolţirea clasică timp de 8 zile, apoi
tratarea din nou a materialului cu unde aritmetice de 50 - 100 Hz, timp de 30
minute (întregul proces durează 10 zile, iar dacă nu se poate face plantarea
materialul se menţine în continuare la temperatura de 12 - 14°C);
- tratarea zilnică a tuberculilor timp de 10 zile, pe o durată de 7 minute, cu
unde aritmice de 50 - 100 Hz;
- tratarea, în situaţii de urgenţă, într-o singură zi, timp de 60 - 180 minute
cu unde aritmice de 50 - 100 Hz.
Înainte de plantare tuberculii încolţiţi se pot secţiona în porţiuni de câte 3
- 4 colţi bine formaţi, folosindu-se o cantitate mai mică de material de plantare la
unitatea de suprafaţă. În situaţii în care tuberculii pentru plantare sunt prea mari,
se poate face secţionarea şi la materialul neîncolţit. În acest caz tuberculii se taie
longitudinal pentru a asigura pornirea egală în creştere a colţilor de pe cele două
jumătăţi de tubercul. Secţionarea se poate face cu 3 - 8 zile înainte de plantare,
manual sau cu maşina specială de secţionat, cu dezinfectarea riguroasă a
materialului, folosind 10 - 20 kg praf de cretă şi 2 - 3 kg Mancozeb la tona de
tuberculi.
Epoca de plantare. Pentru plantarea tuberculilor neîncolţiţi epoca optimă
este determinată de zvântarea solului până la adâncimea de plantare, plus încă 3 -
4 cm, în aşa fel încât să se poată efectua lucrările de pregătire a solului fără tasări
puternice. Nu trebuie să se aştepte realizarea în sol a 7°C, la care începe pornirea
colţilor, deoarece pot interveni ploi care să întârzie lucrarea de plantare.
Tuberculii neîncolţiţi nu sunt afectaţi în sol de eventualele scăderi ale tem-
peraturii: ei nu pornesc în vegetaţie (nu emit colţi) până când nu se realizează
temperatura specifică de 6 - 7°C.
Plantarea timpurie determină sporuri de producţie datorită tuberizării
timpurii în condiţii de temperatură şi durată a zilei mai favorabile şi a unui ritm de
acumulare a biomasei mai accentuat, folosindu-se mai eficient şi ploile dinaintea
secetelor din vară. Plantările timpurii determină formarea unor stoloni mai scurţi,
uşurându-se recoltarea mecanizată a culturii de cartof.
Cartoful preîncolţit şi încolţit se plantează în funcţie de data probabilă a
ultimelor îngheţuri ce survin în primăvară din fiecare zonă de cultură, care nu

118
trebuie să afecteze plantele după răsărire (de la plantat la răsărire trec 18 - 25 zile).
Calendaristic cartoful extratimpuriu şi timpuriu se plantează între 5 şi 15 martie în
zona nisipurilor din Oltenia şi între 5 - 25 martie în restul zonelor de cultură.
Tuberculii neîncolţiţi trebuie plantaţi până la 20 martie în zona de câmpie, până la
10 - 15 aprilie în zona favorabilă şi până la sfârşitul lunii aprilie în zonele cu climă
foarte favorabilă, în funcţie de zvântarea terenului.
În fiecare zonă durata plantării trebuie să fie cât mai scurtă, în special în
anii cu desprimăvărare târzie. Scăderi semnificative de producţie se înregistrează
în zonele de câmpie, atunci când întârzierea plantatului este mai mare de 6 - 8 zile,
iar în zonele favorabile şi foarte favorabile climatic, la 10 - 12 zile şi, respectiv, la
15 - 18 zile.
Densitatea plantatului. Cercetările efectuate în ultimii ani arată că
producţiile la cultura cartofului oscilează relativ puţin la densităţi cuprinse între 45
mii şi 70 mii de tuberculi (cuiburi) la ha, iar planta îşi autoreglează numărul de
tulpini iniţiale, care se dezvoltă viguros, în funcţie de condiţiile de mediu, în
special de fertilitatea solului (DRAICA 1985). Unii cercetători opinează că este
mai indicat să se realizeze un număr mai mic de tulpini iniţiale (4 - 5 la cuib), care
asigură producţii bune decât un număr mai mare, care se concurează între ele şi
pot debilita planta, în situaţiile când solul nu este suficient de fertil sau elementele
climatice sunt nefavorabile (MOORLI J., VECER A.).
La stabilirea desimii de plantare trebuie să se aibă în vedere următoarele
aspecte (IANOŞI, 1991):
- să se folosească norme de plantare cât mai reduse şi economice prin
reglarea desimii;
- numărul de tulpini principale şi tuberculi formaţi la cuib creşte odată cu
mărimea materialului de plantare şi a spaţiului de nutriţie şi scade datorită
reducerii desimii de plantare; între soiuri sunt diferenţe semnificative.
Având în vedere că materialul de plantare se produce şi comercializează la
greutate, se calibrează după diametru şi se plantează la număr, ultimul indicator
determină norma de plantare, respectiv costul materialului, care poate reprezenta
25 - 40% din cheltuielile directe de producţie.
La stabilirea desimii de plantare trebuie să se ţină cont că la acelaşi număr
de tuberculi plantaţi (respectiv aceeaşi desime), producţia creşte proporţional cu
mărimea acestora dar, indiferent de mărimea tuberculului la aceeaşi normă de
plantare nu sunt diferenţe semnificative de producţie (ALBEN, 1978;
BREMNER, 1963; DRAICA 1977). La aceeaşi normă de plantare se preferă

119
tuberculi mai mici faţă de cei mari, deoarece se formează un număr mai mare de
tulpini principale la hectar, un număr mai mare de tuberculi şi producţie mai mare
(HOLLIDAY, 1969; EL SAELD, 1963; HOLMES 1966).
Pentru cartoful ce se recoltează la maturitate, asigurarea unui număr de
220 - 240 mii tulpini la ha este suficient pentru a realiza producţii la nivelul
potenţialului soiului, în condiţii tehnologice corespunzătoare. Această densitate se
asigură cu 45 - 55 mii de tuberculi plantaţi la hectar, cu mărimea de 30 - 45 mm
(diametrul transversal), respectiv 40 - 60 g fiecare, considerând că un tubercul
asigură pornirea în vegetaţie a 4 - 5 tulpini iniţiale viguroase.
Pentru culturile de cartof extratimpurii şi timpurii se plantează un număr
de 65 - 75 mii tuberculi sau porţiuni de tuberculi a câte 3 - 4 colţi, ceea ce
înseamnă 240 - 280 mii de tulpini la ha. Plantarea unui număr mai mare de
tuberculi pentru cartoful timpuriu este determinată de faptul că, în perioada scurtă
de vegetaţie a acestor soiuri, este redusă compensarea producţiei la unitatea de
suprafaţă prin creşterea recoltei la fiecare cuib. Orientativ, desimea plantatului la
cartof este dată în tabelul 6.1.1.
În general, nu atât mărimea tuberculilor plantaţi determină producţia de
cartof, cât mai ales desimea de plantare, producţia fiind în corelaţie cu numărul de
tulpini principale la hectar. În cazul când se plantează tuberculi mai mici se
măreşte desimea la plantare, pentru a se asigura numărul normal de tulpini
principale şi o suprafaţă de asimilaţie clorofiliană mai mare.
Tabelul 6.1.1
Densitatea orientativă de plantare la cartof (mii tuberculi / ha). Soiuri Scopul culturii Timpurii Semitimpurii Semitârzii Târzii
Consum extratimpuriu şi timpuriu 70-75 65-70 - - Consum de vară - 55-60 50-55 - Consum de toamnă-iarnă - - 50-55 45-50 Prelucrări industriale - - 50-55 45-50 Material de plantare 60-65 60-65 55-60 50-55
Luând în consideraţie "fracţiile de calibrare" a materialului de plantare, se
recomandă următoarele densităţi optime de plantare (BERINDEI, 1985):
I. (30 - 45 mm) ... 70 mii tuberculi/ha (75 - 80 mii tuberculi/ha la
fertilizare optimă şi irigare);
II. (45 - 60 mm; 45 - 55 mm) ... 55 - 60 mii tuberculi/ha (idem şi la irigat).
La soiurile care produc un număr mic de tuberculi în cuib, desimile
menţionate în fracţia I de calibru cresc la 80 - 85 mii tuberculi/ha, iar la soiurile
care formează număr mare de tuberculi în cuib, la ambele fracţii de calibrare

120
desimea se reduce cu 5 - 10 mii tuberculi/ha. În cazul în care se folosesc la plantat
tuberculi tăiaţi, desimea la plantare este 70 - 80 mii tuberculi/ha în condiţii de
neirigare şi 75 - 85 mii tuberculi/ha în condiţii de irigare.
Cantitatea de tuberculi la hectar se calculează în funcţie de desimea
plantatului şi greutatea medie a unui tubercul, procurându-se cantitatea de
tuberculi necesară pentru suprafaţa planificată a se cultiva cu cartof la care se
adaugă la însilozare încă 10 - 15%, cantitate ce reprezintă pierderile din timpul
manipulării şi păstrării materialului de plantare. Cantitatea de tuberculi la hectar
oscilează între 1270 - 4100 kg/ha, în funcţie de greutatea medie a unui tubercul şi
desimea stabilită la unitatea de suprafaţă (tabelul 6.1.2).
Distanţa între rânduri şi metodele de plantare. La culturile de cartof
extratimpurii şi timpurii cu tuberculi încolţiţi înainte de plantare, se folosesc
distanţe între rânduri de 55 - 60 cm, plantarea efectuându-se semimecanizat: se
deschid rigole cu ajutorul cultivatorului prevăzut cu corpuri de rariţă, în care
tuberculii se plantează manual, iar acoperirea lor se face fie mecanizat cu aceleaşi
mijloace, fie manual. Când se plantează cu echipamentul de plantat cartof EPC-4
sau cu maşina de plantat cartofi încolţiţi MPCI-6 (pe terenuri nisipoase), distanţa
între rânduri este de 70 cm, ceea ce uşurează mult lucrările de îngrijire, fără a se
înregistra diferenţe semnificative de producţie la hectar faţă de distanţa de 60 cm
între rânduri. Distanţele între tuberculi pe rând oscilează, în funcţie de distanta
între rânduri şi desimea stabilită, între 19 - 27 cm.
Tabelul 6.1.2
Norma de plantare în funcţie de desime şi mărimea tuberculilor (IANOŞI, S., 1995)
Fracţia materialului de plantare Necesarul de material de plantare (kg/ha), funcţie de desime
Diametrul tuberculului
(mm)
Greutate medie (g) 63500 58000 53300 49400 44400 40400 37000 33300
23 - 30 20 1270 1160 1070 990 890 810 740 670 30 - 35 27 1710 1570 1440 1330 1200 1090 1000 900 35 - 40 37 2350 2150 1970 1830 1640 1490 1370 1230 40 - 45 52 3300 3020 2770 2570 2310 2100 1920 1730 45 - 50 71 4510 4120 3780 3510 3150 2870 2630 2360 50 - 55 95 6030 5510 5060 4690 4220 3840 3520 3160 55 - 60 123 7810 7130 6560 6080 5460 4970 4550 4100
Pentru celelalte scopuri de folosinţă cartoful se plantează cu maşina 4 Sa
BP 62,5, care asigură distanţe între rânduri de 50, 62,5 şi 70 cm sau cu maşina de
plantat 6 SAD-75, la distanţe între rânduri de 75 cm. Plantarea cartofului la
distanţe mai mari (70, 75 şi chiar 80 cm) între rânduri este mai avantajoasă pentru
mecanizarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare, obţinându-se producţii practic

121
egale cu cele obţinute la distanţe mai mici între rânduri (BRIA, 1975). În
asemenea condiţii se efectuează mai repede plantarea, lucrările de îngrijire se
execută mai uşor, nu se distrug tulpinile în timpul vegetaţiei cu ocazia lucrărilor
de îngrijire, se pot folosi tractoare cu pneuri mai late (se reduce tasarea). Pe
terenurile plane, bine nivelate, se recomandă folosirea maşinii de plantat cu trei
secţii de câte 2 rânduri (6 Sa BP 62,5), iar pe pante mai mari (6 - 14°) plantarea se
face cu o singură secţie (2 Sa BP 62,5).
În condiţii normale, echipată cu 2 secţii (4 rânduri), maşina de plantat
realizează o productivitate de 0,45 - 0,50 ha pe oră, cu un necesar de forţă de
muncă de 6 - 7 ore om/ha şi o calitate foarte bună a lucrării în următoarele
condiţii: materialul de plantare să fie riguros sortat şi să fie curat de pământ şi alte
impurităţi; să nu aibă colţi mai lungi de 1 - 2 mm, terenul să fie bine nivelat, curat
de buruieni şi fără bulgări; lungimea parcelelor să fie de circa 400 - 500 m, pentru
a se putea face alimentarea cu tuberculi numai la capete; reglarea maşinii să se
facă corespunzător pentru fiecare categorie texturală de sol; să nu se planteze pe
vreme ploioasă.
După încercări încununate de succes, s-a introdus în producţie maşina de
plantat cartofi 6 SAD-75, importată din fosta Cehoslovacia, care poate planta până
la 10 ha pe schimb. Având în vedere buncărul suplimentar cu capacitatea de 4 - 5 t
tuberculi, care poate fi alimentat direct de mijloacele de transport prin basculare,
pentru realizarea indicilor de productivitate a maşinii se impune, ca o condiţie
esenţială, o organizare exemplară a transportului materialului de plantare. În
zonele cu terenuri de formă neregulată, fărâmiţate, pe pante a căror mecanizare
impune cerinţe deosebite privind manevrabilitatea, stabilitatea şi accesibilitatea
agregatelor de lucru şi, uneori, restricţii faţă de gabaritul şi complexitatea,
utilajelor folosite, se utilizează pentru plantarea cartofului maşina SA-2-0,74
importată din fosta Cehoslovacie. Această maşină lucrează pe 2 rânduri, cu limite
de reglare a adâncimii între 6 - 12 cm, cu distanţa între rânduri de 70, 66 şi 62 cm,
iar distanţa tuberculilor pe rând de 21,5, 25, 30, 35 şi 40 cm. Capacitatea
buncărului este de 280 kg cu înălţător şi 220 kg fără. Aparatul de plantare este
prevăzut cu disc vertical, cu degete de prindere, brăzdare tipul combinaţie "labă de
gâscă şi patină alungită", iar roţile de antrenare cu obadă şi pinteni. Organele de
acoperire sunt cu rariţe. Maşina lucrează în agregat cu tractorul de 28, 30, 45 şi 65
CP, are viteza de deplasare 4 - 6 km/h, iar capacitatea de lucru 0,56 - 0,84 ha/h (C.
COTA , 1987).

