curs 21 - justitie 2 (2012-2013)

Nedenunţarea unor infracţiuni (art. 262 Nedenunţarea unor infracţiuni (art. 262 C.p.)C.p.)• Noţiune. Prin nedenunţare se înţelege omisiunea de a denunţa

de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile enunţate de legiuitor în art. 262 C.p. [1]: omorul (art. 174 C.p.), omorul calificat (art. 175 C.p.), omorul deosebit de grav (art. 176 C.p.), tâlhăria (art. 211 C.p.), pirateria (art. 212 C.p.), delapidarea (art. 2151 C.p.), distrugerea (în variantele agravate prevăzute la art. 217 alin. 2-4 C.p.), distrugerea calificată (art. 218 alin. 1 C.p.) sau distrugerea şi semnalizarea falsă (în varianta agravată prevăzută la alin. 3 al art. 276 C.p.).

• [1] Art. 262 - (1) Omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 174, 175, 176, 211, 212, 2151 , 217 alin. (2)-(4), art. 218 alin. (1) şi art. 276 alin. (3) se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.

• (2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată, nu se pedepseşte.

• (3) Nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de a se fi început urmărirea penală pentru infracţiunea nedenunţată, încunoştinţează autorităţile competente despre acea infracţiune sau care, chiar după ce s-a început urmărirea penală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit arestarea acestora.

Nedenunţarea unor infracţiuniNedenunţarea unor infracţiuni

• Obiectul infracţiunii. Prin această incriminare se protejează acele relaţii sociale privind realizarea justiţiei, pentru a căror normală evoluţie este necesar ca autorităţile să fie informate de îndată cu privire la săvârşirea unor infracţiuni grave.

• Subiecţii. Subiectul activ nu este circumstanţiat, ca şi subiectul pasiv.

• Conţinutul constitutiv. Situaţia premisă constă în săvârşirea unei infracţiuni dintre cele enunţate în textul de lege şi în lipsa căreia nedenunţarea nu poate exista. Elementul material constă întotdeauna într-o omisiune, o nerespectare a obligaţiei legale de a denunţa săvârşirea unor anumite infracţiuni. Ceea ce se denunţă este o infracţiune săvârşită (în formă continuată sau în forma tentativei).


• Obligaţia de denunţare trebuie adusă la îndeplinire de îndată, adică neîntârziat, fără a exista un termen legal stabilit, ci respectarea obligaţiei urmând a fi apreciată de la caz la caz. Termenul de „denunţ” are aici înţelesul de „încunoştinţare”, ceea ce înseamnă că nu trebuie îndeplinite toate condiţiile de formă prevăzute de art. 223 C.p.p.

• Obligaţia de denunţare subzistă şi atunci când subiectul activ nu cunoaşte cine este făptuitorul infracţiunii, dar are ştiinţă despre săvârşirea acesteia.

• O condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii este aceea ca subiectul să nu fi fost în vreo legătură anticipată cu participanţii la infracţiunea principală, în caz contrar fapta sa putând reprezenta complicitate la acea infracţiune.


• Fapta este o infracţiune de pericol pentru înfăptuirea justiţiei în ceea ce priveşte activitatea de descoperire a unor infracţiuni săvârşite şi a persoanelor care le-au comis. Raportul de cauzalitate rezultă ex re.• Latura subiectivă este caracterizată prin vinovăţie sub

forma intenţiei sau culpei, fiind o infracţiune omisivă. Făptuitorul trebuie să cunoască săvârşirea infracţiunilor fie din surse demne de încredere, fie nemijlocit. Atunci când scopul nedenunţătorului va fi de a-l ajuta astfel pe făptuitorul infracţiunii principale să scape de urmărirea penală, fapta sa va constitui numai nedenunţare, nu şi favorizarea infractorului (prevăzută la art. 264 C.p.), lipsind latura obiectivă a infracţiunii de favorizare.


• Formele infracţiunii şi sancţiunea. Consumarea faptei are loc instantaneu la momentul în care, luând cunoştinţă de săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile a căror denunţare este obligatorie, făptuitorul nu şi-a îndeplinit această obligaţie de îndată. Este posibilă forma continuă şi cea continuată.

• Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 luni la 3 ani.• Cauze de nepedepsire. Atunci când fapta este săvârşită de soţ sau

rudă apropiată, nu se pedepseşte (alin. 2 al art. 262 C.p.). De asemenea, nu se pedepseşte persoana care, mai înainte de a se fi început urmărirea penală pentru infracţiunea nedenunţată, încunoştinţează autorităţile competente despre acea infracţiune sau care, chiar după ce s-a început urmărirea penală ori după ce vinovaţii au fost descoperiţi, a înlesnit arestarea acestora.

