CAPITOLUL I

EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTURILOR OMULUI

1. Aspecte istorice privind drepturile omuluiReflecţiile asupra condiţiei umane au semnalat, din cele mai vechi

timpuri, necesitatea unor drepturi fundamentale şi faptul că acestea nu pot fi ignorate. Interesul pentru om şi mediul său social a condus la descoperirea şi cultivarea unor valori perene, precum: binele, adevărul, dreptatea, frumuseţea, datoria, libertatea, responsabilitatea ş.a., care jalonează cursul existenţei omeneşti, devenind, treptat, obiectul de studiu al unor discipline de specialitate.

În conformitate cu unele opinii, istoria concepţiilor cu privire la drepturilor omului îşi are sorgintea în secolul XVII î.Cr., o dată cu apariţia Codului lui Hammurabi în care se specifica că oamenii nu pot fi torturaţi, înrobiţi şi nu li se poate confisca averea fără o dreaptă judecată.

În Legea romană a celor XII table (451 i.Cr.) se precizau drepturile cetăţeanului, enumerându-se: dreptul la proprietate, dreptul de a fi liber, dreptul la o judecată dreaptă, dreptul de a-şi alege conducătorii, de a protesta şi dreptul la fericire.

Gândirea romană în privinţa drepturilor are la bază filosofia stoică pentru care lumea reprezenta o singură comunitate în care toţi erau fraţi. Această credinţă în egalitatea oamenilor indiferent de rasă, clasă socială sau rang se află la originea noţiunii de drept natural. Deci, concepţii privind drepturile omului se găsesc în sistemele de gândire stoice, naturaliste greceşti şi romane din antichitate, acest fapt datorându-se extinderii relaţiilor economice, politice şi culturale ale Greciei antice, deoarece spre anul 410 î.e.n. gânditorii acestei ţări au început să înţeleagă relaţia dintre statul cetate laic, religie şi individ. Dreptul roman, un alt pilon al culturii şi civilizaţiei mondiale, are un rol deosebit de important în protecţia cetăţenilor de către lege, în egalitatea tuturor în faţa legii.1

Istoria drepturilor omului poate fi cercetată pornind de la ideile fundamentale ale unor concepţii filosofice antice, iar problematica specifică acesteia este legată de lupta pentru egalitate şi libertate. Abia în epoca modernă, ideea drepturilor omului a fost formulată în mod expres, în lucrările unor filozofi clasici, precum John Locke şi Thomas Hobbes.

1 Protecţia juridică a drepturilor omului – jurisprudenţa cedo(suport de curs)1

„Există două unghiuri principale din care poate fi privită noţiunea de libertate, unul filosofic, care vede omul cu preponderenţă în el însuşi, care vrea să-i înţeleagă resorturile intime, care deci priveşte libertatea întrebându-se dacă omul dispune cu adevărat de ea, dacă sentimentul de libertate nu este alterat de luptele interne fiecărui individ, dacă acesta nu este supus unui fel de determinism inexorabil, dacă omul nu are nevoie de celălalt pentru a fi liber etc. şi unul juridic, care presupune dintru început că omul nu există decât ca om social, că libertatea sa nu poate fi decât o libertate relaţie şi care nu o poate privi decât din punct de vedere material, ca pe maximul de facilităţi şi de posibilităţi de a alege lăsate indivizilor”.

Grecii au fost fondatorii democraţiei. Filosofia antică greacă, reprezentată prin Platon şi Aristotel, a fost şi rămâne unul dintre pilonii culturii şi civilizaţiei mondiale. Prin intermediul democraţiei ateniene erau aşezate fundamentele credinţei şi evoluţiei drepturilor omului. Platon a evidenţiat distincţia dintre idei şi cultură sau tradiţie. În lucrarea sa Protagoras, unde Hipias profesează o adevărată credinţă a naturii universale, comune oamenilor şi diferenţierii între phusis (natura) şi nomos (convenţie), Platon preciza: „Voi toţi care sunteţi aici prezenţi vă consider pe toţi ca fiind părinţi, apropiaţi, cetăţeni după natură, dacă nu chiar după lege. După natură, semenul este părintele semenului, dar legea tirană a oamenilor opune naturii contrastul său”

În opera sa fundamentală, De jure belli ac pacis, Hugo Grotius abordează problema drepturilor omului, caracterinzându-le prin: Alieni abstinentia – respectul faţă de tot ce este al altuia, viaţa, bunurile, cinstea etc; Promissorum implendorum oblgcatio – respectarea angajamentelor luate; Damni culpa dati reparatio – repararea pagubelor cauzate altuia; Poenae inter homines meritum – pedepsirea echitabilă a celor care încalcă aceste principii.

În Grecia Antică sofiştii au avansat, într-o formă specifică, teza că omul este stăpânul destinului său. Socrate a centrat discursul filosofic pe om, adoptând principiul “Cunoaşte-te pe tine însuţi” (care era înscris şi pe frontispiciul Oracolului de la Delphi). La rândul său, Platon considera că “nu trebuie [...] să se răspundă prin injustiţie şi nici să se facă rău nici unui om indiferent de ceea ce acesta ne-a făcut”.

Filosoful Protagoras din Abdera preciza în opera sa Asupra fiinţei că „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Jurisconsultul roman Ulpian, sintetizând pe plan juridic marile idei umaniste, sublinia că, în esenţă, principiile dreptului trebuiau să fie următoarele: să duci o viaţă onestă, să nu distrugi ceea ce aparţine altuia şi să atribui fiecăruia ceea ce este al său.

Conceptele de libertate şi egalitate se regăsesc frecvent în maximele şi cugetările lui Socrate, în reflecţiile despre om ale lui Seneca,

2

care a condamnat sclavia şi a idealizat libertatea. Aristotel, în opera sa Politica, a evidenţiat egalitatea în drepturi, susţinând că „numai prin lege devine cineva sclav sau liber, prin natură oamenii nu se deosebesc întru nimic”. Universalitatea legii morale are drept consecinţă libertatea tuturor oamenilor. Aceasta este înfăţişată ca o libertate a voinţei ce decurge din imperativul categoric, fiind o realitate neschimbătoare şi absolută ca şi imperativul categoric din care decurge.

Filosofii antici din Egipt, Babilon, India si China au dat de asemenea, diferite explicaţii cu privire la fiinţa umană. Prin intermediul operelor lor au determinat locul si rolul acesteia în societate, ceea ce demonstrează că drepturile omului erau prezentate în sistemele de drept respective, precizându-se care erau regulile impuse de către regi, împăraţi etc.

1.2. Acte şi declaraţii privind drepturile omului Magna Carta Libertatum (16 iunie 1215), dată de Ioan fără de Ţară în Anglia, ne apare ca fiind primul instrument de protecţie şi de promovare a drepturilor omului şi garanta drepturile nobilimii şi bisericii, având dispoziţii referitoare la protejarea oamenilor simpli prin lege. Ea a fost utilizată ca un mijloc constituţional de a restrânge exerciţiul tiranic al puterii. Cele 63 de articole consacrau de fapt, drepturile feudale, libertăţile Bisericii şi ale oraşelor împotriva abuzurilor regelui.

Alte documente, care au urmat, în sensul slujirii drepturilor omului, au fost: The Petitions of Rights (7 iunie 1628), Habeas Corpus Act (considerată a doua constituţie a Angliei, impusă de Parlamentul englez la 1679) şi Bill of Rights (13 februarie 1689).

