Lohanul nr. 21, martie 2012 Page 1

Lohanul nr. 21, martie 2012 Page 2

Sponsori: Ing.Constantin Duluţă - SC Vinicola Avereşti 2000 SA, Floriana Enache – SC Enache Morărit SRL, Nicoleta Bordeianu – SC Ecoloc SRL,

Ing. Victor Bordei, dr. Nelu Tătaru – Crataegus Pharm SRL, Adrian Dominte – SC Anta 95 SRL, Ing. Cristian Şelaru Belrom SRL, Sofia Dancă – SC Sofia SRL, Ing. Ioan Ciomaga – Viacons Rutier SRL, Marcel Tofan – SC Miluca SRL, Ec. Neculai Baltag – Balnec SRL,

Ing. Constantin Silimon, Vasile Marian – Marsemar SA, Ticu Radu Macovei – notar public, Av. Radu Bobârnat, dr. Cosmin Murguleţ – Victoria Unic SRL

LLLooohhhaaannnuuulll nnnrrr... 222111 ––– rrreeevvviiissstttăăă cccuuullltttuuurrraaalll – şşştttiiiiiinnnţţţiiifffiiicccăăă ISSN:1844-7686 fffooonnndddaaatttăăă::: nnnoooiiieeemmmbbbrrriiieee 222000000777

Redactor: Vicu Merlan Colaboratorii acestui număr:

Valeriu D. Popovici-Ursu , Ing. Mugurel Atudorei, Prof. Cristi Lazăr , Prof. Ştefan Plugaru , Sorin Popescu , Prof. Adrian Butnaru, Prof. Costin

Clit , Prof. Gabriel Brînză, Prof. dr. Vicu Merlan, Prof. Eliza Merlan , Prof. Dragoş Curelea, Prof. Daniela Curelea , Prof. univ. dr. Gh. Buzatu , Prof. Valeriu Neştian , Acad. Dinu C. Giurescu , Prof. Matei V. Dragoş , Prof. ing. Dascalu Elena, Prof. Roxana Munteanu,, Ec. Aurel Cordaş, Prof.

Marian Bolum, Matei Sorina-Iuliana, Prof. Tiron Valentina, Ed. Corciovei Tatiana, Prof. dr. univ. acad. Constantin Toma, prof. univ. dr.

Lăcrămioara Ivănescu, Lara Damian, Psiholog Paul Iosif , Prof. Ştefan Teclici, Prof. Bahnariu Dumitru, Marius Comper, Prof. Paul Matei, Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie, Prof. Lina Codreanu, Prof. Constantin Partene, Costică, Ticu Neculau, Gheorghe Niculescu, Aura Dan, Prof.

Luminiţa Săndulache, Crina Ciubotariu, Katy Şerban, Nicuşor Dărăbană, Mihaela Celestine, Ioan Gligor Stopiţă, Dumitru Râpanu, Prof.

Corneliu Văleanu, Mihaela Filip, Ioan Marcu, Prof. Albu Liliana, Vasile Munteanu, Înv. Corneliu Lazăr , Delia Ioana Silimon, Prof. Maria Potor,

Oxana Ştirbu, Jurnalist Ion N. Oprea, Dr. Dragoş Matei, Alex Ionescu, Oana Axinte, Victor Ionescu,Dr. Ioan Vasiliu, Prof. Vlad Iosif, Dr. Grigore

Vasilescu, Alina Antonia, Ioana Veseli, Françoise Berthoud, Ing. George Preda, Victoria Angelescu, Valentin Manoliu, Prof. George Bianu,

Mihaela Gheorghiu, Ing. Dionisie Avram, Alex Ionescu, Daniel Cutună, Valentin Manoliu, Vlad Constantinescu, Prof. Vlad Matei, Mellen-

Thomas Benedict.

Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu (istorie), prof. univ. dr. acad. Constantin Toma (biologie), prof. dr. ing. Avram D.

Tudosie (viticultură), prof. dr. Doina Grigoraş (psihologie), prof. Lina Codreanu (literatură), prof. dr. ing. Paul Şuşnea

(mecanică), dr. George Silvestrovici (medicină generală), ec. Aurel Cordaş (economie).

Colabora tor i i aces tui număr a l rev istei sunt direct responsabi l i asupra conţ inutului art icolelor publ ica te. Contact:

Puteţi citi revista on line pe http:// lohanul.slizhusi.ro

Articole noi pot fi trimise la adresa de e-mail: isaiia2002@yahoo.fr sau prin poştă la C. P. 51, Huşi, jud. Vaslui, 735100.

Contact telefon: 076.1997.505; 074.5894379

Lohanul nr. 21, martie 2012 Page 3

CUPRINS:

Istorie ----------------------------------- -Valeriu D. Popovici-Ursu - Semnificaţia anului 5.508 î.Hr. la noi românii………………4

-Ing. Mugurel Atudorei - O SCURTĂ

INCURSIUNE ÎN ISTORIA MAI PUŢIN CUNOSCUTĂ A OMENIRII………………..7

-Prof. Cristi Lazăr - Religia dacilor…………12

-Prof. Ştefan Plugaru - Activitatea Mitropoliei Basarabiei în acte şi documente inedite din

perioada interbelică (I)…………………..….. 15

-Sorin Popescu - Câteva date noi cu privire la familia de boieri moldoveni Emandi……….. 18

-Prof. Adrian Butnaru - Boieri huşeni la cumpăna secolelor XIX-XX şi urmaşiilor…...22

-Prof. Costin Clit - Documente din fondurile

Direcţiei Judeţean a Arhivelor Naţionale Vaslui Personalităţi din judeţul Vaslui (II)………….28

-Prof. Gabriel Brînză - ABDICAREA

REGELUI CAROL AL II-LEA (6 SEPTEMBRIE 1940…………………….…..34

-Prof. dr. Vicu Merlan, Prof. Eliza Merlan -

Canalul Dunăre – Marea Neagră – cimitirul fără cruci…………………………………………37

-Prof. Dragoş Curelea,Prof. Daniela Curelea -

Funcţii administrativ-religioase exercitate de

preotul revoluţionar Radu Șapcă din Celei în

vremea domniei principelui Alexandru Ioan Cuza……………………………………… ..39

-Prof. univ. dr. Gh. Buzatu - 1812 – 2012

BASARABIA ŞI IAR BASARABIA!..........44 -Prof. Valeriu Neştian - Gloria victis!..........54

-Acad. Dinu C. Giurescu - “Am sentimental că

suntem în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor

noastre”…………………………………….. 55

Geografie -----------------------------------

-Prof. Matei V. Dragoş - Trei inedite legende

geografice publicate de Mihai Eminescu ĩn

calendarul ,,Erdélyi Magyar Nemzeti Székely

Naptár’’……………………………………70

Ecologie ----------------------------------- -Prof. ing. Dascalu Elena - Tipuri de

ecosisteme din parcul oraşului Roman………75

-Prof. Roxana Munteanu - Metode de

prevenire a încălzirii globale;Testul copacului76

Economie ----------------------------------- -Ec. Aurel Cordaş - Statul, românii şi

austeritatea………………………………….51

Numismatica -----------------------------------

-Prof. Marian Bolum - Înfiinţarea sistemului

monetar naţional.Primele monede româneşti..61

Pedagogie ----------------------------------- -Matei Sorina-Iuliana - “Dar din dar se face

Rai”………………………………………….77

-Prof. Tiron Valentina - Rolul utilizării problematizării în învăţarea matematicii……..78

-Prof. Curelea Dragoş - Exprimarea unor

tendinţe comportamentale şi cultural-globale în activitatea social-cotidiană a elevilor de

gimnaziu şi liceu din perspectiva formării de

competențe active, valori și atitudini necesare pe întreg parcursul vietii……………………79 -Ed. Corciovei Tatiana - ADAPTAREA LA

VIAŢA DE GRĂDINIŢĂ…………………..81

Artă

----------------------------------- -Prof. dr. Vicu Merlan - Artiştii consacraţi ai

lumii rurale

Botanică

----------------------------------- -Prof. dr. univ. acad. Constantin Toma, prof.

univ. dr. Lăcrămioara Ivănescu - ARBORI

RARI DE PE TERITORIUL MOLDOVEI

Monumente ale naturii; Monumente ale Naturii

din România………………………..…….68

Psihologie ----------------------------------- -Lara Damian - Transformă-te pe tine însuţi,

începând prin a te accepta aşa cum eşti!........83 -Psiholog Paul Iosif - Vindecarea la nivel

interior:Bucuria pentru viaţă………………..89

Fizică

----------------------------------- -Prof. Ştefan Teclici - Efectul radiaţiilor asupra

organismelor vii…………………………....121

-Prof. Bahnariu Dumitru - UNIVERS şi MATERIE………………………………....126

-Marius Comper - Lumina albastră –

duşmanul nostru nocturn……………………126 -Prof. Paul Matei - 3 descoperiri ale fizicii

cuantice, cu impact major asupra vieţii

noastre!...........................................................129

Viticultură

----------------------------------- -Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie - Vinotecile

– mijloace unice de învechire şi înnobilare a

vinurilor…………………………………….64

Literatură

----------------------------------- -prof.Lina Codreanu - Dacă… ; Un mare poet-

contemporan cu noi…………………..………90 -Prof. Constantin Partene - Greu mai vine

primăvara…………………………………….92

-Costică Ticu Neculau - Ciocolată amară…..93 -Gheorghe Niculescu - Poeme distihice de

primăvară…………………………………….93

-Aura Dan – Anotimpuri trecand ……….…..93 -Prof. Luminiţa Săndulache - Ars Poetica…94

-Crina Ciubotariu - Unde?............................94

-Katy Şerban - Ultimul râu…………...……..95 -Nicuşor Dărăbană - Ochii ei.........................96

-Mihaela Celestine - PRAF DE FLUTURE...96

-Ioan Gligor Stopiţă - Cine poate şti?............96 -Dumitru Râpanu - Odiseea căpitanului

portocaliu……………………………………..99

-Prof. Corneliu Văleanu - Oile şi lupii…….100 -Mihaela Filip - SCUTURĂ LACRIMA!.....101

-Aurel Cehan – Nedumerire…………….…101

-Ioan Marcu - Ciclurile anuale………...…..101 -Prof. Albu Liliana – ROMÂNIA………….102

-Vasile Munteanu - Primăvara se mai lasă aşteptată……………………………………..102

-Înv. Corneliu Lazăr - Aburi de primăvară..102

-Delia Ioana Silimon - Zâna Primăvara…....102 -Prof. Maria Potor - CE LUME, CE LUME.

ION LUCA CARAGIALE....………………103

-Oxana Ştirbu - Mircea Vulcănescu: Scrisoarea Lui Ştefan-Vodă; Pe umerii timpului stă o

balanţă. Ce poate cântări cu ea Ziua ?...........104

-Jurnalist Ion N. Oprea - Dr. C. Teodorescu- Un susţinător al culturii la Bârlad…………107

Medicină ----------------------------------- -Dr. Dragoş Matei - Bolnavul şi boala în cele

două paradigm medicale: ştiinţifică şi

tradiţională ……………………………….. 110 -Alex Ionescu - Mitul tinereţii fără bătrâneţe în

lumina noilor descoperiri ştiinţifice………..112

-Oana Axinte - „A PREVENI” VERSUS „A TRATA”……………………………………114

Medicină naturală ----------------------------------- -Victor Ionescu - Medicinile naturale străvechi,

un posibil răspuns la crizele biomedicale moderne?.......................................................116

-Dr. Ioan Vasiliu - Mierea de albine………120

Dezbateri ----------------------------------- -Prof. Vlad Iosif - Puterea vindecătoare a stărilor benefice……………………………..132

-Dr. Grigore Vasilescu - Sinucidere lentă cu

paracetamol…………………………………133 -Alina Antonia - De la bioetică la auto-etică

prin medicinile naturale. Către un pluralism

medical?.........................................................134 -Ioana Veseli - Otrava din comerţ care te face

"frumoasă"…………………………………136

-Françoise Berthoud - Minunata sănătate a copiilor nevaccinaţi…………………………141

-Ing. George Preda - Televiziunea, o sui

generis otravă teribilă……………………….143 -Victoria Angelescu - În societatea

contemporană, conformismul ne răpeşte

libertatea…………………..………………..146 -Valentin Manoliu - Serviciile secrete,

loviturile de stat şi atentatele…………….…148

-Prof. George Bianu - Adevăruri zguduitoare despre conspiraţia bancară şi sclavia modernă a

dobânzii; Nu mai faceţi eforturi excesive! …152 -Mihaela Gheorghiu - Criza europeană,

datoriile suverane şi moneda euro……….…152

-Ing. Dionisie Avram - Japonia nu a fost victima unei catrastrofe naturale, ci a fost

atacată cu HAARP………………………….155

-Alex Ionescu - „Dialogul” între scoarţa terestră şi ionosferă poate fi manipulat; Priveşte viaţa

dintr-o perspectivă nouă…………………….156

-Daniel Cutună - Resursele umane – contabilizarea sclaviei…………………..….158

-Valentin Manoliu - Privatizarea în România –

un jaf naţional……………………………….162 -Vlad Constantinescu - Mişcarea Occupy Wall

Street………………..………………………163

Spiritualitate -Prof. Vlad Matei - 2012. Care este viitorul

omenirii?........................................................166 -Pe planeta Pământ au fost deja primite mai

multe mesaje misterioase de la civilizaţiile

extraterestre…………………………….......168 -Mellen-Thomas Benedict - Povestea unei

experienţe în preajma morţii……………..…175

p. 4 Lohanul nr. 21, martie 2012

Semnificaţia anului 5.508 î.Hr.

la noi românii

Valeriu D. Popovici-Ursu - Paris

Semnificaţia anului 5508 î.Hr.,1 la noi românii după unii

scriitori, ar însemna Geneza din Biblie, ceea ce este departe

de adevărul istoric. De fapt, descoperirile arheologice de la

noi în ţară, au consemnat existenţa umană, cu zeci de

milenii mai înainte de acest an.

ste uimitor faptul că acest an, a rămas sub tăcere mai

bine de şase milenii, ca să apară în scripte, deabea la

începutul celui de al doilea mileniu al erei noastre.

Explicaţia plauzibilă ar fi că acest an a fost memorat de casta

sacerdoţilor şi a conducătorilor poporului nostru, ca apoi, odată

cu apariţia scrisului , să fie consemnat în documente.

O altă explicaţie ar fi distrugerea tuturor documentelor care

au existat la Sarmizegetusa, ordonată de Traian în anul 106

d.Hr. şi distrugerea unor lăcaşuri de cult cu ocazia năvalirilor

barbare din primul mileniu al erei noastre. Ele au continuat din

păcate, cu mai multă furie după anul 1054, anul sciziunii lumii

creştine, când papalitatea considerând ortodocşii eretici prin

refuzul lor de a se converti la catolicism, a dispus distrugerea

lăcaşurilor de rit ortodox din Panonia şi Transilvania.

Fiindcă acest an 5508 î.Hr. este consemnat scriptic numai la

noi românii, atît în Transilvania cît şi în Muntenia şi Moldova,

înseamnă că el reprezintă un eveniment capital, fără ca noi să-i

aflăm pînă astăzi, adevărata sa semnificaţie.

Pentru poporul român, acest an este de o însemnătate

deosebită, fiindcă atestă existenţa noastră de necontestat pe

pământul în care locuim fără întrerupere, de mai bine de şapte

milenii. Această atestare, combate cu tărie utopica teză a

formării poporului român în perioada scurtă de ocupaţie romană

(104-271 d.Hr.) şi din simbioza colonilor aduşi de romani cu

locuitorii băştinaşi doar de pe o şeptime din totalul teritoriului

locuit de români la acea vreme.

Pentru dezlegarea enigmei acestui an 5.508 î.Hr., am recitit

mai atent toate capitolele din cartea Dacia Preistorică a

savantului ardelean Nicolae Densuşianu, în care autorul a

studiat şi consemnat toate scrierile legate de existenţa

strămoşilor noştri îndepărtaţi, din care am dedus ce ar putea să

reprezinte acest an.

Pentru că noi românii nu am avut obiceiul să consemnăm

toate faptele petrecute de când existăm, contând pe memoria

noastră, alţii ne-au scris istoria, cum se întîmplă şi în vremurile

de azi. Grecii antici, de fapt grupările care au plecat din nordul

Dunării spre Grecia de azi, începînd cu mil. II î.Hr., au scris

despre poporul Pelasg (aceştia fiind românii) ca fiind populaţia

primordială a Europei din vremuri imemorabile.

Vom începe cu sub cap. 1. din Dacia Preistorică - Vechimea

rasei poporului pelasg,

(p. 668 şi urm.). Pelasgii (geto-daco-românii n.n.) ne apar în

fruntea tuturor tradiţiunilor istorice, nu numai în Elada şi în

Italia, dar şi în regiunile din nordul Dunării şi ale Mării negre,

Ei reprezintă tipul original al popoarelor aşa-numite arice,

care a introdus în Europa cele de ântâiu beneficii ale

civilizaţiunii.2 ...

Pentru poporul grecesc, Pelasgii erau cei mai vechi ómeni de

pe pémânt. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de

superióră în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de

nobilă în moravuri, în cât tradiţiunile şi poemele grecesci

atribuiau tuturor Pelasgilor epitetul de «divini»¸ adecă ómeni

cu calităţi supranaturale, asemenea deilor, un nume, ce ei întru

adever l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale....

Grecii î-şi pierduse de mult tradiţiunea, când, cum, şi de

unde au venit ei în ţinuturile Eladei; însă ei aveau o tradiţiune,

că înainte de dênşii, a domnit peste pămêntul ocupat de ei un

alt popor, care a desecat mlaştinile, a scurs lacurile, a dat

cursuri nóue rîurilor, a tăiat munţii, a împreunat mările, a arat

şesurile, a întemeiat oraşe, sate şi cetăţi, a avut o religiune

înălţătóre, a ridicat altare, şi temple deilor, şi că aceştia au fost

Pelasgii. (s.n.)

După vechiile tradiţiuni grecesci, Pelasgii locuiseră în

părţile Greciei încă înainte de cele dóue diluvii legendare, ce se

versase peste Attica, Beoţia şi Thessalia, unul în timpul regelui

Ogyges3 şi altul în timpurile lui Deucalion

4. El domnise aşa dar

peste continentul grecesc încă înainte de timpurile lui Noe5...

Din cele de mai sus rezultă clar că strămoşii noştri, pelasgii

cum i-au denumit grecii, au trăit şi cunoscut cele două diluvii,

adică aşa-zise potopuri. Primul, care a fost datat în cartea Noah

Flood de către doi oceanografi americani William Ryan şi

Walter Pitman, în anul 12.500 î.Hr., ar putea fi cel care a dat

naştere Mării Mediterane cu formarea tuturor insulelor şi

Peninsulei italice, prin spargerea barierei stâncoase din zona

Gibraltar prin presiunea apelor Atlanticului.

Al doilea aşa-zis potop (diluviu) ar reprezenta cel din 5.600

î.Hr. când s-a creat Marea Neagră. Din textul citat de

Densuşianu despre cele două diluvii, se desprinde faptul că

străbunii noştri au avut o memorie extraordinară, perpetuată din

generaţie în generaţie, pentu a ţine minte şi transmite fapte

petrecute cu milenii în urmă. În continuare cităm:

Încă din timpurile primitive ale istoriei, rasa pelasgă6 se

estinsese departe nu numai în continentul Europei dar şi în

regiunile Asiei mici, pe câmpiile cele fertile ale Tigrului şi

Eufratului şi pe ţermurele oriental al Mediteranei7 ...

Locuitorii primitivi (primordiali n.n.) ai Palestinei înainte de

invasiunea Ebreilor sunt descrişi în vechiul Testament ca ómeni

resboinici şi avênd o statură gigantică.8 Iar mai departe (N.D.)

scrie că: Din Asia mică ei străbătură în Syria, Assyria,

Palestina până în regiunile cele mai fertile ale Arabiei de lângă

E

Istorie

p. 5 Lohanul nr. 21, martie 2012

oceanul meridional, întemeiând peste tot locul, diferite centre

mari ale vieţei lor pastorale, agricole şi comerciale. ...

Aceste triburi pastorale şi resboinice tot-o-dată, însă dotate

cu calităţi mari civilizatoare, întemeiară cea d’ântâiu domniă

politică peste Egipet. 9

Cea mai vechiă dinastie egipteană, aşa numită a «deilor» era

de naţionalitate pelasgă. 10

.

Saturn, unul din strămoşii cei mai iluştri ai rasei pelasge,

domnise, după cum ne spun tradiţiunile istorice, nu numai în

Europa dar şi peste Egipet şi Lybia.11

...

Egiptenii, după cum ne spune Diodor, adorau la început

ceriul şi pămêntul, séu pe Uran şi Gaea, pe care o numeau

Mamă.(s.n.) 12

Vom trece în continuare, la ceea ce scrie N. Densuşianu,

despre primii conducători ai poporului nostru.

În cap. XII. PRINCIPALELE DIVININITĂŢI

PREISTORICE ALE DACIEI, la p. 202 găsim scris:

Încă în epoca neolitică credinţa în o divinitate supremă

abstractă începe să ia forme reale umane. Diferiţi monarchi ai

acestei lumi depărtate, admiraţi pentru bine-facerile lor şi

temuţi pentru puterea lor extra-ordinară, începură să fie

consideraţi ca dei (zei n.n.) li se institui un cult public, ér după

mórte ei fură adoraţi ca o providenţă.

Prima apoteoză (a trece un erou sau un împărat în rîndul

zeilor, cf. DEX n.n.) în Europa a fost a lui Uran. Poporul

grecesc, încă de la începutul religiunii sale, a identificat

divinitatea Ceriului cu o personalitate politică, care se ilustrase

prin înţelepciunea, activitatea şi prin bune-facerile sale

prodigiose, numită de ei Uranos ( Diodori Siculi lib. III. 56.),

adecă Munteanul (de la δρος, ion. οδρος, munte.-Cf. Hesiod,

Theog. οδρεα μαxρá şi Grimm, D.M.I. 319.)

Tóte legendele şi tradiţiunile vechi ne înfăţişează pe acest

Uranos ca unul din monarchii cei mari ai lumei preistorice. El

este întemeietoriul marelui imperiu pelasg în Europa şi Africa,

cel de ântâiu care a guvernat lumea, şi căruia pentru meritele

sale cele mari faţă de genul omenesc, preoţii instituiţi de dânsul

i atribuiră calităţi şi onori divine.(s.n.) După Hesiod, Uranos

era fiul Gaeei, ér după alte tradiţiuni fiul lui Ωxεαvoς, séu al

Istrului, al rîului «celui mai mare» şi «sfânt» (Cf. Herod. IV.

50. Dionys. Per. V. 298).

În continuare, la p. 205, autorul scrie:

După încetarea din viéţă a lui Uran fondatoriul marelui

imperiu pelasg din Europa, domnia lumei trecu la Saturn fiul seu.

... Saturn este acela, care, după cum spun tradiţiunile vechi,

făcuse pe ómeni să părăséscă viaţa selbatică, i adună în

societate, le dede legi şi i-a învăţat agricultura În

general, el este începătoriul şi propogatoriul fericirei

omenesci...

Cu deosebire cultul lui Saturn era respândit în părţile de nord

ale Istrului şi în Italia.

Vechia religiune a Daciei, a fost de la început celestă séu

uranică, ér mai târdiu aceeaşi religiune ne apare în forme

saturnice.

Geţii, după cum ne spune istoricul Mnaseas din Patrae,

adorau pe Saturn, pe care îl numeau Zamolxis

Marea nordică ne apare atât în literatura grecéscă, cât şi în

cea romană, numită «Marea lui Saturn».

Peste tot în antichitate, întréga regiunea nord-vestică era

considerată ca imperiul religiunii lui Saturn.

La Hesiod, Kronos séu Saturn, este numit μέγας.18

În

inscripţiunile latine magnus «Mέγας» şi «magnus» erau

singurele title maiestatice ale vechimei preistorice. (s.n.)

Am selectat din scrierile antice, preluate de N. Densuşianu,

ce s-a scris despre strămoşii noştri, aşa-zişii pelasgi, cît şi

despre primii noştri conducători religioşi şi politici.

Vom căuta acum să dezlegăm şi enigma acestui an 5.508

î.Hr., care nu putea fi decît un fapt important, legat de aceşti doi

conducători ai neamului nostru. Cum amândoi au guvernat şi la

noi şi în Egipt, cronologia vieţii lor trebuie căutată în scrierile

egiptene stăvechi, sau la savanţii egiptologi din epoca noastră.

Demn de luat în seamă, după cum este obiceiul şi astăzi, când

evocăm memoria unei personalităţi importante, ne legăm în

deosebi de anul morţii sale şi mai puţin de anul naşterii sale, an

care, chiar în timpurile mai apropiate de noi, este uneori incert.

De asemeni, o personalitate este evocată după înfăptuirile sale

pînă la sfîrşitul vieţii, ca după moarte, să rămână viu în memoria

urmaşilor săi.

În Dacia Preistorică - cap. XXXV. – Domnia lui Uran

(OYPANOΣ, Munteanul)

1. Uran, cel de ântâiu rege al locuitorilor de lângă muntele

Atlas în Dacia, c.6000 a. C.

autorul, în subsolul p. 926/927 ne explică detaliat cum s-a ajuns

la stabilirea acestui an 6000 î.Hr. după anii daţi de cercetători şi

istorici egipteni, greci antici şi, mai tîrziu de alţi egiptologi de

prestigiu. Acest an 6000 este luat cu totul arbitrar, fiindcă toţi

cercetătorii dinastiilor egiptene au fost confruntaţi cu faptul că

anii – la cele trei grupuri mari de dinastii,

«zeii cei mari», a doua, dinastia semi-zeilor, ieşiţi din prima

dinastie, iar a treia, dinastia Manilor sau Moşilor, ieşiţi din a

doua dinastie– s-au măsurat diferit: Ast-fel, după unii

cronologişti, anul vechiu egiptean din timpul domniei regilor

divinizaţi ar fi fost de o di (Malalas), ori de o lună (Eusebiu şi

Diodor); iar în timpul semi –deilor şi a Manilor de 3 şi de 4 luni

(Pandor, Diodor, Syncellus).19

Din istoria egipteană, apare ca un mare legislator Menes ori

Manis, ca unul care a regulat cultul deilor şi a întreprins

espediţiuni în ţări depărtate, astfel că, după nume, după modul

seu de guvernare şi după faptele istorice, ce i se atribue, Manis

ne apare ca una şi aceeaşi personalitate cu Cronos séu Saturn,

numit Manes la pelasgii turseni din Lydia, Minos în Creta, deus

Manes la Romani şi Mannus la Arimii din Germania.

De la Menes până la Alexandru Cel Mare, preoţii egipteni

numerau 5.000 de ani. Această cifră rezultă din datele ce le

aflăm la Diodor (I. 26. 44-45).

În modul acesta vom avé un total de 5.000+332=5332 ani de

la Menes (pe care îl considerăm ca identic cu Saturn) până la

începutul erei creştine. Aceeaşi analogiă o aflăm şi în datele

cronologice ale lui Manetho. Monarhia dinastiilor umane,

începând de la Menes până la finele domniei lui Nectanebo II

(341 a. C.), cuprindea după preotul şi istoricul egiptean un

total aproximativ de 6000 ani, după Eusebiu 5264 ani, adecă

5605 ani până la începutul erei creştine ...După Champollion

(L’Univers, p. 269) cea ăntâiu dinastiă umană a Egipetului

începe să domnească pe la 5867 a. C.; ér după studiile

cronologice ale lui Boeckh, Menes ar fi domnit pe la a. 5702 a.

C. (cf. Fragm. Hist. gr.II. P. 600. Vom socoti aşa dar – scrie

Densuşianu – începutul domniei pelasge în Egipet, cu

aproximaţiune, pe la 6000 înainte de era creştină.20

După cum puteţi constata, din textele celor mai importanţi

egiptologi, nu se poate reţine o dată exactă a începutului

domniei peste Egipt al primului suveran, Uranus sau Saturn,

numit şi Cronos, această denumire avansând şi faptul că de la

Saturn a început numărătoarea anilor de când a domnit primul

suveran al Egiptului.

Istorie

p. 6 Lohanul nr. 21, martie 2012

Noi vom reţine anul 5.600 î.Hr., anul în care cei doi

oceanografi americani citaţi mai înainte au stabilit crearea Mării

Negre, fiind anul în care primul suveran, Uran a domnit în tot

nordul Dunării, pentru mai multe motive, pe care le vom expune

în continuare.

Faptul că apele Mării Negre nu au crescut rapid – după

declaraţiile autorilor cărţii Noah flood – locuitorii au avut

timpul să se salveze de la înec, şi luând acest fenomen ca un

semn divin, conducătorul lor suprem, Uran ar fi hotărît ca o

parte din conducători şi populaţie să plece spre sud, alţii au

plecat şi în alte părţi, ca să propage cultul lor religios şi altor

popoare şi să împărtăşească cu aceştia din cunoştinţele lor. N-a

fost o cucerire de teritorii, nici jefuire de bogăţii, ci o misiune

de civilizare care a rămas în memoria populaţiei nord africane

mult timp după aceea.

Anul 5.600 î.Hr., ca an al consacrării ca suveran a lui Uran,

ar rezulta şi din decriptarea textului ideografic de pe tăbliţa

rotundă de la Tărtăria, din care rezultă că cel incinerat a fost al

zecelea conducător; iar cum datarea exactă a plăcuţelor a fost

anul 5.300 î.Hr., iar o generaţie, în principiu se socoteşte de 30

de ani, primul conducător ar fi domnit la anul 5.600 î.Hr., ceea

ce ar coincide cu anul 5.600 î.Hr. a creerii Mării Negre şi a

migrării primului rege-sacerdot, Uran către Egipt.

Vom urmări ce s-a scris despre domnia lui Uran şi apoi

despre Saturn. Tot în cartea Dacia Preistorică, la p. 928 cităm:

Despre Uran se spune că a avut 45 copii cu mai multe soţii,

dintre cari 22 cu soţia sa Titaea (Titana), mama Titanilor, care

pentru meritele şi înţelepciunea sa, a fost pusă după morte între

déi, dându-i-se numele de Gaea.21

...

Cel de ântâiu rege din dinastia divină, care a domnit peste

Egipet, a fost, după cele mai vechi liste monumentale, Montu

séu Mentu.22

Este acelaşi nume, care în teogoniile greceşti ne

apare sub forma de Uranos, adică Munteanul. ... În sub cap. 5.

Detronarea lui Uran, autorul (N. D) scrie:

Uran, după cum spun tradiţiunile grecesci şi feniciene, a fost

detronat şi alungat din imperiu de către fiul seu mai mic, numit

de greci Cronos şi de romani Saturnus. Causele detronării sale

au fost, după cum resultă din teogonia lui Hesiod (sec. VIII-VII

î.Hr. n.n.), de o parte neînţelegerile, ce existau între densul şi

soţia sa Gaea seu Terra, er de altă parte ura, ce o avusese

Uran asupra Titanilor, a fiilor sei născuţi din Gaea pe cari i

aruncase în închisori suterane în cât gemeau sinurile

(crăpăturile n.n.) pămentului de mulţimea lor.23

... Tot în acest

sub-capitol la p.940 găsim scris: Însă în anul al 32-lea al

domniei sale (a lui Uran n.n.), Saturn prinse pe tatăl seu Uran

într-un loc mediteran ... şi îl ucise.

Bazându-ne pe cîteva cronologii din textele citate mai sus,

putem deduce că anul 5.600 î.Hr., anul formării Mării Negre

stabilit de cei doi oceanografi americani, ar fi anul în care Uran

a luat hotărîrea de plecare spre Egipt, cît şi anul în care ar fi fost

învestit ca suveran. După moartea sa, pentru meritele sale

civilizatoare a fost sanctificat şi, a primit acest nume de astru,

care nume a rămas în memoria urmaşilor săi. Acest an (5605

î.Hr.), a fost consemnat şi de către Eusebiu, cum s-a relatat mai

înainte, ceea ce întăreşte supoziţia noastră pentru anul 5.600

î.Hr.

Dacă reţinem acest an 5.600, ca an al încoronării lui Uran,

înseamnă că anul morţii lui, ar fi fost 5.568 î.Hr.(5.600-32), an

în care Saturn a preluat conducerea imperiului lui Uran, după

moartea acestuia.

Aşa dar, anul 5.508 î.Hr., nu poate reprezenta decît sfîrşitul

domniei lui Saturn, şi anul morţii sale.

Să analizăm dacă datele enunţate pot corespunde adevărului

istoric.

Anul 5568 î.Hr. a reprezentat un eveniment care s-a repetat în

istorie în anul 336 î.Hr.; asasinarea lui Filip II regele

Macedoniei prin intriga soţiei sale Olimpia, pentru ca fiul său

Alexandru să preia domnia Macedoniei la vîrsta de 20 de ani.

Dacă acceptăm şi pentru Saturn că ar fi avut vîrsta de 20 de ani

la preluarea domniei prin detronarea şi uciderea lui Uran, putem

deduce că el a trăit 80 de ani, vîrstă pe care o întîlnim şi în

Vechiul Testament, aşa-zisele vîrste matusalemice ale unor

coducători evrei.

După părerea noastră, aceste vîrste din Biblie au fost

calculate în ani lunari, aşa cum egiptenii au calculat vîrstele

primelor dinastii de zei şi de semi-zei.

În sprijinul susţinerii vîrstei înaintate la care Saturn s-a stins

din viaţă, este descrierea pe care N. Densuşianu i-o face, după o

figurină de bronz din muzeul Louvre (Dacia Preistorică, p. 223).

„În anticitatea greco-romană, Saturn este înfăţişat cu o figură

pelasgă rustică, ca un betrân cu barbă albă, cu pletele lăsate pe

umeri (intonus avus) acoperit pe cap cu un fel de straiu, (care ar

fi tiara conducătorilor strămoşilor noştri n.n.) ... cu sandale în

picióre,24

şi gârbovit de greutatea betrâneţelor”.

De la Saturn ne-au rămas şi sărbătorile de Crăciun

(Crăciunele, crengile verzi de brad şi de vîsc cu care se

înpodobeau casele în străvechime, la solstiţiul de iarnă,

Saturnalele preluate apoi şi de romani mai tîrziu). Singuri noi

românii avem denumirea sărbătoririi Naşterii Domnului Iisus

Hristos, după vechea denumire, păgână am putea zice, care în

străvechime era dedicată lui Moş Crăciun, Saturn în

străvechime, întemeietorul dinastiei de conducători ai poporului

român.

De la istoricul şi preot egiptean Manetho, care scrisese istoria

Egiptului în limba greacă, avem informaţia că Saturn era numit

Cronos25

(Timpul n.n.), ceea ce ar însemna că, de la el începe

numărătoarea anilor de când noi fiinţăm ca popor, având o

conducere statală a clasei Sarabilor, denumiţi mai tîrziu Basarabi,

cît şi un imens imperiu.

Pentru a rămâne în memoria poporului din care a fost

zămislit, urmaşii săi au scrijelit în stânca de pe vîrful OMUL

din Bucegi, bustul acestui sfînt conducător al poporului român,

iar tiara care-i acoperă capul, este însemnul conducătorilor

noştri pînă la Decebal.

Menţionăm faptul că la Braşov, pe vîrful Tîmpa a existat o

cetate în străvechime – azi se văd doar urmele – care purta

denumirea de Cetatea timpului, de unde şi denumirea dealului

de astăzi. Cavalerii teutoni când au construit cetatea şi zidurile

împrejurul oraşului, au numit-o Kronos-stadt, adică oraşul lui

Kronos26

Remarcăm faptul că scriptic, acest an 5.508 î.Hr. n-a apărut

decît în secolul al XIV-lea în cronicile domneşti şi mânăstireşti,

ca apoi în secolul al XIX-lea să dispară complet. Dispariţia

acestui an din scripte s-a datorat faptului că la conducerea

Principatelor Române au fost desemnaţi de către otomani prinţi

fanarioţi, dar străini de tradiţiile româneşti. Biserica Ortodoxă

română, la rîndul ei, a considerat că acest an ţinea de un cult

păgân şi cum s-a oficializat pentru toţi creştinii, anul Naşterii

Lui Iisus Hristos, am adoptat şi noi românii acest an creştin.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1 ib. preot Dumitru BĂLAŞA (2–12), p. 138

2-5 ib. N. DENSUŞIANU (1–2), p. 668/669., citând din

Homer, Eschil, Dionis din Halicarnas, Eusebiu, Herodot, etc.

Istorie

p. 7 Lohanul nr. 21, martie 2012

6 id. p. 677 citând „rasa pelasgă” autorul Diefenbach, se

referă la poporul român, singurul care exista la acea epocă în

Europa şi care a roit apoi spre toate azimuturile.

7 id. p. 678, v. Diefenbach, Origines europaeæ, p.78:

Zunächst hinter diesem thrakischen Stamme, wo, jenseits an

Iranien und semiten grenzend, der pelasgische d.i. der (damals

noch einheitliche) griechisch-italische Stamm.

8 id. p. 681, vezi şi Deuteron cap. 2, 10-20; cap. 3. 3-11.-

Jesua, 12.4.

9, 10 id. p. 682, Cf. Manethonis Fragmenta in Frag. Hist.

Graec. II. p.526 seqq. – Diodori Siculi (Diodor din Sicilia) libri

I. c. 13.

11 id. p.682, v. Diodori Siculi lib. I,13.

12 id. p. 682, v. Diodori Siculi lib. I, 12.

13 id. p. 205/206, v. Virgilii Aeneas VIII. 320: Is (Saturnus)

genus indocile, ac dispersum montibus altis Composuit,

legesque dedit ....

I4 id. p. 206, v. Macrobii Saturn I. 7: Hic igitur Ianus, cum

Saturnum classe pervectum excepisset hospitio, et ab eo edoctus

peritiam ruris ferum illum ed rudem ante fruges cognitas vietum

in melius redegisset, regni eum societate muneravit ... Observari

igitur eum (Saturnum) jussit maiestate religionis, quasi vitae

melioris auctorem. (Cf. Diodori Siculi lib. V. 66.4).

15 id. p. 206, v. Hesiodi Opera et Dies. v. 109 seqq.. – Ovidii

Metam. I. 89. seqq. – Virgilii Eclog. IV. 6: redeund Saturnia

regna.

16 id. p. 206, Dionyssi Orbis Descriptio v. 32: πόvτov Kρόvov.

– Plinii H. N. IV. 27. 3: Septentrionalis oceanus ... eum

Philemon Marimarusam a Cimbris vocari, hoc est mortuum

mare usque ad promontorium Rubeas; ultra deinde Cronium.

17 id. p. 207, v. Diodori Siculii V. 66.5 – Ciceronis De nat.

Deor. III. 17. – Theompompi Fragm. 38.

18 id. p. 208, v. Hesiodi Theog. 459: μέγας Kρόvoς – C. I. L.

VIII. nr. 4468: deus magnus Saturnus.

19, 20 id. p. 926/927.

21 id. p.928, v. Diodori Siculi lib. III. 57.

22 id. p. 935, v. Lepsius, Über den ersten ägyptischen

Götterkreis (Berlin, 1851) p. 15: fast alle monumentalen Listen

(stellen) die Götter Mentu (Month) und Atmu (Tum) an die

Spitze der Reiche. Cf. ibid. p.17.

23 id. p. 939.

24 id. p. 223, După o figurină de bronz din muzeul Louvre.

Simulacrele lui Saturn din templele cele vechi ale Romei aveau

legături de lână la picióre, de unde, după cum scrie Macrobiu

(Sat.I. 8.), s’a născut proverbiul : «deos laneos pedes habere».

25 id. p. 952.

26 ib. A. DEAC (2–1) p. 91/92.

Paris, 30 gerar 7520 (ianuarie 2012)

O SCURTĂ INCURSIUNE ÎN ISTORIA MAI

PUŢIN CUNOSCUTĂ A OMENIRII

Ing. Mugurel Atudorei – Bucureşti

Există la ora actuală înregistrate foarte multe indicii care

atestă faptul că istoria umanităţii nu este aşa cum ea încă ne

este prezentată oficial în şcoli, ci este cu mult mai bogată şi

mai complexă.

u trebuie să fii neapărat istoric sau un alt gen de om de

ştiinţă ca să remarci aceste incompatibilităţi flagrante între

versiunea oficială şi imensa bază de date concrete ce au fost

consemnate şi acumulate pe toată suprafaţa planetei de-a

lungul timpului. Multe dintre aceste vestigii ce datează de mii sau

uneori de zeci de mii de ani indică foarte clar chiar conexiunea

esenţială a umanităţii cu unele civilizaţii extraterestre. Este evident

faptul că recunoaşterea acestor indicii la adevărata lor semnificaţie ar

atrage după sine consecinţe majore în organizarea socială, culturală şi

spirituală şi chiar în statutul tehnologic şi economic. Şi este de

asemenea evident că deşi forurile înalte ale guvernanţilor actuali

cunosc chiar foarte bine aceste semnificaţii ale vechii istorii a planetei

Pământ, ei nu doresc cu nici un chip să le dezvăluie maselor mari de

oameni, preferând să le minimalizeze, marginalizeze sau pur şi simplu

să interzică accesul la ele.

Terasa Baalbeck

Cu toate acestea, desigur, ele au fost semnalate de mult timp de către

diferiţi cercetători independenţi. Pentru versiunea convenţională însă,

toate acestea nu au trecut niciodată de statutul de speculaţii, ipoteze,

teorii sau eventual enigme (incomode). Există însă o serie de fapte

care pun serios sub semnul întrebării această versiune oficială foarte

„cuminte”. De exemplu, puţini dintre antropologii convenţionali s-au

încumetat să prezinte marile discontinuităţi dintre speciile umane şi

salturile calitative inexplicabile ce au existat în evoluţia omului.

Astfel, apariţia speciei homo sapiens s-a produs acum 350 de mii de

ani. Toate speciile umanoide anterioare, inclusiv homo erectus, au

N

Istorie

p. 8 Lohanul nr. 21, martie 2012

dispărut brusc într-un mod ce a rămas enigmatic pentru ştiinţa

convenţională. Din ce în ce mai mulţi antropologi ce au curajul de a

prezenta o nouă viziune afirmă în prezent că saltul evolutiv de la homo

erectus la homo sapiens nu mai poate fi acceptat ca fiind unul spontan

(datorat unei evoluţii naturale). O explicaţie foarte plauzibilă oferită de

aceşti cercetători mai puţin conformişti este tocmai aceea a intervenţiei

unei civilizaţii extraterestre pe planeta Pământ care a grăbit astfel

evoluţia vieţii prin realizarea unor mutaţii genetice.

Vă propunem în cele ce urmează o scurtă incursiune în evaluarea

acestor indicii semnificative ce provin din trecutul îndepărtat al

omenirii. Indiferent dacă ele provin de la civilizaţii terestre sau

extraterestre, ele continuă să se afle -mai mult sau mai puţin- sub ochii

noştri şi în nici un caz nu se înscriu în linia manualelor de istorie

actuale, ceea ce ar putea fi de natură să ne suscite anumite întrebări.

Considerăm că până şi simpla lor expunere în faţa atenţiei

dumneavoastră este suficient de revelatoare pentru a întrezări chiar şi

câteva fragmente din fascinanta istorie reală a omenirii, istorie ce este

încă ţinută ascunsă.

Aceste indicii ar putea fi clasificate în două tipuri: obiecte şi edificii

fizice şi informaţii conţinute în textele sacre străvechi.

A. INDICII FIZICE

1. Construcţiile Megalitice: Deşi sunt întâlnite la vedere în multe

locuri de pe glob, cum ar fi în Egipt, Anglia, Peru, Bolivia,

Mexic, India sau chiar pe insule izolate din oceanul Pacific, cele

mai multe dintre ele prezintă însă aspecte deosebit de complexe,

pe care mulţi oameni nici măcar nu le bănuiesc. La o privire mai

atentă, ele ar putea fi considerate drept cele mai evidente mărturii

ale unor civilizaţii avansate ce au existat cândva pe acest pământ.

-Exemplul cel mai cunoscut este cel al marilor piramide din Egipt.

Astfel, piramida lui Keops are ca fundaţie o rocă monobloc, de câteva

zeci de metri adâncime (e imposibil de explicat prin metoda cu sclavii

cum a fost transportată acolo) şi 2.300.000 de blocuri de piatră la

suprafaţă, perfect îmbinate (astfel încât diferenţa de îmbinare dintre

două blocuri nu depăşeşte nicăieri o jumătate de milimetru). Conform

anumitor estimări, întreaga piramidă cântăreşte 6,5 milioane de tone.

Dacă teoria oficială a construcţiei în 22 ani de către sclavi ar fi

adevărată, aceasta ar însemna că ei ar fi reuşit să aşeze fără excepţie,

într-un mod perfect, câte un bloc de piatră (de chiar şi 10 tone), la

fiecare 5 minute dacă ar fi lucrat continuu, zi şi noapte, timp de 22 de

ani. Dacă am ţine cont şi de tăierea şi aducerea blocurilor de piatră sau

de pauzele din timpul nopţii sau de orice alte întreruperi, acest timp de

amplasare a blocurilor ar fi încă şi mai mic, ceea ce este deja

neverosimil. De asemenea, potrivit măsurătorilor realizate din satelit

s-a constatat că vârful piramidei, ce are o înălţime de 141 m, este

deviat cu doar câţiva milimetri faţă de verticala ridicată din centrul

bazei, iar proporţiile piramidei sunt astfel realizate încât se obţine în

interior acel efect specific „de piramidă”, care abia de curând a fost

constatat şi validat de ştiinţa contemporană. În plus, perimetrul bazei

împărţit la dublul înălţimii dă nr-ul pi (3,14), cu câteva zecimale

exacte. Complexul Gizeh este amplasat exact la intersecţia celei mai

lungi linii de longitudine cu cea mai lungă linie de latitudine a

Pământului. Cele patru laturi ale piramidelor se aliniază cu o foarte

mare precizie cu cele patru puncte cardinale indicate de o busolă,

instrument ce a fost inventat de civilizaţia occidentală abia la mii de ani

după construcţia piramidelor. Misterul este cu atât mai mare cu cât în

interiorul piramidelor, spre deosebire de alte construcţii ulterioare din

Egipt, nu a fost realizată nici o inscripţie, nici măcar o singură

hieroglifă… Complexul celor trei piramide reproduce cu precizie

poziţia celor trei stele ce alcătuiesc Constelaţia Orion, aşa cum erau ele

dispuse acum 10.000 ani, perioadă considerată de mai mulţi cercetători

ca fiind chiar data construcţiei piramidelor… În plus, s-a constatat că

perimetrul bazei piramidei lui Keops este egal cu cel al Piramidei

Soarelui de la Teotihuacan, oraş din Mexic aflat la mii de km distanţă

şi într-o cu totul altă cultură, estimat la o vechime de peste 17.000 de

ani... Este cam prea naiv să mai acceptăm faptul – încă susţinut de

versiunea oficială- că aceste construcţii au fost realizate de oameni

aflaţi la nivelul tehnologic al uneltelor din piatră, care nu cunoşteau

roata, scripetele şi nici măcar fierul.

Reprezentare astronaut Guatemala

Dealtfel civilizaţia egipteană este considerată a fi una „fără copilărie”,

întrucât a apărut brusc într-o stare de înflorire culturală şi am putea

spune chiar tehnologică având în vedere impresionantele edificii

construite, ce nu ar putea fi egalate nici chiar de către tehnologia

actuală. Explicaţia acestei apariţii directe a unei civilizaţii mature este

–conform unor cercetători – aceea că de fapt această civilizaţie a fost

fundamentată de supravieţuitorii rămaşi de pe faimosul continent

Atlantida, care s-ar fi scufundat acum aproximativ 12.500 de ani. Ca şi

în cazul complexului megalitic Gizeh din Egipt, şi alte edificii

megalitice au fost realizate în corespondenţe precise cu anumite stele

sau constelaţii, ceea ce denotă cunoştinţe astronomice deosebit de

avansate. De exemplu, cercurile concentrice realizate în jurul

edificiului megalitic de la Stonehenge reproduc exact proporţiile

distanţelor orbitale ale planetelor sistemului nostru solar. Departe de a

fi o coincidenţă, această situaţie se repetă în realizarea complexului de

la Teotihuacan.

-Un alt exemplu de indicii care atestă prezenţa unei civilizaţii avansate

îl constituie Terasa de la Baalbeck (Liban), ce are blocuri de piatră

vechi de peste 10.000 ani, în greutate de sute de tone fiecare. Despre

unul dintre aceste blocuri, ce are aprox 1200 tone, cu dimensiunile de

21.5m x 4.8m x 4.2 m, un om de ştiinţă sovietic, Matvej Agrest

spunea: „Transportul şi ridicarea la 7 metri a acestui bloc e o problemă

irezolvabilă chiar şi în condiţiile tehnicii actuale.” (vezi cartea

„Bănuiala unei umbre”, scrisă de Ludvik Soucek- Editura Albatros). Se

poate admite faptul că pietre de 2 tone ar fi putut să fie trase cu funii de

sute de oameni pe o câmpie, dar este imposibil ca blocuri imense de

piatră ce au peste 1000 tone să fi fost transportate în felul acesta chiar

şi sute de km, urcând un podiş muntos, aşa cum este cazul uriaşului bloc de piatră de la Baalbek.

- Cercetătorii americani, francezi, britanici, japonezi, canadieni şi

sovietici au descoperit urme foarte stranii pe fundul mărilor şi

oceanelor. Astfel, în perioada 1950-1960, comandantul Cousteau a

fotografiat gigantice urme străvechi de şenile pe fundul Oceanului

Istorie

p. 9 Lohanul nr. 21, martie 2012

Atlantic, iar cercetătorii sovietici au filmat, la adâncimea de 2.970 m,

aceleaşi urme pe fundul Oceanului Pacific (în largul coastelor

Ecuadorului).

- În anul 1971 au fost descoperite de către expediţii oceanografice din

mai multe ţări ziduri ciclopice şi o piramidă tetraedrică cu înălţimea de

200 m în Triunghiul Bermudelor, iar pe traseul curentului Golf Stream,

pe fundul oceanului, s-a descoperit că se întind adevărate şosele de

piatră şi gigantice scări. Au fost de asemenea descoperite mari blocuri

de piatră şi piramide subacvatice în zona insulelor Bimini şi Bahamas.

(foto)

Faptul că aceste piramide sau diverse alte construcţii megalitice sunt

răspândite în multe locuri de pe globul pământesc şi că ele au unele cu

altele o construcţie relativ similară indică fără prea mari dubii opera

unei civilizaţii unitare şi aflată la un înalt nivel ştiinţific şi tehnologic.

2. Calendare şi sisteme de măsurare f oarte complexe:

-Mayaşii calculaseră încă de acum 2500 ani durata anului astronomic

ca fiind de 365,242 zile. Calculatoarele electronice de la NASA au dat

în 1980 rezultatul de 365,242198. Diferenţa este echivalentă cu

aproximativ o jumătate de secundă! De asemenea, mayaşii au calculat

anul venusian la valoarea de 584 zile. NASA a calculat această valoare

ca fiind de 584,012 zile… Mai mult, mayaşii au realizat calcule foarte

precise prin care au putut prezice cu mult în avans datele eclipselor

lunare ce urmau să aibă loc de acum 5000 ani şi până în perioada

actuală ! De menţionat că foarte curând, conform afirmaţiilor lor, pe 21

decembrie 2012 “timpul se va sfârşi”. Tocmai datorită preciziei de care

au dat dovadă în ceea ce priveşte calculele făcute, aceasta informaţie pe

care mayaşii au oferit-o este pentru mulţi cât se poate de demnă de luat

în seamă. (Notă: Civilizaţia mayaşă a dispărut brusc, într-un mod

inexplicabil, în jurul anului 500 e.n. Continuatorii lor, incaşii, au mai

existat încă 1000 de ani, după care au dispărut şi ei. În anul 1531

arhivele imperiului incaş menţionau existenţa a 10 milioane de

locuitori, pentru ca numai peste 40 de ani să mai fie menţionaţi doar 1

milion de incaşi. Masacrele comise de conchistadorii lui Francisco

Pizzaro şi de inchiziţia catolică nu pot explica dispariţia a 9 milioane

de oameni într-un timp atât de scurt. Trebuie menţionat şi faptul că în

cronicile respective nu sunt notate epidemii de mari proporţii. Cea mai

plauzibilă explicaţie pare aceea furnizată de cercetătorul francez Jack

Bergier potrivit căreia mayaşii şi apoi incaşii ar fi cunoscut puncte de

trecere spre interiorul Pământului sau chiar spre alte dimensiuni spaţiu-

timp.)

-Fascinantele legende ale tribului Dogon din Mali vorbesc încă de

acum aproape două milenii despre cele patru luni ale lui Jupiter şi

despre inelele lui Saturn, care au fost însă descoperite de omul modern

abia după invenţia telescopului… Vechile lor scrieri ce au fost păstrate

până astăzi denotă cunoaşterea existenţei stelei duble Sirius. După cum

constatau revista Nature şi televiziunea britanică, înţelepţii tribului

spun că strămoşii lor au calculat perioada de rotaţie a lui Sirius B în

jurul lui Sirius A la valoarea de 50 ani şi că Sirius B este „mic şi greu,

făcut dintr-un material ce este cel mai greu lucru din Univers”. Mica

stea Sirius B nu este vizibilă cu ochiul liber şi a fost descoperită de

astronomii americani abia în 1970. Ei au confirmat că ea se învârte în

jurul stelei Sirius A într-o perioadă de 50 de ani, mai exact 50,9 ani. În

anul 2003 radiotelescopul american Hubble a furnizat dovezi care

atestă că Sirius B este o stea pitică albă, adică într-adevăr unul dintre

cele mai grele corpuri cereşti cunoscute: 1cm3 din materia sa cântăreşte

50 de tone ! De unde au ştiut însă toate aceste lucruri dogonii de acum

2000 ani ?

Conform concepţiei oficiale toate aceste date atât de precise provin de

la comunităţi umane aflate în stadiul uneltelor rudimentare şi al unei

culturi destul de primitive, care doar observau alternanţa anotimpurilor

pentru a determina perioadele favorabile agriculturii. Totuşi, de aici şi

până la alcătuirea unui calendar în funcţie de răsăritul stelei Sirius –

cum este cazul tribului Dogon- este un drum prea lung pentru a putea fi

parcurs doar prin preocuparea de a obţine recolte mai bune…

Picturi rupestre antice

3. Indicii Metalurgice şi radioactive Cum am putea să ne

explicăm următoarele descoperiri relativ recente atribuindu-le aşa-

zişilor noştri strămoşi primitivi ?

- În curtea unui templu din Delhi (India) se găseşte un pilon

de fier înalt de 7,5 m, cântărind 6 tone şi având o vechime

de câteva mii de ani. Stâlpul lui Asoka –aşa cum este el

denumit- nu a ruginit niciodată şi se menţine intact pentru că

aliajul de fier din care este realizat are o compoziţie extrem

de complexă, ce îl face să nu poată fi erodat nici măcar de

poluarea acidă…

- În Peru au fost descoperite vechi podoabe din platină, metal

ce nu poate fi însă prelucrat la o temperatură mai mică de

1800 0C…

- În anul 1968, conform revistei Life Shandiar, în Irak (fostul

Sumer) s-a descoperit un schelet de copil cu o vechime de

cca 45 de mii de ani care prezenta indicii clare de iradiere

radioactivă cu izotopi de plumb şi cobalt…

- În Liban au fost descoperite tektite vechi de mii de ani ce

emiteau încă izotopi radioactivi de aluminiu, iar în

Australia, Franţa, India, Chile şi Africa de Sud au fost

descoperite tektite antice bogate în beriliu. În deşertul Sin,

situat la frontiera dintre India şi Pakistan, la sfârşitul anilor

1940 când arheologii britanici, indieni şi pakistanezi au

început excavaţiile în străvechile oraşe Mohenjo-Daro,

Harrapa şi Kot-Diji ei au descoperit de asemenea roci

vitrificate pe o arie de aproximativ 45 de metri. Tektitele

sunt roci topite (vitrificate) la temperaturi extrem de înalte,

ce ajung să fie asemănătoare sticlei. Analizele au demonstrat

că ele au suferit cu mii de ani în urmă puternice

bombardamente atomice la temperaturi de 5-6000 grade

Celsius…

4. Picturi rupestre şi statuete

- Picturile rupestre din paleoliticul superior (perioadă ce a

început acum 40 de mii de ani) şi apoi din neolitic,

descoperite pe toate continentele, conţin reprezentări ale unor

fiinţe umanoide îmbrăcate în haine groase şi purtând căşti cu

antene. Există astfel de reprezentări în peşterile din Italia, din

SUA (de ex în canionul Saber din Utah), din Kimberly-

Istorie

p. 10 Lohanul nr. 21, martie 2012

Australia, sau din Algeria, Franţa, Nepal şi în multe alte ţări.

În Guatemala a fost descoperită o sculptură ce seamănă

foarte mult, în detaliu, cu un astronaut modern. Are o cască

pe cap, tuburi în dreptul gurii şi alte dispozitive sofisticate în

dreptul pieptului . Exemple foto …

- Celebrele statuete “dogu” descoperite în munţii provinciei

japoneze Aomori au o vechime de 7-8 mii de ani. Înfăţişează

personaje îmbrăcate în costume ce au căşti cu vizoare

rotunde şi alte dispozitive. Mai mulţi specialişti au afirmat

că aceste statuete nu puteau fi realizate şi finisate cu ajutorul

uneltelor de piatră.

- În aşezarea mayaşă Palenque a fost descoperită în anul 1935

o bizară inscripţie realizată pe piatra funerară (ce are 7 tone)

a celui mai important rege mayaş, pe nume Pacal, piatră pe

care este gravată o reprezentare ce seamănă uimitor de mult

cu un astronaut aşezat într-o cabină spaţială… Personajul

reprezentat are un fel de mască pe nas, iar cu o mână

acţionează un buton. Cu cealaltă mână răsuceşte un

întrerupător. Călcâiul stâng este pe un fel de pedală, iar în

exteriorul capsulei pare să fie reprezentată o flacără specifică

emisiei unui motor foarte puternic.

- Există o multitudine de reprezentări sculpturale care seamănă

atât de mult cu ceea ce cunoaştem despre aparatele de zbor

din ziua de astăzi încât ne vine foarte greu să credem că

acestea ar putea fi doar simple fantezii primitive. Asemenea

exemple ar putea fi miniaturile antice găsite în Columbia,

care au fuselaj, aripi fixe, stabilizatoare laterale şi chiar

ampenaj vertical, care nu se găsesc în natură, dar sunt

caracteristice avioanelor moderne. (foto)

Artefact precolumbian sugerand clar un aparat artificial

de zbor asociat imagistic cu o pasare

5. Alte realizări de excepţie

- În anul 1935 au fost descoperite în munţii Baian Kara Ulla

din Tibet triburile Dropa şi Ham, ai căror membri au uimit

comunitatea ştiinţifică datorită caracteristicilor somatice,

rasiale, genetice şi mai ales prin moştenirea anumitor vestigii

culturale şi tehnologice. Astfel, micuţii oameni de 1,20 m

aveau capacitatea craniană cu 100 cm3 mai mare decât media

rasei homo sapiens. Ei erau în posesia a peste 700 de discuri

de piatră care aveau intense proprietăţi electromagnetice,

având în componenţa lor un bogat conţinut de metale rare.

Aceste discuri au fost atestate la o vechime de peste 12.000

ani şi s-a constatat că ele erau inscripţionate cu o scriere

necunoscută până atunci, dar care a putut fi decodificată după

o studiere intensivă de peste 20 de ani. Informaţiile obţinute

se referă la aterizarea pe planeta noastră a unei civilizaţii

extraterestre ai cărei descendenţi decăzuţi se pare că sunt

chiar actualii membri ai triburilor Dropa şi Ham… Despre

aceste uimitoare descoperiri au fost publicate câteva

informaţii şi în revistele ”Science et Vie”, „Nature” şi

„Science Digest”.

- În anul 1929, în palatul Topkapi din Istanbul, a fost

descoperită colecţia de hărţi a amiralui Piri Reis, care a fost

comandantul suprem al marinei otomane în secolul 16. Ceea

ce este senzaţional la aceste hărţi este că ele sunt extraordinar

de exacte atât în ceea ce priveşte contururile tuturor

continentelor, cât şi în detaliile topografice din interiorul

acestora. Mai mult, pe aceste hărţi sunt figurate detalii de

cartografiere ale părţii de nord a Antarcticii, care a fost

descoperită de exploratori abia la 300 ani după moartea lui

Piri Reis. Ceea ce este încă şi mai uimitor este faptul că

această zonă a Antarcticii se află sub o calotă glaciară veche

de multe mii de ani şi care are chiar şi acum o grosime de

1600 de metri şi care a putut fi penetrată de undele radar abia

în 1958. Datele obţinute au confirmat în totalitate acurateţea

reprezentărilor de pe harta amiralului turc ! În plus,

contururile continentelor prezintă o curbură-alungire, care

iniţial a fost pusă pe seama unor erori ale hărţilor amiralului.

După obţinerea primelor imagini din satelit, care au fost

realizate de la o înălţime de 80-100km, s-a constatat însă că

aceste imagini ale continentelor arată totuşi exact ca în

hărţile lui Piri Reis. Ne putem din nou întreba cine a realizat

aceste hărţi, cum şi când…

- La muzeul naţional de Arheologie din Atena există un

mecanism datând din anii 80-60 î.e.n, numit maşinăria de la

Antikythera şi care a fost descoperit în anul 1900 pe fundul

Mării Egee. Acest mecanism se compune dintr-o placă de

bronz gravată cu cercuri şi inscripţii astronomice pe care sunt

fixate 20 de roţi dinţate interconectate, câteva ace mobile

protejate prin tocuri de bronz pe care sunt gravate formule

matematice, un mecanism selectiv diferenţial, câteva plăcuţe

gradate şi o roată cu coroană dinţată aflată în legătură cu un

arbore cilindric plasat într-o latură a aparatului. Cadranele

indică mişcările şi poziţiile corecte ale Soarelui, Lunii şi

tuturor planetelor (chiar şi ale lui Pluto, descoperită însă în

civilizaţia „modernă” abia în anul 1930). Din cercetările

realizate s-a putut deduce că acest aparat mai complicat decât

un ceas elveţian actual era destinat nu doar ca sistem de

navigaţie pentru indicarea exactă a unei poziţii geografice,

dar chiar şi pentru realizarea unor complexe predicţii

astrologice rezultate din alinierea planetelor ! După ştiinţa

din zilele noastre în acea perioadă de dinaintea erei noastre,

nu doar grecii antici, dar nimeni în cultura pământeană nu

ştia nici măcar faptul că Terra se roteşte în jurul Soarelui şi

că luna este satelitul său natural…

- În muzeul din Bagdad se mai află încă şi astăzi

surprinzătoare baterii electrice ce funcţionează cu pile

galvanice şi care pot fi folosite pentru iluminare în spaţii

închise, dar care datează de mii de ani ! Aceste dispozitive

sunt reprezentate şi pe pereţii coloanelor din complexul

Dendera din Egipt. Aceasta ar putea fi dealtfel o explicaţie

foarte plauzibilă a faptului că de exemplu nicăieri în

interiorul mormintelor, templelor sau piramidelor egiptene

nu s-au găsit urme de fum...