122
Pe parcele mici se poate utiliza maşina de plantat cartof pe 2 rânduri
Solana (MPC-2), în agregat cu tractorul L-445 (POPESCU, 1997).
Adâncimea de plantare. Cartoful se plantează mecanizat, de regulă prin
acoperire cu biloane. Discurile de la maşinile de plantat (EPC-4; 4 Sa BP 62,5; 6
SAD-75) trebuie să fie astfel reglate încât să rezulte un bilon uniform încheiat
simetric faţă de coamă, lat la bază de circa 38 - 42 cm şi înalt de 12 - 15 cm
deasupra părţii superioare a tuberculilor la bilon mic şi 20 - 25 cm la bilon mare,
astfel ca, după aşezarea pământului în bilon tuberculii să fie acoperiţi cu un strat
de pământ de 8 - 9 cm şi, respectiv, 16 - 19 cm.
Plantatul în biloane este obligatoriu în cazul irigării prin brazde, apoi în
zonele cu ploi abundente (reducându-se pericolul excesului de apă în zona
cuibului şi diminuându-se, astfel, atacul bolilor de putrezire) şi pe pante mai mari
de 4 - 5%. În celelalte situaţii se poate planta fără biloane, aşa-numita "acoperire
plană". În acest caz tuberculii trebuie plantaţi la adâncimea de 6 - 8 cm.
Cercetările efectuate la Braşov, Câmpia Turzii şi Mărculeşti au scos în evidenţă
că, în zona foarte favorabilă de la Braşov adâncimea cea mai potrivită de plantare
este de 7 - 12 cm; la Câmpia Turzii, în zona favorabilă, adâncimea este de 12 cm,
iar la Mărculeşti, în condiţii de irigare, de 17 cm, adâncime la care umiditatea şi
temperatura sunt mai favorabile formării tuberculilor. La plantare mai adâncă de
10 cm recoltarea mecanizată este mai costisitoare.
Cartoful se poate planta şi manual pe suprafeţe mici sau în urma plugului.
Plantarea pe brazde constă în executarea unei arături, tuberculii
punându-se tot la a doua brazdă, în cazul plugului purtat de tractor şi la a treia
brazdă în cazul plugului tras de animale; în ambele cazuri distanţa între rânduri
este de aproximativ 60 cm. Tuberculii se aşează cu mâna pe peretele brazdei, la
jumătatea intervalului dintre coamă şi fundul brazdei. Acoperirea se face prin
răsturnarea brazdei următoare, astfel terenul rămâne ca o arătură. Pe terenurile
situate în pantă plantarea cartofului se face pe curbele de nivel, formându-se
biloane pentru prevenirea eroziunii solului.
Lucrări de îngrijire
Îngrijirea culturilor de cartof fără folosirea erbicidelor. De la plantare
la răsărire, intervalul este de peste 30 zile (la cartoful preîncolţit de 18 - 25 zile).
În acest interval trebuie distruse buruienile şi crusta care se poate forma mai ales
pe terenurile grele şi cu vreme ploioasă.
Combaterea buruienilor. Rezultatele cele mai bune se obţin atunci când
lucrările se fac imediat ce apar buruienile. Prima lucrare se execută la 10 - 14 zile

123
după plantare. Când plantarea s-a făcut cu biloane, se lucrează terenul cu grapa-
plasă, în agregat de 3 câmpuri, cu lăţimea de lucru de 8,4 m şi o viteză de
înaintare de 5 - 7 km/h. Grapa distruge buruienile şi crusta de pe coama
biloanelor, dar şi de pe intervalul dintre biloane. După 1 - 4 zile se lucrează din
nou, de data aceasta cu cultivatorul echipat cu piese tip rariţă. Se distrug
buruienile şi crusta din spaţiul dintre biloane şi, prin refacerea acestora, se acoperă
şi se înăbuşă buruienile ce au tendinţa de a răsări. Lucrarea succesivă cu grapa-
plasă şi cultivatorul cu piese tip rariţă, de refacere a bilonului, se repetă încă o dată
(când s-au plantat tuberculi încolţiţi) sau de 2 ori la celelalte culturi, după
intervale de 8 - 12 zile.
Astfel se realizează o bună îngrijire a culturii până la răsărire, dacă terenul
nu este puternic îmburuienat cu specii perene de buruieni. Dacă după plantare
terenul rămâne "plan", îngrijirea culturii se face prin 2 - 3 treceri cu grapa cu colţi
reglabili care distruge atât crusta, cât şi buruienile anuale.
Alte lucrări. După răsărire, îngrijirea culturilor de cartof se face, de
asemenea, diferenţiat, după cum s-au realizat sau nu biloane. La plantatul plan se
execută o praşilă mecanică între rândurile de plante vizibile, la adâncimea de 8 -
10 cm, cu zonă de protecţie de 12 - 15 cm şi viteza de înaintare 4 - 5 km/h.
Următoarele lucrări sunt de bilonare, de obicei în număr de 2 - 3; la
cartoful extratimpuriu, poate fi suficientă o lucrare de prăşit şi o bilonare. Pentru a
se dezvolta normal, tuberculii trebuie să fie acoperiţi cu un strat de sol afânat şi
mărunţit, de 8 - 9 cm grosime. La prima bilonare, bilonul nu se face prea înalt (să
nu acopere planta), înălţimea lui devenind din ce în ce mai mare la lucrările
următoare. În final trebuie să rezulte un bilon de 13 - 15 cm înălţime deasupra
tuberculului plantat. Bilonul trebuie să fie bine încheiat pe coamă, asigurând o
bună dezvoltare tuberculilor, înăbuşirea buruienilor şi scurgerea apei pe taluzurile
biloanelor, prevenind excesul de apă în zona cuiburilor şi infestarea cu mană a
tuberculilor de la frunzele bolnave căzute pe bilon. Dacă solul este tasat, înaintea
pieselor tip rariţă se vor monta cuţite săgeată, care să lucreze la adâncimea care nu
formează bulgări (BERINDEI, 1982). În cazul infestării cu buruieni perene, se va
executa o praşilă manuală completă pe rând sau una două lucrări de plivit.
Dacă plantatul s-a făcut în biloane, se execută numai lucrări de îngrijire a
bilonului (de refacere), şi, în acest caz, poate fi necesară intervenţia manuală de
distrugere a unor buruieni perene. La bilonările târzii sunt folosite ridicătoarele de
vrejuri (tulpini), pentru a preveni călcarea şi distrugerea lor.

124
La culturile irigate, lucrările de îngrijire se corelează cu udările; mai întâi
se face udarea şi apoi se efectuează prăşitul sau bilonatul, afânând solul şi
refăcând biloanele. În anii secetoşi, când se fac mai multe udări, numărul
lucrărilor de afânare a solului şi de refacere a biloanelor poate fi mai mare.
Îngrijirea culturilor de cartof folosind erbicidele pentru combaterea
buruienilor. Buruienile din lanurile de cartof se combat cu multă greutate,
deoarece primele faze de vegetaţie a plantei corespund cu perioade ploioase din
lunile mai şi iunie, când nu se poate intra cu mijloace mecanizate pentru
distrugerea lor. Buruienile produc pagube mari, determinând diminuarea recoltei
cu 20 - 35%, chiar în cazul unor lucrări de îngrijire efectuate corespunzător cu
mijloace mecanice.
Buruienile consumă cantităţi mari de apă şi elemente nutritive şi scad
eficienţa tratamentelor împotriva bolilor (mai ales la mană) şi dăunătorilor (mai
ales la gândacul din Colorado), iar recoltarea mecanizată devine dificilă sau
imposibilă. În prezent, toate ţările europene şi americane cu agricultură avansată
practică combaterea integrată o buruienilor, bazată pe metode preventive,
agrotehnice, chimice şi biologice. Metodele chimice se bazează pe folosirea unui
sortiment diversificat de erbicide, în funcţie de infestarea cu buruieni anuale şi
perene. În cultura cartofului buruienile de combătut trebuie să fie anticipate,
cunoscând terenul, compoziţia floristică din anii precedenţi, precum şi
selectivitatea şi modul de acţiune a erbicidelor. Acest mod de abordare constituie
un dezavantaj care poate fi suplinit numai prin profesionalismul producătorului de
cartof (MORAR, 1999).
Combaterea buruienilor anuale mono- şi dicotiledonate (Sinapis sp.,
Setaria sp., Echinocloa crus-galli, Digitaria sp., Chenopodium sp., Atriplex sp,
Amaranthus sp., Polygonum sp., Hibiscus trionum, Solanum nigrum, Gallium
aparine, Galinsoga sp., Galiopsis sp., Erodium sp., Stachys annua, Spergula sp.,
Gypsophila sp., Thlaspi sp., Vicia sp., Anthemis sp., Fumaria sp., Papaver sp.
Lamium sp., Portulaca sp., Xanthium sp. etc.) se face folosind erbicidele din
tabelul 6.1.3.
Erbicidele simple ca: Gesagard, Sencor, Igran, Afalon, Aresin, Cosatrin,
Merkazin, Lexone se aplică imediat după rebilonare, concomitent cu această
lucrare şi până aproape de răsărirea plantelor de cartof (3 - 4 zile înainte de
răsărire).
În zonele unde cartoful nu se plantează cu bilon, erbicidele respective se
aplică în perioada de după plantare şi până în preziua răsăririi plantelor de cartof.

125
Erbicidele asociate: Codal sau Lasso + Gesagard sau Sencor, (Lexone,
Afalon, Aresin, Igran) se aplică, în mod obligatoriu, în primele 10 zile, după
rebilonare sau plantarea tuberculilor, de preferat înainte, de răsărirea buruienilor
monocotiledonate anuale.
Erbicidele pe bază de metribuzin (Sencor, Lexone) pot fi administrate fără
riscuri şi după răsărirea plantelor de cartof, până când acestea au 10 - 12 cm
înălţime. Dacă din anumite motive erbicidele monocotiledonate nu combat în
totalitate buruienile, se pot folosi erbicide postemergente, cum ar fi erbicidul Titus
ce se aplică în faza cotiledonală a buruienilor, până când acestea formează 6
frunze adevărate.
Tabelul 6.1.3 Combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate
din cultura cartofului. kg sau l/ha, în funcţie de humus Erbicide (substanţa activă) 1-2% 3-4% peste 4%
Erbicide preemergente simple Gesagard 50, Cosatrin 50, Prohelan 50, Prometrex 50, (toate cu 50% prometryn), Igran 50 (50% terbutrin), Afalon 50 (50% linuron), Aresin 50 (50% monolinuron)
2,0-3,5 4,5-5,5 6-8
Sencor 70 (70% metribuzin) 0,75-1,0 1,25-,50 1,5-2,5 Lexone 75 GA (75% metribuzin) 0,7-1,0 1,0-1,5 1,5-2,0
Erbicide preemergente complexe Codal (20% metholachlor + 20% prometryn) 6,0-6,5 7,0-8,0 8,0-10,0 Dual 500 (50% metholachlor) sau 3,0-3,5 4,0-4,5 5,0-7,0 Lasso (48% alachlor) plus 3,5-4,0 4,5-5,5 5,5-8,0 Gesagard 50 sau 2,25-2,5 3,5-4,0 4,0-6,0 Sencor 70 sau 0,5-0,75 0,75-1,25 1,25-2,0 Lexone 75 GA 0,5-0,75 0,75-1,00 1,00-1,25
Erbicide postemergente Titus (sulfonil - ureic) + surfactant 0,040 0,040 0,040 Basagran 48 (48% bentazon) 3,0 3,0 3,0
Buruienile-problemă ca Solanum nigrum pot fi combătute cu ajutorul
erbicidului Basagran care se aplică în faza de rozetă a buruienilor. În multe zone
din Transilvania, Moldova şi Oltenia culturile de cartof pot fi infestate cu
Agropyron repens iar în sudul ţării, în condiţii de irigare este prezent costreiul
(Sorghum halepense). Pentru combaterea acestor buruieni se aplică erbicide
selective postemergente (tab. 6.1.4).
Tabelul 6.1.4 Combaterea costreiului din culturile de cartof (l/ha produs comercial)
Erbicide (substanţă activă) Sorghum halepense (costrei)
Agropyron repens (pir)
Fusilade super (12,5% fluazifop-p-butil) Gallant (12,5% haloxifop-ethoxy-ethyil) Targa (10,1% quizalofop-ethyl
2,0 - 3,0 4,0 - 6,0
Tratamentele se fac după răsărirea plantelor de cartof, indiferent de faza de
creştere, dar în momentul când plăntuţele de costrei au 15-35 cm înălţime iar cele

126
de pir au 10-15 cm. Dozele maxime (6 l/ha) sunt indicate când este prezentă şi
specia Cynodon dactylon (pir gros). Pentru combaterea buruienilor anuale se
aplică erbicide anti-, mono-, şi dicotiledonate (v. tab. 6.1.3).
Combaterea buruienilor în lanurile cu cartof extratimpuriu şi timpuriu,
după care urmează culturi succesive, trebuie să se facă cu mare atenţie.
Erbicidele asociate se aplică în primele zile după plantarea cartofului,
înainte de răsărire, iar după tratament, în decurs de 7 - 10 zile. se irigă cu 300 -
400 m3 apă la hectar.
În multe cazuri, pentru completarea acţiunii erbicidelor se mai execută 1 - 2
lucrări mecanice de distrugere a buruienilor dintre rânduri şi de refacere a bilonului.
Toate erbicidele recomandate după plantare şi înainte de răsărirea
cartofului realizează o combatere a buruienilor eficientă când sunt aplicate
concomitent cu o rebilonare, efectul lor fiind sporit dacă acestea rămân ca o
peliculă la suprafaţa solului.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Controlul insuficient al culturilor de
cartof privind agenţii patogeni ai bolilor, cât şi prezenţa dăunătorilor, constituie
adesea cauza unor producţii mici şi neeconomice. Dintre numeroşii agenţi
patogeni care produc boli ale cartofului amintim: Ervinia carotovora var.
atroseptica - înnegrirea bazei tulpinii; Erwinia carotovora var. carotovora -
putregaiul umed; Rizoctonia solani - rizoctonioza; Phytophtora infestans - mana;
Fusarium sp. - putregaiul uscat; Alternaria solani - alternarioza; Corynebacterium
sepedonicum - putregaiul inelar; Synchytrium endobioticum - râia neagră;
Streptomyces scabies - râia comună, iar dintre dăunători: gândacul din Colorado
Leptinotarsa decemlineata. Momentul aplicării tratamentelor este indicat prin
buletine de avertizare. Întârzierea cu 4 - 5 zile a tratamentului faţă de momentul
avertizat, diminuează cu 70 - 80% eficacitatea protejării foliajului la mană, prin
faptul că această intervenţie nu mai este preventivă. Doza de fungicid este de 5
kg/ha la Turdacupral 50, de 2 kg/ha la Dithane M-45, Vandozeb 80 PU, Sandofan
C-50 PU, Temoal 52 PU, de 2,5 kg/ha la Ridomil plus, Curzate plus T 85 PU şi de
0,5 kg/ha la Brestan 60 WP. Respectarea dozei de fungicid şi a celei de lichid (200
l/ha la neirigat şi 400 l/ha în condiţii de irigare) se face prin calibrarea corectă a
echipamentelor de stropit.
Împotriva gândacului din Colorado se vor folosi următoarele produse: Decis
2,5 EC - 0,3 kg/ha; Victenon 50 WP - 0,3 kg/ha; Ekalux S - 0,6 kg/ha; Marshall 25
EC - 1,5 kg/ha; Ordatox 25 EC - 2,8 kg/ha; Padan 50 - 1,0-1,2 kg/ha; Dipterex 80 -
1,2 kg/ha, când se folosesc mijloace terestre de aplicare, iar cu mijloace aero se

127
utilizează Dimevur (3 l/ha) sau Carbavur (3 l/ha); cantităţile specificate sunt pentru
un singur tratament. Se fac 4 - 8 tratamente pentru combaterea bolilor şi 2 - 4
tratamente pentru combarerea gândacului din Colorado.
Numărul tratamentelor oscilează de la an la an, în funcţie de soi şi zona de
cultură. Rezultate bune se obţin când alternează produsele de la un tratament la
altul. Contra adulţilor hibernanţi tratamentul se recomandă în cazul când numărul
este mai mare de 10 exemplare la 100 de plante. Când avertizările pentru mană şi
gândacul de Colorado coincid, tratamentele se pot face combinat, produsele
recomandate fiind compatibile.
Irigarea cartofului s-a dovedit eficientă în toate zonele. Cercetările au
evidenţiat că cea mai mare nevoie de apă se manifestă de la tuberizare până la
maturitate. În anii cu primăveri secetoase se recomandă să se facă o udare de
aprovizionare sau o udare imediat după răsărire. Umiditatea solului trebuie să se
menţină în tot timpul perioadei de vegetaţie la minimum 70 - 80% din capacitatea
pentru apă a solului. Regimul de irigare se dirijează permanent atât în funcţie de
nivelul precipitaţiilor, cât şi dinamica consumului de apă al plantelor de cartof.
Consumul total de apă la cartof are valori de 3.500 – 7.000 m3/ha, 60 - 70% din
acest consum realizându-se în perioada de formare şi creştere intensă a
tuberculilor (iunie, iulie, august). Pentru realizarea acestor consumuri de apă,
umiditatea solului nu trebuie să scadă sub valoarea plafonului minim de 50 - 70%
din I.U.A. (intervalul umidităţii active) pe adâncimea de 40-70 cm.
Recoltarea
Cartoful pentru consum extratimpuriu şi timpuriu se recoltează începând
din luna mai, atunci când greutatea tuberculilor a depăşit 30 g. Recoltarea se face
manual pe solurile nisipoase, prin smulgere iar pe celelalte soluri folosind sapa
sau plugul. Se evită vătămarea tuberculilor, sortarea făcându-se concomitent cu
recoltarea. Depozitarea tuberculilor recoltaţi nu trebuie să depăşească 24 de ore.
Pentru consumul de vară recoltarea se face pe măsura necesităţilor, de
obicei în luna iulie, când peridermul încă nu este bine format, cu maşina E-649
care produce mai puţine vătămări, iar în luna august cu combina CRC-2 (sau cu
combina E-684).
Odată cu strânsul tuberculilor, în urma maşinii E-649 se face şi sortarea
lor, conform cu cerinţele. La recoltarea cu combina tuberculii se transportă la
depozitul de tranzit sau la centrul de preluare, unde se sortează şi se calibrează în
vederea livrării. Depozitarea, în acest caz, nu trebuie să depăşească 10 zile.