În Legea Habeas Corpus se prevedea ca fiecare deţinut să apară în faţa unui tribunal înainte de a fi pedepsit pentru a i se stabili vinovăţia.

Ideile lui John Locke (1632-1704), filosof britanic a cărui operă a pus bazele democraţiei liberale, au fost transpuse în Anglia, pe plan juridic, în Petiţia drepturilor (An Act Declaring the Rights and Liberties of the Subject and Settling the Succession of the Crown)" (1628) şi Bill-ul drepturilor (1689), prin care se susţinea, în principal, supremaţia Parlamentului, dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, dreptul la eliberarea pe cauţiune, interzicerea pedepselor cu cruzime, obligaţia de a se comunica imediat unui deţinut motivele arestării, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juriu s.a. Deci, în opinia lui John Locke, viaţa, libertatea şi proprietatea erau drepturi înnăscute şi inalienabile ale omului. Statele aveau misiunea de a proteja aceste drepturi naturale. În filosofia sa politică, Locke obligă statul să respecte drepturile omului, prin aceasta realizând trecerea de la ideea abstractă a drepturilor omului la aplicarea lor concretă în stat. Ceea ce este foarte important este că

3

ideile sale au fost preluate de organele constituţionale din Anglia şi Statele Unite ale Americii, ele fiind incluse în textele fundamentale ale acestor ţări. Statul de drept asigură respectarea legii în întregul sistem de norme ale societăţii. Un principiu esenţial al statului de drept este cel al separaţiei puterilor în stat, care are rolul de a garanta caracterul legal al funcţionării societăţii.

Declaraţia Drepturilor din Anglia (1689) a fost rezultatul constituţional al revoluţiei care instituia separarea puterilor: Parlamentul şi puterea Monarhului, Parlamentul având libertatea de expresie şi de a organiza liber alegerile. Ea prevedea că oamenii nu pot fi privaţi de drepturile lor fundamentale, nici chiar de rege sau lege.

În America, în timpul războiului de independenţă, dus de coloniile engleze împotriva Coroanei a apărut primul document oficial cu privire la drepturile omului. Astfel, în mai 1776, în statul Virginia, a fost adoptată Virginia Bill of Rights (Declaraţia drepturilor statului Virginia) în care se afirma: ''toţi oamenii sunt de la natură în mod egal liberi şi independenţi şi au anumite drepturi inerente naturii lor, adică dreptul la viaţă şi libertate, precum şi mijlocul de a dobândi şi conserva proprietatea şi de a urmări să obţină fericire şi siguranţă". Astfel, în Virginia Bill of Rights au fost enunţate următoarele drepturi inalienabile ale omului: dreptul la viaţă, libertate şi proprietate; dreptul la liberă întrunire şi libertatea presei; dreptul la liberă migraţie şi dreptul de petiţie; dreptul la protecţie legală; dreptul de vot.

În Philadelphia, la data de 4 iulie 1776, se adopta Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii care, în cel de-al doilea alineat prevedea: "toţi oamenii se nasc egali, cu anumite drepturi inalienabile, printre care viaţa, libertatea şi dreptul la căutarea fericirii". În Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii (4 iulie 1776) sunt stipulate, imperios şi explicit, o serie de drepturi şi libertăţi fundamentale: dreptul la viaţă, dreptul la libertate, egalitatea în faţa legii, dreptul la proprietate, dreptul la securitate, dreptul la rezistenţă faţă de opresiune, libertatea de gândire, libertatea de expresie şi de manifestare.

La 26 august 1789, în perioada revoluţiei franceze, a fost adoptat cel mai important document juridic care a prevăzut, într-o forma modernă problema drepturilor şi libertăţilor omului, şi anume, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului. În articolele sale existau dispoziţii referitoare la: egalitatea în fata legii a tuturor persoanelor, siguranţa şi rezistenţa la opresiune, dreptul de a participa direct sau prin reprezentanţi la elaborarea legilor ca expresie a voinţei generale; garanţii cu privire la reţinere, arestare şi acuzare; prezumţia de nevinovăţie; libertatea cuvântului şi a presei. În Franţa, drepturile omului au fost, pentru prima oară pe Europa continentală, înregistrate în Constituţie. Revoluţia Franceză din 1789, cu sloganul său binecunoscut „liberté, égalité,

4

fraternité", a avut multiple consecinţe. Pentru început, aceste drepturi ale omului trebuiau să reuşească mai întâi să fie acceptate ca drepturi fundamentale în cadrul constituţiilor naţionale, fapt care a putut fi realizat în aproape toate statele europene pe parcursul secolului al XIX-lea. Deci, ideea filosofică despre drepturile omului a reuşit să-şi găsească aplicare politică şi juridică până la jumătatea secolului XX.2

Din cauza evenimentelor petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial, oamenii au fost determinaţi să creeze o strategie pentru a putea aplica, pe mapamond, principiile enunţate cu referire la drepturile omului. Acest lucru a determinat înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Prin aderarea tuturor statelor la această organizaţie, drepturile omului deveneau o problemă a comunităţii statelor internaţionale. Contractul încheiat între ţările membre, aşa numita Cartă a Naţiunilor Unite, a fost adoptat la data de 26 iunie 1945.

Toate statele membre se obligă, conform Cartei, să colaboreze cu ONU pentru îndeplinirea obiectivelor enunţate de aceasta (articolul 56), iar printre aceste obiective se numără şi popularizarea drepturilor omului. În acest articol se specifică că toţi membrii Naţiunilor Unite se obligă să respecte drepturile omului.

Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat, în data de 10 decembrie 1948, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, unde, sunt enumerate şi grupate pe categorii toate drepturile omului. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului desemnează începutul eforturilor de popularizare şi universalizare politică şi juridică a drepturilor omului. Prin intermediul acestei Declaraţii se desfiinţează barierele naţionale şi se încearcă universalizarea lor.

Consiliul Europei a fost înfiinţat în anul 1949 de către 10 ţări pentru lupta în favoarea libertăţilor şi cooperării, pentru apărarea democraţiei şi drepturilor omului, România a devenind membră a Consiliului Europei în 1955.

În anul 1950 a fost semnată Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la Roma de către 12 ţări europene. Aceasta are ca scop garantarea drepturilor fundamentale în toate statele membre. Aceste drepturi sunt protejate de Comisia şi de Curtea europeană a drepturilor omului de la Strasbourg. România a ratificat Convenţia în octombrie 1993.

În România, drepturile cetăţeneşti au fost instituţionalizate prin Constituţia din 1866, după unirea Principatelor din 1859. Drepturile omului au caracter universal, internaţional, iar exerciţiul lor are loc pe teritoriul statului respectiv; statul este cel care consacră şi garantează drepturile şi libertăţile.

2 Protecţia juridică a drepturilor omului – jurisprudenţa cedo(suport de curs)5

”Evoluţia drepturilor omului şi libertăţilor publice a fost spectaculoasă. Lista lor s-a îmbogăţit continuu, garanţiile aplicării lor s-au diversificat, de asemenea, continuu, atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional, aria lor de recunoaştere la nivelul comunităţii internaţionale a crescut tot timpul. Totuşi, aceste drepturi au rămas fragile. Această fragilitate ţine de elemente de ordin politic, economic, tehnologic şi instituţional”.

În actuala etapă istorică, protecţia şi promovarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale reprezintă o preocupare importantă a tuturor statelor civilizate ale lumii.