Codul penal 2009Codul penal 2009

• Nedenunţarea unor infracţiuni nu se mai regăseşte sub acestă denumire în Codul penal 2009, ci sub denumirea de „Nedenunţare” în art. 266, conţinutul său fiind substanţial modificat. Astfel, nedenunţarea este fapta persoanei care, luând cunoştinţă de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieţii sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înştiinţează de îndată autorităţile.

• Pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda, iar nedenunţarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.

• Nu se pedepseşte persoana care, înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane pentru săvârşirea faptei nedenunţate, încunoştinţează autorităţile competente despre aceasta sau care, chiar după punerea în mişcare a acţiunii penale, a înlesnit tragerea la răspundere penală a autorului sau a participanţilor.

Omisiunea sesizării organelor judiciare Omisiunea sesizării organelor judiciare (art.263 C.p.)(art.263 C.p.)

• Noţiune. Funcţionarii publici au obligaţia de a încunoştinţa organele competente, prevăzute de lege, despre săvârşirea unor infracţiuni de care au luat cunoştinţă cu ocazia serviciului. [1]• [1] - Fapta funcţionarului public care, luând cunoştinţă

de săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală, potrivit legii de procedură penală, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani.• Dacă fapta este săvârşită de către un funcţionar public

cu atribuţii de conducere sau de control, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 7 ani.

Omisiunea sesizării organelor judiciareOmisiunea sesizării organelor judiciare

• Prin textul inserat în art.263 C.p. legiuitorul a incriminat fapta acelui funcţionar public care, în exercitarea atribuţiilor serviciului său, află despre săvârşirea unei infracţiuni şi nu informează de îndată despre aceasta procurorul sau organul de urmărire penală potrivit legii de procedură penală.

• Obiectul infracţiunii. Ceea ce protejează legea prin norma juridică din art.263 C.p. sunt relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei pentru a căror existenţă este necesar ca orice funcţionar public care, în decursul efectuării serviciului său, ia cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, să anunţe de îndată despre aceasta procurorul sau organul de urmărire penală.

• În subsidiar, incriminarea apără relaţiile de serviciu, dar ea rămâne o normă juridică ce constituie, în principal, un mijloc penal de protejare a justiţiei.


• Obiectul material nu poate fi „actul de serviciu” în care funcţionarul nu a menţionat, deşi era obligat la aceasta, infracţiunea despre care a luat cunoştinţă, deoarece fapta nu este o infracţiune de serviciu sau în legătură cu serviciul.

• Subiecţii. Omisiunea sesizării organelor judiciare poate fi săvârşită numai de funcţionarii publici.

• Varianta agravată (art.263 alin.2 C.p.) din punctul de vedere al subiectului activ, cunoaşte o restrângere şi mai mare. În acest caz este necesar ca făptuitorul să fie un funcţionar public cu atribuţii de conducere sau de control. Înţelesul noţiunii de funcţionar public este dat de art. 147 C.p., în timp ce atribuţiile de conducere sau de control se determină în mod concret pentru fiecare caz în parte, în funcţie de specificul serviciului respectiv.


• Fapta este o infracţiune corelativă şi subsecventă, care se află într-un raport necesar cu infracţiunea nedenunţată, faţă de care are o poziţie secundară. Omisiunea sesizării este o infracţiune autonomă, dar existenţa ei depinde de infracţiunea principală, căreia îi este totdeauna posterioară. Infracţiunea de referinţă nu este individualizată de lege, dar ea este săvârşită totdeauna în legătură cu serviciul nedenunţătorului ei.

• Calitatea de funcţionar public, prevăzută de art.263 alin.1 C.p., precum şi aceea de persoană cu funcţie de conducere într-o organizaţie sau cu atribuţii de control, trebuie să existe la momentul săvârşirii faptei. Deci, în acest sens, această calitate este o situaţie premisă a infracţiunii. Atribuţiile de conducere sau de control pot fi referitoare la activitatea oricăreia dintre organizaţiile prevăzute în art.145 C.p. De natura şi importanţa acestora se va ţine seama la individualizarea răspunderii penale.


• Conţinutul constitutiv. Conduita făptuitorului constă în omisiunea sesizării de îndată a unei infracţiuni în legătură cu serviciul său, elementul material al faptei fiind alcătuit totdeauna dintr-o inacţiune. Eventualele acte comisive pe care le-ar săvârşi făptuitorul (spre exemplu, întocmirea unor acte de serviciu astfel încât din ele să nu rezulte faptul că a luat cunoştinţă de o infracţiune în legătură cu serviciul său), nu fac parte din elementul material al faptei (nu se încadrează în „omisiunea sesizării faptei”), ci sunt, eventual, mijloace de probă pentru dovedirea neîndeplinirii obligaţiei de denunţare.

• Ceea ce nu se denunţă este o infracţiune săvârşită în legătură cu serviciul în cadrul căruia agentul îşi îndeplineşte sarcinile.