128
Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă şi pentru industrializare se
recoltează când 2/3 din tulpini (vrejuri) s-au uscat, restul de 1/3 având încă
culoarea galbenă. Recoltarea se face numai pe vreme bună şi la umiditatea
corespunzătoare a solului. Cele mai bune rezultate se obţin la recoltarea cu
combinele pentru cartof, dar lucrarea este de bună calitate numai în cazul unei
tehnologii adecvate şi a unei dotări corespunzătoare (SOCOL, 1977). Vrejurile se
distrug cu 7 - 8 zile mai înainte de recoltare, pe cale chimică la îngălbenire totală,
folosind Reglone 5 l/ha, Harvade 25 F în doză 2,5 l/ha sau pe cale mecanică cu
maşina de tocat vrejuri MTV-4, sau cu maşina universală de tocat resturi vegetale
(MUTRV) care lucrează în agregat cu tractorul L-445.
Este foarte important ca recoltarea cartofului să se facă la temperaturi mai
mari de 6 - 7°C (chiar 12 - 13°C), deoarece se reduce foarte mult gradul de
vătămare a tuberculilor.
Maşina E-649 dislocă, separă tuberculii de pământ şi îi depune pe suprafaţa
solului în spatele maşinii, de unde se adună manual în grămezi, iar cei din lotul
semincer se sortează pe 3 categorii: cei peste 80 g sunt destinaţi consumului; între
40 - 80 g pentru material de plantare; sub 40 g se repartizează pentru furaj. În solele
cu cartofi pentru consum sortarea se face pe două categorii: tuberculi mari şi
mijlocii, întregi pentru consum; tuberculii mici şi vătămaţi pentru furaj.
Combina CRC-1 dislocă tuberculii, îi scutură de pământ pe o bandă
transportoare şi îi depune în buncăre, remorci sau containere pentru transport.
Combina E-684 execută recoltarea cartofului pe 3 rânduri şi adunarea
acestora într-o remorcă cu deplasare independentă, paralel cu combina. Maşina
lucrează bine numai pe solurile uşoare.
Combinele de recoltat dizlocă pământul cu tuberculi, separă pământul şi
resturile vegetale, încarcă tuberculii în remorca de transport, staţionar, din
buncărul combinei sau din mers în remorca tractată paralel cu combina. Capetele
parcelelor se recoltează manual pe 15 m lungime pentru întoarcerea agregatelor.
Tuberculii se transportă la centrele de preluare sau la depozitele de păstrare.
Maşina de scos cartof cu rotor excentric – MSCRE-1 şi maşina de scos
cartof pe un rând cu brăzdar oscilant – MSC-1 B.O., în agregat cu tractorul L-445,
au un indice minim de vătămare a tuberculilor.În urma acestor maşini tuberculii
trebuie strânşi imediat. Tuberculii se separă de impurităţi (bulgări, pietre, tuberculi
bolnavi) cu maşina ISIC-30 în componenţa căreia intră şi maşina de presortat
(MP-1). Pentru calibrarea tuberculilor destinaţi plantării se foloseşte maşina de
calibrat MCC-60 (45), care lucrează în flux cu maşina ISIC-30.

129
În ţara noastră se obţin producţii de 10 - 25 t/ha la soiurile extratimpurii,
15 - 25 t/ha la soiurile timpurii şi semitimpurii şi 25 - 50 t/ha la soiurile semitârzii
şi târzii. Având în vedere că din totalul stolonilor formaţi pe tulpina subterană
numai 30 – 40% se transformă în tuberculi, există mari rezerve pentru a se obţine
producţii de 70 – 110 t/ha.
6.2 SFECLA PENTRU ZAHĂR
Tehnologia de cultivare Rotaţia
Sfecla pentru zahăr trebuie sa urmeze după culturi care părăsesc terenul
devreme, astfel încât să rămână timp pentru efectuarea lucrărilor solului şi a
fertilizării organo-minerale. În aceste condiţii se asigură acumularea apei în sol,
combaterea buruienilor şi valorificarea eficientă a îngrăşămintelor.
Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă, leguminoasele
anuale şi cartoful (în zona favorabilă acestuia).
Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Cultura şi Industrializarea
Sfeclei de Zahăr şi a Substanţelor Dulci Fundulea recomandă atât pentru condiţii
de neirigare, cât şi de irigare, asolamente speciale, folosind rotaţii de 4 - 5 ani
astfel:
- pentru zona cerealieră din sudul ţării un asolament de 4 ani, cu
următoarele rotaţii: sfecla pentru zahăr; porumb; floarea-soarelui; cereale de
toamnă;
- pentru zona cu grad mai ridicat de umiditate, un asolament de 4 ani cu
următoarele rotaţii: sfecla pentru zahăr; orzoaică cu trifoi în cultură ascunsă; trifoi;
cartof, ori un asolament de 5 ani cu următoarea rotaţie: sfecla pentru zahăr;
orzoaică cu trifoi în cultură ascunsă; trifoi; cartof; grâu de toamnă.
Sunt contraindicate ca premergătoare pentru sfeclă cruciferele şi ovăzul
din cauza dăunătorilor comuni (nematode), floarea-soarelui şi cânepa, din cauza
consumului mare de apă şi potasiu, porumbul erbicidat cu erbicide triazinice,
sorgul şi iarba de Sudan, datorită epuizării solului în apă, cât şi suprafeţele
ocupate de culturi succesive.
Sfecla poate reveni pe acelaşi teren după 4 ani, dacă solul nu a fost infestat
cu nematode, sau după 6 ani, dacă infestarea a fost slabă şi numai după 8 ani, în
cazul infestării puternice (A. VASILIU, 1959).
La rândul ei sfecla este bună premergătoare pentru orzoaică, orz, grâu,
porumb şi alte culturi cu care nu are dăunători comuni.

130
Fertilizarea
Sfecla pentru zahăr este o mare consumatoare de elemente nutritive.
Pentru o producţie de 40 t/ha rădăcini şi 36 tone/ha frunze, sfecla extrage din sol
circa 165 kg azot, 70 kg P2O5 şi 250 kg K2O.
Limitele de consum (în kg/ha s.a.) după D. SOLTNER (1990), citat de
GH. BÎLTEANU (1993), pentru o tonă de rădăcini, sunt următoarele: N - 4,0 -
5,0; P - 1,7 - 2,9; K - 5,8 - 8,2; Ca - 1,4 - 2,6; Mg - 1,4 - 2,6; Na 1,4 - 2,6.
GH. BÎLTEANU şi colab. (1983) menţionează trei perioade critice privind
necesarul elementelor nutritive accesibile plantei: 1) la apariţia perechii a doua şi
a treia de frunze; 2) la începutul îngroşării rădăcinii (10 - 30 iunie); 3) în perioada
tuberizării şi cumulării zahărului (iulie - august).
În primele luni de vegetaţie sfecla consumă cantităţi mari de azot pentru
formarea frunzelor. Pe măsură ce plantele avansează în vegetaţie se intensifică
asimilarea fosforului şi potasiului, elemente deosebit de importante pentru sinteza
şi acumularea zahărului.
Azotul este cel mai important element pentru creşterea plantelor,
consumul maxim fiind înregistrat în lunile iunie - iulie, când se absorb circa 70%
din întregul necesar. După diferiţi autori, în funcţie de condiţiile de experimentare,
la 1 kg N s.a. se asigură un spor de 52 - 110 kg rădăcini.
Insuficienţa azotului determină reducerea suprafeţei foliare, iar excesul de
azot frânează acumularea zahărului în favoarea creşterii vegetative şi determină
creşterea conţinutului de azot vătămător.
Excesul de azot amoniacal în sol la însămânţare are efecte toxice asupra
germenilor şi plantelor de sfeclă (D. DAVIDESCU şi colab., 1976).
Fosforul favorizează creşterea rădăcinilor şi a aparatului foliar, contribuie
la creşterea producţiei de rădăcini şi sporeşte conţinutul de zahăr cu 0,6 - 2% (GH.
BÎLTEANU, 1974).
Absorbţia fosforului are loc de-a lungul întregii perioade de vegetaţie,
consumul maxim fiind înregistrat în intervalul iulie - august.
Sporul de producţie datorat fosforului este mai mic decât în cazul azotului
în ceea ce priveşte recolta de rădăcini, dar este mai ridicat la producţia de zahăr, 1
kg fosfor asigurat prin fertilizare determinând obţinerea a 17 kg zahăr ( W.
BROUWER, 1970).
Insuficienţa fosforului se manifestă prin frunze mici fără luciu, cu o
coloraţie verde-albăstruie şi cu pete brune pe margini, prin prelungirea vegetaţiei
şi diminuarea conţinutului de zahăr.

131
Excesul de fosfor măreşte consistenţa rădăcinilor şi grăbeşte maturarea,
influenţând negativ producţia.
Potasiul favorizează absorbţia azotului şi fosforului, sinteza şi migrarea
zahărului în rădăcini şi conferă plantelor o bună rezistenţă la secetă şi boli.
Carenţa în potasiu determină reducerea numărului de frunze şi uscarea lor
prematură; excesul de potasiu favorizează producţia de frunze în detrimentul
producţiei de rădăcini.
Sporul de producţie realizat de 1 kg potasiu s.a. este de 25 - 30 kg rădăcini
respectiv 4,5 - 5,5 zahăr (W. BROUWER, 1970).
Microelemente. Dintre acestea importanţă deosebită prezintă borul.
Carenţa de bor determină îngălbenirea frunzelor din centrul rozetei şi putrezirea
“inimii sfeclei”. Frecvent, carenţa în acest element apare pe solurile cernoziomice
şi aluviale cu reacţie neutră, în anii cu veri secetoase. Prevenirea carenţei în bor se
realizează prin aplicarea a 13 - 26 kg/ha borax (1,5 - 3,0 kg s.a.), odată au
fertilizarea de bază (CR. HERA şi Z. BORDAN, 1975).
Gunoiul de grajd, principalul îngrăşământ organic, asigură importante
sporuri de recoltă pe toate tipurile de sol, deoarece ritmul de descompunere al
gunoiului coincide, în mare măsură, cu nevoia de substanţe nutritive ale plantei.
Rezultate bune se obţin numai prin utilizarea de gunoi fermentat,
încorporat în sol sub arătura de vară sun toamnă. Pentru fiecare tonă de gunoi
încorporat, doza de îngrăşăminte se va diminua cu: 2,5 kg/ha N, 1,5 kg/ha P2O5,
şi 2,5 kg/ha K2O, când îngrăşământul organic se aplică pentru sfecla de zahăr şi
1,5 kg/ha N, 1,0 kg ha P2O5, şi 1 kg/ha K2O, când s-a aplicat plantei
premergătoare.
Îngrăşămintele verzi prezintă importanţă în regiunile unde, datorită
condiţiilor climatice, leguminoasele pot fi cultivate în mirişte sau în regim irigat.
Administrarea îngrăşămintelor îngrăşămintele chimice, pe lângă cele
organice, au un rol primordial în nivelul producţiei sfeclei pentru zahăr. Astfel, la
S.C.A. Lovrin, în perioada 1975 - 1985, prin fertilizare cu NPK, în funcţie de
nivelul dozelor şi rapoartelor experimentale, s-au obţinut sporuri la producţia de
rădăcini cuprinse între 26 - 84%, reflectate şi în producţia de zahăr care a crescut
cu 13 - 70% (O. SEGĂRCEANU, 1986). În condiţiile cernoziomului mediu
levigat de la Girişul de Criş (jud. Bihor), sporul obţinut la producţia de rădăcini a
oscilat între 27 - 133%, iar la producţia de zahăr între 27 - 140% (I.
ŢUCUDEAN, 1986).

132
Rezultatele experienţelor efectuate în 12 localităţi situate în diferite zone
pedoclimatice ale ţării, au evidenţiat sporuri de 13,5 - 56,75% la producţia de
rădăcini şi de 14,8 - 54,6% la producţia de zahăr. (GH. OLTEANU şi colab., 1960).
Criteriile care stau la baza stabilirii dozelor de îngrăşăminte sunt nivelul
recoltei scontate şi aprovizionarea solului cu elemente fertilizante, menţionată în
cartarea agrochimică. În funcţie de aceste două elemente, în tabelul 6.2.1 sunt
prezentate dozele optime. Prevederile actuale referitoare la stabilirea dozelor de
îngrăşăminte stabilesc următoarele: pe solurile cu fertilitate bună se administrează
N120-160P70-150K50-80, iar pe solurile cu fertilitate medie şi slabă, N140-180 P80-115 K60-110.
Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu trebuie făcută o dată cu
efectuarea arăturii adânci de vară sau de toamnă.
Îngrăşămintele cu azot, fiind mai uşor levigate pe profilul solului, se aplică
fracţionat: jumătate din doză la pregătirea patului germinativ şi jumătate în timpul
vegetaţiei, odată cu praşila a doua mecanică, folosind cultivatorul CPT - 5,4 cu
fertilizatoare.
Tabelul 6.2.1 Dozele optime de NPK la sfecla pentru zahăr, în funcţie de recolta scontată
(Rs) şi de gradul de asigurare a solului Recolta scontată
(Rs) (kg/ha) Indicele de azot - IN
0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5 40000 203 189 176 165 154 145 136 131 125 50000 235 220 208 196 186 177 169 163 157 60000 263 248 235 223 213 204 196 189 184 70000 283 271 258 247 236 228 219 214 208 80000 301 289 276 265 254 245 237 231 225
Rs (kg/ha) Asigurarea solului cu fosfaţi mobili (P-AI) la ppmP 5 10 20 30 40 50 60 70 80
40000 105 98 90 85 82 80 79 79 78 50000 126 119 111 106 103 101 100 100 99 60000 144 137 129 124 121 119 118 118 117 70000 161 154 146 141 138 136 135 135 134 80000 174 167 159 154 151 149 148 148 147
Rs (kg/ha) Asigurarea solului cu potasiu mobil (K-AI) la ppmK 40 60 80 100 120 140 160 180 200
40000 141 119 103 90 82 73 68 66 60 50000 161 139 123 110 102 93 88 83 80 60000 177 155 139 126 117 109 104 93 96 70000 190 168 152 138 130 122 116 111 109 80000 199 178 162 149 140 133 127 121 119
Îngrăşămintele complexe (NPK) de tipul: 16:48:0; 23:23:0; 13:27:13 se
folosesc ca îngrăşăminte de bază pe toate tipurile de sol. Deoarece aportul
elementelor nutritive din aceste îngrăşăminte nu corespunde întotdeauna
necesităţilor de fertilizare, aducerea la nivelul dorit se va realiza prin completare
cu îngrăşăminte simple.

133
Aplicarea îngrăşămintelor complexe foliare la cultura sfeclei pentru zahăr
constituie un important factor de sporire a producţiei de rădăcini cu până la 29%,
fără a diminua conţinutul de zahăr (GH. ŞTEFAN şi colab., 1984). Aceste
îngrăşăminte sunt compatibile cu produsele de combatere a bolilor şi dăunătorilor,
putând fi aplicate în amestec. Momentul optim de aplicare este în luna iulie,
utilizându-se doze de 1,5 - 3 l ha, în funcţie de intervalul dintre stropiri.
Lucrările solului
Afânarea solului pe adâncimea de creştere a părţii recoltabile a rădăcinii,
mărunţirea şi nivelarea lui constituie verigi de bază pentru germinarea, răsărirea şi
reglarea regimului aerohidric necesar creşterii şi dezvoltării plantelor. Cercetările
efectuate de V. POPESCU (1988); au evidenţiat că rădăcinile sfeclei pentru zahăr
se dezvoltă normal în solul care are greutatea volumetrică cuprinsă între 1,07 şi
1,45 g cm3, cu influenţe depresive asupra producţiei spre limita superioară; se
apreciază favorabil solul cu porozitatea totală de 48 - 60%, din care 30 - 36%,
porozitate capilară şi 18 - 24% porozitate de aeraţie.
După plantele care părăsesc terenul în vară (cerealele păioase), se execută
imediat dezmiriştirea cu grape cu discuri la adâncimea maximă de lucru a
agregatului. Prin această lucrare se previne pierderea apei din sol şi se asigură
înmagazinarea întregii cantităţi de apă provenită din precipitaţii; conţinutul în apă,
determinat toamna pe teren dezmiriştit, a fost de 19,5%, iar pe teren nedezmiriştit
de 11% (V. POPESCU, 1988).
Când terenul prezintă denivelări, după lucrarea cu grapa cu discuri se va
efectua nivelarea de exploatare prin două lucrări perpendiculare cu nivelatorul.
Arătura se execută la adâncimea de 28 - 30 cm cu scormonitor în agregat cu
grapa stelată. Nivelarea arăturii din toamnă cu ajutorul nivelatorului NT - 2,8 sau cu
alte mijloace adecvate, asigură pregătirea terenului mai devreme în primăvară,
printr-o singură trecere cu combinatorul la o adâncime redusă şi uniformă.
Pregătirea patului germinativ se efectuează pe solurile uşoare cu combinatorul
format din grapa cu colţi rigizi şi grapa elicoidală urmată de tăvălugul inelar (de “tip
croskillet”), iar pe solurile mai grele şi tasate se înlocuieşte grapa cu colţi rigizi din
compunerea combinatorului cu vibrocultorul ale cărui organe active pot afâna şi mărunţi
mai bine aceste soluri. Adâncimea de mobilizare a solului nu trebuie să depăşească 4 cm fapt
pentru care se interzice folosirea grapei cu discuri care nu poate fi reglată la adâncimi de lucru
mai mici de 8 - 9 cm.