6

CAPITOLUL II

INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTURILOR OMULUI

1. Noţiunea şi obiectul dreptului internaţional al drepturilor omuluiDrepturile fundamentale ale omului reprezintă ansamblul de

drepturi, libertăţi şi obligaţii recunoscute la nivel mondial. Originea preocupărilor pentru protecţia drepturilor fundamentale ale omului se găseşte în lupta pentru autodeterminare, independenţă şi egalitate, dusă de popoare de-a lungul veacurilor. Evenimentele petrecute înainte şi după cel de-al doilea război mondial au iniţiat convingerea generală că protecţia internaţională a drepturilor omului constituie una dintre condiţiile indispensabile ale păcii mondiale şi ale progresului umanităţii, determinând astfel înscrierea, printre scopurile Naţiunilor Unite, a angajamentului de realizare a cooperării internaţionale „rezolvând problemele internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, promovând şi încurajând respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie...”.

Iniţial, protecţia drepturilor omului a fost un domeniu al dreptului internaţional public, dar , în perioada actuală constituie o ştiinţă de sine stătătoare, sub denumirea de drept internaţional al drepturilor omului.

Adrian Năstase le defineşte ca fiind „acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric al unei anumite societăţi.

Dreptul internaţional al drepturilor omului este „ansamblul normelor juridice internaţionale care consacră şi reglementează drepturile individuale, având ca obiect integritatea, libertatea şi demnitatea persoanei şi, asigură totodată, printr-un sistem de garanţii internaţionale protecţia acestor drepturi împotriva încălcărilor săvârşite în mod deosebit de către state”.

Obiectul dreptului internaţional al drepturilor omului îl reprezintă drepturile şi libertăţile fundamentale ale individului, care constituie conţinutul relaţiilor internaţionale din cadrul acestui domeniu.

7

1.2. Izvoarele dreptului internaţional al drepturilor omuluiIzvorul de drept desemnează condiţiile materiale şi sociale ce

determină fondul şi forma normelor juridice. Principalele izvoare ale dreptului internaţional al drepturilor omului sunt tratatul internaţional şi cutuma internaţională.

Convenţia de la Viena, semnată la 24 mai 1969, defineşte tratatul ca fiind „un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente anexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară”.

Tratatul internaţional este expresia voinţei unanime a statelor, încorporată într-un document scris, încheiat în scopul de a produce efecte juridice, iar cutume internaţională este rezultată dintr-o experienţă îndelungată prin repetarea unei practici, regulă acceptată de anumite comunităţi ca fiind conformă cu interesele lor.

Principalul izvor îl reprezintă tratatul internaţional care se mai poate întâlni şi cu denumirea de convenţie, pact, acord, protocol, statut, etc. În materia drepturilor omului, majoritatea tratatelor internaţionale le întâlnim sub denumirea de convenţii internaţionale. În funcţie de categoriile de drepturi pe care le reglementează în materia drepturilor omului, convenţiile internaţionale se clasifică în două categorii, şi anume convenţii generale şi convenţii speciale. Convenţiile generale reglementează drepturile omului privite în ansamblul lor (de exemplu:Convenţia Europeană a drepturilor Omului), iar Convenţiile speciale reglementează numai anumite categorii de drepturi ale omului, cum ar fi cele ce vizează protecţia drepturilor omului la viaţă(de exemplu:Convenţia contra luării de ostateci).

Convenţiile internaţionale ale drepturilor omului au fost clasificate în 4 categorii:

1) convenţii generale- vizează ansamblul drepturilor omului sau un grup larg al acestora şi care au fost adoptate într-un cadru universal sau regional;

2) convenţii specifice- se referă la garantarea anumitor drepturi ale omului şi care privesc: genocidul, crimele de război şi crimele împotriva umanităţii, sclavia, comerţul cu fiinţe umane, munca forţată, azilul, libertatea de informare, viaţa particulară, securitatea socială etc;

3) convenţii referitoare la protecţia anumitor categorii- corespund necesităţii de a proteja în mod special anumite categorii de fiinţe umane: refugiaţii, apatrizii, femeile, copiii, emigranţii, combatanţii, prizonierii şi persoanele civile, în timp de conflict armat;

8

4) convenţii de interzicere a discriminării- au ca obiect lupta împotriva discriminării bazată pe sex, rasă, origine etnică etc., a discriminării în învăţământ, a discriminării în folosirea forţei de muncă şi în profesie.

1.3. Clasificarea drepturilor omuluiDrepturile omului se clasifică în funcţie de criterii diverse, dar cea mai

utilizată clasificare este aceea fundamentată pe cele două Pacte internaţionale ale drepturilor omului.

În funcţie de acestea, drepturile omului se împart în:a) Drepturi civile. Din această categorie de drepturi fac parte: dreptul

la viaţă, la libertate şi la inviolabilitatea persoanei, dreptul de a se căsători, dreptul la egală ocrotire a legii, dreptul de a fi recunoscut ca subiect de drept, egalitatea în drepturi între bărbat şi femeie, dreptul la o cetăţenie, dreptul la proprietate, dreptul de a nu fi supus unei imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară, în familie, în domiciliu sau în corespondenţa sa, ori a unei atingeri ilegale aduse onoarei sau reputaţiei.

b) Drepturi politice: dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei, dreptul la întrunire paşnică, dreptul la liberă circulaţie (alegerea domiciliului, părăsirea şi reîntoarcerea în ţară etc.), dreptul de a participa la conducerea statului (de a alege şi a fi ales, de a avea acces la funcţiile publice), dreptul la azil.

c) Drepturi economice şi sociale: dreptul la muncă, dreptul la asigurare socială, dreptul mamelor la ocrotire socială, dreptul copiilor şi adolescenţilor la ocrotire specială, dreptul de asociere, inclusiv în sindicate, dreptul la odihnă şi la timp liber, dreptul persoanei la un nivel de trai suficient pentru familia sa, dreptul la concediu plătit, dreptul persoanei la realizarea drepturilor din domeniile vieţii economice, sociale şi culturale pentru menţinerea demnităţii sale, dreptul la sănătate.

d) Drepturi culturale: dreptul la educaţie, dreptul de a participa la viaţa culturală, dreptul de a beneficia de progresul tehnic şi de aplicaţiile sale, dreptul persoanei de a beneficia de protecţia intereselor morale şi materiale decurgând din operele sale.3

3 Protecţia juridică a drepturilor omului – jurisprudenţa cedo(suport de curs)9

CAPITOLUL III

ACCESUL LA JUSTIŢIE ÎN LUMINA REGLEMENTĂRILOR INTERNE ŞI A JURISPRUDENŢEI C.E.D.O

“Orice persoană are facilitatea de a supune tribunalelor organizate de lege cererile, pe care înţelege să le facă. Fiecare este liber să aducă în faţa judecătorilor pretenţiile sale bine sau rău findate, chiar de nesusţinut.[...] Dreptul de a acţiona în justiţie, înţeles în acest sens, nu este un drept privat; este un drept public, o libertate publică”4. Astfel, într-o exprimare sintetică, accesul la justiţie ar putea fi definit ca dreptul oricărei persoane de a introduce o cerere în faţa unei instanţe pentru soluţionarea unei pretenţii, precum şi obligaţia corelativă a statului, prin intermediul instanţelor, de a soluţiona acea cerere.