• Art. 263 Cod penal stabileşte că sesizarea se face către „procuror sau organul de urmărire penală”. Denunţul făcut chiar de îndată, dar altui organ decât celui de urmărire penală, nu îl exonerează pe făptuitor de răspundere penală, în afară de cazul în care a fost determinat la aceasta de împrejurări independente de voinţa lui.

• Nu există obligaţia de sesizare atunci când subiectul, luând cunoştinţă despre o infracţiune săvârşită în legătură cu serviciul, săvârşeşte şi el, în legătură cu aceasta o altă infracţiune. Argumentul este acela că, dacă ar denunţa prima infracţiune (pe care nu a săvârşit-o şi la care nu a participat în niciun fel), s-ar autodenunţa ca făptuitor al infracţiunii proprii, care nu era posibilă decât datorită existenţei primei fapte.


• Urmarea infracţiunii apare sub forma unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei.• Raportul de cauzalitate rezultă ex re.• Vinovăţia constă în intenţie - directă sau indirectă -

precum şi în culpă (ambele modalităţi).• Formele infracţiunii şi sancţiunea. Consumarea

infracţiunii se produce în momentul în care s-a epuizat intervalul de timp obiectiv necesar subiectului activ pentru a aduce la cunoştinţa autorităţii indicate de lege existenţa infracţiunii.• Acest interval de timp se apreciază realist, în funcţie de

posibilităţile pe care efectiv le avea la îndemână şi pe care le cunoştea subiectul.


• Infracţiunea poate avea un caracter continuu, atunci când se prelungeşte dincolo de momentul consumării ei.

• În forma tipică (art. 263 alin.1 C.p.), pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 5 ani.

• Pentru forma agravantă (prezentată la subiectul activ şi situaţia premisă ale infracţiunii), sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 7 ani.

• În Codul penal 2009 este incriminată „Omisiunea sesizării”, în art. 267, ca fiind fapta funcţionarul public care, luând cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală. Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda.

• Când fapta este săvârşită din culpă, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda.

Favorizarea infractorului (art. 264 C.p.)Favorizarea infractorului (art. 264 C.p.)

• Noţiune. Art. 264 C.p. incriminează fapta aceluia care sprijină un infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a se sustrage răspunderii penale, consecinţelor legale ale săvârşirii infracţiunii ori pentru a beneficia de avantajele create prin infracţiune.[1]

• [1] Art. 264 - Ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 7 ani.Pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.

• Favorizarea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte.

Favorizarea infractoruluiFavorizarea infractorului

• Obiectul infracţiunii. Favorizarea infractorului are ca obiect juridic special relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, pentru a căror rezolvare nestingherită infractorii nu trebuie să fie ajutaţi să se sustragă raportului juridic penal, raportului juridic de executare a pedepsei sau să beneficieze de anumite rezultate ale infracţiunii.

• Activitatea judiciară care este periclitată este tocmai activitatea organelor competente pe parcursul procesului penal, începând cu actele de urmărire penală şi terminând cu cele de executare.

• Fapta are ca obiect material folosul sau produsul material al infracţiunii ori elementele obiective cărora, potrivit legii de procedură penală, li se poate atribui calitatea de mijloace de probă în procesul penal.


• Situaţia premisă în cazul favorizării infractorului este conturată de o infracţiune săvârşită de altă persoană decât favorizatorul.

• Cel care profită de activitatea favorizatorului este întotdeauna un infractor. În textul art. 264 C.p. se menţionează că ajutorul este dat „unui infractor”. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că fapta favorizată poate fi numai o infracţiune, adică o faptă pentru care să se poată legalmente porni acţiunea penală, iar pe de altă parte, că cel favorizat îndeplinise, în momentul săvârşirii actelor de favorizare, toate condiţiile prevăzute de lege pentru a fi considerat ca atare, adică un infractor. Din momentul comiterii infracţiunii şi până în momentul executării sancţiunii penale infractorul poate oricând să apară ca un beneficiar al favorizării.


• Infractorul favorizat poate fi, în conformitate cu dispoziţiile art. 144 C.p., un autor, instigator sau complice la comiterea unei fapte pe care legea o pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă.• Favorizatorul unei infracţiuni, fiind la rândul său

un infractor, poate fi şi el favorizat.• Legea condiţionează existenţa favorizării de

absenţa vreunei înţelegeri stabilite înainte sau în timpul infracţiunii de referinţă între favorizator şi infractorul favorizat, în caz contrar fapta putând fi calificată ca o complicitate.