134
Se apreciază că pregătirea solului a fost realizată în bune condiţii dacă
patul germinativ este perfect mărunţit, nivelat, afânat în profunzime pentru a
asigura apa şi aerul necesare germinaţiei seminţelor şi răsăririi plantelor.
Răsărirea în câmp la sfecla pentru zahăr este influenţată atât de adâncimea
la care se încorporează sămânţa, cât şi de gradul de mărunţire a solului. Cele mai
bune rezultate se obţin când semănatul se face la 2 cm, iar solul are bulgări cu
diametrul mai mic de 5 cm.
Sămânţa şi semănatul
Sămânţa. Pentru semănat se utilizează sămânţă provenită din loturi
semincere certificate, din categoria biologică înmulţirea I, cu puritatea minimă de
99% şi germinaţia minimă de 75%.
Pentru prevenirea atacului de dăunători (Agriotes sp., Tanymecus sp.,
Bothynoderes punctiventris, Cheatocnema tibialis), sămânţa se tratează cu unul
din următoarele produse: Seedox 80 în cantitate de 10 kg/t; Furadan 35 ST - 28 l/t
sau Promet 666 SGO 25 l/t, Mospilan 70WP 30 kg/t.
Pentru a preveni atacul ciupercilor Pythium, Phoma, Peronospora,
Aphanomyces, Fusarium, Mucor, Aspergillus, sămânţa se tratează cu Tiradin 75,
(6 g/kg), Tachigaren 70 WP (6 g/kg) s.a.
Sămânţa se livrează unităţilor agricole cultivatoare sub formă “şlefuită" în
cazul soiurilor plurigerme şi “neşlefuită” la soiurile monogerme. Glomerulele
şlefuite se pot draja, respectiv se acoperă cu un liant în care se adaugă substanţe
nutritive, insecticide, fungicide şi biostimulatori. Sămânţa drajată şi calibrată
asigură realizarea unui semănat de mare precizie.
Semănatul. Epoca de semănat. Cerinţele ridicate faţă de umiditate pentru
germinare impun ca semănatul să fie executat primăvara timpuriu, când
temperatura solului la adâncimea de încorporare se stabilizează (2 - 3 zile) la 3 -
4°C, iar terenul este zvântat. Astfel, se evită pierderile produse de îngheţurile
târzii din primăvară, cât şi apariţia lăstarilor floriferi în primul an de vegetaţie.
Calendaristic, semănatul trebuie încheiat până la 15 martie în zona de sud şi 25
martie în zona de nord a ţării.
Executarea semănatului la timp asigură o răsărire explozivă, o creştere
uniformă a plantelor, se evită atacul unor dăunători care apar odată cu creşterea
temperaturii şi contribuie la obţinerea unor culturi încheiate, care stânjenesc
dezvoltarea buruienilor.
Densitatea. Rezultatele experimentale din ţara noastră reliefează că cele
mai mari producţii se obţin când se asigură la recoltare 100 - 110 mii plante/ha în

135
culturile neirigate şi 110 - 120 mii plante/ha la culturile irigate. În cazul soiurilor
precoce, de tip zaharat, pe solurile cu aport freatic, densitatea poate să crească la
120 mii plante ha şi în cultură neirigată (I. FAZECAŞ şi colab., 1977).
Datorită capacităţii germinative scăzute a glomerulelor de sfeclă,
realizarea densităţii menţionate se asigură prin semănarea unui număr dublu sau
chiar de peste trei ori mai mare de seminţe.
Distanţele de semănat. Pe suprafeţele unde recoltarea se face mecanizat,
sfecla pentru zahăr se seamănă la distanţe între rânduri de 45 cm, iar pe
suprafeţele unde recoltatul se face semimecanizat, semănatul se execută în benzi
după schema:45-60-45-45-45-60-45.
În funcţie de germinaţia seminţelor, se stabileşte distanţa între glomerule pe rând.
Cantitatea de sămânţă, în funcţie de distanţele de semănat, pe rând (8 - 12
cm, variază la soiurile monogerme între 5 - 8 kg/ha, iar la soiurile plurigerme între
8 - 12,5 kg la ha.
Adâncimea de semănat. Sămânţa monogermă are o putere de străbatere
mai mică decât sămânţa plurigermă, motiv pentru care adâncimea de încorporare
va fi de 2 - 3 cm la sămânţa monogermă şi 3 - 4 cm la sămânţa plurigermă.
Semănătoarea se echipează cu patine mici, prevăzute cu limitatoare de adâncime,
precum şi cu discuri cu 30 - 40 orificii, având diametrul de 1,8 mm (la sămânţa
monogermă) sau 2 mm (la sămânţa plurigermă), cu marginile subţiate la 0,8 mm.
Semănatul se va executa cu viteze de 3,8 km/h, la care patinarea este
minimă şi creşte precizia de distribuţie a glomerulelor pe rând.
Lucrările de îngrijire
Întreţinerea culturii de sfeclă pentru zahăr se face permanent, de la
semănat până la recoltare, pentru a menţine cultura curată de buruieni, terenul fără
crustă şi o stare fitosanitară corespunzătoare.
Prăşitul. Ritmul lent de creştere din primele săptămâni măreşte pericolul
de îmburuienare a culturii de sfeclă pentru zahăr.
Prima praşilă mecanică se execută după 8 - 10 zile de la însămânţare, deci
înainte de răsărire, pe urmele încă vizibile lăsate de roţile tasatoare ale semănătorii,
lăsând o zonă de protecţie de 5 - 7 cm, pentru a nu deranja plantele în curs de
răsărire. Lucrarea se execută cu agregatul format din tractorul L-445, urmat de
cultivatorul CPPT 4 sau CPT 5,4, echipate cu cuţite săgeată şi discuri de protecţie a
rândurilor, la o viteză de lucru cu 3 - 4 km/h şi la adâncimea de 4 - 6 cm.
De-a lungul perioadei de vegetaţie se mai execută 3 - 4 praşile mecanice,
care încep imediat ce rândurile devin vizibile şi se repetă la intervale de 10 - 14

136
zile, în funcţie de starea terenului şi gradul de îmburuienare.
Adâncimile de lucru sunt de 5 - 7 cm la praşila I, 8 - 10 cm la praşila a II-
a, 10 - 12 cm la praşila a III-a şi 12 - 15 cm la praşila a IV-a.
Viteza de înaintare a tractorului este de 3,8 km/h la prima praşilă, 6,2 km/h
la praşila a doua şi circa 7 - 8 km/h la ultimele două lucrări.
La prima şi a doua praşilă cultivatorul se echipează cu discuri de protecţie
a rândurilor şi cu cuţite săgeată; la praşilele a treia şi a patra, discurile de protecţie
se scot, iar cuţitele săgeată se înlocuiesc cu cele unilaterale.
Când frunzele sunt mari, prăşitul mecanic se face mai târziu, în orele în
care frunzele au turgescenţa redusă, folosind despicătorul de lan. Pe rând se
execută 2 - 3 praşile manuale, iar când apar buruienile în a doua jumătate a
perioadei de vegetaţie, acestea se înlătură prin lucrarea de plivit.
Răritul. Asigurarea densităţii optime se realizează prin rărit. Lucrarea
începe atunci când plantele au două frunze adevărate, în condiţii normale de
vegetaţie şi la patru frunze, când se semnalează atac de dăunători, devansarea sau
întârzierea efectuării lucrării soldându-se cu importante pierderi de producţie.
Executarea răritului se face manual, la distanţa între plante pe rând la 18 -
22 cm, folosind în exclusivitate săpăligi speciale cu lamă îngustă de 15 cm.
Odată cu răritul se face completarea golurilor, manual, când acestea sunt
sporadice şi cu maşina de semănat, când rămân porţiuni de rânduri nesemănate.
Agricultura modernă dă ca soluţie, pentru realizarea densităţii dorite,
semănatul sfeclei la distanţă definitivă bob cu bob, cu sămânţă din soiuri
monogerme genetic, cu indicatori de calitate superiori, cu condiţia protejării
perfecte a culturii împotriva buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor.
Combaterea chimică a buruienilor. Metodele chimice au un rol
hotărâtor în combaterea buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr. Pentru
combaterea buruienilor se vor folosi erbicide antigramineice asociate cu erbicide
antidicotiledoneice (tab. 6.2.2).
Erbicidele Olticarb, Ro-Neet, Diizocab sau Eradicane 6 E se aplică înainte
de semănatul sfeclei şi se încorporează prin două lucrări cu combinatorul, la 6 - 7
cm adâncime.
Erbicidul Dual se aplică înainte de semănat şi, nefiind volatil, se
încorporează superficial la 3 - 4 cm printr-o singură lucrare cu combinatorul.
Erbicidul Betanal AM se utilizează atunci când dicotiledonatele anuale n-
au fost bine combătute de Venzar, Hexilur, Elbatan sau Ador. Se aplică după
răsărirea sfeclei, când buruienile dicotiledonate au 2 - 3 frunze.

137
Tabelul 6.2.2
Combaterea chimică a buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr
Nr. crt. Erbicidul
Doze de produs
comercial (l/ha sau kg/ha)
Buruieni combătute
Erbicide preemergente 1 Pyramin WP 4-6 Monocotiledonate şi unele dicotiledonate 2 Ro-Neet 6 E + Pyramin WP 6-8 + 3-4 Monocotiledonate şi dicotiledonate
3 Ro-Neet 6 E + Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
4 Olticarb 75 CE + Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
5 Diizocab 80 CE + Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
6 Dual 500 EC + Venzar 80 WP* 3-6 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
7 Eradicane 6 E + Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate
8 Nortron + Venzar 80 WP* 8-10 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate 9 Dual 960 EC 2-3 Monocotiledonate şi unele dicotiledonate
10 TCA 10-15 Monocotiledonate 11 Goltix 70 WP 10 Dicotiledonate 12 Duacil 6,5 G 30 Monocotiledonate şi unele dicotiledonate
Erbicide aplicate în perioada de vegetaţie 1 Fusilade super 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense 2 Nabu S 6-8 Monocotiledonate inclusiv S. halepense 3 Targa 10 CE 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense 4 Furore 90 CE 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense 5 Gallant 125 EE 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense 6 Betanal 6 Dicotiledonate anuale 7 Goltix 70 WP 7 Dicotiledonate anuale 8 Lontrel 300** 0,3-0,5 Dicotiledonate 9 Kusagard 75 WP 1,5 Monocotiledonate anuale
10 Nortron Super 2,4-3 Monocotiledonate şi dicotiledonate 11 Betanal AM-11 6 Dicotiledonate anuale
12 Betanal Tangem 8 (4+4) Monocotiledonate şi unele dicotiledonate
13 Betanal Compact 4,5 (1,5+1,5+,1,5) Dicotiledonate anuale
14 Betanal Progres 4 (2+2) Dicotiledonate anuale 15 Focus Ultra 3-4 Monocotiledonate inclusiv S. halepense 16 Gallant Super 1-1,5 Monocotiledonate inclusiv S. halepense
* - În loc de Venzar se pot folosi în aceleaşi doze, erbicidele Hexilur,
Elbatan, Adol.
** - În asociaţie cu Fusilade, Gallant, Targa, dacă există Cirsium arvense.
În solele puternic infectate cu Avena fatua, după răsărirea sfeclei se
foloseşte unul din erbicidele: Fusilade super, Gallant sau Targa, în doze de 1,5 - 2
l/ha. Dacă cultura este infestată şi cu Sorghum halepense, dozele din erbicidele
menţionate se măresc la 2 - 3 l/ha, tratamentul efectuându-se atunci când plantele
de costrei au 15 - 35 cm înălţime.
Combaterea chimică a buruienilor reduce numărul de praşile la două; de
asemenea, sunt necesare şi una-două praşile manuale selective.

138
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Institutul de Cercetare şi Producţie
pentru Cultura şi Industrializarea Sfeclei de Zahăr Fundulea (1990) menţionează,
la această cultură, 10 boli şi 17 dăunători.
Cercosporioza (Cercospora beticola) apare în lunile VI - VII, fiind mai
frecventă în zonele şi în anii cu cantităţi mai mari de precipitaţii sau în condiţii de
irigare. Pierderile provocate pot ajunge la 30% la producţia de rădăcini şi 40% la
producţia de zahăr. Se execută două-trei tratamente cu unul din următoarele
produse: Alto combi 420, Brestan 60, Suzu 60, Impact 12,5, Sumi 8 în doză de 0,5
l/ha; Bavistin 50, Derosal 50, Benlate 50, Fundazol 50, Rias 300 EC, Topsin M
70, în doză de 0,3 l/ha; Punchne în doză de 0,2 l/ha; Kasumin 2, Baycor 300, în
doză de 2 l/ha; Altor 100 (0,6 l/ha); Pennuc, în doză de 7 l/ha.
Făinarea (Erysiphe betae) se combate cu Tilt 250 (0,3 l/ha).
Dăunătorii din sol (Bothynoderes punctiventris, Agriotes sp., Atomaris
linearis, Tanymecus sp:, Chaetocnema tibialis) se combat prin traramente la
sămânţă şi în vegetaţie prin tratamente cu Dursban 4 Z (1,5 l/ha) sau Decis 2,5 EC
(0,5 l/ha).
Larvele defoliatoare (Mamestra brassicae, Plusia gamma) se tratează în
vegetaţie cu unul din următoarele produse: Talstar 10 EC (0,1 l/ha), Fastac 10 EC
(0,1 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5 l/ha), Ekalux 25 EC (1,0 l/ha), Sumialfa 10 EC (0,3
l/ha), Sumicombi 30 EC (0,75 l/ha), Sumicidin 20 EC (0,25 l/ha) şi Dursban 4 EC
(1,5 l/ha).
Protecţia plantelor, realizată prin tratamentul seminţelor, nu este totală,
astfel că, la densităţi crescute ale dăunătorilor şi în condiţii favorabile manifestări
atacului, se efectuează un tratament suplimentar cu insecticidele Dursban 4 E sau
Sinoratox R-35 cu dozele de 1,5 l/ha şi respectiv 3,0 l/ha.
Irigarea culturii. Obţinerea unor producţii mari de sfeclă pentru zahăr
este posibilă în zonele cu deficit de umiditate, numai prin conducerea raţională a
regimului de irigaţie corespunzător cu cerinţele plantelor în diferite faze de
vegetaţie.
Satisfacerea necesarului de apă prin irigare începe, în anii normali, la
mijlocul lunii iunie, când rădăcinile încep să se îngroaşe, iar rezerva de apă din sol
ajunge la 50% din i.u.a. în stepă şi silvostepă şi la 70% din i.u.a în zona pădurilor
din câmpie, pe adâncimea de 0 - 80 cm, folosind o normă de udare de 500 - 600
m3/ha, revenirea pe aceeaşi parcelă fiind necesară la intervale de 10 - 15 zile, în
funcţie de textura solurilor.