- În Irak şi Egipt au fost găsite lentile de cristal şlefuite. În

Belize – Honduras precum şi în alte locaţii din America de

Sud au fost găsite extraordinare cranii de cristal ce au fost

realizate cu o uimitoare precizie şi acurateţe dintr-o singură

bucată de cristal, dar care nu prezintă urme de şlefuire, fiind

din acest punct de vedere la nivelul tehnologiei laser

computerizate. Unii cercetători afirmă că aceste cranii

Istorie

p. 11 Lohanul nr. 21, martie 2012

stochează în ele o uriaşă cantitate de informaţii, ce nu a fost

încă accesată.

B. INDICIILE SCRISE ALE TEXTELOR STRĂVECHI

- Foarte des textele străvechi fac referire la civilizaţii avansate ce

au existat cândva demult pe Pământ. De exemplu, în legendele

majorităţii popoarelor se vorbeşte în mod constant de zei care au

venit din cer, i-au învăţat pe oameni agricultura, meşteşugurile,

astronomia, arhitectura, matematica, medicina şi altele şi s-au

întors înapoi în stele. Găsim asemenea afirmaţii în texte antice

din Sumer, Asiria, India, Babilon, Egipt, Nepal, Tibet şi în multe

altele… De asemenea, legendele popoarelor preincaşe spun că

strămoşii lor au fost vizitaţi de zei veniţi din constelaţia

Pleiadelor. Oficial, aceste referiri sunt interpretate ca simple

mituri alegorice, rod al unor imaginaţii înflăcărate, cuprinse de

misticism. Totuşi, aşa cum vom vedea în exemplele următoare,

există multe elemente ce frapează prin corespondenţa lor extrem

de realistă cu aspecte pe care astăzi le putem cu uşurinţă

identifica.

- Un caz ce a devenit celebru este cel al tăbliţelor sumeriene. Ele

au fost descoperite în anul 1840 şi conform interpretărilor

realizate în special de către savantul Zaharia Sitchin, iată cam ce

ne spun ele: zeii din cer (numiţi Anunaki) au coborât pe Pământ

acum aproximativ 350.000 ani în zona actualului Irak. Ei veneau

de pe o planetă numită Nibiru. După un timp au avut nevoie de

nişte lucrători şi au creat atunci omul, fiind ajutaţi de o altă rasă,

venită din sistemul stelar Sirius. Adam a fost primul om creat

prin încrucişarea sângelui pământenilor cu cel al anunakilor. Să

remarcăm faptul că în aceste texte se spune că anunaki aveau o

înălţime de 4-5 metri, iar asemenea schelete au fost într-adevăr

găsite în număr mare pe toată planeta în urma descoperirilor

arheologice care totuşi în această privinţă au rămas până acum

foarte secrete. Aceste lucruri încep însă să fie dezvăluite din ce

în ce mai mult, aşa cum o arată chiar şi acest fragment dintr-o

emisiune difuzată de o televiziune din România. (proiecţie film

Bucegi 5).

- Mai multe texte antice sacre indiene conţin surprinzătoare

povestiri despre vehicule metalice zburătoare (Vimana),

capabile de performanţe extraordinare. Deşi la prima vedere

aceste descrieri ar putea părea simple figuri de stil integrate in

contextul epicii indiene, este greu ca la o privire mai atentă să nu

remarcăm aspecte care par să fie mult mai mult decât atât. În

textul Bhagavad Purana, scris în limba sanscrită şi vechi de

peste 5000 de ani, există o descriere ce arată cum regele Shalva

conducea o vimana zburătoare construită din metal şi care se

deplasa asemenea unui fluture, ceea ce seamănă foarte mult cu

descrierile OZN-urilor observate în zilele noastre. O altă scriere,

Samarangana Sutra Dhara descrie pe larg avantajele şi

dezavantajele diferitelor tipuri de aparate zburătoare (Vimana).

Şi în alte texte sanscrite, precum Mahabharata, Rigveda sau

Ramayana, există referiri despre vimana care măsurau chiar şi

30 de metri. Astfel, se relatează că un asemenea obiect zburător

a produs o rază de lumină care, focalizată pe o ţintă, a

dezintegrat-o.

- Celebra epopee hindusă Mahabharata a cărei vechime este

apreciată la peste 7 mii de ani, conţine povestiri despre imperiul

antic al lui Rama, care se spune că a existat acum peste 12.000

de ani. “Cartea a opta” cuprinde următorul fragment ce descrie

veritabile războaie aeriene, soldate cu distrugerea a oraşe întregi:

“De la bordul unei puternice vimana, aflată la o mare înălţime,

Gurkha a aruncat un singur proiectil asupra cetăţii duşmanilor,

apoi un fum strălucitor de zece mii de ori mai luminos decât

soarele s-a ridicat având o incandescenţă insuportabilă”. “Apa

clocotea, animalele mureau, iar duşmanii erau seceraţi. Pârjolul

cuprindea arborii care se prăvăleau în şir ca într-o pădure

cuprinsă de flăcări. Cadavrele celor căzuţi se zgârciseră într-atât

din cauza căldurii nemaiîntâlnite, încât nici nu mai arătau a

oameni. Niciodată până atunci nu se văzuse şi nu se auzise de o

armă atât de înspăimântătoare.” Nu seamănă oare aceasta cu

descrierea unei explozii atomice ?

- Şi în Biblie există pasaje ieşite din comun în acest sens. De

exemplu este descrisă foarte sugestiv distrugerea oraşelor

Sodoma şi Gomora, într-un mod similar efectelor bombelor

atomice cunoscute astăzi. Aceste oraşe sunt considerate de

arheologi că ar fi fost situate în preajma Mării Moarte. Se pare

că nu întâmplător în prezent zona limitrofă a Mării Moarte este

un vast deşert ce are unele zone cu o radioactivitate surprinzător

de mare (de chiar şi 20 de microroentgeni).

- În apropiere de Marea Moartă, la Qumran, au fost descoperite

începând cu anul 1947 o serie de manuscrise ce au devenit apoi

celebre, care au fost estimate la o vechime de cca 4000 de ani.

Specialiştii au atribuit aceste texte profeţilor biblici Moise,

Abraham, Enoh şi Lameh. Fiind descifrate relativ recent (la

sfârşitul anilor 1960), din fericire aceste texte nu au fost

transformate sau cenzurate (aşa cum s-a petrecut cu Noul

Testament). Tocmai din această cauză, ceea ce este descris în ele

prezintă o importanţă deosebită pentru cunoaşterea istoriei

omenirii. În unul din aceste texte, numit “Geneza” se specifică:

“Oamenii au venit din cer şi alţi oameni au fost luaţi de pe

Pământ şi duşi în cer. Oamenii veniţi din cer au rămas mult timp

pe pământ”. Într-un alt text, “Întâia carte a lui Moise”, se

spune: “Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt

frumoase, şi-au ales dintre ele soţii. În vremea aceasta s-au ivit

pe pământ uriaşii, aceştia sunt vestiţii viteji din vechime”. În

“Cartea lui Enoh” este descrisă sosirea pe Pământ a unui grup de

220 “îngeri veniţi din cer”, care îi învaţă pe oameni agricultura,

metalurgia şi astronomia. Ei s-au căsătorit cu femei de pe

pământ. Enoh relatează în acest text cum el însuşi a fost ridicat

la cer şi a rămas acolo timp de 300 de ani ! Acolo l-a întâlnit pe

conducătorul fiilor lui Dumnezeu, care le-a spus slujitorilor săi

„Învăţaţi-l pe acest tânăr limba noastră, iar apoi învăţaţi-l să

scrie”. Astfel el a început să scrie cărţi. În “Vedenia lui Isaia”

am putea spune că se face referire chiar la efectele relativităţii

timpului. Astfel, descrierea arată că ridicat la cer de către un

înger, Isaia îşi dă seama că zboară “mai iute ca gândul”, iar după

întoarcerea pe pământ întreabă “Pentru ce aşa curând? Numai

două ceasuri am stat cu tine aici.” La care îngerul îi răspunde

“Nu două ceasuri ai stat, ci 32 de ani”.

Aceste texte apocrife nu au fost incluse în Biblie deoarece nu sunt

acceptate de linia canonică oficială. Se ştie dealtfel faptul că Biblia

însăşi a fost „periată” destul de amănunţit de către Conciliul de la

Niceea, în anul 318, fiind astfel eliminate toate pasajele pe care acest

grup de clerici a considerat că omul de rând nu trebuie să le mai

cunoască…

Concluzionând acum, am putea spune că istoria omenirii a devenit

prea mult o dogmă pe care aşa-zisa „elită” ce încă se află la conducerea

guvernamentală are interesul să o menţină. Există dovezi mult prea

evidente ale unui trecut îndepărtat complet diferit de acela al unor

strămoşi primitivi faţă de care noi, în prezent, am evoluat într-un mod

liniar şi spectaculos. Trecutul îndepărtat este plin de enigme faţă de

care noi încă nu am răspuns unor întrebări fundamentale : Cine suntem

cu adevărat ? De unde venim ? Şi în consecinţă…Încotro ne

îndreptăm?

Istorie

p. 12 Lohanul nr. 21, martie 2012

Religia dacilor

Prof. Cristi Lazăr – Huşi

Valorificarea sacrului se face pe verticală. Sus şi jos sunt

valori sacre. Cu cât ne ridicăm mai sus cu atât ne încărcăm de

sacralitate. este plină de simboluri şi sacralitate.

m ales aceasta temă deoarece zestrea culturală care ne-a fost

transmisă Geografia mitică a lumii de aici prezintă o bogăţie

de elemente faţă de care lumea de dincolo nu poate suferi o

comparaţie. Toată lumea ştie că Golgota este un munte sacru pentru

creştini, iar pentru greci – Olimpul. În toată lumea există astfel de

munţi sacri; de exemplu: Tabor în Palestina, Himing-björg(muntele

ceresc) la germanii nordici etc. Muntele este prin excelenţă sacru, fiind

reşedinţa firească a zeilor. Muntele cu fruntea în nori emană sacralitate.

Sacră mai poate fi şi o ridicătură oarecare. În anumite locuri, morţii se

îngroapă în necropole comune situate pe gorgane. Morţii şi înălţimea

îşi întăresc reciproc sacralitatea. În anumite situaţii, înălţimea este

folosită şi de cei vii. Conducătorii de trib şi vracii ocupau spaţiul cel

mai înalt când convocau obştea la sfat. Acest obicei este generalizat cu

timpul. Şeful trebuie să stea pe un scaun mai înalt, uneori prevăzut cu

trepte; era un indiciu al puterii lor sacre. A fi sus înseamnă a fi

puternic, a deţine o anumită doză de sacralitate, deci a fi superior

celorlalţi oameni.

Despre muntele sacru al dacilor se vor emite multe păreri în

legătură cu localizarea lui. ,Kogainon muntele sacru, este atestat numai

la Strabon. „Cu toate că la început fu declarat numai preot al zeului

celui mai venerat al lor, mai târziu Zamolxis a sfârşit prin a fi

considerat el însuşi zeu. După ce s-a retras într-un fel de peşteră

inaccesibilă altora, şi-a petrecut acolo o bucată de vreme, întâlnindu-

se rar cu cei de afară, decât doar cu regele şi slujitorii săi. Regele

când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el decât mai

înainte, ca faţă de unul care le dă porunci după îndemnul zeilor, i-a

dat tot sprijinul. Acest obicei a dăinuit până în vremea noastră; după

datină mereu se găsea un astfel de om care ajuta sfetnicul regelui, iar

la geţi acest om era numit chiar zeu. Până şi muntele a fost socotit

sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Kogainon, la fel ca al râului

care curge pe lângă el.”(M.Eliade,De la Zalmoxis la Genghis-

Han,1995, 66-67). Din textele lui Herodot si Strabon se constată că a

Zamolxis a locuit trei ani într-o locuinţă subpământeană, care a

însemnat prorociri pe bază de semne cereşti, ceea ce ne poate duce la

concluzia că acea locuinţă ar fi putut fi un observator astronomic,

construit undeva într-o zonă favorabilă observării mersului astrelor si

planetelor, care nu putea fi decât un munte, devenit o zonă sacră.

Victor Kernbach consideră că muntele Gugu este muntele sacru al

dacilor. Conform vechilor tradiţii , o însuşire a muntelui sacru trebuia

să fie şi aceea de a se ascunde privirilor. Un asemenea munte este

descris de V.Kernbach: „…acest cel mai înalt pisc al masivului

Godeanu uneori se ascunde. Dacă vii din Retezat spre apus şi e senin şi

soarele străluceşte în sens avantajos, Gugu poate fi învăluit în ceaţă,

sau cine ştie cum şi în ce, fiindcă pentru vedere apar numai cerul şi

orizontul, ca şi cum muntele ar fi străveziu. Nu se întâmplă totdeauna

aceasta, poate destul de rar, dar uneori muntele Gugu se ascunde.”(V.

Kernbach,Muntele ascuns al lui Zamolxis,România

pitorească,nr.7,1972). C.C. Giurescu si Dinu C. Giurescu admit că

Kogaionul ar fi actualul munte Gugu, bazat, în principal, pe existenta

unei peşteri situată aproape de vârf, adusă în atenţie de naturalistul

Alexandru Borza în anul 1942, dar si pe o similitudine de fonetism:

Cogheon, Coghen,Gugu, atât pentru munte, cât si pentru apa care curge

în preajma lui (amintită şi de Strabon) Conform vechilor tradiţii, o

însuşire a muntelui sacru trebuia să fie aceea de a se ascunde privirilor,

dar nu într-o banală ceată, care ar exclude ideea de supranatural. În

cazul muntelui Gugu se produce un fenomen optic de totală refracţie a

luminii în urma unor condiţii meteo specifice. El se datorează

straturilor de aer, cu densităţi diferite, care se unduiesc pe versanţii

estici ai munţilor din zonă, în condiţii de calm atmosferic local.

Fenomenul, de o deosebită complexitate, poate fi explicat prin rolul de

factor determinant ce-l are centrul de frig local, generat de prezenta a

două căldări glaciare în imediata apropiere a vârfului Gugu si a

vârfului Cracul Peşterii, care modifică densitatea stratului de aer si,

implicit, indicele de refracţie. Un alt fenomen asociat acestui centru

este cel de drenare a nebulozităţii (ceaţă, nori) de pe versantul estic al

celor două vârfuri sub forma unui condens în albia pârâului Branului.

Pe versantul vestic, fenomenul determină precipitaţii, care alimentează

pârâul Izvorul Gugului. In aceste condiţii, mai ales deasupra

versantului răsăritean, este frecvent cer senin. Caracteristicile

menţionate conferă locului o trăsătură de sacralitate, dar mai ales

versantului estic îi oferă condiţii ce permit observarea cerului.

Conexând cele de mai sus cu afirmaţia lui Strabon legată de faptul cã

Zamolxis "întemeiat pe semne cereşti, făcea prorociri..", se pot avansa

următoarele: a)În perioada în care Zamolxis îi învăţa pe fruntaşii ţării,

în sec VI î.e.n., în zona paralelei 45, clima Europei se răcise

considerabil (dovadă studiile de climatologie istorică, pe baza

mişcărilor gheţarului Fernau), rezultând si o nebulozitate accentuată si

de lungă durată, ceea ce ridica probleme în privinţa amplasării unui

observator astronomic. b) Zamolxis a căutat un loc, de unde, în ciuda

condiţiilor neprielnice, să poată observa nestingherit cerul. Acest loc a

fost găsit, era o locuinţă subpământeană, în fapt o crevasă naturală în

apropierea vârfului muntelui, care a fost modificată, pentru a obţine un

coridor din care se putea observa cerul într-o anumită deschidere

unghiulară. c)După ce lucrarea a fost terminată, Zamolxis „a dispărut şi

el din mijlocul tracilor, coborând în adâncimea încăperilor

subpământene, unde a stat ascuns trei ani. Tracii l-au regretat şi l-au

bocitca pe un mort. Dar în anul al patrulea el s-a ivit iarăşi dinaintea

tracilor, făcându-i astfel să creadă tot ceea ce le spunea. Iată ce

istorisesc helenii că ar fi săvârşit el.”(Herodot,Istorii,IV,93-96). Deşi

vreme de trei ani a lăsat să se creadă că este mort, ca apoi să apară iar

în comunitate, se pare că Zamolxis nu a urmărit o reînviere care să

întărească învăţăturile lui despre nemurire, ci cu totul altceva. Scopul

autoizolării de trei ani a fost observarea unui anumit fenomen ceresc,

considerat de o deosebită importantă. Locuinţa subpământeană, ca un

observator astronomic si poate ca o construcţie ce permitea urmărirea

astrelor si ziua, pentru că, deşi fântânarii se feresc să o spună, se ştie că

din fundul fântânilor adânci se poate vedea si ziua licărirea stelelor,

datorită reflexiei razelor de lumină sub un anumit unghi de incidenţă în

mediul dat. În plus, dacă lumina soarelui n-ar estompa în timpul zilei

cerul, atunci s-ar putea observa cum în 24 de ore constelaţiile

zodiacului se perindă una după alta, la o oră si jumătate, deasupra

orizontului. Terenul ales, un amfiteatru cu amplificare naturală,

datorită orografiei locului, ar fi putut să fi fost incinta sacră, unde, după

reapariţie, se asista la revenirile zeului si de unde acesta îşi făcea

cunoscute învăţăturile si prorocirile pe baza observaţiilor astronomice.

De-a lungul timpului, au fost numeroase propuneri ale

istoricilor în legătură cu zona sacră sau muntele sacru, în mai tot lanţul

Carpaţilor, cum ar fi Vârful Omul (N. Densuşianu,Dacia preistorică).

Împotriva acestor variante de amplasare a Kogaionului - muntele sfânt

- s-au ridicat obiecţii legate de faptul că muntele în cauză trebuia să

fie, neapărat, un munte ascuns, aşa cum pretind vechile tradiţii.

Majoritatea istoricilor susţin ideea că muntele sacu al dacilor este

Dealul Muncelului ( Dealul Grădiştei), din Munţii Orăştiei, cu

complexul său de sanctuare.

Cunoştinţele astronomice erau extrem de avansate pentru acea

epocă, iar Iordanes (sec.VI e.n.), istoric al goţilor, atrage atenţia că

geto-dacii, în timpul regelui Burebista si a marelui preot Deceneu,

cunoşteau "teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, cum creşte

si scade orbita Lunii, cu cât globul de foc al Soarelui întrece măsura

globului pământesc, sub ce nume si sub ce semne cele trei sute si

patruzeci si sase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit la

apus, spre a se apropia sau depărta de polul ceresc, eclipsele solare,

rotaţia cerului, regulile prestabilite ale astrelor care se grăbesc sã atingă

regiunea orientală si sunt duse înapoi în regiunea occidentalã".

Amplasarea observatorului astronomic din Gugu, semnalat pentru

A

Istorie

p. 13 Lohanul nr. 21, martie 2012

prima dată de Alexandru Borza (Sanctuarul Dacilor,Publicaţiile

Institutului Social Banat-Crişana, Timişoara, 1942), permite observarea

cerului pe o deschidere de cca. 160 grade, pe directa de la NE la S. În

situaţia dată, în perioada solstiţiului de iarnă se putea observa

Constelaţia Gemenii, care prin orbita ei culminează deasupra

orizontului de sud. Cerul nocturn din solstiţiul de vară permitea

observarea culminaţiei Constelaţiei Săgetătorului, tot deasupra

orizontului sudic, ea având orbita cea mai joasă dintre toate

constelaţiile zodiacului. Între orbitele celor două constelaţii, se înscriu

orbitele celorlalte constelaţii zodiacale. Vârful Cracul Gugului cu

observatorul astronomic îşi primeşte astfel încă o legitimitate. Trebuie

subliniat că la o încercare, astăzi, de a se reconstitui cerul observat de

Zamolxis, ar apărea probleme majore, datorită procesiei echinocţiilor

în timpul celor peste 2.500 de ani trecuţi, în care punctul vernal si

semnele zodiacului s-au deplasat în sens retrograd cu cca. 28 de grade

faţă de constelaţiile zodiacale. În ce priveşte observatorul, acesta este o

crevasă amenajată în Vf. Cracul Gugului, dimensiunile fiind: lungime

10m, lăţime 2 m, înălţime 2-3 m, coordonatele geografice fiind 45 16'

54'' latitudine nordică si 22 42' 44'' longitudine estică, altitudinea fiind

de 2.150 m. Accesul nu este deloc facil, muntele putând fi abordat

dinspre vest, dar mai ales dinspre est, unde se găsesc si astăzi stânele,

care acum două milenii si jumătate asigurau probabil pe cel de la

observator. Acolo se poate ajunge venind doar pe plaiuri, pe creste,

dinspre Depresiunea Haţeg, Valea Jiului sau Valea Cernei. Piscul

secundar al vârfului Gugu - Cracul Peşterii - este alcătuit din blocuri de

granit dezagregate, peisajul oferit de clivajul rocilor dizlocate si

prăvălite de climatul aspru de altitudine, fiind spectaculos. Cu toată

inaccesibilitatea muntelui si duritatea rocilor, peştera sugerează o

muncă titanică de amenajare, intrarea amintind de o poartă megalitică.

Realizarea construcţiei subpământene a marelui preot a necesitat

calcule si eforturi, care nu puteau avea decât o motivaţie - o credinţă

intensă, capabilă să mobilizeze energii spirituale si materiale la un înalt

nivel. În afară de acel confort astronomic necesar, locul trebuia să mai

conţină unele simboluri ale marelui preot, cum ar fi triunghiul

dreptunghic format de cele trei vârfuri, posibile elemente de

triangulaţie pentru măsurători cereşti.

Herodot ne-a lăsat cele mai detaliate informaţii despre religia

dacilor: „Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu

mor, ci că cel ce piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor – pe care

unii îl cred acelaşi cu Gebeleisis. Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi

întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit ca solie la

Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor.”(Ovidiu

Drimba,Istoria culturii şi civilizaţiei,vol.I, 1985, 800-801)

Cavalerul trac

Vitejia era socotită la acest popor o virtute. În acest context a

fost necesară existenţa unui cult al eroilor. Unul dintre eroii traci este

Cavalerul trac. El este pus alături

de Zeus. Cavalerul trac sau eroul trac este prezent la Adamclisi.

Denumirea turcească ADAM-CLISI - Biserica Omului ne trimite la

traducerea unei variante a numelui regelui BURE-BISTA, însemnând

Cel mai Mare Om.(cf.albanezul burre barbat, soţ). Cavalerul trac este

un zeu tânăr al tracilor balcanici, fiind reprezentat călare. Grecii îl

identificau cu zeul Heron. Calul reprezintă un simbol al imortalităţii.

Animalul îşi însoţeşte stăpânul în mormânt pentru ca acesta să nu

coboare cu mijolace nedemne de dânsul în împărăţia lui Hades.

Versiunea dacă a Cavalerului trac este Gebeleizis(sau Nebeleizis,

Gebelexis). Armă supremă folosită este fulgerul. În unele reprezentări

apare ca un bărbat chipeş, iar în altele apare în chip de călăreţ, având în

mâna stângă un arc. Poate fi însoţit de un vultur cu un cor care tine în

cioc un peste, iar în iepure. Zeul acesta este stăpânul Cerului , fiind

patronul aristocraţiei militare. Zeul Gebeleizis mai este cunoscut şi sub

numele de cavalerul trac Derzelas sau Derzis. Zeul mai apare şi în

ipostaza unui călăreţ care e însoţit de un câine. Acesta poartă o lance pe

care o aruncă din fuga calului asupra unui porc mistreţ. Când nu este în

ipostaza de vânător, el are trăsăturile unui călăreţ paşnic care poartă

într-o mână o torţă ori un corn al abundenţei. Apare în mărturiile

epigrafice şi numismatice de la Histria şi Odesos (Varna) iar la Limanu

(jud. Constanta) Derzelas apare calare, ca de altfel în ceramica de la

Răcătău şi Zimnicea, tezaurele de la Bucureşti - Herăstrău şi Surcea

(jud. Constanta) În lumea antică îl mai întâlnim la la macedoneni -

călăreţul macedonean. Din Tracia, cultul lui Gebeleizis avea a

pătrunde în Asia Mică prin secolul VII B.C., unde a fost asimilat de

către armeni, devenind Divinitatea naţională a acestora, Vahagn sau

zeul războiului, vestit pentru curajul cu care omora dragonii. Vahagn

era asociat cu trăsnetele şi fulgerele, fiind reprezentat ca un bărbat cu

părul şi barba din flăcări, iar ochii lui erau ca doi sori. Gebeleizis, sau

cavalerul trac care se regăseşte în mitologia altor popoare ca Zeus sau

Vanagh, a fost asimilat de către creştini drept - Sfântul Gheorghe.

Amintindu-ne de Dionysos Bassaros, Clement din Alexandria

ne vorbeşte de doctrinele întunericului, despre şarpele ce intră în sân,

ca mijoc de iniţiere. Şarpele e un adversar al lui Dumnezeu, fiind un

duh al răului. Şarpele îl reprezintă şi pe Lucifer, îngerul decăzut.

Dragonul – lup de pe steagul dacilor ne poate duce cu gândul la aceste

credinţe. În limba latină bassaris înseamnă bacantă. Bassareus era un

alt nume al zeului Bachus(Anca Balaci,Mic dicţionar mitologic greco-

latin,1966,78). N. Densuşianu consideră că Baku provine din gr.

Bacchus şi este numele tracic al lui Dionysus. Egiptenii îl numeau

Osiris. În papirusurile egiptene, Baku este un titlu a lui Osiris.

În jurul acestui steag se adunau dacii în vreme de război.

Steagurile erau de două feluri: sub formă de drapel sau sub formă de

stidard, numit şi dracones. Stindardul era un balaur cu cap de lup, cu

gura deschisă.Gâtul balaurului era fixat într-o prăjină. Sub acţiunea

curenţilor de aer se auzea un şuierat puternic. Acest şuierat are efectul

de a îmbărbăta proprii oşteni şi de a speria duşmanii. Lupul în

simbolistica dacă are o interpretare aparte. Lupul este sinonim cu

sălbăticia, dârzenia dar şi nesupunerea, fiind un simbol al luminii.

Acest măreţ animal este considerat a fi un simbol totemic colectiv,

fiind protectorul gintei. Strămoşii noştri respectă cu sfinţenie imaginea

mitică a Lupului Alb. Cân cetatea Sarmisegetuza a fost asediată de

romani, acesta i-a salvat pe daci. Exista similitudini între legenda lui

Apollo şi legenda Lupului Alb. Apollo îşi avea templul pe insula

Alba(Leuke), pe malul Mării Negre(actuala insulă a şerpilor). Apollo

se retrăgea în fiecare toamnă în misterioasa ţară a hiperboreenilor. Ţara

aceasta era condusă de Boreas, care mai era numit şi Lycantropul.

Puterea mistica a lupului a fost contracarată în timpul creştinismului

primitiv prin atribuirea statutului de păstor al lupilor, Sfântului Petru.

Filipii sunt alte zeităti despre care se ştie că sunt patroni ai lupilor. Se

consideră că filipii ar fi, probabil, urmaşii lui Lupercus – o divinitate

antică italiană. Populaţiile de păstori îl venerau pentru că îi proteja

împotriva lupilor, fiind şi un promotor al fertilităţii la oi. Lupercus mai

era numit şi Inuus sau Ephialtes. În peştera Lupercal au fost crescuţi de

un lup, conform tradiţiei, Romulus şi Remus. În tradiţia românească

există Filipi de Iarnă şi Filipi de Toamnă. Perioada cuprinsă între

aceste sărbători este perioada de împerechere a lupilor. În Bucovia

există un adevărat ritual în momentul sarbătoririi Filipilor. Femeile

lipesc gura sobei cu lut, ca să lege gura lupilor. Singurul lucru care se

poate face în acele zile este spălarea rufelor cu apă clocotită pentru a

opări gura lupului. Coada stindardului este de şarpe. În tradiţia

românească ş-a încetăţenit ideea că nu trebuie să omorâm un şarpe de

câmp deoarece se transformă în balaur. Şarpele de casa se bucură şi de

o mai mare preţuire. Se consideră că el este o fiinţă benefică,

Istorie

p. 14 Lohanul nr. 21, martie 2012

prietenoasă, un trimis al divinităţii. Se mai spune că acea casă în

apropierea căruia trăieşte şarpele de casă este ferită de farmece, iar

dacă şarpele pleacă este un semn de boala, de risipire a familiei sau de

pierderea norocului. Perceperea acestui animal este diferită în cultura

română faţă de alte culturi. În tradiţia românească şarpele nu este văzut

niciodată ca o fiinţă mitologică chtoniană(care tine de duhurile

subpământene), ci este văzut ca un trimis al cerului. Astrologic, şarpele

este Dragonul, constelaţia în jurul cărei se învârte Polul Nord în decurs

de circa 25000 de ani. În scrierile hinduse Kundalini este energia

primordială absolută, care dă naştere fiecărui lucru din universul

cunoscut. Potrivit descrierii antice, Kundalini este încolăcită asemenea

unui şarpe în adormire. Un alt simbol pentru Kundalini în cultura

universală este şi şarpele lui Mercur, simbol alchimist al metamorfozei

interioare. La evrei, şarpele devine Leviathanul . Conform legendei

acesta este un monstru marin de dimensiuni imense care suflă foc.

Pielea acestuia este ca o cămaşă de zale dublă, iar sabiile şi harpoanele

nu aveau efect asupra lui. Pentru satanişti, leviathanul este un simbol.

În mitologia nordică descoperim un alt şarpe uriaş. Jormungand este

numit şi Şarpele Midgard-ului. Apare sub înfăţişarea unui şarpe gigant.

Odin va fi cel care va arunca şarpele în mare, iar Thor îl va omorî.

Dacii credeau că sunt nemuritori şi de aceea ei dispreţuiau

moartea şi se aruncau cu mult curaj în luptă, fiind convinşi că se vor

duce spre o lume mai bună şi mai frumoasă. După cum putem observa

ideea reînvierii exista la dacii încă înainte de apariţia creştinismului.

Lucian Blaga consideră că Zamolxis este doar o divinitate supremă.

Pornind de la credinţele populare româneşti, acesta emite ipoteza că

dacii credeau în nemurirea trupului şi nu al sufletului. Moartea

simbolică şi cea reală se înlocuiesc adesea reciproc. Sacrificiile umane

în cadrul ritualurilor agrare sunt o formă nouă a jertfei. „ Moartea

rituală – simbolică şi chiar reală devine o modalitate de a depăşi un

nivel ontologic obişnuit, profan, şi de a se integra unuia superior,

sacru. De la cultul morţilor se trece la un cult al morţii, la o

valorificare a morţii ca atare. Însă nu orice moarte aduce promovare pe

un nivel ontologic superior, ci numai cea rituală, care implică violenţa;

moartea firească bună, nu suportă o atare valorificare.”(Pompiliu

Caroian, Geneza sacrului,967, 111) Populaţiilor agricole nu le este

specifică aprecierea sacrificiului ca modalitate de integrare în sacru.

Această apreciere se întâlneşte din neolitic iar pe teritoriul românesc

datează tot din această perioadă. Dacă vom privi Mioriţa din aceasţă

perspectivă descoperim o altă filosofie a vieţii. Ciobanul mioritic nu va

mai fi caracterizar din prisma filosofiei resemnării. Moartea va

reprezenta pentru el o trecere la un nivel ontologic superior. În aceste

circumstanţe nu mai vorbim despre o crimă ci de moarte rituală la care

participă întregul cosmos. Dar, nu putem cădea în panta cealaltă în care

să vedem în Mioriţa o apologie a morţii.

Unul dintre cele mai cunoscute sacrificii dacice este descris de

Herodot şi constă în aruncarea unui războinic în suliţe: „câţiva dintre

ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii

apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă

de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârful

suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că

zeul le este binevoitor; dacă nu moare atunci îl învinuiesc pe sol,

hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un

altul. Tot ce au cerut, îi spun solului, cât mai este în viaţă”(Ovidiu

Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei,vol.I, 1985, 801) Istoricul Dan

Oltean consideră că sacrificiul relatat de Herodot nu este făcut în

cinstea lui Zamolxis, ci instaurat de acesta. Sacrificiul este închinat

zeului războiului, unul din zeii triadei divine dacice, în cadrul căreia se

regăsesc, ca în toate religiile indo-europene, corespondenţi pentru

Cronos, Tales şi Heracles – zeul cerului, zeul pământului, zeul

războiului. Istoricul menţionează că acest sacrificiu trebuie repetat o

dată la 5 ani, conform izvoarelor antice.

Vasile Pârvan este un apărător fervent al ideii care prezintă pe daci

diferiţi de alte neamuri ale antichităţii prin faptul că sunt monoteişti.

Această idee a fost adoptată rapid, fără discernământ, care îi considerau

pe geto-daci „creştini înainte de apariţia creştinismului”. Pornind de la

această ipoteză putem sa ne întrebăm în mod retoric: geto-dacii au fost

politeişti sau monoteişti? Daicoviciu a arătat că Pârvan a interpretat în

mod eronat cuvintele lui Herodot. „Istoricul antic nu spune că

Gebeleizis era un alt nume al lui Zamolxis, ci că unii dintre geţi îşi

închipuie viaţa de dincolo de mormânt pe lângă Zamolxis, alţii…pe

lângă Gebeleizis.”(H.Daicoviciu, Dacii,1972,127) Polemica lingvistică

pe tema traducerii unui text antic se poate prelungi la nesfârşit.

Majoritatea cântecelor populare – observă Lucian Blaga – încep cu

expresia: frunză verde. Lucian Blaga vede în această expresie o

reminescenţă a unei vechi mitologii: „Noi vedem în această frunză

verde ceva mai mult, adică ecoul preistoriei. Întrezărim în dosul

cuvintelor un verde arhaic, de mitologie şi magie a pădurii şi a

zeităţilor vegetale, care ocrotesc viată şi mai ales sunt dătătoare de

viaţă”.(Iosif Constantin Drăgan, Noi,Tracii ,1972,94)

Vechea religie a Daciei a fost la început celestă sau uranică iar

mai târziu această religie apare în forme saturnice. Istoricul Mnaseas

din Patrae, socotit a fi un elev a lui Eratostene, spune că geţii îl adorau

pe Saturn, pe care îl numeau Zamolxis. În literatura latină şi în cea

greacă marea nordica era numită şi Marea lui Saturn.

Controversele asupra naturii de om sau zeu a lui Zamolxis au

început o dată cu primele ştiri despre el. S-a încercat de-a lungul

timpului să se facă diferite clasificări ale zeilor. Zamolxis poate fi

considerat un zeu mesianic alături de: Hung-ti din China şi

Quetzalcoatl de la azteci. Există o similitudine între aceşti zei.

„Din punct de vedere al etimologiei şi al sensului, cuvântul Zal-

mox-is în limba Dacilor nu înseamnă altceva decât Zeul-moş. Finalul is

reprezintă aici …De fapt limba Geţilor şi a Dacilor avea un caracter

proto-latin…”(N.Densuşianu, Dacia preistorică, 2002,213)

Religia dacilor este politeistă la fel ca toate religiile

popoarelor indo-europene. Descoperirile arheologice demonstrează clar

politeismul geto-dacilor. Putem aminti sanctuarele de la Costeşti şi

Sarmisegetuza. În statul condus de Burebista, religia politeistă

constituia o mare forţă. După moartea lui Burebista, marele preot

Deceneu a fost investit cu puteri aproape regeşti, ocupând tronul

statului dac. „Marele preot era seful religiei dacice; el dispunea, fără

îndoială, de bineînchegata organizaţie preotească care deservea cultele

diferitilor zei în sanctuarele descoperite în aşezările dacice. Prea puţine

ştiri avem, din păcate, despre aceşti preoţi. Numai Strabo şi Iosephus

Flavius ne-au păstrat amintirea unei tagme de anahoreţi(călugări)

celibatari, vegetarieni şi abstinenţi.”(H.Daicoviciu,Dacii,1972,129). În

Dacia este adorat un zeu al războiului asemănător lui Ares. Se

presupune că însuşi numele Ares ar fi de origine dacă. „Vergetius

afirmă că dacii, moesii şi tracii au fost întotdeauna aşa de războinici

încât legendele spun ca zeul Marte s-a născut în ţara

lor.”(H.Daicoviciu,Dacii,1972,127)

N. Densuşianu ne spune că grecii, romanii, scandinavii şi

egiptenii au preluat zeităţilor vechilor pelsagi. Bendis nu este decât

Artemis(Rosioara)/Diana/Iana Sanziana/Ileana Cosânziana, Luna, sora

Soarelui din mitologia româneasca. Împreuna sunt Gemenii Divini,

copii Cerului si a Pamantului, Uranus si ca Gaeea. Asa cum mitologia

greaca spune despre Apollo(Soarele) ca este născut in Hiperborea, iar

la sfârşitul unui ciclu se întoarce in patria sa de pe Istru(Dunarea),

rezulta ca si sora sa geamănă, Artemis este nascută in Nordul Dunării.

Zeiţa Bendis

Bendis ar putea reprezenta o replică feminină a lui Gebeleizis .

Reprezentările vechi, descoperite în ultima vreme, ne-o înfăţişează sub

chipul unei femei cu faţa rotundă, bucălată, cu pomeţii proeminenţi şi

cu părul împletit în două cosiţe ori împărţit în două mari bucle ce-i

încadrează faţa. În basmul popular apare cu aceleaşi atribute Ileana

Cosânzeana. Să fie oare vreo legătură între zeiţa Bendis şi Ileana

Istorie

p. 15 Lohanul nr. 21, martie 2012

Cosânzeana? Marea Zeiţă Bendis era adorată de femeile trace, fiind

Zeiţa Lunii, pădurilor şi farmecelor. Herodot ne spune că era foarte

adorată de femeile trace, acestea îi primiseră cultul de la popoarele

aşezate la miază-noapte, probabil de la daci. Descoperirea unui cap de

bronz al zeiţei Diana la Costeşti ne duce cu gândul la existenţa unui

cult analog la daci. „ În sanctuarul vechi de la Sarmisegetuza săpăturile

au scos la iveală un medalion de lut ars (circa 10 cm în diametru şi 1,5

cm în grosime) care imită reversul unui denar roman republican, emis

de Tiberius Claudius Nero în anul 80 î.Hr.; imaginea reprezentată e

aceea a bustului Dianei cu tolba de săgeţi pe umăr. În sfârşit, la Piatra

Roşie s-a descoperit un bust de bronz, lucrat evident de meşterii locali

şi reprezentând tot o divinitate feminină. Înalt de 14,7 cm şi lat de 13

cm(dimensiunile actuale), bustul are înfăţişarea unei măşti, spatele

fiind deschis şi gol. Braţul stâng, îndoit de la cot în sus, îi lipseşte

mâna; braţul drept, probabil ridicat şi el, e rupt cu totul. Locul ochilor e

indicat de două găuri rotunde sub nişte arcade adânci; în aceste găuri

fuseseră ochii de sticlă sau de pastă colorată. Pe marginea inferioară a

bustului, la mijloc, se află o toartă pentru fixarea bustului pe perete sau

pe lemn. Două tortiţe se găseau(azi una e ruptă) de o parte şi alta a

capului. Partea de jos a pieptului cu sânii proeminenţi e acoperită cu un

fel de tunică. Pe cap zeiţa are un văl legat în cruci, despărţit prin două

brazde destul de adânci; pe margini, două linii adâncite merg paralel cu

brazdele. Deasupra frunţii se află un acoperământ triunghiular,

mărginit şi el de două linii adâncite.”(H.Daicoviciu,Dacii,1972,133-

134).

Informaţii despre ritualurile de înmormântare ne sunt furnizate

de arheologie. Se practica inhumaţia sau incineraţia. La începutul

epocii hallstattiene ritul predominant era cel al inhumaţiei. Deasupra

mortului se ridica o movilă înaltă de pământ numită tumul. Mortul era

îngropat alături de uneltele, bijuteriile şi armele de care se slujise toata

viata. În puţine cazuri mortul era îngropat fără a avea alături de el

obiecte. Acest obicei de a îngropa pe cineva cu obiecte trebuincioase

este legat de credinţa în viaţa de după moarte. Spre sfârşitul primei

vârste a fierului, dacii trec la incineraţia morţilor. „Incineraţia e

aproape generală la Murghiol şi Satu Nou: numai câteva morminte din

prima localitate sunt de inhumaţie. La fel, la Zimnicea, mormintele de

inhumaţie din secolele VI-V sunt înlocuite, în veacul al patrulea, cu

morminte de incineraţie.”(H.Daicoviciu,Dacii,1972,34). Se poate

observa o schimbare radicală a ritului în urma evoluţiei religiei dace.

Pentru a explica acest lucru trebuie să analizăm conceptul de nemurire

prin prisma celor două mari divinităţi: Zamolxis şi Gebeleizis.

Nemurirea făgăduită de Zamolxis era completă, făcându-se referire atât

la corp cât şi la suflet. De aici putem înţelege că apare un dublet al

mortului care continuă să trăiască în regatul zeului subpământean. Pe

măsură ce religia uranică se impune, ideea nemuririi trupului dispare.

Cultul lui Gebeleizis se va impune. Inhumaţia se va mai practica încă

la copii. Dacii îsi ardeau mortii, iar cenusa o împrăştiau poate în peşteri

sau în râuri. În tot acest interval de aproape trei secole nu avem nici un

mormânt dacic. Pentru ca sufletul sa fie cat mai uşor si pentru a se

putea ridica spre a străbate distantele cereşti, corpul muritor trebuia ars.

Împărăţia sufletelor nemuritoare, pentru daci, era în cer. O

demonstrează nu numai ritualurile de înmormântare, dar si mărturiile

scriitorilor greci si romani, care începând de la Herodot si pana la Dio

Cassius, continuând cu gotul Iordanes din sec. 6 d.Ch. susţin ca dacii

se credeau nemuritori. Nemurirea dacica, ca si cea germanica sau

scitica era una celesta.

Cuvântul religie vine din limba latină. Religia poate fi definită

ca un sistem bazat pe încercările oamenilor de a explica universul și fenomenele lui naturale, adesea implicând una sau mai multe zeităţi

sau alte forţe supranaturale, sau ca un sistem de căutare a scopului sau

înţelesului vieţii. În intenţia noastră, scopul lucrării este de a pătrunde

în lumea plină de sacralitate a credinţelor religioase dacice. Am urmărit

să prezint geografic unul din locurile sacre ale geto-dacilor, prezentând

în continuare panteonul geto-dac, sacrificiile şi ritualurile funerare.

Bibliografie: Auge,M,1995,Religie şi antropologie,Ed.Jurnalul literar,Cluj-Napoca; Babu-Buznea,O, 1979,Dacii în conştiinţa romanticilor noştri, Bucureşti;

Caroian,P,1967,Geneza sacrului,Ed.Ştiinţifică,Buc.;

Densuşianu,N,2002,Dacia preistorică,Ed.Arhetip,Buc.;

Drăgan,I.C.,1976,Noi,Tracii,Ed.Scrisul românesc,Craiova;

Drimba,O,1985,Istoria culturii şi civilizaţiei,Editura ştiinţifică şi enciclopedică

Bucureşti;

Eliade,M, 1991-1992,Istoria credinţelor şi ideilor

religioase,vol.I,II,Ed.Ştiinţifică,Buc.;

1995,De la Zalmoxis la Genghis-Han,Ed.Humanitas,Buc.; Kernbach,V,

1972 Muntele ascuns al lui Zamolxis,România pitorească,nr.7;

1978,Miturile esenţiale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti; Merlan,V,2006,Misterul zeiţelor de la Isaiia,Ed.Lumen,Iaşi;

Pagini web:

http://civilizatiadaca.dap.ro/Zamolxis.htm http://www.dacii.info/2011/04/26/secretele-muntelui-gugu/

http://freebird.ro/2010/08/05/arta-geto-dacica/

http://www.ziarultimpul.ro/reportaj/2011/09/o-provocare-a-istoriei-monumentul-de-la- adamclisi/

http://enciclopedia-dacica.ro/armata_daca/dracones.htm

Activitatea Mitropoliei Basarabiei în acte şi

documente inedite din perioada interbelică (I)

Prof. Ştefan Plugaru - Huşi

Viaţa ecleziastică desfăşurată de Mitropolia Basarabiei,

pendinte de Patriarhia Română, în spaţiul dintre Prut şi

Nistru - cuprins în perioada interbelică în hotarele fireşti

ale României Mari, nu poate să nu trezească interesul

cercetătorilor şi a celor pasionaţi de trecutul acestei părţi de

teritoriu românesc, de la a cărui răpire din trupul

Moldovei istorice de către Imperiul ţarist se împlinesc anul

acesta 200 de ani.

n materialul de faţă, cât şi în cele care vor urma, prezentăm -

pentru început - o serie de dări de seamă ale protopopilor

care diriguiau cercurie parohiale aflate pe cuprinsul

Basarabiei, situaţii statistice care reflectă implicarea acestora şi

a preoţilor din parohii în păstorirea în spirit creştin ortodox şi

românesc a enoriaşilor aflaţi în cuprinsul acestora, ridicarea şi

reparaţia de biserici, distruse mai apoi în vremea ocupaţiei

bolşevice sau transformate în depozite, grajduri pentru animale,

ospicii de alienaţi mintal. Cele care au supravieţuit prigoanei

ateiste au fost preluate după disoluţia URSS de către nou creata

şi intitulata Mitropolie a Moldovei, subordonată Patriarhiei

Moscovei, deşi aceste lăcaşuri de cult au fost ridicate prin

eforturile Mitropoliei Basarabiei, contribuţia financiară a acestei

instituţii fiind însemnată, după cum rezultă din documente.

Deşi zidite cu bani româneşti, aceste lăcaşuri de cult sunt

folosite astăzi de preoţii Mitropoliei Moldovei, unii cu trecut

dubios şi - conform unor dezvăluiri de presă - activitate intensă

în cadrul serviciilor secrete sovietice, spre a oficia slujbe

religioase în limba rusă şi o falsă limbă moldovenească,

negându-se dreptul de proprietate al Mitropoliei Basarabiei

asupra acestor biserici, lăcaşuri mănăstireşti, alte proprietăţi

imobiliare şi funciare, căreia îi aparţin de drept.

România

Protopopia Cercului I Judeţul Tighina

1938 luna martie ziua 15 No. 898

Î

Istorie

p. 16 Lohanul nr. 21, martie 2012

Oficiul Tighina

Onor Consiliul Eparhial Chişinău

După uzul anilor precedenţi şi în anul în curs socotim de datorie

a informa Autoritatea Eparhială de felul cum a decurs viaţa

economico- gospodărească în parohiile cercului ce conducem.

Dacă cu drept cuvânt latura spirituală din activitatea clerului,

trebuie să constituie principala şi permanenta preocupare, apoi n

u mai puţin este adevărat că şi latura economică îşi are rostul ei

indiscutabilă. Un locaş sfânt, frumos, înzestrat şi bine îngrijit, o

casă parohială bine întreţinută, un cimitir îngrădit şi curat etc.,

înfăţişează atât starea spiritelor, ce domneşte în parohia

respectivă şi dragostea credincioşilor faţă de edificiile lor

bisericeşti, cât şi mai ales sârguinţa şi munca clericilor

conducători. S’a observat că acolo unde preotul şi cântăreţul au

ştiut să sădească în conştiinţa păstoriţilor sâmburele unei

adevărate vieţi creştineşti, trezind în sufletele lor spiritul de

obligaţie faţă de cele religioase, acolo bisericile sunt reparate,

altele în curs de construcţie, venitul bisericilor majorat, diferite

donaţii şi jertfe curgând din partea credincioşilor, spre o bună

împodobire a lăcaşurilor de închinăciune.

Socotind că starea gospodăriei parohiale reprezintă un adevărat

certificat, văzut de toţi, conţinând adeverirea hărniciei şi

devotamentului clerului respectiv pentru problemele bisericeşti,

ani de-a rândul am îndemnat pe preoţii parohi din cerc, să-şi

îndeplinească în modul cel mai conştiincios îndatoririle lor

directe, privitoare la buna stare a clădirilor bisericeşti. Servindu-

le ca pildă prin lucrările personale ce am putut realiza, avem

satisfacţia să constatăm că în ultimii ani, până la data de 31

Decembrie 1937, în cerc s’au reparat 22 de biserici, în curs de

construcţie se află 6 biserici, în reconstrucţie 2, în primăvara

anului 6, se va pune temelia încă a două biserici noui.

Case parohiale s’au construit 2, s’au cumpărat 2 şi s-au reparat

12case, celorlalte li s’au făcut reparaţii mai mici din fondurile

bisericeşti.

Izvoarele băneşti pentru înfăptuirea acestor lucrări au fost

condici de milă, donaţii benevole ale parohienilor, dela

Arhieipiscopie, dela Prefectura judeţului, dela Primăria or.

Tighina, primării rurale etc., apoi anumite sume au fost eliberate

din fondurile Comitetului de construcţie al cercului.

Aceasta, în sumar, ar fi bilanţul activităţioi clerului din cerc,

desfăşurate în sensul economic, în vremea din urmă. În anul

1937, pe teren economic s’a lucrat cu aceiaşi insistenţă şi zel, şi

cu aceleaşi rezultate pozitive, despre cari ţinem să vorbim în

corpul acestei dări de seamă.

În cuprinsul acestui cerc se află 38 de parohii, fiecare parohie

având câte un locaş de închinăciune în afară de parohia

Chiţcani, acre este situată chiar în preajma mănăstirei Noul

Neamţ, parohienii folosindu-se de bisericile acestei sfinte

mănăstiri.

Este de menţionat că clerul parohiei Chiţcani nu activează deloc

în sensul construirei cel puţin a unei case de rugăciuni, în care

ar putea să oficieze trebuinţele religioase. Cununiile şi astăzi se

săvârşesc în localul unei din şcoli primare, iar botzezurile

oficiindu-se în casa păr.paroh. Am insistat de mai multe ori,

rugând clerul să-şi ia iniţiativa realizării acestei mari necesităţi,

fără însă a ajunge la un rezultat pozitiv. Despre starea lucrurilor

din parohia Chiţcani am raportat în toate dările de seamă anuale.

Toate bisericile din cercul nostru au câte un singur altar,

excepţie făce Catedrala, care are trei altare.

În or. Tighina există şi o biserică foarte frumoasă, zisă a

Garnizoanei – în ea aparţinând Ministerului Apărării Naţionale,

este situată în cadrul parohiei Catedralei şi deservită de către

păr. Petru Căisan, parohul bisericii din sub. Proteagailovca.

În cetatea or. Tighina se mai află o biserică, care a ars din cauză

necunoscută, încă din anul 1935. Regretăm foarte mult şi

minunatele clopote ale acestei biserici au fost donate de

Autorităţile militare unor biserici din Ţară, prin intervenţia d-lui

profesor Nicolae Iorga, astfel respingându-ni-se cererile repetate

ale noastre pentru a ni se elibera acele clopote pentru biserica

catedrală. Am nădăjduit că Autorităţile în drept, luând în seamă

motivarea noastră cum că clopotniţa împreună cu clopotele

catedralei au suferit în timpul bombardamentului ce a avut loc

între armata noastră şi bandele bolşevizate, vor satisface

rugămintea noastră justă, cu regret însă am fost informaţi de

Comandamentrul Regimentului din Cetate, că clopotele deja

sunt ridicate şi transportate la destinaţie.

O catapeteasmă de mare preţ, deasemeni proprietatea

garnizoanei, după multe intervenţii, a fost eliberată parohiei

Coşcalia din acest judeţ.

Toate bisericile cercului sunt zidite din piatră; excepţie fac

bisericile din comunele: Popeasca, Hagimus, Tanatari, Creţoaia

şi Ţănţăreni. În această din urmă parohie clădirea bisericii este

într’o stare atât de mizerabilă, încât noi personal am luat

iniţiativa de a ridica, în timpul cel mai scurt posibil, un nou

sfânt lăcaş, în acest scop aducând personal consiliului parohial

respectiv, suma de lei 20.000 ridicată dela Prefectura judeţului.

Ne bucurăm că chiar în toamna acestui 1937 am putut asista

împreună cu păr. Referent al Secţiei Culturale, la punerea petrei

fundamentale a bisericii noui. Fundamentul deja este

complectamente zidit, celelalte lucrări de zidărie vor continua în

primăvara anului curent.

În căt. Botnăreşti, pendinte de parohia Cobuşca Nouă, clădirea

bisericii noui este terminată în ciornă. La 14 octombrie 1937 am

luat parte la sfinţirea şi ridicarea crucilor, împreună cu clerul din

subcentrul pastoral respectiv. Lucrările executate până în

prezent sunt de calitate bună, asemenea şi materialul

întrebuinţat. Sumele adunate şi cheltuite sunt menţionate în

tabloul anexat.

În căt. Floreşti, pendinte de parohia Cobusca Veche, clădirea

noui biserici este ridicată până la carnizul de sub acoperiş.

Lucrările de asemenea sunt executate în bune condiţiuni,

materialul utilizat fiind de calitate superioară. Zidăria avansează

greu din lipsă de mijloace – locuitorii din Floreşti fiind prea

puţini la număr, nu au posibilitatea să facă faţă cheltuielilor

mari ce li se impun. În cursul anului 1937, din această pricină

lucrările au stagnat.

În parohia Geamăna construcţia a ajuns la carnizul principal. În

anul 1937 lucrările n’au înaintat din lipsă de mijloace, apoi şi

din cauza acţiunii anemice a clerului şi Consiliului parohial.

Până în an. 1937 lucrările s’au executat de antreprenorul

Lavrov, autorizat de Onor Consiliul Eparhial.

În căt. Marianca, pendinte de parohia Feşteliţa, se află în curs de

construcţie o nouă bisrică. Până în prezent pereţii au fost ridicaţi

la 4 metri înălţime. În anul 1937 s’a cheltuit cu zidăria pereţilor

suma de lei 98.000.

În parohia Popeasca construcţia bisericii, referitor la zidărie, a

luat sfârşit. Acum clerul împreună cu Consiliul parohial sunt

preocupaţi de adunarea fondurilor spre a pune acoperiş pe

corpul bisericii şi clopotniţei. În cursul anului 1937 s’a cheltuit

suma de lei 50.000 numerar plus prestaţia din partea

locuitorilor.

Reconstrucţii de biserici se fac în parohiile Sf. Apostoli –

Tighina şi Feşteliţa. În prima parohie reconstrucţia în ciornă

Istorie

p. 17 Lohanul nr. 21, martie 2012

este efectuată, cheltuindu-se în anul 1937 suma de lei 240.000;

în cea de a doua parohie de asemenea clopotniţa este gata în

ciornă, cheltuindu-se în acelaş suma de lei 143.000.

După rapoartele păr. parohi, se poate constata că lucrările

tehnice, precum şi supravegherea şi aprecierea materialelor

întrebuinţate, au fost încredinţate d-lui inginer judeţean, N.

Cutovoi, care şi-a îndeplinit angajamentele luate în modul cel

mai conştiincios.

Ţinem de datorie să menţionăm, că un fel de reconstrucţie a

bisericii a avut loc în parohia Cobusca Veche. După o reparaţie

serioasă ce s’a făcut acestei biserici în anul 1935, ea din

neglijenţa servitorului bătrân, a luat foc în anul 1936. În acest

an şi în 1937 s’au executat toate lucrările în legătură cu punerea

noului acoperiş, tencuelei, picturei şi altor lucrări mai mici,

cheltuindu-se în total 211.580. Natura fondurilor este arătată în

tabloul anexat. Solemnitatea sfinţirei s’a efectuat cu mare fast în

prezenţa păr. Consilier Referent Cultural, a noastră şi a clerului

din împrejurime, în ziua de 7 Noembrie 1937.

Reparaţii de biserici s’au făcut în următoarele parohii: în

Catedrala or. Tighina s’a repictat centrul bisericii, cheltuindu-se

suma de lei 50.000; s’au făcut şi alte lucrări mai puţin

însemnate pentru suma de lei 13.167. Lucrările de repictare au

fost executate de pictorul P. Piscariov cu aprobarea Consiliului

Eparhial.

În parohia Bulboaca s’a început o reparaţie fundamentală,

deocamdată schimbându-se lemnul putred de pe clopotniţă şi

acoperind-o cu fier zincat, în total s’a cheltuit 38.000, celelalte

lucrări prevăzute se vor executa în anul 1938.

În parohia Căuşănii Noui s’a terminat reparaţia exteriorului

bisericii, începută în anul 1936. S’a cheltuit lei 14.198.

Reparaţia bisericii din parohia Cobusca Nouă a fost executată

bine în exterior. S’a cheltuit suma de lei 32.130.

Reparaţia şi schimbarea fierului vechi de pe biserica din

Chircăeşti cu altul nou zincat, a costat suma de lei 65.089.

Biserica din Gura Bâcului de asemenea a fost reparată pentru

suma de lei 34.799.

În parohia Geamăna s’a cheltuit cu reparaţia bisericii vechi lei

16.500 şi în parohia Roşcani pentru acelaş scop, s’a cheltuit

suma de lei 13.750.

În restul parohiilor , cum se vede şi din tabloul anexat, s’au

făcut reparaţii mai mici.

Biserica din parohia tanatari, fiind foarte veche, se proiectează

construcţia unei biserici noui. Deocamdată s’a cheltuit cu

întocmirea planului şi procurarea pietrei suma de lei 28.380.

Se mai proiectează noui construcţii de biserici şi în parohiile

Ciobruci şi Hagimus. Părinţii parohi în prezent sunt ocupaţi cu

îndeplinirea formlităţilor în legătură cu realizarea lucrărilor de

construcţie, ce se proiectează.

Pe lângă biserica Proteagailovca – Tighina s’a

construit o storojie nouă. Pereţii şi acoperişul terminaţi.

Lucrările au costat suma de lei 9.528.

La parohiile cercului nostru există 28 case parohiale locuite de

clerici; trei case şi 30 prăvălii sunt închiriate, venitul lor

alimentând bugetul parohiilor respective.

Prăvăliile Catedralei în special au nevoie de o reparaţie serioasă.

Parţial aceste prăvălii se vor repara în vara an. 1938.

Cu micile reparaţii ce s’au făcut caselor parohiale, ce aparţin

Catedralei, s’a cheltuit suma de lei 30.790.

Casa parohială din parohia Cimitirului – Tighina a fost

reconstruită, cheltuindu-se suma de lei 28.976.

O reparaţie superficială s’a făcut casei parohiale din Gâsca-

Tighina în sumă de lei 5.000.

Casei parohiale din c. Delaheu s’a făcut o reparaţie exterioară

pentru suma de lei 10.000.

S’a reparat şi acoperişul casei parohiale din c. Plop Stubei. S’a

cheltuit suma de lei 6.000.

A fost reînoită o parte din acoperişul casei parohiale din c.

Teliţa, cheltuindu-se lei 6.000.

La Ursoaia, pentru mici reparaţii s’a cheltuit lei 4.355.

În parohia Varniţa s’a terminat construcţia unei noui case, care

se poate socoti ca una din cele mai frumoase case parohiale din

cerc. În cursul an. 1937, lucrările fiind în continuare, s’a cheltuit

suma de lei 48.100. Constatăm că pe data de 31 Decembrie

1937 păr. paroh a angajat materiale şi lucrări în datorie pentru o

sumă de peste 40.000 lei. S-au făcut intervenţii către Onor

Consiliul Eparhial pentru a-l ajuta la achitarea datoriilor făcute.

În celelalte parohii s’au făcut reparaţiile necesare pe contul

propriu al clericilor ce ocupă casele.

Referitor la asigurarea clădirilor bisericeşti, situaţia e următoare.

Sunt asigurate şi cu plata ratelor cuvenite la timp parohiile din

cerc în număr de 30. Biserica Cimitirului, aparţinând Primăriei

oraşului, este asigurată la fondul Ministerului de Interne.

Biserica din parohia Todireşti aparţine Prefecturrei jud. Tighina

şi este asigurată la fondul Ministerului respectiv.

Trei parohii au bisericile neasigurate. În cursul anului 1938 vom

lua măsuri pentru reasigurarea tuturor bisericilor din cerc

conform dispoziţiunilor în vigoare şi tarifului redus.

Cazuri noui, în afară de cele referitoare la timp, în ursul anului

1937 nu s’au înregistrat, epitropii bisericeşti îndeplinindu-şi

conştiincios obligaţiunile şi păstrând sumele aflate la ei intacte

şi sub controlul parohilor respectivi.

Majoritatea cimitirelor din parohiile cercului sunt bine îngrijite

şi împrejmuite cu ziduri de piatră, scândură, sârmă ghimpată,

şanţuri etc. Reparaţiile necesare , precum şi plata păzitorilor cad

în sarcina Primăriilor. Bisericile din Căuşănii Noui şi Talmaz au

contribuit la îngrădirea cimitirelor cu suma de lei 3.312.

parohienii bisericii Cimitirului – Tighina au ajutat la îngrijirea

unuia din cimitirele parohiale cu suma de lei 2.000.

Planuri definitive pentru pământul bisericesc posedă 16 parohii,

celelalte parohii din cerc, în afară de cele din or. Tighina şi

parohia Todireşti, care nu posedă pământ, încă nu sunt în

posesiunea planurilor definitive. Unii părinţi prohi au şi luat

măsurile necesare spre a li se elibera astfel de planuri.

Redăm mai jos şi mişcarea sumelor încasate şi plătite de noi în

cursul anului expirat:

Pentru Comitetul de construcţie, la 1 Ianuarie 1937, ret n’a fost.