Accesul la justiţie este consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu care Jurisprudenţa Curţii de la Strassbourg urmăreşte acceaşi linie de găndire, potrivit căreia orice persoană are dreptul de a-i fi analizată cauza de către un tribunal. În cauza Golder c. Regatul Unit5, Curtea a statuat că principiul potrivit căruia o cerere în materie civilă trebuie să poată fi adusă în faţa unui judecător este ridicat la rangul de principiu de drept fundamental universal recunoscut. Acelaşi lucru este valabil şi pentru principiul de drept internaţional care intezice denegarea de dreptate. Art. 6 paragraful 1 trebuie citit (şi interpretat) în lumina acestor principii. Prin urmare, dreptul de acces la justiţie este un drept inerent celui consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţie. Aceasta nu reprezintă o interpretare extensivă de natură să creeze noi obligaţii în sarcina Statelor Contractante, ci se bazează exclusiv pe termenii din teza I a art. 6 parag. 1, interpretaţi în contextul său şi având în vedere obiectul şi scopul Convenţiei, precum şi principiile generale de drept.

Totodată, în cauza Airey c. Irlanda6, Curtea a reiterat principiul potrivit căruia Convenţia nu garantează drepturi teoretice şi iluzorii, ci drepturi practice şi efective, şi aceasta întrucât dreptul de acces la instanţe trebuie privit prin raportare la locul prioritar pe care îl deţine într-o societate democratică dreptul la un proces echitabil.

În literatura de specialitate, s-a arătat că deşi art. 6 nu face trimitere expresă la dreptul la un judecător7, în special după hotărârile pronunţate în cauzele Golder şi Airey, se poate spune că acest drept a fost 4 E. Glasson şi A. Tissier, citaţi de Tudor Drăganu, în Accesul liber la justiţie”, pag. 7.5 Golder c. Regatul Unit, parag. 35-36.6 Airey c. Irlanda, parag. 24.

10

consacrat, în sensul că judecătorii europeni au precizat că obligaţia de a asigura un drept de acces la justiţie este o obligaţie pozitivă a statului, indispensabilă pentru buna îndeplinire de către stat a angajamentelor sale convenţionale.

În ceea ce priveşte natura juridică a accesului la justiţie, în doctrină se întâlneşte o controversă, în sensul că unii autori8 au recunoscut accesului la justiţie caracterul de „drept public”, de „libertate publică”, întemeindu-se pe faptul că acest drept conferă titularului lui puterea garantată juridic de a recurge la protecţia statului în condiţii care să oblige instanţele competente să decidă asupra pretenţiei sale. Dimpotrivă, alţi autori9 au îmbrăţişat opinia potrivit căreia dreptul de acces la justiţie este o libertate individuală, prevalându-se de argumentul potrivit căruia accesul la justiţie nu presupune o acţiune colectivă din partea mai multor persoane, câtă vreme orice persoană poate să introducă o acţiune în faţa unei instanţe în mod individual. Ne raliem acestei din urmă opinii, având în vedere că, deşi exercitarea acestui drept presupune asigurarea unor garanţii, sarcină ce incumbă statelor, în egală măsură decizia de a face uz de acest drept aparţine fiecărui membru al societăţii în mod individual.

Ceea ce este de necontestat reprezintă faptul că dreptul de acces la justiţie este un drept fundamental, recunoscut în mod unanim la nivelul ordinii publice europene, motiv pentru care statelor le-a rămas o marjă restrânsă de apreciere în ceea ce priveşte reglementarea modalităţilor de exercitare a acestei libertăţi. Datorită rolului său în ordinea juridică a fiecărui stat, accesul liber la justiţie a primit consacrare în aproape toate constituţiile statelor europene. În ceea ce priveşte reglementarea acestui principiu în legea fundamentală română, acesta se găseşte la art. 21, având un conţinut sintetic, dar în acelaşi timp bine definit: „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi acest drept”. Astfel, legiutorul român a înţeles să ridice la rang de principiu constituţional posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

La nivelul ordinii juridice interne garantarea dreptului de acces la justiţie se realizează prin două texte legale: pe de o parte, art. 21 din Constituţie, pe de altă parte, art. 6 parag. 1 din Convenţie, care odată cu ratificarea sa a devenit parte din legislaţia internă. Chiar dacă Convenţia nu face vorbire în mod expres despre accesul la justiţie, Curtea 7 Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, pag.363. Autorul citat face vorbire despre „dreptul la un judecător”, arătând că această expresie, prin generalitatea sa – în special în sensul său european – acoperă ansamblul situaţiilor ce vizează accesul la justiţie. 8 A se vedea în acest sens Tudor Drăganu, în Accesul liber la justiţie”, pag 15.9 Radu Chiriţă, pag. 227.

11

Europeană a Drepturilor Omului, printr-o hotărâre10 a arătat că „dacă art. 6 parag. 1 ar fi înţeles în sensul că priveşte exclusiv conduita în cadrul unei proceduri deja iniţiate în faţa unei instanţe, un Stat contractant ar putea, fără să încalce acest articol, să suprime jurisdicţiile sale sau să sustragă din competenţa lor anumite categorii de acţiuni civile pentru a le încredinţa unor organe subordonate Guvernului. Or, o asemenea presupunere, dincolo de apariţia unui pericol de arbitrariu, ar atrage serioase consecinţe care contravin principiilor consacrate şi pe care Curtea nu le poate trece cu vederea”.

În consecinţă, având în vedere că în sistemul de drept românesc, dreptul acces la justiţie este protejat atât de art. 21 din Constituţie, cât şi de art. 6 din Convenţie, reiese că acest drept beneficiază de o dublă protecţie, iar în situaţiile care exced aplicarea art. 6 din Convenţie, accesul la justiţie nu rămâne lipsit de garanţie ci beneficiază de protecţia oferită de art. 21 din Constituţie.

În doctrină11 s-a arătat că dreptul de acces la justiţie este un drept non-absolut. Aceasta pentru că el nu are caracterul unei libertăţi absolute, fiind supus anumitor limitări. Aceste limitări sunt impuse de puterea de stat, ele având scopul protejării altor interese, ca de exemplu principiul securităţii raporturilor juridice, drepturile şi libertăţile persoanelor. Astfel, existenţa unor limitări ale dreptului de acces la justiţie este implicită exercitării normale a acestuia, motiv pentru care acestea sunt recunoscute în mod unanim atât la nivelul practicii judiciare interne, cât şi la cel al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, limitările accesului la justiţie nu ar putea combate însăşi substanţa acestui drept, astfel încât trebuie să urmărească întotdeauna un scop legitim, rămânând proporţionale cu acesta. Astfel, Curtea a arătat în cauza Ashingdane c. Regatul Unit12, că restricţionarea accesului la justiţie nu încalcă în mod necesar dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie. Trebuie însă stabilit că gradul de acces permis de legislaţia naţională trebuie să fie suficient pentru a asigura accesul individual la o instanţă, în lumina principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică. Totodată, Curtea EDO a reiterat prin această hotărâre principiile enunţate iniţial în „Afacerea lingvistică belgiană” şi apoi în cauza Golder c. Regatului Unit, şi anume, că dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, ci poate face obiectul unor limitări. Acestea sunt implicit permise întrucât dreptul de acces la justiţie necesită prin însăşi natura sa o reglementare din partea Statelor, reglementare care poate să varieze în timp şi spaţiu, în fucţie de nevoile şi resursele

10 Golder c. Regatul Unit, parag. 35.11 Radu Chiriţă, pag. 228.12 echr.

12

de care dispun comunitatea şi persoanele individuale. În stabilirea acestor reglementări, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Însă, deşi decizia finală cu privire la conformitatea unei asemenea reglementări cu principiile Convenţiei aparţine Curţii, nu este funcţia sa să substituie analizei unei autorităţi naţionale orice altă analiză cu privire la care ar fi cea mai buna politică in acest domeniu.