• Conţinutul infracţiunii. Latura obiectivă. Ajutorul dat unui infractor poate consta dintr-o acţiune sau dintr-o inacţiune. Spre exemplu, făptuitorul, portar la o întreprindere, nu controlează intenţionat pe cel care scoate din unitate bunuri furate. Aici favorizarea se săvârşeşte prin omisiune. Sau făptuitorul ascunde infractorul evadat pentru ca acesta să nu fie prins (favorizarea se săvârşeşte în acest caz printr-o acţiune). Actele comisive prin care ajutorul este dat pot avea consistenţă materială ori pot fi de ordin moral, în orice caz, însă, ajutorul dat infractorului trebuie să aibă calitatea de a-l sprijini pe acesta, de a-i sluji pentru a se sustrage de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei sau pentru a-i asigura folosul ori produsul infracţiunii.


• Prima modalitate normativă incriminată constă în ajutorul dat unui infractor pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei. Fapta mai este denumită în literatura de specialitate favorizare personală. Ajutorul acordat făptuitorului trebuie să vizeze urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei, în sensul îngreunării acestora (creării de dificultăţi) sau zădărnicirii lor (a le face inutile, ineficiente).• Cea de a doua modalitate normativă de săvârşire a

infracţiunii, denumită şi favorizare reală, reprezintă o sprijinire a infractorului pentru ca el să-şi asigure folosul ori produsul infracţiunii.


• Prin folos al infracţiunii se înţelege orice profit material sau moral pe care făptuitorul şi l-a creat prin fapta penală săvârşită, iar prin produs al infracţiunii se înţelege numai ceea ce a rezultat nemijlocit din infracţiune (de ex., bunurile confecţionate în mod ilicit). Echivalentul material sau moral obţinut de infractor în schimbul produsului infracţiunii reprezintă un folos şi nu tot un produs al faptei.

• Ajutorul se poate da, în cazul favorizării personale, oricând în intervalul de timp de la săvârşirea infracţiunii şi până la executarea pedepsei. În ceea ce priveşte favorizarea reală, ajutorul se poate acorda chiar şi după executarea pedepsei. În ambele situaţii ajutorul poate fi nemijlocit (direct) sau imediat (de ex. prin intermediul unei terţe persoane).


• Atunci când infractorul favorizat este ajutat prin mijloace care constituie prin ele însele infracţiuni, se vor aplica regulile concursului de infracţiuni.

• Urmarea constă în crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei penale. Dacă ajutorul oferit nu a fost primit de infractor sau nu s-a folosit de el, fapta de favorizare nu există.

• Raportul de cauzalitate rezultă ex re.• Latura subiectivă. Fapta este incriminată numai atunci când se

săvârşeşte cu intenţie (directă sau indirectă), deoarece legiuitorul, fixând o anume finalitate activităţii favorizatorului, indică voinţa sa de a nu pedepsi fapta de favorizare a infractorului decât atunci când s-a comis cu intenţie.


• Formele infracţiunii şi sancţiunea. Favorizarea infractorului se consumă în momentul în care s-a produs pericolul de lezare a valorii apărate de lege. Este posibilă forma continuă sau continuată.• Fapta de favorizare a infractorului se pedepseşte cu

închisoare de la 3 luni la 7 ani.• Nu se poate aplica favorizatorului o pedeapsă care să

depăşească pe aceea prevăzută de lege pentru autorul favorizat. Explicaţia constă în pericolul social întotdeauna mai redus pe care-l reprezintă favorizarea în raport cu fapta favorizată.• Favorizarea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată

nu se pedepseşte (art.264 alin.3 C.p.).


• În Codul penal 2009 este incriminată „Favorizarea făptuitorului” în art. 269, constând în ajutorul dat făptuitorului în scopul împiedicării sau îngreunării cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri privative de libertate, pedeapsa prevăzută fiind închisoarea de la unu la 5 ani sau amenda. • Și în acest caz pedeapsa aplicată favorizatorului nu

poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor, iar favorizarea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte.

Omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare (art. Omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare (art. 265 C.p.)265 C.p.)

• Noţiune. Art. 265 C.p. incriminează fapta aceluia care, având cunoştinţă despre împrejurări care probează nevinovăţia unei persoane judecate sau condamnate ori arestate preventiv pe nedrept, nu aduce la cunoştinţa organelor judiciare aceste informaţii. [1]

• [1] Art. 265. - Fapta de a nu aduce la cunoştinţă organelor judiciare a unor împrejurări care, dacă ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovăţiei unei persoane trimise în judecată sau condamnate pe nedrept ori la eliberarea unei persoane ţinute în arest preventiv pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă.

• Fapta prevăzută în alineatul precedent nu se pedepseşte dacă prin aducerea la cunoştinţă, persoana care are această obligaţie ar produce un prejudiciu pentru ea, pentru soţul său sau pentru o rudă apropiată.