În cursul anului 1937 s’a încasat dela biserici şi cler suma de leu

32.713.

S’a eliberat pentru construcţia casei parohiale din comuna

Varniţa conform hotărârei cercului lei 25.000.

Rest la 1 ianuarie 1938 rămâne lei 7.713.

Referitor la întreţinerea Protopopiatului, întru cât anul financiar

1937/1938 este prelungit până la 1 Aprilie 1938, darea de seamă

amănunţită cu tote actele justificative, vom prezenta la timp

conform dispoziţiunilor date.

Pe lângă Protopopiat funcţionează o saccă a clericilor din cerc,

având un venit lei 174.423. Împrumuturi acordate lei 110.180.

Restul se află în numerar şi se păstrează în cassa de fier a

Protopopiatului. Operaţiunile cassei sunt conduse de noi şi păr.

secretar al Protopopiatului.

Clericii cercului sunt foarte mulţumiţi de felul cum se conduce

cassa. Cotizaţiile de 3% din salariul lunar urmează a fi reţinute

şi pe viitor până la noua hotărâre a Adunării cercului.

Istorie

p. 18 Lohanul nr. 21, martie 2012

Pe lângă biserica Cimitirului – Tighina funcţionează mai mulţi

ani de –arândul cassa de ajutor reciproc pentru cazuri de deces

şi altă cassă la ajutorarea parohienilor în cazuri de nenorociri.

Despre felul cum se prezintă operaţiunile acestor casse am

raportat în anii precedenţi.

Socotim de bine a propune ca să se permită păr. Protopopi

procurarea aparatelor fotografice pe contul bisericilor din

cercuri, pentru ca să li se servească la fotografierea bisericilor şi

caselor parohiale, ce se află în curs de construcţii, precum şi a

celor care sunt rău îngrijite de Consiliile parohiale, spre

complectarea dărilor de seamă, apoi şi pentru ca Stăpânirea

Eparhială în modul cel mai evident să fie clarificată asupra

situaţiei edificiilor bisericeşti şi stării în care aceste se află.

Sunt parohii îndepărtate de centre, aşa încât unui fotograf ar fi

trebuit de plătit sume enorme spre a se deplasa la faţa locului,

pecând Protopopul inspectând parohia, ar putea face şi acest

lucru important.

De asemenea, în vederea bunului mers al lucrărilor din

cancelariile Protopopiatelor şi executării prompte a ordinelor ce

se trimit, se simte nevoia de a se înfiinţa câte un post de impegat

retribuit din fondurile eparhiale, aceasta şi pentru ca Protopopul

să poată activa şi pe teren spiritual, adminiostrativ şi cultural

mai intensiv.

Considerăm retribuţia secretarului protopopesc în suma de lei

1.100 minus taxe la fisc, prea mizerabilă faţă de cele 16 ore

minimum de lucru pe care acesta execută. Rugăm Stăpânirea

Eparhială, dacă e posibil, a-i majora retribuţia.

Protopop <<ss>> Nicolae Grosu

Arhiva Naţională a Republicii Moldova, fond 1135, inventar 1, dosar 165, filele

59 – 62 verso)-

Câteva date noi cu privire la familia

de boieri moldoveni Emandi

Sorin Popescu - Bucureşti

La cimitirul Eternitatea din Iaşi există un frumos monument

funerar din marmură, având la baza soclului, într-o scobitură,

bustul lui Nicolae Emandi (1814 - 1894), fost colonel, aghiotant al

domnitorului Al. I. Cuza, deputat în Divanul ad-hoc şi prefect de

Tutova?, scoborâtor al unei familii boiereşti de origine greco-

bulgară, care apare în “Arhondologia Moldovei” a paharnicului

Constantin Sion încă din secolul XVII, sub acest nume sau purtând

patronimul “Iamandi”.

rborele genealogic al familiei Emandi sau Iamandi (din care o

ramură a purtat numele de Diamandi/Diamandy), înrudită cu

multe alte familii boiereşti bine cunoscute (Ghyka, Sturdza,

Balş, Catargi, Sion, Cantacuzino, Grecianu, Văcărescu, Donici, Manu

etc), a fost întocmit de reputatul genealogist Mihai Dim. Sturdza,

împreună cu o descendentă a familiei în cauză, Elena Ghyka-Emandi,

fiind actualizat, în unele privinţe, până în zilele noastre.

În cele ce urmează voi încerca să adaug câteva date inedite

cu privire la unele ramuri ale familiei Emandi, aflate de la urmaşii

acesteia (ai lui Nicolae Emandi) ori culese din documente sau cărţi care

menţionează numele în cauză.

Nicolae Emandi, căsătorit cu Ecaterina Apostoleanu, a avut

trei copii: Eliza, Costache şi Neculai, dar numai despre Costache se

cunosc unele amănunte, ceilalţi fraţi decedând, probabil, de mici. Cât

despre Costache, arborele genealogic menţionează că s-a născut în

1842 şi a murit în 1915, fiind deputat în 1886. A fost căsătorit a doua

oară cu Elena, ns. Săvescu ? (1881-1940), aceasta recăsătorindu-se

ulterior, după moartea soţului Costache, cu un căpitan Gh. Popovici, de

care însă divorţează ulterior. În anul 1924, Elena Popovici se judeca, la

Tribunalul judeţului Fălciu (sentinţa civilă nr. 210 din 18 aprilie), cu

copiii din prima căsătorie ai lui Costache Emandi, Emil şi Lucia,

pentru împărţirea averii tatălui lor. Prin hotărârea judecătorească, Elena

Popovici a primit dreptul să stăpânească “în plină proprietate” casele

din Huşi, str. Ion Mârza (actualmente str. Cuza Vodă) nr. 9, 100 ha din

trupul moşiei Epureni, 100 ha din trupul moşiei Duda, situate la locul

numit “Dealul Prutului”, 46 ha pădure pe teritoriul comunelor Epureni

şi Duda, terenuri cultivate cu vie şi cu alte culturi etc.

Ca urmare a testamentului mistic (în faţa preotului) întocmit

de Elena Popovici, la 18 decembrie 1940, cu câteva zile înaintea

morţii sale, Primăria oraşului Huşi primeşte 18 milioane lei şi este

instituită legatară universală asupra întregii averi mobile şi imobile

proprietatea testatoarei, iar în casele din Huşi ale acesteia se va înfiinţa

– la îndemnul avocatului C. Cosma, care este numit executor

testamentar şi căruia îi lasă 20 ha pădure la Epureni şi unele obiecte –

un “Palat cultural Elena şi C. Iamandi/(Emandi)”; din venitul moşiei

şi pădurii, prin testament se prevede întreţinerea azilului de bătrâni din

oraş şi a cantinei “Mila creştină”. Totodată, biblioteca oraşului

primeşte un fond de câteva mii de cărţi.

Faptul că testatoarea înfiinţează un aşezământ de utilitate

publică, purtând numele primului soţ, Emandi, dovedeşte ataşamentul

său faţă de acesta, pe care nu l-a putut uita cu trecerea anilor şi cu toate

că, ulterior, contractase o altă căsătorie.

De menţionat că imobilul în care a funcţionat acest palat

cultural a fost demolat în anul 1988, autorităţile pretextând că fusese

grav afectat de cutremurul din 1985.

Elena Popovici (fostă Emandi) este îngropată în cimitirul

“Eternitatea” din Huşi, unde se află Biserica “Sf. Toma”. Din păcate,

mormântul său a fost vandalizat, dispărând crucea din marmură de

deasupra soclului, precum şi unele ornamente.

Emil, fiul lui Costache, a fost căsătorit de două ori, prima

dată cu Maria, fiica boierului Frank din Botoşani şi a doua oară cu

Elena (?), din ultima căsătorie rezultând un băiat, Constantin (Titel),

care a murit la Bârlad, în cutremurul din 10 noiembrie 1940, împreună

cu soţia sa Irina Caradja. Se pare că Emil era pasionat de vânătoare,

pentru că se păstrează unele fotografii ale sale, cu puşca, singur ori cu

fiul Titel, alături de hăitaşi, cu câinii sau cu unele trofee, precum un

porc mistreţ răpus. Din fotografii te priveşte un bărbat în puterea

vârstei, impozant, cu mustaţă şi îmbrăcat în costum elegant, cu jiletcă.

Cât priveşte pe sora lui Emil, Lucia, decedată în 1949,

aceasta s-a căsătorit cu Grigore Vericeanu, avocat dintr-o cunoscută

familie huşeană (mama sa era soră cu Cleopatra Depărăţeanu, soţia

poetului Al. Depărăţeanu), care a intrat, la rândul său, în politică,

devenind primar de Huşi între 1 aprilie 1906 şi 22 martie 1907, prefect

A

Istorie

p. 19 Lohanul nr. 21, martie 2012

de Fălciu între 6 octombrie 1920 şi 28 martie 1921, precum şi deputat

al Partidului Conservator-Democratic, înfiinţat de Take Ionescu (va da

chiar publicităţii o broşură cu “Programul de activitate politică a

democratului Partid Conservator de sub şefia dlui Take Ionescu, din

judeţul Fălciu)”. În şedinţa Camerei din 5 februarie 1915, deputatul

Grigore Vericeanu îşi exprima uimirea :”...cum se face că d. Stere are

voie să facă propagandă austriacă în Transilvania, iar d. Take Ionescu

nu are voie să-şi exprime sentimentele? ”.

Unii dintre urmaşii săi – pe care-i voi menţiona mai jos – dar

şi concitadini îmi povesteau cum “Conu Grigoriţă” umbla foarte ţanţoş,

numai în trăsură prin oraş, cu ghetre şi mănuşi albe. Se păstrează încă,

de către o strănepoată, Lucica Tudose, valijoara sa de deputat, cu

lucrurile de primă necesitate, pe care le lua totdeauna cu el când pleca

la Bucureşti, la şedinţele Camerei.

Grigore Vericeanu, care îşi avea casa în Huşi, ca şi Elena

Popovici, pe actuala stradă Cuza Vodă (fostă Ion Mârza), lângă

biserica “Sf. Gheorghe”, vis-à-vis de Casa Popov, a murit în 1948 şi

este îngropat la Cimitirul Bellu din Bucureşti. A avut, împreună cu

soţia sa Lucia (ns. Emandi) patru fiice: Virginia, Julieta-Lucia, Veturia

şi Elena (Ileana). Toate patru au urmat dreptul şi concomitent încă o

facultate filologică, de limbi străine, iar unele, ca Veturia şi, cred,

Virginia, făcându-şi studiile superioare la Paris.

Virginia, sora cea mai mare, s-a născut în 1903, a absolvit, pe

lângă dreptul, şi secţia de limbi slave de la filologie, devenind asistenta

lui N. Iorga şi căsătorindu-se cu un profesor universitar, Aniţescu. A

scris unele cărţi pentru copii, dar ea nu a avut urmaşi şi a decedat în

1973, fiind îngropată la Cimitirul Eternitatea din Iaşi, acolo unde se

odihneşte şi strămoşul său Nicolae.

A doua soră, Julieta-Lucia, este născută în 1904 şi a fost

căsătorită de două ori:prima dată cu un colonel Cojocaru, iar a doua

oară cu arhitectul Gheorghe (Gică) Tudose, care studiase la Paris, unde

contractase un prim mariaj cu o franţuzoaică.

Pe dna Lucia Tudose am cunoscut-o bine, întrucât locuia

într-un apartament spaţios, de patru camere şi dependinţe, la parterul

unei vile cu trei etaje din Cotroceni, pe str. Dr.Mirinescu nr. 11, iar eu

închiriasem, în timpul studenţiei, o cămăruţă aflată într-o casă vis-à-vis

de aceasta. Dna Tudose nu profesase niciodată, însă în timpul

războiului fusese, ca multe dintre fetele de familie bună, soră de

caritate pe front (am văzut-o, într-o fotografie, în uniformă de

infirmieră), precum şi, anterior, un fel de secretară a ministrului liberal

Ioan E. Costinescu, fost, de mai multe ori, titularul Ministerului

Sănătăţii.

De altfel, îl născuse pe unicul său fiu, Mihai, în 1943, la

Odessa, unde o chemase soţul, pentru a-i aduce banii necesari

achiziţionării unor terenuri, bani, bine-nţeles, duşi pe apa sâmbetei.

Soţii Tudose nu erau despărţiţi oficial, însă, când i-am

cunoscut eu, trăiau separaţi, dl Tudose locuind la Bacău, unde ajunsese

arhitect-şef şi convieţuind cu o altă femeie, Coca.

La Bucureşti, dna Tudose făcuse eforturi disperate pentru a-

şi păstra apartamentul, deşi acest lucru presupunea şi multe obligaţii de

ordin financiar, care o constrânseseră să închirieze unele camere, mai

ales la studenţi (acolo a stat, de pildă, în gazdă, viitoarea profesoară de

la Drept, Raluca Miga-Beşteliu) şi să vândă din casă lucruri de preţ,

moştenire de familie. Dânsa a fost aceea care mi-a făcut cunoştinţă cu

dna Gerda Barbilian, care locuia în apropiere, pe str. Carol Davilla şi

de care am devenit, ulterior, foarte apropiat.

Dna Lucia Tudose a murit în anul 1974, în somn, în patul în

care se afla şi fiica mea de 6 ani, Cristina, care, într-un fel, se afla în

grija dânsei. Este îngropată la Cimitirul Sf. Vineri din Bucureşti, iar

soţul său, care, după decesul soţiei, s-a recăsătorit cu femeia cu care

convieţuise şi anterior, a fost înmormântat la Bacău.

Fiul soţilor Tudose, Mihai, de profesie tehnician proiectant, a

continuat să locuiască în apartamentul de pe str.dr. Mirinescu (de altfel,

din spusele dnei Lucia Tudose, clădirea fusese construită de antrepriza

pe care o avusese soţul său înainte de război), împreună cu soţia,

Silvia, ns. Ionescu, profesoară de limba franceză şi fiica lor Lucia

(Lucica), absolventă a Facultăţii de Drept (după cum se vede,

prenumele de “Lucia” are o veche tradiţie în familia Emandi). Lucica

Tudose este astăzi singura urmaşă în viaţă a lui Nicolae Emandi, având

în vedere că nici o alta dintre fetele Vericeanu n-a avut copii.

După moartea prematură a lui Mihai Tudose, la nici 60 de

ani, apartamentul în care a locuit a fost revendicat de fostul proprietar,

iar soţia sa, Silvia, împreună cu fiica au fost nevoite să se mute în

garsoniera mamei Silviei, situată pe aceeaşi stradă, acolo unde

domiciliază şi în prezent. După 1989, Lucica a obţinut unele proprietăţi

ale familiei, la Huşi, Iaşi şi Epureni, un sat lângă Huşi, unde fusese

moşia familiei Emandi, menţionată în hrisoave încă din secolul XVIII.

Veturia, cea de-a treia fată Vericeanu, absolventă, în 1924, a

Liceului “Cuza Vodă” din Huşi, apoi studentă în Franţa, a fost şi cea

care a devenit cunoscută pe tărâm publicistic, fiind o traducătoare

remarcabilă, care a dat la iveală mai multe ediţii bilingve (în română şi

franceză) ale unor clasici ai literaturii române (Eminescu, Bacovia,

Blaga), a tradus balada “Meşterul Manole” în limba franceză etc.

Născută la 7 noiembrie 1905, a fost căsătorită cu inginerul Emil

Drăgănescu, specialist în electrotehnică. Prin anii ’50 este închisă şi

condamnată la 4 ani (6 ani ?) de închisoare, într-un proces politic, în

lotul care o includea şi pe compozitoarea şi pianista Hilda Jerea.

Revenită din recluziune, divorţează, dar îşi păstrează numele de

Drăgănescu-Vericeanu, cu care era cunoscută pe plan literar. Va sta,

până la moartea survenită în 1992, într-o garsonieră dublă, la etajul 1 al

unui bloc impozant de pe str. Dionisie Lupu, acolo unde a locuit şi

Ovid Crohmălniceanu, soţii Emanoil Petruţ şi Catinca Ralea,

compozitorul Dimitrie Cuclin, precum şi fostul ministru de justiţie şi

prim-vicepreşedinte al Consiliului Legislativ, Emil Nicolcioiu. După

moartea sa, garsoniera i-a revenit nepoatei Lucica Tudose.

Am întâlnit-o de multe ori pe Veturia Vericeanu – o prezenţă

stenică - atât la locuinţa sorei sale, Julieta, cât şi acasă la dânsa, unde

era înconjurată de numeroase obiecte de valoare, mobilă stil, covoare

orientale etc. La intrare am zărit un bust al lui Bacovia, executat de

Miliţa Petraşcu (cu care fusese prietenă, ca şi cu Agatha Grigorescu-

Bacovia) pe care a spus că urmează să-l trimită muzeului “Bacovia”

din Bacău, cum probabil că s-a şi întâmplat, fiindcă n-a mai fost găsit

la moartea sa. Veturia Vericeanu a fost incinerată, cenuşa fiindu-i

îngropată la Cimitirul Bellu, unde se odihneşte şi tatăl său, Grigore

Vericeanu.

De la Veturia mi-au rămas unele dintre cărţile de traduceri

publicate, pe care mi le-a dăruit de fiecare dată când au apărut, cu

dedicaţii. Astfel, pe volumul cu traducerea baladei “Meşterul Manole”,

Istorie

p. 20 Lohanul nr. 21, martie 2012

apărut în 1976, în 6 limbi, la Editura “Albatros”, cu prefaţă de Zoe

Dumitrescu-Buşulenga, Veturia mi-a scris:”Pentru Sorin Popescu, aşa

se clădeşte, cu sacrificii (ss)Veturia Drăgănescu-Vericeanu 29 martie

1976”. Iar pe volumul bilingv „Lucian Blaga-Poeme-Poèmes” cu

prefaţă de Eugen Simion, Ed. Minerva – Buc., 1974, dedicaţia sună

astfel: „Pentru Gigi (mă mai numesc şi Gheorghe, n.a.) Popescu, cu

toată simpatia Veturia Drăgănescu-Vericeanu, 2 noiembrie 1975”.

Ultima fată Vericeanu, pe nume Elena (Ileana) s-a născut în

anul 1907, a fost profesoară de greacă şi latină la Iaşi, unde s-a

căsătorit şi a trăit până la moartea sa, în 1987, fiind îngropată, ca şi

sora sa Virginia, la Cimitirul ”Eternitatea”, alături de strămoşul

Nicolae Emandi.

Este de menţionat că familia Vericeanu se înrudea cu unii

dintre intelectualii de vază ai Iaşului, cum erau: profesorul universitar

Mihai N. David, medic oculist renumit, devenit directorul Clinicii de

oftalmologie din Bucureşti; pictoriţa Nutzi Acontz şi surorile acesteia,

dintre care Florica (Flo sau Fofo), ns. în 1897, titulara catedrei de pian

a Conservatorului ieşean, era căsătorită, din 1936, cu academicianul

medic Iuliu Niţulescu (1895 - 1975), cu studii în SUA, Londra şi Paris

etc. După moartea Floricăi Niţulescu, lucrări de grafică ale lui Nutzi

Acontz au ajuns la Veturia Drăgănescu-Vericeanu şi, de aici, la Silvia

Tudose, care mi-a dăruit câteva dintre ele, unele reproduse în albumul

consacrat artistei, scos de dr. Hortensiu Aldea, la Iaşi, în august 2011.

Îmi amintesc, de asemenea, că medicul curant al dnei Lucia

Tudose era acad.Const. Bălăceanu-Stolnici, care venea şi la locuinţa

dnei Barbilian, pentru consultaţii.

Dimitrache Emandi, mort în 1845, care a ocupat diverse

ranguri boiereşti, ca sluger, postelnic şi agă, tatăl lui Nicolae Emandi –

despre a cărei descendenţă am scris în capitolul anterior – a avut nu

mai puţin de 10 copii.

Nu se cunosc date despre primul născut, Vasile (mort,

probabil de copil mic), însă, despre ceilalţi fraţi şi surori ai lui Nicolae,

arborele genealogic întocmit de Mihai Dim. Sturdza şi Elena Gyka-

Emandi conţine amănunte de interes.

În afară de Nicolae, potrivit genealogiei amintite, se pare că

numai fraţii Ion (căsătorit cu Ecaterina Scorţescu) şi Gheorghieş

Emandi (1822 - 1904) au avut copii.

Cât despre surori, Profira (cu două mariaje, dintre care unul

cu un Sturdza), Ana (Anica), căsătorită Cantacuzino şi Anastasia (de

asemenea cu două căsătorii, prima dată cu Grigore Lupu Balş, de care

divorţează în 1854, măritându-se apoi cu Ion Sturdza Bârlădeanu) nu

apar cu descendenţi.

Alte două fete Emandi, Catinca şi Maria, s-au călugărit,

devenind monahe, pomenite ca atare şi de C.D. Zeletin în cartea sa

“Principesa Elena Bibescu – marea pianistă”, Ed. Vitruviu, Buc.,

2008.

În cele ce urmează, voi căuta să adaug câteva amănunte la

spiţa familiei Emandi, scoborâtoare din Gheorghieş, fratele mai mic al

lui Nicolae, cu deosebire privind pe unul dintre fiii acestuia, Theodor

Emandi, o personalitate politică de prim rang la sfârşitul secolului XIX

şi prima jumătate a secolului XX.

Genealogiştii nu s-au pus de acord cu privire la numărul de

copii ai lui Gheorghieş Emandi. Dacă toate sursele la care am avut

acces îi citează pe fraţii Theodor şi Ion (1871 - 1958), căsătorit cu

Margareta Orăşanu, bunicii Elenei Ghyka, precum şi pe sora Smaranda

(1880 - 1950), căsătorită cu Alecu Mitescu, unii mai adaugă la aceştia

pe un Nicolae (1866 - 1878), pe un Gheorghe, mort în etate de 2 luni,

dar şi pe un Dumitru (ns. 1852), căsătorit cu Maria Stamatin, care ar fi

avut descendenţă.

Cât despre Gheorghieş, în volumul suscitat al lui C.D.

Zeletin se menţionează că el a cumpărat, în 1869, casele lui Manolache

Kostaki Epureanu – unul dintre creatorii Partidului Conservator – de la

capătul sudic al Cotului Negru din Bârlad.

Cu timpul, Gheorghieş Emandi va deveni o personalitate

politică importantă, care deşi “ducea o viaţă retrasă şi modestă, a

izbutit să-şi menţină prestigiul în aprinsele lupte politice“ (C.D.

Zeletin), ajungând prefect de Tutova (între anii 1828 şi 1895), de

Brăila şi de Covrului. A fost căsătorit de două ori, prima dată cu Clara

Gherghel (ns. 1829), care moare de tânără, la 25 de ani, al doilea

mariaj fiind cu Catinca Tuduri (1837 - 1924), de care divorţează însă în

1883.

La 19 octombrie 1902, sosea la Bârlad, în campanie

electorală, Take Ionescu, care la acea dată nu-şi înfiinţase propriul

partid şi era preşedinte de onoare al Partidului Conservator din judeţ,

fiind întâmpinat în gară, la scara trenului, de prefectul de Tutova,

Gheorghieş Emandi. Urmează apoi o întrunire politică în casele

avocatului Theodor Emandi, fiul prefectului.

În iarna aceluiaşi an, 1902, Gheorghieş Emandi – la acea dată

preşedintele Partidului Conservator din Bârlad – îşi căsătoreşte fata,

Smaranda, cu Alexandru Mitescu, căpitan în Regimentul 6 Roşiori

“Princesa Maria” (fratele doctoriţiei Maria Mitescu, viitoarea soţie a

scriitorului Vasile Voiculescu).

La petrecerea de nuntă, care are loc chiar în casa cumpărată

de Gheorghieş Emandi de la Manolache Kostaki Epureanu, iau parte

membri marcanţi ai familiilor boiereşti, ca Juvara, Kostaki, Emandi,

Saabner-Tuduri, Thierry, Lupu etc.

În cartea lui C.D. Zeletin se menţionează că Smărăndiţa

(Didiţa) Emandi era foarte urâtă, “de-a dreptul hâdă şi ridicolă în felul

de a vorbi, de a se îmbrăca, de a se purta. Cu un păr foarte creţ, avea

un rictus care îi trăgea în sus, intermitent, o nară. Era energică şi

simpatică într-un fel numai al ei”. Se povesteşte că Alex. Mitescu a

cerut-o de nevastă numai fiindcă pierduse o prinsoare cu camarazii săi.

Cel mai cunoscut dintre copiii lui Gheorghieş Emandi a fost,

fără îndoială, Theodor.

Unele date despre acesta le-am aflat dintr-un album al

Partidului Conservator-Democrat, întocmit de Alexandru Vlădoianu în

1910 şi în care există fotografii ale fruntaşilor partidului lui Take

Ionescu, precum şi câteva amănunte cu privire la fiecare în parte.

Astfel, despre Theodor Emandi se arată că s-a născut în 1868,

la Bârlad (deci la data respectivă avea vârsta de 42 ani), era licenţiat al

Facultăţii de Drept din Iaşi, unde profesase 3 ani ca procuror supleant,

ulterior devenind avocat. În 1889, ca student, a vorbit la mormântul de

Istorie

p. 21 Lohanul nr. 21, martie 2012

la Mănăstirea Văratic al lui Veronica Micle, care se născuse şi

copilărise în casa din Bârlad a tatălui său.

În 1899 şi 1904, Theodor Emandi a fost prefect de Tutova,

iar în 1908 a devenit primar al Bârladului.

Iniţial membru al Partidului Conservator şi deputat al acestui

partid, trece ulterior la Partidul Conservator-Democrat când se

înfiinţează acesta, în 1907, fiind preşedintele partidului pe judeţ.

Ca edil, a fost preocupat de modernizarea urbei, introducând

lumina electrică în oraş, asfaltând grădina publică, iniţiind lucrările

pentru aducerea apei potabile. Se menţionează, totodată, că a redactat

şi condus “Gazeta Bârladului” şi că “era un mare admirator al artei

pianistice a Elenei Kostaki, viitoarea principesă Alexandra Bibescu“

(C.D. Zeletin).

În 1914, Theodor G. Emandi era senator al Colegiului I de

Tutova, din partea Partidului Conservator-Democrat, ocazie cu care îşi

exprimă opinia, în nişte ample cuvântări, în şedinţele Senatului din 25

şi 26 martie, cu privire la propunerile pentru revizuirea Constituţiei în

legătură cu chestiunea agrară şi exproprierea pentru utilitate publică.

Aceste modificări constituţionale, care priveau art. 19, vor fi adoptate

însă de abia în 1917.

Recent, am intrat în posesia unei broşuri a lui Th. Emandi

care cuprinde cele două luări de cuvânt susamintite, broşură apărută în

acelaşi an, 1914, la Imprimeria Statului şi care poartă o dedicaţie către

col. Odobescu (“Dlui Colonel Odobescu, semn de veche prietenie (ss)

Th. G. Emandi, 1 mai 920 ”).

Menţionez că destinatarul dedicaţiei, colonelul Constantin

Odobescu, şcolit în Franţa, la Saumur, era fratele mai mic al

scriitorului Alex. Odobescu şi aghiotant al regelui; a murit la 61 de ani,

în 1901. Fiica sa, Elisabeta (1892 - 1990) s-a căsătorit în 1920, pe 12

august, cu scriitorul şi ziaristul Eugen Goga, fratele poetului Octavian

Goga, după ce acesta s-a întors din Rusia, după război, îmbrăcat ca

ofiţer rus. În anul 2004 a apărut, la Editura Paideia, o interesantă carte

de convorbiri cu Elisabeta Goga, intitulată “Secolul coanei Lizica”,

autor fiind Zoltán Rostas.

O altă carte a lui Theodor Emandi, aflată în posesia

subsemnatului, este romanul ”Prin văile Moldovei ”, tipărit la Cartea

Românească şi care poartă următoarea dedicaţie : ”Domnului avocat

Tănăsescu, deosebită consideraţie.

(s.s.) Th. G. Em(andi)

Olăneşti, Iulie 1941”

După vânzarea casei din Bârlad, Theodor Emandi s-a mutat

la Bucureşti, unde şi-a construit sau cumpărat o casă încăpătoare, cu

etaj, “situată în Piaţa Cantacuzino, de lângă Grădina Icoanei, colţ cu

strada Eremia Grigorescu” (C.D. Zeletin), imobil care, după moartea

proprietarului, a aparţinut lui Constantin Mille (casa există şi astăzi).

Între cele două războaie mondiale, Theodor Emandi intră în

diplomaţie, devenind ministru plenipotenţiar al României la Belgrad şi

Praga. În această ultimă calitate are ocazia să-l cunoască pe Edvard

Beneš (1884 - 1922), ministru de externe între 1918 şi 1935, prim-

ministru între 1921 - 1922 şi Preşedinte al Republicii Cehoslovace

între 1935 şi 1938, când demisionează, ca un gest de protest faţă de

Acordul de la München. A fost, de asemenea preşedinte al ţării în exil,

între 1940 şi 1945, iar după război ocupă din nou această funcţie între

anii 1946 şi 1948.

După demisia sa, în 1938, pleacă în Franţa, unde organizează

Comitetul Naţional Cehoslovac, apoi se află o perioadă în capitala

Marii Britanii, unde organizează un guvern în exil, în 1943.

Theodor Emandi îşi păstrase, şi după ocuparea

Cehoslovaciei, legăturile de amiciţie cu Edvard Beneš, unul dintre

iniţiatorii Micii Înţelegeri şi care în 1934 este ales membru de onoare

străin al Academiei Române, dovadă fiind şi scrisoarea inedită de mai

jos pe care i-o trimite acesta, în 1940, ca răspuns la felicitările de Anul

Nou pe care i le adresase corespondentul său.

Scrisoarea, în limba franceză, poartă data de 7 ianuarie 1940,

este olografă şi are înscrisă adresa de la Londra a lui E. Beneš (26

Gwendolen Avenue), precum şi, pe plic, cea din Bucureşti a

destinatarului (7 str. Clucerul Parcelarea Slăvescu).

În epistolă, Preşedintele Beneš, după ce mulţumeşte lui Th.

Emandi pentru urări, îşi exprimă speranţa că victoria este sigură şi

aproape.

Iată şi textul integral al misivei (în franceză şi română):

Monsieur & Madame Theodor Emandi

7 str Clucerul Parcelarea Slăvescu Bucharest

Mes voeux sincères à Madame Emandi! January 7th 1940

ss Edvard Beneš

Dr. & Mrs. Edvard Beneš

send

Sincere Greetings and Best Wishes for

the New Year

26, Gwendolen Avenue 1940

London, S.W.15

Merci pour vos voeux et vos saluts. Je suis du même avis, mon cher ministre:

l’année 1940 nous approchera ou nous amenera la victoire. L’année sera dure,

mais la victoire est sûre. Notre pays aura sa grande revanche, je n’en doute pas et j’en étais sûr, même en octobre 1938. Et dire qu’on aurait put éviter tout cela!

Que dira l’histoire sur les gouvernants de l’Europe en 1932-39? Votre dévoué

(ss) Edvard Beneš*

* Domnul & Doamna Theodor Emandi

7 str Clucerul Parcelarea Slăvescu

Bucureşti

Sincere urări Doamnei Emandi! 7

ianuarie 1940

ss Edvard Beneš

Dr. & Mrs. Edvard Beneš

26, Gwendolen Avenue

1940

London, S.W.15

Vă mulţumesc pentru urări. Dragă domnule ministru, sunt de aceeaşi părere că

anul 1940 ne va apropia sau ne va aduce victoria. Anul va fi greu, dar victoria este sigură. Ţara noastră va avea parte de marea revanşă, nu mă îndoiesc şi eram

sigur de aceasta chiar în octombrie 1938. Şi cînd te gândeşti că am fi putut evita

Istorie

p. 22 Lohanul nr. 21, martie 2012

Theodor Emandi a fost căsătorit cu Elena, fiica prozatorului

Nicolae Gane, neavând copii din căsătorie.

A încetat din viaţă la Bucureşti, în vârstă de 74 ani.

Dintre lucrările sale, amintim: “Divorţul”, teză de licenţă,

Iaşi, 1892; “Lumina electrică în Bârlad”, 1906; “Discurs”, Bârlad,

1908, 1911, 1912, Buc. 1913 şi 1914; “Cu cine mergem”, Bârlad,

1915; “Pământul obştilor”, Buc. 1919; “Scrisori către ţărani”, 1920;

“La reforme agricole en Roumanie”, 1929 (titluri înscrise în

Enciclopedia “Cugetarea”).

Boieri huşeni la cumpăna secolelor XIX-XX

şi urmaşiilor

Prof. Adrian Butnaru – Vaslui

Documente de la mijlocul secolului al XIX-lea surprind

activitatea din sfera privată, administrativă şi politică a unui boier

din familia Iamandi (Emandi), Nicolae, fiu al lui Dimitrie Iamandi

agă (din Huşi), din căsătoria cu Smaranda Şărban1.

ra descendent al unei familii de boieri coborâtori ai grecului

Iamandi, fost capuchehaie la Bender şi Hotin, din care s-au

remarcat, două veacuri mai târziu, reprezentanţi precum Iancu

Diamandy, prefect de Bârlad, deputat, senator şi mai târziu primar al

Iaşilor, sau Constantin Diamandy (1868-1932), rămas în istorie mai

ales prin misiunea sa la Petrograd (Rusia), unde a şi fost întemniţat, în

cursul lunii ianuarie 1918, ca reacţie la intervenţia armatei române în

Basarabia.

Dacă bătrânul Dimitrie Iamandi a deţinut o lungă perioadă de

timp funcţia de ispravnic şi membru al judecătoriei ţinutului Fălciu,

figurând, la 1824, printre semnatarii unui protest la Poarta otomană,

împotriva domnului Ioniţă Sandu Sturdza, fiul Nicolae (1814-1894),

proprietar de moşii2, locuia în Huşi, unde deţinea o casă3. A derulat

toate acestea! Ce va spune istoria despre guvernanţii Europei din perioada 1932-

39?

Al dumneavoastră (ss) Edvard Beneš

Cercetările au fost finanţate din Fondul Social European de către

Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 [proiect POSDRU/CPP 107/DMI 1.5/S/78342], prin intermediul Facultăţii de Istorie, din

cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi. 1 Document din data de 17 noiembrie 1859 (Direcţia Judeţeană

Vaslui a Arhivelor Naţionale - DJVAN, Episcopia Huşilor, 15/1868, fila 9v).

2 Documentele ni-l prezintă în diferite situaţii, în care se judecă cu persoane fizice sau juridice: în cursul anului 1851 cu Mănăstirea Fâstâci din cauza unor încălcări de hotar între moşia sa Epureni şi satul mănăstirii, Novaci, din ţinutul Fălciu (Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale - DJIAN, Isprăvnicia ţinutului Fălciu, tr. 1339, op. 1521, 609/1851); în 1852 cu preotul catolic din Huşi pentru o vie (ibidem, tr. 1588, op. 1818, 620/1852), cu locuitorii satelor Deleni şi Râpi, ţinutul Fălciu, pentru o serie de datorii ce le avea la aceştia (ibidem, 619/1852) şi cu vătaful său, de la moşia Epureni, Petrache Păuşescu, pentru bani (ibidem, 621/1852); în acelaşi an era acuzat că a lovit un ţăran (ibidem, tr. 1339, op. 1521, 1603/1852); anul următor se judeca cu locuitorul Ioan Paraschiv pentru un cal (ibidem, tr. 1588, op. 1818, 628/1853); în 1854 cu vechilul moşiei Duda, acelaşi ţinut, pentru o cantitate de fân (ibidem, 400/1854); în 1860, „pentru împresurarea moşiei Epurenii, despre moşia Novacii, proprietate a Sfintei Mănăstiri

activităţi de negoţ, fiind implicat atât în viaţa politică a târgului

menţionat, cât şi a Moldovei. A deţinut ranguri militare, fiind purtător

al gradelor de maior şi colonel (polcovnic)4, care îi asigurau un statut

nobiliar, pe care le-a dobândit, probabil, fie în serviciul Rusiei, fie în

urma activităţii depuse în cadrul Miliţiei Pământene din Moldova5.

În cursul anului 1848, maiorul Nicolae Iamandi era preocupat

cu rezolvarea unor probleme de comerţ. Astfel, din 15 octombrie s-a

păstrat până la noi adresa sa, în calitate de posesor al moşiei Ivăneşti,

ţinutul Fălciu, către Isprăvnicie, prin care solicita ca locuitorii din

Guzăşti să fie forţaţi a-şi îndeplini obligaţiile de cărăuşie care le

reveneau. Satul era „în posesie şi totodată în tovărăşie cu proprietarul,

dumnealui cuconul Lascăr Catargiu”, iar Nicolae Emandi era supărat

că nu are cărăuşi pentru a onora „contractul spre a duce grâu la Galaţi.

(…) Şi, totuşi, eu astăzi mă găsesc în răspundere către contractul meu,

mai ales că şi termenul se apropie”. Cel în cauză mai adăuga: „Prin

această a lor întoarcere, Isprăvnicia mă va scăpa şi pe mine de

răspundere, dar apoi nu mai puţin şi pe locuitori. Căci orişice

răspundere asupra-mi, pentru neîmplinirea contractului, va fi şi asupra

locuitorilor, ca unii ce nu şi-au împlinit datoria către proprietate - acea

pomenită de aşezământ”6. Peste puţin timp, la 30 decembrie 1848,

dintr-o „vidomostie de datoriile locuitorilor din ţinutul Fălciu, pe la

feluri de feţe”, aflăm de suma locuitorilor din satul Plotoneşti, în

valoare de 2.320 de lei „neplătiţi la 1 ianuarie 1848 la d. maiorul

Neculai Iamandi, pe pâine”7, precum şi de cei din satul Epurenii

Moldoveni, cu o datorie de 2.000 de lei „pe pâine şi altele”. O sumă de

400 de lei, „pe pâine”, avea de recuperat şi de la Epureni Cârţa8.

Activitatea negustorească o continuă şi în anii care au urmat, pentru că

la 1853 făcea o nouă plângere la Isprăvnicia ţinutului Fălciu că Toader

Bălţatu, din satul Crăsnăşeni, împreună cu locuitorii nu şi-au îndeplinit

obligaţiile de transport a grânelor la Galaţi9.

Nicolae Iamandi deţinea în proprietate moşia Epureni, din

ţinutul Fălciu, loc de baştină a familiei încă de la începutul secolului al

XVIII-lea, dăruit de către domnul Nicolae Mavrocordat strămoşilor

săi10 . Conform caracteristicii timpului, neînţelegerile de hotar erau

numeroase între proprietarii moşiilor, iar administratorii lui Nicolae

încălcă o moşie vecină, pentru că, în octombrie 1858, serdarul Georgi

Buţă preciza într-un raport: „am descoperit că la graniţa din susu

despre moşia Epureni, a d-sali colonelului Neculai Iamandi, în astă

primăvară au împresurat din moşia târgului, ca o falci locu arătură, de

Fâstâcii” („Monitorul Oficial al Moldovei”, nr. din 27 iulie 1860, p. 837).

3 Ghenadie Petrescu, Dimitrie Sturza, Dimitrie C. Sturza, Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, vol. VI, partea I, Bucureşti, 1896, doc. 1980, p. 28 şi 32. Nicolae Iamandi mai avea o locuinţă în proprietate şi la Iaşi, în mahalaua Muntenimii (conform „Monitorul Oficial al Moldovei”, nr. din 20 septembrie 1861, p. 1122), primită de la tatăl său încă de la 12 mai 1847 (ibidem, nr. din 18 mai 1860, p. 608).

4 În data de 17 iulie 1853, boierii din Huşi dădeau atestat polcovnicului Neculai Iamandi pentru timpul cât a fost administrator la ţinutul Fălciu (DJIAN, Documente, p. 424/doc. 220). La 1857, mai figurau doar patru colonei în listele pentru Divanul ad-hoc: Iorgu Strătulat, Evghenie Alhaz, Alecu Cristea şi Mihalachi Buzdugan (Rodica Iftimi, Sorin Iftimi, Alegătorii Divanului ad-hoc din Moldova (1857). Un manuscris necunoscut, în „Ioan Neculce. Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei” (serie nouă), X-XII, Iaşi, 2009, p. 177).

5 Ibidem, p. 94. 6 Documente privitoare la anul revoluţionar 1848 în Moldova,

coord. Gh. Ungureanu, Bucureşti, 1960, doc. 343, p. 306-307. 7 Ibidem, doc. 375, p. 336. 8 Ibidem, p. 337. 9 DJIAN, Isprăvnicia ţinutului Fălciu, tr. 1588, op. 1818,

1986/1853. 10 Clit Costin, Documente inedite despre mahalalele huşene şi

satul Corni din proprietatea Episcopiei Huşilor (1851 - 1853) în „Cronica Eparhiei Huşilor”, X, 2004, p. 378.

E

Istorie

p. 23 Lohanul nr. 21, martie 2012

cătră posăsorii pominitei moşii Epureni”. Se punea în vedere

locuitorilor târgului Huşi „a stârni prin locul administrativ rispingerea

samavolniciei”1. Apoi, după cum reiese din raportul lui G. V. Valesca,

inginerul revizor al ţinutului Fălciu, la 1861 hotarul moşiei târgului

Huşi era încălcat iar „despre partea de locu numită Galbena” de către

oamenii lui Neculai Iamandi2. Acest proprietar încasa de pe moşia

Epureni, ca venit, suma de 3.000 de galbeni, după cum reiese din

Listele alegătorilor din Principatul Moldovei, din 1858, fapt ce îi

dădea dreptul să participe ca alegător direct pentru Adunarea electivă a

ţării3.

Emil Iamandi

Deşi dur în relaţiile cu ţăranii de pe proprietăţile sale, era

înzestrat cu spirit civic. Astfel, a contribuit la înlăturarea consecinţelor

unui incendiu, produs la Huşi (judeţul Fălciu) în data de 9 august 1873,

care a distrus o mare parte din oraş, în special zona străzilor principale

ale târgului. Pentru a înlătura urmările dezastrului, marii proprietari,

reuniţi într-un comitet, au făcut un apel pentru ajutarea târgoveţilor. La

acest îndemn au răspuns Mihail Kogălniceanu, proprietar la Râpi,

acelaşi judeţ, cu suma de 1200 lei, Ion Mârza şi Alexandru Negruzzi,

cu câte 1175 lei, Dumitru Castroian cu 1200 lei, Nicolae Iamandi şi

Constantin Corbu cu câte 500 lei fiecare4. De asemenea, în anul 1882 a

donat o suprafaţă de teren în acelaşi oraş, lângă Sala Teatrului, „pentru

grădină publică” 5 . A continuat tradiţia familiei, menţionată în

documente încă de la 1738, de a fi ctitor la biserica „Adormirea Maicii

Domnului” din Epureni, înzestrând-o cu obiecte de cult. În 1886 a

cumpărat un policandru, pe care l-a donat sfântului lăcaş6, iar pentru

1 Ibidem, p. 379. 2 Ibidem. 3 Ghenadie Petrescu, Dimitrie Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, op.

cit., vol. VII, Bucureşti, 1892, doc. 2233, p. 987; „Monitorul Oficial al Moldovei”, supliment, 23 noiembrie 1858, fila 2.

4 Vasile Folescu, Creţeşti. Istorie şi actualitate, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2003, p. 381.

5 Costin Clit, Din trecutul cinematografului huşean, în „Lohanul”, anul IV, nr. 4 (14), octombrie 2010, p. 66. Terenul era situat pe locul parcului de astăzi. După instaurarea regimului comunist i se atribuie denumirea de Parcul şi Sala „Rodina” (ibidem).

6 Zaharia Cireş, Istoricul satului Epureni şi al bisericii parohiale cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din satul, parohia şi comuna Epureni, raionul Huşi, regiunea Iaşi – manuscris, p. 6.

alte gesturi asemănătoare a fost trecut în pomelnicul familiei, aflat la

biserică7.

Importantă este implicarea lui Nicolae Iamandi în viaţa

politică a Moldovei celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea,

mai întâi în preajma anului revoluţionar 1848. Pentru crearea

Petiţiunii-proclamaţiune în numele tuturor stărilor Moldovei, în seara

zilei de 27 martie 1848, „numeroasă obşte alcătuită de toate stările din

ţeară” s-au întrunit şi au ales un comitet de redacţie al acesteia. Pe

„Obştia” semnatară a „actului naţional de la 28 martie 1848” figurează

şi numele maiorului Emandi, alături de Alecu Vârnav, Neculai

Greceanu vornic, Constantin Vârnav doctorul8 etc.

Colonelul N. Iamandi

Câţiva ani mai târziu, în cadrul unei adunări organizată la

Huşi, la data de 5 septembrie 1857, pentru alegerea deputatului

ţinutului Fălciu în Divanul ad-hoc, unde au fost prezenţi 114 târgoveţi,

a fost desemnat colonelul N. Iamandi, care a obţinut 110 voturi, acesta

fiind declarat deputat al târgului Huşi 9 . Contracandidaţi i-au fost

serdarul Grigorie Tulbure, cu trei voturi, şi Dimitrie Galian, cu un

singur vot10. Figurează, astfel, în Lista de feţe cu drit de aleşi şi de

alegători în capitala Eşii şi celilante târguri a rezidenţiilor ţânutale

după articu 5 a împărătescului firman, din 1857.

Ca membru al Adunării ad-hoc, Nicolae Iamandi a votat, la 7

octombrie 1857, alături de alţi deputaţi, pentru unirea Moldovei cu

Muntenia, principal deziderat al partidei unioniste11. Totodată, a fost

printre cei care au contribuit la introducerea unor legi care vor

conduce, alături de multe altele din acea perioadă, la crearea României

moderne. Astfel, marele om politic Mihail Kogălniceanu îl aminteşte

ca fiind unul dintre cei 73 de membri care au votat, în ziua de 29

7 Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, volumul V, partea a

II-a, Huşi, 1924, p. LXXXV. 8 Cornelia Bodea, 1848 la români, vol. I, O istorie în date şi

mărturii, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 362. 9 M. A. Ubicini, La question des principautés devant l`Europe,

Paris, 1858, p. 214; Vasile Calestru, Unionismul huşean, în „Acta Moldaviae Meridionalis”, vol. XXII-XXIV, 2001-2003, p. 294; N. Iamandi figura şi în lista Proprietarilor mari de moşii din toată Moldova, pământeni sau legiuit împământeniţi şi slobozi de orice ipotică, din 1857 (Rodica Iftimi, Sorin Iftimi, op. cit., p.117).

10 Vasile Calestru, Huşii de ieri şi de azi, cu o prefaţă de Gh. Buzatu, indice general de Alexandrina Ioniţă, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2010, p. 240.

11 Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, op. cit., vol. VI, partea I, doc. 1980, p. 80.

Istorie

p. 24 Lohanul nr. 21, martie 2012

octombrie 1857, pentru desfiinţarea privilegiilor de naştere şi de castă,

desfiinţarea „pronomiilor boiereşti” şi înlocuirea lor prin egalitate

politică şi civilă a tuturor românilor. Adunarea ad-hoc a Moldovei a

stabilit atunci următoarele principii fundamentale: „I. Privilegiile de

clase vor fi desfiinţate în România; II. Egalitatea tuturor românilor

înaintea legii; III. Aşezarea dreaptă şi generală a contribuţiilor în

proporţie cu averea fiecăruia, fără deosebire; IV. Supunerea tuturor la

conscripţia militară; V. Accesibilitatea pentru toţi românii la

funcţiunile statului1.

Conacul boieresc de la Epureni

Potrivit procesului-verbal nr. 14, din 8 noiembrie 1857, al

Adunării ad-hoc, Nicolae Iamandi a votat şi pentru o serie de prevederi

ce ţineau de activitatea Bisericii, respectiv: „recunoaşterea neatârnării

Bisericii Ortodoxe a Răsăritului din Principatele Unite de orice

chiriarhie, păstrându-se însă unitatea credinţei cu biserica ecumenică a

răsăritului în privinţa dogmelor”; „înfiinţarea unei autorităţi sinodale

centrale pentru treburile duhovniceşti, canonice şi disciplinare, unde va

fi reprezentată şi preoţimea de mir a fiecărei eparhii”; „mitropoliţii şi

episcopii ţării nu vor putea fi aleşi dintre străinii sau dintre

împământeniţi” 2 . Cu două zile înainte votase pentru „separarea

puterilor executive şi legislative în România”3 şi pentru prevederea

legală ca străinii care vin în Principate „să fie puşi sub jurisdicţia ţării,

fără intervenţia consulatelor” 4 . La 14 noiembrie votează pentru

„completa independenţă a părţii judiciare de cea administrativă” şi

„inamovibilitatea magistraţilor după legi expres votate de Adunarea

legislativă”5. De asemenea, a făcut parte dintre cei care au votat alte

două principii consfinţite de către Adunarea de la Iaşi: „respectul

proprietăţii” şi „instrucţia publică gratuită şi obligatorie în toate oraşele

şi satele”6. Două zile mai târziu se pronunţă pentru responsabilitatea

miniştrilor în faţa Adunării şi crearea unui tribunal special care să-i

judece7. Un alt vot acordat de acesta a fost cel de la 29 noiembrie

1857, când se solicita ca „mărinimoasele puteri garante să binevoiască

a hotărâ chestia dării Principatelor către Înalta Poartă într-un chip

1 Mihail Kogălniceanu, Tainele inimii. Scrieri alese, ediţie îngrijită,

introducere şi tabel cronologic de Dan Simonescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 439-440. Printre deputaţii din Adunarea ad-hoc care au votat pentru, alături de Nicolae Iamandi şi Mihail Kogălniceanu, s-au mai numărat nume precum Dimitrie Cozadini, Grigore Balş, Mihail Jora, Constantin Ostahi, Gheorghe Sturdza, Constantin Roset, Vasile Sturdza, Alecu Teriachiu, Lascăr Catargiu, Alecu Cuza, Manolaki Costaki etc.; vezi şi Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, op. cit., vol. VI, partea I, doc. 1980, p. 142 şi 633.

2 Dimitrie A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, op. cit., vol. VI, partea I, doc. 1980, p. 160-161 şi 652.

3 Ibidem, p.182 şi 675. 4 Ibidem, p. 684. 5 Ibidem, p. 263 şi 762. 6 Ibidem, p. 290. 7 Ibidem, p. 294.

potrivit cu necontestabilul lor drept” 8 . Pe aceeaşi linie, la 13

decembrie, Nicolae Iamandi votează atât pentru „recunoaşterea

ţinuturilor ca persoane civile” 9 , cât şi prevederea potrivit căreia

„Adunarea ad-hoc a Moldovei doreşte şi roagă puterile garante să

binevoiască a încuviinţa rectificarea noului hotar dintre Principatele

Unite şi Imperiul Otoman printr-o comisie europeană, conform cu

neprescriptibilele drepturi de proprietate, de libertate, de navigaţie şi

comerţ, garantate Principatelor române prin art. 15, 21, 22 şi 23 din

Tratatul de la Paris”10.

În aceeaşi calitate, a fost coautor sau a sprijinit încercările

altor deputaţi, în special ale lui Mihail Kogălniceanu, de a aduce

diferite amendamente la legile votate de Adunarea ad-hoc11, putând fi

calificat, din această perspectivă, printre cei mai activi membri. Unele

erau referitoare la forţele armate (iniţiate de Mihail Kogălniceanu, N.

Catargiu, M. Costachi etc., alături de N. Iamandi, care prevedeau

apărarea comună împreună cu armata Munteniei12; interdicţia de a fi

ocupate cetăţile ţării, create în scop de apărare, de alte oştiri străine;

neutralitatea armatei13), religia ţării (care trebuia să fie stabilită clar a

fi cea ortodoxă14) sau la „mărginirea de a se arenda de astăzi înainte

veniturile statului pe un termen mai îndelungat de un an”15.

A sprijinit, alături de alţi câţiva deputaţi, propunerea venită

din partea lui C. Hurmuzaki privind introducerea unui „vot de

recunoştinţă presei şi publiciştilor francezi care au apărat cauza

României”, amendament ce a fost votat, la intervenţia lui Mihail

Kogălniceanu, ca fiind pentru întreaga presă europeană16. De altfel, se

poate considera că Nicolae Iamandi a făcut parte din „grupul de

presiune” al lui Mihail Kogălniceanu, personaj central al Adunării ad-

hoc a Moldovei17 , sprijinindu-l în votarea numeroaselor încheieri,

propuneri şi amendamente.

În anii următori, când a venit momentul alegerilor pentru

noul domn al Moldovei, Nicolae Iamandi a figurat, alături de Scarlat

Roset (căsătorit cu o altă descendentă a familiei Iamandi, Agripina),

Costache Hurmuzache, Alecu Mavrocordat, Nicu Ghica, Nicu Vârnav,

Iorgu Gane etc., printre susţinătorii prinţului Grigore Sturdza, fiul

domnului regulamentar Mihail Sturdza, semnând, la 1 decembrie 1858,

o scrisoare de răspuns la un articol publicat în ziarul „Steaua Dunării”

din Iaşi, în 17/29 noiembrie 1858, în cadrul căruia era combătută

candidatura la domnie a prinţului. Scrisoarea a fost publicată în ziarul

„Constituţionalul”, din 19 noiembrie/1 decembrie 1858, iar în cadrul ei

se afirma că sus-numiţii sprijină candidatura lui Grigore Sturdza ca

urmare a calităţilor pe care acesta le avea, fiind respinse acuzaţiile că

prinţul s-ar fi deznaţionalizat18. Ca reacţie, a doua zi, redacţia ziarului

„Steaua Dunării” publică articolul Răspuns la Grigorieni, în care atacă

publicaţia „Constituţionalul” şi o acuză că serveşte doar interesele lui

Grigore Sturza. De asemenea, este publicată lista susţinătorilor săi,

unde îl regăsim şi pe Nicolae Iamandi, pe care îi numeşte „sateliţi, ce-şi

aşteaptă lumina de la noua planetă” sau „prieteni neiscusiţi”19.

În data de 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859, numele său

apare, alături de ale altor 37 de persoane, în Publicaţiunea

Secretariatului de Stat al Moldovei, tipărită în nr. 21 din Monitorul

8 Ibidem, p. 312. 9 Ibidem, p. 335. 10 Ibidem, p. 218, 334, 712 şi 837. 11 Ibidem, p. 45, 221, 802 şi 943. 12 Ibidem, p. 123 şi 617. 13 Ibidem, p. 126. 14 Ibidem, p. 100-101 şi 120. 15 Ibidem, p. 491. 16 Ibidem, p. 300-301. 17 Mihai Cojocariu, Mihail Kogălniceanu în Adunarea ad-hoc a Moldovei

(1857), în In honorem Ioan Caproşu, volum îngrijit de Lucian Leuştean, Maria Magdalena-Székely, Mihai-Răzvan Ungureanu, Petronel Zahariuc, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 448 şi 438.

18 Ghenadie Petrescu, Dimitrie Sturdza, Dimitrie C. Sturdza, op. cit., vol. VII, doc. 2227, p. 951.

19 Ibidem, doc. 2228, p. 955.

Istorie

p. 25 Lohanul nr. 21, martie 2012

Oficial al Moldovei, cuprinzând „lista acelor cu însuşiri de a fi aleşi la

domnie”1.

Nu cunoaştem foarte multe aspecte despre activitatea lui N.

Iamandi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, însă ştim că i-a

fost acestuia aghiotant domnesc2, iar prin bunicii din partea mamei,

„rudă prin alianţă colaterală cu domnul3”. După înlăturarea domnului

Al. I. Cuza de pe tronul reunit al Moldovei şi Ţării Româneşti,

colonelul N. Iamandi a rămas o prezenţă activă în viaţa politică a ţării.

Astfel, în primăvara anului 1866, pe fondul conturării, la nivelul

oamenilor politici de la Bucureşti şi Iaşi, a celor două curente în ceea

ce priveşte acordarea domniei ţării (primul susţinea necesitatea aducerii

în ţară a unui principe străin, iar al doilea se împotrivea unei astfel de

numiri), Nicolae Iamandi a fost un înfocat susţinător al celui de-al

doilea curent, alături de oameni politici precum Dumitru Tacu, T.

Lăţescu, I. Negură, Ioan Leca şi Nicolae Ionescu4.

În cursul anului 1867, colonelul s-a aflat printre principalii

semnatari ai unei circulare, adresată Guvernului, în care se preciza:

„Conform înţelegerii avută în martie a.c. la Bucureşti, avem onoarea a

vă încunoştiinţa că, în 25 iulie, va avea loc, la Roman, întrunirea d-lor

senatori şi deputaţi ai României de dincoace de Milcov, spre a delibera

asupra mijloacelor menite de a pune capăt stării de suferinţă ce apasă

interesele noastre naţionale. Sunteţi rugaţi a răspunde, până în termen

de 10 zile, de la primirea acesteia, de veţi asista sau nu la întrunire,

spre a ne putea chibzui locul cuviinciosu”. În continuarea articolului,

redacţia ziarului preciza că o astfel de adunare ar reprezanta o încălcare

gravă a Constituţiei, care stabileşte clar că Principatele Române sunt un

stat indivizibil5.

Ne putem crea astfel o impresie asupra convingerilor sale

politice şi ne putem explica de ce, în 1875, la câţiva ani după

înscăunarea lui Carol I pe tronul României, când s-a creat o opoziţie

antidinastică, colonelul N. Iamandi a făcut şi el parte din aceasta.

Opoziţia imputa domnului proasta administrare a ţării, corupţia şi

menţinerea guvernului venal al lui Lascăr Catargiu, subliniind că

„principele Carol e încongiurat de o înrudire între oamenii cei mai

necinstiţi şi mai pătaţi. El a căzut în braţele unei camarile care

exploatează statul fără ruşine”. După modelul Bucureştilor, mişcarea

opoziţionistă de la Iaşi crease un comitet alcătuit din Gh. Mârzescu şi

D. A. Sturdza, precum şi din A. D. Holban, Dimitrie Cozadini şi

colonelul N. Iamandi. Cele două comitete, din Iaşi şi Bucureşti,

ameninţau că, în cazul în care domnitorul Carol I nu îndepărtează

corupţii de la guvernare, ar putea cere înlocuirea sa cu un domn

pământean. La Iaşi acesta se şi găsise, în persoana colonelului Nicolae

Dabija, ginerele lui Dimitrie Cozadini, în casa căruia se şi discuta o

asemenea perspectivă. Rivalul lor politic, conservatorul junimist Titu

Maiorescu (ministrul Instrucţiunii), pretindea chiar că fruntaşul liberal

D. A. Sturdza, „prin anticipaţie, se şi purta înaintea lui ca un supus

înaintea suveranului” şi că „în casa colonelului N. Iamandi la Iaşi, în

prezenţa a vreo 20 de coalizaţi, îl intitula (pe Dabija, n.a.) cu <<Măria

Ta>>”6.

Legătura lui N. Iamandi cu Alexandru Ioan Cuza şi apropierea

de Cozadini probabil că nu a fost întâmplătoare, iar veriga de legătură a

1 Dimitrie A. Sturdza, J. J. Skupiewski, Acte şi documente relative la

istoria renaşterii României, vol. VIII, 1858-1859, Bucureşti, 1900, doc. 2410, p. 180; „Monitorul Oficial al Moldovei”, 28 decembrie 1858, p. 2.

2 Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. VII, Iaşi, 1912, p. CCXLVI. 3 Ibidem. 4 A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a III-a, vol.

XIV, Domnia lui Cuza Vodă. 1859-1866, partea a II-a, f. a., p. 217; Idem, Istoria partidelor politice în România, partea a II-a, De la 1848 până la 1866, Bucureşti, 1920, p. 506.

5 „Românul”, an XI, 9 iulie 1867. Documentul era semnat şi de alţi oameni politici ai vremii, printre care G. Balş, colonelul Pavlov, Panaite Balş, Grigore Vârnav, N. Ceaur Aslan, N. Cananău şi colonelul Grigore Sturdza. Pe cel din urmă, fiul domnului Mihail Sturdza, l-a sprijinit Nicolae Iamandi şi în anii 1858-1859, când candida la tronul Moldovei.

6 Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare, II, apud Ion Mitican, Urcând Copolul cu gândul la Podul Verde, Editura Tehnopress, Iaşi, 2007, p. 81.

putut-o constitui boierul Ioan Cuza7 , care „a ţinut în căsătorie pe

Soltana Cozadini. Familia Cozadini era de curând venită în ţară. D.

Bolintineanu în Viaţa lui Cuza vodă, publicată la Iaşi, în 1904, spunea

că <<mama sa era din Constantinopol, din familia genoveză Cozadini,

familie grecită cu timpul>>. Soltana Cozadini a avut fraţi pe Dimitrie

şi Grigore Cozadini, cunoscuţi oameni politici din Divanul ad-hoc şi

unul ministru sub Cuza vodă”8. Rezultă că Ion Cuza a fost ispravnic la

Fălciu în aceeaşi perioadă cu Dimitrie Iamandi, tatăl colonelului

Nicolae, şi poate astfel a ajuns cel din urmă aghiotant domnesc al lui

Al. I. Cuza, iar mai târziu sprijinitor al ginerelui lui Cozadini la tron în

timpul lui Carol I.

Colonelul a continuat să fie o prezenţă activă în Parlamentul

României, unde îl regăsim senator şi deputat din partea judeţului Fălciu

în mai multe legislaturi, reprezentând Partidul Naţional Liberal la

alegerile din anii 18669, 187710, 187911, 188812, 189513.

În şedinţa pe care a ţinut-o în ziua de 20 octombrie 1886,

opoziţia ieşeană l-a propus pe colonelul Nicolae Iamandi candidat

pentru colegiul I comunal, alături de Alexandru C. Mavrocordat,

Nicolae Cazimir, Alexandru D. Holban, Petru S. Papadopolu, George

Panu, Alexandru Livadidi, Miltiade Tzoni, Grigore N. Macri, Eugeniu

N. Ghica-Budeşti, Alexandru Cantacuzino Paşcanu14.

În urma căsătorie cu Ecaterina Apostoleanu 15 , Nicolae

Iamandi a avut patru copii: Costache, Eliza (căsătorită cu un Mustea),

Tudorache şi Neculai. După stingerea sa din viaţă, colonelul a fost

înmormântat în cimitirul Eternitatea din Iaşi, iar placa funerară are

inscripţionat textul: „Colonelul Necolai Emandy, fost aghiotant

domnesc, decedat la 19 octombrie 1894”. În acelaşi cavou este

înmormântat şi nepotul său, magistratul Dimitrie I. Emandy („născut la

1851-decedat la 1904”). Ca urmare a respectului pe care l-a impus

comunităţii din satul Epureni, N. Iamandi a rămas în amintirea

locuitorilor, astfel că, în anul 1927, cu ocazia înfiinţării căminului

cultural, acesta a fost intitulat „Colonel Iamandi”16.