Cauza Golder c. Regatului Unit a introdus un principiu foarte important, şi anume că limitările impuse de stat nu pot fi admise în cazul în care restrâng accesul la justiţie într-o aşa manieră sau până la un nivel la care acest drept este atins în chiar substanţa sa. Prin urmare, aşa cum indică şi hotărârea Ashingdane c. Regatul Unit, o astfel de limitare nu va fi compatibilă cu art. 6 parag. 1 din Convenţie decât în condiţiile în care urmăreşte un scop legitim şi dacă există o legătură rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele adoptate şi scopul urmărit pentru a fi atins.

În ceea ce priveşte scopul urmărit, Curtea a arătat în hotărârea Kemp şi alţii c. Luxemburg, că dreptul de acces la justiţie este îcălcat atunci când reglementarea sa încetează să mai servească obiectivelor de securitate juridică şi bună administrare a justiţiei şi se transformă într-o barieră care împiedică justiţiabilul să vadă substanţa litigiului său tranşată de către jurisdicţia competentă. Totodată, Curtea a reluat opinia exprimată în cauza Khalfaoui c. Franţei, în sensul că compatibilitatea limitărilor prevăzute de legislaţia internă cu dreptul de acces la un tribunal recunoscut de art. 6 parag. 1 din Convenţie depinde de particularităţile procedurii în cauză, şi în consecinţă, trebuie tinut cont de ansamblul procesului condus în contextul ordinii juridice.

În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei statului în dreptul de acces la justiţie cu scopul urmărit, acesta este, din punct de vedere practic, cel mai important criteriu de apreciere a încălcării art. 6 parag. 1 în raport cu jurisprudenţa Curţii. Astfel, aplicarea principiului proporţionalităţii implică faptul că instanţa europeană determină dacă statul, limitând dreptul de acces, nu şi-a depăşit marja de apreciere, aducând astfel o restricţie severă, nerezonabilă, în raport de scopul legitim al bunei administrări a justiţiei sau cel al securităţii juridice13.

Evaluarea gradului de proporţionalitate în legătură cu dreptul de acces este dificil de realizat datorită multitudinii de situaţii aduse în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi a rolului asumat de către aceasta, şi anume de mecanism subsidiar de protecţie a dreptului fundamental de acces la justiţie. Cu toate acestea, accesibilitatea şi previzibilitatea interpretării şi aplicării regulii de drept par a fi criterii importante de apreciere a proporţionalităţii, izvorâte din jurisprudenţă.

13 Dragoş Bogdan, pag. 28.13

Astfel, potrivit unei hotărâri a Curţii, Cantoni c. , aceasta a statuat că noţiunile de „drept” şi „lege” care apar în articolele Convenţiei, implicit sau expres, privesc condiţii calitative, între altele acelea de accesibilitate şi previzibilitate.

De asemenea, într-o cauză recentă14, Curtea a arătat că datorită principiului generalităţii legilor, dispoziţiile acestora nu se bucură de o precizie absolută. De aceea, interpretarea şi aplicarea unor astfel de texte depinde de practica judiciară. Funcţia de decizie încredinţată jurisdicţiilor ajută tocmai la înlăturarea îndoielilor care ar putea subzista în privinţa interpretării normelor, în concordanţă cu practica cotidiană, însă numai cu condiţia ca rezultatul să fie în mod rezonabil previzibil. De aceea, Curtea trebuie să evalueze dacă, în aceste cazuri, textul legal, eventual interpretat în lumina jurisprudenţei interpretative care îl însoţeşte, îndeplineşte această condiţie.

În consecinţă, dacă dreptul de acces este supus unor condiţii legale, instanţele trebuie să evite atât un formalism excesiv când aplică regulile de procedură, întrcuât acesta ar aduce atingere caracterului echitabil al procesului, cât şi o relaxare excesivă, ce ar determina suprimarea condiţiilor procedurale instituite prin legi.

Principiile invocate de Curte în cauza Ashingdane şi dezvoltate în jurisprudenţa sa ulterioară se reflectă şi în ceea ce priveşte sistemul de drept românesc. Astfel, prin Decizia 894/200615, Curtea Constituţională a statuat că „prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile constituţionale şi cele convenţionale invocate, întrucât, aşa cum a decis Curtea Constituţională şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere,” preluând ideea enunţată în jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg.

În plus, chiar Curtea Constituţională a precizat prin Decizia 126/200016 că nu trebuie făcută o confuzie între stabilirea unor condiţii privind exercitarea unor drepturi prevăzute de lege, care nu contravin principiului accesului liber la justiţie, condiţii de natură să împiedice abuzul de drept şi, în acelaşi timp, să asigure celeritatea procedurii, şi, pe de altă parte, îngrădirea accesului la justiţie. Cu acelaşi prilej, Curtea Constituţională a constatat că în realitate condiţiile prevăzute în textele de lege în legătură cu care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate sunt justificate şi nu constituie îngrădiri ale accesului liber la justiţie.

14 Ligue du Monde Islamique 15 Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 3/2007, pag. 12.16 Publicată în Monitorul Oficial nr. 447 din 11.09.2000.

14

Totodată, urmărind acceaşi linie de gândire, Curtea Constituţională, printr-o decizie mai nouă, Decizia 189/200617 a arătat că principiul accesului liber la justiţie consacrat prin textul art. 21 din Constituţie implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de judecată.

Prin urmare, din interpretarea deciziilor amintite mai sus se desprinde concluzia că formularea din art. 21 din Constituţie („nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”) nu poate fi interpretată în sens strict, câtă vreme anumite limitări ale dreptului de acces la justiţie sunt inerente naturii şi exercitării acestuia. Astfel, s-a arătat că existenţa unei reglementări statale, fiind implicită respectării dreptului de acces la justiţie şi conţinând implicit condiţii de exercitare a accesului, nu poate contraveni libertăţii de acces la justiţie, prin simpla sa existenţă. Reglementarea accesului la justiţie contravine acestuia doar atunci când tinde să îl anuleze, impunând condiţii nerezonabile, nu şi când tinde doar să îl regleze18.

Noţiunea de instanţă în sensul art. 6 din Convenţie. Aplicabilitatea art. 6 civil – contestaţie în materie civila.Având în vedere multitudinea de situaţii practice ce sunt aduse în faţa Curţii, se pune în mod firesc întrebarea ce organe întră în sfera noţiunii de instanţă, în lumina art. 6 din Convenţie. Astfel, Comisia19 a arătat că întrucât accesul liber la justiţie nu implică dreptul nelimitat de a alege instanţa, căreia să îi fie prezentată cauza, astfel încât este evident că se impune cu necesitate stabilirea organelor care pot fi calificate ca fiind instanţe sau tribunale.

Astfel, în cauza H. c. Belgia20, Curtea a statuat că în conformitate cu jurisprudenţa sa, un „tribunal” este caracterizat în sensul său substanţial prin funcţia sa jurisdicţională, şi anume de a tranşa probleme determinante încredinţate în competenţa sa, pe baza legilor şi urmând o procedură condusă după reguli prestabilite.