Omisiunea de a încunoştinţa organele Omisiunea de a încunoştinţa organele judiciarejudiciare

• Incriminarea introduce o obligaţie pentru destinatarii legii penale de a acţiona într-un anumit fel atunci când cunosc împrejurări ce atestă nevinovăţia unei persoane trase la răspundere penală pe nedrept. În acest fel se preîntâmpină comiterea unor erori judiciare şi afectarea libertăţii şi demnităţii unei persoane inocente.

• Obiectul infracţiunii. Omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare are ca obiect juridic special relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei penale, pentru a căror normală evaluare şi rezolvare este necesar ca informaţii esenţiale să fie aduse la cunoştinţa autorităţilor judiciare, astfel încât nicio persoană nevinovată să nu fie arestată preventiv, trimisă în judecată sau condamnată datorită unor erori judiciare. Fapta poate periclita buna desfăşurare a activităţii organelor judiciare pe parcursul procesului penal şi pune în pericol libertatea şi demnitatea unei persoane nevinovate.


• Infracţiunea nu are un obiect material decât în ipoteza în care împrejurările care atestă nevinovăţia persoanei arestate preventiv, judecate sau condamnate sunt susţinute de bunuri materiale cărora li se poate atribui calitatea de mijloace de probă în procesul penal, dar sunt ascunse autorităţilor judiciare prin comiterea faptei.• Subiect activ poate fi orice persoană care are cunoştinţă

despre împrejurări care atestă nevinovăţia unei alte persoane, arestată preventiv, judecată sau condamnată pe nedrept, iar subiect pasiv secundar este chiar respectiva persoană nevinovată care suportă pe nedrept sancţiunile legii penale.


• Situaţia premisă este reprezentată de existenţa unei cauze penale aflate în faza de urmărire penală în care s-a dispus arestarea preventivă, de judecată sau de executarea a pedepsei de către o persoană nevinovată.• Conţinutul infracţiunii. Latura obiectivă. Elementul

material costă într-o inacţiune: omisiunea de încunoştinţare a organelor judiciare cu privire la împrejurări ce susţin nevinovăţia unei persoane. Condiţia-cerinţă esenţială pentru întregirea elementului material este ca, în faza de urmărire, persoana nevinovată să fi fost arestată preventiv ori cauza să fie în faza de judecată sau persoana să fie deja condamnată pe nedrept.


• Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru buna desfăşurare a justiţiei penale, iar în subsidiar se afectează libertatea şi demnitatea persoanei nevinovate, trasă la răspundere penală pe nedrept.

• Raportul de cauzalitate rezultă din însăşi comiterea faptei.• Latura subiectivă. Fapta este incriminată nu numai atunci când se

săvârşeşte cu intenţie (directă sau indirectă), ci şi atunci când se comite din culpă, fiind o infracţiune omisivă. Cerinţa esenţială pentru întregirea laturii subiective este ca făptuitorul să fi ştiut despre faptul că o persoană nevinovată este arestată preventiv, trimisă în judecată sau condamnată pe nedrept deoarece agentul nu aduce la cunoştinţa autorităţilor judiciare împrejurările pe care le cunoaşte şi care pot să probeze nevinovăţia acesteia.


• Formele infracţiunii şi sancţiunea. Tentativa nu este posibilă. Infracţiunea este de consumare imediată la momentul la care făptuitorul omite încunoştinţarea organelor judiciare cu privire la împrejurări care atestă nevinovăţia unei persoane despre care a aflat că este arestată preventiv, trimisă în judecată sau condamnată pe nedrept. Este posibilă forma continuă sau continuată.

• Omisiunea de a încunoştinţa organele judiciare se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 1 an sau cu amendă de la 300 la 15.000 lei.

• Cauze de nepedepsire. Fapta de a nu înconoştinţa organele judiciare nu se pedepseşte dacă, prin aducerea la cunoştinţă, persoana care are această obligaţie ar produce un prejudiciu pentru ea, pentru soţul său sau pentru o rudă apropiată (art. 265 al. 2 C.p.).


• În Codul penal 2009 nu se mai regăseşte această incriminare, dar refuzul persoanei de a pune la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze, constituie infracţiune de „Obstrucţionare a justiţiei”şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

Arestarea nelegală şi cercetare abuzivă (art. 266 C.p.)Arestarea nelegală şi cercetare abuzivă (art. 266 C.p.)

• Noţiune. În textul art. 266 C.p. sunt cuprinse de fapt trei infracţiuni distincte, şi anume: arestarea nelegală (reţinerea sau arestarea nelegală a unei persoane), apoi fapta de supunere a unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod decât cel prevăzut prin dispoziţiile legale şi, în sfârşit, în cel de al doilea alineat, fapta de cercetare abuzivă, reprezentând folosirea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane aflate în procesul penal.[1]

• [1] Art.266 - Reţinerea sau arestarea, ori supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispoziţiile legale, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

• Întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată, pentru obţinerea de declaraţii, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

• Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe faţă de un martor, expert sau interpret.