139
Eşalonarea pe luni a udărilor este următoarea: o udare în iunie, 3 - 5 udări
în iulie - august şi o udare în septembrie.
Grosimea stratului de sol umezit trebuie să fie de 0,5 cm în luna iunie,
când are loc creşterea frunzelor şi 0,8 m începând cu luna iulie, când începe
creşterea rapidă a corpului sfeclei.
Pe solurile cu aport freatic irigarea este necesară numai în anii secetoşi.
Între data aplicării ultimei udări şi a recoltării trebuie să treacă 30 de zile
în anii normali şi numai circa 5 - 10 zile în anii secetoşi.
Recoltarea. Epoca de recoltare este atunci când sfecla a ajuns la
maturitate, când rădăcinile au atins greutatea maximă şi au conţinutul mai ridicat
de zahăr.
Calendaristic, maturitatea sfeclei se realizează în jur de 15 - 20 septembrie
în zonele din sudul ţării şi 1 - 5 octombrie în zona mai rece din nord.
Fenologic, maturitatea se recunoaşte prin aceea că frunzele se împuţinează şi
devin de culoare verde-deschis, iar formarea de noi frunze încetineşte. În acest
moment greutatea rădăcinilor este de 1,5 - 2 ori mai mare decât greutatea frunzelor.
Când temperaturile din aer sunt mai mari de 10°C, se recoltează numai
cantităţile obligatorii prevăzute în graficele de livrare, respectiv cele care pot fi
prelucrate imediat. Depozitarea sfeclei în vederea prelucrării ulterioare este
admisă numai când temperaturile scad sub 10°C.
O atenţie deosebită trebuie acordată decoletării sfeclei. Rădăcinile cu
greutate mai mică de 1 kg se decoletează printr-o tăietură orizontală la nivelul
celor mai de jos muguri vizibili de pe epicotil. Rădăcinile mai mari de 1 kg se
decoletează conic, înlăturând, cu o porţiune mică de pulpă, frunzele uscate şi verzi
şi efectuând la capătul sfeclei o tăietură orizontală de 2 - 3 cm.
Pentru a preveni pierderea turgescenţei rădăcinilor se impun următoarele
măsuri: să nu se recolteze decât cantităţile care pot fi decoletate în cel mult 24 de
ore; transportul să fie efectuat în paralel cu recoltarea şi decoletarea; depozitarea
în câmp a sfeclei care nu se poate transporta imediat să se facă în grămezi mari de
circa 1.000 kg acoperite cu coletele rezultate prin decoletare.
Recoltarea poate fi efectuată manual, semimecanizat şi mecanizat.
Recoltarea manuală. Se realizează cu furci speciale, prevăzute cu două
coarne în formă de liră. Sfeclele extrase din pământ se curăţă şi se decoletează
tăindu-se şi vârful rădăcinii la grosimea de 1 cm.
Recoltarea semimecanizată. Dislocarea rădăcinilor se face cu DSP-4, iar
extragerea rădăcinilor din sol şi decoletarea se execută manual. Lucrarea se

140
execută în bune condiţii dacă la semănat s-a folosit schema corespunzătoare (în
benzi). Rădăcinile decoletate şi bine curăţate de pământ se aşează în grămezi cât
mai mari şi, dacă nu se transportă imediat, se vor acoperi cu frunze.
Recoltarea mecanizată se execută în două faze cu seturile de maşini MDS-
3 + MRS-3, şi BM-6 + KS-6 sau într-o singură fază cu combinele de recoltat
sfeclă CRS-2 şi CRS-3 sau cu alte tipuri de combine de fabricaţie străină.
Cele mai bune rezultate se obţin la recoltarea în două faze. Pentru a lucra
în condiţii bune, cu pierderi minime, cultura trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: terenul să fie perfect nivelat; semănatul să se execute echidistant şi în
rânduri drepte; răsărirea să fie explozivă şi fără goluri; distanta între plante 18 - 22
cm; la prăşit să nu se scoată bolovani, să nu se facă şanţuri, să nu se acopere
coletul plantelor cu pământ; terenul să fie curat de buruieni; culturile cu distanţa
între plante pe rând sub 12 cm nu se pot decoleta, iar cele care au coletul deasupra
solului, la peste 12 cm, la decoletare sunt culcate şi se taie oblic; la recoltare
terenul să aibă umiditate normală; producţia să nu fie peste 30 t/ha; lucrarea de
decoletat să înceapă după ce se ridică roua; înainte de decoletare se deschid
drumuri cu dislocatorul şi se extrag rădăcinile normal, după care se eliberează
terenul; la ambele capete ale parcelei, pe distanta de 18 - 20 m, plantele se
recoltează manual, pentru a asigura zona de întoarcere pentru agregate.
După recoltare, sfecla pentru zahăr nu trebuie să rămână în grămezi în
câmp, deoarece pierderile în greutate sunt extrem de ridicate, fapt care obligă la
organizarea în flux continuu a recoltării, transportului şi prelucrării.
În condiţiile respectării tehnologiei de cultivare în ţara noastră, cu soiurile
zonate în prezent se pot realiza producţii de peste 50 t/ha rădăcini. Producţia de
frunze şi colete reprezintă 38% din recolta de rădăcini.
CAP. 7 TUTUNUL Tehnologia de cultivare a tutunului Rotaţia
Tutunul suportă monocultura mai mulţi ani fără să se înregistreze
fenomenul de “oboseală” a solului, dar se distruge structura solului şi se înmulţesc
paraziţii specifici (boli, viroze, dăunători). Pe terenuri proaspăt defrişate, după o
pajişte desţelenită sau după o plantă perenă, tutunul se poate cultiva 2 - 3 ani la
rând, întrucât aceste suprafeţe sunt fertile şi libere de paraziţi specifici. În aceste
condiţii se obţin rezultate bune la soiurile de tutun pentru ţigări de foi, dar nu şi

141
pentru tipul Oriental şi Virginia. Cultivarea tutunului în monocultură se ia în
considerare numai în situaţia în care terenurile specifice tipului şi soiului ce se
cultivă nu sunt suficiente, iar amplasarea pe alte terenuri decât cele specifice duce
la diminuarea calităţii. Spre deosebire de monocultură, asolamentul contribuie la
obţinerea unor recolte mari de tutun, superioare calitativ şi rentabile, făcând ca
soiurile să-şi păstreze însuşirile normale bio-productive, reducându-se gradul de
infestare a solului cu seminţe de buruieni, boli şi dăunători specifici.
Alegerea plantei premergătoare tutunului se face în funcţie de tipul de
tutun cultivat: pentru soiurile din tipul oriental, semioriental şi Virginia, cultivate
pentru ţigarete superioare, cele mai bune premergătoare sunt cerealele păioase:
grâu, orz, ovăz. Acestea, recoltându-se timpuriu, permit executarea în bune
condiţii a lucrărilor solului, îmbunătăţirea structurii lui, îmbogăţirea în substanţe
organice; soiurile tipului de mare consum pentru ţigarete, pot fi cultivate după
leguminoasele pentru boabe, dacă solurile sunt mai sărace; tutunurile mai tari la
fumat, destinate ţigărilor de foi sau pentru pipă se cultivă după leguminoase
(borceag, mazăre etc.) care lasă solul bogat în azot.
Porumbul (cel tratat cu erbicide triazinice este interzis ca plantă
premergătoare) şi bumbacul sunt mai puţin indicate ca premergătoare pentru
tutun, din cauză că părăsesc târziu terenul, se distruge structura solului prin
praşile, rămân resturi vegetale care împiedică plantarea tutunului în condiţii bune,
se întârzie executarea lucrărilor solului. Nici alte plante prăşitoare nu sunt indicate
ca premergătoare, deoarece, repetarea prăşitului duce la distrugerea structurii
solului, se dezvoltă numeroşi dăunători polifagi (viermi-sârmă, buha
semănăturilor etc.) periculoşi pentru tutun. Nu se recomandă ca plantă
premergătoare tutunului cele din familia Solanaceae (cartofi, tomate, ardei etc.),
castraveţii, pepenii, varza, dovlecii, fasolea, cânepa şi floarea-soarelui, datorită
unor paraziţi comuni (viroze, lupoaie, diferite insecte). Tutunul este o bună
premergătoare pentru toate culturile, cu excepţia celor care au dăunători comuni, a
solanaceelor, întrucât eliberează terenul destul de timpuriu şi-l lasă curat de
buruieni şi în bună stare de fertilitate.
Fertilizarea
Administrarea de macroelemente (N, P, K, Ca, Mg), microelemente (B, Cl,
Zn, Fe, Mn, Mo etc.) şi îngrăşăminte organice constituie un mijloc important de
sporire a producţiei şi de îmbunătăţire a calităţii frunzelor de tutun. Tutunul are
cerinţe mari faţă de elementele fertilizante atât, cantitativ, cât şi a raportului dintre ele,
în funcţie de tipul şi soiul cultivat, de sol, precum şi de zona ecologică de cultură.

142
La o producţie de 1.000 kg frunze uscate tutunul consumă 75,5 kg azot,
16,3 kg P2O5, 124,2 kg K2O şi 104 CaO (HITIER şi SABOURIN, 1965). Se
observă că tutunul este o plantă mare consumatoare de potasiu şi calciu, mijlocie
de azot şi mică de fosfor. Îngrăşămintele aplicate trebuie să fie cât mai complete şi
în raporturi cât mai echilibrate. Fertilizarea unilaterală influenţează negativ
calitatea frunzelor, dar şi producţia.
Azotul în interdependenţă cu fosforul şi potasiul, influenţează creşterea
frunzelor şi conţinutul în nicotină. Din a 15-a zi de la plantare şi până în a 45-a zi,
absorbţia azotului este foarte intensă, după care se reduce, ca şi în primele 15 zile
de viaţă (W. PARKER, 1937).
Fosforul are acţiune pozitivă atât asupra producţiei, cât şi a calităţii
acesteia, sporind conţinutul în hidraţi de carbon din frunze. Acţiunea pozitivă se
manifestă încă din primele zile ale vegetaţiei, când tutunul se află în răsadniţă,
influenţând pozitiv creşterea sistemului radicular. La exces de fosfor se reduce
combustibilitatea tutunului.
Potasiul ameliorează însuşirile de calitate a tutunului: gust. aromă,
culoare, ardere şi măreşte conţinutul în hidraţi de carbon solubili.
Calciul este important ca element de nutriţie, cât şi indirect, prin
raporturile cu alte elemente din sol, raporturi care influenţează mai mult absorbţia
acestora. Insuficienţa calciului determină apariţia de frunze deformate, groase, de
calitate inferioară; excesul de calciu conduce la formarea de frunze casante, “rău
colorate”, cu combustibilitate redusă.
Gunoiul de grajd. Tutunul valorifică bine gunoiul de grajd în doze de 20 -
40 t/ha la tipul Burley, 10 - 20 t/ha la soiurile din tipul de mare consum şi pentru
ţigări de foi, 5 - 10 t/ha la soiurile pentru ţigarete superioare, cu excepţia celor din
tipul oriental la care nu se aplică. Pe solurile nisipoase din sudul Olteniei şi din
vestul tării, la soiurile de tip Virginia, se recomandă aplicarea gunoiului de grajd
la planta premergătoare, sub arătura de bază, împreună cu 48 - 64 kg/ha, P2O5,
adăugându-se la plantarea tutunului 32 - 48 kg/ha N. Pe celelalte tipuri de sol
gunoiul se aplică direct, completat cu îngrăşăminte fosfatice şi potasice, pentru
diminuarea efectului negativ al azotului.
Pe terenurile slab fertile şi, mai ales, pe cele nisipoase, îngrăşămintele
verzi (trifoi roşu, lupin, secară etc.) pot folosi ca sursă de materie organică pentru
tutun, mărind gradul de fertilitate a solului, conservând umiditatea şi sporind
afânarea solurilor compacte. Chiar şi tulpinile de tutun tocate sunt o sursă de
materie organică, lăsând în sol 4 - 5 % K2O şi 2 –3 % N.

143
Aplicarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele chimice sunt eficiente la toate
tipurile de tutun şi pe toate tipurile de sol, aplicându-se în funcţie de fertilitate şi
soiul cultivat aşa cum rezultă din tabelul 7.1 întocmit după dozele recomandate de
S.C.C.C.I.T. Bucureşti.
Tabelul 7.1 Doze orientative de îngrăşăminte în funcţie de fertilitatea solului şi tipul de
tutun Fertilitatea solului Doze (kg/ha s.a.)
Tipuri de tutun Aprovi-zionare
Indice azot (IN)
P2O5 (ppm) K2O (ppm)
Ele-mente Oriental Semi-
oriental Virginia Burley Mare consum
F. slabă - < 0,8 - P2O5 70 90 120 160 120 N 40 50 50 120 80
P2O5 60 80 100 140 100 Slabă < 2 8,1-18,0 < 66,0 K2O 70 90 120 160 120 N 30 40 40 80 70
P2O5 50 60 80 100 80 Mijlocie 2,1-4,0 18,1-36,0 66,1-132,0 K2O 60 70 100 140 100 N 20 30 20 70 50
P2O5 40 50 70 80 60 Bună 4,1-6,0 36,1-72,0 132,1-200,0 K2O 40 50 70 100 60 P2O5 - - 50 60 - F. bună - > 72,1 < 200,0 K2O - - 50 60 -
Fertilizarea la tutun poate fi de bază, în momentul plantării şi în timpul
vegetaţiei, (suplimentară).
În cazul fertilizării de bază, îngrăşămintele se aplică sub arătura de bază
(gunoiul, fosforul şi potasiul), contribuind la aprovizionarea cu elemente nutritive
a plantelor de tutun vreme îndelungată, urmărind fertilitatea solului şi
îmbunătăţind însuşirile fizice, chimice şi biologice ale acestuia, iar azotul se aplică
la pregătirea solului pentru plantare.
Fertilizarea în momentul plantării asigură elemente de nutriţie în primele
faze de vegetaţie şi se face, de regulă, localizat (pe rând), în apropierea sistemului
radicular, mărindu-se coeficientul de utilizare a substanţelor nutritive.
Fertilizarea suplimentară se face prin aplicarea îngrăşămintelor pe sol, dar
şi prin tratamente extraradiculare cu soluţii nutritive care conţin în special azot.
“Udarea” tutunului la plantare cu o soluţie nutritivă diluată (6 g N + 12 g P2O5 la
10 l apă), folosind 0,5 l la plantă, ajută la prinderea mai bună a plăntuţelor şi
creşterea lor ulterioară. Îngrăşămintele suplimentare aplicate pe sol se
încorporează prin praşile cu ajutorul cultivatorului. După apariţia inflorescenţelor,
fertilizarea suplimentară nu mai este eficientă. O fertilizare cu N : P 1 : 3 (10 - 15
kg N – 30 - 45 kg P205) este eficientă dacă se aplică la prima praşilă.
Amendamentele folosite la tutun. Tutunul se dezvoltă în bune condiţii la
un pH al solului slab acid, cuprins între 5,6 - 6,6. Dacă pH-ul solului scade sub 5,6

144
este nevoie să se intervină cu amendamente calcaroase. Se asigură astfel şi
înlăturarea pericolului apariţiei efectelor negative asupra tutunului datorate
toxicităţii magneziului.
Se aplică 6 t/ha amendamente calcaroase sub arătura de bază, o dată la 4
ani, crescând, totodată, conţinutul calciului în frunze cu consecinţe favorabile.
Lucrările solului
Terenul ce urmează a fi plantat cu tutun trebuie pregătit cu multă atenţie.
Solul trebuie să fie afânat profund, mărunţit corespunzător, pentru a acumula şi
păstra umiditatea şi pentru a se combate buruienile. Experienţele din ţara noastră
au scos în evidenţă că arăturile executate la 22 - 25 cm adâncime dau rezultatele
cele mai bune. În solurile uşoare se lucrează mai superficial decât pe cele mijlocii
şi grele. Este necesar ca, prin arătură, să se evite formarea hardpanului.
Solurile nisipoase din zona de cultură a tutunului de tip Virginia trebuie
arate la adâncimea de 28 - 30 cm, toamna târziu sau primăvara devreme (POP,
1974) ocazie cu care se încorporează şi îngrăşămintele organice şi minerale. În
această arătură se acumulează o cantitate mare de apă şi se reduce evaporaţia,
nitraţii se acumulează mai adânc în sol, unde pe terenurile nisipoase se dezvoltă
cea mai mare parte din rădăcini (RAUHE, 1958).
În primăvară arătura se lucrează cu grapa cât mai de timpuriu, apoi terenul
se întreţine curat de buruieni şi afânat cu ajutorul cultivatorului urmat de grapă.
Dacă solul s-a tasat prea mult în timpul iernii, se execută o arătură superficială (10
- 15 cm) cu plugul fără cormană, urmat de grapă. Se efectuează 1 - 3 afânări până
la plantare şi se evită pulverizarea solului. Adâncimea de afânare cu cultivatorul
este de 10 - 12 cm.
Producerea şi plantarea răsadului
Tutunul nu se seamănă direct în câmp, deoarece are o mare sensibilitate la
temperaturile joase. Germinaţia lui la cel puţin 12°C şi o perioadă de vegetaţie
relativ lungă determină ca tutunul să se însămânţeze şi să crească o anumită
perioadă de timp în răsadniţe. Numai după ce vremea s-a încălzit şi a trecut
pericolul îngheţurilor târzii de primăvară, el se transplantează în câmp, în teren
pregătit în prealabil.
Producerea răsadului
Răsadniţele. În condiţiile din ţara noastră, cele mai indicate pentru
producerea răsadului sunt răsadniţele încălzite cu biocombustibili (gunoi de grajd
proaspăt), fără a fi influenţate de condiţiile climatice din primăvară. Există şi
răsadniţe încălzite cu aburi sau apă caldă. Cele mai indicate răsadniţe sunt cele la