Nicolae Iamandi l-a avut ca fiu, după cum a spus, pe

Costache N. Iamandi, proprietar la Epureni, judeţul Fălciu, avocat17,

despre care avem puţine date care să ne contureze o imagine asupra

personalităţii sale. Conform lucrării lui George D. Nicolau şi Albert

Hermely, Deputaţii noştri, se născuse la Epureni la 1846, iar studiile le

făcuse la Paris18. Până în mai 1891, când a fost ales consilier judeţean

pentru Fălciu la colegiul I, alături de numitul Vasile Emandi19, nu mai

avem alte ştiri. Anul următor îl regăsim în „lista definitivă cu

persoanele din judeţul Fălciu care întruneau condiţiile legale spre a

figura ca alegători la Camera de comerţ cu reşedinţa în oraşul

Galaţi”20. Tot atunci, figurează la Huşi pe lista persoanelor eligibile

pentru senat, alături de tatăl său, Grigore Iamandi şi alte nume ale unor

7 Ion Cuza „a ridicat treptele boieriei până la postelnic. Între 1814-1816 îl

găsim paharnic, în 1818 comis, între 1819-1820 e spătar şi e rânduit ispravnic la Fălciu, unde a stat mai mulţi ani; îl găsim ispravnic în 1825. Se ridică la treapta postelniciei după 1829, până către 1849, când moare” (Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. VII, p. CCLV).

8 Ibidem. 9 Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească (1866-1900), Editura

All, Bucureşti, 1998, p. 169. 10 Ibidem, p. 196. 11 Ibidem, p. 203. 12 „Epoca”, nr. din 18 şi 19 octombrie 1888; Mihai Sorin Rădulescu, op.

cit., p. 221. 13 A fost ales cu un număr de 288 de voturi („Epoca”, nr. din 29 noiembrie

1895); Mihai Sorin Rădulescu, op. cit., p. 229, 246 şi 271. 14 „România Liberă”, anul X, 24 octombrie 1886. 15 Conform arborelui genealogic redactat de Mona şi Florian Budu-Ghyka,

pe pagina de internet www.ghika.net. 16 Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1938, p. 80. 17 Ibidem. 18 George D. Nicolescu, Albert Hermely, Deputaţii noştri. 1895-1899.

Biografii şi portrete, Bucureşti, MDCCCXCVI, p. 158. 19 „Monitorul Oficial”, din 25 mai/6 iunie 1891. 20 Ibidem, nr. din 5/17 ianuarie 1892.

Istorie

p. 26 Lohanul nr. 21, martie 2012

fruntaşi locali, precum Dimitrie Castroian, Grigore Boronescu, Scarlat

Rosetti, Alecu Negruţi, Costachi N. Corbu etc 1 . Ca membru al

Partidului Naţional Liberal, înainte de anul 1895 fusese consilier

judeţean la Fălciu, după care a fost deputat în parlament de două ori,

ultima oară în perioada noiembrie 1895 – 18992.

Ca şi tatăl său, a dat dovadă de generozitate ori de câte ori cei

din jurul său au fost loviţi de nenorociri, aspect care reiese şi din

testamentul său, datat 10 ianuarie 1915:

„Subscrisul Costache N. Emandi, proprietar domiciliat în

Huşi, voind a hotărâ cum să se urmeze cu avutul meu, ce va rămâne la

încetarea mea din viaţă, dispun prin acest act de ultimă voinţă precum

urmează:

La bunurile mişcătoare şi nemişcătoare ce voiu lăsa după

mine trebuie să adauge suma de 77.000 lei, zestre ce am dat iubitei

mele fiice, Lucia Grigore Vericeanu, la căsătoria sa cu Grigore

Vericeanu şi care urmează a se raporta la succesiune.

A treia parte din întreaga mea succesiune, care după lege este

porţiunea de care eu pot dispune, după voinţă, o las în plină proprietate

iubitei mele soţii Elena Costache Emandi, născută Popa.

Din această porţiune, soţia mea va plăti următoarele legate şi

sarcini:

a) Las nepotului meu Costache Emil Emandi suma de 60.000

lei, pe care soţia mea îi va plăti direct, atunci când va deveni major.

Până atunci, îi va plăti procent de 6% pe an, pe care îi va da părinţilor

copilului.

b) Tot din porţiunea mea disponibilă las Primăriei comunei

Huşi suma 130.000 lei, pe care soţia mea îi va depune la Casa de

Consemnaţiuni, în bonuri, cu 5% pe an valoare nominală, formând un

fond absolut inalienabil, iar venitul acestui fond, Primăria îl va

întrebuinţa numai la îngrijirea şi întreţinerea bolnavilor din spitalul

Huşi, căci în caz contrar soţia mea va avea drept să-l ceară întreg

capitalul şi să-l întrebuinţeze cum va crede de cuviinţă.

c) Uzufructul viei mele de la Porumbu, din comuna Epureni,

judeţul Fălciu, cu case atenanse şi toate cele aflătoare în îngrăditura

viei, îl las soţiei mele Elena Costache Emandi. Noua proprietate a

acestei vii o las comunei Epureni, din judeţul Fălciu, cu îndatorire ca la

încetarea uzufructului soţiei mele, comuna să înfiinţeze, în acea vie, o

infirmerie, care să poarte numele meu. Neîmplinindu-se condiţiile de

mai sus, dă drept moştenitorilor mei să ceară desfiinţarea acestui legat

şi să ia via în folosul lor.

d) Las 2.000 de lei d-lui George Manoilescu, din comuna

Epureni, care mi-a servit mai mulţi ani ca administrator la moşie.

e) Las primăriei comunei Epureni, din judeţul Fălciu, suma

de 3.000 de lei pentru ca venitul acestor bani să servească la

întreţinerea bisericii din comună.

f) Toate aceste legate şi sarcini se vor plăti de soţia mea, ca

legatară a carităţii disponibile, după trecerea de trei ani de la intrarea sa

în posesiunea treimei din succesiune ce îi las prin acest testament.

g) Soţia mea va face să se ridice pe locul unde voi fi

înmormântat la Huşi un monument, pentru care va cheltui suma de

15.000 lei. Toţi moştenitorii mei sunt obligaţi la întreţinerea

monumentului şi mormântului. Asemenea sunt obligaţi a prezenta la

succesiune tot ce vor fi primit de la mine mai înainte cu titlu de

donaţiuni, înzestrări sau altele.

h) Orice dispoziţiuni anterioare acestui testament sunt şi

rămân revocate. C. N. Emandi”3.

Costache N. Emandi a avut două căsătorii, ambele soţii

purtând numele Elena4, iar din prima i-a avut ca fii pe Emil şi Lucia (n.

1881). Dacă numele de familie al primei nu-l cunoaştem, ştim însă că

1 Ibidem, nr. din 6 martie 1892. 2 George D. Nicolescu, Albert Hermely, op. cit., p. 158. Fusese ales cu un

număr de 384 de voturi. 3 Testament păstrat într-o copie, din 17 decembrie 1926 (DJANV, Primăria

oraşului Huşi, dosar 9/1927, filele 2-3). 4 Lucia (Emandi) Vericeanu apare pe un extras din registrul stării civile

pentru morţi din anul 1949 ca fiind fiica lui Constantin şi Elena Iamandi (conform unei copii a documentului aflată în Arhiva Primăriei Epureni).

cea de-a doua a fost Elena Popa (n. 10 iulie 1881 – m. 17 decembrie

19405), amintită în testament. Boierul Costache a decedat la data de 16

mai 19196, iar la 3 februarie 1927 soţia Elena apare deja recăsătorită

cu căpitanul Popovici. La aceeaşi ultimă dată, Elena încă nu alocase

banii pentru spital (cei 130.000 de lei), conform dorinţei testamentare,

şi era somată de către reprezentanţii primăriei să-i dea, altfel urmând a

fi urmărită în judecată. Nici la 4 martie 1927 cea în cauză nu virase

banii. La 14 februarie 1928 Elena Popovici face cerere pentru a i se

amâna plata banilor pentru 30 de zile7. Abia la data de 30 martie 1828,

Elena anunţa Primăria că a virat banii8.

Din două procese verbale, din 5 februarie 19199, respectiv 6

februarie 191910, aflăm că boierul Costache a lăsat moştenire cele

două moşii, Epureni şi Duda, copiilor săi din prima căsătorie, Lucia şi

Emil, şi celei de a doua soţii, Elena.

Potrivit primului document, Costache N. Iamandi deţinea

pădure, iaz, acareturi de moşie la Duda şi Epureni. Cu toate că a fost

nevoit să accepte exproprierea, pentru reforma agrară de după război

(1921), îi rămâneau proprietarului o suprafaţă mare de teren, printre

care şi pădurea Lohan, 15 ha la Prut, şi o porţiune de pământ din Valea

Grecului. Pe suprafaţa expropriată, formată din teren arabil, fâneţe,

păşune, urmau a fi împroprietăriţi locuitorii din Duda, Novaci şi Valea

Grecului11.

Dintr-un document din 23 august 192012 aflăm că cea mai

mare parte a moştenirii o preiau fiica Lucia, (căsătorită cu Grigore

Vericeanu) şi fratele ei, Emil Iamandi (foto). Acesta din urmă deţinea

300 ha de teren cultivabil şi 68 ha de islaz, localizat astfel: 268 ha la

Epureni şi 100 ha la Duda. La 1934, Emil Iamandi încă era moştenitor

la Epureni13. O suprafaţă de 100 ha de pământ mai deţinea la Duda şi

Elena C. Iamandi14, a doua soţie. Pământul acesteia era situat în Valea

Duzii, în partea de răsărit a pârâului, la nord de satul Valea Grecului.

Amintirea acestui loc se regăseşte în toponimul La Căpitanul, cu

trimitere la al doilea soţ al Elenei, căpitanul Gheorghe Popovici. În

proprietatea soţiei căpitanului era şi toată partea de deal din stânga Văii

lui Ivan.

Din sentinţa Tribunalului Judeţului Fălciu, din 18 aprilie

1924, reiese că Elena Iamandi se judecă cu fii vitregi, Emil Iamandi şi

Lucia Grigore Vericeanu, pentru averea rămasă de la soţul ei. Potrivit

hotărârii judecătoreşti, Elena urma să stăpânească: casele din Huşi15

(din piaţa Ion Mârza, nr. 9) şi mobilierul; 100 de ha din trupul moşiei

Epureni; 100 ha teren arabil din trupul moşiei Duda, situate la locul

numit „Dealul Prutului”, care se mărginea la răsărit cu şoseaua Huşi –

Drânceni, la apus cu proprietatea Duda, expropriată în Valea Coloniţei,

la sud cu proprietatea Novaci a locuitorilor din Valea Grecului, iar la

nord cu proprietatea Duda, partea atribuită lui Emil Iamandi.

Mai primea trupul de pământ acoperit cu pădure (40 ha şi

1731 mp), situat pe teritoriul comunei Epureni, împreună cu poienile

care aveau o suprafaţă de 2 ha şi 9324 mp; trupul de pământ acoperit

cu pădure, la locul numit „Ghindă”, pe teritoriul comunei Duda (6 ha şi

2650 mp) şi poienile de lângă pădure (0,0603 ha); trupul de teren

acoperit cu pădurea Lohan, pe teritoriul comunei Duda (26 ha şi 3464

5 Mormântul este situat în cimitirul bisericii “Sf. Toma” din Huşi. 6 DJVAN, Primăria oraşului Huşi, dosar 9/1927, fila 4. 7 Ibidem, fila 22. Document scris de ea şi cu autograful ei. 8 Ibidem, fila 27. 9 DJVAN, Prefectura judeţului Fălciu, dosar 5/1919. 10 Ibidem. 11 Ibidem. 12 Ibidem. 13 „Cronica Huşilor”, 1934, anul I, septembrie, nr. 7. 14 DJVAN, Prefectura judeţului Fălciu, dosar 7/1925. Proces verbal din 25

iunie 1925. 15 Mihai Rotariu, Contribuţii la istoricul bibliotecilor, în vol. I din Studii şi

materiale privind istoria oraşului Huşi, coordonat de Costin Clit şi Mihai Rotariu, Ed. Sfera, Bârlad, 2005, p. 276.

Istorie

p. 27 Lohanul nr. 21, martie 2012

mp); terenul cultivabil dintre trupurile de pădure Ghindă şi Lohan (15

ha şi 68 mp), inclusiv lunca numită „Zăvoiu”; o suprafaţă acoperită cu

vie, împreună cu casele şi acareturile respective, situat pe teritoriul

comunei Epureni; a mai primit o pătrime din renta de expropriere

plătită de stat în contul terenului luat din moşiile Epureni şi Duda.

La rândul lui, Emil Emandi primea, prin aceeaşi sentinţă

civilă pronunţată la data de 18 aprilie 1924, „moşia Epureni, cu

acareturile, construcţiile şi îmbunătăţirile aflătoare, în întinderea

stabilită de comisia de expropriere”. Mai stăpânea şi terenul din moşia

Duda, în Dealul Prutului, cu întindere de 40 de ha, dar şi 10 ha şi 75 ari

pădure la Bălţaţi. Ca locuinţă, împărţea în jumătate, împreună cu sora

Lucia Vericeanu, casa din Iaşi, situată pe strada Carol, la nr. 491.

Câţiva ani mai târziu, în testamentul din 16 decembrie 19402,

Elena Căpitan Popovici declara: „…Văzându-mă bolnavă de o boală de

care nu ştiu de voi scăpa în deplinătatea minţii mele şi din libera mea

voinţă, în lipsă de copii şi de descendenţi legitimi, dispun, dintr-un

sentiment de generozitate şi iubire pentru omenire, ca toată averea mea

mobilă şi imobilă să fie utilizată în scop de ajutorare şi sprijin social, în

chipul următor:

Institui legatar universal al meu pe comuna Huşi asupra

întregii mele averi mobile şi imobile, adică: trupul de 100 de ha pe

moşia Epureni şi 100 de ha pe moşia Duda, precum şi pădurea, care

sunt proprietatea mea, conform actului de partaj dat prin hotărâre de

Tribunalul Fălciu, între mine şi succesorii defunctului meu soţ,

Costache Iamandi.

Casele mele din Huşi le va folosi în sensul creării unui palat

cultural, care va servi exclusiv la scopuri şi manifestări culturale.

Palatul va purta frontispiciul <<Palatul Cultural Elena şi C. Iamandi>>.

Impun următoarele sarcini legatului meu universal:

1. Din venitul moşiei şi pădurii se întreţin şi se ajută cu

fonduri:

a) <<Mila Creştină>>, sublima instituţie de ajutor a micuţilor

sărmani oropsiţi de soartă.

b) Azilul de bătrâni creat de Episcopia Huşilor.

Legatarul meu universal îmi va face un monument la

mormântul meu, aşa demn de o femeie care a dispus de averea sa toată,

pentru scopuri de umanitate şi filantropie. Doresc să fiu înmormântată

alături de iubita mea mamă”3. Totodată, viitoarei biblioteci din Huşi,

Elena Popovici îi mai lăsa şi un fond de câteva mii de cărţi. Faptul că

testatoarea înfiinţează un aşezământ de utilitate publică, purtând

numele primului soţ, Emandi, dovedeşte ataşamentul său faţă de acesta,

pe care nu l-a putut uita cu trecerea anilor şi cu toate că, ulterior,

contractase o altă căsătorie4.

În anul 1988, casa donată de către Elena Popovici, situată în

zona actualei clădiri care găzduieşte Poşta Huşi, poate cea mai

frumoasă casă din oraş5, care se constituise, în peste jumătate de secol

de la donaţie, ca un adevărat templu al cărţii, a fost dărâmată,

rămânând întipărită doar în amintirea celor care au cunoscut-o şi au

iubit-o6.

Conacul boieresc al familiei Iamandi există şi în prezent, în

Epureni, fiind situat pe dealul din partea de vest a satului, lângă

biserică. În perioada comunistă, după naţionalizarea din anul 1949,

conacul a intrat în administrarea autorităţilor locale comuniste, apoi a

fost sediul Cooperativei Agricole de Producţie (C.A.P.) Epureni.

Elena Iamandi (Popovici) a deţinut o proprietate şi pe

şoseaua ce lega Huşii de satul Cârligaţi (actual Pădureni). Dintr-un

inventar din 9 ianuarie 1941, aflăm că avea acolo 104 prăjini de vie,

din care 20 prăjini plantate cu viţă americană pe rod, iar restul de 84 cu

plantaţie pomi fructiferi bătrâni şi tineri. În vie se mai afla „o casă

1 Document păstrat în arhiva Primăriei Duda-Epureni. 2 Mihai Rotariu, Contribuţii la istoricul bibliotecilor, în vol. I din Studii şi

materiale privind istoria oraşului Huşi, p. 293. 3 Ibidem. 4 Sorin Popescu, Câteva date noi cu privire la familia de boieri moldoveni

Emandi, în „Palatul de Justiţie”, serie nouă, anul XXII, nr. 10/2011, p. 14. 5 A fost situată în zona actualei clădiri care găzduieşte Poşta Huşi. 6 Istoria Huşilor, p. 221.

compusă din 2 camere şi o cameră ce serveşte de cramă, din vălătuci şi

acoperită cu tablă”. Alături de ea, înspre apus, „se află o altă casă mai

mică, din vălătuci, acoperită cu tablă, compusă dintr-o odaie şi o tindă,

care e goală”7.

Revenim la filialţia boierilor noştri. La vârsta de 39 de ani,

Costachi N. Emandi, împreună cu prima soţie, Elena, de 23 de ani, l-au

avut ca fiu pe Emil Emandi, născut la Huşi la data de 24 octombrie

18848. Acesta din urmă, de profesie avocat9, a locuit mult timp la Huşi

şi Epureni, iar ultimul domiciliu l-a avut pe strada Dionisie Lupu, nr.

74, în Bucureşti, unde a şi decedat în data de 10 noiembrie 1965, în

vârstă de 81 de ani, de insuficienţă cardio-respiratorie 10 . Emil,

proprietar la Epureni, a fost căsătorit cu Maria, fiica boierului Frank, de

la Botoşani, împreună cu care au deţinut şi moşia Hudeşti, din acel

judeţ, însă din căsătoria celor doi nu s-a născut nici un copil11. Dintr-o

altă căsătorie, Emil l-a avut ca fiu pe Costică (Titel) Iamandi, minor la

24 decembrie 1924, căsătorit mai târziu cu Irina Caradja (n. 1915)12.

Aceasta era fiica lui Constantin Caradja, nepoata lui Aristide Caradja

(1861-1952, entomolog şi membru al Academiei Române, căsătorit cu

Matilda Greceanu) şi descendentă în a V-a generaţie a domnului Ioan

Caragea din Muntenia13 . În timpul cutremurului din 10 noiembrie

1940, au decedat împreună la Bârlad şi în acest fel s-a stins ramura prin

Emil, fără urmaşi.

Revenind la Costache Iamandi, de la Epureni, mai trebuie

amintită o altă descendenţă a sa, respectiv o fată, născută în urma unei

legături nelegitime, cu o ţărancă din satul Duda, comuna Duda-

Epureni, judeţul Vaslui. Astfel, Costache Iamandi, cel care a şi

construit conacul actual, după moartea primei soţii, a luat la conac o

fată din Duda, pe nume Catinca Palade. Aceasta a rămas însărcinată,

însă, deoarece în timpul plecărilor dese ale boierului la Bucureşti, fata

se iubea cu vătaful moşiei, când a aflat, boierul a alungat-o, chiar dacă

era însărcinată cu el. La plecare, i-a dat 5 ha de pământ, în locul numit

Ciiri, din satul Duda, şi i-a construit şi o casă, probabil pentru că fata

urma să nască un copil al său. După plecarea la Duda, Catinca Palade

s-a căsătorit cu Iordache Pârvan, din satul alăturat Novaci, însă cei doi

nu au avut copii, crescând însă nou-născutul al cărui tată a fost boierul

Costache Iamandi14.

La rândul ei, Lucia a avut un prim soţ, care a murit. Ulterior

s-a căsătorit cu Grigore Vericeanu (împreună deţinând moşia Duda),

avocat descendent al unei cunoscute familii huşene, născut în 1877,

fost primar la Huşi în perioada 1 aprilie 1906 – 22 martie 1907 şi

prefect al judeţului Fălciu între 5 octombrie 1920 şi 28 martie 192115,

precum şi deputat al Partidului Conservator-Democrat, înfiinţat de

Take Ionescu. Grigore Vericeanu chiar a scris o broşură, intitulată

Programul de activitate politică a democratului Partid Conservator de

sub şefia lui Take Ionescu, din judeţul Fălciu. În şedinţa Camerei din 5

februarie 1915, deputatul Grigore Vericeanu îşi exprima uimirea:

„…cum se face că d. Stere are voie să facă propagandă austriacă în

Transilvania, iar d. Take Ionescu nu are voie să-şi exprime

sentimentele?”16. Unii dintre urmaşi şi concitadini din Huşi povesteau

7 Mihai Rotariu, op. cit., p. 294. 8 Conform certificatului de naştere al acestuia, nr. 434481, emis de Sfatul

Popular al Oraşului Huşi, păstrat la Arhiva Primăriei Duda – Epureni, judeţul Vaslui.

9 Anuarul Eparhiei Huşilor pe anul 1938, p. 80. 10 Conform certificatului de deces al acestuia, nr. 061788, emis de

Consiliul Popular al Raionului V.I. Lenin - Bucureşti, păstrat la Arhiva Primăriei Duda – Epureni, judeţul Vaslui.

11 Pagina de internet http://www.jurnalulbtd.ro/articol-Batalie-acerba-asupra-unui-conac-boieresc-1-1300.html, 10 august 2008.

12 Mihail-Dimitri Sturdza, Grandes familles de Grèce, d’Albanie et de Constantinople. Dictionnaire historique et généalogique, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Paris, 1999, p. 259.

13 Ibidem. 14 Informaţii de la Pricop (Macarie) Elena, din satul Duda, comuna Duda-

Epureni, 93 de ani. 15 Adrian Butnaru, Novaci şi Duda. Pagini de istorie, p. 121-122. 16 Sorin Popescu, op. cit., p. 14.

Istorie

p. 28 Lohanul nr. 21, martie 2012

cum „Conu Grigoriţă” umba „foarte ţanţoş, numai în trăsură prin oraş,

cu ghete şi mănuşi albe”1.

Şi în prezent, Lucia este în amintirea bătrânilor din Duda ca o

femeie foarte deşteaptă, dar urâtă şi extrem de neglijentă în

vestimentaţie, devenită, în sat, termen de comparaţie pentru o persoană

prost îmbrăcată: „Parcă-i Vericeanca!”. De altfel, se spune că boierul o

luase doar pentru „averurile” ei2. Lucia a decedat la data de 8 aprilie

1949, în incinta spitalului Sf. Spiridon Iaşi, fiind înmormântată în

acelaşi cavou cu al bunicului ei, colonelul Nicolae Iamandi, în cimitirul

Eternitatea din Iaşi. La rândul său, Grigore Vericeanu a murit un an

înainte, la 1948, fiind îngropat la Cimitirul „Bellu” din Bucureşti3.

Grigore Vericeanu, la vârsta de 27 de ani, împreună cu soţia

sa Lucia, de 23 de ani, au avut prima fiică, din cele patru4, plecate

toate la Bucureşti. Una din ele a fost Julieta-Lucia, născută la Huşi la

data de 18 august 19045 şi decedată la data de 26 februarie 19746.

Julieta-Lucia Vericeanu s-a căsătorit, în Bucureşti, pentru prima dată,

cu un colonel Cojocaru7, iar a doua oară, la data de 27 iunie 1941, cu

arhitectul Tudose Gheorghe (fiul lui Stan Ilie), născut în data de 21

iulie 19088, care studiase la Paris, unde contractase un prim mariaj cu

o franţuzoaică9. Julieta-Lucia Tudose nu profesase niciodată, însă a

deţinut funcţia de secretară a ministrului liberal al sănătăţii, Ioan E.

Costinescu, iar în timpul celui de-al doilea Război Mondial a fost soră

de caritate pe front10. Cei doi au avut domiciliul în Bucureşti, str. dr.

Mihai Mirinescu, nr. 11, sectorul 5, şi au avut un copil, pe Tudose

Mihail, născut la data de 7 noiembrie 1943, la Odessa, în URSS pe

atunci 11 . Acolo o chemase soţul, pentru a-i aduce banii necesari

achiziţionării unor terenuri, bani însă pierduţi. Julieta-Lucia Tudose a

decedat în anul 1974, fiind îngropată la cimitirul „Sf. Vineri” din

Bucureşti, iar soţul ei la Bacău12.

În data de 26 martie 1998, Tudose Mihail13 a adresat către

Primăria comunei Duda-Epureni o cerere de reconstituire a dreptului

de proprietate în conformitate cu prevederile Legii 169/27 octombrie

1997 privind modificările şi completarea Legii fondului funciar nr

18/1991. Cel în cauză a solicitat acest drept în calitate de moştenitor al

lui Emil Emandi, „fratele bunicii mele după mamă, Lucia Emandi”14.

Un al copil al cuplului Lucia-Grigore Vericeanu a fost

Virginia, născută în anul 1903, absolventă de drept şi filologie (limbi

slave), devenind asistenta marelui istoric N. Iorga şi căsătorită cu

profesorul universitar Aniţescu. A scris mai multe cărţi pentru copii,

1 Ibidem. Autorul mai afirmă că una dintre strănepoate, Lucia Tudose, mai

posedă valiza sa de deputat, cu lucrurile de primă necesitate ce le lua cu el la Bucureşti.

2 Adrian Butnaru, op. cit., p. 284. 3 Sorin Popescu, op. cit., p. 14. 4 Informaţie de la Pricop Elena, din Duda, în vârstă de 93 ani. 5 Conform certificatului de naştere al acesteia, nr. 103004, emis de Sfatul

Popular al Oraşului Huşi, păstrat la Arhiva Primăriei Duda – Epureni, judeţul Vaslui.

6 Conform certificatului de deces al acesteia, nr. 684073, emis de Consiliul Popular al Sectorului 6 - Bucureşti, păstrat la Arhiva Primăriei Duda – Epureni, judeţul Vaslui.

7 Sorin Popescu, op. cit., p. 14. 8 Conform certificatului de căsătorie al acestora, nr. 202216, emis de Sfatul

Popular al raionului Tudor Vladimirescu - Bucureşti, păstrat la Arhiva Primăriei Duda – Epureni, judeţul Vaslui.

9 Sorin Popescu, op. cit., p. 14. 10 Ibidem. 11 Conform buletinului acestuia, păstrat la Arhiva Primăriei Duda –

Epureni, judeţul Vaslui. 12 Sorin Popescu, op. cit., p. 14. 13 Tudose Mihail a fost căsătorit cu Silvia Ionescu (fiica lui Gheorghe şi

Georgeta, născută la data de 30 iulie 1945), iar din această căsătorie s-a născut,

la 24 aprilie 1976, o fiică, pe care au numit-o tot Lucia, ultima descendentă în

viaţă a colonelului N. Iamandi, care în prezent domiciliază în Bucureşti, în sectorul 8, fiind de profesie avocat.

14 Conform cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, depusă de Tudose Mihail la sediul Primăriei comunei Duda – Epureni, la data de 26 martie 1998.

însă nu a avut urmaşi, iar în anul 1973 a decedat, fiind înmormântată la

Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi15.

Sora acesteia, Veturia (fiica Luciei Vericeanu), născută în 7

noiembrie 1905, a absolvit, în cursul anului 1924, actualul Liceu „Cuza

Vodă” din Huşi, după care a urmat cursuri universitare la Paris,

devenind o remarcabilă traducătoare în limba franceză, publicând în

această limbă mai multe ediţii bilingve ale unor clasici ai literaturii

române (Eminescu, Bacovia, Blaga) sau „Meşterul Manole”. A fost

căsătorită cu inginerul Emil Drăgănescu, specialist în electrotehnică.

Prin anii ’50 este arestată de autorităţile comuniste, fiind condamnată

la 4 ani de închisoare, în urma unui proces politic, în lotul care îi

includea şi pe compozitoarea şi pianista Hilda Jerea. Revenită din

închisoare, divorţează, dar îşi păstrează numele de Drăgănescu-

Vericeanu, cu care se remarcase pe plan literar. A decedat în anul

1992, trăind până atunci într-o garsonieră din Bucureşti, situată pe

strada Dionisie Lupu, acolo unde au locuit şi Ovid Crohmălniceanu,

soţii Emanoil Petruţ şi Catinca Ralea16.

Ultima fată a soţilor Vericeanu, pe nume Elena (Ileana),

născută în anul 1907, a devenit profesoară de limba greacă şi latină la

Iaşi, unde s-a căsătorit cu Vasile Radu. A murit în anul 1987, fiind

îngropată, ca şi sora Virginia, în cavoul bunicului, colonelul N.

Iamandi, de la cimitirul „Eternitatea” (alături de soţul ei, decedat în

anul 1983)17.

Documente din fondurile Direcţiei Judeţean a

Arhivelor Naţionale Vaslui

Prof. Costin Clit - Huşi

Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Vaslui deţine o serie de

documente medievale şi din prima jumătate a secolului al XIX-lea,

redactate în limba română, dar cu caractere chirilice. Ne propunem

transliterarea (nu traducerea lor, aşa cum se exprimă unii autori locali)

documentelor, atât cât putem, precum şi publicarea lor. Documentele

oferă informaţii preţioase despre trecutul unor aşezări din fostele

ţinuturi şi judeţe Fălciu, Vaslui şi Tutova, multe dintre ele astăzi

dispărute. Elementele de viaţă economică, socială, culturală şi

religioasă se regăsesc în aceste documente. Istoricii locali se

mulţumesc cu folosirea rezumatelor documentelor, publicate de

Grigore Găneţ şi Costică – Ioan Gârneaţă, fără a folosi pe cele

originale.

1. - <1619 septembrie 1 - 1620 august 31> (7128). – Uric prin care

Gaşpar Graţiani Voevodul Moldovei întăreşte nepoţilor şi

strănepoţilor lui Sima Bica jumătate de sat din Hotineşti ce se numeşte

Deleni, ţinutul Tutova, ale cărui privilegii de la Ştefan Voevod s-au

pierdut în vremea când Alexandru Vievod şi cneazul Corecki cu oastea

leşească au prădat ţara.

Suret de pre înălţatul d<o>mnu Gaşpar Vodă din velet 712818

Pre cum au venit înainte<a> noastră şi înainte<a> al<or> noştri boeri

moldoveneşti19 toţi nepoţi<i> şi strănepoţi<i> lui Sima Bica şi s-au

jăluit înainte<a> noastră cu vreo jalobă, şi au adus şi oameni mulţi,

buni şi bătrâni şi înpregiuraş<i>, şi au mărturisit înainte<a> noastră

pentru scrisoare<a> ce au fost avut moşul lor Sima Bica danii şi miluiri

de la bătrânul Stefan Vodă, ce au fost dat, şi l-au miluit moaşa lor

Naste Delo<a>e jumătate de sat din Hotineşti, ce să numesc Deleni, pe

pârău<l> Giurgiu, parte<a> dispre răsărit ce este în ţinut<ul> Tutovii,

15 Sorin Popescu, op. cit., p. 14. 16 Ibidem. 17 Ibidem.

18 La cifra zecilor altă cerneală şi cifra 20; cifra 50 tăiată. 19 Cuvântul moldoveneşti încercuit de copist.

Istorie

p. 29 Lohanul nr. 21, martie 2012

şi ace<a> scrisoari li-au p<i>erdut în prada când au venit Alexandru

Vod<ă> şi cu <un> cumnat a lui <Coren cniaz>1 cniaz Corin, atunce

au prădat pre dânşii şi au luat bucate şi strai<e>; atunce pierdusă şi

ace<a> scrisoare; şi noi văzându-re jaloba lor şi atâta mărturisări a

oameni buni am crezut. Aşijdere<a> şi de la noi s-au dat întărire sus

numiţil<o>r nepoţi şi strănepoţi lui Sima Bica la ace<a> giumătate sat

de Hotineşti, ce să numesc acmu Deleni, parte<a> dispre răsărit <ce>

este dată şi de la noi să fii<e> driaptă ocină şi moşii<e>, şi întărire cu

tot venitul, şi alţi<i> să nu să <a>mesteci. Domnul porunceşti.

Şi s-au scos acest suret de pe sârbie pe romaine de preot Eni o<t>

Dialu<l> Mari la velet 7276 iul<ie> 29.

D.J.A.N.V., Colecţia Documente, 524 (nr. 2), f. 1; Traducere din limba

slavă din 29 iulie 1769 (7267) de către Ene, preot din satul Dealul

Mare, adeverită de Gheorghe polcovnicel în 1819.

EDIŢII: Pr. Ec. Vasile Ursăcescu, Documente, în „Miron Costin”, An

IV, nr. 5, p. 259-260, nr.422; Ediţie preluată şi de Gheorghe Gherghe,

Marin Rotaru, Mănăstirea Moreni, Editura Sfera, Bârlad, 2004, p. 68;

Un rezumat în Documente privind istoria României, Veacul XVII, A.

Moldova, vol. IV (1616-1620), Editura Academiei, 1956, p.398, nr.

510; Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-1877),

Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică – Ioan

Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 36, nr. 57.

2. - 1650 (7158) iulie 6, Iaşi. – Uric prin care Vasile Lupu Voevodul

Moldovei întăreşte lui Ignat, Harbuz, Ţugule, Ioan şi Gheorghe,

stăpânirea asupra jumătăţii de apus a satului Deleni care s-a numit şi

Hotineşti, din ţinutul Tutovii, iar partea de răsărit lui Daniil diacul.

Suret de pruba ispisocului sârbesc a lui Vasili V<oe>v<o>d din let

7158 iul<ie> 6

Io Vasili cu mila lui D<u>mnezău d<o>mnul Moldovii. Iată au venit

înainte<a> noastră şi înainte<a> boeril<o>r noştri mari şi mici sluga

noastră Dan<i>il diiac, ficiorul Marii, nepotul lui Ioan, şi cu niamul lor

şi au întors 39 (?) galbini, c<h>eltuiala lui G<h>eorg<h>ii şi Ţuguli,

ficiorilor lui Ignat şi lui Onii lui Harbuz, pe<n>tru giumătati di sat

Deleni, parte<a> de cătră răsărit, cari sat s-au c<h>emat întâi Hotineşti,

ce sânt în ţinut<ul> Tutovii. Cari c<h>eltuială au făcut ei când s-au

pârât Ignat, şi G<h>eorg<h>ii, şi Ţugule, şi Harbuz a Ioanii, cu

Ionaşcu Săpotianul, pe<n>tru acest sat Delenii, arătând Ionaşcu

Săpotianul că acest sat Delenii este a lui driaptă ocină şi moşii<e> şi-l

stăpânesc ei cu dreptate. Iară Ignat, şi Ioan, şi Harbuz, şi

G<h>eorg<h>ii, şi Ţugule, au arătat un uric de întăritură de la Gaşpar

Vodă, şi au rămas pe Ionaşcu Săpotianul, atunce Ignat şi Ţugule şi cu

feciorii cu niamul lor, şi G<h>eorg<h>ii, i Ioan, i Harbuz, îndreptându-

să au făcut ispisoc de rămas pe tot satul Delenii, puind într-acel ispisoc

numai pe moşii lor cu parte<a> cătră apus, şi iar pe moşii lui Daniil cu

parte<a> cătră răsărit n-au scris. Pentru care acum Daniil diiacul şi cu

niamul lui s-au rădicat şi au întors c<h>eltuiala pe ce<a> giumătati de

sat de Deleni cu parte<a> cătră răsărit, acei 10 ug în mâinili lui Ţugule,

şi G<h>eorg<h>ii, şi Ignat, i Harbuz, şi Ioan, înainte<a> domniei mele

şi boeril<o>r noştri. Şi de acum înainte să aibă sluga noastră Daniil

diiacul a stăpâni ace<a> giumătati de sat, parte<a> cătră răsărit, după

cum au stăpânit, cu tot venitul. Iar Ignat, şi Ioan, şi Ţugule, şi

G<h>eorg<h>ii, şi Harbuz, să-ş<i> stăpâniască giumătate de sat,

parte<a> cătră apus, după cum au stăpânit şi părinţii lor, şi moşii lor, şi

pe hrisovul ce-l arătat de la Gaşpar Vodă. Iar sculându-să aceştii sau

ficiorii lor şi vor arăta niscaiva scrisori că şi această giumătate de <sat>

iaste a lor şi or vre <şters> <>tul, să nu să ţiiîn samă, şi să să rupă aceli

scrisori, şi altul să nu s<e> amestice înainte<a> acestui ispisoc a

domnii meli. Aşa poruncesc.

1 Şters.

S-au tălmăcit această prubă de pe ispisoc sârbesc, fiind numai prubă şi

făr<ă> peceti g<os>p<od>.

Ba<>no ieromonah ot Episcopia Huş<i>

în anul

1777

în Eşi

Aceste dou<ă> copii s-au scos de pe cele adevărat<e> ispiso<a>ce

din cuvânt în cuvânt, şi fiindu adevărat să încredinţaz<ă>

<ss> G<h>eorg<h>e polcovnicel

1819

D.J.A.N.V., Colecţia Documente, 524 (nr. 2), f. 1-1v; Traducere din

limba slavă din 1777 adeverită în 1819.

EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-

1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –

Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 43, nr. 76.

3. - 1652 (7160) mai 5, Iaşi. - Uric prin care Vasile Voievodul

Moldovei întăreşte slugii sale Vasile Corlat uricar şi fraţilor săi

hotarul Horeştilor, al Ştefeştilor şi al Urdeştilor, ţinutul Fălciu, aşa

cum l-au avut din veac.

Io Vasilie Voevo(da) Bjïu Mlstiu Gspr Zemli Moldavscoi. <Datam>

<cart>ea domnii mel(e), slugei noastre <l>ui Vasilie Corlat uricariul, şi

fraţilor săi, ca să fie tari şi puternici cu cartea domnii mele, a ţine şi

opri tot hotarul Horeştilor, şi a Ştefeştilor, şi a Urdeştilor, ce sintu la

ţinutul Fălciului, pre unde s-au apucat de veaci, şi pre unde sintu

stâlpite şi hotărâte cu pietri, den zilel<e> cele bătrâne; să n-aibă a

lă<s>a pre nime să are, sau să cosască. Iar pre cine vor găsi arându

făr<ă> ştirea lor, să aibă ai scoate, şi nime să nu cuteze a ţine sau a opri

peste cartea domnii mele. I nam ne budem.

U Ias v<ă>l<ea>t 7160 mai 5

Sam gpnd reci

D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 14, Original, deteriorat, sigiliu în

ceară roşie căzut; un rezumat pe verso, însemnare tergală: „1703”,

semnătura indescifrabilă însoţită de un sigiliu în tuş negru; Cifra

zecilor corectată de aceeaşi mână.

EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-

1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –

Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 43, nr. 78.

4. - 1659 (7167) iulie 6. – Carte domnească prin care Gheorghe Ghica

Voevodul Moldovei porunceşte lui Constantin Stănilă din Giumăţei să

cheme la judecată pe Constantin Macreiu, Toader Bobeni şi pe

Medelean pentru încălcarea de stăpânire.

Io G<h>eorg<h>e G(h)ica Voevod Bjiu Mlstiu GpădarZemli

Moldavscoi. Dat-am carte(a) domnii mele slugii noastre, lui Costantin

Stănilă din Giumătăţei, ca s<ă> fie tare şi puternic cu carte<a> domniia

mele a c<h>ema <fie> a <po>ronci cu carte(a) domni<i> mele, pre

Costantin Macreiu, şi pre Toader Bobei, şi pre Medelian, pentru o

moşie ce-i înpresurat<ă> fără de isprav <ă>. Pentr<u> aceie ca să aibă

a veni de faţ<ă> înainte<a> domnii meli, să-ş<i> întrebe, şi să-ş<i>

aducă şi dires<e> ce vor avea, şi nime să nu cuteze a ţine sau a opri

peste carte(a) domnii meli.

<…..>

<7167 iul(ie) 6>

D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 15, Original, ros la îndoituri,

sigiliu în chinovar, greu lizibil.

EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-

1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –

Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 44, nr. 81.

Istorie

p. 30 Lohanul nr. 21, martie 2012

5. - 1660 (7168) mai 28. – Zapis de mărturie prin care Dimitrie preot,

Toader Şărelet, Lupa, Maftei şi Mihail din Popeşti, împreună cu

Grosul, Irimia Colivă şi Maftei din Lieşti, adeveresc faptul că Ionaşcu

a cumpărat un loc de casă de la Mihail din Boldeşti, fiul lui Ionaşcu

Maftei şi de la Gheorghe Croitorul şi că şi-a pus casa şi iazul pe locul

Moiceştilor.

Adică eu popa Dimitrii, şi Toader Şărelet, şi Lupa din Popeşti, şi

Maftei de acole, şi Mihail de acole, şi Grosul de la Lieşti, Irimi<a>

Colivă, şi Maftei de acole, scriem şi mărturisim cu această scrisoare a

no<a>stră, cum pentru acestu locu de casă ce faci Ionaşcu pre acel loc,

ce au cumpărat în Boldeşti de la Mihail, feciorul lui Ionaşcu Maftei şi

de la G<h>iorg<h>i Croitoriul, că-ş<i> pune casa pe vetrile siliştii lor.

Deci, noi am socotit pre foarte cu sufletele no(a)stre, cum că ş<i>-a pus

casa pe locul Moiceştilor, ce-i pus casa şi iazu<l> pe locul siliştii

răzeşăşti în baştină lui, ce este de pe Ionaşcu. De <a>ceasta mărturisim.

Şi eu Erodi m-am tâmplat la alesul siliştii.

7168 mai 28

D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 16, Original, 8 amprente digitale.

EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-

1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –

Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 44, nr. 82.

6. - 1660 (7168) august 20, Iaşi. – Carte domnească prin care Ştefăniţă

Lupu Voevodul Moldovei porunceşte slugii sale Simion, feciorul lui

Nohat, să cerceteze şi să dea mărturie în pricina dintre Cruceanu din

Văleni şi feciorii lui Popotea pentru părţi de ocină din Albeşti şi

Hăceani.

† Io Stefan Voevoda Bjiiu Mlstiiu Gpdară Zemli Moldavscoi. Scriem

domniia mea la sluga noastră la Simion, fuciorul lui Nohat. Dămu-ţi

ştire că domniei meale s-au jăluit Crucean de Văleni pre feciorii

Popotiaialui, pre Gapie şi pre Postolac<h>i, zicându <c>-au cumpărat

o parte de ocin<ă> de la dânşii la Albeşti şi la Hăciani, şi le-au dat o

vacă cu viţăl şi o cergă bună preţuită direptu şapte lei, şi patru lei bani.

Şi acmu ţân ei şi moşia şi bucatele, nu-i întorcu ce li-au dat pre moşie.

Pentru aceea daca vei vedea cartea domniei meale, iar tu să socoteşti ce

le va fi dat pre acea moşie, să-i faci plata acelor bucate <rupt> pre

dânşii şi să dai întru mânule lui Crucean, dacă i-au luat moşia ce i-au

vândut, iar lor de le va <pă>rea cu strâmbul să vie de faţă<ă> la

domnia me<a> să-ş<i> întrebe. Toe pişem.

U Ias let 7168 av<gust> 24

Saam g<os>p<o>d<i>nă veleal

D.J.A.N.V., Colecţia Documente, 526, Original, rupt la îndoituri,

sigiliu imprimat în chinovar.

EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-

1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –

Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 44, nr. 83.

7. - 1662 (7170) aprilie 25. – Zapis de mărturie prin care Postolache

împreună cu fraţii săi adeveresc faptul că Avrămia, fata lui Dumitru

preot din <Roşiaci> au vândut lui Cruceanu <Bombar> părţile sale

de moşie din Albeşti şi Hăisani (Hăciani) pentru o vacă cu viţel şi o

cergă.

Adică-te eu Postolac(h)i, şi cu fraţii mei, scriem şi mărturisim cu

ce<st> zapis al nostru, singuri pre noi, cu sufletele noastre, cum au

vândut a noastră Avramia, a ei dir(e)aptă moşie din Albeşti, şi din

Hăisanii, au vândut Avrămia, fata popei lui Dumitru, lui Crucean, ca

să-i fie moşie a lui dir(e)aptă lui şi ficiorilor lui în veac de veac, şi au

dat pre dânsa o vac<ă> cu viţel şi o cergă, ca 7 lei, şi 4 lei bani. Apoi s-

au sculat ficiori<i> ei, anumi Gapie, şi Filip, şi Nuţul, de au luat moşie

înapoi, şi bani n-au avut să-i înto<a>rcă lui Crucean, apoi Crucean s-au

dus la vod<ă> şi au făcut cartea lui vod<ă> să-i înto<a>rcă bani<i>. Ei

bani n-au avut, şi iar i-au dat moşie ca-s să-i fie moşie în veaci de

veaci. Şi acea tocmală s-au făcut dintre o<a>min<i> buni, anumi Onilă

ot Sirbi, şi Costantin <…>bârşie de Docolina, Ignat a Tingeo<…>mi,

Stratul, Carpăn, <…>, Răzvan, Postolac<h>i, Frunteş, Macarie, Maftei

Ţigan, Căpăran. Şi pentru mai mare credinţa ne-am pus şi degetele ca

s<ă> să ştie în veci.

Văleat 7170 m<easen>ţa april(ie) 25 dni

Onilă, Costantin, Ignat, Stratul, Răzvan, Postolac<h>i, Frunteş,

Macarie, Maftei, Căpăran

Şi eu Gavril sin Ionaşco Ţăran ot Bârlad am scris-o ca s<ă>.

D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 17, Original, 10 amprente digitale.

EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-

1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –

Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 45, nr. 89.

8. - 1664 (7173) decembrie 9. - Zapis prin care Toderaşco, feciorul lui

Iorga, fost stolnic, împreună cu mama sa stolniceasa Alexandra, sora

lui Iorga postelnic, vând lui / Gheorghe / Duca, mare vistiernic, satul

Băbiceni, ţinutul Fălciu, în gura Crasnei, cu vatra satului, cu vecini şi

cu mori pe apa Bârladului, cu preţul de 400 de lei.

Adică eu Toderaşco, ficiorul Iorgăi, ce-au fost stolnic, şi maică mea

Alecsandra stolniceasa, sora răposatului Iorgăi ce-au fost postelnic

mare, scriu şi mărturisescu cu cestu adivărat zapis al meu, cum eu de

nime silit, nici asuprit, ci de a mea bună voe, am vândut a mea direaptă

ocină şi cumpărătura tătâne meu Iorgăi stolnicului, un saat, anume

Băbiceanii, ce-s la ţinutul Fălciului, în Gura Crasnii, cu vatra satului, şi

cu vecini gata, şi cu mori gata într apa Bârladului, şi cu tot venitul, din

tot hotarul. Acela sat eu l-am vândut dumisali Ducăi marile vistiernic,

direptu [patru sute – alt scris- N.A.] sute de lei , toţi bani gata, şi

dumnealui Duca marele vistiernic <ne->au făcut plata deplin la mâna

noastră, aceia bani care sântu scrişi mai sus 400 de lei, bani gata. Şi

într-această tocmală a noastră fost-au dumnealui G<h>inea, marile

medelnicer, şi Ursac<h>ie, marile clucer, şi C<h>irila Gârnea şi

Enac<h>ie, vornicii de poartă. Şi pentru mai mare credinţa eu sângur

cu mâna mea am iscălit, şi maică mea Alexandra stolniceasa ş<i->au

pus pecetea, şi toţi aceşti boiari carii sântu scriş<i> mai sus, au iscălit

ca să fie de mare credinţă la mâna dumisal<e> vistirnicului, şi să aibă

dumnealui a faci şi direse domneşti pre acesta adivărat zapis al mieu.

Şi eu Tiron diiacul am scris să s<e> ştie.

U Ias vlt 7173 dec<embrie> 28

ιο Κούσταντίνου Γιόργα στόλνικου

Toderaşco

Az G<h>inea vel medel<cer> iscal.

Alexandra stolniceasa

C<h>irilă Gârnea vornic

Ursul vel clucer

Enac<h>ie dvornic

D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 18, Original, difolio, filigran, 3

sigilii în tuş negru ilizibile.

EDIŢII: Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade (Documente slavo-

române), vol. IV, Tipografia „Dacia” Iliescu, Grosu @ Comp., 1908, p.

24, nr. XXIX; Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-

1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –

Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 45-46, nr. 90.

9. - 1665 (7173) ianuarie 12, Iaşi. – Uric prin care Eustratie Dabija

Voevod întăreşte lui <Gheorghe> Duca mare vistiernic satul Băbiceni,

în gura Crasnei, ţinutul Fălciu, cu vatra satului, cu vecin şi cu mori

pea pa Bârladului, cumpărat de la Alexandra stolniceasa şi feciorul ei

Toderaşco, cu suma de 400 de lei.

Io Evstratie Dabija Voevoda Bjieiu Mlstiiu Gspdr Zemli Moldavscoi.

Adică au venit înaintea noastră şi înaintea a lor noştri moldoveneşti

boiari a mari şi acei mici Alixandra, giupâniasa Iorgăi, ce-au fost

stolnic, şi feciorul lor Toderaşco, nepot de sor<ă> Iorgăi postelnicul, de

a lor buna voe, de nime nevoiţi, nici asupriţi, şi au vândut a lor direaptă

Istorie

p. 31 Lohanul nr. 21, martie 2012

ocină şi cumpărătrură, un sat întreg pe nume Băbiceanii, în gura

Crasnei, la ţinutul Fălciului, cu vatra satului, şi cu vecini, şi cu mori

gata într apa Bârladului, şi cu tot venitul, din tot hotarul, care sat l-au

dat ei zestre Mariei, fata Iorgăi stolnicului şi Alixandrei, sora lui

Toderaşco, fimeia lui Andonie Blănariul. Iară apoi după moartea

Mariei, neavând cuconi cu Andonie, iarăş<i> au luat acesta sat pre

sama Alixandrei stolniceasăi, şi feciorul ei Toderaşco. Acesta sat l-au

vândut boiariului nostru Ducăi, marele vistiarnic, dreptu patru sute de

lei, şi s-au sculat boiarinul nostru Duca vistiarnicul şi au plătit deplin

aceşti bani, 400 de lei bani gata, întru mânule Alixandrei stolniceasăi şi

a feciorului ei lui Toderaşco, denaintea noastră. Deci şi domnia mea,

înpreună cu tot sv<a>tul nostru deac<a> am văzut de a lor bună voe

tocmala şi deplin plata, aşijdere<a> şi de la domnia mea încă am dat şi

am întărit boieriului nostru Ducăi vistiarnicul pre acel sat întreg

Băbiceanii în Gura Crasnei, la ţinutul Fălciului, cu vecini, şi cu mori

gata într apa Bârladului, şi din tot locul, cu tot venitul, ca să-i fie şi de

la domnia mea direaptă ocină şi cumpărătură, şi uric, şi întăritură,

neclătit şi neruşiit nici dănăoară în veaci, şi alt nime să nu s<ă>

amestece preste cartea noastră. I nac ne budet.

U Ias v<ă>l<ea>t 7173 m<ea>s<en>ţaa gen<arie> 12 dni

† Saam g<o>sp<o>d<i>nă veleal

az Neculai Buhuş vel logofăt iscal.

<Pisal> Stratul

D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 19, Original, difolio, filigran, sigiliu

în ceară roşie, căzut.

EDIŢII: Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade(Documente slavo-

române), vol. IV, p. 26-27, nr. XXXI; Tezaur arhivistic vasluian

Catalog de documente (1399-1877), Catalog de documente întocmit

de: Grigore Găneţ, Costică – Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 46, nr.

91.

10. - 1665 (7173) iunie 18, Iaşi. – Zapis prin care Tudosie, feciorul

Ilinţii, nepotul lui Gonţea, mărturiseşte că a vândut lui <Gheorghe>

Duca mare vistiernic jumătate de stâlp din moşia Băhnăreşti, ţinutul

Tutova, care este alături cu moşia Băbiceni, ţinutul Fălciu, cu preţul

de 40 de lei bătuţi.

Adică eu Tudosie, ficiorul Ilinţii, nepot Gonţii, scriu şi

mărturis<e>scu însumi cu cestu zapis al mieu, de nime nevoit, nici

asuprit, ci de a mea bună voe, am vândut a mea diriaptă ocină, mo;ie

din sat din Băhnăreşti, giumătate de stâlpu, ce iaste la ţinutul Tutovii,

ce iaste alături cu Băbiciani, am vândut dumisali Ducăi, marele

vistiarnic, direptu patru zăci1 de lei batuţ<i>. Deci, dum(n)ealui Ducaa,

vistiarnicul cel mare mi-au făcut plată deplin întru mânule miale, de

mi-au dat patru zăci2 de lei bătuţi, cum scrie mai sus, ca să fie dumisali

Ducăi, vistiarnicul cel mare, şi cuconilor dumisali, şi nepoţilor

dumisali, diriaptă ocină şi cumpărătură în viaci neclătită şi neruşuită, şi

ca să aibă aş<i> face şi diresă domneşti. Şi cându am vândut dumisali

Ducăi marele vistiarnic am întrebat de toată ruda mea, mi-au dat voe

toţi să vându, şi în tocmala noastră au fostu mulţi ficior<i> de boiari,

anume Scărlet Şerbul3, şi Iorga snă Cărăcaş, şi Tudosie, vornicul de

Piscani, şi Lazor de Tupilaţi, şi Vrâncean, căpitanul din Puntişiani, şi

alţi oameni buni. Şi pentru credinţa am şi iscălit, şi ni-am pus peceţile

ca s<ă> să ştie.

U Ias v<ă>l<ea>t 7173

Lazor, Tudosăie

Scărlet Şerbul iscal., Iorga Caracaş iscal., Vrâncean căpitan.

Pis<al> Danil

1 Preţul scris de alt condei. 2 Preţul scris de alt condei. 3 Şerbul scris pe loc răzuit.

D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 20, Original, difolio, filigran, 1/3

din fila a 2-a lipsă, 3 amprente digitale.

EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-

1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –

Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 46, nr. 92.

11. - 1669 (7178) octombrie 19, Iaşi. – Uric prin care Gheorghe Duca

Voevodul Moldovei întăreşte jupânesei răposatului Ion Prăjescu,

vornic părţile de ocină din satele Văscani şi Onceşti, ţinutul

Romanului.

† Io Duca Voevoda Bjiiu Mlstiiu Gspădară Zemli Moldavscoi. Dat-

am cartia domnii miale giupânesăi răpăosatului Ion Prăjescul, ce-au

fost vornic, să hie tare şi putearnic cu cartia domnii miale, a ţine toate

părţile de ocină din sat din Văscani şi din Onceşti, la ţinutul

Romanului, câte i s-au vinit ei de zăstre din ocinele giupânu<lui> său,

lui Ion Prăjescul vornicul. Iar Perjul să nu mai aibă nici o triabă pentru

o pâră ce poartă Perjul asupra acelor părţi de ocină, pentru că<t>i au

avut, şi zi să vie Perjul să-şi întrebe, şi Perjul la zi n-au vinit <rupt>lă

făr<ă> ispravă. Pentr<u> aceia să-l opriască din tot locul , iară Perjului

de-i va părea cu strânbul să-şi întrebe cu săminţiile Prăjescului carii au

dat zestrile ei acolia într-acele ocine. Şi nime să nu cutiază a ţine sau a

opri <rupt> cărţii dom<niei> <rupt>.

U Ias lt 7178 oct<ombrie> 19

Saam g<o>sp<o>d<i>nă veli<al>

Vel logofăt

D.J.A.N.V., Colecţia Documente, 528, Original, rupt la îndoituri,

sfârşitul textului ilizibil, sigiliu în ceară roşie căzut.

EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-

1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –

Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 50, nr. 100.

12. - 1670 (7178) august 23, Iaşi. – Carte domnească prin care

Gheorghe Duca Voevodul Moldovei scrie vătămanului şi sătenilor din

Băbiceni, ţinutul Fălciu, că a dăruit satul mănăstirii Cetăţuia, cu tot

venitul scutind locuitorii de dajdie, zloţi, galbeni, sulgiu, iliş, unt,

branişte, lucru domnesc, gorştina de oi şi de mascuri, deseatina de

stupi. Sătenii vor da numai birul o dată pe an.

Io Duca Voevoda Bj Mlst Gspdariu Zemli Moldavscoi. Scriem

domnia mea la vătămanul şi la toţi sătenii din satul domniei meale din

Băbiceani, ce este la ţinutul Fălciului. Dămu-vă ştire pentru răndul

vostru c-am socotit domnia mea, decât să mai îmblaţi şi voi din mână

în mână şi din stăpân în stăpân, mai bine să vă ştiţi şi voi a cui sinteţi

aşăzaţi. Deci, fiind mila lui Dumnezău de zidim şi săvârşim această a

noastră rugă şi sv<â>ntă m<ă>n<ă>stire Cetăţuia, ce iaste hramul

svinţilor vărhovnici apostolic Peatre şi Pavel. Deci, v-am dat domnia

mea să hiţi a svintei m<ă>n<ă>stiri, cu tot venitul, şi pentru dările

voastre nici la o dare cu ţ<a>ra nu veţi mai hi amestecaţi, fără numai ce

veţi da odată într-un an la vremia birului, precum s-a socoti a munci la

bir. Iar la alte orănduiale câte sintu peste an, nici la una voi cu ţ<a>ra

nu veţi hi amestecaţi, făr<ă> numai birul, iar nici veţi mai da dajde,

nici zloţi, nici galbeni, nici sulgiu, nici iliş, nici untu, nici branişte, nici

la lucru domnescu nu vor mai scoate, nici gorştina de oi şi de mascuri,

şi nici deseatina de stupi nu veţi mai da cu ţ<a>ra. Precum după

aceasta să vor face şi urice cu blăstăm, nici după a noastră viaţ<ă> şi

domnie, fie pre cine va alege Dumn<e>zău domnu aceştei ţ<ă>ră să nu

vă mai scoaţ<ă> nime din obiceaiul ce s-au legat, numai ce va grijă a

vă hrăni, şi să daţi ajutor câte la o triabă ce va fi a svintei

m<ă>n<ă>stiri, precum sintu şi alte sate altor m<ă>n<ă>stiri de aicia,

carile sintu înc<h>inate la Svantul Ier<u>salim. Şi până în cât ne va

trăi şi pre noi Dumn<e>zău în domnie tot ne va fi aminte de voi. Pentru

aceia deacă veţi videa cartia domniei meale, iar voi ca să aveţi a asculta

de rugătorii noştri, de egumenul şi de tot săborul de la sv<â>nta

m<ă>n<ă>stire la toate treabele ce va da învăţ<ă>tură. Toe pişem.

U Ias vlt 7178 av<gust> 23

Io Duca Voevoda

Istorie

p. 32 Lohanul nr. 21, martie 2012

D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 21, Original, difolio, filigran,

semnătura domnului, sigiliu octogonal în chinovar.

EDIŢII: Gheorghe Ghibănescu, Surete şi izvoade (Documente slavo-

române), vol. IV, p. 52-53, nr. LIX, datat greşit: 1667 (7175); Tezaur

arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-1877), Catalog de

documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică – Ioan Gârneaţă,

Bucureşti, 1986, p. 50, nr. 102.

13. - 1673 (7181) februarie 28, Iaşi. – Carte domnească prin care

Ştefan Petriceicu Voievodul Moldovei întăreşte mănăstirii Cetăţuia,

ctitorie a lui Duca Vodă, închinată la Ierusalim, stăpânirea asupra

satului Băbiceni, ţinutul Fălciu.

Io Stefan Petră Voevoda Bjiiu Mlst Gspdr Zemli Moldavscoi. Adică

domnia mea m-am milostivit ş<i->am dat ş<i->am întărit svintei

mănăstiri Cetăţuei, unde iaste hramul svintei troiţ<i> ş<i->a svinţilor

vărvohnici apostolic Petră şi Pavel, ce iaste zidită şi făcută de Duca

Vodă, şi iaste înc<h>inată la sfântul Erusalim, unde iaste mormântul

domnului nostrum şi mântuitoriul I<i>s<u>s H<ri>s<to>s, din cărţi de

danie şi de miluire ce au de la ctitorul svintei mănăstiri, de la Duca

Vodă. Domnia mea încă li-am făcut obiceaiu pe sat, pe Băbiciani, ce

iaste la ţinutul Fălciului, ca să hie a svintei mănăstiri, cu tot vinitul, şi

de alte dări câte sint pe ţ<a>ră, nici la o dare ne aţ<i> hi amestecaţi cu

ţ<a>ra, numai ce or da odat<ă> într-un an la vriamia birului pe cum s-

or socoti atunci. Iară de ciilaalte orânduiale câte <i>es peste an pe ţară

vor hi în pace de toate, nu vor mai da nice dajde, nice zloţi, nice

galbini, nice sulgiu, nice iliş, nice unt, nice branişte, nice la lucru

domnescu nu-i vor scoate, nice gorştin<ă> de oi, nice de mascuri, nice

deseatină de stupi cu ţ<a>ra nu vor da, ce te1toate vor hi în pace,

numai ce vor avea ei a lucra ce vor fi triabele svintei mănăstiri, numai

ce le va hi grije a să hrăni precum şi alte sate, carele sintu la alte

mănăstiri ce sint înc<h>inate la svăntul <I>erusalim, şi pără ne va trăi

Dumnezău şi pre noi în domnie tot ne va hi aminte de voi. Aşijderea, şi

tu vătămane, şi voi sătiani, dacă veţi vedea cartea domniei meale, iar

voi toţi ca să aveţi a asculta de egumenul şi de tot săborul de la svânta

mănăstire ce scriem mai sus. Aceasta vă scrie domnia mea şi <î>ntr-alt

c<h>ip să nu faceţi peste cartea domniei meale.

U Ias 7181 fev<ruarie> 28

Sam g<os>p<o>d<i>nă veleal

Io Stefan Petru Voevoda

<Pisal> Pascal Corlat

D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 24, Original, filigran, semnătura

domnului, sigiliu octogonal în chinovar.

EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-

1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –

Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 51, nr. 107.