Arestarea nelegală şi cercetare abuzivăArestarea nelegală şi cercetare abuzivă

• Fapta constituie o variantă a abuzului în serviciu contra intereselor persoanei, deoarece subiectul activ este individualizat, fiind funcţionar public, iar urmare socialmente periculoasă se răsfrânge în principal asupra unei desfăşurări a activităţii unor organe de stat care, în acest caz, sunt organe ce înfăptuiesc justiţia.• Obiectul infracţiunii. Arestarea nelegală şi cercetarea

abuzivă sunt fapte care primejduiesc relaţiile sociale de justiţie penală, însă fapta are şi un obiect juridic secundar, alcătuit din raporturi de ordin social privitoare la demnitatea, libertatea, integritatea corporală şi sănătatea persoanei.


• Subiecţii. Infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă are un subiect activ individualizat.

• a) La varianta întâi a infracţiunii, corespunzătoare art.266 alin.1 teza I C.p. (reţinerea sau arestarea nelegală), autorul este numai persoana care în cursul urmăririi penale ori în faza de judecată este competentă să ia măsura reţinerii sau, după caz, a arestării.

• b) În cazul art.266 alin.1 teza a II-a C.p. (supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative în alt mod decât cel legal), subiectul activ poate fi numai persoana care are ca atribuţii de serviciu organizarea şi supravegherea executării pedepsei, măsurii de siguranţă sau a aceleia educative (spre exemplu, organul administrativ de la locul executării pedepsei cu închisoarea, care organizează munca deţinuţilor).


• c) La varianta prevăzută în art. 266 alin.2 C.p. (cercetarea abuzivă), sfera subiectului activ este restrânsă de lege la organul de cercetare, procuror sau judecător, deoarece aceste persoane sunt abilitate să ia declaraţii de la persoane aflate într-un proces penal.

• Articolul 266 alin.1 teza a II-a C.p. are ca subiect pasiv secundar numai o persoană condamnată la o pedeapsă ori faţă de care s-a luat o măsură de siguranţă sau educativă, deoarece textul de lege se referă la „executarea” în alt mod decât cel legal a acestora.

• Fapta de cercetare abuzivă prevăzută de art.266 alin.2 C.p. are tot un subiect pasiv secundar particularizat. Victima poate fi doar o persoană aflată în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată. În aceste faze ale procesului penal (cercetarea şi ancheta penală fac parte din faza urmăririi penale), garanţiile procesuale prevăzute de lege trebuie respectate cu rigurozitate. Norma juridică incriminează tocmai o asemenea nerespectare a acestor reguli de desfăşurare a procesului penal.


• Dacă violenţele sunt exercitate de către un organ de cercetare penală asupra unei persoane care a săvârşit o faptă care nu intră în competenţa de cercetare a organului respectiv, fapta organului de cercetare penală nu poate fi reţinută ca cercetare abuzivă întrucât subiectul pasiv adiacent nu este o persoană aflată în urmărire penală sau judecată. Fapta poate constitui altă infracţiune (purtare abuzivă, ameninţare, loviri sau alte violenţe etc.).• Când cercetarea abuzivă este săvârşită în condiţiile

art.266 alin.ultim C.p., subiect pasiv adiacent poate fi numit numai un martor, expert sau interpret, denumiri care au accepţia dată de legea procedurală.


• Situaţie premisă. Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă sunt fapte ce au o situaţie premisă specifică:• a) Pentru fapta de reţinere sau arestare nelegală

(art.266 alin.1, teza I C.p.), situaţia premisă constă într-o faptă prevăzută de legea penală, reală sau presupusă, în legătură cu care se desfăşoară cercetări judiciare.• b) În cazul art.266 alin.1 teza a II-a C.p., situaţia

premisă constă într-o hotărâre prin care s-a aplicat o pedeapsă privativă de libertate ori o măsură de siguranţă sau educativă care implică privarea de libertate.


• c) Privitor la art.266 alin.2 C.p. (cercetarea abuzivă), situaţia premisă este dată de preexistenţa urmăririi penale sau a judecăţii în momentul în care este efectuat elementul material al infracţiunii.• În cazul alin.ultim al art.266 C.p., acestei situaţii

premisă i se adaugă încă o condiţie referitoare la calitatea de martor, expert sau interpret a victimei.• Conţinutul infracţiunii. Latura obiectivă. a) În ceea

ce priveşte reţinerea sau arestarea nelegală (art.266 alin.1, teza I C.p.), fapta constă atât într-o acţiune, cât şi într-o inacţiune.