De asemenea, în hotărârea Belilos c. Elveţiei21, Curtea a arătat că un „tribunal”, în lumina jurisprudenţei sale, trebuie să satisfacă şi alte cerinţe cum ar fi independenţa – cu precădere faţă de puterea executivă; imparţialitate; durata mandatului membrilor săi, o parte din acestea regăsindu-se chiar în textul art. 6 parag. 1 din Convenţie. Pentru a fi considerat un tribunal independent, trebuie analizată modalitatea de numire şi durata mandatului membrilor săi, existenţa unor măsuri de 17 Publicată în Monitorul Oficial nr. 307 din 03.04.200618 Radu Chiriţă, pag. 259.19 Comisia, decizia din 13 mai 1976, citată de Radu Chiriţă, pag. 237. 20 echr.21

15

protecţie împotriva presiunilor exterioare, precum şi întrebarea dacă prezintă o aparenţă de independenţă, principii reiterate de instanţa europeană prin hotărârea Incal c. Turciei. Totodată, în ceea ce priveşte imprţialitatea, trebuie urmărit dacă judecata se bazează pe convingerea personală a judecătorului şi stabilit dacă judecătorul a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială rezonabilă în acest sens.Prin urmare, în sensul art. 6 nu se înţeleg doar jurisdicţiile în sens clasic, integrate într-o structură judiciară ordinară, ci şi alte organe care tranşează litigii de natură civilă, cu condiţia să îndeplinească cerinţele de independenţă şi imprţialitate reliefate mai sus.

O altă condiţie fundamentală pe care trebuie să o îndeplinească tribunalul este aceea de a fi prevăzut de lege, Curtea interzicând crearea de tribunale extraordinare sau ad hoc.Accesul la Curtea Constituţională în lumina sistemelor de drept statale

Cu privire la procedurile în faţa instanţelor de contencios constituţional şi aplicabilitatea în ceea ce le priveşte a art. 6 din Convenţie, trebuie remarcat că cel puţin la început poziţia Curţii de la Strasbourg a fost destul de ambiguă, şi că ea se găseşte într-o continuă evoluţie, nefiind încă pe deplin cristalizată.

Acest lucru s-a datorat în principal diversităţii existente la nivelul statelor membre cu referire şa atribuţiile şi structurile instanţelor constituţionale, astfel încât este foarte dificil să se obţină un grad de generalizare al deciziilor date în legătură cu un stat membru în raport cu echr.situaţia dintr-un al stat membru. Cu titlu de exemplu arătam că în Franţa fiinţează Consiliul Constituţional22, care exercită controlul de constituţionalitate a priori, înainte de promulgare, cu titlu facultativ asupra legilor ordinare şi angajamentelor internaţionale, şi cu caracter obligatoriu asupra legilor organice şi a regulamentelor camerelor parlamentare. Potrivit reglementării Consiliului, el poate fi sesizat şi în timpul dezbaterilor parlamentare de către preşedintele unei camere a Parlamentului sau de către Guvern, sau după promulgare de către Primul-ministru, pentru a înlătura o dispoziţie legislativă. Prin urmare, regulamentul de funcţionare al Consiliului Constituţional nu prevede posibilitatea sesizării sale în vederea unui control a posteriori pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ridicată în cadrul unui proces pendinte pe rolul unei instanţe.

În ceea ce priveşte Curtea Constituţională a Italiei23, principala sa atribuţie este aceea de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor şi a decretelor legislative delegate (emise de Guvern), dar nu la sesizarea directă a uneia din părţile în litigiu, ci problemenle legate de constituţionalitatea unui text de lege pot fi ridicate numai de către 22http://www.conseil-constitutionnel.fr.23 http://www.cortecostituzionale.it.

16

judecătorul chemat să aplice legea. Astfel, orice autoritate judiciară chemată să soluţioneze un litigiu aplicând legea, în ipoteza unei îndoieli cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii are atât puterea cât şi obligaţia să se adreseze Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte sistemul de drept românesc, Curtea Constituţională exercită atât un control de constituţionalitate a legilor, a priori (anterior), adică înainte de promulgarea lor, cât şi unul a posteriori, adică după intrarea lor în vigoare. Acest control se exercită numai prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate, ridicată într-un proces pe rolul instanţelor judecătoreşti sau a celor de arbitraj comercial, de către una din părţi, procuror sau chiar instanţa din oficiu, cu privire la dispoziţiile legale care au legătură cu respectiva cauză. De asemenea, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi de Avocatul Poporului, fără să fie necesară condiţia existenţei unui litigiu pe rolul unei instanţe. Astfel, din dispoziţiile art. 29 din L. 47/1992, care reglementează organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale în România, reiese că acesta impune condiţii restrictive, în sensul că trebuie urmată o anumită procedură, nefiind permis ca orice persoană (cu excepţia Avocatului Poporului) să sesizeze direct Curtea Constituţională, angajând astfel controlul acesteia asupra unei dispoziţii legale. Doar instanţa de judecată poate să trimită excepţia de neconstituţionalitate la Curtea Constituţională, după ce în prealabil a admis cererea de sesizare instanţei de contencios constituţional, constatând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Reiese astfel că instanţa de judecată are posibilitatea să cenzureze excepţiile care sunt ridicate în faţa sa, însă numai sub aspectul admisibilităţii lor, întrucât dacă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, instanţa de judecată este obligată să sesizeze Curtea, chiar dacă opinia ei este în sensul că excepţia nu este întemeiată.

Un alt aspect restrictiv în legătură cu sesizarea Curţii Constituţionale îl reprezintă acela potrivit căruia nu orice persoane se pot adresa acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, ci doar instanţa de fond (sesizată în cursul procesului) şi Avocatul Poporului.

De asemenea, o altă condiţie cu caracter restrictiv constă în faptul că o excepţie de neconstituţionalitate nu se poate ridica direct în faţa unei instanţe, fără să existe un proces pendinte în faţa acesteia, ea având un caracter incidental. Excepţia de neconstituţionalitate nu poate forma obiectul unei acţiuni principale nici în faţa instanţei de judecată sau de arbitraj, unde constituie întotdeauna un mijloc de apărare într-un litigiu în curs de soluţionare, şi nici în faţa Curţii Constituţionale24. În acest sens 24 Corneliu-Liviu Popescu, Accesul la justiţia constituţională pe calea contenciosului administrativ, Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 3/2007, pag. 9.

17

este şi jurisprudenţa instanţei naţionale de contencios constituţional, astfel că prin Decizia nr. 5/200725, aceasta a reţinut că, atunci când obiect exclusiv al acţiunii principale introduse la instanţa de judecată este constatarea neconstituţionalităţii unei ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă a Guvernului, excepţia de neconstituţionalitate este transformată într-o veritabilă acţiune, pierzându-şi natura de excepţie, înţeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii.

Astfel, din exemplele relevate reiese faptul că pe de o parte, procedurile în faţa instanţelor constituţionale sunt diferite de la stat la stat, ceea ce face dificilă concilierea şi aplicarea unui standard uniform la nivel suprastatal. Pe de altă parte, un aspect de similitudine constă în aceea că în privinţa subiectelor de sezină, toate procedurile implică anumite limitări, în sensul că nu orice persoană se poate adresa Curţii Constituţionale, şi nu oricum, ci numai prin intermediul instanţei de judecată, şi uneori nici atunci (a se vedea cazul Franţei).