14. - 1676 (7184) iunie 23. – Hotărnicie prin care Gavril Brăescu

fost pitar mărturiseşte că venind postelnicul Ştefan, comisul Dabija şi

fiii lui Scărlet din Zorleni înaintea lui cu carte domnească, la cererea

lor s-au scos bătrânii megieşi şi au ales, hotărât şi stâlpit părţile lor de

moşie din Bănceşti şi Tomineşti, pe valea Iezerului, în ţinutul Tutova.

Suret ce-am scos de pe hotarnic<a> de Bănceşti şi Tomineşti cari au

hotărât Gavril Brăescul biv pitar la let 7184 iuni<e> 23.

Gavril Brăescul biv pitariu dăm ştiri cu această scriso<a>re a

no<a>stră, precum au vinit la noi cu cinstita carte a mării sale lui vodă

dumn<e>alui Ştefan postelnicul, şi Dabija comis, sinove Scărlet ot

Zorleni, să mergem la nişte moşii a dumilorsale, anume Bă<n>ceştii şi

Tomineştii, care sintu pre vale<a> Ezerului, la ţinutul Tutovii, să

strângem o<a>meni buni şi bătrâni megieşi de pre înpregiurul acelor

moşii şi să alegem dintr-amândouă satele to<a>te părţile câte au

1 de

dumn<e>alor cu<m>părate de părintele lor de Scărlet, şi pricini ce

sintu de la acele moşii pre acele părţi de vânzare. Deci, am mersu ş<i-

>am strânsu o<a>meni buni megieşi dup<ă> poronca mării sale lui

vod<ă> şi am ales din sat din Bănceşti, din patru bătrâni ce au înblat

satul acela doi bătrâni, şi din al triile<a> bătrân a triie parte, şi din al

patrele bătrân a cince<a> parte. Şi s-au stâlpit aceste părţi to<a>te de o

parte cu to<a>te viniturile lor, din câmpu, şi din apă, numai din

silişte<a> satului, s-au luat la mijloc din din părău păn<ă> în stâlpul

Onicenilor. Iar la sat la Tomineşti, din patru bătrâni ce înblă satul, s-au

ales cumpărătură din bătrânul Creţului giumătate de bătrân, ce au

vândut fata lui Sore, şi din bătrânul Ang<h>elini<i> ce au vândut fata

ei Petra a şepte<a> parte, şi din bătrânul Scrileştilor ce au vândut

Petrica armas iar a şepte<a> parte. Aceste părţi s-au <a>les de o parte

şi s-au stâlpit din parte<a> din sus aşa. La această socote<a>lă

tâmplatu-s-au şi răzeşi acelor moşii de au fostu de faţi, ş<i->au primit

toţi ace<a>sta aşezare dinna<i>nte<a> acelor megieşi de prin pregiur,

şi s-au făcut priimindu toţi şi această mărturii<e> de la noi de la toţi,

anume Carpu Rusul biv părcălab, şi Pascal căpitan ot Rusi, şi popa Ion

ot Voineşti, şi Bejan ot Obârşăeni, Niculai ot tam, Ion Andoni ot

Mărişeşti, To<a>der şi Obrej<a>, Acsintii, şi Constantin, şi Ursul, şi

C<h>irila ot Bănceşti, şi Dănăil brat ego ot tam, şi mulţi o<a>meni

buni s-au prilejit, şi pentru credinţa ş<i->au pus degitele să s<e>

ştii<e>.

D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 25, Suret, 11 amprente digitale.

EDIŢII: Revista „Miron Costin”, An II, nr. 1, ianuarie 1914, p. 4, nr.

94; Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-1877),

Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică – Ioan

Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 52, nr. 109.

15. - 1676 (7185) octombrie 2, Iaşi. – Carte domnească prin care

Antonie Ruset Voevodul Moldovei întăreşte lui Enache şi Păvăloaei

jumătate din satul Futeleşti, ţinutul Fălciu, cumpărată de strămoşul lor

Strătulat agă de la Medelean călugărul, tatăl lui Vasile.

Io Antonie Ruset Voevoda Bjiiu Mlstiiu Gspădar Zemli Moldavscoi.

Adică, au venit înaintea noastră şi înaintea a lor noştri moldoveneşti

boiari a mari şi a mici sluga noastră Enac<h>ie şi Păvăloae din <>, şi

au cerşut la noi hotarnici să le dăm să m<e>argă să le hotărască

giumătate de sat de Futeleşti de la ţinutul <Fălciu>, care giumătate de

sat au fostu cumpărat de Strătulat de aga de la Medelian călugărul, tatăl

lui Vasilie. Deci, domnia mea li-am dat hotarnici pre boiarinul nostru

credincios pe Gavril Costac<h>ie, ce au fost vornic mare, şi le-am

făcut cartea noastră la credincios boiarinul nostru ce mai sus scrie

Gavril Costac<h>ie vornicul, ca să m<e>argă acolo la acel sat şi să

strângă oameni buni de pen pregiur megieaş<i> şi să socotiască cu

dreptatei are pre zapise ce vor hi de la Strătulat de cumpărătur<ă>, să

le aliagă locul despre alţi răzăşi. Deci, Enac<h>ie şi Păvăloae acmu au

adus scrisoare mărturie de la singură mâna boiarinului nostrum lui

Gavril Costac<h>ie vornicul şi iscălită de mâna dumisali, aşa scriind şi

mărturisind, cum dup<ă> cartea ce i-am scris noi mărsau acolo la acel

sat la Futeleşti şi au strânsu oameni buni bătrâni, şi au scos Enac<h>ie

şi Păvăloae un zapis de la mâna lui Medelian călugărul şi ispisoc

domnescu de la răpăosaatul Vasile Vodă, aşa scriind <cum> Strătulat

aga au cumpărat drept giumătate de sat de Futeleşti de la Medelian

călugărul, tatăl lui Vasilie, şi precum le-a scris zapisul de la Medalian

şi ispisocul de la Vas<i>lie Vodă, aşa le-au ales, giumătate de sat de

Futeleşti şi-au pus şi stlăpi2 despre alte părţi, cu oameni buni. Deci,

domnia mea daca am văzut această adevărată şi încredinţată mărturie

de la singură mâna boiarinului nostru credincios Gavril Costac<h>ie ce

au fostu vornic mare, crezut-am. Şi de la domnia mea încă am dat, şi

am miluit, şi am întărit pre sluga noastră pe Enac<h>ie şi Păvăloae cu

giumătate de sat de Futeleşti, ce iaste la ţinutul <Fălciului>, ca să aibă

a ţine giumătate de sat, precum le scrie zapisul de la Medelian

călugărul, şi ispisocul de la Vas<i>lie Vodă, şi pre unde au hotărât şi

au stâlpit boiarinul nostru Gavril Costac<h>ie vornicul. Şi ca să le fie

2 stâlpi

Istorie

p. 33 Lohanul nr. 21, martie 2012

de la domnia mea driaptă ocină, şi moşie, şi daanie, şi miluire, şi uric,

şi întăritură neclătită nici odănăoară în veaci de veaci.

<…………………………..>

U Iasoh vlt 7185 oct<ombrie> 2

Saam g<os>p<o>d<i>nă veleal

Miron Costin vel log<ofăt>

<Pisal> Andrei Mihul

D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 26, Original, filigran, rupt la

îndoituri, sigiliu de ceară roşie, căzut.

EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-

1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –

Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 52, nr. 111.

16. - 1680 (7189) octombrie 4, Iaşi. – Carte domnească prin care

Gheorghe Duca Voevodul Moldovei porunceşte lui Şengheri din

Berehoeşti să aleagă jumătate din satul Futileşti, ţinutul Fălciu, şi să-l

dea cu tot venitul pe mâna Nastasiei Păvăloae, sora Vărvarei,

jupâneasa lui Strătulat sulger, care a câştigat pricina ce a avut-o cu

Vasile şi Mărica, fiii lui Medelean călugărul.

Io Duca Voevoda Bjiiu Mlstiiu Gspdră Zemli Moldavscoi. Scriem

domnia me<a> la sluga no<a>stră la Şeng<h>eri din Berehoeşti.

Dămu-ţi ştire că s-au pârât de faţi înaintea domnii mele Nastasiia

Păvălo<a>e, sora Vărvarii, giupăne<a>săi lui Strătulat sulgeriul, cu

Vasilie şi cu soru-sa Mărica, ficiorii lui Medelean călugăriul, şi cu

nepoţii lor, cu Vărlan şi cu Ion, pentru giumătate de sat de Futileşti, de

la ţinutul Fălciului. Şi au rămas Nastasiia Păvălo<a>e pre Vasilie şi pre

soru-sa Mărica, ficiori lui Medelean călugăriul, şi pre nepoţii lor,

dinnaintea domnii mele să fie Nastasii Păvălo<a>e acea giumătate de

sat ce mai sus scriem. Pentru aceia daca vei vedea cartea domnii mele,

iară tu să cauţi să strângi oameni buni şi să alegi giumătate de sat de

Futileşti, cu tot venitul, şi să-l dai pre mâna Nastasii Păvălo<a>e.

Aşijdirile şi pentru nişte casă ce or hi pre acea giumătate de sat de

Futileşti pe partea îni Năstăsii Păvălo<a>e, să pui zi acelor oameni să-

ş<i> mute casăle de pre locul Nastasii Păvălo<a>e pe locul său.

Aşijdirile şi pentru o mo<a>ră ce iaste acolo, de să va afla că iaste

mo<a>ra într-acea giumătate de sat ai Păvălo<a>e, să înto<a>rcă

Păvălo<a>e c<h>eltuiala şi să ţie moara de să va afla pe locul ei. Iară

pentru n<i>şte păine de a zăcea ce au luoatu ficiorii lui Medel<e>an,

Vasilie şi Mărica, şi cu nepoţii lor, cu Vărlan şi cu Ion, estu timpu, de

pre această giumătate de sat îni Păvălo<a>e, să socoteşti câtă pâine or

hi luoat să plineşti de pre dinşii Nastasii Păvălo<a>e. Şi după ce veţi

alege acea giumătate de Futileşti şi să or afla casăle şi moara pre acea

giumătate de sat, ca să-şi mute casele pre locul său cu zi, şi pentru

moară să-I înto<a>rcă c<h>eltuiala. Aceasta scriem domnia me<a>.

Într-alt c<h>ip să nu hie.

U Ias lt 7189 oct<ombrie> 4

Saam g<o>sp<o>d<i>nă veleal

Miron <Costin> vel log<ofăt>

D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 27, Original, filigran, sigiliu în

chinovar.

EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-

1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –

Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 54, nr. 113.

17. - 1685 (7193) aprilie 8. – Zapis prin care Mihălcioae împreună cu

fiii săi Neculiţă, Grigoraşco, Antimie şi Maria vând rudelor lor părţile

de moşie din satele Popeşti şi Moiceşti, ţinutul Vaslui.

Adec<ă> eu Mih<ăl>cio<a>e cu ficiori<i> mei, cu Neculiţa, şi cu

Gligoraşco, şi cu <A>ntemie, şi Mărie, scriem şi mărturisim cu cestu

adevărat zapis al nostru, de nime siliţi sau nevoiţi, ci de bun<ă> voe

no<a>stră, am vândut dre<a>ptă moşie a no<a>stră din sat din Popeşti

şi din Moiceşti, ce iaste la ţinutul Vasluiului, din ţa<r>in<ă>, şi din loc

de fânaţe, ş<i> din pomătu, şi cu vatră de satu, şi cu totu vinitu<l>,

câtu să va alege a <rupt> parte<a> tătâne nostru Mihalcii. Şi noi am

vândut această dre<a>ptă ocin<ă> a noastră verilor noştri, ficiorilor lui

Ionaşco, anume lui Simion, şi lui G<h iorg<h>ie, şi lui Silion, şi lui Ion

<rupt>, şi Mihălac<h>ii, ginere<le> <nos>tru, au datu pe parte<a>

<s>urorii noastre Aftinii. Şi această oci<nă> am vândutu d<r>ept

d<rupt> de lei bătuţi, să li hii lor dere<a>ptă ocină şi moşie, şi

ficiorilor. Şi la tocmal<a> no<a>stră s-au tâ<m>platu mulţi oameni

buni, şi răzeşi de acolo, anume Ştefan <s>ân Popa ot Popeşti, şi

Gligorii Capotă ot tam, şi Pricopii ot C<h>iriceşti, şi Ion din Bârlad,

sluga dumisal<e> lui Păladii, <şi> Gligorii ot tam. Şi eu Racoviţi Guţul

am scris acestu zapis. Şi pentru credinţa ne-<a>m pus şi degeteli ca să

hii de credinţă.

Let 7193 ap<rilie> 8

Mihă<l>cio<a>e, Neculeţa, Antimie, Gligoraşco, Mărie, Ştefan,

Gligorii

Gligorii Cap<>, Ion

<ss>

Racoviţi Guţul

D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 28, Original, rupt la îndoituri, 9

amprente digitale.

EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-

1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –

Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 54, nr. 114.

18. - 1690 (7198) martie 29, Iaşi. – Uric prin care Constantin

Cantemir Voevodul Moldovei întăreşte lui Dumitraşcu Moşuleţ partea

de moşie a lui Măreiu din Căşoteiu, la gura Lohanului, ţinutul Fălciu,

pentru o datorie de 10 lei.

Io Costandin Voevoda Bji Mlstiu Gspădariu Zemli Moldavscoi. Dat-

am carte<a> domnii meli lui Dumitraşco Moşuleţ ca s<ă> fie volnic cu

carte<a> domnii meli a ţine şi a opri parte<a> de moşie, cât să va alegi

a lui Măreiu, din sat din Căşoteiu, ce-s în gura Lohanului, pentru care îi

iaste dator Măreiu lui Dumitraşco cu zeci lei, şi are şi zapis Dumitraşco

de la Măreiu. Iar de s-ar scula cin<e>va din răzăşi să-i de<a> acei 10

lei, acela va ţine ocina dându-i banii, iar de nu-i vor da banii să ţie

moşii<a> la veci, şi nim<eni> să nu cutezi a sta înprotiva cărţii domnii

meli. Tom pişum.

U Ias le 7198 mart<ie> 29

Lupul Bogdan hatman ne<în>tâmplându-să vrl log<o>f<ă>t

D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 29, Original, rupt la îndoituri,

sigiliu în chinovar.

EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-

1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –

Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 55, nr. 118.

19. - 1691 (7199) mai 22. – Zapis prin carePostolache din Mirceşti

vinde lui Iordache <Ruset> mare vistiernic partea sa de moşie cu 12

pământuri pe Crasna, ţinutul Fălciu, alături cu hotarul Stroeştilor.

Adecă eu Postolac<h>i, den sat den Mirceşti, scriu şi mărturisescu cu

acestu adevărat zapis al meu, de nime silit, nici asuprit, ci de a mea

bun<ă> voe, am vândut dere<a>ptă ocin<ă> şi moşie a mea, care am

făcut sc<h>imbătură cu văru<l> meu, cu C<h>ig<h>iaci căpitanul, şi

aceasta moşie este în ţănutul Fălciului, pe Crasna, alăture cu hotarul

Stroeştilor pe din gios. Aceasta moşie o am vândutu-o dumisal<e>

marelui vistiernic Iordac<h>ie, ca să fie dumisal<e> ocin<ă> şi moşie

dere<a>ptă neclătită în veci, dumisal<e>, şi giupânesii dumisal<e>, şi

copiilor dumisal<e>, şi nepoţilor dumilorsal<e>. Şi moşie aceasta om

vândutu-o cu tot locul şi tot venitul, cu 12 pământuri în ţarin<ă>, şi cu

loc de priseci, şi cu pomeţi. Şi acestu zapis s-eu făcut denaintea

dumilorsal<e> boerilor celor mari şi denaintea răzăşilor, anume

căpitanul C<h>ig<h>iaci, şi a lui Tănasie Bosie, şi a lui Postolac<h>i

Coşăscului ot Crasna, şi Zahari<a> de Mirceşti, şi a mulţi oameni

Istorie

p. 34 Lohanul nr. 21, martie 2012

bun<i> megiaşi dupe înpregiur. Şi eu Postolac<h>ie pentru credinţa am

pus şi iscălitura mea ca să ştie.

Let 7199 maiu 22

<ss> Tudosie Dubău log<o>făt

<ss>Vasile Costac<h>e vel vornic

<ss>Postol<a>c<h>e C<…>

<ss> Lupu Bogdan hatman

<ss>

C<h>ig<h>iaci căpitan, Tănase Bosie

Tudor călug<ărul> martor

<ss> Postolac<h>ie Coşăscul

<ss> Zaharie ot Mirceşti iscal

D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 30, Original, difolio, filigran, rupt

la îndoituri, 3 amprente digitale.

EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-

1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –

Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 55, nr. 119.

20. - 1691 (7200) decembrie 23. – Zapis prin care Gavril, fiul lui

Prodan, vinde lui Andrei Cujbă partea lui de moşie din Sârbi, pe apa

Elanului, ţinutul Fălciu, cu 15 lei.

Adică eu Gavril sân Prodan, scriem şi mărturisescu cu acestu adevărat

zapis al meu, de nime silit, nici asuprit, ce de a mea bun<ă> voe, am

vândut o moşie dumisaal<e> badii lui Andrei Cujbă, dereptu 15 lei

bătuţ<i>, care moşie este la ţinutul Fălciului, pe apa Elanului, ce să

c<h>iamă Sărbii, ca să-i fie dumisale dere<a>ptă ocină şi moşie în

veci, neclătit. Care moşie ne-au fostu nouă cumpărătură înpreună cu

u<n>c<h>ii mei, cu Cârste Cujbă şi cu Andreiu Cujbă, care moşie ne-

au fost cumpărătură de la Toma Armaşu. Deci, am vândut parte<a>

mea care mai sus scrie, şi când s-au făcut acestu zapis s-au prilejit

Cărste Cujbă, şi To<a>der Sălceanul, şi Ştefan Izbaşa, şi Vasilie sân

Toderaşco, şi To<a>der sân Iordac<h>e, şi Postolac<h>e sân

Gligoraşco, şi alţi o<a>men<i> mulţi, şi mai bătrâni şi mai tineri, s-au

tâmplat la această tocmal<ă>. Şi pentru credinţa am şi iscălit ca să fie

de mare credinţă.

<Vă>l<eat> 7200 dec<embrie> 23

Gavril Prodan iscal.

Toader sin Iordac<h>i, Vas<i>lie Toderaşco

Şi eu Pascal sân Bantăş am scris zapis<ul>.

D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 31, Original, două amprente

digitale.

EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-

1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –

Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 55-56, nr. 120.

21. - 1693 (7202) noiembrie 20, Iaşi. – Carte domnească prin caresunt

înştiinţaţi locuitorii „slobozi” din satul Băbiceni, ţinutul Fălciu, sat al

doamnei Nastasia, că urmează să plătească cu rupta la Vistierie 60

ughi în patru sferturi.

Dumitraşco Ceaur vel log<o>făt, Tudosii Dubău vel ban, Vas<i>lie

Costac<h>ii vel vornic, Mitrea vel vornic, Neculai Costin hatman,

Panaiote vel postelnic, Vas<i>lie Ca<n>tacozino vel spătar, Antiohii

vel paharnic, Mavrodin vel vistiarnic, facim ştiri cu această scrisoare a

noastră pentru slobozii Băbicenii de la Fălciu, a mării sali doamnii

Nastasii, care s-au tocmit să dea cu rupta la visterie într-un an 60

ug<hi>, şi aceşti bani să-i dea de patru ori într-un an pe <ci>fertu, 15

ug<hi> la cifertul dentâiu, 15 ug<hi> la cifertul al doili, 15 ug<hi> la

cifertul al triili, 15 ug<hi> la cifertul al patrule, cari fac 60 ug<hi> într-

un an. Iar la altă la nimică să n-aibă val, or hii ce orânduial<ă> ar hi pe

alţi, numai să aibă aş<i> plăti ei rupta lor cându a <i>eşi de la visterie,

iar la altă la nimică cu ţ<a>ra amestecaţ<i> să nu fii. Aceasta scriem.

U Ias lt 7202 noe<m>v<rie> 20

Dumitraşco Ceaur vel logofăt iscal.

Tudos<ie> Dubău iscal.

Vasile Costac<h>e vel vornic iscal.

Mitrea vel vornic iscal.

Neculai Costin hatman iscal.

Antiohie vel paharnic iscal.

Panaiote vel postelnic

Cantacuzino spăt.

D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 32, Original, filigran, 8 semnături.

EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-

1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –

Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 57, nr. 125.

22. - 1694 (7202) august 17, Iaşi. – Carte domnească prin care

Constantin Duca Voevodul Moldovei porunceşte deseatnicilor şi

gorştinarilor din ţinutul Fălciu să nu ia deseatina şi gorştina

locuitorilor din Băbiceni care sunt ai mănăstirii Cetăţuia; sătenii vor

da deseatina şi gorştina numai pentru mănăstire atât cât scriu dresele

răposatului domn Duca Vodă.

Io Costandin Duca Voevoda Bj Milstiu Gspdariu Zemli Moldavscoi.

Scriem domnia me<a> la slugili noastre, la deseatnici de stupi şi

gorştinari de mascuri, de ţinutul Fălciului, vă facem ştiri pentru câţi

stupi şi mascuri vor hi scris la oameni<i> lor de Băbiceni, carii sântu a

svintei măn<ă>stiri a Cetăţui, întru nemic să nu-i învăluiţ<i> pentru

deseatină, şi pentru gorştină, căci lor le va lua deseatina şi gorştina

egumenul pe cum le scriu driasăli răpăosatului părintelui domnii miali

Duca Vod<ă> şi de la alţi răpăosaţi domni. Şi de le vor hi luat ceva,

încă să le daţ<i> îna<poi>. Aceasta vă scriem.

Sam gpndă velel

Ias lt 7202 av<gust> 17

D.J.A.N.V., Colecţia A. Ursăcescu, 33, Original, filigran, rupt la

îndoituri, sigiliu octogonal în chinovar.

EDIŢII: Tezaur arhivistic vasluian Catalog de documente (1399-

1877), Catalog de documente întocmit de: Grigore Găneţ, Costică –

Ioan Gârneaţă, Bucureşti, 1986, p. 57, nr. 126.

ABDICAREA REGELUI CAROL AL II-LEA

(6 SEPTEMBRIE 1940)

Prof. Gabriel Brînză - Huşi

La sfârşitul lui august-începutul lui septembrie 1949

are loc o explozie de nemulţumire şi revoltă în întreaga ţară

faţă de regimul autoritar al lui Carol al II-lea, acesta fiind

considerat direct răspunzător de pierderea a aproape o

treime din teritoriul şi din populaţia ţării.

egelui i se reproşa politica externă dezastruoasă, dar şi

neînzestrarea armatei cu armament modern necesar

rezistenţei în faţa agresorilor. Incapabil să stăvilească

manifestaţiile populare împotriva Dictatului de la Viena,

suveranul va încerca să-şi salveze măcar tronul. De aceea, a

urmărit instituirea unui guvern de mână forte. Liberalii şi

ţărăniştii au refuzat orice colaborare cu Carol al II-lea deoarece

urmăreau să-l constrângă să abdice. În condiţiile date, forţat de

împrejurări, regele îşi va îndrepta atenţia asupra generalului Ion

Antonescu. Era cea mai bună soluţie la acel moment, generalul

fiind un om de autoritate, neînduplecat în fata corupţiei,

R

Istorie

p. 35 Lohanul nr. 21, martie 2012

monarhist şi integru. Toate aceste lucruri l-au făcut să se bucure

de încredere şi prestigiu în rândul unei armate nemulţumite şi

frustrate de cedările teritoriale din ultima perioadă. Deşi intrase

în conflict cu regele şi chiar cu Elena Lupescu, Antonescu va

accepta în decembrie 1937 să facă parte, ca ministru al Apărării

Naţionale, din guvernul Goga. Intuind pericolul reprezentat de

ambiţiosul general, regele a refuzat la început să-i acorde un

minister aşa important, oferindu-i doar Departamentul

Comunicaţiilor. Insistenţele lui Goga, cu care Antonescu era

prieten, l-au înduplecat în cele din urmă pe Carol al II-lea.

Relaţiile cu legionarii, pe care Antonescu le-a avut şi după

numirea sa ca ministru, l-au obligat în cele din urmă să se

retragă din viaţa politică şi chiar dintre cadrele active ale

armatei pentru mai bine de doi ani.

Antonescu va reveni în viaţa politică la sfârşitul lui

iunie 1940. El adresa atunci o scrisoare regelui în care critica

politica acestuia şi acceptarea ultimatumului sovietic. Drept

răspuns, Carol al II-lea ordona arestarea generalului pe 9 iulie

1940, acesta fiind ridicat de la locuinţa sa din Predeal şi dus cu

maşina într-o pădurice de lângă Sinaia sub escorta unor

jandarmi înarmaţi. Intuind perspectivele sumbre ale acestui

lucru, avându-se în vedere precedentul Corneliu Zelea

Codreanu, Mihai Antonescu şi Mircea Cancicov vor anunţa

situaţia nou creată lui Fabricius, reprezentantul Germaniei la

Bucureşti, acesta sugerând autorităţilor române să se abţină de

la orice faptă necugetată1. Drept dovadă Antonescu era eliberat

pe 11 iulie, fixându-i-se doar domiciliul forţat la Mănăstirea

Bistriţa din Oltenia2. În aceste condiţii, cum se explică viitoarea

numire ca prim-ministru a lui Antonescu de către Carol al II-

lea? Pentru a răspunde trebuie avute în vedere relaţiile bune ale

generalului atât cu legionarii, cât şi cu liberalii şi ţărăniştii.

Înclinaţiile acestuia către legionari erau mai vechi. Încă din

1935, unele cercuri ale extremei drepte (Cantacuzino-

Grănicerul, Nicolae Mareş, inclusiv Codreanu) îşi fixaseră ca

obiectiv atragerea generalului de partea lor. Între Antonescu şi

Codreanu existau afinităţi, generalul depunând în vara lui 1938

mărturie în favoarea acestuia la proces 3 . De asemeanea,

Antonescu era simpatizat şi de cercurile germane, oferind

garanţia că un guvern condus de el va fi agreat şi la Berlin. De

altfel, legăturile lui Antonescu cu legaţia germană de la

Bucureşti datează chiar de pe timpul detenţiei acestuia la

Mănăstirea Bistriţa. Intermediate de Mihai Antonescu, aceste

legături vor fi iniţiate de însuşi Fabricius, ele constituind baza

viitoarelor relaţii cu germanii de după 6 septembrie4. Relaţiile

Antonescu-germani mai nasc o întrebare: de ce un filoenglez şi

1 Andreas Hillgruber, Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu,

Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 110. 2 Ibidem, p. 111. 3 Mihai Fătu, Contribuţii la studierea regimului politic din România

(septembrie 1940-august 1944), Bucureşti, Editura Politică, 1984, pp. 28-29. 4 Ioan Scurtu (coordonator), Istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti,

Editura Enciclopedică, p. 486.

filofrancez ca Antonescu a ajuns să colaboreze cu Berlinul? Şi

de ce germanii au acceptat un asemenea lucru? În primul rând

pentru că Hitler nu avea încredere în legionari. În al doilea rând,

Antonescu s-a orientat spre germani deoarece considera că

aceştia vor câştiga războiul, victoriile lor convingându-l.

Imediat ce Carol al II-lea a optat pentru soluţia

Antonescu, acestuia i s-a permis să părăsească domiciliul forţat.

Maniu, informat de agenţii săi de la Palat de decizia regelui, se

va întâlni cu Antonescu la Ploieşti, pe 1 septembrie, stabilind o

colaborare pentru înlăturarea regelui şi preluarea guvernării5. În

seara de 3 septembrie 1940, Antonescu are o discuţie la Palat cu

Carol al II-lea în care îl acuză din nou de situaţia grea a ţării.

Foarte abil în discuţii, regele reuşeşte să-l potolească pe general,

acceptând o serie de cereri neimportante ale acestuia

(înlăturarea din Palat a unor membri ai camarilei) şi chiar

cerându-i sfatul asupra politicii externe6. Nici Antonescu nu s-a

mai arătat aşa intransigent pentru a putea primi de la rege

formarea noului guvern. Această înţelegere avută după miezul

nopţii reprezenta un compromis potrivit căruia generalul urma

să primească puterea în schimbul obligaţiei de a garanta tronul

şi siguranţa regelui. Demisia guvernului Gigurtu în dimineaţa

zilei de 4 septembie a fost urmată de primirea în mod oficial a

mandatului formării noului guvern de către Antonescu. În orele

următoare se vor purta discuţii cu Horia Sima, Iuliu Maniu şi

Dinu Brătianu în vederea formării guvernului. Anticipând

tendinţele autoritare ale generalului, liderii celor două mari

partide democratice au adoptat tactica tergiversărilor, cerând

mai întâi obţinerea abdicării lui Carol al II-lea7.

Antonescu va mai avea în aceeaşi zi şi întâlniri cu Fabricius,

acesta sugerându-i necesitatea introducerii unei dictaturi pentru

salvarea ţării din haos 8 . În schimbul sprijinului oferit,

Antonescu se angaja faţă de germani să pună în aplicare

arbitrajul de la Viena şi să solicite sosirea în România a unei

misiuni militare germane 9 . Anticipând posibilitatea preluării

întregii puteri în stat, generalul va încerca să-şi întărească

poziţia, ordonând eliberarea tuturor legionarilor aflaţi în

închisori, aceştia urmând să fie folosiţi ca factor de presiune.

Acest lucru se va întâmpla în unele oraşe chiar şi pe 4

septembrie, iar în altele a doua zi, sporind astfel agitaţiile din

ţară10. Având asentimentul Legaţiei germane de la Bucureşti,

Antonescu se va prezenta în seara zilei de 4 septembrie 1940,

ora 21, la Palatul Regal unde îi va cere regelui puteri depline în

5 Al. Gh. Savu, op. cit., p. 444. 6 Aurică Simion, Regimul politic din România în perioada septembrie

1940-ianuarie 1941, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976, p. 23. 7 Ioan Scurtu, Viaţa politică din România (1918-1944), Bucureşti,

Editura Albatros, 1982, p. 256. 8 Andreas Hillgruber, op. cit., p. 130. 9 Aurică Simion, op. cit., p. 26. 10 Horia Sima, Mişcarea legionară şi monarhia, Iaşi, Editura Agora,

1997, p. 31.

Istorie

p. 36 Lohanul nr. 21, martie 2012

stat1. După îndelungi ezitări, după consultarea unor demnitari şi

generali apropiaţi, sub presiunea directă a legionarilor şi a

legaţiei germane, Carol al II-lea va semna în dimineaţa de 5

septembrie, ora 4, decretele prin care suspenda Constituţia din

1938, dizolva parlamentul şi încredinţa generalului Antonescu

puteri depline în stat2. Adoptarea decretelor de mai sus a marcat

sfârşitul regimului autoritar al regelui Carol al II-lea. Prin

suspendarea constituţiei, dizolvarea parlamentului şi investirea

cu depline puteri a lui Antonescu au fost suprimate aproape

complet drepturile şi libertăţile care se mai menţinuseră după

februarie 1938. Regele îşi păstra pentru moment tronul, dar

devenise o marionetă în mâinile luil Antonescu.

Pe parcursul zilei de 5 septembrie speranţele lui Carol

într-o răsturnare de situaţie vor renaşte. Generalii Gheorghe

Mihail şi Gheorghe Argeşanu îi vor propune arestarea lui

Antonescu şi restabilirea liniştei în ţară prin măsuri dure. În

acest sens se vor realiza concentrări de jandarmi şi poliţişti la

Prefectura de poliţie. Totodată au fost semnalate şi mişcări de

trupe dinspre provincie spre capitală 3 . Pentru a contracara

încercările regelui de a-şi salva tronul, Antonescu va căuta să

izoleze persoanele care puteau să-l sprijine. Generalul Mihail,

şeful Marelui Stat Major, a fost chemat la Preşedenţia

Consiliului de Miniştri unde, sub diferite pretexte, va fi reţinut

toată ziua. Generalul Argeşanu, un devotat al regelui, care era

comandant militar al capitalei, a fost trimis în Dobrogea unde a

fost arestat4. Rămas singur, Carol al II-lea va face noi concesii,

fiind obligat la acest lucru şi de manifestaţiile legionare. În

seara zilei de 5 septembrie, ora 21:20, Antonescu îi va solicita

regelui o nouă audienţă şi, după o lungă şi tensionată discuţie, îi

va cere să abdice şi să părăsească ţara, invocând motivul că nu-i

poate asigura securitatea. Discuţia a luat sfârşit la ora 23,

suveranul fiind somat să răspundă până la ora 4 dimineaţa,

permiţându-i-se în tot acest timp să-şi consulte anturajul.

Discuţiile cu apropiaţii n-au oferit soluţii viabile. Mihail

Manoilescu, prezent şi el la Palat, a sugerat ca înainte de a se

lua o hotărâre, să fie consultată şi Legaţia germană din

Bucureşti, oferindu-se să îndeplinească chiar el această misiune.

Discuţia cu Fabricius a fost însă edificatoare, acesta precizând

că nu se poate amesteca în treburile interne ale ţării, dar că „nu

pune preţ” pe rămânerea regelui în ţară şi că tocmai „studiază

mersul trenului” cu care Carol al II-lea ar putea părăsi România.

Întors la Palat, Manoilescu îi va comunica regelui necesitatea

abdicării în condiţiile lipsei sprijinului german 5 . Deoarece

suveranul încă mai ezita, dimineaţa la ora 4 Antonescu îi va

trimite prin maiorul Elefterescu o scrisoare cu caracter ultimativ

1 Al. Gh. Savu, Sistemul partidelor politice din România (1919-1940),

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 447. 2 Mihai Fătu, op. cit., p. 33. 3 Horia Sima, op. cit., p. 39. 4 Aurică Simion, op. cit., p. 28. 5 Ibidem, p. 30.

cerându-i să abdice imediat pentru a i se putea asigua

securitatea6.

Conştientizând lipsa unei susţineri ferme din partea

apropiaţilor, Carol al II-lea semna decretul de abdicare în

dimineaţa de 6 septembrie 1940, la ora 6:10, primind în schimb

de la Antonescu asigurarea că putea părăsi fără riscuri ţara,

împreună cu anturajul său şi cu bunurile personale, cu excepţia

colecţiei de tablouri donate statului de Carol I. Formula aleasă

pentru actul de abdicare era ambiguă, Carol al II-lea

nespecificând că abdică, ci că trece sarcinile domniei în seama

lui Mihai. Prin această formulă Carol lăsa deschisă calea

revenirii sale la tron atunci când împrejurările ar fi permis-o7.

Peste o oră şi un sfert depunea jurământul ca rege fiul său,

Mihai. Acesta va semna decretul-lege numărul 3061 prin care

generalul Ion Antonescu era reinvestit cu depline puteri în stat8.

Rezultat al unor factori complecşi , abdicarea lui Carol al II-lea

nu a fost atât rezultatul presiunilor legionare sau antonesciene,

cât mai ales rodul atitudinii Germaniei, putere care domina

Europa acelei perioade şi care realizase că stabilitatea ţării şi

orientarea ei fermă spre Reichul German nu mai puteau fi

asigurate de Carol al II-lea.

Iniţial Antonescu a promis că-l va însoţi pe fostul rege

până la graniţă, dar apoi a renunţat, invocând o stare de boală şi

delegându-l pe generalul David Popescu să execute această

misiune. În dimineaţa de 7 septembrie 1940, ora 3, trenul

alcătuit din douăsprezece vagoane în care se aflau Carol, Elena

Lupescu şi Ernest Urdăreanu va porni spre graniţa cu

Iugoslavia9. Nemulţumit că fostul rege şi-a însuşit şi o serie de

obiecte aflate în patrimoniul statului, Antonescu îl va ruga pe

Horia Sima să ordone legionarilor să oprească trenul regal la

Timişoara şi să efectueze o percheziţie. Numai complicitatea

unor funcţionari din gara Timişoara a permis trenului atacat de

legionari să treacă graniţa în Iugoslavia. De acolo, Carol se va

opri un timp în Spania dar, temându-se să nu fie predat

germanilor de către autorităţile franchiste, a trecut clandestin

graniţa în Portugalia, iar de acolo în Mexic. Încercările lui de a

se stabili în Anglia, Canada sau S.U.A. au eşuat, cercurile

anglo-americane considerând dăunătoare relaţiile cu acest

personaj compromis. Pe 7 iulie 1947 se realiza căsătoria dintre

Carol şi Elena Lupescu. Fostul suveran murea pe 3 aprilie 1953

în urma unui atac de cord, fiind înmormântat în cavoul regal al

Mănăstirii Braganca, întrucât bunica şi mama tatălui său,

Ferdinand, fuseseră regină şi, respectiv, principesă portugheză.

6 Horia Sima, op. cit., p. 40. 7 Ioan Scurtu, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia

formei de guvernământ în istoria modernă şi contemporană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 490.

8 Mihai Fătu, op. cit., p. 33. 9 Ioan Scurtu, op. cit., p. 491.

Istorie

p. 37 Lohanul nr. 21, martie 2012

Întreaga sa avere a rămas Elenei Lupescu, aceasta murind la 7

iulie 1977 în localitatea portugheză Estoril.

Înlăturarea lui Carol al II-lea nu va aduce mult

aşteptata linişte în ţară, România devenind în scurt timp stat-

naţional legionar şi cunoscând noi momente de încordare a

vieţii politice. Disensiunile dintre legionari şi Antonescu vor

răbufni în ianuarie 1941, prilejuindu-i viitorului mareşal să

instituie un nou regim autoritar sub forma dictaturii militare.

Canalul Dunăre – Marea Neagră

– cimitirul fără cruci-

Prof. dr. Vicu Merlan - Huşi

Prof. Eliza Merlan – Huşi

Condamnat pentru că şi-a ajutat semeni, Lucian

Petrescu trece prin cele mai sălbatice orori de exterminare a

intelectualităţii româneşti. După ce este târât prin mai toate

închisorile comuniste din ţară, este dus la Canal, locul unde

puţini din cei ce ajungeau acolo aveau şansa de a mai

supraveţui.

ituaţia de la Canalul Dunăre-Marea Neagră era incertă

încă de la proiectare.

La sfârşitul anului 1952 o echipă de specialişti au fost

convocaţi, pentru că săparea canalului spre Taşaul şi

deschiderea portului la Capul Midia, care nu reprezenta o

realitate, fiind o greşeală din start de proiectare. Ajunşi la

Poarta Albă şi-au dat seama că e nevoie acolo de vreo 4 ecluze,

fiind foarte costisitoare şi apoi nu ar fi asigurat fluenţa

caracteristică prin Lacul Taşaul. În această situaţie s-a făcut o

anchetă în care au fost acuzaţi în primul rând inginerii civili

care au fost judecaţi, condamnaţi la moarte şi împuşcaţi.

Întreaga conducere a lucrărilor de la Canal a fost dată apoi

inginerilor arestaţi. Se punea problema ce se face cu

direcţionarea spre Taşaul, deoarece practic nu se mai putea

continua lucrările înspre acolo, redirecţionându-se întreaga

capacitate spre Ovidiu-Constanţa-Agigia. În drumul lor,

aproape de Ovidiu au întâlnit în substrat stânci hercinice dure pe

care excavatoarele ruseşti nu le puteau demonta (excavatoarele

ruseşti fuseseră împrumutate cu 7 vagoane de grâu pe

excavator, fiind returnate la final de lucrare în aceeeaşi situaţie).

S-a trecut la perforarea stâncilor cu ajutorul unor freze ruseseşti

speciale, introducându-se dinamită şi prin explozie s-a înlăturat

rând pe rând întregul fundament până la adâncimea prevăzută

pe ecartamentul proiectat. Materialul rezultat era încărcat în

vagonete speciale şi duse la construirea Stadionului din

Constanţa. O parte din materialul pietros era prelucrat în pavele

sau sculptat sub formă de statuete, care astăzi sunt expuse la

intrarea în stadion.

Cam aşa se prezenta situaţia generală a acestui deziderat

comunist, care va fi pus în aplicare prin forţa şi sacrificiul a mii

de intelectuali şi muncitori condamnaţi ce nu erau agreaţi de

sistemul nou impus de tancurile sovietice.

De menţionat că brigăzile de deţinuţi erau puse separat pe

categorii: preoţi, profesori, ingineri, chiaburi, ofiţeri, legionari

(tineretul legionar din universităţi) s.a. Lucian Petrescu făcea

parte din grupa ofiţerilor, care fuseseră arestaţi într-un lot de

100 de militari.

Lucian Petrescu la 90 de ani

La km 12 de la Canal, era o colonie de fete, studente numai de

la facultăţi, folosite la grădinărie, nu la munci uşoare ci la

munci brute, care s-au organizat atât de bine încât chiar

conducerea lagărului din acel sector nu avea ce să le facă.

Executau totul aşa cum trebuie şi cu mai mult curaj decât chiar

bărbaţii.

Munca chinuitoare, uneltele rudimentare, iarna la temperaturi de

peste -30 de grade, fiind la o colonie de pe malul lacului

Siutghiol, au făcut încă din primul an numeroase victime.

Totuşi cerând îndurare de la gardieni, deţinuţii s-au putut

„îngroapa” în pământ. Aceasta deoarece în mod normal munca

se făcea în aer liber, barăci nu aveau voie să-şi facă şi astfel cu

ajutorul cazmalelor au făcut tranşee de cârtiţă (pentru a putea

supraveţui iernii) în care au băgat acele mese pe care se

prelucrau bolovanii pentru pavele şi au acoperit tranşeele cu

stuf. În interior se permitea totuşi să se facă câte un mic foc din

resturile de lemne şi cărbuni. S-au executat peste 50 de astfel de

tranşee cu 5-7 m lungime si înălţimea unui om. Ofiţerii din

grupul în care făcea parte şi Lucian Petrescu, aveau 4 tranşee.

Din loc în loc erau desfăcute pentru a putea permite să pătrundă

lumina.

S

Istorie

p. 38 Lohanul nr. 21, martie 2012

Mecanicii de la locomotive le dădeau deţinuţilor bucăţi de

lemne sau cărbuni pentru a face focul în tranşeele lor şi a

supraveţui celor peste -30 de grade celsius.

Ce s-a întâmplat însă în aceste tranşee ? S-au improvizat

adevărate sanctuare în care deţinuţii se rugau, însă totul era

făcut cu mare prudenţă, deoarece din sută în sută de metri erau

santinele de securitate plus o patrulă mobilă ce se deplasa în

permanenţă. Dacă erau surprinşi pe loc ar fi fost împuşcaţi. Nu

s-a întâmplat niciodată să fie surprinşi, deoarece unul sau doi

deţinuţi erau în permanenţă de veghe, semnalând apropierea cu

„şaşe”, ce semnifica alarma. Printre securişti erau şi dintre cei

care i-au înţeles, închinzând ochi la unele fapte uşoare. Printre

deţinuţi erau şi „cozi de topor”, însă erau uşor de depistat şi

anihilaţi prin orice mijloace – condiţiile din teren impunea

măsuri extreme din ambele părţi, era în joc viaţa fiecăruia.

Exista o normă pentru fiecare deţinut, măsurată şi raportată mai

departe. Cine nu-şi făcea norma nu primea porţia de pâine

întreagă a doua zi (primea trei sferturi de pâine, însă pentru

neîndeplinirea normei doar un sfert). Mai primeau câte o

bucăţică de brânză sărată şi uneori untură refuzată la export, iar

la prânz o gamelă de ciorbă preparată din oase de animale de la

abatorul din Constanţa, unde se sacrificau în permanenţă mii de

animale ce erau trimise în fosta URSS.

De asemenea, norma unui deţinut ce trebuia să descarce sau să

încarce vagoanele de tren era de un vagon pe zi. Pentru a-ţi

salva viaţa trebuia să mănânci, căci de muncă nu se scăpa,

pentru că dacă mâncai mai aveai o şansa, indiferent că îţi plăcea

sau nu.

Lucian Petrescu avea la acea dată 27 de ani şi pentru a

supraveţui s-a înscris în „brigada spărgătorilor de normă”, adică

din cele 25 de vagoane de pământ cât avea un tren, el trebuia să

descarce într-o zi 5 vagoane de pământ cu 7-8 m3 de pământ, cu

nişte lopeţi mari numite „inima lui Stalin”. În prima zi au

primit hrană cât au vrut (năut şi arpacaş), relatându-ne că a

mâncat cam o găleată din acel amestec de hrană pentru a rezista

a doua zi. După acei ani ne spune că fuseseră transformat într-

un „animal frumos”, palmele sale erau mari cât o lopată, iar

ceafa, care era folosită la jugul care tragea roaba din canal, avea

bătături ca la bou. Jugul era pentru a te ajuta mai bine pentru a

avea forţă în mâini de a împinge roaba pe mal la 40 m din canal

pe rambleu. Dacă nu rezista-i şi cădea-i de acolo erai terminat.

Scopul comuniştilor fuseseră îndeplinit: deţinuţii erau spălaţi pe

creier şi transformaţi în „animale de povară”.

La săpat la Canal norma unui deţinut era de 4 m2 de pământ

săpat şi cărat cu roaba pe mal (120 de roabe de pământ). Lucian

Petrescu s-a întovărăşit cu un ţigan pe nume Alistar (pe care m-

a rugat să-i pomenesc numele în acest articol, în semn de

recunoştinţă), pentru a realiza cei 8 m2 de pământ normă.

Acesta spunându-i „Jupâne ori învingem ori murim, eu sap iar

tu cari”...Cărau de la 7 dimineaţa până la apusul Soarelui, cu o

mică pauză la prânz când veneau ciuberele cu ciorbă din

morcov şi animale moarte sau ciolanele acestora. Iarna mâncau

pe zăpadă la -30 de grade.

Apă nu primeau, iarna fiind mai uşor, mâncau zăpadă, însă vara

era crunt pe o căldură din Bărăgan. Atacau tenderele de la

vagoanele locomotivelor, deşi mecanicii strigau să nu bea

deoarece avea sodă caustică. Nu le mai păsau, beau apă aceasta

fără a muri niciunul (se pare că mecanicii au intuit ce urmau să

facă deţinuţii şi probabil evitau să mai introducă cantitatea

normală sau deloc de sodă caustică în apă tenderelor.

În anul 1954 au fost anunţaţi că trebuie să meargă la Capul

Midia, unde erau tot deţinuţi. Aici o brigadă de 20 de deţinuţi

condusă de dl Petrescu, trebuiau să demonteze toate barăcile de

lemn din acea colonie. Din loc în loc erau pichete de incendii.

Sub acestea s-au găsit schelete de pisici, şerpi, şobolani, erau

resturi de la ce mâncase deţinuţii de dinaintea lor. Mâncau tot ce

prindeau pentru a supraveţui, nu era altă cale.

Într-una din magazii au găsit peste 2000 de pături aduse

deţinuţilor de către familiile lor să i salveze de frigul aspru al

zonei însă nu le au fost date. În jurul baracilor au descoperit

îngropate medicamente de toate felurile, care nu au mai fost

date acestora să se vindece, fiind lăsaţi de cele mai multe ori

intenţionat să moară.

În noaptea anului nou 1952-1953, comandantul lagărului

Borcea (colonel care mai trăia anii trecuţi la Cluj, având peste

90 de ani, cu o pensie mare, deşi el fuseseră croitor de meserie)

primea raportul de la gardian că muriseră 250 de deţinuţi, la

acestea a replicat: „numai atât...”.

Cei morţi erau căraţi într-un loc special. Noaptea ţiganii tăiau

bucăţi din morţi le prăjeau şi mai dădeau şi la alţii care vroiau

să supraveţuiască...În secolul al XX-lea în România populară

comunistă, pentru a supraveţui se practica...canibalismul. Când

erau adunaţi 8 morţi erau duşi la groapa comună.

Se poate spune fără echivoc că sectorul canalului Dunărea-

Marea Neagră de la Cernavoda la Agigia este un cimitir fără

cruci.

Cei care „spărgeau” norma aveau dreptul la pachet de acasă,

adică 5 kg pe lună (zahăr, slănină, miere, magiun, mănuşi,

ciorapi de lână atât de necesare supraveţuirii detenţiei).

În 1954 când s-au sistat lucrările la Canal, au fost urcaţi într-un

tren de marfă şi duşi fără să ştie unde le era destinaţia, trezindu-

se la Bucureşti, iar de acolo la Văcăreşti. Aici au fost introduşi

într-o cameră de câţiva metri pătraţi 40 de oameni. Pentru a

putea supraveţui, se aplecau pe rând la uşă pentru a respira aer.

Au fost ţinuţi vreo 6 zile, după care au fost iarăşi îmbarcaţi şi

duşi la Mărgineni la o fabrică. Condiţiile de muncă şi

supraveţuire erau cu totul diferite.

Istorie

p. 39 Lohanul nr. 21, martie 2012

Aici Lucian Petrescu era fruntaş, însă atunci când era o

sărbătoare naţională era dus la „neagra” în celulă, vinovat sau

nu, chipurile în amintirea comuniştilor care au suferit în

închisori.

A fost închis 10 ani şi patruzeci şi cinci de zile. Când mai avea

2 luni până la eliberare, i-a cerut unui civil să nu–i mai

mărească norma, pentru a merge mai repede şi în forţă în

libertate pentru a îşi reface familia. Acesta a raportat zelos mai

departe, iar comandantul a considerat că a influenţat masa

deţinuţilor, care trebuia ţinută supusă, fiind astfel luat, cu alţi

câţiva rebeli şi duşi în Balta Brăilei. Aici se dormea în nişte

ţarcuri ca de vite, împrejmuite cu sârmă ghimpată, în interiorul

cărora erau grămezi de fân şi papură, pline de şerpi, pe care

dormeau deţinuţii. Noaptea trebuiau să doarmă cu mâna la gură

pentru a nu le intra şerpii în gură. Apa din micile gropi săpate

era contaminată în aşa fel încât s-au îmbolnăvit toţi de

dizenterie. Mâncare primeau o dată pe zi, la ora 2 noaptea, care

consta dintr-o bucată de mămăligă şi o una de carne care avea

un miros fetid, deoarece provenea de la oile moarte din Bărăgan

ce erau apoi fierte şi date deţinuţilor. Trebuiau să mănânce, era

singura soluţie pentru a supraveţui.

Comandantul lagărului era unul Sălăvăstru, de o asprime

nemaipomenită. Evadase un deţinut şi până la urmă l-au prins la

circa 5 km. Acesta s-a dus călare pe cal, l-a legat şi l-a târât

până la colonie. Murise pe drum datorită chinurilor.

În septembrie 1958 Lucian Petrescu a fost eliberat. A fost

condus la poarta lagărului de cei 2000 de deţinuţi, atât de multă

influenţă a avut asupra lor, datorită recunoştinţei acestora că i-

au îmbărbătat cât a fost acolo. Le spunea să nu mai doarmă în

ţarcuri ci să se culce pe câmp pe coceni de porumb, spate în

spate pentru a se încălzi, să nu mai bea apă din puţuri decât

după ce era fieartă etc.. Aşa au fost salvaţi mulţi dintre ei.

La poartă a fost aşteptat de un securist cu maşina. A fost dus

până la un km de gara Feteşti, fiind lăsat acolo pentru a se

descurca. Avea asupra sa 200 de lei, câştigaţi din munca

istovitoare, fiind plătiţi uneori cu câte 2-3 lei pe zi, când

regimul s-a mai îmblânzit.

Ajuns la Bucureşti, unde trăia fratele său, a aflat că autorităţile îl

declaraseră deja mort la Canal cu cel puţin doi ani înainte de

eliberare. A prins anii cei mai grei de exterminare a

intelectualităţii româneşti de către comunişti. Au urmat alte

chinuri ale civiliei, marginalizarea, umilirea intelectuală etc.

Astăzi, la vârsta de 91 de ani, domnul Petrescu este printre

foarte puţini supraveţuitori ai ororii comuniste, mărturia sa fiind

o dovadă vie a crimelor şi genocidului care a avut loc în acea

perioadă de grea încercare a neamului românesc.

La eliberare din închisoare li s-au spus: „ Vă eliberaţi dar să ştiţi

că de vindecat psihic nu vă vindecaţi niciodată...”. Acest verdict

s-a dovedit fals, domnul Petrescu şi-a revenit, a ajuns, prin

tenacitate şi altruism, un om de vază al urbiei huşene, fiind unul

din cei mai buni contabili ai fostului IAS Huşi, refăcându-şi

viaţa în mod aromonios, fiind văzut astăzi plimbându-se prin

parc de mână cu soţia sa Kati, în timp cei contemporanii săi au

părăsit de mult această lume. Prudenţa, informarea corectă,

perseverenţa, dar şi spiritul de a-şi ajuta semeni în mod detaşat

şi activ, l-au ajutat să se strecoare abil printre mrejele

înlănţuitoare ale hidrei comuniste, fără a gusta din putregaiul

ideologic al societăţii impuse de orânduirea care a dominat o

lungă perioadă România.

Personalităţi din judeţul Vaslui (II)

Prof. Costin Clit - Huşi

Bosie, Haralambie H., (18/31 decembrie 1895 - ?)

General - Maior. Fiul lui Elena şi Haralambie C. Bossie. S-a

născut în oraşul Huşi, unde urmează cursurile şcolii primare şi

patru clase în cadrul Gimnaziului „Anastasie Panu”, absolvent

al Liceului Naţional din Iaşi, apoi al Şcolii Militare de Ofiţeri

activi de Cavalerie din Târgovişte, din care iese cu gradul de

sublocotenent (1 octombrie 1914).La Huşi a fost elevul

profesorului Ioan David. La această şcoală l-a avut instructor în

1914 pe Radu Theodoru, cu origini huşene. În 1916 intră în

Marele Război cu gradul de locotenent, în Regimentul 6

Roşiori, Divizia a II – Cavalerie. În anul 1929 termină Şcoala

Superioară de Război. Efectuează stagii militare în „Armă

străin㔺i Marele Stat Major. Este brevetat ca ofiţer de Stat

Major (diploma nr. 1130). Participă şi la Al Doilea Război

Mondial cu gradul de general – maior. În 1947 îşi efectua

serviciul la Comandamentul Regiunii 1 Militare din Timişoara.

În februarie 1979 locuia în oraşul Piatra Neamţ.

Obţine o serie de ordine sau distincţii militare: Crucea

Comemorativă a Războiului 1916-1918 cu baretele „Ardeal”,

„Oituz”, „Carpaţi” şi „Mărăşeşti” (decretul 4244 / 1918); Steaua

României în gradul de Cavaler (decretul cu nr. 333) şi

„Furajera”- Steaua României (decretul cu nr. 4495); Coroana

României în gradul de Ofiţer (decretul nr. 4650); Steaua

României cu spade în gradul de Ofiţer, cu panblică de „Virtute

Militară” (decretul nr. 4016); Ordinul Coroana României cu

spade în gradul de Comandor cu panblică de „Virtute

Militară”(decretul nr. 3826); ordinul „Steaua României” cu

spade în gradul de Comandor (decretul nr. 7909); medalia

„Victoria din Războiul 1916-1919”(decretul nr. 10792 / 1925);

Semnul Onorific „25 de ani de serviciu militar”(decretul nr.

3928 / 1935);medalia „Virtutea ostăşească”clasa a I-a (decretul

nr. 717 / 1967).

Istorie

p. 40 Lohanul nr. 21, martie 2012

În 1976 vizita oraşul natal „în scopul restaurării lucrării

funerare a neuitaţilor şi bunilor mei părinţi, Elena şi

Haralambie C. Bossie şi cu acea ocazie am trecut şi pe la

familia Sorin Cherenbach. Amândoi au fost foarte amabili, dar

cu toată bunăvoinţa arătată nu au putut să mă cazeze la dânşii

deoarece nu aveau condiţii de cazare necesare, aşa că am

descins la Hotel „Dobrina”1.

Buznea, George (23 aprilie 1903, Vetrişoaia – 14

septembrie 1976, Bucureşti)

Poet. Membru al Uniunii Scriitorilor. Născut în comuna

Vetrişoaia, judeţul Fălciu, fiul lui Gheorghe Buznea şi Domnica

Bejan, tatăl său era descendent din vechii răzeşi din satul

Tămăşeni, de pe valea Elanului, iar mama îşi avea originea în

bejenarii sosiţi în Moldova din Ţara Bârsei.

Urmează cursurile şcolii din Satul Vechi, comuna Vetrişoaia

între 1911-1916. În timpul războiului dintre 1916-1918 rămâne

în satul natal, unde suplineşte munca tatălui său în gospodărie,

alături de mama sa şi cei trei fraţi mai mici. Costică Ţabără,

învăţătorul său, era şi el mobilizat pe front. Din 1918 ajunge

elevul proaspătului Liceu de băieţi „Cuza Vodă”, unde susţine

examenele aferente primelor două clasa într-un an, după care îşi

urmează studiile la Iaşi şi Bucureşti (Facultatea de Litere şi

Filozofie, pe care nu o va absolvi). Urmează cursurile

Institutului Italian din Brăila. Serviciul militar îl obligă la

întreruperea studiilor în 1926. Îşi efectuează stagiul militar la

Chişinău (termen redus). Trăieşte mai mult în Brăila şi

Bucureşti. O perioadă scurtă din viaţa sa o trăieşte în Craiova.

Are o familie numeroasă formată din patru copii, iar sănătatea

este şubredă.

Între 1930-1942 a funcţionat ca bibliotecar la Biblioteca

„Dunărea” din Brăila.

1 Petru P. Harnagea, Cartea de onoare închinată Huşului, f.19-20

Primele versuri le scrie pe băncile şcolii, urmate de schiţe. Se

pare că a publicat în această perioadă. O perioadă se implică în

activitatea gazetărească. La Chişinău este preocupat de

literatură, filozofie şi istorie.

Transpune în limba română Divina Comedie de Dante

Alighieri, în versuri, primul volum fiind tipărit în 1975 la

Editura Univers, iar al doilea după moartea sa, în 1978.

Traducerea este considerată de criticii şi specialiştii de la editura

Universul şi Academia Română drept „un eveniment de frunte,

în cultura românească, mult superioară celor anterioare”. Au

publicat articole în presa vremii despre acest eveniment

cultural: Al. Balaci, în revista „Ramuri”, nr. 134, din 15 august

1975; Şerban Cioculescu, în revista „Flacăra”, nr. 1074/ 10, din

ianuarie 1976; Nicolae Manolescu, în revista „Luceafărul”, nr.

21/421, din 23 mai 1976; Dan Grigorescu, în revista

„Contemporanul”, nr. 1525/ 5, din 10 ianuarie 1976; Dragoş

Munteanu, în ziarul „România liberă”, din 16 februarie 1977; în

revistele „Cadran”, din martie 1972 şi „Tomis”(Constanţa), nr.

91, din 10 martie 1973. „Traducerea Divinei Comedii a lui

Dante i-a consacrat în ultimii 20 de ani ai vieţii sale, aproape

întreaga sa energie, depunând o muncă titanică, celelalte

lucrări constituind doar un mijloc de relaxare.”

A mai publicat: Aripi în azur, Editura Expres, Brăila (plachetă

de versuri); Epopeia aripii, Editura Arpa, Bucureşti, 1936 (este

vorba de prima plachetă cu un alt titlu); Flăcări, editată de

ziarul „Expresul”, Brăila, 1935 (poeme lirice); Brăila prin

veacuri şi în zilele noastre, 1938, în colaborare cu S.

Constantinescu, monografie sumară; Epopeia pământului

românesc, Editura Universul, 1937; Povestea lui Editura

Cugetarea, Bucureşti, 1938 (poem închinat memoriei lui Mihai

Eminescu); Omagiul Elladei şi eroilor săi (sub pseudonimul

Valentin Boldur).

Colaborează la o serie de publicaţii: „Fălăngaş”, publicaţie a

Institutului de literatură coordonată de M. Dragomirescu (1928-

1929); „Universul literar”(redactor Perpesicius); „Universul

copiilor”(redactor Păsculescu-Orlea).

A fost secretar de redacţie al revistei „Luceafărul literar şi

artistic”, Brăila, director I. A. Sava; secretarul cotidianului

Istorie

p. 41 Lohanul nr. 21, martie 2012

„Expresul”. A colaborat permanent la: „Curierul”, cotidian,

apoi săptămânal, Brăila; „Cuvântul”, revistă literară, Brăila;

„Analele Brăilei”, Brăila; „Relief dunărean”, revistă literară,

Brăila; „Universul”; „Pământul”, devenită din 1933 „Pământul

nostru”(a publicat din 1934, alături de V. Eftimiu, G. Gregorian,

Agatha Grigorescu-Bacovia), Călăraşi, etc. Între 1946 – 1952

colaborează la: „Îndrumătorul cultural”, Bucureşti; „Albina”,

Bucureşti; „Cultura poporului”, Bucureşti. Între anii 1962-1976

colaborează la: „Viaţa românească”, „Luceafărul”, „România

literară”, „Tomis”(Constanţa), „Astra”(Braşov), „Cadran” şi

„Comentar”, iar între 1972 – 1975 activează la cenaclurile

literare din Bucureşti, cu studii şi poezii: la Cenaclul Bacovia

(revista „Cadran”), Cenaclul George Cplinescu al Academiei

Române, Cenaclul Tudor Vianu (revista „Atelier”) şi la Salonul

literar (revista „Comentar”).1

„Un poet, poetul ţărănimii, cum a fost numit, a tradus poema lui

Dante „Divina Comedie” n întregime – operă care a

concentrat în substanţa ei spiritul unei alte ere a omenirii –

făcând o lucrare pe limba noastră românească, care a

sancţionat posibilităţile graiului ţărănesc de a se ilustra în cele

mai înalte zone ale culturii universale şi ridicându-l la

universalitate. În zilele noastre s-a ivit surpriza mai întâi a unei

versiuni noi a Divinei Comedii, făcută cu mare grijă şi talent.

Este vorba de Eta Boeriu, căreia i s-a decernat medalia de aur

a oraşului Florenţa, patria lui Dante, pentru această realizare.

Faţă de traducerea lui Coşbuc, Eta Boeriu a adus o

transpunere făcută în limba română modernă, care nu numai că

a ilustrat vocaţia limbii române într-o încercare de egalizae a

limbajului universal, dar a făcut graiul nostru apt pentru o

redare pe măsură a gândirii lui Dante, pe înţelesul unei societăţ

noi deschisă la viaţă care a putut să-l urmărească şi să-l

aprecieze.