145
care platforma de gunoi (cel mai bun, de cabaline) bine tasat, este de 40 - 60 cm
grosime, suprafaţa calculându-se în funcţie de numărul de rame (tocuri) ce
urmează să se aşeze pe platformă, distanţa între ele fiind de 50 cm, iar la marginea
platformei de 60 cm. Tocurile de răsadniţă “se îmbracă” în gunoi şi în interior şi
în exterior, lăsându-se 5 - 6 zile pentru aşezarea gunoiului. Se introduce apoi în
tocul răsadniţei amestecul nutritiv format din o parte pământ de ţelină sau grădină,
două părţi mraniţă şi o parte nisip, după ce, în prealabil, a fost dezinfectat cu
Basamid G98 în doză de 35 g/m2 sau Dazomet 90 G - 9% în doză de 35 g/m2 sau
Bromură de methil 50 - 75 g/m2 ori Formalină 38% (concentraţie 4%) în doză de 2
l soluţie la m2 sau Vapam 2%.
Pentru dezinfecţie amestecul nutritiv se întinde în strat subţire de 10 - 15
cm grosime şi se tratează cu produsele specificate, se omogenizează, se adună în
grămezi şi se acoperă cu folie de polietilenă. Dezinfecţia cu Basamid se face încă
din toamnă sau în cursul iernii. Se introduce amestecul nutritiv sub forma unui
strat de 15 - 20 cm grosime, se acoperă tocurile cu geamuri timp de 8 - 12 zile; în
acest timp, prin procesele fermentative din gunoi se degajă căldură, temperatura
ridicându-se la 60°C după 4 – 5 zile. După 8 - 12 zile temperatura se stabilizează
la circa 40°C, când se poate trece la semănat. Răsadniţele se înfiinţează cu 60 - 65
de zile înainte de plantarea tutunului (tab. 7.2).
Tabelul 7.2. Perioada de semănat a tutunului în răsadniţă
Zona Perioada de semănat
Răsadniţe calde
Răsadniţe semicalde Tunele
Sudul ţării 25 II-10 III 10 III-20 III 15 III-30 III Nordul ţării şi zonele mai reci 1 III-10 III 10 III-20 III 20III-30 III
Sămânţa destinată semănatului este produsă în unităţi specializate pentru
fiecare soi ce se cultivă şi se expediază la producători tratată cu Criptodin 5 g/kg
sămânţă sau Merpan 5 g/kg sămânţă.
Pentru grăbirea răsăririi sămânţa poate fi preîncolţită în prealabil,
asigurându-se obţinerea răsadului “bun de plantare” cu 5 - 10 zile mai devreme.
Suprafaţa de răsadniţă se calculează în funcţie de numărul de plante ce se
obţin la m2, desimea plantelor în câmp şi suprafaţa planificată a se planta cu soiul
respectiv.
În răsadniţele calde se obţin 2.200 – 2.500 fire de răsad la m2, din care
2.000 fire sunt bune de plantat. În răsadniţele semicalde se obţin 2.000 fire la m2,
iar în cele reci 1.500 fire răsad la m2, bune de plantat fiind 1.500 şi respectiv,
1.000 de fire la m2.

146
Suprafaţa de răsadniţă, în funcţie de soi, este dată în tabelul 7.3. Cantitatea
de sămânţă este de 0,4 - 0,6 g/m2 în răsadniţe calde şi 0,5 - 0,7 g/m2 în răsadniţe
reci şi tunele.
În afară de răsadniţele calde răsadul de tutun se mai poate obţine în sere,
solarii încălzite sau neîncălzite, în răsadniţe semicalde şi în tunele sau în brazde reci.
Semănatul se face manual prin împrăştiere, după ce în prealabil, sămânţa
(mică) de tutun se amestecă cu nisip uscat; 1 kg nisip pentru cantitatea de sămânţă
necesară la 6 m2. După semănat se împrăştie deasupra seminţei un strat de mraniţă
foarte bine mărunţită şi cernută, în grosime de 3 - 4 mm, se presează uniform cu o
scândură, pentru a pune în contact intim sămânţa cu pământul, apoi se udă cu apă
călduţă (cu stropitoarea cu sită fină) şi se acoperă tocul de răsadniţă cu geamuri.
Sămânţa germinează şi planta răsare într-o perioadă cu 7 - 9 zile. În răsadniţele
calde semănatul se face când temperatura din stratul de gunoi a scăzut la 30 - 35°C.
Tabelul 7.3 Suprafaţa de răsadniţă pentru 1 ha de tutun
Soiul (tipuri) Răsadniţă caldă Solarii şi tunel Brazde reci Djebel (O) 90-100 100-110 120-130 Molovata (O) 70-80 80-85 100-110 Ghimpaţi (S.O) 60-65 65-70 75-80 Virginia (V) 40-55 45-50 55-60 Burley (B) 35-40 40-45 45-50 Banat (M.C) 35-40 40-45 45-50 Bărăgan (M.C) 40-45 45-50 55-60
Îngrijirea răsadului constă din: asigurarea şi reglarea temperaturii în
răsadniţei, aerisirea, udarea, combaterea buruienilor, răritul, terotatul, fertilizarea
suplimentară, combaterea bolilor şi dăunătorilor şi călirea răsadului etc.
Asigurarea şi reglarea temperaturii în răsadniţe se face cu scopul bunei
germinări a seminţelor şi răsăririi plantelor. Până la răsărire este necesară o
temperatură de 30 - 32°C. Imediat după răsărire se renunţă în timpul zilei, la
protejarea răsadniţelor cu rogojini, temperatura păstrându-se în limitele de 18 -
25°C. Controlul temperaturii se face cu termometre de sol şi de cameră. În zilele
prea călduroase se foloseşte umbrirea. Până în faza de urechiuşe, răsadul va fi
umbrit ziua între orele 11 - 16; după această fază răsadul se umbreşte numai în
zilele foarte calde, asigurându-se condiţii normale de iluminare prin spălarea
geamurilor şi foliei şi îndepărtarea acestora în zilele călduroase.
Aerisirea răsadului. În perioada germinării seminţelor aerisirea se face
numai la orele amiezii, în situaţia când temperatura este prea ridicată. Pe măsură
ce creşte răsadul, aerisirea se, face mai des. În prima perioadă de creştere a
răsadului ramele se ridică pe suporţi la o înălţime de 5 - 6 cm, o perioadă scurtă în

147
timpul amiezii, apoi ramele se ridică la 20 - 30 cm deasupra tocului, menţinându-
se ridicate tot timpul zilei. După faza de urechiuşe răsadniţele se ţin descoperite pe
timp călduros, toată ziua şi se acoperă numai noaptea sau când timpul este rece şi
ploios. Serele, solariile şi tunelele se aerisesc mai intens.
Udarea răsadului este o operaţiune foarte importantă, având drept scop
menţinerea unei umidităţi moderate în stratul superficial al patului germinativ. La
început răsadurile se udă mai des şi cu cantităţi mai mici de apă, apoi mai rar, dar
cu norme mai mari de udare. În perioada semănat – răsărire - înrădăcinare şi în
faza de cruciuliţă, când sistemul radicular al răsadului se dezvoltă mai lent,
udările vor fi până la trei pe zi, cu norme de 0,5 - 1,0 l/m2. Prima udare se face în
jurul orei 9, a doua la amiază şi a treia în jurul orei 16. Temperatura apei în
perioada germinării trebuie să fie mai ridicată; după aceea apa va avea
temperatura aerului atmosferic. Pe timp rece apa se încălzeşte, astfel încât, în
momentul când ajunge pe răsad, să aibă o temperatură de 23 - 25° C.
Între fazele de “cruciuliţă” şi “urechiuşe” răsadul nu se udă 2 - 3 zile,
conferindu-i rezistenţă la îmbolnăvire, după care se poate uda normal. După faza
de urechiuşe şi până la călirea răsadului pentru plantat, udarea se face mai rar,
asigurându-se apă suficientă în stratul nutritiv, pe 8 - 10 cm adâncime.
Combaterea buruienilor se face prin pliviri sau cu erbicide. Primul plivit
are loc când plantele au răsărit şi buruienile depăşesc ca dimensiune tutunul şi se
efectuează după ce s-a udat bine cu apă, astfel încât, prin smulgerea buruienilor,
să nu fie deranjate plantele de tutun. Este bine ca plivitul să se facă în zilele mai
înnourate, mai puţin călduroase. Plivitul se execută de câte ori este nevoie.
Combaterea buruienilor se poate face şi cu ajutorul erbicidelor. Se recomandă
erbicidul Enide 50 WP în doză de 1,5 g/m2, aplicat concomitent cu semănatul sau
cu 1 - 3 zile după semănat, sau erbicidul Devrinol 50 WP, 3 g/25 m2, aplicat cu 7
zile înainte de semănat. Se poate folosi şi erbicidul Dymid 0,5 g/m2.
Răritul răsadului se face spre sfârşitul fazei de cruciuliţă, fără a depăşi
faza de urechiuşe, procedându-se ca la plivit, atunci când se constată că desimea
răsadurilor este prea mare.
Terotatul se efectuează cu scopul de a dezvolta un număr mai mare de
rădăcini laterale de la baza tulpiniţei. Constă din împrăştierea sau cernerea peste
răsad a unei cantităţi de mraniţă sau amestec nutritiv, dezinfectate în prealabil,
stratul dintre plante având 0,2 - 0,5 cm grosime. Terotatul se repetă la intervale de
3 - 5 zile, având şi rolul de a evita spălarea stratului superior de sol din răsadniţă şi
formarea crustei. Terotajul se execută după fiecare plivit, rărit, când frunzele sunt

148
uscate, pentru a nu se lipi mraniţa de ele. După terotare, mraniţa se scutură de pe
frunze şi apoi se efectuează udarea.
Fertilizarea suplimentară este impusă de consumul ridicat al elementelor
nutritive de către plante şi datorită spălării lor cu ocazia udărilor, fiind necesară
repetarea operaţiei de 3 - 4 ori în timpul perioadei de vegetaţie în răsadniţă: prima
fertilizare se face în faza de cruciuliţă; a doua la 4 - 5 zile după prima; a treia când
răsadul este în faza de urechiuşe, iar a patra se face cu 7 - 10 zile înainte de
transplantare în câmp.
Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice se face folosind o soluţie formată din
10 l apă, 50 g sulfat de amoniu sau 30 - 50 g azotat de amoniu, 80 - 120 g
superfosfat şi 40 - 80 g sulfat de potasiu. Soluţia se diluează cu o cantitate egală
de apă şi se utilizează 2 l/m2, după care se udă foarte bine pentru a spăla
îngrăşămintele de pe frunze.
Fertilizarea suplimentară cu soluţie de gunoi de pasăre este foarte
eficientă. La o parte gunoi de pasăre uscat se folosesc zece părţi apă. Gunoiul se
pune într-un sac de pânză rară şi se ţine în apă la macerat 24 de ore, agitându-se
din timp în timp. Conţinutul sacului se stoarce bine iar soluţia rezultată se diluează
cu o cantitate egală de apă. Se folosesc 2 l soluţie la m2. După fiecare fertilizare
răsadul se udă abundent.
Combaterea bolilor. Principalele boli ale răsadului de tutun sunt: căderea
răsadului, produsă de Rhizoctonia solani şi Pythium sp.; putrezirea neagră a
rădăcinilor, provocată de Thieloviopsis basicola şi mana tutunului, produsă de
ciuperca Peronospora tabacina.
Căderea răsadului se combate cu Tiuram 70 PU sau Captadin 50 PU, în
concentraţie de 0,3%, folosindu-se 30 l soluţie la 100 m2 răsadniţă, repetându-se
tratamentul după 7 zile.
Putrezirea neagră a rădăcinilor se combate cu fungicidul Chinoin -
Fundazol în doză de 2 g/m2, folosindu-se 200 l soluţie la 100 m2 răsadniţă,
tratamentul repetându-se după 7 zile.
Mana se combate cu Tiuram 70 PU, Captadin 50 PU, Turdacupral 50 PU
sau Perozin B 75, toate în concentraţie de 0,30%, folosindu-se 30 l soluţie pentru
100 m2 răsadniţă.
Combaterea dăunătorilor. Principalii dăunători în răsadniţă sunt:
coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa) şi tripsul tutunului (Thrips tabaci).
Combaterea chimică a coropişniţei se face aplicând, înainte de semănat, unul din

149
insecticidele: Furadan 10 G, în doză de 3 - 5 g/m2 sau Sintogrill 5G în doză de 3
g/m2, distribuite uniform. Coropişniţa se mai combate şi cu momeli otrăvite.
Tripsul este un dăunător periculos şi pentru faptul că transmite în răsad
virusul care produce boala petelor de bronz (Lycopersicum virus 3 Smith). Pentru
combatere se utilizează insecticidul Carbetox 37 EC 0,4%, Sinoratox 35 R,
0,15%, Metasytox 0,1% sau Actelic 0,1%, folosindu-se 30 l emulsie la 100 m2
răsadniţă. Un tratament se face în faza de urechiuşe şi unul cu 3 - 5 zile înainte de
transplantare.
Călirea răsadului se face cu 7 - 10 zile înainte de plantare şi constă din
pregătirea lui pentru condiţiile din câmp. Răsadul se lasă descoperit ziua şi
noaptea, se udă o dată la două zile, cu apă (mai puţină), iar cu 3 - 4 zile înainte de
plantare nu se mai udă. Răsadul se acoperă numai în caz de îngheţ, pericol de
brumă sau ploi abundente.
Răsadul bine călit nu se veştejeşte în zilele călduroase, dacă nu este udat.
O plantă de tutun bine călită are tulpina elastică (îndoită după deget nu se rupe),
lungimea de 8 - 12 cm, respectiv cu 4 - 6 frunze când plantarea se face manual şi
16 - 18 cm (7 - 8 frunze) când plantarea se face mecanizat.
Plantarea tutunului
Răsadul de tutun pentru plantare, fără a se scutura de pământ, se aşează în
cutii şi se acoperă cu o pânză udă, transportându-se în câmp la locul de plantare.
Plantatul se face în orele de dimineaţă şi după amiază, iar dacă este înnorat,
plantatul se poate face pe parcursul întregii zile.
Epoca plantării se stabileşte în funcţie de condiţiile climatice ale zonei şi
perioada de vegetaţie a soiurilor. Pentru toate soiurile şi în toate zonele plantarea
între 1 şi 10 mai a realizat cele mai mari producţii. Întârzierea plantării peste data
de 25 mai determină scăderi de producţie deosebit de mari.
Densitatea plantatului are o deosebită importanţă la tutun pentru realizarea
unor producţii mari şi de calitate. Până la o anumită limită, care constituie
densitatea optimă, scăderea producţiei individuale a plantelor prin creşterea
desimii, nu duce la reducerea producţiei la unitatea de suprafaţă. Ţinând seama de
particularităţile soiurilor, desimile cele mai mari se asigură la soiurile din tipul
oriental; soiurile din tipul Virginia, de mare consum şi ţigări de foi se plantează la
desimi mai mici. Reducerea spaţiului de nutriţie peste limita optimă determină
reducerea în frunze a substanţelor răşinoase ce concură la formarea aromei.
În cazul mecanizării totale a culturii tutunului, densitatea la semănat se
păstrează nemodificată la unitatea de suprafaţă.