• Reţinerea are înţelesul pe care îl stabileşte Codul de procedură penală (art.136, 143, 144). Arestarea, de asemenea, este reglementată prin aceeaşi lege (art.136, 146-1491, 151-160h, 299, 350, 422).• Atât reţinerea cât şi arestarea sunt ipostaze alternative

ale elementului material al faptei. Ele au însă ca trăsătură comună şi, în acelaşi timp, indispensabilă caracterul nelegal, ceea ce înseamnă că măsura preventivă a fost luată fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege.• Fapta constând într-o inacţiune se săvârşeşte prin

abţinerea organului obligat a pune în libertate un reţinut sau arestat în momentul în care reţinerea sau arestarea au devenit nelegale.


• Infracţiunea există şi atunci când organul de poliţie, în cazul unei infracţiuni flagrante, reţine o persoană prin nerespectarea dispoziţiilor legale. Flagrantul nu poate constitui un motiv pentru eludarea dispoziţiilor legale, iar art. 467 alin. 1 Cod procedură penală arată că şi această infracţiune se constată pe baza unor probe pe care situaţia de fapt le oferă.• Săvârşeşte, de asemenea, această infracţiune acela

care având însărcinarea de serviciu de a primi arestaţi şi de a organiza deţinerea în locuri special prevăzute de lege pentru aceasta, primeşte în deţinere persoane fără a exista temeiul legal al arestării sau reţinerii.


• Referitor la art.266 alin.1 teza a II-a C.p., elementul material constă şi aici atât într-o acţiune, cât şi într-o inacţiune.

• Modul în care se execută pedepsele, măsurile de siguranţă sau educative este prevăzut de lege. Atât în ceea ce priveşte pedepsele, cât şi măsurile de siguranţă sau educative, aici este vorba numai de acelea care implică privaţiunea de libertate (spre exemplu, pedeapsa închisorii, internarea medicală - art.112 lit.b C.p. -, internarea într-un institut medical-educativ - art.101 lit.d C.p.).

• Fapta se săvârşeşte prin acţiunea de supunere efectivă a unei persoane la executarea într-un mod contrar celui prevăzut de lege a pedepsei, măsurii de siguranţă sau educative. Nu are relevanţă dacă există sau nu acordul subiectului pasiv secundar cu privire la modul de executare. Un asemenea consimţământ este inoperant, deoarece el nu poate înlocui dispoziţia legii.


• Acţiunea de „supunere” desemnează aducerea unei persoane în situaţia de executare într-un mod nelegal a pedepsei, măsurilor de siguranţă sau educative. Nu are relevanţă modul în care făptuitorul provoacă această situaţie (prin înşelăciune, prin constrângere morală sau fizică etc.). În anumite situaţii însă, când elementul material este realizat prin mijloace de fapt care constituie prin ele însele infracţiuni, devin aplicabile regulile concursului de infracţiuni.

• c) Art. 266 alin. 2 C.p. incriminează cercetarea abuzivă. De regulă, elementul material se săvârşeşte printr-o acţiune („întrebuinţare”). Uneori însă fapta se poate săvârşi şi printr-o inacţiune, ca în cazul violenţelor.

• Prin promisiuni se înţelege oferirea pentru subiectul pasiv adiacent a unor foloase de ordin moral sau material. Nu are relevanţă faptul că aceste avantaje au sau nu vreo legătură cu procesul penal în care victima este implicată.


• Nu intră în elementul material al faptei prezentarea către persoana cercetată, anchetată sau judecată a avantajelor legale de care aceasta s-ar bucura dacă ar recunoaşte faptele de care este acuzată.

• Prin ameninţări se înţelege săvârşirea faptei prevăzute şi pedepsite de art.193 C.p.. Nu constituie însă infracţiune ameninţarea victimei cu exercitarea căilor legale împotriva sa sau cu o sancţiune prevăzută de lege, care urmează a se aplica potrivit procedurii legale. Dar este infracţiune ameninţarea cu o sancţiune legală care s-ar aplica, însă, ca urmare a unor procedee nelegale care îi sunt anunţate, oricât de sumar, victimei.

• Prin violenţe se înţelege provocarea vreuneia dintre urmările prevăzute în art.180 sau 181 Cod penal.


• Promisiunea, ameninţarea sau violenţa, ca ipostaze ale elementului material al faptei, se pot realiza alternativ. Dacă se realizează cumulativ, aceasta va fi o chestiune de individualizare a pedepsei. Este suficientă efectuarea unei singure promisiuni, ameninţări sau violenţe pentru ca infracţiunea să fie considerată deplin săvârşită, deoarece trebuie să se ţină seama de starea psihică a persoanei supusă cercetării ori judecăţii penale, care poate fi uşor impresionată de cele mai neînsemnate violenţe, ameninţări sau promisiuni, fapte cărora în alte condiţii poate nu le-ar fi dat importanţă.

• Nu are nicio influenţă asupra existenţei elementului material faptul că victima este în stare de libertate şi nu reţinută sau deţinută.