Acum în urmă, George Buznea a adus o traducere nouă a

părţii „Infernul” din „Divina Comedie”, făcând o operă de

căpătâi, dându-ne o operă curentă de literatură universală,

ceea ce nici în italieneşte nu se întâmplă, ea fiind compusă într-

o limbă care a creat limbajul literar italian, legată deci de o

formulare lingvistică de debut deschisă îndeosebi intelectualilor

rafinaţi şi culţi. George Buznea a predat într-o limbă

românească vorbită curent şi foarte potrivită limbajului poetic

al divinei Comedii, care a evoluat magistral în urma versiunilor

de până acum. Este legată de literatura epocii socialiste

această versiune, devenind un merit deosebit în ansamblul de

încetăţenire a literaturii universale în limba română, de

deschidere a noastră spirituală spre lume. Este unul din

examenele cele mai grele şi cele mai necesare ale evoluţiei

literaturii române în acest sens. Cu un bun simţ artistic, creat

printr-o adevărată vocaţie s-a reuşit o operă ce nu se

deosebeşte cu nimic de cea originală. „Infernul” lui George

1 Petru P. Harnagea, Oameni de seamă din ţinutul

Huşului, f. 20; Istoria Huşilor, p. 262.

Buznea este un omagiu care se adresează elogiului limbii

române şi resurselor ei expresive. Este vorba de o autentică

creaţie românească.”

Codrescu Constantin, actor. Este născut la 5 septembrie 1931 la Huşi, judeţul Fălciu. Mama sa a fost salariata Oficiului poştal din Huşi, apoi la Bucureşti. Bunicul său a fost dirigintele Oficiului poştal din Huşi. Absolvent al Institutului de teatru din Bucureşti (1951). Funcţionează ca profesor de teatru la Institutul de artă teatrală „Szentgyörgyl István” din Târgu – Mureş (1976 - 1989). Obţine titlul de cetăţean de onoare al municipiului Târgu- Mureş. Filmul care l-a consacrat a fost "Moara cu noroc", după Ioan Slavici, realizat în 1955 (rolul Ghiţă) face parte dintr-o listă subiectivă a celor mai importanţi artişti români, a fost un specialist al rolurilor "psihologice". Joacă în filmele „Nepoţii gornistului”- 1953, „Răsare soarele”- 1954, „Mândrie”- 1956, „Moara cu noroc”- 1957, „Puştiul”- 1962, „Partea ta de vină”- 1963, „Răscoala”- 1965, „De-aş fi … Harap Alb”- 1965, „Train de vie”(Trenul vieţii) – 1998, „Mihai Viteazul”- 1971. Are aproximativ 78 de ani, a avut 5 neveste, dar nu are moştenitori biologici (doar înfiaţi), iar de un timp s-a retras în vila lui de la Snagov.

Constantin Codrescu

Iată ce afirma artistul în 1978: „Colocviul teatral de la

Sfântul Gheorghe este un pas important în procesul desăvârşirii ambianţei de cultură prin intermediul oamenilor de cultură, prin înţelesul deplin al rostului, al sensului actului de cultură în context naţional. Iniţiera acestui prim festival îşi dovedeşte cu prisosinţă importanţa majoră ţinând cont de sensul deplin al recomandărilor şi semnificaţiilor ce le cuprinde teatrul ca organism viu în existenţa unei culture, în existenţa unei naţiuni. Actul de cultură uneşte, împleteşte crezuri commune, înţelesuri commune. Acest festival vine să încunune un crez comun, adevăr comun: fie că este rostit într-o limbă sau alta, dovedeşte că unicul limbaj este cel al adevărului artistic, şi adevărul

artistic este unic”.2 Gheorghiu, Constantin C. (21 august 1912 – 1

noiembrie 1972), doctor în geologie. Născut în comuna Fălciu, judeţul Fălciu. Urmează

cursurile Şcolii primare din oraşul Huşi, apoi va absolvi Liceul de băieţi „Cuza Vodă” din Huşi (1930). Se înscrie în 1930 la Facultatea de ştiinţe, din cadrul Universităţii „Alexandru I. Cuza”din Iaşi, după care urmează un curs de specializare de doi ani pe lângă Catedra de geologie şi mineralogie din aceeaşi Universitate. Se anagajează ca geolog stagiar la Institutul de geologie al României din Bucureşti de la 1 ianuarie 1939 şi până la sfârşitul vieţii. A fost un distins şi collaborator al Întreprinderii geologice de prospecţiuni pentru substanţe minerale solide. A fost căsătorit cu Viorica, cu care are o fată Maura.

Funcţionează ca lector la Catedra de geologie a Universităţii din Bucureşti (1950-1962). A publicat peste 60 de lucrări de specialitate în domeniul geologiei, singur sau în colaborare.

Moare la 1 noiembrie 1972. Este înmormântat la 4 noiembrie 1972 în capela sa din cimitirul Belu din Bucureşti.

2 Tömöri Géza, în ziarul „Scânteia”, din 28 aprilie 1978.

Istorie

p. 42 Lohanul nr. 21, martie 2012

Gociu, Dimitrie (2 iulie 1881 – 14 februarie 1952) Fiu de învăţător. Animator al vieţii culturale din Huşi,

membru fondator al Ateneului Cultural „Dimitrie Cantemir”, strălucit pianist. A urmat cursurile primare şi patru clase gimnaziale în oraşul Huşi, absolvent al Liceului Internat „C. Negruzzi”din Iaşi, licenţiat în drept la Facultatea de Drept din Bucureşti. Îşi desăvârşeşte studiile în Germania, unde obţine titlul de doctor în filozofie al Universităţii din Erlangen (landul Bavaria, Germania), instituţie fondată în 1742. Dimitrie Leonida îşi amintea cu plăcere „şi de simpatia şi afecţiunea cu care era primit Ticuţă Gociu, tânăr distins şi agreabil, cu fire veselă şi comunicativă, întors atunci de la studiile făcute la Leipzig. Ticuţă Gociu era un mare admirator al muzicii lui Wagner şi luase lecţii de pian la Leipzig cu un profesor renumit, la care studiau şi Florica Muzicescu şi Muza

Germani”.1 Funcţionează ca ataşat comercial la Hamburg, Beirut, iar

după reîntoarcerea în ţară se stabileşte în oraşul natal. Se înscrie ca avocat la baroul local, a fost profesor suplinitor de limba engleză la Liceul de băieţi „Cuza Vodă” şi la Liceul de fete „Elena Doamna”. Iniţiator şi îndrumător al Ateneului Cultural, se remarcă printr-o prodigioasă activitate culturală. În sala de festivităţi a Liceului de băieţi sunt susţinute în fiecare zi de Duminică conferinţe cu subiecte literare, ştiinţifice şi artistice. Conferinţele erau urmate de audiţii muzicale vocale şi instrumentale. Are o cultură muzicală excepţională.

În aprilie 1927 Ateneul Cultural organizează împlinirea unui secol de la moartea genialului compozitor Ludwig van Beethoven (16 decembrie 1770, Bonn – 26 martie 1827, Viena), prilej de execuţie a lucrărilor celebrului muzician, de către Dimitrie Gociu. La concert participă elevul Petru Ghenghea, cu tatăl său şi ceilalţi doi fraţi ai săi. Fraţii Ghenghea execută la rândul lor diferite bucăţi muzicale, dirijaţi de părintele lor.

A fost căsătorit cu Maria Gociu (trăia la 18 octombrie 1972), care a asigurat conducerea Liceului de fete „Elena Doamna” din Huşi. Moare la Huşi. Holban Ion (14 ianuarie 1916 - ),

Urmează cursurile primare la Huşi, absolvent al Liceului de

băieţi „Cuza Vodă”din Huşi (1933), unde tatăl său a fost

profesor şi director între 1931-1938, a urmat Facultatea de

Drept (1937) şi Facultatea de Litere şi Filosofie(1939) din

cadrul Universităţii „Alexandru I. Cuza”din Iaşi, are ca

profesori pe Traian Ionaşcu, C.Daşcovici, Vespasian Pella,

Ştefan Bârsănescu, Ion Petrovici, Petre Andrei, Mihai Ralea,

Al.Claudian şi Dan Bădărău.Tatăl său a fost director al Liceului

din Rezina,pe malul Nistrului.

După absolvirea facultăţii şi-a început activitatea de cercetător

la Institutul Psihotehnic şi Oficiul de cercetări şi orientare

profesională din Iaşi. Stabilit la Institutul de Ştiinţe Pedagogice,

îi preia conducerea, organizează aici primul laborator

experimental de orientare,devenit centru metodologic solicitat

de specialişti şi şcoli din întreaga ţară.Lucrează paralel sau

succesiv la Laboratorul de cercetări psihologice al C.F.R.Iaşi şi

la Filiala Institutului de cercetări pedagogice din Iaşi, de unde

trece la Universitatea „Alexandru I. Cuza”din Iaşi (1975).

Funcţionează şi ca profesor la diferite şcoli secundare din Iaşi.

1 Ion Bassgan, Ing. D. Leonida, Editura ştiinţifică, 1968,

p. 12.

Îşi dă doctoratul în psihologie cu Vasile Pavelcu (1970), având

ca temă Personalitatea – factor coordonator în procesul

muncii.

Experimentat în examenul psihologic de laborator, conştiincios

şi în respect pentru profesie, a început o adevărată cruciadă a

calităţii în reţeaua de laboratoare a C.F.R.-ului.Jurnalistul Aurel

Leon, mentorul multor generaţii de ziarişti, l-a omagiat sub un

titlu sugestiv:profesorul profesorilor. S-a remarcat şi prin

elaborarea de fişe şi teste pedagogice: Fişa pedagogică, Testele

sociometrice de personal, Teste de interese, Testul de mobilitate

intelectuală.

După evenimentele din Decembrie 1989 este chemat să preia

conducerea Centrului de Ştiinţe Sociale,funcţie pe care o deţine

până la moartea sa.

Încă din primii ani de activitate profesională a publicat o serie

de lucrări de specialitate sau a colaborat la diverse reviste de

specialitate, în special „Revista de pedagogie”.

Opera: Orientarea şi selecţia profesională,1942;Un examen

psihologic în şcoala primară,1943; Dosarul psihotehnic şcolar,

1943; Probleme de psihologia muncii , Editura Ştiinţifcă,

Bucureşti,1970 (un îndreptar pentru cei care lucrau în selecţia

psihologică şi în laboratoarele de psihologie uzinale);

Realizarea personalităţii, hazard sau ştiinţă, Editura

enciclopedică, Iaşi, 1971; Puncte de sprijin în cunoaşterea

individualităţii elevilor, Editura didactică şi pedagogică, 1972;

Orientarea şcolară, Editura Junimea, Iaşi,1973; Laboratorul

şcolar de orientare, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti,1973; Cunoaşterea elevului, o cunoaştere a

metodelor, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti,1978;2

Luca, Nicolae (1844 - ?), tipograf, preot econom.

Născut în anul 1844, absolvent al Seminarului teologic din

Huşi (1864), hirotonisit diacon în 1870 şi preot în 1875, s-a

pensionat în 1914.

A fondat o tipografie în 1890.3

Autori şi lucrări publicate: Th. Ghiga, Prima aniversare a

patronului Gimnasiului clasic „Anastasie Panu”din Huşi la 22

ianuarie 1895, 1895;

Moşu, Areta (4 august 1946-)

Născută în comuna Principele Mihai, judeţul Ilfov (astăzi,

comuna Nicolae Bălcescu, judeţul Călăraşi). Părinţii săi,

originari din Basarabia, au funcţionat ca învăţători în satele

Pogăneşti, Pădureni, Rânceni, Stroeşti (aici s-au şi stabilit după

2 Adrian Neculau, Ion Holban,profesorul profesorilor în

„Ziarul de Iaşi” din 13 octombrie 2008,Ediţia Online. 3 Petru P. Harnagea, Cartea de onoare închinată Huşului,

f. 17

Istorie

p. 43 Lohanul nr. 21, martie 2012

1953).Urmează cursurile Şcolii primare din Stroeşti (clasele I-

IV), ale Liceului „Mihail Kogălniceanu”din Huşi(clasele V-VII),

fiind absolventa Liceului „Cuza Vodă” din Huşi în 1964 (Liceul

de fete „Mihail Kogălniceanu” s-au unificat cu Liceul de băieţi

„Cuza Vodă”în perioada 1964-1968), Facultăţii de Litere a

Universităţii „Al. I. Cuza”din Iaşi, secţia limba rusă-limba

română (1965-1970).

A funcţionat ca profesor la Liceul Construcţii-Maşini din Iaşi,

Liceul Energetic din Iaşi, Şcoala Normală „Vasile Lupu”din

Iaşi (1970-1985), Universitatea Agronomică „Ion Ionescu de la

Brad”din Iaşi (1985-1987).

Deţine funcţia de vicepreşedinte al Asociaţiei „Ginta Latină”

din Iaşi (1990-1994), preşedinte al Despărţământului Astra

„Mihail Kogălniceanu” din Iaşi din 1994, director al publicaţiei

„Revista Română”din 1995, dar şi la „Chronos Revistă de

istorie”, „Constelaţii ieşene”, şi vicepreşedinte al Asociaţiunii

Transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român

- „ASTRA”, cu sediul la Sibiu.

A publicat studii şi articole în: „Foaia Poporului”, „Astra”,

„Tibiscus”, „Arcaşul”, „Concordia”, „Flux”, „Jurnalul de

Chişinău”, etc.

Neştian, Simion Gh. (14 ianuarie1895 - ), general, medic

oftamolog.

Născut în satul Vutcani, judeţul Fălciu. Urmează cursurile

şcolii primare din Vutcani, absolvite în 1907, ale Liceului

„Roşca Codreanu” din Bârlad. Prin concursul susţinut în 1915

devine intern al Institutului Medico-Militar „Medic General de

Divizie Carol Davila”din Bucureşti, participă la campania

militară din Ardeal şi Moldova (1916-1918). Odată cu

terminarea războiului, din 1918 devine medic sublocotenent

activ, între 1919-1921 îl întâlnim intern la serviciul

oftalmologic din Spitalul Militar Central „Regina Elisabeta”,

Bucureşti (medic locotenent activ), iar din 1923 doctor în

medicină (Facultatea de Medicină, Universitatea Bucureşti).

Redăm conţinutul unei adeverinţe din 22 iunie 1923, semnată de

prof. dr. Victor Babeş: /„D-l medic locotenent Simion Neştian

din Institutul Medico- military lucrează în secţiunea de

Anatomie Patologică al acestui institute din Decembrie 1922 şi

s-a distins prin asiduitate şi zel ce a depus în lucrările de

laborator. / Ca atare rugăm a I se da posibilitatea să continue

şi de aici înainte în acest laborator spre complecta sa

specializare./”

Mai funcţionează ca: preparator al Eforiei Spitalelor Civile

din 1924; preparator al Facultăţii de Medicină din Bucureşti,

Clinica Oftalmologică – Colţea din 1925; asistent al Facultăţii

de Medicină, Clinica Oftalmologică-Colţea, din 1934 (medic

maior activ); medic şef al Serviciului Oftalmologic, Spitalul

Militar Central „Regina Elisabeta”, din 1937.

În 1940 obţine gradul de locotenent – colonel activ. A fost

mobilizat în Al Doilea Război Mondial în 1942. Prin concurs

devine medic primar oftalmolog la Ministerul Sănătăţii. În 1943

îl întâlnim ca medic colonel active, iar în 1947 este avansat ca

medic general activ, prin ordinul Ministerului de Război cu nr.

209461/1947.

Ajunge comandantul Spitalului Militar Central din Bucureşti

prin ordinal Ministerului de Război, cu nr. 264326 / 1947. La 15

februarie 1948 va fi pensionat. Trăia în 1979.1

Radu, Teodor Gh., (14 februarie 1888 - )

Fiul Aglaei Radu, născută Andreescu, originară din oraşul

Huşi şi al lui Iorgu Radu, profesor universitar în Iaşi. Urmează

primele trei clase la Liceul Naţional din Iaşi, continuă studiile

secundare la Colege „St. Antoine” din Paris, absolvit în 1906,

apoi Şcoala Militară de Cavalerie din Târgovişte (1907-1909),

unde obţine gradul de sublocotenent (1 iulie 1907). Repartizat

1 Petru P. Harnagea, Cartea de onoare închinată Huşului,

f. 34.

Istorie

p. 44 Lohanul nr. 21, martie 2012

în 1909 la Regimentul 2 Roşiori din Bârlad, participă la al

doilea război balcanic din 1913, este trimis instructor la Şcoala

de Cavalerie din Târgovişte. Repartizat la Divizia 1 Artilierie,

participă la operaţiunile militare de la Flămânda, iar în

octombrie 1916 este mutat la Grupul Apărării Dunării, sub

comanda generalului Cristescu. Este transferat la cerere în

Batalionul de Vânători, înfiinţat în octombrie 1916. Cu gradul

de căpitan, participă la luptele crâncene de la Măgura şi

Cireşoaia, unde este grav rănit în august 1917. Va fi internat în

Spitalul Militar din Bacău, apoi la cel instalat în Liceul de băieţi

„Cuza Vodă” din Huşi.Avansat în gradul de maior (octombrie

1917), staţionează cu Batalionul la Târgu Neamţ până în 1918.

După război, invalid, continuă ca ofiţer activ la cerere. În 1925

este mutat la Inspectoratul Aeronauticii. Conduce revista

„Aeronautica.”Este avansat locotenent colonel, numit ofiţer de

ordonanţă (1929), transferat la Ministerul Apărării Naţionale,

Direcţia Cavaleriei şi la biroul presei (1930), devine general

(1940), commandant al „Şoimilor”de la Liceul Militar din

Mănăstirea Dealului. Se refugiază la predeal în urma

cutremurului din 1940, unde a fost comandantul Colegiului

Militar „N. Filipescu”(1940-1945).După 1945 este pensionat

pentru limită de vârstă. Participă la diferita concursuri hipice

din ţară şi străinătate. În 1919 este inclus în echipă de călărie şi

participă la concursul hipic desfăşurat la Paris.

Într-o scrisoare din 6 februarie 1979, adresată de generalul

maior Haralambie H. Bosie lui Petru P. Harnagea, se susţine:

„Referitor la adresele altor ofiţeri generali originari din oraşul

Huşi, menţionez pe Generalul Invalid de război Radu.

Publică lucrări de specialitate, printre care: Vânătorii de munte,

Zborul.

Teodoru, acum în etate de 91 ani, domiciliat în Bucureşti”.

Teodor Radu - rănit

Răileanu, Grigore S. (1911 - 1966), geolog.

S-a născut în satul Cordeni, comuna Vineţeşti, judeţul Fălciu,

astăzi comuna Olteneşti, judeţul Vaslui. Absolvent al Liceului

de băieţi „Cuza Vodă” din Huşi în 1932.1 A fost profesor la

Universitatea din Bucureşti. A publicat peste 60 de lucrări

ştiinţifice în ţară şi străinătate. Dintre preocupările sale

enumerăm: geologia, tectonică, stratigrafie, substanţele

minerale utile (în special cărbunii) din diferita regiuni ale

României.

Opera: Cercetări geologice în regiunea Sviniţa-Faţa

Mare,1952 2 ; Geologia generală, Pentru uzul studenţilor

facultăţilor de geologie şi geografie, Editura tehnică, Bucureşti,

1959, 388 p., cu ilustraţii + o hartă + erată (Cota de la B.A.R. –

II 397781); prof. Grigore Răileanu, prof. Nicolae Grigoraş, prof.

Nicolae Oncescu, Terenţiu Plisca, Geologia zăcămintelor de

cărbuni cu privire specială asupra teritoriului R.P.R., Editura

Tehnică, 1966, 344 p., cu ilustraţii + 2 foi planşe (Cota de la

B.A.R. – II 460100); Grigore Răileanu, Simon Pauliuc,

Geologie generală, 1969; Aspects fondamentaux de la géologie

du mésozoique de Roumanie, par Gr. Răileanu, D. Patrulius, M.

Bleahu [et] S. Năstăseanu, Bucarest, 31 p., + 5 foi tabele + 1

foaie hartă, în „Annuaire du Comitè d’état pour la géologie,

XXXVI, Extrait (B.A.R. – II 613848); État actuel des

connaissances sur la paléozoique de Roumanie, par Gr.

Răileanu, D. Patrulius, O. Mirăuţă [et] M. Bleahu, Bucarest,

1968, 22 p., + 1 foaie hartă, în „Annuaire du Comitè d’état pour

la géologie, vol. XXXVI, Extrait (B.A.R. – II 613847); Prof. dr.

docent Grigore Răileanu, conf. dr. S. Pauliuc, Geologie

generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1969, 462

(-464) p., cu ilustraţii şi o foaie hartă (B.A.R. – II 542874).

Grigore Răileanu, Saulea Emilia, Contribuţii la orizontarea şi

cunoaşterea variaţiilor de facies ale paleogenului din regiunea

Cluj şi Jibou (NV bazinului Transilvaniei), 1955; Grigore

Răileanu, S. Nastaseanu, Vasile Mutihac, Cercetări geologice

în regiunea Anina-Doman (Zona Reşiţa-Moldova Nouă, Banat),

Extras, 1957; Grigore Răileanu, Cercetări geologice în

regiunea Roşia (Munţii Pădurea Craiului), Extras, 1956;

Grigore Răileanu, Consideraţii generale asupra geologiei

Banatului de Vest, Extras, 1957; Grigore Răileanu, Magdalena

Iordan, Eugenia Săndulescu, Consideraţii asupra Paleozoicului

inferior din zona Călăraşi, Extras, 1967; Grigore Răileanu,

Grigore Nastaseanu, C. Boldur S., Sedimentarul Paleozoic şi

mezozoic al Domeniului Geticdin partea Sud-Vestică a

Carpaţilor Meridionali, Extras, 1964; Grigore Răileanu,

Magdalena Iordan, Studiul brachiopodelor liasice din zona

Sviniţa, Extras, 1964; Grigore Răileanu, Magdalena Iordan,

Studiul Devonianului din forajul de la Mangalia, Extras, 1966.

1 Costin Clit, Liceul Teoretic „Cuza Vodă” din Huşi,

p.210. 2 Petru P. Harnagea, Cartea de onoare închinată Huşului,

f.

Istorie

p. 45 Lohanul nr. 21, martie 2012

Şindilaru, Maria (18 septembrie 1927 - )

Născută la Huşi la 18 septembrie1927. Artistă lirică de operă

la Opera Naţională din Bucureşti. A fost parteneră de scenă cu

mezzo-soprana Viorica Cortez.

La 4 septembrie 1958, se deschidea la Ateneul Român

Festivalul şi Concursul Internaţional „George Enescu”,

considerat o „aventură culturală”în plin „obsedant deceniu”.

Lumea intelectuală bucureşteană aştepta premiera operei

Oedipe, tragedie lirică în 4 acte şi 6 tablouri, libretulde Efmond

Fleg. C. Silvestri asigură conducerea muzicală a spectacolului,

iar J. Rânzescu pe cea regizorală. Rolul Antigonei este asigurat

de huşeanca Maria Şindilaru. Spectacolul a fost o revelaţie.1

La 23 februarie 2004 Maria Şindilaru, solistă la Opera

Naţională, este răsplătită de preşedintele României Ion Iliescu

cu ordinal Meritul Cultural în grad de Ofiţer.2

Toma Victor(14 aprilie 1922 -26 noiembrie 2008)

Născut în Leova, judeţul Cahul.

Părintele calculatoarelor concepute şi construite în fostul lagăr

comunist. Pioner în domeniul calculatoarelor. Prin contribuţia

sa în realizarea calculatorului electronic a înscris România între

primele zece ţări din lume şi primele două dintre ţările socialiste.

Victor Toma

A urmat cursurile Şcolii primare din Leova (1928-1932),

Liceului de băieţi „Cuza Vodă”din Huşi (1932-1940), Liceului

„Regele Ferdinand” din Chişinău. Refugiat în România după

raptul territorial din 1940, urmează cursurile Facultăţii de

Mecanică şi Electricitate, secţia Radiocomunicaţii a Institutului

Politehnic, absolvită în 1945. Funcţionează ca asistent la

Facultate (1946-1948). La Praga lucrează pentru Concernul

„Tesla”, îşi brevetează prima invenţie „Releul electronic

discriminator de tensiune”, destinată unui proiect militar secret.

Întors la Bucureşti se angajează la Institutul de Fizică Atomică

de pe platforma industrială Măgurele. A fost încurajat în

activitatea sa de marele professor Horia Hulubei. În 1955

construieşte primul calculator CIFA- 1 (anul prezentării la

1 Pavel Ţugui, Premiera operei Oedipe, 1958. Festivalul

şi Concursul Internaţional „George Enescu”, în „Muzica”, nr. 10, 2010, p. 7-8.

2 „Monitorul oficial”, nr. 172, din 27 februarie 2004.

Dresda), realizat din combinareaa 1500 de tuburi electronice,

mari cât trei şifoniere (a fost pus în funcţiune abia în 1957).În

1956 Victor Toma a fost remarcat de către savantul francez

Andre Langevin. Urmează CIFA-2 (1959), CIFA-3 (1960).

Aduce contribuţii teoretice în Introducerea în electronică a

conceptului de „anuare” (1961). Conceptul va apărea în

literature americană abia în 1969. Construieşte pentru bulgari

calculatorul VITOSHA (varianta străina la CIFA-3). În ţară mai

construieşte calculatoareale CIFA-4 şi CET-500 în 1964

(calculatorul numeric cu tranzistori de memorie din ferite) şi

CET 501 în 1966. A construit sisteme de introducere a datelor

pe discuri flexibile SIV-2400, multiplicate industrial în peste

350 de exemplare; sisteme de editare pe bază de microcalculator

pentru trecerea informaţiei de pe bandă magnetică pe

imprimantă rapidă. A pus bazele unei şcoli pentru începuturile

informaticii în România. În 1995 inventează sistemul de vot

electronic din Senatul României.

A avut un rol important la înfiinţarea Institutului pentru

Tehnica de Calcul (1968), unde ca director ştiinţific, a impus o

ţinută riguroasă şi academică în cercetare.

Membru de onoare al Academiei Române din 1993, membru

de onoare al Academiei Bulgare din 2008 pentru contribuţia la

realizarea calculatorului bulgăresc, membru al Institutului IRE

din New York, membru al Societăţii de Informatică din Namur

(Belgia).

Pentru acrivitatea sa este recompensat cu diferite ordine şi

medalii: „Medalia Muncii”, „Ordinul Muncii”, Ordinul Naţional

„Steaua României” în grad de cavaler.A fost felicitat de

Gheorghe Gheorghiu-Dej, medaliat de Nicolae Ceauşescu şi Ion

Iliescu.3

Este autorul a peste 50 de lucrări ştiinţifice şi comunicări

prezentate , printer altele, la Dresda (1955), Moscova (1958),

Roma (1960), Budapest (1962), Namur (1958, 1964).

Este înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti.

Ţolea, Ion (1905 - ), pictor

Fiu de grădinar. La examenul de admitere la Liceul de băieţi

„Cuza Vodă”din Huşi este declarat admis primul reuşit. A fost

coleg de clasă cu P.P. Harnagea. A fost în promoţia 1918-1926.

Se înscrie la Academia de Arte Frumoase din Iaşi în 1926, după

terminarea cursurilor secundare, instituţie unde era decan

marele pictor huşean Ştefan Dumitrescu, urmat de Nicolae

Tonitza, al cărui student a fost. Funcţionează ca profesor de

desen şi caligrafie la liceul din Bârlad şi alte oraşe din Moldova.

Colaborează ca şef de echipă la pictarea schitului Durău de la

poalele muntelui Ceahlău, solicitat fiind de Nicolae Tonitza.

3 Nemuritorii academicieni români, Bucureşti, 1994, p. 330-331; Dorina

N. Rusu, Membrii Academiei Române: 1866-2003, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 834-835.

Istorie

p. 46 Lohanul nr. 21, martie 2012

Lucrările au fost iniţiate de către arheologul C. Mătase din

Piatra Neamţ. Interiorul este împodobit cu pictură în ceară,

executată de studenţi şi absolvenţi ai Academiei de Arte

Frumoase din Iaşi, printre ei şi Corneliu Baba. Huşeanul Ion

Ţolea lucrează la schitul Durău în vacanţele şcolare din anii

1936 şi 1937. Inscripţia de deasupra uşii din pronaos atestă

lucrările: „Sub Mitropolitul Nicodim, prin strădania dr. Paul

Gotcu, s-a făcut pictura de către studenţii şi diplomaţii

Academiei de arte frumoase din Iaşi sub călăuza dascălului lor,

zugravul N. Tonitza, încheiată la 14 septembrie 1937”. În

interiorul bisericii schitului este pictat portretul lui Nicodim,

fost episcop de Huşi, mitropolit şi patriarh din 1939.

Moare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.1

Funcții administrativ-religioase exercitate de preotul

revoluționar Radu Șapcă din Celei

în

vremea domniei principelui Alexandru Ioan Cuza

Prof. Dragoș Curelea – Sibiu

Prof. Daniela Curelea – Sibiu

Radu Șapcă - curator la Mănăstirea Hotărani (12 noiembrie

1863 – 4 mai 1864)

În contextul emiterii și al aplcării legii de secularizare a

averilor mănăstirești emisă de guvernul prezidat de Mihail

Kogălniceanu, având ca scop declarat trecerea

proprietăților și a averilor anumitor Biserici și mănăstiri în

proprietatea României, tocmai pentru a spori avuția țării,

anumite schituri și mănăstiri au devenit biserici de mir.

nstituirea unui impozit de 10 procente asupra veniturilor

eccleziastice, a avut drept efect o serie întreagă de proteste

ale mitropolitului Moldovei, Sofronie Miclescu. Totuși, guvernul a aplicat măsurile sale de laicizare și modernizare a

statului și instituțiilor sale, incluziv a bisericii, în pofida

protestelor clerului prin adoptarea legii agrare în 17 decembrie

1863. În total, au fost preluate de la biserici aproximativ 25%

din suprafața agricolă și forestieră a Țării Românești și a

Moldovei. (a României mici, unită sub autoritate principelui

Cuza la 1859).

În acest context, tocmai pentru a fi prevenite rapturile

de ultimă oră, guvernul României prin Ministerul Instrucțiunii

și Cultelor, a trecut la înlocuirea egumenilor greci cu preoți și

clerici români, chiar anterior aplicării acesteia.2 Planul acesta

făcea parte, inevitabil, dintr0o bine gândită tactică a noii

domnii. Măsura fiind obligatorie în condițiile în care egumenii

1 Petru P. Harnagea, Cartea de onoare închinată Huşului, f. 47;

respectiv f. 69. 2 Gherasim Cristea Piteșteanul, Preotul Radu Șapcă. Omul și epoca sa,

Tipografia Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Râmnicul-Vâlcea, 1978, p. 93; Arhivele Naționale Centrale ale Statului, București, Fond Secția-Administrativă, București, Dosarul nr. 1351 / 1863, fila

6.

și arhimandriții greci numiți în funcțiile de conducere ale

diferitelor mănăstiri de superiorii lor de la Locurile Sfinte erau

loiali acestora și nu noii domnii a Principelui Alexandru Ioan

Cuza. În aceste condiții preotul Radu Șapcă (și numerioși alți preoți români) era numit încă de pe data de 12 noiembrie 1863

în calitate de curator și administrator al Mănăstirii de la

Hotărani. El se găsea așadar din nou în evenimentele vieții social-politice și cultural-religioase, care se succedau cu

repeziciune, deoarece debutau acum alte vremuri sub auspiciile

principelui Cuza și a dublei sale alegeri de la Iași și București în

decursul lunii ianuarie 1859.

Îndată ce a trecut la exercitarea noii sale funcții, preluată de la

curatura provizorie3 exercitată de către ieromonahul Meletie,

egumen la Clocociov și arhimandritul Daniil, egumen al

mănăstirii Jitia, Radu Șapcă a procedat la întocmirea

inventarului și a proprietăților mânăstirii (moșii întinse în

număr de 5, vii în număr de 2, o moară și o pădure mare),

respectiv a realizat s Deși aflată pe o întindere considerabilă,

construcția propriu-zisă a mănăstirii se făcuse în interiorul unei

păduri pe o suprafață de peste 650 ha., mănăstirea de la

Hotărani n-a fost niciodată un lăcaș de cult bogat. Ctitorie a

marelui vornic Mitrea4, cu hramul de Sfinții Voievozi, numele

mănăstirii pare-se că provine de la cele patru moșii boierești care învecinau la sud proprietățile așezământului religios, adică

linia dreaptă folosită la trasarea și hotărnicirea unor proprietăți

de boieri.5 Închinată de către domnitorul Radu Mihnea (1601-

1602; 1611 – 1616; 1620-1623), uneia dintre mănăstirile

(Dionisiu) de la Muntele Athos, a încăput fără îndoială pe mână

călugărilor greci, lacomi și dezinteresați de îngrijirea sa reală.

Statele de salarii ale așezământului religios și celor ce existau

în acesta, relevă că personalul mănăstirii aflat acolo de către

Radu Șapcă era puțin numeros, iar viața monahală nu mai exista

efectiv, deoarece în afară de egumenul acesteia în mănăstire mai

viețuia un singur călugăr, doi frați, un diacon, doi cântăreți, (unul dintre aceștia pe numele său, Niță Florea a fost și primul

învățător al satului până în 1870) un paraclisier, un secretar, un

bucătar, un rândaș, doi feciori de treabă, o spălătoreasă și un

văcar.6 În dreptul lor era notată suma salarială pe care trebuiau

să o primească. De exemplu în dreptul preotului Radu Șapcă era

trecută suma de 422,11 lei pentru luna noiembrie, respectiv de

666, 26 lei pe luna decembrie.

În cuprinsul construcțiilor și dependințelor mănăstirii, preotul

Radu Șapcă a mai găsit: un car, o sanie legată în fier, o trăsură

nouă pe arcuri și o căruță nemțească, la care se adăuga șeptelul

așezământului, porci, cai, vite grele, bivoli. La ancheta

desfășurată în decursul lunii iulie 1863, fostul stareț grec al

Mănăstirii de la Hotărani, pe nume Nifon Dichiofilaxul, numit

3 Ghrasim Cristea, op. cit., p. 221-222.

4 Mitrea din Hotărani a fost mare vornic în Ţara Românească între 1578 – 1594. Sub domnia lui Mihai Viteazul, a făcut parte din delegația de 12 boieri

care au încheiat Tratatul de la 20 mai 1595 la Alba Iulia cu principele Sigismund Báthory care viza diminuarea puterii domnitorului. A fost judecat şi

condamnat la moarte, pentru hiclenie (trădare) din dispoziţia domnitorului

Mihai Viteazul. 5 Emil Păsculescu-Orlea, Câteva lămuriri cu privire la Popa Şapcă, în

Mitropolia Olteniei, Craiova, nr. 10-12, 1971, p. 773; Gherasim Cristea, op. cit., p. 223.

6 Gherasim Cristea, Un paşoptist de seamă. Preotul Radu Şapcă, Editura Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Râmnicu-Vâlcea, 1988, p. 226. (potrivit

statului existau la Hotărani un număr de 15 oameni cu diferite atribuțiuni).

I

Istorie

p. 47 Lohanul nr. 21, martie 2012

în august 1861 recunoștea, printre altele, faptul că: a trimis la

Sfetagora, toate documentele, condicile și planurile moșiilor ce

țin de această mânăstire. După cererea ce mi-a făcut-o

părintele de la Sfetagora, celelalte hârtii și zapise care

socotindu-le netrebuincioase le-am rupt și lepădat1 , respectiv

că nu s-a străduit prea mult pentru repararea și îngrijirea

așezământului religios. 2 Era clar pentru cercetătorul acestor

fapte (Ministerul Instrucțiunii Publice și al Cultelor, condus în

acea epocă de către eruditul om de litere Dimitrie Bolintineanu)

de ce anume a fost necesară înlocuirea egumenilor greci, deloc

loiali României, ci mai marilor lor (arhierei ai Bisericii greco-

orientale). De altfel se poate constata din simpla citire a datelor

de mai sus, reaua credință a preoților greci și faptul că aceștia

cu bună știință distrugeau înscrisuri oficiale, tocmai pentru a nu

da o socoteală corectă despre avuțiile pe care le dețineau.

La Mănăstirea din Hotărani, preotul Radu Șapcă a

procedat la salvarea și conservarea a ceea ce se mai putea din

averea risipită și înstrăinată de fostul egumen grec. După ce a

pus ordine în administrarea treburilor mănăstirii, este promovat

în calitate de curator și administrator civil la Mănăstirea Cozia –

ctitoria lui vodă Mircea cel Bătrân -, prin înaltul decret princiar

al lui Alexandru Ioan Cuza nr. 509 din 4 mai 1864, ca urmare a

propunerii Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice și tansmisă preotului Radu Șapcă sub adresa nr. 13676, respectiv a

raportului cu nr. 13080 din 29 aprilie 1864 ,, ... Măria sa

Domnul stăpânitor ... în urma recomandației făcută de

subscrisul, prin raportul cu nr. 13080, binevoind a vă întări

prin Domnească ordonanță în funcțiunea de curator civil al

mănăstirii Cozia ...”3 . Această numire a lui Radu Șapcă la

Cozia, venea după destituirea vechiului curator grec Ipolit

Arhimandritul, ca urmare a constatării de către ministerul

Cultelor și Instrucțiunii Publice a dispariției unei sume de 3000

galbeni din dota mănăstirii, pe care vechiul curator, pretindea că

suma îi fusese furată de niște tâlhari.

În ceea ce privește desemnarea preotului Radu Șapcă în calitate

de curator, apoi curator civil, respectiv, superior4 mai apoi la

mănăstirea Brâncoveni merită evidențiată titulatura de curator,

respectiv este de surprins faptul că numirile sale erau făcute prin

decrete semnate de însuși Principele României și contrasemnate

de ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, ceea ce semnifică

că posturile pe care preotul le-a ocupat erau funcții administrativ-religioase-civile, nu de conducere spirituală și religioasă, el nefiind nici stareț, nici arhimandrit, nic egumen,

deci nefăcând parte din cinul monahal, numirea sa făcându-se

ierarhic, pentru meritele sale și pentru corectitudinea de care a

dat dovadă. Pentru destoinicia cu care știa să-și onoreze

superiorii, să-și îndeplinească cu eficiență atribuțiunile, să se

1 Gherasim Cristea Piteşteanul, Preotul Radu Şapcă. Omul şi epoca sa,

Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Râmnicul-Vâlcea, 1978, p. 93-94; (Mănăstirea Dionisiu de la Sfetagora din

Muntele Athos era tot o ctitorie românească din vremea domnitorului Neagoe

Basarab, ea fiind ridicată între anii 1512 – 1515, fiind mereu înzestrată cu daruri de domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei).

2 Gherasim Cristea, op.cit., p. 221. 3 Gabriel Cocora, Popa Şapcă curator la Mănăstirea Cozia, în

Mitropolia Olteniei, Craiova, nr. 11-12, 1957, p. 759; Arhivele Naţionale Centrale ale Statului, Bucureşti, Dosarul 1503 / 1864, f. 3 – 4.

4 Preotul Radu Şapcă mai fusese şi năstavnic la mănăstirea Sadova în vremea guvernării provizorii al Ţării Româneşti ca urmare a declanşării şi desfăşurării

Revoluţiei paşoptiste la 1848.

facă înțeles și iubit a fost avansat ca superior al mânăstirii din

Brâncoveni.

Funcții administrativ religioase:

Năstavnic la Mănăstirea Sadova – 1848;

Curator la Mânăstirea Hotărani – 1863 – 1864

Curator civil la Mănăstirea Cozia – 1864 – 1867

Superior la Mănăstirea Brâncoveni 1867 - 1876

Bibliografie a) - Documente inedite

Arhivele Naționale Centrale, București, Fond, Ministerul Instrucției Publice și Cultelor.

Direcția Județeană Olt a Arhivelor Naționale ale Statului, Slatina, Fond

Subocârmuirea plășii Bălți și Primăria comuniei Brâncoveni.

Direcția Județeană Vâlcea a Arhivelor Naționale ale Ststului, Râmnicul-Vâlcea,

Fond Prefectura Județului Vâlcea.

b). – Documente editate

Cristea Gherasim, Piteșteanul, (1978), Preotul Radu Șapcă. Omul și epoca sa.

Gherasim Cristea, (1988) Un pașoptist de seamă. Preotul Radu Șapcă, Editura

Episcopiei Râmnicului și Argeșului, Râmnicu-Vâlcea.

c). – Reviste și publicații Mitropolia Olteniei, nr. 10-12, 1971 Craiova, Emil Păsculescu-Orlea, Câteva

lămuriri cu privire la Popa Șapcă, în Mitropolia Olteniei, Craiova, nr. 10-12,

1971, p. 773.

Mitropolia Olteniei, nr. 11-12, 1957, Craiova, Gabriel Cocora, Popa Șapcă

curator la Mănăstirea Cozia, în Mitropolia Olteniei, Craiova, nr. 11-12, 1957, p. 759.

1812 – 2012

BASARABIA ŞI IAR BASARABIA!

Prof. univ. dr. Gh. Buzatu - Iaşi

Oameni de stat şi militari de elită, scriitori şi

diplomaţi, istorici şi geopoliticieni, ziarişti de imens

prestigiu şi autoritate morală, dintre care-i reţinem în

prima ordine pe M. Eminescu sau N. Iorga, pe M.

Kogălniceanu, I. I. C. Brătianu sau N. Titulescu, pe S.

Mehedinţi, Pamfil Şeicaru sau Emil Cioran, s-au exprimat

adeseori şi în mod categoric în sensul că, pentru ultimele

trei veacuri ale istoriei naţionale, a funcţionat cu putere de

lege acest blestem neiertător în privinţa poziţiei noastre

geopolitice: Românii şi România s-au aflat “prea aproape de

Rusia si prea departe de Dumnezeu“.

ub acest aspect, câteva date s-au impus ca puncte de

referinţă, nu numaidecât pentru evoluţia/involuţia

raporturilor româno-ruse ori sovietice, ci şi pe planul

istoriei Europei de Sus-Est sau continentale, chiar universale.

Să reţinem, în context, anul 1711, când ruşii şi Petru

cel Mare, au depăşit graniţa de apus despărţind Imperiul de

Moldova pe Nistru, angajând, avându-l alături pe Dimitrie

Cantemir, domnul Moldovei, bătălia cu turcii de la Stănileşti

(iulie 1711), pierdută în câteva zile. În consecinţă, Cantemir fu

silit să se retragă în Rusia, dar nu putem neglija că, anterior

S

Istorie

p. 48 Lohanul nr. 21, martie 2012

confruntării de la Stănileşti, domnul Moldovei a fost acela care

a redactat integral textul Tratatului de alianţă cu Petru cel Mare,

ce avea să fie semnat la Luţk în 13/24 aprilie 1711. Fapt

cardinal în desfăşurările istorice, Cantemir, în spiritul

“străvechilor legi” ale Ţării Moldovei dar prevăzător la

maximum, a inclus în Tratat respectul integrităţii teritoriului

Moldovei, ale cărei fruntarii au fost stabilite cu precizie în toate

direcţiile, inclusiv, dacă nu cumva în rândul întâi, spre Est,

pe Nistru. Drept care, articolul 11 prevedea fără rezerve că:

"Pământurile Principatului Moldovei, după vechea hotărnicie

moldovenească, asupra cărora domnul va avea drept de

stăpânire, sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa,

Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele Ţării

Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după

delimitările făcute cu acele ţări". Este lipsit de orice îndoială

că, având în seamă evoluţiile ulterioare, linia româno-rusă pe

Nistru impusă de Cantemir la 1711 prezintă din toate punctele

de vedere o relevanţă cu adevărat istorică.

Cu atât mai mult cu cât, după exact un secol, mai

precis în anul 1812, Rusia Imperială reuşeşte, în urma unui

război epuizant de şase ani cu Turcia, să-i impună acesteia în

ultimul moment, atunci când se afla chiar în preajma campaniei

lui Napoleon până la Moscova, Tratatul de Pace de la

Bucureşti (16/28 mai). Şi în raport cu care graniţa apuseană a

Imperiului de la Răsărit a fost împinsă mai departe spre Vest, în

detrimentul Moldovei, din trupul căreia a rupt teritoriul dintre

Nistru şi Prut, denumit integral, în cursul dar mai ales în urma

faptelor survenite, Basarabia.

Imperiul Otoman, ca putere suzerană, nu era nicicum

îndreptăţit să cedeze ceva din teritoriile Moldovei şi Ţării

Româneşti, care, nefiind provincii turceşti, nu puteau fi –

integral sau parţial – transmise şi pe care, totuşi, le negociase

anterior anului 1812 cu Rusia, care le pretinsese pe ambele

provincii. Numai iminenta campanie a lui Napoleon a

determinat Petersburgul să-şi modereze cererile, astfel că

Imperiul Rus, prin mijlocirea Marii Britanii la Poartă, prin

trădarea diplomatului turc care a condus tratativele, ulterior

executat, prin cumpărarea boierilor localnici şi a domnului

Moldovei, deja deposedată la 1774 de Bucovina, a ocupat întreg

teritoriul dintre Prut şi Nistru. Basarabia a devenit gubernie,

fiind supusă unui intens proces de rusificare, înfăptuit metodic

în răstimp de mai mult de un secol. În acest sens, articolele IV

şi V ale Tratatului ruso-turc din 16/28 mai 1812 delimitau cu

precizie concesiile admise pe seama Moldovei: „Art. IV:

Prutul, de unde acest râu pătrunde în Moldova, până la

vărsarea lui în Dunăre, apoi din acest loc malul stâng al

acestui fluviu până la Chilia şi la vărsarea sa în Marea

Neagră, vor forma hotarul celor două Imperii: Rusia si

Turcia. Art. V: Partea din Moldova aşezată pe malul drept al

Prutului este părăsită şi dată Sublimei Porţi, iar Înalta Poartă

lasă Curţii Imperiale a Rusiei pământurile din stânga

Prutului, împreună cu toate fortăreţele, oraşele şi localităţile

care se găsesc acolo, precum şi jumătate din râul Prut, care

formează frontiera dintre cele două Imperii”. Pentru Rusia,

Tratatul de la Bucureşti a marcat un mare succes, în vreme ce

pentru Moldova – un dezastru, soldat cu pierderea unui teritoriu

de peste 45 600 km2 şi a 482 630 de locator, 5 cetăţi, 17 oraşe şi

aproximativ 700 de sate. După o sută de ani de la consumarea

tragicului eveniment, care a divizat şi o naţiune în plin proces

de constituire, incomparabilul nostru istoric care a fost Nicolae

Iorga a consemnat: “ Am ştiut noi toţi, cel de sus ca şi cel de

jos – afară de câteva uscături trândave, care se laudă cu stearpa

lor mărire, – cel bogat ca şi cel sărac, cel cu învăţătură din carte

şi cel cu înţelepciune din viaţă, am ştiut să ni arătăm, cuviincios

şi liniştit, dar hotărât şi puternic, jalea pentru că, acuma o sută

de ani, rusul, biruitor asupra turcului, a rupt şi a tras la dânsul

jumătate din vechea noastră Moldovă”. Şi, tot atunci, acelaşi

Nicolae Iorga, într-un alt studiu remarcabil, înregistra cu tristeţe

dar şi cu încredere în viitorul ce avea să survină la 27 martie/9

aprilie 1918 atunci când Sfatul Ţării de la Chişinău avea să

voteze Unirea Basarabiei cu Ţara-Mamă: “ …La Pacea din

Bucureşti, deci, Rusia, care nu purta război cu noi, Rusia ai cării

ostaşi fuseseră primiţi totdeauna bine la noi, în ţară ospitalieră,

primiţi cu crucea şi Evanghelia de clerici, poate şi pentru a se

aminti astfel acestor vânători de pământ străin dreptatea şi

cruţarea creştinească, ni-a luat Basarabia pentru că avuse o

socoteală cu Turcia. Crezuse că poate opri amândouă ţările

româneşti întregi, cu binecuvântarea lui Napoleon I, care numai

Dumnezeu ştie de câte ori ne-a dat şi unora şi altora: au fost

câţiva ani când numele Împăratului Alexandru Pavlovici, şi nu

al unor voievozi români, a fost pomenit la liturghie şi scris

deasupra uşii bisericilor ce se ridicau. Francezii pătrunseră însă

în Rusia, şi atunci vecinii se mulţămiră şi cu o pradă mai mică.

Trădarea fanariotului Moruzi din neam de domn român i-a

ajutat la aceasta. Ruşii vor serba ca o zi de bucurie centenarul

anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere şi ca o

zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic,

care nu poate fi învins, nici cucerit”. Pentru ca, în cuvântarea

ţinută la Bucureşti în 16 mai 1912, cel care avea să fie

proclamat Apostolul Unirii tuturor Românilor se socotea

îndreptăţit să dea asigurări în privinţa “secolului pierdut” în

urma raptului Basarabiei:

“Ne-am simţit un popor, un singur popor. Şi furia

urgiei din urmă ne mână pe toţi iute către limanul dreptului

îndeplinit, al dreptăţii săvârşite”.

***

Marea Unire din 1918 a reprezentat incontestabil cel

mai seamă act din întreaga existenţă a poporului român. S-au

pronunţat în această privinţă Nicolae Iorga, Gh. I. Brătianu,

David Prodan, Ştefan Pascu sau Constantin C. Giurescu.

Din nefericire, România Mare, datorită unor condiţii

interne şi internaţionale adverse, n-a depăşit condiţiile unei

existenţe de 22 de ani. S-a prăbuşit, mai ales, în urma acţiunilor

imperialismelor mari şi mici, vecine ori nevecine. Nefiind defel

straniu ca faptele să se fi declanşat, în situaţia în care locul

Rusiei Ţarilor a fost preluat de URSS, tot pentru chestiunea

Basarabiei, marcată de câteva momente decisive intervenite în

istoria celui de-al doilea război mondial, aşa precum: 23 august

1939, 26-28 iunie 1940, 22 iunie 1940 şi 23 august 1944.

Dintr-un atare complex de procese şi fapte istorice,

reţinem în mod deosebit:

Istorie Istorie

p. 49 Lohanul nr. 21, martie 2012

1. Fără îndoială că, într-un moment de vârf al

mariajului sovieto-german inaugurat de Pactul din 23 august

1939 şi într-un punct de cotitură al primului an al conflagraţiei

mondiale din 1939-1945 (prăbuşirea Franţei), agresiunea

„paşnică” a U.R.S.S. la 26-28 iunie 1940 împotriva statului

român, soldată cu ocuparea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi

Ţinutului Herţa, a detonat procesul prăbuşirii României Mari,

după numai 22 de ani de existenţă. Provinciilor istorice

menţionate le-au succedat curând Nord-Vestul Transilvaniei şi

Cadrilaterul, subjugate de Ungaria şi, respectiv, Bulgaria, iar,

dacă pierderile s-au limitat la „atâta”, reprezentând însă câte 1/3

din teritoriul şi populaţia României, faptul s-a datorat

esenţialmente lui Adolf Hitler, care, atunci şi ulterior, mai ales

în noiembrie 1940, la Berlin, a reuşit să stăvilească zelul

expansionist spre Sud-Estul Europei al lui V. M. Molotov, şeful

Consiliului Comisarilor Poporului şi al diplomaţiei sovietice,

emisarul preferat al liderului roşu de la Kremlin, I. V. Stalin. Pe

atunci, Adolf Hitler, se ştie, a beneficiat consistent de suportul

desăvârşit şi eficace al generalului Ion Antonescu, Conducătorul

României şi şeful cabinetului de la Bucureşti care s-a angajat

din primul moment al guvernării, în septembrie 1940, să repare

nedreptăţile de la Răsărit. În atare condiţii, în funcţie de

amploarea pierderilor teritoriale şi materiale intervenite, de

grozăvia dramei a milioane de cetăţeni, în marea lor majoritate

– români, precum şi în dependenţă de derularea însăşi a

evenimentelor sau de consecinţele lor vaste şi profunde, departe

străbătătoare în timp, unele nefiind nici până astăzi stinse ori

corectate, 1940 a ajuns să se confunde dintru bun început cu

anii fatidici ai trecutului nostru, netăgăduit unul dintre cei

mai sumbri ai întregii istorii naţionale.

Este bine să reţinem, în context, că Pamfil Şeicaru,

renumitul ziarist, dublat de istoricul ce s-a afirmat, adeseori a

comentat şi a respins categoric, în ţară ori după 1944 în exil,

pierderea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa,

cedarea lor fără luptă de către regimul regelui Carol al II-lea,

ceea ce a constituit ulterior un „model”, din care aveau să

rezulte capitularea = trădarea de la 23 august 1944, când „statul

român s-a prăbuşit”. Pentru a conchide că „tot ce s-a abătut,

după 23 august [1944], asupra nenorocitei noastre patrii era

virtual cuprins în actul loviturii de stat”.

2. Momentul ales de Kremlin pentru a prezenta oficial

României cererile ultimative privind cedarea neîntârziată şi

integrală a Basarabiei şi Bucovinei a fost extrem de atent ales.

Mai precis, era chiar a doua zi după capitularea la 22 iunie 1940

a Franţei, aliatul Nr. 1 al României în Europa, la 22 iunie 1940,

când V. M. Molotov a socotit necesar să-l convoace pe

ambasadorul german la Moscova, contele Friedrich von der

Schulenburg, pentru a-i aduce la cunoştinţă că U.R.S.S. se

decisese ca, potrivit paragrafului 3 din Protocolul auxiliar secret

al Pactului de neagresiune din 23 august 1939, să se adreseze

Bucureştilor pentru a impune „soluţionarea” problemelor

Basarabiei şi Bucovinei. Dând asigurări că guvernul sovietic va

face tot posibilul pentru a „proteja interesele germane în

România”, Molotov şi-a exprimat convingerea că Reichul „nu

se va opune desfăşurării acţiunii sovietice, ci o va susţine”.

Iniţiativa sovietică a provocat iritare la Berlin. Nu era vorba

numai de condiţiile în care Kremlinul provocase criza, ci şi de

faptul că pretenţiile sovietice excedau înţelegerii Molotov – von

Ribbentrop din noaptea de 23/24 august 1939. Ministrul de

Externe al Reichului a întocmit un memorandum special pentru

A. Hitler, precizând limitele negocierilor cu Molotov la

semnarea pactului de neagresiune, mai precis: acord în privinţa

includerii Basarabiei în „sfera de interese” a U.R.S.S., dar nimic

despre Bucovina. În consecinţă, Hitler, bine informat, „a tunat

şi a fulgerat” contra lui Stalin, care-şi încălca propriile

angajamente asumate. Ceea ce l-a determinat pe Führer ca, de

îndată după încheierea campaniei din Vest şi, deşi Marea

Britanie nu fusese subjugată, să se gândească la o expediţie

punitivă contra U.R.S.S. Soluţia preconizată reprezenta, oricum,

o chestiune de timp, astfel că planificarea operaţiunii în Est a

debutat practic la confluenţa lunilor iunie-iulie 1940, planul

operaţiunii „Barbarossa” (atacul prin surpriză a U.R.S.S.) fiind

apoi întocmit şi avizat de A. Hitler personal la 18 decembrie

1940. În consecinţă, la 25 iunie 1940, Joachim von Ribbentrop,

ministrul de Externe al Germaniei, l-a împuternicit pe contele

von der Schulenburg să-i afirme lui Molotov „consecvenţa”

Reichului în îndeplinirea angajamentelor asumate prin

protocolul adiţional secret din 23 august 1939 în privinţa

Basarabiei; cât privea revendicarea Bucovinei de către U.R.S.S.,

aceasta constituia „o noutate”. Condiţiile erau întrunite pentru o

nouă întrevedere Molotov – von der Schulenburg, tot la 25 iunie

1940, un prilej de reverificare a punctelor de vedere, inclusiv

despre Bucovina. U.R.S.S. a reafirmat recunoaşterea

„intereselor Germaniei faţă de chestiunile economice ale

României”, dar nu putea admite „tărăgănarea” de către

Bucureşti a diferendului teritorial legat de Basarabia şi

Bucovina. Prin Molotov, guvernul sovietic s-a angajat să ţină la

curent Berlinul cu formularea pretenţiilor teritoriale faţă de

România, după cum, tot astfel, a promis să nu încurajeze

pretenţiile Ungariei şi Bulgariei. Este neîndoielnic că, urmare a

celor dezbătute la 25 iunie 1940 de contele von der Schulenburg

cu Molotov, U.R.S.S. şi-a „moderat” pretenţiile la adresa

României, limitându-şi cererile la Basarabia şi Nordul

Bucovinei (cu oraşul Cernăuţi). Ceea ce Molotov i-a comunicat

deschis Molotov lui von der Schulenburg, în după-amiaza zilei

de 26 iunie 1940. Ambasadorul german a primit tot sprijinul

guvernului său pentru a „convinge” de urgenţă România să

cedeze, altfel un război în zona est-central europeană – după

cum rezultă din cele mai recente cercetări – ar fi devenit

„inevitabil”. Molotov, la rândul său, s-a angajat ca, pe tema

pretenţiilor agresive ale Kremlinului împotriva Bucureştilor, să

nu menţină Reichul în ignoranţă în acţiunea proiectată pentru

„zilele imediat următoare”.

3. Nici acest calendar al propriilor acţiuni, asumat de

Kremlin faţă de Berlin, n-avea să fie respectat … De vreme ce,

Istorie

p. 50 Lohanul nr. 21, martie 2012

doar peste câteva ceasuri, mai precis chiar în seara zilei de 26

iunie 1940, la ora 22,00, V. M. Molotov l-a convocat pe

ministrul român la Moscova, Gheorghe Davidescu, pentru a-i

înmâna cea dintâi notă ultimativă privind cedarea Basarabiei şi

Bucovinei de Nord către U.R.S.S. Cercetările istoricilor români

au surprins desfăşurarea generală şi în detaliu a evenimentelor

intervenite. Se cunoaşte că, în cursul nopţii de 26/27 iunie 1940,

Gheorghe Davidescu a reuşit să trimită la Bucureşti textul notei

ultimative şi, concomitent, cu mari dificultăţi legate de

transmitere, raportul pe marginea întâlnirii sale cu V. M.

Molotov. Din acest ultim document deducem, în chip

necondiţionat, că diplomatul român a adoptat, în asemenea

împrejurări hotărâtoare, o atitudine demnă şi curajoasă, că a

apărat cu vehemenţă drepturile şi interesele ţării sale şi că a

combătut deschis, fără menajamente, tentativele lui Molotov de

a justifica raptul teritorial. În acest sens, reţinem din finalul

telegramei cuprinzând raportul: „… În argumentarea mea m-am

mărginit a expune drepturile imprescriptibile şi mai tari decât

orice acord internaţional ale României asupra Basarabiei,

drepturi care, dacă pot fi confirmate de un tratat, nu pot suferi

nici o ştirbire prin faptul că unul dintre semnatari [referire la

Japonia, care n-a ratificat tratatul internaţional privind

Basarabia din octombrie 1920] n-a efectuat ratificarea. Am

combătut, apoi, observaţiile sale [ale lui Molotov] în ceea ce

priveşte condiţiile interne din Basarabia. Am arătat, în fine, că

termenul de 24 de ore mi se pare insuficient pentru guvernul

român să poată lua o hotărâre într-o problemă atât de

importantă pentru viitorul neamului nostru”.

Poziţia demnă a lui Gh. Davidescu o desprindem nu

numai din propria-i relatare, dar şi din documentele sovietice.

Potrivit stenogramelor întocmite la M.A.E. din Moscova, s-a

redactat aşa-zisul jurnal de cabinet al lui V. M. Molotov de

către un anume Boris F. Podţerob. Potrivit consemnării

acestuia, Gh. Davidescu, după ce a ascultat şi a primit textul

notei ultimative sovietice, a dezvoltat în faţa lui V. M. Molotov

o temeinică demonstraţie pe tema drepturilor româneşti în

Basarabia şi Bucovina de Nord, un prilej de a sublinia cu

energie: „Basarabia a fost de cinci secole românească […].

Bucovina niciodată n-a aparţinut Rusiei…” Era – a continuat

diplomatul român – în interesul U.R.S.S. ca, la graniţa de Vest,

să existe „o Românie puternică, unită în frontierele ei etnice şi

istorice”. V. M. Molotov a exprimat dezacordul guvernului

sovietic, ceea ce n-a fost suficient pentru Gheorghe Davidescu,

care a lansat acest îndemn: „Să lăsăm istoria să judece”. De

asemenea, el a refuzat să preia harta pregătită de Molotov, pe

care fusese trasată „noua graniţă” pe Prut dintre U.R.S.S. şi

România. Documentul respectiv, ataşat textului nostru, l-am

descoperit în copie fotostatică în arhivele britanice în 1984 şi l-

am publicat în premieră în 1991, cu prilejul Conferinţei

internaţionale de la Chişinău consacrată Pactului Hitler-Stalin

din 23 august 1939 şi consecinţelor sale.

Revenind la întrevederea Molotov-Davidescu din

noaptea de 26 iunie 1940, reţinem că liderul diplomaţiei

sovietice i-a precizat la un moment dat plenipotenţiarului român

cum că, pentru ziua de 27 iunie 1940, care tocmai avea să

înceapă, U.R.S.S. aştepta răspunsul guvernului de la Bucureşti

la nota ultimativă predată. În viziunea guvernului sovietic, care

pregătise în amănunt acţiunea declanşată, România n-ar fi

trebuit să dea decât un răspuns favorabil pretenţiilor sale, sec

formulate, în aceşti termeni:

„Guvernul sovietic – citim în nota din 26 iunie 1940 –

propune Guvernului Regal de la Bucureşti:

1. Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice

Basarabia;

2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a

Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că Guvernul

Român va primi propunerile U.R.S.S.…”

Bucovina de Nord nu reprezenta, în viziunea

agresorului care mima că era bănuit de intenţii … paşnice, decât

o reparaţie parţială, un „mijloc de despăgubire” a pierderii

suferite, chipurile, de U.R.S.S., prin „ocuparea” Basarabiei de

către România vreme de 22 de ani!

În spiritul tradiţional al politicii externe staliniste,

prezentarea notei ultimative s-a făcut sub ameninţarea cu

recurgerea la forţă în cazul neacceptării ei. Formula

consacrată era cuprinsă în prevederea ce trimitea la situaţia

existentă, marcată de faptul că „slăbiciunea militară a U.R.S.S.

a trecut în domeniul trecutului”.