150
Tehnica plantării tutunului este similară cu aceea a plantării răsadurilor de
legume. Terenul destinat plantării se marchează la distanţe stabilite între rânduri şi
pe rând, după care se practică în sol un orificiu cu plantatorul, în care se toarnă o
cantitate de apă stabilită. După ce apa este absorbită, se introduce cu grijă răsadul
în pământ la nivelul coletului, astfel ca rădăcinile să fie repartizate cât mai
uniform. Cu acelaşi plantator se strânge pământul lângă răsad, făcând o mişcare
de jos în sus şi din afară spre răsad. Se adună lângă răsad un strat de pământ
mărunţit şi uscat, pentru a împiedica formarea crustei la suprafaţă. Pentru
plantarea manuală a unui ha cu tutun sunt necesari 15 - 17 lucrători.
Plantarea mecanizată a răsadului de tutun se poate face cu maşina de
plantat răsad MRP-5 în agregat cu tractorul L-400 sau cu maşina “Balthes” de
producţie canadiană. Se mai pot folosi: maşina de plantat şi fertilizat tutun (MPFT
– 2); maşina de plantat răsaduri produse în ghivece nutritive (MPRPGN).
Lucrările de îngrijire
De la plantarea tutunului şi până la recoltare se aplică lucrări de întreţinere
şi îngrijire a solului şi plantei de tutun: completarea golurilor, combaterea
buruienilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor, politul, cârnitul, copilitul,
recepatul şi irigarea.
Completarea golurilor trebuie realizată fără întârziere, la 3 - 4 zile de la
plantare; altfel plantele cu care s-au completat golurile rămân în urmă cu dezvoltarea,
sunt debilitate, constituind pe timpul vegetaţiei substraturi de infecţie cu diferite boli.
Pentru aceasta, se utilizează răsaduri de cea mai bund calitate. Combaterea
buruienilor. Buruienile consumă apa şi substanţele nutritive necesare plantelor de
tutun, fiind, totodată, gazde ale unor boli şi dăunători cum sunt: Pseudomonas tabaci
(focul sălbatic), Thieloviopsis basicola (putrezirea neagră a rădăcinilor), Thrips tabaci
(tripsul).
Buruienile se combat prin praşile mecanice şi manuale sau cu ajutorul
erbicidelor, completate cu praşile.
Prăşitul. Prima praşilă se efectuează la 7 - 8 zile de la plantare, după ce s-
au prins plantele, la adâncimea de 6 - 8 cm pentru afânarea solului şi distrugerea
buruienilor. Urmează 2 - 3 praşile la intervale de 10-15 zile, în funcţie de
precipitaţiile căzute şi de gradul de îmburuienare. Praşilele se execută mecanizat,
dacă distanţa dintre rânduri permite, sau manual pe rând şi chiar între rânduri,
dacă utilajele ar distruge frunzele tutunului.
Muşuroitul sau bilonatul, când plantele au 20 – 30 cm înălţime, ajută la
formarea rădăcinilor adventive, mărind rezistenţa la cădere a plantelor.

151
Combaterea chimică a buruienilor este o măsură deosebit de importantă,
pentru protejarea frunzelor de tutun de acţiunea mecanică a praşilelor. Se folosesc
erbicidele din tabelul 7.4.
Pentru combaterea buruienilor monocotiledonate se utilizează erbicidele
Triflurom, Balan, Tillam, Dual, Stomp, Devrinol; pentru combaterea buruienilor
maonocotiledonate şi dicotiledonate se folosesc erbicidele Patoran şi Tobacron
împreună cu un erbicid antigramineic.
Combaterea buruienilor cu erbicide se completează cu praşile mecanice şi
eventual manuale, în funcţie de efectul acestora.
Pe solurile nisipoase infestate cu Agropyron repens şi Cynodon dactylon,
sau pe cele cernoziomice şi brun-roşcate de pădure infestate cu Sorghum
halepense, pe lângă erbicidele ce se administrează pentru combaterea buruienilor
monocotiledonate şi dicotiledonate se foloseşte unul din erbicidele: Fusilade super
(12,5% fluazifop-butyl); Gallant (12,5% haloxyfop-ethoxy-ethil): Targa (10,1%
quizalofop-ethyl), pentru combaterea pirului şi costreiului.
Tabelul 7.4 Erbicide utilizate pentru combaterea buruienilor la tutun
Denumirea comercială a erbicidului (s.a.)
Doza l, kg/ha, Humus 0,5-2 ….3 - 4,5%
Modul de aplicare
Triflurom (24% trifluralin) 3,0 - 4,0 Balan (18% benefin) 5,0 - 8,0
Tillam (72% pebulate) 5,0 - 6,0
Se încorporează imediat în sol fiind volatile, la 8 – 10 cm adâncime prin două lucrări cu combinatorul.
Dual 500 (50% metolaclor) 3,0 - 6,0 Stomp 330 EC (33% pendimetalin) 4,0 - 5,0
Se încorporează cu combinatorul la 3 – 5 cm adâncime.
Devrinol 500 WP (50% napropamide) 2,0 - 4,0 Se încorporează la 8 – 10 cm adâncime fiind volatil
Patoran 50 (50% metobromuron) 2,5 - 4,0 Tobacron ( 33% metolaclor + 17% metobromuron) 3,0 - 6,0
Se încorporează la 4 – 5 cm adâncime la pregătirea terenului pentru transplantare
Fusilade super (12,5% fluazifop-p-butyl) 1,5 - 3,0
Nabu EC (sethoxymidim) 0,5 - 2,0
Postemergent, când gramineele au 3 – 6 frunze.
Gallant 125 EC (haloxyfop-ethoxy ethyl) 1,5 - 2,0 Postemergent, în toate stadiile
gramineelor. Targa (quazilofop-ethyl) 1,0 - 3,0
Kusagard 75 SP (aloxydium sodium) 1,5 - 3,0
Postemergent, când gramineele anuale au 2 – 6 frunze, iar cele perene 4 – 5 frunze
Pirul se combate când are 10 - 15 cm înălţime, iar costreiul când are 25 -
35 cm înălţime, folosindu-se 200 - 350 l soluţie la hectar, renunţându-se la praşile
timp de cel puţin 30 de zile pentru translocarea substanţelor spre rizomi.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Bolile cele mai frecvente ale
tutunului sunt: micozele – înnegrirea tulpinii (Phytophtora nicotiana), mana
(Peronospora tabacina), făinarea (Erysiphe cichoracearum), mucegaiul tulpinii
(Sclerotinia sclerotiorum), etc. care se combat prin tratarea seminţelor, plantarea

152
la epocă optimă, politul de timpuriu şi cu produse chimice (Ridomil 72 WP –
0,25%, Ridomil plus cold 42,5 EP – 3 kg/ha, Captadin 50 PU – 0,2%, Dithane M-
45 – 0,2%, Turdacupral 50 PV – 0,3 – 0,4% în 600 l apă/ha pentru mană, iar
pentru făinare sulf muiabil PU – 0,4 – 0,5%, Karathane EC 0,3 l/ha, Thiovit PU –
0,3 – 0,4%; bacteriozele tutunului – focul sălbatic (Pseudomonas tabaci), pătarea
unghiulară (Pseudomonas angulata), vestejirea şi ofilirea (Pseudomonas
solanacearum), se combat prin dezinfectarea seminţelor şi amestecului nutritiv,
asolamente de 4 ani, distrugerea buruienilor solanaceae, corectarea pH-ului şi
utilizarea de Dithane M-45 – 0,3%; virozele tutunului – mozaicul tutunului
(Nicotiana virus 1), boala petelor de bronz (Lycopersicum virus 3), răsucirea
frunzelor (Nicotiana virus 4) etc. se previn şi combat prin distrugerea insectelor cu
Carbetox 37 CE – 0,5% (3 l/ha), Sinoratox 35 EC – 1 l/ha, Mospilan 20 SP 0,13
kg/ha, plantarea în epoca optimă, culturi curate de buruieni, politul timpuriu,
îndepărtarea şi arderea plantelor virozate.
Dintre dăunători, cel mai periculos este tripsul (Thrips tabaci), care atacă
plantele pe tot timpul vegetaţiei. Insecta are 3 generaţii: de primăvară (aprilie -
iunie); de vară (iulie - august); de toamnă - iarnă (august până în aprilie anul
următor). Combaterea se face prin respectarea asolamentului şi rotaţiei,
distrugerea buruienilor, recoltarea la timp al frunzelor şi combaterea chimică prin
2 – 4 tratamente cu unul din produsele: Carbetox 37 EC (3,5 – 4,0 l/ha), Mospilan
20 SP (0,15 – 20 kg/ha), Sinoratox 35 EC (1,0 – 1,5 l/ha), Fastac 10 EC (1,0 – 1,5
l/ha),Decis 25 EC (0,3 – 0,4 l/ha). Tratamentele se repetă la 14 zile, iar la
Morspilan după 21 – 25 zile.
Alţi dăunători sunt: nematozii tutunului (Meloidogyne sp., Ditylenchus sp.,
etc.), murgociul sau buha semănăturilor (Euxoa segetum), viermii sârmă (Agriotes
sp.), afidele (Myzodes persicae), omizile defoliatoare (Autographa gamma),
omida capsulelor (Heliothis oboleta).
Combaterea nematozilor se face prin dezinfecţia amestecului nutritiv,
pentru murgoci şi viermii sârmă, se folosesc insecticide granulate la sol (Temic 10
G – 10 kg/ha, Sinoratox 5 G – 30 kg/ha), afidele se combat cu aceleaşi produse
care se folosesc pentru combaterea tripsului, iar pentru combaterea omizilor se
folosesc tratamente cu insecticide la 10 – 15 zile de la eclozare, mai ales pentru
larvele din generaţiile I şi II (produse folosite şi pentru combaterea tripsului).
Politul constă din înlăturarea frunzelor de la bază, care se dezvoltă, în
condiţii necorespunzătoare de lumină şi hrană, sunt lovite în timpul lucrărilor de
îngrijire sau murdărite cu pământ din cauza picăturilor de ploaie. Aceste frunze nu

153
prezintă importanţă industrială, constituind mediu favorabil de infecţie pentru
celelalte frunze. La soiurile cu frunze mari se înlătură 2 - 3 frunze, iar la cele cu
frunze mici 4 - 5 frunze (până la înălţimea de 20 cm de la pământ). Politul se face
după praşila a treia, manuală.
Cârnitul este operaţiunea de înlăturare a inflorescenţelor plantei de tutun,
efectuată mai timpuriu sau mai târziu, împreună cu un număr de frunze, mai mare
sau mai mic, în scopul creşterii producţiei de frunze şi calităţii acestora. Se
execută în funcţie de soi, fertilitatea solului şi condiţiile meteorologice.
Pe soluri cu fertilitate mai scăzută suprimarea inflorescenţei se face de
timpuriu (chiar de la îmbobocire) şi mai “adânc”, adică cu un număr mai mare de
frunze. Pe soluri cu fertilitate ridicată cârnitul se face mai târziu şi mai înalt (mai
sus), adică cu un număr mai mic de frunze.
Soiurile cu frunze mari se cârnesc, lăsând pe plantă, în funcţie de soi şi
climă, un număr de 15 - 20 frunze, care se maturează mai timpuriu, realizând un
conţinut mai ridicat de nicotină şi hidraţi de carbon.
Soiurile de tutun pentru ţigarete din tipul oriental şi semioriental, se
cârnesc mai târziu, la deschiderea primelor flori, îndepărtându-se 2 - 3 frunze
(cârnit înalt).
Soiurile de tutun din tipul de mare consum, Virginia şi Burley – se cârnesc
timpuriu şi adânc pe terenurile mai puţin fertile şi cu condiţii de secetă şi se cârnesc
înalt pe terenurile cu fertilitate mijlocie sau bună şi cu umiditate suficientă. În anii
mai ploioşi şi pe solurile fertile soiurile din tipul Virginia nu se cârnesc.
Copilitul (sau înlăturarea lăstarilor) este o lucrare necesară la toate soiurile
de tutun la care s-a aplicat cârnitul, deoarece, în urma acestei operaţiuni (a
cârnitului) se dezvoltă copili (lăstari) la subsuoara frunzelor, mai mult sau mai
puţin viguroşi.
Aceşti copili produc frunze mici, de calitate inferioară şi trebuie înlăturaţi
când au 6 - 10 cm lungime, repetându-se operaţiunea de 2 - 3 ori. Înlăturarea copililor
dimineaţa şi seara, când sunt mai turgescenţi, se face cu mai multă uşurinţă.
Apariţia copililor poate fi împiedicată prin tratarea plantelor cu substanţe
inhibitoare de creştere (hidrazidă maleică etc.). Copilii au importanţă în cazul
când trebuie regenerată o cultură de tutun afectată de grindină.
Recepatul. Plantele afectate de grindină se retează la cel de al doilea
internod de la suprafaţa solului. Din porţiunea de tulpină rămasă pornesc mai
mulţi copili, dintre care se alege unul singur, care continuă creşterea plantei,
obţinându-se o oarecare producţie de frunze (V. ARGHIRESCU, 1939).

154
Irigarea tutunului se poate realiza în multe zone de cultură, cu consecinţe
pozitive asupra producţiei, fără diminuarea calităţii. La o cantitate mai mare de
apă se reduce conţinutul în nicotină, se îmbunătăţeşte culoarea şi consistenţa
frunzelor. Pe solurile nisipoase tutunul se irigă de 6 - 8 ori în funcţie de
precipitaţiile înregistrate: prima udare se aplică înainte de plantare, a doua udare
după ce plantele s-au prins, adică s-au înrădăcinat şi au pornit în creştere. În
continuare, până la înflorire, se mai udă de 2 - 3 ori, iar după înflorire de 2 - 3 ori.
Plantele se dezvoltă foarte bine când umiditatea solului se menţine la 60 - 80% din
capacitatea de câmp. Normele de udare sunt de 200 - 300 m3/ha. Pe solurile
zonale sau pe aluviuni numărul udărilor este de 3 - 6, cu norme de udare de 400 -
500 m3/ha apă.
Recoltarea
Frunzele de tutun se recoltează la maturitatea tehnică, adică atunci când au
ajuns la dezvoltarea maximă şi au cel mai ridicat conţinut de substanţe organice şi
minerale. Maturarea frunzelor se face treptat şi recoltarea este eşalonată,
înregistrându-se o diferenţă de 20 - 23 zile între maturarea frunzelor de la bază şi a
celor din vârful plantei.
La soiurile de tutun cultivate în ţara noastră se deosebesc pe tulpină cinci
etaje de frunze. Mai mult de 60% din recoltă este asigurată de frunzele dispuse în
etajul de mijloc şi în vârf. Zona de vârf asigură numai 12% din recoltă, iar zona de
la bază numai 10%.
Maturarea tehnică a frunzelor se evidenţiază, din punct de vedere
morfologic, prin culoarea verde mai deschisă a lor, prin pierderea luciului, apariţia
de pete de culoare gălbuie spre vârf şi pe margini, căderea perişorilor,
răsfrângerea marginilor limbului, suprafaţa limbului lipicioasă, iar uneori se
produce băşicarea acestuia. La maturarea tehnică frunzele se rup cu uşurinţă de pe
tulpină.
Soiurile de tutun pentru ţigarete se recoltează într-un stadiu mai avansat de
maturare, asigurându-se frunze mai elastice şi rezistente, de culoare mai deschisă;
recoltarea soiurilor cu frunze mari, pentru ţigarete, se face când o treime din
suprafaţa limbului foliar s-a îngălbenit; soiurile de tip Virginia se recoltează când
două treimi din suprafaţa limbului este de culoare galbenă-deschisă; soiurile
selecţionate pentru aroma lor caracteristică se recoltează mai de timpuriu, când se
observă pete rotunde de culoare galbenă pe suprafaţa limbului; soiurile cultivate
pe soluri fertile se recoltează la maturitatea completă; soiurile pentru ţigări de foi
se recoltează mai de timpuriu, la începutul maturării tehnice; pe terenuri cu