În continuare vom analiza aplicabilitatea art. 6 parag. 1 din Convenţie la procedurile desfăşurate în faţa Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte evoluţia jurisprudenţială a Curţii Europene a Drepturilor Omului, fosta Comisie a afirmat constant că litigiile aflate în faţa unei instanţe de contencios constituţional nu fac parte din domeniul de admisibilitate al art. 6, deoarece nu priveşte nici temeinicia unei acuzaţii în materie penală, nici o contestaţie asupra unor drepturi sau obligaţii de natură civilă, astfel că procedura din faţa unei instanţe constituţionale nu trebuie să realizeze exigenţele art. 626.

Fidelă jurisprudenţei sale, Comisia, în cauza X. c. Germaniei27, printr-o decizie de inadmisibilitate, şi-a menţinut poziţia. Astfel, reclamantul s-a plâns de durata procedurilor în faţa Curţii Constituţionale, iar Guvernul german a susţinut teza potrivit cu care Curtea Constituţională Federală nu poate fi considerată un tribunal în sensul art. 6 din Convenţie. Comisia a reiterat opinia exprimată anterior, potrivit cu care o asemenea instanţă nu este chemată să statueze asupra unor drepturi private în temeiul dispoziţiilor de drept substanţial, indiferent de caracterul public sau privat al acestor dispoziţii. O instanţă constituţională este competentă să analizeze numai drepturi de natură constituţională, ceea ce înseamnă că statuează asupra compatibilităţii actelor şi măsurilorluate de autorităţile publice în exerciţiul autorităţii de stat cu Constituţia naţională.

25 26 Comisia 27 Comisia, Decizia din 13.12.1979, echr.

18

Anterior acestei decizii, Curtea, în cauza König c. Germaniei28 a statuat că natura procedurilor în cauză avea reduse consecinţe pe tărâmul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Cu toate acestea, chiar proceduri privind măsuri administrative luate de către organele competente în exerciţiul puterii publice pot cădea sub autoritatea art. 6 din Convenţie. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, ceea ce este relevant în lumina dispoziţiilor art. 6 este faptul că obiectul cauzei în discuţie este determinarea unor drepturi de natură privată. În acest caz, Curtea a analizat problema duratei excesive a procedurilor în faţa Curţii Administrative privitoare la retragerea autorizaţiei de a conduce o clinică privaţă şi de a aexercita o profesie medicală. Această întârziere a fost determinată de durata excesivă a procedurilor în faţa Curţii Constituţionale Federale, care a refuzat să primească o plângere pe motivul că nu oferea suficiente şanse de succes. Curtea a subliniat că ambele proceduri aveau o natură juridică civilă şi pe cale de consecinţă, a conchis că procedurile în faţa Curţii Administrative erau decisive pentru obţinerea unor drepturi cu caracter civil, fiindu-le aplicabil art. 6 din Convenţie.

Mai târziu, într-o nouă cauză introdusă pe rolul Curţii de la Strasbourg, Buchholz c. Germaniei, Comisia şi-a menţinut punctul de vedere potrivit cu care art. 6 din Convenţie nu era aplicabil procedurilor în faţa Curţii Constituţionale, care a declarat cererea ce îi era adresată ca inadmisibilă. Comisia a invocat în motivarea sa însăşi natura juridică a drepturilor a căror determinare revenea Curţii Constituţionale şi care făcea inaplicabil art. 6 parag 1. Domnul Buchholz s-a adresat Curţii Constituţionale arătând încălcarea unor drepturi ale sale, precum şi durata excesivă a procesului în faţa mai multor instanţe de dreptul muncii. Curtea Constituţională i-a respins cererea ca inadmisibilă pe motiv că reclamantul nu a indicat cu suficientă claritate o posibilă încălcare a drepturilor sale.

Având în vedere că s-a ajuns la o decizie definitivă asupra problemei litigioase, Curtea a statuat că instanţa constituţională nu a fost chemată să se pronunţe asupra litigiului dintre reclamant şi angajatorii săi (fondul litigiului), şi pe cale de consecinţă, respectivele proceduri nu cad sub incidenţa art. 6 din Convenţie. Din acest motiv, procedura în faţa Curţii Constituţionale germane nici nu este luată în calcul la determinarea termenului rezonabil al procesului în ansamblul său.

În cauza Sramek c. Austriei, Curtea reiterat ideea afirmată în cauza precedentă, arătând că instanţa constituţională nu a fost chemată să statueze asupra fondului litigiului, ci doar în ceea ce priveşte conformitatea deciziei Autorităţii Regionale cu dispoziţiile legii

28 echr.19

constituţionale. În raportul său referitor la această cauză, Comisia a arătat, prin comparaţie cu o altă cauză – Ringeisen c. Austria – că art. 6 din Convenţie ar trebui aplicat întrucât decizia Comisiei Regionale, cu privire la a cărei legalitate fusese chemată să se pronunţe Curtea Constituţională, era de natură să influenţeze în mod decisiv raporturile de drept civil. Comisia a continuat arătând că apreciază eforturile Curţii Constituţionale în secial, şi ale autorităţilor austriece în general de a a aduce legislaţia internă în conformitate cu principiile enunţate de Curte. Prin acelaşi raport, Comisia consideră oportun să amintească faptul că nu toate actele, măsurile sau deciziile autorităţilor publice care aduc atingere unor drepturi cetăţeneşti intră în mod necesar pe tărâmul art. 6 din Convenţie. În opinia Comisiei, condiţia esenţială pentru aplicarea acestui articol este ca actul sau măsura respectivă să aibă o înrâurire directă şi imediată asupra dreptului civil în cauză, în sensul că implică o „determinare” a problemelor legale care s-au ridicat într-o dispută în legătură cu existenţa sau întinderea acelui drept.

Într-un alt raport al Comisiei, în legătură cu cauza Giesinger c. Austria29, Comisia şi-a menţinut punctul de vedere potrivit cu care procedurile în faţa Curţii Constituţionale nu intră sub incidenţa art. 6 din Convenţie, Comisia arătând că reclamanţii nu au invocat un drept propriu. În cauză, reclamanţii au sesizat Curtea Constituţională în legătură cu neconstituţionalitatea unei ordonanţe care, au susţinut ei, îi afectează în mod direct, invocând principiul egalităţii în faţa legii. Instanţa de contencios constituţional a respins plângerea reclamanţilor, iar aceştia au invocat dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţie, arătând că instanţa constituţională chemată să statueze asupra drepturilor şi obligaţiilor lor cu caracter civil nu le-a acordat dreptul la o dezbatere publică şi echitabilă. Comisia a remarcat că procedurile în cauză erau unele în care Curtea Constituţională trebuia să se pronunţe asupra legalităţii ordonanţei independent de cazul particular al reclamanţilor. Acest aspect era important numai din punctul de vedere al dreptului procedural al reclamanţilor de a declanşa respectiva procedură. În plus, nu poate privi nici măcar indirect efectele ordonanţei asupra drepturilor reclamanţilor, întrucât aceştia nu au invocat principiul constituţional al inviolabilităţii proprietăţii, ceea ce în mod incontestabil ar fi putut face. Comisia a conchis arătând faptul că reclamanţii s-au referit la valoarea stocului pe care îl deţineau şi au solicitat o decizie rapidă în considerarea riscului deteriorării acelui stoc, nu poate înlocui, în opinia sa, o invocare formală a garanţiei constituţionale privind dreptul de proprietate.

Cu privire la gradele de jurisdicţie cărora li se aplică art. 6 din Convenţie, Comisia a statuat că instanţa constituţională, care s-a

29 echr., Comisia, Raportul din 29 mai 1991.20

confruntat ulterior cu acea cauză, a fost chemată în mod exclusiv să se pronunţe asupra constituţionalităţii, şi prin urmare, decizia sa nu poate fi văzută ca stabilind în adevăratul sens al cuvântului drepturi cu caracter civil în sensul art. 6 din Convenţie. De aceea Comisia şi-a limitat examinarea la procedurile în faţa instanţelor care au judecat în fond cauza.