4. Nu este greu de închipuit care a fost efectul notei

Molotov din 26 iunie 1940 la Bucureşti. Au urmat intense

consultări între reprezentanţii forţelor politice şi regele Carol al

II-lea. În mod concret, la 27 iunie 1940, s-au întrunit două

Consilii de Coroană, iar, în baza deciziilor de cedare adoptate,

guvernul Gheorghe Tătărescu a transmis Moscovei – ca răspuns

la nota ultimativă sovietică din ajun – un prim mesaj care

vorbea de „discuţii amicale”.

Or, în condiţiile date, Moscova exact de aşa ceva nu

avea nevoie. De aceea, în seara zilei de 27 iunie 1940, cu

începere de la orele 23,00, Molotov l-a convocat din nou pe

Davidescu. Cu câteva ceasuri înainte de-a se întâlni cu Molotov,

Davidescu aflase că omologul său german la Moscova, contele

von der Schulenburg, intervenise la Kremlin pentru a obţine

prelungirea termenului stabilit în nota ultimativă sovietică, ceea

ce Molotov n-a admis, dimpotrivă, a adăugat că, în lipsa unui

răspuns pozitiv, „trupele sovietice îşi vor începe operaţiunile la

miezul nopţii”.

În atare situaţie, primindu-l pe Davidescu, care aducea

nota de răspuns a Bucureştilor la primul ultimatum, Molotov

Istorie

p. 51 Lohanul nr. 21, martie 2012

respinse tentativele de tergiversare, precizând că, pe moment,

nimic altceva nu era de negociat decât „numai asupra evacuării

trupelor româneşti din Basarabia şi nordul Bucovinei”.

Retragerea trupelor române trebuia să înceapă chiar a doua zi,

trebuind să fie simultană cu intrarea trupelor sovietice între Prut

şi Nistru. Pentru aceasta, Molotov urma să se consulte cu liderii

Armatei Roşii, iar, după aceea, avea să se revadă cu Davidescu,

pentru a-i comunica în scris răspunsul Moscovei – în mod

practic, un al doilea ultimatum! – la nota tocmai adusă de

diplomatul român şi cuprinzând replica Bucureştilor la cel

dintâi ultimatum, din ajun.

În adevăr, la 28 iunie 1940, la ora 1,25, Gh. Davidescu

avea să revină la sediul Ministerului Afacerilor Externe al

U.R.S.S. pentru a primi din mâinile lui Molotov personal textul

celui de-al doilea ultimatum sovietic. Predându-i documentul,

liderul sovietic a încheiat, pe un ton ameninţător, că guvernul

său nu admitea „nici o amânare. Toate termenele deja au

expirat”!

5. Revenit la Legaţie, Davidescu s-a îngrijit de

transmiterea notei ultimative la Bucureşti, la care guvernul

român i-a cerut, prin telegramă, să înştiinţeze în cursul zilei, la

ora 11,00, partea sovietică în privinţa acceptului României de-a

evacua teritoriul dintre Prut şi Nistru. Decizia se explica prin

voinţa guvernului român de a evita „gravele urmări pe care le-ar

fi avut recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această

parte a Europei”, acţiuni care, evident, cădeau în

responsabilitatea U.R.S.S., ceea ce putea constitui un blam al

comunităţii internaţionale ori pentru judecata istoriei, ceea ce,

totuşi, era prea puţin în raport cu răul deja admis de către

autorităţile de la Bucureşti – sfârtecarea parţială a teritoriului

naţional. Iar evacuarea Basarabiei şi a Nordului Bucovinei a

reprezentat, într-o perspectivă de numai 60-70 de zile în

raport cu Dictatul de la Viena şi Tratatul de la Craiova,

începutul prăbuşirii României Mari. Şi a cărei

responsabilitate, întreagă, cădea în seama imperialismelor

vecine mari şi mici şi, nu mai puţin, în aceea a minoritarilor

revizionişti (unguri, ruşi, bulgari, evrei etc.) şi a

Bucureştilor, care decisese abandonarea fără luptă a

Basarabiei şi Nordului Bucovinei.

6. A constituit şi rămâne o problemă cardinală

atitudinea liderilor politici şi militari care, în 1940, au optat

pentru/împotriva cedărilor teritoriale. În privinţa Consiliilor

de Coroană din 27 iunie 1940, detaliile au fost comunicate şi

examinate mai demult, stabilindu-se că, la prima reuniune

(imediat după ora 12,00), voturile au fost astfel repartizate:

pentru – 10, rezervat – 1, pentru discuţii – 5, împotrivă – 11, în

vreme ce la şedinţa următoare (după ora 21,00) opţiunile au

reprezentat: pentru – 19, expectativ – 1, neexprimate – 2 voturi,

împotriva – 6. Despre aceştia din urmă, regele Carol al II-lea a

exprimat, în Jurnalul său, cele mai măgulitoare aprecieri: „…

Numai şase voturi din cei 28 prezenţi au fost pentru rezistenţă.

Numele lor [N. Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir,

Traian Pop, Ştefan Ciobanu şi Ernest Urdăreanu] merită să

fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti …”

Numai atât, de vreme ce suveranul însuşi şi colaboratorii săi

apropiaţi (inclusiv Ernest Urdăreanu, în primul rând) au acţionat

pentru a forţa acceptarea ultimatumului şi cedarea provinciilor

istorice! Trebuie reţinut că, în zilele şi săptămânile ulterioare

(chiar peste ani!), au survenit clarificări, mai cu seamă din

partea politicienilor care, prin forţa lucrurilor, la 27 iunie 1940

nu erau ori n-au ajuns la Bucureşti. Astfel, în prima ordine,

reţinem din însemnările premierului în exerciţiu Gheorghe

Tătărescu: „Consiliul de Coroană [din 27 iunie 1940, ora 12,20]

se deschide sub preşedinţia Regelui într-o atmosferă

copleşitoare. Consilierii Regelui, membrii Guvernului şi şefii

armatei sunt prezenţi. Suveranul expune scopul convocării

Consiliului şi îmi dă cuvântul. Expun pe larg istoricul

raporturilor noastre cu Sovietele, precum şi toate negocierile

duse de Guvern pentru a înlătura agresiunea rusă. Într-o linişte

grea citesc textul ultimatumului primit în cursul nopţii şi

sfârşesc prin a enumera primele măsuri militare şi

administrative luate, cerând apoi voie Guvernului să-mi spun

părerea după ce vor fi vorbit toţi membrii Consiliului…” După

23 august 1944, acelaşi Gheorghe Tătărescu, dispus să

coopereze cu comuniştii, se va destăinui, într-un interviu

acordat ziarului „Drapelul” din 17-18 ianuarie 1945, asupra

faptelor din iunie 1940, denaturându-le grosolan, căci interpreta

cedarea ca o dovadă … de prietenie faţă de U.R.S.S. şi,

totodată, lansa atacuri contra lui Iuliu Maniu, atacuri

convenabile cercurilor comuniste şi comunizante cu care avea

să pactizeze curând la formarea guvernului dr. Petru Groza:

„Declar că voi putea dovedi cu acte şi cu relatări de fapte,

răzimate pe documentări purtând garanţiile oficialităţii, că un

guvern Iuliu Maniu nu ar fi putut întru nimic împiedica

desfăşurarea implacabilă a evenimentelor istorice din 1940. În

schimb, însă, este sigur că dl. Maniu ar fi adoptat nu soluţia

guvernului meu, adică soluţia păcii (sic!), ci, aşa cum rezultă

din toate declaraţiile şi manifestările sale, soluţia rezistenţei

armate, adică soluţia războiului, care ar fi atras nimicirea

vremelnică a Statului român […]. Drama României din 1940

– se disculpa politicianul traseist – a fost nu consecinţa politicii

noastre, ci rezultatul inevitabil al războiului european,

provocat de Germania hitleristă”.

De partea cealaltă, adică a adversarilor evacuării

Basarabiei şi Nordului Bucovinei, vocile ce s-au făcut auzite au

fost redutabile, mai relevante şi mai vehemente. Au fost

angrenate personalităţi de excepţie, care au dat – se înţelege –

greutate poziţiilor prezentate. Câteva exemple le considerăm

memorabile, fapt pentru care şi insistăm asupra lor: În şedinţa

Consiliului de Coroană din zorii zilei de 30 august 1940 şi care

a luat în dezbatere problema Transilvaniei în legătură cu

„arbitrajul” la care îndemnau Hitler şi Mussolini prin delegaţii

lor la Viena, Victor Iamandi a revenit la un moment dat la

întâmplările survenite anterior à propos de pretenţiile

Kremlinului asupra Basarabiei şi Nordului Bucovinei. El s-a

Istorie

p. 52 Lohanul nr. 21, martie 2012

adresat Regelui: „Sire, consecvent cu cele ce am susţinut în

Consiliul de Coroană de la 27 iunie, consecvent cu ce am

susţinut în al doilea Consiliu de Coroană [din aceeaşi zi],

când mi-am exprimat nedumerirea că suntem pe drumul

concesiunilor permanente şi nu se poate prevedea un sfârşit

favorabil pentru ţara noastră, pentru toate aceste argumente

şi motive, care fac parte integrantă din conştiinţa mea de

român, şi astăzi sunt împotriva primirii arbitrajului. Nu cred

în garanţiile care se dau şi socot că politica noastră de astăzi

n-a dus la nici un rezultat pozitiv. Pentru aceste

consideraţiuni, nu trebuie să primim arbitrajul. Trebuie să

rezistăm, pentru că războiul nu s-a terminat”. Tot în acelaşi

cadru, dar în Consiliul de Coroană din 31 august 1940, cu

prilejul luării în dezbatere a „arbitrajului” impus României la

Viena în ceasurile imediat precedente, liderul P.N.Ţ., Iuliu

Maniu, nu s-a abţinut să trimită la consultările iniţiate de

suveran în luna iunie şi la care vorbitorul nu participase: „Cred

că cedarea Basarabiei, fără nici un fel de rezistenţă, a fost o

profundă greşeală, ale cărei urmări le suferim astăzi. Trebuia,

cu orice preţ şi cu orice sacrificiu, chiar cu sacrificiul de a

suferi o înfrângere, să rezistăm. Naţiunile suferă înfrângeri pe

câmpul de luptă, războiul are şansele sale bune sau rele, mari

şi puternice naţiuni au fost înfrânte, poporul românesc a

pierdut şi el războaie, dar prin vitejia soldaţilor săi şi prin

puternica conştiinţă naţională, a prins puteri de viitor, pentru

înălţarea ţării, în viitor. Aşa, am pierdut în Basarabia peste 2

milioane de români, fără nici cea mai mică rezistenţă. De aici,

vă puteţi Dv. închipui descurajarea care a cuprins toate

provinciile, pe toţi românii, şi umilirea care a cuprins armata

română, care ar fi voit să aibă ocazia ca să arate că, dacă

diplomaţia românească n-a ştiut a lucra, ea ştie să sângereze

pe câmpul de luptă, pentru salvarea onoarei naţionale”. Cu

acelaşi prilej, istoricul Gheorghe Brătianu a observat de

asemenea: „Eu nu vreau nici să îngreunez aceste dezbateri şi

nici să fac procesul trecutului, deşi odată va fi făcut; dacă nu-

l vom face noi, alţii îl vor face, dar ţin să amintesc un lucru:

am luptat pentru o anumită politică, în afară de ceea ce era în

ultimii ani. Ţin să spun că, dacă am luptat pentru că aveam

nădejdi şi convingere, şi eu am făcut chiar declaraţii în

această privinţă, [a fost] că prin această politică puteam

păstra graniţele ţării”.

Neîntrecutul Nicolae Iorga, la reuniunea Comisiilor de

politică externă ale Parlamentului, din 2 iulie 1940, a intervenit

cu precizări nuanţate, prezentând finalmente poziţia celor mai

de seamă politicieni ai ţării, consemnată într-un memorabil

document:

„Noi avem de ales două procedări:

Procedarea Dietei Poloniei la împărţirea ţării. A

vorbit unul, altul, a fost o luptă oratorică între dânşii şi s-a

terminat printr-un vot care a însemnat admiterea de către

naţiune a sfâşierii teritoriului. Aceasta este o hotărâre pe care,

după părerea mea, nu o putem lua şi răspunderea va fi pentru

toţi cei care se vor ralia la dânsa. Sau să facem ce-a făcut

înţeleptul Rege Carol I şi acel mare ministru al lui, Ion

Brătianu: faţă de un act de nedreptate, asemănător cu cel care

se face azi României, retragem armata din teritorii, retragem

funcţionarii. Nu luăm nici o hotărâre care să lege viitorul”.

Este neîndoios însă că, în epocă, cele mai incisive şi

decisive au fost demersurile generalului Ion Antonescu. În urma

unor demersuri insistente, generalul a obţinut să fie primit în

audienţă de către Carol al II-lea, la 1 iulie 1940. Fără nici un

efect evident însă. Căci, la plecare, solicitantul a predat

suveranului o scrisoare de protest vehement faţă de cele

intervenite după abandonarea Basarabiei, Nordului Bucovinei şi

Ţinutului Herţa în robia comunistă rusească. Acest document,

redactat în termeni radicali, dar exprimând corect realităţile, a

fost rapid difuzat şi perceput ca atare de opinia publică

naţională. Generalul Antonescu a fost cel dintâi pedepsit, fiind,

din ordinul personal al Regelui, trimis într-un surghiun de

aproape două luni la Mănăstirea Bistriţa din Oltenia (iulie-

august 1940).

În perioada ce a urmat, Ion Antonescu avea să revină

adeseori asupra erorilor din iunie 1940 privind evacuarea fără

luptă a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa. La 1

octombrie 1940, de pildă, el considera: „Pentru salvarea ţării,

pentru păstrarea onoarei, pentru mândria tradiţiilor ei şi

pentru respectul morţilor ei, armata s-ar fi luptat. Ea s-ar fi

sacrificat, chiar fără folos, dacă i s-ar fi cerut. Conducerea i-a

refuzat însă această supremă satisfacţie”. Dar, în bilanţul

activităţii lui Ion Antonescu, ceea ce finalmente a contat în chip

copleşitor a constat în faptul că generalul/ulterior mareşalul a

dovedit prin faptă că rămăsese pe deplin ataşat libertăţii

provinciilor pierdute şi fidel reîmplinirii idealului României

Mari.

7. Pe acest tărâm, al refacerii României Mari, N. Iorga

s-a întâlnit – defel întâmplător – cu Ion Antonescu.

Aşa după cum este cunoscut, N. Iorga s-a impus la

confluenţa secolelor XIX-XX printre liderii luptei pentru

unitatea naţională a tuturor românilor, fiind proclamat şi

recunoscut la un moment dat, netăgăduit, drept Apostolul cauzei

Marii Uniri din 1918. Strălucitului istoric i-a fost rezervat rolul

major şi simbolic de a prezida, la 29 decembrie 1919, şedinţa

Camerei Deputaţilor în care s-au adoptat legile unirii

Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei, Crişanei şi Maramureşului

cu Ţara-Mamă, context în care a proclamat neamul românesc

„pentru vecie unit”. În 1940, prăbuşirea României Mari – care

avea să coincidă în chip tragic dar simbolic cu sfârşitul însuşi al

istoricului – nu putea să-l lase indiferent. Nu insistăm asupra

împrejurărilor, dat fiind, mai ales, că numeroşii biografi ai lui

N. Iorga au examinat deja faptele survenite. În condiţiile în care

prăbuşirea României Mari a debutat practic cu ocuparea

Basarabiei şi Nordului Bucovinei de către U.R.S.S., istoricul a

reacţionat imediat şi plenar, în articolele politice tipărite în

Istorie

p. 53 Lohanul nr. 21, martie 2012

presa zilnică, în intervenţiile la Parlament şi la Academia

Română sau în conciliabulele oficiale şi, nu mai puţin, în

lucrările sale ştiinţifice. Sub acest ultim aspect, se impune a

reţine că una dintre micro-sintezele sale bine cunoscute, în speţă

Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, care se

bucurase deja de două ediţii în limba franceză (1922, 1931) a

fost imediat reeditată şi, mai mult, tradusă şi difuzată în limbile

română şi rusă. Semnificaţia deosebită a apariţiei simultane a

Adevărului ..., în condiţiile date, în mai multe limbi şi sub

semnătura prestigioasă a unui mare istoric, s-a impus de la sine,

iar ulterior, o dată cu impunerea cenzurii comuniste, prin 1944-

1947, cartea avea să fie interzisă, pentru ca abia în ultima

vreme, după 1989-1990, să revină în atenţie.

Fapt de o remarcabilă semnificaţie, în anul 1940, la

prima ediţie românească a Adevărului ..., autorul – în raport cu

evenimentele survenite, ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de

Nord de către U.R.S.S. – a considerat necesar să facă,

finalmente, modificările ce se impuneau; în fond, el a adăugat

două paragrafe simbolice. Apreciem că, în acest fel, în mod

concret, N. Iorga şi I. Antonescu s-au „reîntâlnit” în privinţa

unei probleme fundamentale a României Mari: prăbuşirea

construcţiei din 1918 şi necesitatea absolută a refacerii ei

grabnice. Antonescu a ales calea războiului, purtat alături de

Germania după 22 iunie 1941 şi care, până la capăt, la 23 august

1944, a rămas unul drept. Istoricul, asasinat în noiembrie 1940,

nu avea cum să se pronunţe în devans asupra deciziei lui

Antonescu. Avem însă convingerea că N. Iorga, ţinând seama

de scopul acţiunii în Est din 1941-1944, nu avea cum să

respingă drumul urmat, mai ales că, de îndată după notele

ultimative ale lui V. M. Molotov din 26-27 iunie 1940, el a

observat – în adagiul menţionat al micro-sintezei Adevărul

asupra trecutului şi prezentului Basarabiei – că partea de ţară

ocupată de U.R.S.S. reprezenta „un teritoriu de istorie

naţională şi de drept naţional” şi care, netăgăduit, „va fi

reluat la cel dintâi prilej favorabil”. Acel prilej favorabil a

coincis clipei astrale a istoriei naţionale – 22 iunie 1941!

8. Dacă din generaţia strălucită a „şcolii diplomatice”

fondate de N. Titulescu, la 26-27 iunie 1940 Gh. Davidescu a

fost acela care l-a amendat stăruitor şi pilduitor pe V. M.

Molotov în ce priveşte contestarea drepturilor istorice ale

României asupra Basarabiei şi Bucovinei, atunci, după

declanşarea Războiului din Est la 22 iunie 1941, a fost rândul

remarcabilului Grigore Gafencu să-i expună liderului sovietic

originile reale ale conflictului, în mod precis responsabilitatea

nemijlocită a U.R.S.S. în derularea ostilităţilor. Astfel,

motivând angajarea României în Războiul din Răsărit pentru

eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa,

la 24 iunie 1941, când a fost primit de către V. M. Molotov în

vizită de rămas bun, cu prilejul restituirii actelor de acreditare ca

ministru plenipotenţiar la Moscova (august 1940 – iunie 1941),

Grigore Gafencu, întrebat fiind de liderul diplomaţiei sovietice

ce căuta România în tabăra Germaniei, a replicat cu demnitate:

„În ce mă priveşte, nu pot avea faţă de evenimentele de azi, pe

care istoria le va judeca, decât o atitudine de diplomat, adică

de soldat al ţării mele. Să-mi fie îngăduit în această calitate să-

mi exprim părerea de rău că, prin politica lui urmată în timpul

din urmă, guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a împiedica

între ţările noastre durerosul deznodământ de azi.

Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin ocuparea

Basarabiei, a Bucovinei şi chiar a unei părţi din vechea

Moldovă, despre care am avut prilejul să vorbesc d-lui Molotov

în mai multe rânduri, prin încălcarea teritoriului nostru, prin

actele de forţă care au intervenit pe Dunăre [...], Uniunea

Sovietică a distrus în România orice simţământ de siguranţă şi

de încredere şi a stârnit îndreptăţita teamă că însăşi fiinţa

statului român este în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în

altă parte [...] Lovitura cea dintâi, care a zdruncinat temelia

unei asemenea Românii, chezăşie de siguranţă şi de pace,

acoperire firească şi atât de folositoare a unui hotar întins şi

însemnat al Rusiei, a fost dată, din nenorocire de guvernul

sovietic. Cele ce se întâmplă azi sunt urmările acestei

nenorociri care a dus acum la un război între cele două

popoare care niciodată în istorie nu au luptat unul împotriva

altuia”.

Data de 22 iunie 1941 a purtat şi va rămâne în istoria

românilor legată de un nume: Mareşalul Ion Antonescu.

Prăbuşirea, în condiţiile cunoscute, a României Mari în 1940 l-a

propulsat pe Antonescu pe prima scenă politică şi militară a

statului român, devenind pe plan continental al III-lea om al

Axei, după Hitler şi Mussolini. A fost şi s-a menţinut

indiscutabil la rangul de aliat iar nicidecum de vasal al acestora,

iar aceasta în condiţii geopolitice concrete, care impuneau

respingerea prin forţă a imensului pericol reprezentat de

U.R.S.S., mai cu seamă în urma agresiunii barbare din iunie 1940

care a marcat debutul prăbuşirii României Mari.

Riposta lui Antonescu la agresiunea lui Stalin poartă un

nume: Războiul Sfânt. O denumire care, la atâtea decenii după

Istorie

p. 54 Lohanul nr. 21, martie 2012

derulările istorice, nu reuşeşte să mai intrige pe cineva, în afara

necunoscătorilor şi răuvoitorilor. De vreme ce, de exemplu, cu

totul recent la Moscova a apărut biografia semnată de Mihail

Oşlakov, dedicată lui Stalin – Învingătorul. Războiul sfânt al

Conducătorului (Stalin – pobeditel. Sviaşcennia vojna vojdia),

Moskva, Elsmo, 2010, 288 p. Este indiscutabil că, vizavi de

această carte, putem vorbi de Războiul Sfânt al Mareşalului

Antonescu! Care, în repetate rânduri, şi-a expus rosturile

campaniei sale în Est alături de Hitler în 1941-1944. Dar mai cu

seamă în Ordinul de zi adresat la 1 ianuarie 1944 luptătorilor săi

de pe front, în sensul că: „... În zilele trăite de voi, de noi şi de

părinţii noştri, în ultimii 120 de ani, de la 1820 la 1940, Ţările

Româneşti au fost de nenumărate ori invadate şi ocupate,

dominate şi exploatate, sărăcite şi umilite, jefuite şi ciuntite de

oştile ruseşti. Reamintesc tuturor că 1828, 1848, 1853-1854,

1877-78, 1916-18, 1940-41 sunt pumnale înfipte, numai într-un

veac, în ultimul veac, în inima şi în mândria românească, în

cinstea şi în glia strămoşească. Luaţi aminte şi nu uitaţi. Nu uitaţi

şi nu vă temeţi că veţi putea fi pedepsiţi fiindcă vă faceţi datoria.

Fiţi încredinţaţi că este pe pământ o justiţie supremă. Noi nu vom

putea fi pedepsiţi de această justiţie fiindcă, fiind provocaţi,

umiliţi şi ciuntiţi în 1940, am călcat în 1941 pământul altora

pentru a libera pe al nostru. Noi nu am fi atacat niciodată pe

nimeni dacă 3 milioane de fraţi nu ar fi fost luaţi în robie şi dacă

Basarabia şi Bucovina noastră nu ne-ar fi fost smulse într-un

moment când Europa s-a găsit la o răspântie fatală, când nimeni

nu ne-a putut sări în ajutor (subl. ns.)”. Ceea ce, la 6 februarie

1943, deci de îndată după eşecul de la Stalingrad, Antonescu

transmisese unităţilor operative din regiunea frontului, şi cu acest

îndemn: „... Dacă nu contribuim cu toate puterile noastre la lupta

aliaţilor noştri pentru a înfrânge comunismul şi pe ruşi, nu putem

să asigurăm nici viaţa copiilor noştri, nici existenţa ţării noastre.

De aceea, să luptăm cu toată hotărârea acolo unde ne găsim, spre

a feri ţara de cotropire şi la vremea ce va veni să fim gata a

înfrânge duşmanul nostru de moarte [...] Dacă vrem să

reconstruim o Românie Mare trebuie să o merităm prin lupte şi

prin sacrificii”.

Indiferent de orice intenţii şi iniţiative nenorocite ce i s-

au atribuit în epocă ori continuă a-i fi imputate, Ion Antonescu, cel

de-al III-lea Mareşal al României după 22 august 1941, a fost

singurul lider politic şi militar de la Bucureşti capabil a pregăti,

declanşa şi purta Războiul din Est (1941-1944), alături de

Germania şi aliaţii ei, împotriva U.R.S.S. şi a Naţiunilor Unite. Un

război condus, înainte de orice şi mai presus de toate, pentru

refacerea României Mari şi zdrobirea comunismului.

Şi, nu mai puţin, pentru Basarabia şi Bucovina. Nu a

fost nicidecum întâmplător că, în după-amiaza zilei de 1 iunie

1946, înainte de-a fi condus spre locul de execuţie din Valea

Piersicului de la Jilava, Mareşalul Antonescu s-a despărţit de

mama sa, asigurând-o fără pic de ezitare:

„Dacă mor, este pentru Bucovina şi Basarabia. De

ar fi să reîncep, aş face la fel …”

Gloria victis!

Prof. Valeriu Neştian – Iaşi

Câteva zile înainte de începerea ofensivei bolşevice din

august 1944, situaţia forţelor militare era următoarea,

potrivit surselor germane: Frontul germano-român Grupul

de armate Ucraina de Sud - comandant, generalul Hans

Friessner, de la 24 iulie 1944 (înlocuindu-l pe generalul

Ferdinand Schorner. În Moldova: Armata a 8-a germană

(g-l Otto Wohler) şi Armata a 4 – română (g-l M. Racoviţ,

urmat de g-l Gh. Avrămescu şi-n penultima zi a opraţiunilor

de g-l IIie Steflea, constituind Grupul de Armată Wohler.

n Basarabia: Armata a 6-a germana (g-l Maximilian Fretter-

Pico) şi Armata a 3-a română (g-l Petre Dumitreseu),

constituind Grupul de armate Dumitrescu. In rezervă

generala se adăuga Divizia 1 slovacă tehnică.

Frontul sovietic

Mareşalul S. K. Dimoşenko, comandant suprem al trupelor din

Moldova şi Basarabia.

În Moldova - Frontul 2 ucrainian (g-l Rodion Malinowski). În

Basarabia - Frontul 3 ucrainian (g-l Fiodor I. Tolbuhin)În total,

cele două grupuri de armate ruseşti aveau 929.000 trupe,16.079

tunuri şi mortiere, 1404 care blindate, 1759 avioane. 0

superioritate zdrobitoare faţă de trupele germano-române.

Unităţile Frontului 2 ucrainian au început să sosească pe teatrul

de luptă din Moldova la începutul lunii august 1944. Aveau

dispoziţie să execute atacul principal cu aripile interioare ale

Armatelor 27 şi 52 din zona nord-vest Iaşi în direcţia Vaslui-

Fălciu, urmând sâ ajungă în zona Huşi şi s ocupe trecerile peste

Prut până la Fălciu. Ordinul prevedea ca atacul principal să se

dea în sectoare apărate de trupe române(?!?).

Frontul 3 ucrainian trebuia să atace cu armatele 37 şi 57, de la

Tighina în direcţia generală Iermoklia-Huşi. O parte din forţe

primiseră ordin să înainteze fie pe direcţia Comrat-Huşi, fie spre

Cahul, către sud-vest, ca să împiedice retragerea trupelor

române din sudul Basarabiei.

Ofensiva se declanşează în zorii zilei de 20 august, printr-o

extrem de violentă pregătire de artilerie, pe frontul de la Iaşi. În

seara de 21 august, fosta capitala a Moldovei este ocupată de

bolşevici.

Cuvine-se menţionat că pe un front de aprox. 654 km se găseau

atunci Mari unităţi germane pe 387 km front, anume: 22 divizii

de infanterie, 3 divizii blindate, 1 brigadă tunuri asalt, o brigadă

de artilerie.

Mari unităţi române pe 267 km front: 15 divizii infanterie, 2

divizii vânători de munte, 2 divizii cavalerie, 1 brigadă

infanterie, unităţi de grăniceri (efectivul a 3 regimente de

infanterie), trupe de marină (efectivul a 2 regimente de

infanterie).

Pe 22 august, Divizia 10 grenadieri blindată (ce constituia

grupul Kirchner, din cadrul Grupului g-l Mieth, comandantul

Corpului 4 armată german, a primit misiunea să acopere spatele

Corpului 4 armată german pe linia Vaslui-Huşi.

În valea Prutului, Corpul 4 armată german, cu diviziile 79 şi

258 infanterie, s-a retras spre sud, acoperind trecerea de la

Î

Istorie

p. 55 Lohanul nr. 21, martie 2012

Leuşeni, pe şoseauă Chişinău-Huşi, pe unde se spera să mai

treacă trupe germane către vest, pentru a fi salvate. Podul însă a

fost ocupat de muscali în după-amiaza zilei de 24 august.

Divizia 14 română, aflând de ordinul regal de a depune armele,

s-a oprit la Scoposeni şi a fost făcută prizonieră de ruşi. Pe 25

august, forţele germane de pe valea Prutului şi din Basarabia,

prin acţiunea de încercuire a sovieticilor s-au împărţit în trei :

C-rupul Mieth (corpurile 4 şi 7 armată), la vest de Prut;

Corpul 29 armată, la sud-est de Bârlad;

Grupul principal (corpurile 30, 44, 52 armate) în Basarabia, la

vest de Chişinău.

Comandamentul Armatei a 6-a germane era la Bereşti. De

reţinut câ la Slănic-Moldova era comandamentul forţelor

germane din România (g-l Hans Friessner)

Generalul Mieth în 24 august a dat ordin Diviziei 370 infanterie

să atace în ziua de 25 august oraşul Huşi, care fusese ocupat de

sovietici pe 23 august înainte de prânz, când au ajuns acolo

tancuri bolşevice dinspre Dobrina şi dealul Cotroceni, au tăit

retragerea coloanelor germano-române ce veneau dinspre

Epureni.

Atacul s-a dat în zilele de 25 şi 26 august, fără rezultat. Obligat

să renunţe la Huşi (ce fusese retragere incendiat în centru),

generalul Mieth l-a ocolit pe la vest. Divizia 79 infanterie a

ocupat imediat poziţie la nord-vest de Huşi, pentru a se acoperi

spre est şi spre vest. Diviziile 258 şi 376 infanterie prelungeau

apărarea spre sud-vest.

Astfel, pe 26 august se găseau la vest de Huşi 5 divizii de

infanterie germane. În cursul nopţii, ele se deplasară, spre sud,

până în zona Siscani-Hoceni-Hurdugi, negândindu-se nici un

moment sâ se predea, în nădejdea retragerii în Carpaţi. Pe 26 şi

27 august, s-au dat lupte crâncene între Armata 52 sovietica şi

trupele germane de la sud de Huşi.

Memento: comandantul Corpului 73 armată bolşevic, cu întreg

statul său major, a căzut în luptă, fiind surprins la Şchiopeni.

La 27 august, s-a hotărât ca în cursul nopţii următoare, trupele

germane de sub comanda generalului Mieth să treacă valea

Bârladului peste podurile de la Chişcani şi sud de Crasna după

care, în grupuri mici să se îndrepte spre Carpaţi. Atacul trebuia

executat de Divizia 79 infanterie, la centru, pentru a cuceri satul

Vutcani ca, apoi, să pună mâna pe podul de la Chiţcani. La nord

era flancată de Divizia 318 infanterie, la sud de Divizia 370

infanterie. Spatele era acoperit de Divizia 258 infanterie aflată

în jurul satului Hurdugi.

Din cauza extenuării trupelor antibolşevice (germane), atacul a

fost amânat pentru zorii zilei de 28 august. La început, acţiunea

s-a desfăşurat favorabil nemţilor, care—au cucerit satul Vutcani

şi, după aceea,Idriciu şi Rediu, ajungând la 2 km de valea

Bârladului. Vutcanii era plin de unităţi germane. In după-

amiaza aceleaşi zile, aviaţia moscovită a executat mai multe

bombardamente asupra acestei localităţi, până seara, provocând

mari pierderi unităţilor germane supraînghesuite acolo. Spre

seară, un nou atac în partea de sud a satului n-a mai putut fi

oprit de defensiva germană. Un contraatac condus de locot-col.

Labrenz totuşi a dat temporar afară pe ruşi din sat. Insă comandamentul

Corpului 4 armată a fost surprins de un alt atac sovietic şi

distrus.

Cum era de aşteptat, în ziua următoare (29 august), bolşevicii

vor ataca Vutcanii. Germanii se repliază, mulţi pier în bătălie

ori luaţi prizonieri, ca s fie împuşcaţi apoi, inclusiv cei răniţi.

In ziua de 24 august când trupele române au încetat de a mai

lupta pentru apărarea patriei de invazia ruso-comunistâ,

acţiunea Corpului 29 armată germană a continuat. Încă de pe 22

august, aceasta mare unitate a primit misiunea să ia în subordine

trupele destinate apărării trecerilor peste Prut. A doua zi, sub

ameninţarea tancurilor armatei roşii ce coborau în spate pe valea

Prutului, Divizia 13 blindata germană a aruncat podurile în aer

în cursul retragerii spre Bereşti. Divizia 10 blindată se deplasa

însă spre Huşi, pentru ca de-acolo să ajungă prin Crasna la

Vaslui.

In dimineaţa de 23 august s-a lovit la nord-est de Crasna de o

foarte puternică rezistenţă bolşevică de infanterie cu blindate,

tunuri anticar, forţe antiaeriene, obligând-o să-şi schimbe

direcţia spre sud, adică spre Bereşti. In vreme ce Corpul 44

armată a găsit podul de la Stănileşti şi pe cel de la Râşeşti (?!?)

aruncate in aer. Ruşii s-au luat după nemţi, către vest. Numeroşi

germani s-au împrăştiat în pădurea Dobrina (27 august). În

seara de 26 august, generalul Tolbuhin ceruse prin radio

Armatei a 6-a germană să capituleze. Cererea a fost respinsă.

Aşa că luptele, din ce în ce mai palide, continuară. Abia pe 5

septembrie au fost lichidate trupele germane din codrii fostului

judeţ Fălciu. Linia fortificată Focşani-Galaţi, prelungită pe

înălţimile vest Şiret, îşi pierduse raţiunea ei de a fi...

"Insurecţie armată" sau "revoluţie" în Huşi, în august 1944 ?

Nici vorbă de "acţiuni de partizani" aici. Huşenii români,

refugiaţi în sudul, centrul sau vestul ţării din faţa celei mai

crunte robii - aceea a sufletului, aşteptau într-o linişte de

priveghi. De împotrivire activă? Nu era nici timpul, nici locul.

Deşi păreau a se înstrăina şi străzile şi ogrăzile, şi viile, şi

oamenii...

Vizavi de românii îngrijoraţi de culorile sumbre ale viitorului, o

seamă de alogeni, destul neliniştiţi şi ei, se arătau a fi înfriguraţi

de o bucurie neghioabă şi profund agitaţi. Un Terdiman (ajuns

primar), Marcus (devenit securist), Herşcovici, Leibovici,

Pischei et. comp., secondaţi de "pământeni" comunişti, ca

Bucur, Florescu, Bârcă ş.a., jubilau...! Vae victis!

Dinu C. Giurescu: “Am sentimental că suntem în

1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre”

Acad. Dinu C. Giurescu - Bucureşti

Iniţiativa de a desfiinţa judeţele se înscrie într-un şir de

acţiuni care sunt menite, pe de-o parte, să destrame unitatea

teritorială a ţării şi, pe de altă parte, să şteargă identitatea

noastră naţională.

e anulează, cu o trăsătură de pix, toată această întocmire care

are o vechime între 600 şi 700 de ani, intrată în conştiinţa

noastră, a mea.

Eu sunt din Vlaşca mai întâi, apoi din Argeş, şi pe urmă, evident, sunt

din România, fiindcă Vlaşca şi Argeşul sunt parte din România. Ce

facem? Ştergem cu buretele, ştergem cu pixul - tot? Unde voi fi? Din

regiunea 1, cetăţeanul cu codul numeric personal cutare, pe care îl

înscriu cu două-trei semne acolo, într-o listă şi, în felul acesta, am

robotizat întreaga Românie. Eu nu mai aparţin unui judeţ, nu mai

aparţin României. Aparţin unor sigle, unor numere înscrise… E trist!

S

Istorie

p. 56 Lohanul nr. 21, martie 2012

Aşadar, ce se întâmplă

acuma cu desfiinţarea

judeţelor se înscrie în două

tendinţe foarte clare din

ultimii ani. Pe de o parte

destrămarea teritorială a

României şi, pe de altă

parte, ştergerea identităţii

noastre ca români. Am să

enumăr câteva argumente:

Primul: regiunile de

dezvoltare, acel faimos

proiect, din păcate al

UDMR-ului: 50.000 Km² ,

taie Transilvania în două, pe linia trasată de arbitrajul de la Viena din

’40. Acesta este un fapt.

Al doilea: statutul minorităţilor care se pregăteşte. Dacă se adoptă,

prin formulă magică a asumării răspunderii, vom crea zeci de

autonomii teritoriale, sub pretextul autonomiilor culturale. Autonomii

teritoriale în Transilvania care vor face tranziţia de judeţele secuieşti, şi

până la graniţa cu Ungaria.

Al treilea argument: legea arhivelor, în speţă întoarcerea arhivelor la

emitent! Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă asta? Să le întorc unde?

Emitentul a fost până în 1918 Ungaria sau Austria. Acolo le întorc? Eu

cred că nu-şi dau seama oamenii de catastrofa pe care o pregătesc

României. Dacă le-aş propune Statelor Unite să întoarcă arhivele de la

Arhivele Naţionale Centrale din Washington DC la diferiţii emitenţi,

eu cred că s-ar uita şi ar spune probabil că este un act de trădare

naţională, de destrămare a unităţii Statelor Unite.

Al patrulea argument: legea educaţiei. Suntem educaţi după moda

nouă europeană, în care 92% dintre elevii autohtoni au mai puţine

drepturi decât 8% dintre elevii minoritari. E bine că au minoritarii

drepturi, dar vreau ca şi majoritarii să aibă aceleaşi drepturi! Aceeaşi

lege enumeră 22 de principii directoare, unul din principii este şi

cultura, identitatea şi istoria românească, dar în lege nu se află nimic

pentru promovarea acesteia. Mai mult decât atâta: finanţarea este

favorizantă pentru minoritari: dacă sunt 10 elevi minoritari români într-

un sat, desfiinţăm şcoala respectivă, iar dacă sunt zece minoritari într-

un sat, facem o şcoală specială. Iată, deci, ce înseamnă legea educaţiei

europene… Nu mai vorbesc de autonomia universitară, care acolo e

proclamată cu litere groase dar, în realitate, universităţile sunt

supravegheate, acuma, cum nu au fost niciodată înainte, după bunul

plac al rectorului şi al altora.

Al cincilea argument: nu mai avem manual de istoria românilor.

Elevii de clasa a XII-a au un manual pe care scrie Istorie, iar înăuntru e

tranşată, ca la abator, istoria românilor pe teme mari, pe care le înţelege

un om care cunoaşte istoria românilor, dar nu unul care trebuie s-o

înveţe, fiindcă principiul cronologic a fost desfiinţat.

Al şaselea argument: eu pot să insult acuma drapelul ţării,

personalităţile marcante… În lege nu mai există incriminare penală

pentru acest lucru, pentru profanarea sau batjocorirea simbolurilor

naţionale. Fac ce vreau şi ce păţesc? În cazul cel mai bun, dacă

acţionează guvernul sau autoritatea, primesc o amendă.

Al şaptelea argument: am aflat cu stupoare că asociaţia culturală

Forumul Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş nu primeşte un leu

de la Guvern pentru acţiunile sale culturale.

Al optulea argument: ora de istorie la televiziunea romană nu mai

este. Nu mai există, pur şi simplu.

În al nouălea rând: desprinderea propagandistică, şi chiar mediatică, a

celor două judeţe şi jumătate secuieşti.

În al zecelea rând: reforma sistemului sanitar, care poate să ducă

foarte departe, spre dezastru.

Peste toate – şi cu asta am terminat – vine anularea Parlamentului.

Asumarea răspunderii este o formulă extraordinară, ca să nu mai

conteze Parlamentul. Marea Adunare Naţională era mult mai logică

decât Parlamentul de astăzi. Spunea Constituţia din ’65: „forţa

conducătoare din Republica Socialistă România este Partidul Comunist

Român” – monopolul puterii. Era clară puterea. Deputaţii votau aşa

cum spunea Partidul. Acuma nu! Avem un regim, chipurile, pluralist şi,

în schimb, ne asumăm răspunderea încât orice lege poate să treacă în

momentul de faţă, fiindcă Guvernul beneficiază de o majoritate

aritmetică, care nu mai corespunde în niciun fel cu opţiunile şi cu

sentimentele populaţiei.

Revin la judeţe. Acestea nu sunt o creaţie a lui Mircea cel Bătrân.

Judeţele erau acolo şi Mircea le-a întărit. Nu sunt o creaţie a lui Carol I

sau a lui Alexandru Cuza. Erau acolo. Domnitorul unirii şi fondatorul

monarhiei le-au întărit doar. Culmea este că Uniunea Europeană nu ne

cere această desfiinţare a judeţelor. Este o mistificare grosolană, urâtă

de tot, să spui oamenilor că UE ne cere aşa ceva. Dar nu este adevărat!

Franţa şi-a menţinut zeci, sute de departamente, Germania la fel,

Anglia la fel. Fiecare unitate teritorială cu numele ei este acolo, numai

noi le desfiinţăm.

Partea cea mai gravă e că vor să ne şteargă memoria, vor să ne şteargă

identitatea. Prin toate aceste răsturnări, prin toate aceste acţiuni de

buldozer, pur şi simplu, vor să fiu ca frunza pe apă - căci frunza este

acum un simbol - să nu mai ştiu ce e cu mine, să fiu un fel de cetăţean,

aşa, al nimănui, care locuiesc într-o regiune desemnată printr-o cifră

romană, şi care voi fi, încă o dată, înscris, printr-un indicativ numeric,

într-o listă. Acest tip de om nu are decât nevoi imediate: trebuie să se

ducă la mall, să cumpere o maşină şi să călătorească, poate, în

străinătate, şi să se îmbrace bine. Asta este tot, dar în cazul ăsta

România: adio! Aici este partea cea mai gravă. Prin desfiinţarea

judeţelor îmi iei baza mea teritorială care de sute de ani există acolo.

Bunicul meu s-a născut în Buzău, şi judeţul Buzău există şi astăzi. De

patru generaţii suntem buzoieni prin naştere. Ăla este primul loc. Îmi

Istorie

p. 57 Lohanul nr. 21, martie 2012

ştergi şi Buzăul? Ce fac? Unde sunt născut? În raionul Stalin din

Bucureşti?

Se vehiculează teoria că noi am ajuns în Transilvania prin secolul XII-

XIII... Asta este o veche temă de propagandă: neputând să conteste

majoritatea absolută a românilor, au început să spună: „da, dar voi aţi

venit după noi, şi noi am fost primii ocupanţi” şi alte teorii din acestea.

În Ardeal, însăşi constituirea voievodatului Transilvaniei în cadrul

regatului maghiar este un ecou al formei vechi de organizare, din

vremea când românii conlocuiau cu slavii pe teritoriul Ardealului. (aşa

cum a fost voievodatul Ţării Romaneşti).

Cât priveşte judeţele, să luăm două exemple: Maramureşul şi Bihorul.

Sunt forme vechi de organizare pe care regatul maghiar, în momentul

în care a încorporat Transilvania, le-a preluat şi le-a transformat în

comitatele regatului. Iar mai târziu, când Ungaria a făcut dualismul cu

Austria, a reînfiinţat toate judeţele. Judeţele din Transilvania sunt

judeţele care s-au constituit de-a lungul vremilor. Atât de puternică era

instituţia, încât Austro-Ungaria a extins această instituţie a comitatelor,

echivalentă cu judeţele, pe toată Ungaria mare, aceea din 1867.

Tot ce am înşirat până acuma, acei paşi mai mari sau mai mici pentru

destrămarea unităţii teritoriale şi a demnităţii româneşti, merg toate ca

un şuvoi către o singură ţintă, suprimarea articolului 1 din Constituţie:

România este stat naţional, unitar, suveran şi indivizibil. Asta le

trebuie, asta vor să suprime. Şi o suprimă în momentul în care, în

conştiinţa elevilor din liceu, dispare Istoria românilor ca materie de

învăţământ, sau când cetăţenii dintr-o urbe nu mai au conştiinţa că sunt

români. Poate nici măcar că sunt bucureşteni sau braşoveni, ci aşa,

nişte cetăţeni în derivă printr-o regiune de dezvoltare, numerotată cu

1,2,3, 4 sau 5.

Dacă doriţi să rememoraţi, sau să vedeţi pentru prima oară, cine au fost

cei care au distrus judeţele României, să ne întoarcem în 1950, ca să vă

arăt o lege adoptată de Marea Adunare Naţională, chiar în anul care

reprezenta debutul obsedantului deceniu. Aş spune cel mai urât, cel

mai trist şi cel mai greu de suportat deceniu din istoria modernă a

României. E vorba de Legea nr. 5 din 1950, cea care desfiinţa judeţele

României, şi o făcea sub conducere sovietică. Astăzi, la Punctul de

Întâlnire am adus un extras:

„Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române. În temeiul

art. 38 din Constituţia Republicii Populare Române, văzând Hotărârea

Consiliului de Miniştri nr. 935 din 31 august 1950, adoptă următoarea

lege pentru raionarea administrativ-economică a teritoriului

Republicii Populare Române. Articolul 1”... Fiţi foarte atenţi la acest

articol 1, fiindcă argumentaţia comuniştilor sovietici din anii ’50

seamănă foarte mult cu ceea ce oferă astăzi ca motivaţie, regimul

Băsescu-Boc. Tot sub masca bunăstării economice şi a atragerii unor

fonduri şi a cooperării dintre tot felul de persoane fizice şi juridice, sub

aceeaşi motivaţie ne este propusă acum, ca şi atunci, desfiinţarea

judeţelor.

Iată aşadar ce spune acest articol 1:„Pentru asigurarea dezvoltării

industriei şi agriculturii, în scopul construirii socialismului şi a

ridicării nivelului de trai al oamenilor muncii, pentru a înlesni cât mai

mult apropierea aparatului de Stat de poporul muncitor, pentru a

contribui cât mai temeinic la asigurarea rolului politic conducător al

clasei muncitoare şi la întărirea alianţei clasei muncitoare cu

ţărănimea muncitoare, TERITORIUL ROMÂNIEI SE ÎMPARTE ÎN:

REGIUNI; ORAŞE; RAIOANE.

Regiunile din Republica Populară Română şi capitalele lor sunt:...”

Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor

noastre. E de spus numai că fiecare om trebuie să-şi dea seama că

soarta lui personală, afară de beneficiarii regimului, depinde de ce se

joacă acuma. Se joacă integritatea teritorială a României, se joacă

stabilitatea ei, se joacă identitatea, sentimentului că eşti român, se joacă

apărarea ţării. Statul de astăzi nu mai apară România. Statul de astăzi

apară pe altcineva, dar nu obştea românească.De aceea fiecare dintre

noi, cu mijloacele pe care le are, trebuie să spună NU. „Nu!” – la ceea

ce se pregăteşte în momentul de faţă şi să revenim la tradiţiile noastre,

să revenim la puterea noastră din totdeauna.

Statul, românii şi austeritatea

Ec. Aurel Cordaş - Iaşi

Sistemele sociale ale omenirii au evoluat de la simpla

comunitate, familia, la structuri complexe, numite state

centralizate. Deci statul apare ca un fenomen istoric, pe o

anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, atunci când

puterea politică (activitatea claselor, a grupurilor sociale, a

partidelor, în raport cu statul, activitate determinată de

interesele şi de scopurile lor) dobândeşte caracterul de

putere publică, oficială şi legitimă.

I. Despre liberalism, dirijism, neoliberalism şi rolul statului în

economie

stfel statul este o formă mai dezvoltată, perfecţionată a

societăţii.

Analiza evoluţiei economice a ţărilor capitaliste

dezvoltate a arătat că în aceste ţări, în secolele XVIII-XX au

evoluat trei tipuri ale mecanismului economiei de piaţă: liberalismul

clasic, dirijismul şi neoliberalismul economic.

a. Economia liberală clasică a funcţionat pe baza principiilor

pieţei libere care se autoreglează. Adică acest mecanism se baza pe

legături de liberă concurenţă între întreprinzători, cu puteri economice

relativ egale, pe mişcarea liberă a preţurilor în confruntarea dintre

cerere şi ofertă, iar dezechilibrele din activitatea economică se rezolvau

de la sine prin intermediul crizelor. Intervenţia statului în economie se

limita doar la sigurarea unui cadru legislativ-instituţional.

Pentru economia liberală clasică, statul nu are de condus

politici economice deoarece se consideră că regularizările, ajustările se

stabilesc ele însele prin legile naturale ale echlibrului. Conform

principiului mâinii invizibile (Adam Smith) ar exista pe piaţă un

mecanism de reglare ce permite coordonarea şi armonizarea

intereselor individuale, ca rezultat dintre întâlnirea însumată a cererilor

cu ofertele. (F.T. – op. cit.).

b. Dirijismul economic. Criza economică din 1929-1933 şi

perioada de după Al Doilea Război Mondial au accelerat trecerea de la

A

Istorie

p. 58 Lohanul nr. 21, martie 2012

sistemul liberal clasic ce funcţiona spontan, de la sine, printr-o ,,ordine

naturală,” de origine divină, la un sistem economic în cadrul căruia a

sporit considerabil rolul statului, a manegementului şi a marketingului.

J.M. Keynes fundamentează doctrina teoretică a dirijismului, doctrină

care a determinat tendinţa implicării din plin a statului în economie,

prin subvenţii, investiţii şi comenzi de stat, iar măsurile vor oscila între

liberalism şi dirijism.

c. Neoliberalismul economic. Ştim că politica concurenţei

moderne, spre deosebire de liberalismul clasic al secolului XIX cere

intervenţia statului atunci când concurenţa singură nu poate rezolva

situaţiile reale. Neoliberalismul se opune transformării statului într-un

organism economic totalitar, dorind limitarea la un optim necesar,

deoarece statul poate greşi în amestecul său în viaţa economică, când

nu se ţine seama de respectarea legităţilor economice, sacrificând

economia din raţiuni politice, sociale, de conjunctură etc. generând în

acest fel, inflaţie, nivel de trai scăzut.

În concluzie, în economia de piaţă, mai ales într-o economie

socială de piaţă statul nu poate fi un simplu spectator, ci el se implică

(intervine) în economie direct sau indirect. În acest sens statul are rol

de agent economic în calitate de producător şi consumator, partener în

operaţii de schimb, titular de emisiune monetară, realizator al protecţiei

sociale şi executant al bugetului.

II. Politicile, funcţiile şi instrumentele economice ale statului

Din statutul de actor economic conferit statului, guvernului,

rezultă că rolul acestuia este bazat pe o serie de politici, funcţii şi

instrumente economice care prind viaţă prin acţiunea de ajustare a

statului. Aceasta presupune: corectarea fluctuaţiilor pieţei

concurenţiale; descurajarea tendinţelelor de monopolizare a pieţei;

asigurarea cadrului juridic funcţionării economiei, apărarea proprietăţii

privare; asigurarea redistribuirea veniturilor şi implicit protecţia

socială; monitorizarea menţinerii echilibrului socio-economic, şomaj,

inflaţie, creştere economică ş.a.

Activitatea conştientă de implicare a statului în economie

este bazată pe o serie de politici economice pe care le analizăm foarte

succint.

a. Politica monetară este definită prin intervenţiile Băncii

Centrale (BNR) prin care se facilitează acordarea de credite, creşterea

ratei dobânzii de referinţă, scăderea emisiunilor de obligaţiuni şi cota

rezervelor obligatorii în faza de recesiune. Efectele acestei politici sunt

creşterea masei monetare, stimularea consumului şi a investiţiilor,

crescând astfel cererea agregată, creşterea PIB-ului, implicit

dezvoltarea economică.

În faza de expansiune a afacerilor (boom economic) B.N.R.

ca bancă centrală restricţionează acordarea de credite. Creşte rata

dobânzii practicată de banca centrală. Cresc emisiunile de obligaţiuni

publice. Creşte cota rezervelor obligatorii ale băncilor. Rezultatele

înregistrate sunt: micşorarea masei monetare, descurajarea consumului

şi a investiţiilor, scăzând cererea, evitând prin aceasta apariţia de

produse finite pe stoc, imobilizări, adică ,,supraîncălzirea”economiei,

supraproducţia, creşterea preţurilor pe piaţa imobiliară şi în final criza

economică.

b. Politica fiscală este materializată prin măsuri luate de

guvern pentru a stabiliza economia, în special prin reducerea

impozitelor şi cheltuielilor guvernamentale.

Când economia stagnează, guvernul poate reduce taxele,

astfel încât contribuabilii să aibă mai mulţi bani de cheltuială pentru a

creşte nivelul consumului, implicit dezvoltarea economică însoţită

evident, de creşterea nivelului de trai. Reducerea cheltuielilor

guvernamentale şi creşterea taxelor poate avea ca efect recesiunea

economică. Politica fiscală este stabilită în concordanţă cu politica

guvernamentală, dovedindu-se mai eficientă prin stimularea unei

economii aflată în recesiune (sunt încurajate investiţiile şi consumul)

decât printr-o economie inflaţionistă.

În faza de expansiun a afacerilor cresc impozitele. Se

înregistrează un excedent bugetar. Scade cererea de bunuri de consum

şi de investiţii. Cererea agregată este frânată, evitându-se

supraîncălzirea economie, implicit apariţia unor dezechilibre,

dezarticulaţii în economie.

c. Politica cheltuielilor publice (ale statului) este un concept

care se bazează pe majorarea cheltuielile efectuate de la bugetul de stat

în faza de recesiune, avându-se în vedere un deficit bugetar care

permite mărirea investiţiilor publice, implicit dezvoltarea economică,

sau se mai bazează pe scăderea cheltuielilor publice (bugetare) în faza

de boom economic.

La partea de cheltuieli, bugetul de stat este structurat pe:

cheltuieli curente, cheltuieli de capital, împrumuturi, rambursări de

credite. Cheltuielile curente sunt orientate spre activităţi precum:

educaţie, cultură, asistenţă medicală, apărare, ordine publică, asistenţă

socială, administraţie publică, funcţionarea infrastructurii etc.

d. Politica bugetară reprezintă politica veniturilor şi a

cheltuielilor publice, concretizată în bugetul public. Aceasta presupune

controlul veniturilor din muncă şi capital, prin limitarea creşterilor

salariale şi a preţurilor. Altfel exprimat, politica bugetară= politica

fiscală (veniturile) + politica cheltuielilor publice.

Bugetul public este un document–program anual al statului

care reflectă, recapitulează toate resursele (veniturile) şi toate

obligaţiile (cheltuielile) statului. El are caracter de lege. Construcţia

de ansamblu a bugetului de stat reflectă orientările puterii executive

şi constituie ceea ce se numeşte politica bugetară.

Indicatorul cel mai veridic al realismului politicii bugetare

este reprezentat de deficitul bugetar (diferenţa cu care veniturile

bugetare sunt mai mici decât cheltuielile bugetare). În acest caz se

apelează, se recurge la angajarea, lansarea unor împrumuturi de stat pe

piaţa internă sau internaţională (materializate prin vânzarea titlurilor de

valoare emise de stat, cum ar fi obligaţiuni, bonuri de tezaur), emisiuni

monetare sau creşterea obligaţiilor fiscale pentru acoperirea

deficitului bugetar, implicit a finanţării datoriei publice (datoria

naţională). Deci suma totală datorată de guvern, ca urmare a obţinerii

unor împrumuturi interne şi externe pentru acoperirea deficitului

bugetar, formează datoria publică.

Regula de aur privind limita maximă deficitului bugetar şi a

datoriei publice în U.E. este:

Deficitul public (bugetar) = 3% din PIB,

Datoria publică = 60% din PIB,

Deficitul structural = 0,5% din PIB (indicator

macroeconomic de respectat după normele U.E., începând cu anul

2012).

Deficitul bugetar de 3% din PIB presupune că statele pot

cheltui peste veniturile bugetare de care dispun, sume importante care,

cumulativ an de an, ajung la valori de miliarde de euro. Cum

compensarea deficitului se realizează de regulă, prin contractarea unor

credite care la rândul lor măresc deficitul, astfel îndatorarea creşte şi

mai mult. Şi în anul 2011 românii au trăit pe datorie, fapt ce a

determinat guvernul Boc să apeleze din nou la împrumuturi de stat,

ceea ce a amplificat nivelul de îndatorare în mod corespunzător.

Datoria publică de 60% din PIB înseamnă că se poate trăi

prin îndatorare, dar pe fondul unor dezarticulaţii economico-financiare,

acest mod de trai, pe termen lung poate avea consecinţe greu de

controlat. Astfel deficitul bugetar + datoria publică au crescut ca volum

în timpul crizei şi a recesiunii, pe fondul măririi cheltuielilor şi a

micşorării veniturilor bugetare.

Vom încerca, într-o abordare mai simplă, să prezentăm

câteva din principalele funcţii economice ale statului pe obiective şi

mijloacele lor de realizare, în acţiunea de eliminare a unor dezechilibre

macroeconomice.

Depăşirea recesiunii (ciclu economic cu elemente de criză +

depresiune ) se realizează prin stimularea cererii cu ajutorul scăderii

dobânzii; creşterea comenzilor şi a cheltuielilor statului; reducerea

fiscalităţii; scăderea ratei (taxei) scontului care este dobânda care se

încasează de către băncile de emisiune pentru creditele pe care le

acordă.

Reducerea inflaţiei se realizează prin reducerea deficitului

bugetar; controlul unor preţuri şi tarife; creşterea ratei dobânzii;

creşterea ratei de schimb; îngheţarea pensiilor şi salariilor; reducerea

fiscalităţii pe profit.

Economie

p. 59 Lohanul nr. 21, martie 2012

Reducerea deficitului balanţei comerciale şi de plăţi

(diferenţa cu care valoare importurilor depăşeşte valoarea exporturilor)

se poate realiza prin reducerea ratei de schimb; contingentarea

importurilor; reducerea ratei dobânzii, reducerea vânzărilor de aur şi

argint.

Relansarea activităţii economice se face prin reducerea

fiscalităţii pe profituri; reducerea ratei dobânzii; creşterea cheltuielilor

pentru investiţii publice şi infrastructură; acordarea de credite

preferenţiale şi a unor prime de export; stimularea investiţiilor străine.

Din cele prezentate mai sus rezultă că statul corectiv,

intervenţionist poate oferi soluţii pentru dezechilibrele existente şi cele

viitoare.

Vom încerca să prezentăm, doar câteva din motivele,

problemele pentru care cei ce ne conduc destinele noastre economice,

sociale nu îşi fac datoria faţă de cei care îi aleg. Altfel spus, ce le mai

trebuie în afară de voinţă politică, cinste, corectitudine, competenţă şi

bun simţ economic ?

III. Cauzele principale ale deficitului bugetar consolidat

De-a lungul a 22 de ani îndatorarea externă a crescut,

ajungând în anul 2011 la cca 100 miliarde de euro, la care se adaugă

plăţile efectuate anual în contul datoriei publice externe pentru

achitarea ratelor scadente, precum şi a dobânzilor şi comisioanelor

aferente, adică serviciul datoriei publice pentru care plătim numai

dobânzi de cel puţin 5 miliarde de euro pe an.

Ne aducem aminte că în drumul lor spre o Românie în care

trebuia construită o economie de piaţă (economie capitalistă), românii

nu mai aveau datorii externe. În plus, sumele de bani pe care statul

român le avea de încasat de la diferiţi datornici din străinătate +

mărfurile pregătite pentru export şi cu excedentul bugetar al anului

1989 se cifra la aprox. 10 miliarde de dolari. În scurt timp aceste

sume s-au ,,topit” în zona consumului neproductiv.

Se spune că ,,Dumnezeu dă, dar nu pune în traistă” şi

conform acestei sintagme biblice, în materie de realizarea veniturilor

bugetare am plecat de la început, adică după Revoluţia din 1989 cu

stângul în sensul că nerealizările în domeniul privatizării au dus la

diminuarea veniturilor până la limita deficitului bugetar.

Ştim deja că privatizarea, din păcate, s-a făcut pe sume care

au jignit inteligenţa şi bunul simţ al acestui popor. Sumele şi aşa mici,

încasate din truda românului, din averea ţării, nu s-au folosit pentru

investiţii productive, ce au ca rezultat dezvoltarea economică,

creşterea PIB-ului, implicit crearea de noi locuri de muncă aşa cum era

normal, ci s-au folosit pentru plata datoriei interne, adică tot consum

neproductiv. Regretabil este că această metodă a fost folosită de toate

guvernele, indiferent de culoarea politică.

În plus, cadrele din conducerea ministerelor, a

intreprinderilor şi din administraţia centrală, servicii speciale, clientela

politică nu doreau să piardă controlul asupra industriei şi serviciilor, în

consecinţă au încercat să amâne privatizarea, fie până în momentul

acumulării de capital propriu pentru a putea profita la maxim de

privatizare, fie să ,,transfere” fără jenă, valoarea activelor statului în

averea lor personală. Imensele datorii ale intreprinderilor de stat,

rezultate din ,,căpuşeala” economică au mărit deficitul public

(bugetar), implicit efortul financiar de a finanţa datoria publică.

Programul de privatizare în masă, care presupunea ca 30%

din acţiunile firmelor să fie repartizate populaţiei, prin intermediul

Fondului Proprietăţii Private (FPP), fonduri transformate în anul 1996

în Societatea de Investiţii Financiare (SIF), nu a adus vreun beneficiu

real populaţiei. Dimpotrivă, din cele cca. 2 miliarde de dolari cât

valorau restituirea ,,părţilor sociale” i-a revenit fiecărui deţinător circa

10.000 de lei sau trei salarii medii. Astfel s-a alimentat inflaţia, care

este un dezechilibru economic materializat în creşterea masei de bani

în circulaţie, urmată de creşterea generală a preţurilor şi în acelaşi timp

micşorându-se puterea de cumpărare a monedei naţionale, oferta

rămânând inferioară cererii.