155
fertilitate mai redusă, recoltarea se face înainte de apariţia pe frunze a petelor de
culoare galbenă; pe timp de secetă se grăbeşte recoltarea frunzelor, în anii ploioşi
recoltarea frunzelor se amână; în cazul atacului de boli sau dăunători, recoltarea
frunzelor se face chiar înainte de maturarea tehnică.
Recoltarea se desfăşoară în condiţii optime numai după ce se evaporă roua
de pe plante, în mai multe etape (5 - 6), la intervale de 6 - 7 zile. La o singură
recoltare se desprind de pe plantă 2 - 7 frunze (mai puţine la baza tulpinii, mai
multe spre vârf). La soiurile de tipul Virginia se recoltează numai câte două
frunze, în timp ce la soiurile de mare consum recoltarea se face în mai puţine
etape (3 etape); în prima etapă se recoltează frunzele de la baza plantei; în etapa a
doua cele de la mijloc şi în etapa a treia frunzele de la vârful plantei.
Recoltarea manuală se efectuează rupând frunză cu frunză în direcţia
laterală şi în jos, pentru a nu vătăma tulpina. Frunzele se lasă la marginea lanului
pentru câteva ore pentru o uşoară vestejire, apoi se încarcă în coşuri sau lăzi, cu
peţiolul către pereţi şi se transportă la platformele de depozitare. La recoltarea
manuală muncitorii pot fi transportaţi pe platforma unei maşini speciale (Balthes),
frunzele depozitându-se în buncăre speciale.
Recoltarea mecanizată. Există şi maşini care recoltează mecanizat
frunzele, dar în acest caz se lasă un număr de 9 - 10 frunze pe plantă, care se
maturează mai uniform şi pot fi recoltate la o singură trecere, tulpinile fiind tocate
şi încorporate în sol. Grăbirea maturării, ca şi uniformitatea acesteia se pot realiza
tratând plantele cu Ethrel (acid 2-cloro-etil-fosforic), datorită căruia frunzele se
îngălbenesc după 3 - 5 zile de la tratament, facilitând recoltarea mecanizată. Se
utilizează 1.350 –2.250 g Ethrel s.a. în 400 - 500 l apă/ha (M. IRIMIA,1977).
Recoltarea mecanizată este recomandată la soiurile cu frunze mari (Virginia,
Burley, de mare consum).
Înşiratul, dospirea şi uscarea frunzelor
După recoltare frunzele de tutun sunt supuse unor operaţiuni fizice şi
biochimice care determină calitatea fumativă a lor, însuşire ce se pune în evidenţă
în fabricile care le prelucrează.
Înşiratul frunzelor este prima operaţiune cu care începe acest lung proces
de pregătire şi constă în introducerea manuală sau mecanizată a unor sârme sau
sfori prin nervurile lor. Cu ocazia înşirării frunzele se sortează după mărime, grad
de maturare, integritate, atac de boli sau dăunători etc.
După mărime, frunzele se sortează în: mari, mijlocii şi mici, iar cele
atacate, de boli şi dăunători se înşiră separat. Înşiratul pe sfoară sau pe sârma,

156
manual, se face cu ajutorul unui ac special (andrea), iar mecanizat cu ajutorul unei
maşini de înşirat (MTS-2), care lucrează pe principiul maşinii de cusut.
Lungimea sforilor sau a sârmelor este de 4 m, din care 3,5 m, prezintă
lungimea de înşirare, iar 0,5 m, partea cu care şirele se leagă pe gherghefuri, pe
cărucioare sau pe alţi suporţi.
Frunzele mari se înşiră faţă la faţă lăsând circa 1 cm între nervuri pentru
aerare cât mai bună, iar frunzele mici se înşiră cu faţa la partea dorsală.
Astfel pregătite, frunzele încep procesul de dospire (fermentarea în verde)
şi de uscare. Prin dospit şi uscare se îmbunătăţesc şi se fixează în frunzele de tutun
însuşirile de calitate specifice soiului şi dezvoltate în timpul perioadei de vegetaţie
în câmp, în raport cu condiţiile de climă şi sol. Prin conducerea raţională a acestor
procese tehnologice se pot corecta multe din defectele pe care le posedă tutunul
recoltat din câmp.
Dospirea (sau fermentaţia în verde) reprezintă un complex de procese şi
reacţii din frunzele de tutun care determină îngălbenirea şi îmbunătăţirea calităţii
lor. Factorii care determină transformările sunt: temperatura şi umiditatea.
Temperatura optimă în timpul dospirii este cuprinsă între 25 - 36°C, iar umiditatea
relativă a aerului între 75 şi 85%.
La recoltare frunzele conţin 80 - 85% apă, iar în timpul dospirii trebuie să
se elimine 30 - 45% din această apă. În zonele unde nu există condiţii naturale de
dospire, acestea se creează prin adăposturi adecvate.
Durata procesului de dospire este de 2 - 4 zile la soiurile pentru ţigarete
superioare şi ajunge la 21 zile la soiurile de tipul pentru ţigări de foi în funcţie de
gradul de maturitate, temperatură şi umiditate.
În timpul procesului de dospire frunzele îşi continuă procesele de
respiraţie şi transpiraţie. Se înregistrează transformarea substanţelor organice
complexe în substanţe simple. Amidonul se hidrolizează, se degradează
substanţele albuminoide şi clorofila, îmbunătăţindu-se continuu calitatea
tutunului. Nicotina nu suferă schimbări importante, dar creşte în schimb, proporţia
de acizi organici (citric şi acetic). Prin degradarea clorofilei se obţine îngălbenirea
frunzelor, proces important pentru creşterea calităţii acestora.
La sfârşitul dospirii frunzele sunt de culoare galbenă, urmând fixarea
acestei culori la soiurile pentru ţigarete sau transformarea culorii în maro la
soiurile pentru ţigări de foi. La capătul acestui proces frunzele de tutun mai conţin
40 – 50% apă, care trebuie eliminată cât mai repede, mai ales la soiurile pentru

157
ţigarete superioare şi la soiurile tipului Virginia a căror culoare trebuie să rămână
galbenă-deschisă.
Tutunul pentru ţigări de foi este supus procesului de dospire un timp mai
îndelungat, într-un mediu mai umed şi apoi, prin fixarea culorii, prin pierderea
rapidă a apei, i se determină o culoare specifică.
Dospirea tutunului se face în şiruri, pe gherghefuri aşezate în încăperi cu
un mediu optim de căldură şi umiditate sau în “năsadă” (frunzele se aşează cu
cotorul în jos în straturi de 20 cm grosime) înainte de înşirare, în solarii sau în
camere speciale.
Gherghefurile sunt rame aşezate vertical, între marginile cărora se întind
şirurile de frunze, legate paralel. Dospirea se poate grăbi dacă se scot
gherghefurile la soare 2 - 3 ore pe zi.
Fixarea culorii se face prin expunerea frunzelor direct la soare sau cu
ajutorul curenţilor de aer, iar în cazul uscării la căldură artificială, prin ridicarea
treptată a temperaturii până la 40°C şi coborârea umidităţii relative sub 50%.
Depăşirea temperaturii de 50°C slăbeşte activitatea fermenţilor şi provoacă
coagularea complexului fermentativ, pierzându-se capacitatea de fermentare a
tutunului, proces care urmează după uscare.
Uscarea frunzelor după dospire asigură fixarea culorii şi eliminarea apei,
prevenind procesele de alterare. Prin uscare, umiditatea în frunze trebuie să scadă
la 20 - 25%. Se practică uscarea pe cale naturală şi uscarea cu ajutorul căldurii
artificiale (la soiurile tipului Virginia). Tutunul destinat pentru pipă sau ţigări de
foi se usucă la umbră, sub acţiunea curenţilor de aer, într-o perioadă de timp mai
lungă (4 - 6 săptămâni).
Uscarea la soare. Pentru aceasta, şirurile cu frunze se fixează pe
gherghefuri mobile, afară, cu posibilităţi de a fi adăpostite pe timp de ploaie sau
noaptea. Gherghefurile se ţin afară la soare, distanţate, pentru a asigura circulaţia
aerului, iar noaptea sau pe timp de ploaie se adăpostesc în şoproane, pentru a le
feri de picăturile de rouă sau ploaie care înnegresc frunzele.
În vederea dospirii şi uscării tutunului din tipurile orientale, semiorientale
şi de mare consum se pot folosi solarii acoperite cu folie de polietilenă. Durata
uscării la soare a frunzelor de tutun depinde de soi şi condiţiile privind
temperatura şi umiditatea relativa din timpul uscării.
Uscarea tutunului Burley se realizează la umbră şi la curenţi de aer, în
magazii construite, şoproane, solarii acoperite cu folie de polietilenă de culoare
închisă. Durata de uscare a acestui tip de tutun este, de regulă, 30 - 40 zile în

158
uscătorii la umbră şi 21 - 23 zile în solarii acoperite cu folie.
Uscarea cu ajutorul căldurii artificiale se practică la tutunul de tip
Virginia asigurându-se o culoare deschisă frunzelor şi caracteristici calitative
deosebite.
Avantajele acestei metode de uscare constau în obţinerea unui produs de
calitate bună, reducerea volumului de muncă, reducerea spaţiului necesar uscării
şi reducerea duratei uscării.
Reducerea bruscă a proceselor vitale din frunzele de tutun în momentul
îngălbenirii (trecerea la fixarea culorii) asigură un conţinut mai ridicat în hidraţi
de carbon solubili.
Uscarea se face în uscătorii speciale în care se realizează atât dospirea, cât şi
fixarea culorii.
În timpul dospirii şi uscării, în frunzele de tutun se petrec o serie de
transformări biochimice care duc la îmbunătăţirea calitativă a lor. Astfel, în timpul
dospirii şi uscării la tutunurile de culoare deschisă se pierd 11 – 18% din substanţa
organică, datorită procesului de respiraţie, în special hidraţi de carbon, şi creşte
procentul de substanţe minerale.
Hidraţii de carbon suferă transformări însemnate. Amidonul se transformă
aproape în întregime în cursul procesului de dospire şi uscare în hidraţi de carbon
solubili, sub acţiunea enzimelor (TRIFU, 1953).
Substanţele proteice, sub acţiunea enzimelor proteolitice, se scindează în
substanţe cu moleculă mai mică, ajungând până la aminoacizi. Conţinutul în
nicotină scade iar cel de acizi organici creşte, mai ales de acid citric şi acetic şi
scade cel de acid malic, oxalic şi formic, mărindu-se elasticitatea frunzelor,
însuşire importantă la tutunul pentru ţigări de foi.
Modificările culorii se datorează procesului de degradare a pigmentului
verde, ce intră în compoziţia clorofilei, ceea ce face să iasă în relief xantofila.
Culoarea galbenă este un indicator foarte preţios pentru aprecierea diferitelor faze
prin care trece frunza de la dospire şi până la uscare.
Păstrarea tutunului uscat. După ce recolta de frunze a fost dospită şi
uscată, se pregăteşte pentru predare la centrele de recepţie. Şirurile sunt scoase de
pe gherghefuri, se îndoaie în patru şi se fac legături de câte 3 - 5 şiruri
(evenghiuri), evitându-se sfărâmarea frunzelor în timpul manipulării lor. Se
verifică ca toate frunzele să fie bine uscate, în special nervura principală.
Păstrarea tutunului se poate face şi în baschii, care sunt poduri
confecţionate din scânduri, dispuse la 15 – 20 cm de pardoseala magaziei. Pe

159
aceste poduri se aşează evenghiurile sau şirele de tutun ordonate, cu folie
îndreptate în acelaşi sens. Cu grosimea stratului de tutun se poate ajunge la 80 –
100 cm, după care se acoperă cu pânză de sac.
Păstrarea se face în camere uscate, ce pot fi ventilate la nevoie, fără
mirosuri neplăcute care se pot imprima în frunzele de tutun. Urmează clasarea
tutunului, alesul şi “păpuşitul”.
Alesul şi păpuşitul tutunului sunt operaţii pregătitoare în vederea predării
recoltei la centrele de colectare. Ele încep, de regulă în luna octombrie. Se aleg
frunzele după mărime, culoare, consistenţă, se netezesc şi se aşează în
mănunchiuri de câte 20 - 25 care se leagă cu un fir de rafie, de pănuşi de porumb,
de sfoară, tei topit etc., în apropiere de cotor, aceste mănunchiuri numindu-se
“păpuşi”. Sunt aşezate în păpuşi frunzele soiurilor pentru ţigarete superioare şi
cele de mare consum.
Frunzele se pot aşeza “în stos”, când se grupează ca şi în cazul păpuşii, dar
nu se leagă la bază. La soiurile cu frunze mari se folosesc pachete de 10 - 12
frunze, iar la cele cu frunze mici, de 25 - 30 frunze.
Aşezarea frunzelor “în fascicule” constă în formarea de pachete a 8 - 10
frunze, la soiurile din tipul pentru ţigări de foi, fără netezirea limbului şi care se leagă
la bază cu o frunză de tutun.
Aşezarea frunzelor “în tonga” (vrac) se face după alegerea lor pe calităţi.
Frunzele aşezate într-o încăpere, cu cotorul în jos, în straturi de 20 cm grosime,
formează “năsada”.
La soiurile orientale de cea mai bună calitate, frunzele se întind cu grijă şi
se aşează cu regularitate una peste alta, modul de aşezare fiind în “pastale”.
Fermentarea tutunului este ultima fază a prelucrării lui, premergătoare
transformării industriale în produse consumabile (fumabile). Fermentarea are loc
în depozitele şi fabricile de fermentare.
Tutunul, imediat după uscare, este lipsit de însuşiri fumatice: miros
neplăcut, fumul este aspru, înţepător, amărui, lipsit de gust; se poate conserva,
nefiind un produs stabil, în el continuând unele procese biochimice.
Transformarea tutunului într-un produs ameliorat, conservabil cu o
compoziţie chimică stabilă se face prin procesele de fermentare. Fermentarea
tutunului este sezonală şi extrasezonală sau industrială.
Fermentarea sezonală se face în timpul primăverii, când vremea se
încălzeşte, folosindu-se procedeul fermentării în baloturi, în butoaie sau lăzi, pe
mese şi pe stelaje.

160
Fermentarea industrială (sau extrasezonală) este metoda cea mai bună,
întrucât procesul poate fi dirijat, indiferent de condiţiile anterioare, potrivit
cerinţelor diferitelor tipuri şi categorii de tutun. Temperatura şi umiditatea din
camere este controlată; fermentarea durează 12 - 21 zile, produsul având
umiditatea de păstrare.
După fermentare tutunul se alege din nou pe calităţi, apoi este aşezat în
baloturi de diferite forme şi mărimi şi expediat la fabrică unde este transformat în
produse de fumat.
Producţia de frunze de tutun este destul de variabilă, în funcţie de tip şi
condiţiile de cultură. Soiurile de tip oriental asigură producţii medii de 1.000 –
1.500 kg/ha, iar cele de tip Virginia şi de mare consum până la 2.500 – 3.000
kg/ha frunze uscate.

161
BIBLIOGRAFIE
Bâlteanu Gh., 1998 – Fitotehnie, vol.1, Ed. Ceres, Bucureşti.
Bâlteanu Gh., 2001 – Fitotehnie, vol.2, Ed. Ceres, Bucureşti.
Muteanu L, Borcean I., Axinte M., Roman Gh.V., 1995 – Fitotehnie, Ed. Didactică şi
Pedagogică Bucureşti.
Muntean L., Borceanu I., Axinte M., Roman Gh., 2001 – Fitotehnie, Ed. “Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.
Sin Gh., 2001 – Tehnologii moderne pentru cultura plantelor de câmp. Ed. Universal,
Bucureşti.
ÎNTREBĂRI PENTRU CAPITOLE Intrebări pentru cereale:
- Cum se poate realiza desimea optimă la recoltare la grâu, secara, orz şi
ovăz ?
- Cum puteţi preveni atacul unor agenţi patogeni si daunători la cerealele
păioase ?
- Cum puteţi preveni si combate buruienile din cultura de porumb ?
Intrebări pentru leguminoase:
- Care este mecanismul de realizare a simbiozei dintre rădăcinile
leguminoaselor şi Rhizobium sp.?
- În ce condiţii soia se poate cultiva în rânduri aproapiate ?
- Care dintre leguminoasele pentru boabe se pot cultiva intercalat cu alte
plante ?
Întrebări pentru oleaginoase:
- Care dintre plantele oleaginoase se pot cultiva în rânduri apropiate ?
- Cum putem îmbunătăţi procesul de polenizare şi fecundare la floarea-
soarelui ?
Întrebări pentru rădăcinoase :
- În ce constă combaterea integrată a buruienilor din cultura cartofului ?
- În ce condiţii sfecla pentru zahăr se răreşte şi în ce condiţii nu se
răreşte ?
REFERATE : 1. Importanţa desimii plantelor şi modul de realizare la cereale.
2. Importanţa lucrărilor de îngrijire şi modul de realizare a
combaterii buruienilor la principalele plante prăşitoare (porumb,
cartof, sfeclă pentru zahăr).