• În principiu, fapta se săvârşeşte asupra persoanei cercetate, sau judecate, dar în cazul ameninţării sau violenţelor persoana primejduită poate fi şi soţul sau ruda apropiată a victimei.• Fapta poate intra în concurs ideal cu vătămarea

corporală gravă (art.182 C.p.), cu loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art.183 C.p.), dar nu şi cu vătămarea corporală din culpă.• În toate modalităţile normative ale cercetării abuzive,

făptuitorul urmăreşte obţinerea de declaraţii. Nu se incriminează întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe ca acţiuni ilicite în sine, ci este necesar ca toate aceste acţiuni nelegale să fie subordonate unui scop: obţinerea de declaraţii din partea victimei.


• Nu interesează dacă declaraţiile ce se solicită sunt sau nu conforme cu realitatea, căci nu este admisibilă însăşi metoda prin care ele se încearcă a fi obţinute.

• Întrucât legea penală este de strictă interpretare, nu vor constitui element material al acestei fapte întrebuinţarea de alte modalităţi în scopul obţinerii de declaraţii (de ex. întrebări deosebit de abile care, derutându-l pe învinuit sau inculpat, îl fac să afirme un anumit lucru). În acest caz fapta poate constitui un abuz în serviciu (art.246 C.p.).

• La această infracţiune urmarea constă în pericolul creat pentru buna înfăptuire a justiţiei penale. În subsidiar coexistă şi o altă urmare, şi anume atingerea adusă relaţiilor sociale privitoare la libertatea, demnitatea, integritatea fizică şi psihică sau sănătatea persoanei.


• Raportul de cauzalitate rezultă ex re, fiind de regulă complex, în sensul că acţiunea făptuitorului produce două genuri de urmări, constând în periclitarea procesului de înfăptuire a justiţiei şi primejduirea unor atribute inerente persoanei umane, care în acelaşi timp sunt şi drepturi ale acesteia (dreptul la libertate, la integritate fizică şi psihică etc.).• Latura subiectivă. Forma de vinovăţie cu care se

săvârşeşte fapta este intenţia (directă sau indirectă). Săvârşirea faptei din culpă este posibilă, dar în acest caz fapta nu va constitui această infracţiune.• Subiectul activ trebuie să conştientizeze caracterul

nelegal al activităţii sale şi să intenţioneze comiterea ei.


• Intenţia cu care se săvârşeşte însă cercetarea abuzivă este calificată. Legiuitorul fixează un scop al faptei şi anume acela al obţinerii de declaraţii din partea subiectului pasiv imediat. Prevederea scopului în text face ca acest element al laturii obiective să devină indispensabil calificării faptei. El indică totodată că fapta nu se poate săvârşi din culpă, dar, firesc, nu exclude intenţia indirectă.

• Formele infracţiunii şi sancţiunea. Actele preparatorii nu sunt incriminate, dar vor constitui infracţiuni dacă sunt săvârşite de alte persoane decât autorul. Spre exemplu, ele vor putea fi considerate acte de complicitate, condiţia fiind, în acest caz, ca fapta la care ele se referă să fi fost săvârşită.

• Tentativa nu se pedepseşte, deşi este posibilă.


• Fapta se consumă, în cazul variantei prevăzută în art.266 alin.1 teza I C.p., în momentul în care s-a dispus sau s-a aplicat măsura preventivă a reţinerii sau arestării în condiţii nelegale.

• În varianta prevăzută de art.266 alin.1 teza a II-a C.p., consumarea se produce de îndată ce subiectul pasiv adiacent a fost supus la executarea într-un mod nelegal a unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative.

• Cercetarea abuzivă se consumă în momentul întrebuinţării efective de promisiuni, ameninţări sau violenţe.

• Faptele prevăzute la alin.1 au de regulă caracter continuu. Fapta poate fi continuată, spre exemplu, în baza aceleaşi hotărâri infracţionale, o persoană este reţinută nelegal de mai multe ori.

• Cercetarea abuzivă poate prezenta forma infracţiunii continuate.• Pedepsele diferă după cum este vorba de faptele prevăzute în alin.1

(închisoare de la 6 luni la 3 ani) sau fapta prevăzută în alin.2 (închisoare de la 1 la 5 ani).


• În Codul penal 2009 este incriminată în art. 280 „Cercetarea abuzivă”, constând în întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane urmărite sau judecate într-o cauză penală, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător, pentru a o determina să dea ori să nu dea declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile, şi se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.

• Potrivit alin. 2, cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător.

• De menţionat că arestarea nelegală poate fi, după caz, potrivit Codului penal 2009, abuz în serviciu (art. 297) sau represiune nedreaptă (art. 283 alin. 2).

curs 21 - justitie 2 (2012-2013)

Documents