În cauza Deumeland c. Germaniei, reclamanta a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, iar conduita instanţei de drept social denotă în mod evident o lipsă de imparţialitate şi prelungirea intenţionată a procedurii care a durat aproximativ 10 ani şi 6 luni. Apoi, reclamanta s-a adresat Curţii Constituţionale Federale, invocând faptul că instanţa de fond nu i-a permis accesul la dosar, că aceasta nu a dat dovadă de independenţa şi obiectivitatea indispensabile cerute de art. 6 din Convenţie şi că aceasta a greşit când a reţinut că respectiva cauză nu ridica o problemă de interes general. Procedura în faţa Curţii Constituţionale a durat foarte puţin, aceasta luând decizia de a nu lua în considerare plângere, întrucât, chiar presupunând că ar fi admisibilă, şansele de succes ale acesteia erau insuficiente. În raportul său privitor la această cauză, Comisia a reiterat principiile desprinse din jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene, arăătând că rezultatul deciziilor acesteia este că anumite domenii ale ale administraţiei publice,cu efecte asupra relaţiilor de drept privat au fostc considerate ca intrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie. Totuşi, există încă o marjă semnificativă de incertitudine în ceea ce priveşte întinderea aplicării art. 6, existnd nevoia stringentă a unei clarificări cu privire la această problemă cu impact considerabil asupra sistemelor legale naţionale. Comisia a mai susţinut că, odată ce aplicabilitatea art. 6 parag. 1 a fost stabilită, acesta trebuie aplicat pe deplin, iar garanţiile instituite de art. 6 parag. 1 din Convenţie nu trebuie minimalizate datorită aplicării lor la proceduri de natură administrativă.

Într-o cauză ulterioară, Curtea a statuat în sensul aplicării art. 6 din Convenţie la procedurile desfăşurate în faţa Curţii Constituţionale. Astfel, în cauza Süssmann c. Germaniei, Curtea Constituţională a respins apelul (cererea) reclamantului privind amendamentele unei legi pe motiv că şansele de succes ale unei asemenea proceduri erau insuficiente. De asemenea, Curtea Constituţională a arătat că nu a avut loc o violare a dreptului aplicantului de a fi ascultat în faţa unui tribunal şi că pensiile ce fac obiectul amendamentelor sunt o problemă de drept privat, aspect ce nu a fost contestat de către aplicant. În susţinerea Guvernului german, Curtea Constituţională nu este o instanţă ordinară. Rolul său la nivel naţional este comparabil cu cel al Curţii EDO. Guvernul a arătat că, în calitatea sa de gardian suprem al Constituţiei, rolul Curţii Constituţionale este acela de a asigura respectarea legii constituţionale, motiv pentru

21

care procedurilor desfăşurate în faţa sa nu le este aplicabil art. 6 din Convenţie. Comisia a susţinut că art. 6 este aplicabil, întrucât un stat care a instituit o instanţă de tip constituţional are datoria să asigure în ceea ce priveşte procedurile desfăşurate în faţa sa respectarea garanţiilor prevăzute de art. 6. În conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, Curtea a statuat că pentru a fi luate în considerare procedurile în faţa Curţii Constituţionale trebuie să se determine dacă rezultatul acestor proceduri este capabil să afecteze rezultatul litigiului în faţa instanţelor ordinare. Curtea a invocat ideile enunţate anterior în cauza Ruiz-Mateos c. Spania, statuând că art. 6 parag. 1 este aplicabil procedurilor în faţa Curţii Constituţionale, întrucât nu era chemată să aprecieze asupra aplicabilităţii dispoziţiilor art. 6 în abstract şi să determine dacă drepturile garantate reclamanţilor erau afectate în acel caz. Prin urmare, Curtea a constatat şi în cauza Süssmann c. Germaniei30, incidenţa art. 6 din Convenţie în raport cu procedura în faţa instanţelor constituţionale.

Ceea ce diferenţiază această cauză de cele anterioare ar fi durata procedurii doar în faţa Curţii Constituţionale, nu şi a judecăţii desfăşurate în faţa instanţelor de fond. Curtea a arătat că în această instanţă procedurile în faţa Curţii Constituţionale nu reprezintă o extensie a judecăţii în faţa instanţelor ordinare. Durata perioadei ce se ia în calcul a început la data de 11 iulie 1988, data la care aplicantul s-a adresat instanţei de contencios constituţional, sfârşindu-se la data de 5 decembrie 1991, data la care i-a fost comunicată decizia Curţii Constituţionale. Prin urmare, procedura a avut o durată de 3 ani, 4 luni şi 3 săptămâni. Având în vedere însă complexitatea cauzei, comportamentul aplicantului, al Curţii Constituţionale, Curta a considerat că perioada indicată nu a depăşit termenul rezonabil instituit de art. 6 parag. 1 din Convenţie.

30 echr.22

BIBLIOGRAFIE

I. CURSURI, TRATATE, MONOGRAFII

1. E. Glasson şi A. Tissier, citaţi de Tudor Drăganu, în Accesul liber la justiţie”, pag. 7.

2. Golder c. Regatul Unit, parag. 35-36.3. Airey c. Irlanda, parag. 24.4. Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor

omului, pag.363. Autorul citat face vorbire despre „dreptul la un judecător”, arătând că această expresie, prin generalitatea sa – în special în sensul său european – acoperă ansamblul situaţiilor ce vizează accesul la justiţie.

5. A se vedea în acest sens Tudor Drăganu, în Accesul liber la justiţie”, pag 15.

6. Radu Chiriţă, pag. 227.7. Golder c. Regatul Unit, parag. 35.8. Radu Chiriţă, pag. 228.9. Dragoş Bogdan, pag. 28.10. Ligue du Monde Islamique11. Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 3/2007, pag. 12.12. Publicată în Monitorul Oficial nr. 447 din 11.09.2000.13. Publicată în Monitorul Oficial nr. 307 din 03.04.200614. Radu Chiriţă, pag. 259.15. Comisia, decizia din 13 mai 1976, citată de Radu Chiriţă, pag.

237.16. Corneliu-Liviu Popescu, Accesul la justiţia constituţională pe

calea contenciosului administrativ, Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 3/2007, pag. 9.

17. Comisia, Decizia din 13.12.1979, echr.

II. SITE- URI

1. http://www.conseil-constitutionnel.fr.2. http://www.cortecostituzionale.it.

23

Cuprins

CAPITOLUL I............................................................................................1

EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTURILOR OMULUI.................................1

1. Aspecte istorice privind drepturile omului..........................................1

1.2. Acte şi declaraţii privind drepturile omului......................................3

CAPITOLUL II............................................................................................7

INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTURILOR OMULUI.........................7

1. Noţiunea şi obiectul dreptului internaţional al drepturilor omului.......7

1.2. Izvoarele dreptului internaţional al drepturilor omului.....................7

1.3. Clasificarea drepturilor omului........................................................9

CAPITOLUL III........................................................................................10

ACCESUL LA JUSTIŢIE ÎN LUMINA REGLEMENTĂRILOR INTERNE ŞI

A JURISPRUDENŢEI C.E.D.O...............................................................10

BIBLIOGRAFIE.......................................................................................23

24