Amânarea privatizării sau restructurarea fostelor intreprinderi

de stat şi susţinerea lor din motive politice, prin cheltuieli

guvernamentale, au dus tot la o creştere a deficitului bugetar, a

inflaţiei, cu consecinţe dezastruoase asupra finanţelor, veniturilor

populaţiei.

Astfel puternicii zilei din ţară şi afara ei, pregăteau suferinţa

poporului român, imediat după Revoluţie, când acesta îşi trăia Marile

Speranţe. Se pare că aşteptările populaţiei au fost prea mari faţă de

potenţialul economic, spiritual, moral, buna credinţă, cinste,

corectitudine, generând astfel, insatisfacţii, suferinţă la nivelul celor

mulţi. Cu alte cuvinte nu s-a prea legat efortul de efect, adică

privatizarea de eficientizare.

Ca şi cum nu era suficient că ,,efortul” acţiunii de privatizare

s-a dovedit ineficient, criza economico-financiară se amplifică, scade

consumul, datoria publică (împrumuturile pentru acoperirea deficitului

bugetar) începe să înăbuşe efortul de a supravieţui economic.

Astfel anii 1997-1998 se caracterizează prin faptul că

obligaţiile financiare neachitate după ce au ajuns la scadenţă, au ocupat

ca pondere 85% din totalul cheltuielilor bugetare. Începând cu anul

1994, arieratelor din economie li s-au adăugat un volum masiv de

credite neperformante, care agravează problema, prin contaminarea

sistemului bancar.

O formă specifică a blocajului financiar o constituie datoriile

către buget, care atingeau la finele anului 1988, suma de 35 miliarde de

lei, din care la bugetul de stat, peste 25 miliarde lei iar diferenţa la

bugetul asigurărilor sociale. Guvernul propune iar comisiile senatoriale

reunite de buget-finanţe şi economică îşi dau acordul pentru anularea

nediferenţiată a datoriilor către bugetul de stat şi bugetul asigurărilor

sociale, contrar tuturor legilor economiei de piaţă. Evident totul

amplifică deficitul bugetar, implicit datoria publică care este în mare

măsură rezultatul deficitului bugetar.

Încă o dată, în luarea deciziilor guvernanţii, nu ţin cont

factorii economici de perspectivă, de legităţile economice obiective

care acţionează independent de voinţa şi conştiinţa subiectivă, pe ei

interesându-i doar prezentul, aspectele politice, evitarea problemelor

sociale, implicit păstrarea unui electorat fidel. Într-un limbaj colocvial,

,,după ei, potopul.!”

Încasările statului nu acoperă cheltuielile. Cheltuim mai mult

decât producem. Pentru a acoperi această diferenţă dintre cheltuielile şi

veniturile publice, adică pentru a acoperi deficitul bugetar (public)

statul ia credite şi prin aceasta se îndatorează şi mai mult, adică aceste

surse atrase încarcă, măresc datoria publică, reducând în timp libertatea

economică şi politică a statului. Acest împrumut de stat (public) se

acordă, de regulă, de marile bănci, pe baza titlurilor de stat (efecte

publice).

Acoperirea deficitului bugetar a fost o acţiune extrem de

costisitoare în anii 1997 şi 1998, având în vedere evoluţia datoriei

publice şi a sporirii serviciului acesteia.

În perioada celor doi ani, datoria publică internă a crescut.

Aceasta s-a întâmplat în principal pe seama dobânzilor mari necesare

emisiunilor titlurilor de stat (bonuri de tezaur, obligaţiuni de stat,

titluri de rentă), prin aceasta obţinându-se lichidităţi de pe piaţa

financiară. Cu aceaste emisiuni, statul reprezentat de BNR +

trezorerie a finanţat, a acoperit parte din datoria publică (naţională). În

exemplul nostru se pot împărţi aceste emisiuni de titluri în două

categorii:

a. emisiuni de titluri de stat pe termen lung, necesare

acoperirii pierderilor înregistrate de Banca Agricolă, Columna şi

onorării garanţei statului în cazul împrumutului acordat de către

BANCOREX fostei Companii Române de Petrol. Ambele emisiuni de

titluri de stat au o valoare totală de 1 miliard de dolari;

b. emisiuni de titluri de stat pe termen scurt, emise de

Ministerul Finanţelor, ce au avut ca scop acoperirea necesarului de

lichidităţi al trezoreriei în valoare de peste 2,5 miliarde de dolari.

Trezoreria este instituţia unde se păstrează şi se

administrează tezaurul public (casa de bani a statului). Trezoreria

îndeplineşte două funcţii de bază: de casier public şi de bancher Prin

funcţia de casier public, t. efectuează operaţiile de încasare a

veniturilor bugetului şi de plăţi de la buget, controlul fondurilor

bugetare ş.a. Prin funcţia de bancher, t. este banca la care instituţiile

publice îşi au deschise conturile de incasări şi plăţi, gestionează

disponibilităţile băneşti ale sectorului public, gestionează datoria

Economie

p. 60 Lohanul nr. 21, martie 2012

publică, efectuează operaţiuni în care statul apare în calitate de garant

sau de coparticipant la acordarea de împrumuturi etc.

Costurile emisiunii titlurilor de stat au fost excesive, în

principal datorită nivelului ridicat al ratelor dobânzii. Criza de

lichiditate pe termen scurt a făcut ca dobânda pentru aceste titluri de

valoare (obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.) vândute populaţiei, să fie

mai mare decât dobânda bancară. Aspecte ilogice, economic vorbind,

acest tip de plasamente financiare, fiind garantate de stat, constituie

plasamente lipsite de risc şi ar fi trebuit să fie purtătoare de dobânzi

relativ mici.

Alte măsuri luate de guvernanţi, după ureche, a fost, de pildă,

restructurarea (mai potrivit ar fi fost numit destructurare) activităţii în

domeniul minier, măsuri care au produs, prin modul cum au fost

aplicate, cheltuieli uriaşe şi au creat probleme sociale nerezolvate nici

până în anul 2012. Pentru o perioadă de timp de aproape 2 ani, pentru

personalul disponibilizat, fără măsuri de protecţie activă, s-au plătit

salarii uriaşe, numai la nivelul a două trimestre, de peste 25o milioane

dolari. Rezultatul imediat şi concret, este apariţia unei mase monetare

în exces, adică inflaţia se măreşte. Banii primiţi s-au dus, în totalitate,

pe un consum neproductiv, iar forţa de muncă disponibilizată rămâne

pentru orice guvern, o bombă socială cu efect întârziat. Bucureştenii

cunosc pe pielea lor, spiritul combativ al minerilor. Bugetul a fost şi va

fi din nou grevat de plata unor sume uriaşe, crescând iarăşi deficitul

bugetar (public) , implicit datoria publică.

Anul 1999 s-a caracterizat prin atingerea unui ,,vârf al

serviciului datoriei publice.” Astfel, ca pondere, 30% din datoria

publică pe termen mediu şi lung era ocupată de serviciul datoriei

publice externe (plăţi efectuate anual în contul datoriei publice externe

pentru achitarea ratelor scadente, a dobânzilor şi comisioanelor

aferente).

Deci efortul financiar al statului pentru a acoperi, măcar

parţial, deficitul bugetar (public) a fost uriaş, iar efectul asupra

serviciului datoriei publice interne a fost şi este pe termen lung.

În anii următori se înregistrează declin economic al PIB-ului

(-7,5%), evaziune fiscală puţin controlată, acţiunea de colectare a

veniturilor neeficientă, la care se adaugă presiuni salariale ale

sindicatelor etc.

Confruntat cu o astfel de situaţie, guvernul a ales pentru

rectificarea bugetară mărirea unor impozite, taxe la care se adauga

diminuarea în primul rând a cheltuielilor curente, precum educaţie,

cultură, asistenţă medicală. În plus Ministerul Finanţelor a inclus în

Legea bugetului de stat pe anul 1999 un deficit de 2% din PIB,

consecinţe cu puternic impact social. Situaţia se repetă şi prin Legea

bugetului de stat pe anul 2012 când se cere un deficit bugetar de 1,9%

din PIB, faţă de un deficit bugetar al anului 2011 de 4,4%.

Accesul la creditare a oferit populaţiei posibilatea cumpărării

unor bunuri de folosinţă îndelungată. Pe de altă parte îndatorarea a

recreat pentru mulţi români „instituţia sclaviei bancare,” care a

micşorat libertatea economică a celui care a împrumutat, inclusiv a

familiei sale, în luarea deciziilor pe viitor.

Riscul modificării dobânzii ( eurobor şi robor) sau a ratei de

schimb în cazul în care creditul a fost luat în altă monedă, spectrul

şomajului, al bolilor stresează cu implicaţii imprevizibile (divorţuri,

sinucideri) întreaga familie îndatorată. Astfel procentul de îndatorare a

crescut de la 1,1% din venitul brut disponibil în anul 2000, până la

22,7% în anul 2006, se arată într-un studiu al Institutului de Cercetare

Economică al Academiei Române.

Dacă vedeţi vre-o asemănare cu realităţile timpului nostru

economic, să ştiţi că nimic nu este întâmplător, chiar dacă actorii

economici participanţi sunt, aparent, alţii.

IV. Cronicizarea deficitului public (naţional)

Economia românească a funcţionat şi funcţionează în stare de

deficit cronic. Deficitul bugetar (public) se adânceste în România,

având la bază câteva caracteristici nefavorabile: declinul producţiei şi

al investiţiilor; sistemul economic rămas nerestructurat ce continuă să

producă pierderi; sporirea datoriei publice; ritmul importurilor este mai

mare decât ritmul exporturilor; unele din produse şi servicii lasă de

dorit sub raportul competitivităţii, evaziune fiscală, prezenţa unei

economii subterane, supraevaluarea unor devize de lucrări, sifonarea

banului public ş.a.

Încă din anul 2004, datoria externă era de 18 miliarde dolari.

Multe din aceste datorii s-au format de-a lungul anilor prin importuri

de produse agro-alimentare. Circa 70%-80% din necesarul nostru

alimentar, îl aducem pe valută din U.E. şi nu numai.

Deşi economia a trăit şi trăieşte pe datorie, multe ,,drepturi”

şi privilegii au fost acordate şi se acordă în continuare cu uşurinţă, din

varii motive, bisericii, întreţinerii aleşilor şi demnitarilor noştri,

serviciilor speciale, magistraţilor, armatei, se acordă salarii de bugetari

de zeci de mii de euro etc.

Statul se împrumută, în continuare, cu viteză uluitoare, astfel

încât datoria publică externă s-a dublat în ultimii trei ani de recesiune.

Astfel în 2008=100,6 mld. lei, 2009=135,5 mld. lei, 2010=182,5 mld.

lei reprezentând 39% din PIB. Ceea ce trebuie să ne alarmeze nu este,

în primul rând, stocul acumulat al datoriei externe, ci capacitatea de

rambursare a economiei româneşti.

Indiferent de ,,motoare” şi ,,combustibilul” folosit pentru a

demara economia: exporturile, reluarea cererii interne de consum prin

reducerea taxelor şi implicit creşterea veniturilor, reluarea creditării

bancare, ş. a., analiştii economici sunt sceptici în ce priveşte creşterea

economică.

,,Nu mai avem altă soluţie, decât împrumuturile pentru că

chiar dacă nu plătim pensiile, nici salariile bugetarilor, tot nu s-ar

achita datoria........ În trei ani de criză nu s-a schimbat nimic, nu s-a

învăţat absolut nimic. Singura soluţie găsită a fost aceea de a face noi

datorii, când nici aceste vechi nu se pot plăti. Din istorie, nu s-a găsit

vre-o altă metodă de a rezolva criza, decât prin inflaţie sau război” (I.

Şerbănescu).

După ce am văzut ce puteau face şi nu au făcut guvernanţii şi

politicienii noştri, cum de am ajuns să trăim pe datorie, să încercăm cu

ajutorul BNR să înţelegem în structură, în cifre absolute şi relative,

datoria externă a României. Reamintim că datoria externă reprezintă

totalitatea obligaţiilor de plată pe care guvernul, banca centrală, băncile

comerciale, populaţia şi sectorul real (companiile financiare) le au faţă

de instituţii financiare private, publice sau multilaterale din străinătate,

unde datoria privată este garantată public. (C.M. – op.cit).

Potrivit datelor pe luna septembrie anul 2011, publicate de

BNR, datoria externă a României era de 97,8 miliarde de euro, in

creştere cu peste 55% faţă de decembrie 2007, cu 120% faţă de

decembrie 2006 şi cu 322% faţă de decembrie 2004.

Din aceste 97,8 mld. E, datoria externă pe termen mediu şi

lung = 75,3 mld. euro, adică 77% din total datorie externă, iar datoria

externă pe termen scurt (mai puţin de un an) = 22,6 mld. euro., adică

23% din datoria totală.

Datoria privată =37 miliarde euro ocupă o pondere de 37%

din datoria externă a României. Cauzele principale ale exploziei,

creşterii datoriei externe, atât publice, cât mai ales a datoriei private a

constat în : dezvoltarea rapidă a sistemului bancar prin vânzare la o

serie investitori dornici de profituri uriaşe şi imediate, creşterea

veniturilor populaţiei şi dorinţa de consum blocată pe timpul

comunismului şi în anii tranziţiei,

În plus majoritatea sumelor împrumutate de la FMI s-au dus

pe salarii şi pensii, adică tot pe consum.

Rata serviciului datoriei externe pe termen mediu şi lung

(plăţi efectuate anual în contul datoriei publice externe pentru achitarea

ratelor scadente precum şi a dobânzilor şi comisioanelor

corespunzătoare) a fost de 36% adică10,1 mld. de euro din serviciul

datoriei externe = 27,9 mld. de euro. Analiza s-a făcut după datele din

luna septembrie 2011 (cumulat de la începutul anului). Serviciul

datoriei publice (procedura achitării de către împrumutat a anuităţii

împrumutului intern şi extern) în sumă de 3,7 mld. de euro ocupă o

pondere de 13,26% din serviciul datoriei externe. Iar serviciul datoriei

pe termen scurt = 17,8 mld. de euro reprezintă 63% din serviciul

datoriei externe.

Rezultatele vorbesc de la sine. Şi anul 2012 va fi un an în

care se va trăi pe datorie, lipsa creşterii economice se va resimţi greu în

nivelul de trai. Statul român continuă să consume mai mult decât

Economie

p. 61 Lohanul nr. 21, martie 2012

produce şi din acestă cauză datoria publică a statului (suma totală

datorată de stat, ca urmare a obţinerii unor împrumuturi interne şi

externe) va impune o creştere corespunzătoare a necesităţilor de

finanţare.

Reamintim că serviciul datoriei externe adică suma ratelor

scadente care statul trebuie să le achite pentru rate, dobânzi şi

comisioane în contul datoriei externe exigibile în cursul unei anumute

perioade, se ridică la 28,52% din datoria externă a României, fapt ce

implică eforturi economico-financiare extrem de mari, cu implicaţii

politico-sociale serioase mergând până la atingerea adusă securităţii

biologice, independenţei economice şi naţionale a poporului român.

V. Austeritatea, destinul economic al românilor ?

Prezenţa unor măsuri de austeritate bugetară erau şi sunt în

mod cert necesare. Însă specialiştii sunt de părere că o altă abordare a

deficitului bugetar ar fi fost mai echitabil şi mai uşor de suportat din

punct de vedere social.

Vom începe prin a exemplifica că una din soluţiile de

micşorare a acestui tip de deficit ar fi fost trecerea la impozitarea

diferenţiată. Dar din raţiuni ideologice cota unică ar fi rezolvat, în

parte soluţiile. Cheltuielile sociale au fost micşorate peste limita

suportabilităţii, însă ,,cheltuielile materiale” ale unor instituţii publice

au rămas practic neafectate, chiar suplimentate, deoarece din aceste

capitole de cheltuieli şi nu numai, se poate alimenta clientela politică.

În perioada precedentului memorandum, cu FMI, economia

românească a înregistrat o scădere de 10% din PIB (este un indicator

macroeconomic ce reflectă suma valorii de piaţă a tuturor mărfurilor şi

serviciilor destinate consumului final, produse în toate ramurile

economiei în interiorul unui stat, în decurs de un an) la care se adaugă

sute de mii de şomeri, milioane de săraci şi cea mai mare inflaţie din

U.E. (8,9%).

Nici la al doilea acord cu FMI România nu a reuşit să iasă

din recesiune. ,,Umbrela” FMI nu a inspirat încrederea investitorilor,

numărul acestora scăzând cu peste 5o% faţă de anul 2009.

Ţara noastră a mai semnat un acord ,,preventiv” cu FMI, care

continuă linia precedentelor înţelegeri de a obţine creştere economică.

Amintim doar de eliminarea subvenţiilor pentru energia termică

simultan cu creşterea preţului la gaze şi alimente. Condiţiile dure puse

de marii creditori ai României pentru diminarea deficitului bugetar, vor

avea ca rezultantă comună reducerea cheltuielilor de capital, adică

cheltuielile cu investiţiile făcute de stat, care ştim, că reprezintă

motorul dezvoltării.

România după Revoluţia din Decembrie 1989 a fost

transformată, de străinătate, într-o colonie economică, ţară bananieră,

dar fără banane, fără un sistem bancar propriu, fără industrie, fără flotă,

fără agricultură performantă, fără sistem sanitar la nivel european,

fără....

În concluzie este necesară o adaptare din mers la noile

condiţii socio-economice, învăţând cumpătarea, economisirea şi

investirea eficientă a banilor.

Bibliografie selectivă N.N. Constantinescu – Dilemele tranziţiei , Ed. AGER-Economistul, Bucureşti,

1992.

A.I. Giurgiu – Mic lexicon financiar-bancar şi bursier, Ed. Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2009.

J. Genereux – Politici economice, Ed. Institutul European, Iaşi, 1997.

C. Modoran – Cercul vicios al datoriei externe. Rev. Semnele timpului, Bucureşti, 2011.

N. Petrescu-Comnen, Studiu asupra intervenţiunii statului între capital şi muncă,

Ed. Academiei Române, Bucureşti,1910. V. Stoica – Modul economic de gândire, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti,

1998.

F. Teulon – Rolul statului în economie, Ed. Institutul European, Iaşi, 2005. V. Vosganian – Reforma pieţelor financiare din România, Ed. Polirom, Iaşi,

1999.

Colecţia ,,Jurnalul Naţional” Colecţia ,,Financiarul”

Colecţia ,,Capitalul”

Colecţia ,,Săptămâna Financiară”

Colecţia ,,Evenumentul zilei”

Ediţia electronică ,,Gândul”

Fin.ro magazin

Înființarea sistemului monetar național.

Primele monede românești

Prof. Marian Bolum - Bârlad

În prima jumătate a secolului al XIX-lea circulația

monetară din Principate se realiza prin intermediul a peste

80 de specii monetare din aur, argint sau aramă din diverse

țări europene, fiecare având o valoare specifică diferită de a

celorlalte monede datorită cantității diferite de aur sau

argint din fiecare piesă (uneori două monede din aceeași

specie aveau valori diferite datorită uzurii sau deteriorărilor

intenționate diferite ).

ceastă situație, accentuată și de lipsa unor monede proprii a

determinat o gravă dezordine în circulaţia monetară chiar

dacă se adoptaseră, ca unitate de măsură pentru stabilirea

cursului monedelor reale și a prețurilor mărfurilor, leul de

calcul.

O primă încercare legislativă de reglementare a circulaţiei monetare

a fost făcută prin Regulamentele Organice din Ţara Românească

(1831) şi Moldova (1832). Prin aceste documente se adoptă

bimetalismul, raportul dintre aur şi argint fiind stabilit de stat. Ca

etalon aur a fost ales ducatul (galbenul olandez), piesă ce avea 3,49 g.

cu titlu 900 ‰ iar ca etalon de argint sfanţul (zwanziger, piesa de 20

creiţari), monedă austriacă ce avea 6,68 g. cu titlu 583 ‰. Ambele

monede erau echivalate în lei de calcul (ducatul valora 31 lei şi 20

parale iar sfanţul 2 lei şi 10 parale). Cursurile celorlalte monede se

stabileau tot în lei în funcţie de valoarea lor faţă de leul de calcul1 .

O nouă încercare de reglementare a circulaţiei monetare va fi făcută

în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Între 1860 și 1864 au loc

trei încercări de introducere a unui nou sistem monetar, urmărindu-se

baterea unei monede naționale numită românat (in 1860 au fost

realizate proiectele pentru monedele de: 20 români, 5 români şi 10

centime iar prin inițiativa legislativă din 1864 se precizau tipurile de

monedă ce urmau a fi fabricate: 20 şi 10 românaţi din aur, 5, 1 şi 1/2

românaţi din argint precum şi 10, 5 şi 1 sutime din bronz2) însă

împotrivirea Turciei determină amânarea acestui proiect.

Problema realizării unui sistem monetar bazat pe o monedă

naţională unică, sistem vital pentru dezvoltarea economică a țării, a

fost reluată în 1866. Iniţial, prin proiectul actul de recunoaştere a

noului domnitor, Turcia nu permite lui Carol I nici emisiunea de

monedă nici conferirea de decoraţii deși Convenția de la Paris

interzicea Imperiului otoman orice amestec în afacerile interne ale

Principatelor iar Constituția din 1866 proclama dreptul suveran al țării

de a bate monedă. Guvernul romăn consideră proiectul inacceptabil

argumentul principal fiind că problemele monetare au un caracter

intern. Continuarea tratativelor îl determină pe marele vizir Aali pașa

A

Numismatică

p. 62 Lohanul nr. 21, martie 2012

ca într-o scrisoare din luna octombrie 1866 adresată guvernului

României să revină asupra acestei probleme şi se acceptă baterea

monedei proprii cu condiţia ca aceasta să poarte un semn al Imperiului.

Deși această soluție este prevăzută în firmanul de investire din 11/23

octombrie 1866, la articolul 3, tratativele continuă iar Turcia face o

nouă concesie, transmisă guvernului român prin scrisoarea din 19

noiembrie /1 decembrie 1866, prin care acceptă ca numai monedele

de aur și argint să poarte semnul distinctiv al Imperiului în timp ce

monedele de aramă puteau fi bătute fără un astfel de semn3.

Proiectul de lege pentru înființarea unui sistem monetar național

este discutat în cadrul unei comisii constituită în acest scop, comisie

care își prezintă raportul la 22 martie /3 aprilie 18674. Raportul

recunoaște necesitatea adoptării unui sistem monetar propriu

(monedele trebuiau emise după sistemul zecimal avănd ca model

francul francez) și considera că lipsa unui astfel de sistem este un

obstacol în dezvoltarea economică a țării .

Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru

fabricarea monedelor naţionale din 14/26 aprilie 1867 a fost publicată

în Monitorul Oficial nr.89 din 22 aprilie/4 mai 18675 și va intra în

vigoare la 1/13 ianuarie 1868, odată cu punerea în circulație a primelor

monede românești. Inițiatorii au considerat că prin această lege se

instituie un nou sistem monetar deoarece era înlocuit un alt sistem, al

leului de calcul, însă sistemul bazat pe un leu fictiv nu era decât o

ficțiune chiar dacă această situație a fost consacrată, datorită situației

economice generate de circulația monedelor străine, prin dispoziții

legale.

În primele două articole ale legii se precizează introducerea sistemul

zecimal (se renunță la unitatea monetară cu 40 de subdiviziuni numite

parale trecându-se la o unitate cu 100 părți numite bani) și se stabilește

că unitatea monetară a României este leul ce are cinci grame argint cu

titlul de 835 ‰. Legea adopta sistemul monetar bimetalist aur-argint al

Uniunii Latine (chiar dacă acest sistem avea unele neajunsuri generare

de fluctuațiile raportului de valoare dintre cele două metale), prevede

emiterea de monede din aur de 20 lei, 10 lei şi 5 lei, din argint a

pieselor de 2 lei, 1 leu şi 50 bani iar ca monede divizionare a pieselor

de 1, 2, 5 şi 10 bani din bronz cât și caracteristicile acestora: greutatea,

titlurile, dimensiunile și toleranțele (articolele III- VI). Indicându-se

conținutul monedelor de aur se stabilea greutatea leului la 0,3226 g. de

aur cu titlul de 900 ‰ (1 kg. de aur reprezenta 3.100 lei) raportul de

valoare dintre aur și argint fiind de 1: 14,386. Articolul IX din lege

preciza că din motive financiare urmau să se bate pentru început doar

monedele din aramă (65.000.000 piese în valoare de 4.000.000 lei)

urmând ca monedele de aur și argint să fie bătute atunci când vor

permite mijloacele financiare. Acest articol a fost adoptat din rațiuni

strategice. Folosind ca pretext lipsa resurselor pentru fabricarea

monedelor din aur şi argint se urmărea amânarea acestor emisiuni până

când conjunctura ar fi permis evitarea introducerii însemnelor care

certificau suzeranitatea otomană (semiluna sau semiluna cu stele).

Metal-bronz: cupru 950 ‰, staniu 40 ‰, zinc 10 ‰,. Muchie netedă.

Diametru: 15 mm. Greutate: 1 g. Monetăria: Birmingham. Gravor:

Wyon. Feţe amplasate medalistic. Tiraj total: 5.000.000 exemplare8.

Avers: Stema țării iar deasupra titulatura statului: ROMANIA . Cerc

perlat exterior.

1 banu 1867 7

Revers: Între două ghirlande formate din ramuri de laur (stânga) şi de

stejar (dreapta), pe trei rânduri, valoarea nominală și milesimul 1/

BANU/ 1867. Dedesubt, sub panglica ce leagă cele două ramuri, sigla

monetăriei H (Heaton). Cerc perlat exterior.

Această monedă are două variante deoarece jumătate din tirajul total a

fost bătut la Monerătia Watt & Co. Diferența dintre ele este dată de

numele monetăriei, Heaton sau Watt & Co, plasat în exergă. La

monedele de 1 BANU numele monetăriei este trecut prescurtat (H

sauWatt & C) datorită lipsei de spațiu.

Moneda de 1 BAN este singura piesă la care numele diviziunii leului

apare scris sub forma de 1 BANU deoarece limba română păstra încă la

toate cuvintele ce se terminau într-o consoană și la substantivele

terminate în „i” un „u” scurt. Această vocală finală mai apare în

numismatica românească doar pe moneda de aur de 20 de lei din 1868.

Ulterior, la începutul secolului al XX-lea, Academia Română va reuși să elimine această vocală finală astfel că treptat va dispare din scrierea

și vorbirea curentă9.

2 bani 1867

Metal-bronz: cupru 950 ‰, staniu 40 ‰, zinc 10 ‰,. Muchie netedă.

Diametru: 20 mm. Greutate: 2 g. Monetăria: Birmingham. Gravor:

Wyon. Feţe amplasate medalistic. Tiraj total: 10.000.000 exemplare10.

Avers: Stema țării iar deasupra titulatura statului: ROMANIA . Cerc

perlat exterior.

Revers: Între două ghirlande formate din ramuri de laur (stânga) şi de

stejar (dreapta), pe trei rânduri, valoarea nominală și milesimul 2/

BANI/ 1867. Dedesubt, sub panglica ce leagă cele două ramuri,

monetăria Watt & Co. Cerc perlat exterior.

Această monedă are două variante deoarece jumătate din tirajul total a

fost bătut la Monerătia Heaton. Diferența dintre ele este dată de

numele monetăriei, Heaton sau Watt & Co, plasat în exergă.

Numismatică Numismatică

p. 63 Lohanul nr. 21, martie 2012

5 bani 1867

Metal-bronz: cupru 950 ‰, staniu 40 ‰, zinc 10 ‰,. Muchie netedă.

Diametru: 25 mm. Greutate: 5 g. Monetăria: Birmingham. Gravor: Wyon. Feţe amplasate medalistic. Tiraj total: 25.000.000 exemplare11.

Avers: Stema țării iar deasupra titulatura statului: ROMANIA . Cerc

perlat exterior.

Revers: Între două ghirlande formate din ramuri de laur (stânga) şi de

stejar (dreapta), pe trei rânduri, valoarea nominală și milesimul 5/

BANI/ 1867. Dedesubt, sub panglica ce leagă cele două ramuri,

monetăria Watt & Co. Cerc perlat exterior.

Această monedă are două variante deoarece jumătate din tirajul total a

fost bătut la Monerătia Heaton. Diferența dintre ele este dată de

numele monetăriei, Heaton sau Watt & Co, plasat în exergă.

10 bani 1867

Metal-bronz: cupru 950 ‰, staniu 40 ‰, zinc 10 ‰,. Muchie netedă.

Diametru: 30 mm. Greutate: 10 g. Monetăria: Birmingham. Gravor:

Wyon. Feţe amplasate medalistic. Tiraj total: 25.000.000 exemplare12.

Avers:Stema țării iar deasupra titulatura statului: ROMANIA . Cerc

perlat exterior.

Revers: Între două ghirlande formate din ramuri de laur (stânga) şi de

stejar (dreapta), pe trei rânduri, valoarea nominală și milesimul 10/

BANI/ 1867. Dedesubt, sub panglica ce leagă cele două ramuri,

monetăria Heaton. Cerc perlat exterior.

Această monedă are două variante deoarece jumătate din tirajul total a

fost bătut la Monerătia Watt & Co. Diferența dintre ele este dată de

numele monetăriei, Heaton sau Watt & Co, plasat în exergă.

Legea din aprilie 1867 face în mai multe rânduri referiri la statele

Uniunii Latine fără să citeze explicit această uniune monetară. Astfel,

la articolul XI se precizează că monedele de aur sau argint ale Franței,

Belgiei, Italiei și Elveției se vor primi la toate casele ca și monedele

legale ale țării, la articolul XII este enunțată convenția de înființare a

Uniunii Latine din 1865 iar la articolul XIII se subliniază preocuparea

legiuitorului ca monedele să fie identice cu monedele franceze în

privința titlului, greutății, dimensiunii și toleranței. Prin imitarea

sistemului monetar francez și a sistemului Uniunii Latine se incercă

includerea României în zona de influență a Franței, situație firească

dacă ne gândim la puternicele legături politice și culturale ce s-au

dezvoltat de-a lungul anilor, urmărindu-se dezvoltarea economică cu

ajutorul capitalului francez.

Celelalte articole ale legii se refereau la circulația și retragerea

monedelor fără insă a face referiri la folosirea ca mijloc de circulație a

bancnotelor ceea ce face ca acest sistem monetar să fie un sistem

exclusiv metalist.

Monedele de aur și argint străine existente în circulație urmau să fie

primite la casieriile publice, la cursul stabilit de o anexă a legii (100 lei

noi echivalau cu 270 lei vechi, ducatul austriac echivala 11,75 lei iar

sfanțul era 0,84 lei ș.a13) încă șase luni după prima emisiune

romănească de monede de aur și argint iar după această dată curs legal

urmau să aibă numai monedele din statele Uniunii Latine. Banii

divizionari străini își încetau cursul legal la șase luni de la emisiunea

monedelor bătute la cele două monetării din Birmingham .

Deoarece o parte din prevederile legii (punerea în circulație a

monedelor de aur și argint) nu sunt aplicate continuă circulația

monedelor străine. Metalul preferat folosit în tranzacțiile comerciale

rămâne aurul, în special ducații sau napoleonii, monedele de argint sau

de aramă fiind considerate monede ajutătoare. În aceste condiții

bimetalismul promovat de legea monetară nu a funcționat efectiv chiar

dacă a rămas în vigoare până în 1890. Până în 1873 sistemul folosit a

fost monometalismul aur iar după această dată (datorită reducerii

cantității de aur din circulație în condițiile declanșării unei crize

economice în Europa și a creșterii circulației monedelor de argint în

condițiile scăderii prețului argintului pe plan internațional) se trece

treptat la monometalismul argint.

Primele monede de aur, de 20 lei, au fost bătute într-un tiraj

simbolic, 100 exemplare, în 1868. Deoarece aceste monede aveau pe

avers efigia lui Carol I și legenda circulară CAROL I DUMNULU

ROMANILORU, fapt ce declanșează proteste violente din partea

Turciei și Austriei, comanda este suspendată iar piesele nu sunt puse în

circulație14.

Primele monede din argint au fost emise în anul 1870 într-u tiraj de

doar 400.000 exemplare. Ele aveau valoarea nominală de 1 leu15 și au

fost primele monede emise la Monetăria Statului din București. Baterea

acestor monede a însemnat și un act de independență deoarece ele nu

aveau semnul distinctiv propus de Imperiul otoman prin care se dorea

sublinierea dependenței față de puterea suzerană (se va reuși evitarea

imprimării unui astfel de semn pe toate monedele bătute până la

obținerea independenței) și pentru că aveau imprimate pe avers efigia

domnitorului Carol I. Guvernul și-a asumat riscul încălcării unei

hotărâri a puterii suzerane fapt ce a determinat proteste repetate din

partea Turciei însă monedele nu au fost retrase din circulație.

Prin adoptarea legii din 14/26 aprilie 1867 leul devine monedă

națională fiind până la primul război mondial una din cele mai

puternice monede europene (100 lei = 99,91 franci francezi). Acest

Numismatică

p. 64 Lohanul nr. 21, martie 2012

sistem monetar a conectat România la sistemele moderne europene, a

reglementat circulația monetară determinând condiții favorabile pentru

dezvoltarea economiei naționale și în același timp a însemnat o nouă

afirmare a dorinței de independență.

Cu ocazia aniversării a 140 de ani de la adoptara Legii pentru

înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor

naţionale, Banca Naţională a României a realizat un set de replici după

monedele de 1 BANU, 2 BANI, 5 BANI, 10 BANI din 1867.

Replici după monedele de 1 BANU, 2 BANI, 5 BANI, 10 BANI din

186716

Aceste replici au fost realizate din aur cu puritatea de 999‰ . Ele au

diametrele monedelor originale însă greutatea este mai mare: 1.75, 3.5,

8.75 şi 17.2 grame. Toate cele 4 replici din set au fost bătută în 250 de

exemplare. Față de piesele originale există o singură diferență grafică,

sub panglica ce leagă ramurile de laur şi de stejar numele monetăriei

este înlocuit de litera „R” de la replică. Toate replicile sînt de calitate

B.U., brilliant uncirculated (monedă necirculată, cu lustrul de batere

intact). Ele au fost puse în circulație la data de 25 aprilie 200717.

Avers: Stema țării iar deasupra titulatura statului: ROMANIA . Cerc

perlat exterior.

Revers: Între două ghirlande formate din ramuri de laur (stânga) şi de

stejar (dreapta), pe trei rânduri, valoarea nominală și milesimul.

Dedesubt, în exergă, litera „R”. Cerc perlat exterior.

Note :

1.Marian Bolum, Încercări de reglementare a circulației monetare în prima

jumătate a secolului al XIX-lea în Elanul, an XIII, nr.115, septembrie 2011.

2.Marian Bolum, Proiecte şi probe monetare realizate în timpul domniei lui AL.

I. Cuza în Alezandru Ioan Cuza şi demnitatea naţională, Editura Sfera, Bârlad , 2011.

3.Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol I, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 156. 4. Ibidem, p. 166.

5.Erwin Schäffer, Bogdan Stambuliu , România proiecte, probe monetare, și catalogul monedelor emise, vol I, Galeria numismatică, București, 2009, p. 317.

6. Costin C. Kiriţescu, op.cit., p.170. 7. http://www.gcoins.net/en/catalog/180/1

8. George Buzdugan, Octavian Luchian, Constantin Oprescu, Monede şi

bancnote româneşti, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1977, p.255. 9. http://romaniancoins.org/ro1banu1867.html

10. Erwin Schäffer, Bogdan Stambuliu , op.cit., p.213.

11. Octavian Iliescu, Paul Radovici, Monetele României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p.31.

12 http://www.allnumis.ro/moneda/romania/10-bani-1867-heaton-39

13. Costin C. Kiriţescu, op.cit., p.190. 14.Erwin Schäffer, Bogdan Stambuliu , op.cit., p. 28.

15.Ioan Dogaru, Catalogul monedelor şi bancnotelor româneşti emise în

perioada 1853-1977, Bucureşti, 1978, p.17. 16.http://www.coins.ro/comemorative/2007/set-medalii-aur-replici-dupa-

monedele-romanesti-din-1867.php

17. http://romaniancoins.org/ro140anisistemmonetar_replici.html

Vinotecile – mijloace unice de învechire şi

înnobilare a vinurilor

Prof. dr. ing. Avram D. Tudosie - Huşi

Moto:

Viţa-de-vie şi vinul fac parte din

marea comoară a naturii şi a omului. Acad. Jacques Cousteau, candidat

pentru Premiul Nobel şi membru de

onoare al Academiei Române

Vinoteca (oenoteca, pivniţa-vinotecă, vinoteca, pivniţotecă,

colecţia de vinuri). Este o entitate vinicolă, profesională sau

particulară-pasională destinată învechirii şi înnobilării

vinurilor. ractic, vinoteca – cu toate sinonimele ei – este un sector al pivniţei sau o

încăpere din cadrul pivniţei, ori un „depozit” construit sau amenajat în

afara acesteia, destinat învechirii şi înnobilării vinurilor mai

reprezentative dintr-o entitate publică sau particulară, îmbuteliate, sub formă de

colecţie (vinuri albe superioare sau vinuri roşii care prezintă interes ştiinţific,

didactic sau personalizat).

Vinoteca poate deveni un sanctuar sau o comoară de tezaur vinicol al uneia

dintre cele mai vechi bogăţii ale globului pământesc. Vinurile de aici, supuse

învechirii şi înnobilării sunt consumate sau comercializate la parametri maximi

de calitate ori sunt păstrate pentru studii şi cercetări, pentru instruirea

învăţăceilor: elevi, studenţi, oficialităţi, patroni şi doritori pentru satisfacerea

amorului artei şi a pasiunii de a avea un vin al său de suflet, sau pentru iniţierea

doritorilor în arta cunoaşterii şi recunoaşterii vinurilor dintr-o unitate viticolă

dată.

În complexul preocupărilor omeneşti viticultura şi vinificaţia au ocupat un loc

important în multe ţări şi din toate timpurile, ca şi pe teritoriul ţării noastre.

Mulţi din locuitorii acestor ţinuturi, de la mici proprietari şi până la înalţi

demnitari posedau acest cult de a avea o vie şi un vin al lor, de care să se bucure

în intimitate sau cu care să se afirme, prin comparaţie cu semenii săi. Aşa s-a

P

Numismatică

p. 65 Lohanul nr. 21, martie 2012

ajuns la mari şi adevărate vinoteci – colecţii vinicole profesionale sau

personalizate, mândria priceperii şi îndrăgirii unei meserii tradiţionale.

Construirea acestor lăcaşuri, ca şi recipienţii în care se păstrează şi consumă

vinul, era şi este un act de creaţie şi artă, ca şi producerea vinurilor, constituind

o adevărată ştiinţă şi iscusinţă din vechi timpuri. S-a început de la folosirea

simplelor hrube săpate în panta dealurilor, rămase de la exploatarea pietrei sau a

pământului pentru construcţii, ajungându-se azi la constituirea unor depozite

tradiţionale sau la modernele depozite frigorifice de la suprafaţa solului, ori în

încăperi cu frigidere vinicole speciale. Acestea s-au numit, în genere, hrube,

beciuri, pivniţe, vinării, vinoteci, oenoteci, pivniţoteci, unde – în genere –

vinurile se păstrează până la atingerea apogeului calitativ şi după aceea se

comercializează pentru consum, ca vinuri vechi de colecţie şi, unele, puţine, se

păstrează în continuare pentru studierea şi cercetarea evoluţiei vinului şi a

componentelor prin învechire, până la trecerea lui „în nefiinţă”, sau obiect

istoric de muzeu.

Tipurile de vinoteci şi rolul lor

Cei care se bucură de plăcerea de a avea sau a bea un vin bun să nu uite

niciodată că acest produs ideal, dar şi fragil şi alterabil, nu este numai opera

naturii, ci şi a ştiinţei şi îndeletnicii oamenilor. Vinul bun nu apare de la sine, ci

este o lucrare grea, pe care producătorul îşi pune semnătura şi priceperea, de la

recoltarea strugurilor până la îmbutelierea şi consumul vinurilor. Celebrul

gastronom Brillat Savarin scria că: „Dintre toate băuturile lumii, doar vinul are

calitatea de a asocia oamenii, a le «suda» prieteniile şi a le «înălţa» bucuriile.

Vinul este «mobilul» care înaripează imaginaţia şi creaţia şi ne întăreşte curajul,

ne alină suferinţele sau ne îndeamnă spre noi culmi ale gândirii şi civilizaţiei.”

André Malraux (bun amic cu Mihai Ralea la UNESCO), preciza că producerea,

învechirea şi consumarea rafinată a vinurilor este „o adevărată civilizaţie a

vinului, în care caracterele alese ale oamenilor se împletesc, contopesc şi

armonizează cu fineţea însuşirilor calitative ale vinurilor şi ambele se pun în

valoare deopotrivă”. Laureatul Premiului Nobel, Ernest Hemingway spune că

„Vinul este unul din bunurile cele mai civilizate ale lumii, unul din produsele

muncii care a fost ridicat la cel mai înalt grad al perfecţiunii de către Om”

pentru că acesta este „o băutură fermentată de care popoarele rămân aşa de

pasionat ataşate, fiind expresia unei nevoi reale deoarece uşurează transmutaţia,

digestia şi exaltă tonusul individului” (Ilia Mecinicov, laureat al Premiului

Nobel).

Trebuie reţinut că în drumul lor spre consumator vinurile trec prin etapele:

producerii, fermentării, maturării şi învechirii-înnobilării la sticle, în vinoteci,

unde îşi dezvoltă maximul de însuşiri calitative, devenind unele „comori” ale

oricărui oenofil sau simple vinuri vechi de gustat şi „omenit” prieteneşte.

Majoritatea vinurilor se obţin pe cale industrială, dar sunt şi mulţi oenofili care

le obţin în mod artizanal, în propriile lor gospodării, unde îşi construiesc şi

amenajează nişte spaţii, cât mai corespunzătoare condiţiilor cerute de o pivniţă

(vinotecă proprie).

În mod obişnuit, vinotecile, colecţiile profesionale sau particulare-pasionale

sunt depozite speciale, construcţii separate sau se rezervă un spaţiu din pivniţă

învechirii vinurilor îmbuteliate pentru înnobilare, iar vinotecile particulare-

pasionale sunt încăperi situate în beciuri, la subsolul caselor sau al blocurilor şi

cu puţină imaginaţie, se pot folosi şi alte spaţii: magazii, cămări, debarale, spaţii

de sub scări, toate bine izolate termic şi bine aerisite. În acest ultim caz, vinul

are o învechire mai rapidă şi se poate păstra pentru consum pe o durată mai

scurtă. În aceste încăperi destinate vinotecilor particulare se recomandă să aibă

în primul rând o temperatură în jur de 8-14° C, o atmosferă bine aerisită, pe jos

să fie un strat de nisip-pietriş de 2-3 cm grosime, deasupra căruia se pune un

strat de pământ subţire, bine bătătorit şi care să poată fi umectat din când în

când cu apă cu o stropitoare obişnuită.

Vinurile indicate pentru asemenea încăperi amenajate trebuie să fie, pe cât

posibil din soiuri superioare şi roşii în special, care au proprietatea de a-şi

menţine „vitalitatea” timp mai îndelungat.

Vinotecile profesionale au un rol ştiinţific, comercial, didactic. Rolul ştiinţific al

vinotecilor este de a orienta specialiştii spre soiurile care se pretează la

microclimatul dat, de zonă, podgorie, centru viticol, localitate, plai sau expoziţie

şi faţetă de deal. Se urmăreşte stabilirea fazelor de evoluţie a vinurilor şi

intervenţiile tehnologice ce se impun fiecărei faze. Se urmăreşte evoluţia

calităţii prin degustări şi analize chimice, până la faza finală de vin „expirat” sau

de obiect istoric de muzeu. Prin urmare, o vinotecă ştiinţifică este un barometru

de determinare a compatibilităţii perfecte dintre soiurile cultivate cu podgoria,

localitatea sau plaiul respective, stabilite de competenţa şi râvna specialistului.

Vinurile păstrate în vinoteci mari cu scop comercial au un rol deosebit de

preţios pentru podgoria şi ţara respectivă, lansându-se în diferite competiţii

majore de valorificare maximă a vinurilor pe piaţa naţională sau internaţională.

Ele sunt prezente în unităţile de mare producţie şi vinurile se valorifică când

ajung potenţialul maxim de însuşiri organoleptice.

Rolul didactic al vinotecii este de a pregăti elevi, studenţi, proprietari şi doritori

în arta producerii vinurilor, a intervenţiilor tehnologice necesare pe faze de

evoluţie, a determinării componentelor vinurilor în aceste faze, inclusiv în cea

de învechire-înnobilare optimă până la etapa finală ca obiect istoric de muzeu.

Rolul pasional este specific vinotecilor particulare, adică acela de a pregăti

fiecare doritor un vin al său personal, a-l păstra până la consumul familial sau

„omenindu-se” cu prietenii.

Un scurt periplu prin vinotecile lumii

Iniţiativa construirii de pivniţe şi vinoteci aparţine îndepărtatei antichităţi,

trecând prin evul mediu până în epoca modernă şi contemporană.

În privinţa istoricului acestor bogăţii descoperirile arheologice au dat la iveală

multe hrube şi localuri în care s-a păstrat şi învechit vinul. La Ur, oraş antic

(mileniile III-IV î.H.) capitala statului sumerian, în săpăturile şi ruinele fostului

palat de la Ninive (Khorsabad), pe Tibru, sub ruinele vechii cetăţi Karmir Blur

aparţinând statului Urartru s-au găsit vase mari din lut ars cu vin, în capacitate

de 250.000 de litri. Tot aici s-au mai descoperit 298 de cupe de bronz splendid

şlefuite. În pivniţele regelui Minos din Knosos (insula Creta), la Boscoreale, la

Pompei şi în alte părţi s-au găsit vinuri şi urme de vin.

Marele cărturar latin Cato scrie despre o pivniţă în care încăpeau 800 culee

(circa 240.000 litri). Plinius, autorul „Istoriei naturale” în care vorbeşte şi despre

vinuri a lăsat moştenitorilor circa 10.000 de amfore din renumitul vin de Chios.

Horaţiu, vorbeşte de o pivniţă de 1.000 de amfore şi 100 de chei, ceea ce

înseamnă că avea sute de compartimente cu vinuri diferite. Plutarh, Homer,

Cezar, Virgiliu, Marţial, Varro, Columella, Petroniu, Cicero ne-au lăsat o

adevărată moştenire de vinuri în colecţii în care se simţeau înaripaţi de duhul

creaţiei şi bunei dispoziţii.

La Roma există o movilă înaltă de 50 metri cu baza de 300 de metri denumită

Montetestacio (Muntele cănilor) formată în întregime din cioburile amforelor şi

ceştilor în care romanii importau sau consumau vinul.

În perioada elenistică vinurile se bucurau de o mare faimă. Marele scriitor şi

clasicul universal Alexandre Dumas scrie în celebrul său „Dicţionar culinar” (şi

cel al vinurilor lumii în care elogiază şi vinul nostru de Cotnari): „Ca să

mânânci sănătoos şi să bei gustos şi cumpătat sunt două arte care nu se învaţă de

la o zi la alta.”

Când Alexandru cel Mare a vrut să-şi adauge la titlul de victorios şi titlul de

gastronom şi preţios degustător de vinuri, a trebuit să-şi ia licenţele la Persepolis

şi Babilon, pentru a fi numit „doctor în arta de a bea corect şi a mânca sănătos”.

Alexandru cel Mare nu putea face ceva decât la scară mare. La solemnitatea

inaugurării celebrei Biblioteci antice din Alexandria şi la căsătoria sa cu Stateira

(fiica lui Darius) a încheiat cu un omagiu regesc închinat şi vinurilor, pe care nu

l-a mai atins nimeni de atunci încoace: „Când sorbiţi din cupe vinul amintiţi-vă

că beţi din seva şi sângele viţei-de-vie, puterea Pământului, energia şi eternitatea

Soarelui. … Iar când vă alegeţi ajutoarele vegheaţi dinainte să nu se îmbete, iar

dacă se îmbată, să nu şoptească nimic din ceea ce este secret”. Aceste maxime

Oenologie

p. 66 Lohanul nr. 21, martie 2012

celebre au fost scrise pe frontonul tuturor concursurilor de vin din lume în

perioada interbelică ca şi în cea postbelică, ca cel de la Liubliana – Iugoslavia

(1955-1958), la Congresul şi Concursul Mondial de Vinuri de la Bucureşti

(1968) şi la toate concursurile naţionale de vinuri de la Bucureşti (1958, 1963,

1972, 1996) ca şi la cele de la Vaslui (1974, 1978, 1980, 1984, 1987, 1996).

Despre geto-daci se cunoaşte (cum scrie Vasile Pârvan) că „erau împărţiţi în

două mari categorii: luptători şi agricultori. Primii călcau în lupte cu lăncile, de-

a călare, holdele şi curpenii de viţă-de-vie lucrate de ceilalţi… ”

În ţara noastră vinurile au fost preţuite încă de pe vremea lui Burebista şi

Decebal, transmiţând această îndeletnicire până la domnitorii Principatelor

Române. Astfel domnitorii Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare au posedat

curţi, vii şi pivniţe domneşti în toată Moldova, de la Cotnari până la Odobeşti,

iar Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu în Muntenia sunt consideraţi

ctitorii podgoriilor şi pivniţelor noastre.

Domnitorii şi dregători Ţărilor Române – spuneau acad. C. C. Giurescu şi I. C.

Teodorescu – că îşi iubeau atât de mult „via şi vinăria ca pe a lor soţie şi

moşie”. În timpul culesului viilor toţi domnitorii şi dregătorii, până la micii

podgoreni, urcau pe dealuri la culesul viilor. Dimitrie Cantemir susţine că toţi

marii săi înaintaşi şi dregători începeau culesul viilor cu data de 14 septembrie,

numită şi „Cârstovul viilor”. În mai multe localităţi, ca Zimnicea, Stoieneşti,

Popeşti, Odobeşti, Huşi etc. s-au descoperit numeroase vase antice pentru

păstrat şi servit vinul, de la dolii, amfore şi chiupuri mari şi burtoase până la

ulcele, ceşti şi pocale, precum cele din muzeul viticol huşean. Pivniţele şi

beciurile din Dobrogea (la Histria), din Transilvania (la Sarmisegetusa), din

Oltenia, Muntenia ca şi Moldova, toate dovedesc continuarea acestor preocupări

viti-vinicole pe teritoriul românesc. Printre cele mai cunoscute se numără

impunătoarea pivniţă domnească din Huşi a lui Ştefan cel Mare, care poate fi

considerată o adevărată operă de artă şi azi pentru păstrarea şi învechirea

vinurilor (aparţinând astăzi Episcopiei Huşilor). Se adaugă beciurile de sub

vechile palate domneşti de la Piatra Neamţ şi de la Cotnari construite de Ştefan

cel Mare, beciurile domneşti de la Valea Mare (Argeş) şi cele de sub palatul de

la Mogoşoaia, construite de domnitorul Constantin Brâncoveanu, pivniţele de

sub Palatul Băncii din Craiova, beciul domnesc de la Odobeşti, (singurul din

ţară din piatră ponce) construit de Mihail Sturza ş.a.

Beciul lui Ştefan cel Mare de la Panciu, sub formă de hrube şi ramificaţii care

ating 2 km a fost pus în valoare de dr. ing. Ion Puşcă, unde se „fabrică”

şampania de Panciu; vestitul beci-hrubă de sub Dealul Şarba din Odobeşti se

prezintă ca un tunel cu patru laturi, formând un uriaş dreptunghi subteran.

Calitatea imbatabilă a vinurilor noastre a fost transmisă de marii noştri

domnitori şi dregători. Astfel, Ştefan cel Mare eşalona valoarea vinul

moldovenesc astfel: „Primul meu mare paharnic să fie la Cotnari, al doilea la

Huşi, iar cel de al treilea la Odobeşti…”.

Mahomed I Cuceritorul (învinsul lui Ştefan cel Mare la Podu Înalt) după luptele

sale în Europa şi Moldova, teritorii cu regiuni viticole şi vinuri bine cunoscute

care i-au plăcut, „convertindu-l” în a rostit câteva precepte vinicole rămase în

istorie: „Îngăduit-am vinul celor înţelepţi şi l-am interzis numai nerozilor” …

„Când vei fi întrebat ce crezi despre vin şi femeie să răspunzi că şi într-un caz şi

în celălalt sunt şi lucruri bune şi rele, dar ultimele precumpănesc”.

Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae” aminteşte şi el de ordinea valorică

a vinurilor moldoveneşti astfel: „Vinul cel mai bun se face la Cotnari, după care

vine imediat vinul de Huşi, din ţinutul Fălciului şi apoi vinul de Nicoreşti,

Odobeşti… Greceni”.

Ţarul Rusiei, Petru cel Mare apreciază şi el calitatea superioară a vinurilor din

Moldova spunând: „Asemenea vin minunat fiinţa mea nu a mai gustat până

acum”. Când i s-a servit un vin pelin din Moldova şi-a dojenit supuşii ca să-i

prepare şi lui aşa ceva.

Napoleon Bonaparte era un bun cunoscător de vinuri (cum îl prezintă Mihai

Patic în „Enciclopedia viei şi vinului” din 2005), recomandând vinurile „de la

împărtăşanie până la raţia zilnică a ostaşilor din armată”. În timpul expediţiei lui

Napoleon din 1812 în Rusia, servind vinuri vechi din jumătatea nordică a

Moldovei, le-a preţuit astfel: „Seamănă foarte mult cu vinurile din Franţa, unele

sunt asemănătoare, altele pot rivaliza, concura şi întrece cele mai bune vinuri

franceze cu rang şi renume”. Se referea probabil la Cotnari, dar cum lui

Napoleon îi plăceau mult şi vinurile seci, care „prelungesc trăirea în bună

dispoziţie”, credem că printre acestea intră şi vinurile seci de Huşi-Iaşi. Şi ar fi

încheiat: „Vinurile acestea vechi sunt pline de trăire şi plăcere, dar şi rele la

abuz, ca şi sufletul femeii: cu cât le guşti mai des, descoperi în ambele alte

valori, arome şi culori.” („Telegraful român”, 1852).

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza ştia să preţuiască şi să laude vinurile din

urbea sa natală, Huşi, şi din împrejurimi. La o întrunire a prefecţilor din ambele

provincii româneşti reunite a spus: „Musafirii mei se desfată – la ocazii – cu

minunatul vin de Huşi, trimis de prietenul meu, Mihail Kogălniceanu, prin

administratul său, Ilie Moraru. Vă sfătuiesc, dacă vreţi să aveţi pentru oaspeţi un

vin bun, sădiţi viţă-de-vie de Huşi de la Mihail Kogălniceanu”. (Scrisoarea lui

Cuza către Mihail Jora)

Amintim aici şi de celebrele pivniţe-vinoteci din Republica Moldova, tot de pe

pământ românesc. La Cricova există una din cele mai mari şi impozante pivniţă-

hrubă ce conservă 7.500 vagoane de vin şi 1,5 milioane de sticle şi o vinotecă

celebră ce conservă printre altele şi vinurile din vinoteca internaţională a lui

Goebels, luată captură de război. Altă vinotecă este la Mileştii Mici ce

adăposteşte peste 7-8.000 de vagoane de vin şi 2 milioane de sticle. Această

pivniţă-vinotecă este prima intrată în Cartea Recordurilor Guines Book în 2010.

Ambele au gigantice labirinturi de 120 de km de galerii, adevărate străzi săpate

într-un deal de calcar cu o interesantă geometrie de raze şi cercuri care se

întretaie, grupate pe „străzi” cu nume de soiuri, precum străzile Fetească albă,

Sauvignon, Aligote, Merlot, Cabernet Sauvignon, Champagne etc.

Calitatea vinurilor din Basarabia, de la Cricova, a fost preţuită de mari

personalităţi din străinătate, printre care şi mulţi demnitari şi comercianţi

englezi, printre care şi Margaret Thatcher (prim ministru al Anglie). Mulţi

demnitari şi comercianţi englezi cumpărau de peste 100 de ani vinurile

basarabene de Purcari, considerându-le vitalizatoare şi înviorătoare pentru

oricine, pentru vârsta şi compoziţia lor, numindu-le „vinuri cu «cric» care

întineresc orice voinic şi chiar bunic” (G. Curoşu şi M. Holostenco, 2002).

Printre marile personalităţi care au degustat vinurile de la Cricova se numără şi

Iuri Gagarin (primul cosmonaut al lumii). Despre aceste vinuri a scris în Cartea

de Onoare: „Doamne, mai uşor mi-am luat zborul cu racheta de pe pământ,

decât m-am desprins de plăcerea şi atracţia vinurilor din vinoteca Cricova pe

care le-am gustat. Pentru calitatea şi valoarea acestor vinuri, nu ajunge tot aurul

Terrei ca să fie medaliate, fiind necesar ca acest preţios metal să mai fie adus şi

de pe Lună şi pe alţi aştri.”

La Şcoala Naţională de Viticultură din Chişinău, astăzi Colegiul Naţional de

Viticultură şi Vinificaţie există o pivniţă încă de la înfiinţare (1842). Cu vinurile

vechi de aici s-a participat la marile expoziţii şi concursuri mondiale de vinuri

din Franţa, Austria, San Francisco şi Filadelfia din America, Germania, Rusia

ş.a. şi s-au câştigat 18 însemnate diplome şi medalii. Vinurile produse în

ultimele zeci de ani au cucerit sute de medalii şi diplome prestigioase.

În Europa Centrală şi de Est s-au descoperit vechi pivniţe-vinoteci în hrubele

săpate la Belgorod Dnestroski (în SV Ucrainei), precum şi în Ungaria şi Rusia.

Şi în Europa apuseană există numeroase opere vinicole subpământene foarte

vechi şi renumite.

În Germania, la Speyer, există un adevărat „Muzeu al Vinului” unde se află un

vin de 1.700 de ani, găsit în vechiul Palatinat, într-o sticlă romană. Tot aici se

află cel mai vechi vin german degustat vreodată, cel din pivniţele de la

Heidelberg, din anul 1343 (prof. univ. dr. Fr. Basserman Jordan – „Le Musee

Vinicole du Palatinat” în „Revue viticulture” nr. 983-989, 1912).

La Leipzig există şi acum vestita pivniţă „Auerbach” din veacul al XV-lea care

a fost şi este frecventată de multe celebrităţi ale vremii, printre care Goethe şi

Schiller.

Oenologie

p. 67 Lohanul nr. 21, martie 2012

Meternich, om politic şi cancelar al Austriei, a sporit faima istorică şi

oenologică a vinurilor prin invitarea la degustarea lor a unor mari personalităţi

ale vremii. Printre aceştia s-a numărat Goethe care vizitând celebrul castel-

vinotecă de la Johannisberg pe Rhin (cu pivniţe-hrube de 25 km suprapuse pe

trei niveluri şi construit de împăratul Carol cel Mare) şi degustând vechile licori

a scris la plecare: „Vinul vechi bucură inima omului şi o întinereşte, iar bucuria

ca şi femeia sunt muza tuturor virtuţilor”.

În Germania, pe Valea Rinului, în pivniţele municipale din Bremen unde există

un vin de Rhin din 1624 în cantitate de 2.400 litri care valorează 2.000 milioane

mărci (după ziarul „Kiolnische Zaintung”). Vinul este un Riesling, numit şi

„Vinul Rozelor” de o calitate minunată. Ultima consumaţie din acest vin a avut

loc în 1824, când s-au sărbătorit 75 de ani de la naşterea lui Johann Wolfgang

Goethe, căruia oraşul i-a oferit în semn de omagiu 12 sticle. La plecare, Goethe

a scris: „Am primit 12 sticle din cel mai bătrân vin, care de pe acum simt că mă

întinereşte…” Nici un poet din lume sau vreun laureat al Premiului Nobel nu a

primit vreodată un dar atât de preţios. (Bulletin de l’Office Intern du Vin , nr.

157, mai-iunie 1943).

La Viena, ne spune Aeneas Silvius, există un oraş subpământean al vinurilor cu

o lungime de 1,5 km.

La Paris, în galeriile subterane de sub Turnul Eiffel, care au o lungime de 1,5

km, construite în secolul al XV-lea s-a amenajat un muzeu al vinului..

În Franţa – gloria vinurilor lumii – există mai multe şi mari pivniţe şi vinoteci

vechi şi celebre. Pe Valea Loirei sunt aproape 100 de castele cu vinoteci

renumite în care sunt adăpostite vechi vinuri. S-a afirmat că mari scriitori şi

dregători au aici vinoteci cu vinuri pregătite de ei însuşi, pe care le consideră –

unii din ei – mai reuşite decât operele lor scrise. Toţi Ludovicii, cardinalul

Richelieu (fost ministru al Franţei), Moliere, marele diplomat Taleyrand, marele

scriitor şi parlamentar Montaigne, ca şi Montesqueu, Rabelais, J. J. Rouseau,

Honore du Balzac, P. Ronsard şi Anatole France (laureat al Premiului Nobel) au

rămas în istorie şi literatură prin operele lor inspirate de vinurile „creaţii

personale”. J. J. Rouseau a scris pe frontonul vinotecii sale o maximă celebră:

„În prea puţin vin nu poţi găsi adevărul, în prea mult îl pierzi”.

Napoleon Bonaparte este demnitarul care a cunoscut foarte bine vinurile

franceze. El a clasificat ordinea vinurilor franceze după calitate, care în bună

parte, se respectă şi azi în Legea vinurilor Franţei: vinurile de Clos Vougeot,

Chateau, Lafitte, Sauternes ş.a. Iar despre Champagne spune: „Şampania este,

fără îndoială, vinul preferat la ocazii, vinul aniversărilor. Nici un alt vin nu este

asociat cu fericirea şi festivităţile în aceeaşi măsură ca aceasta… Beau şampanie

când sunt învingător pentru a sărbători, , dar beau şi când pierd, pentru a mă

consola.” Majoritatea tipurilor de şampanie au la bază amestecuri de soiuri şi

ani, ceea cea asigură o consecvenţă în stil şi gust. În general, cu cât o şampanie

este mai scumpă, cu atât au fost necesar mai mult timp şi iscusinţă la producerea

ei.

Raymond Pointcare (fost prim ministru şi preşedinte al Franţei şi membru de

onoare al Academiei Române) a rostit un citat nemuritor: „Vinul este un

monument al geniului uman” şi „Vinurile bune îşi prezintă singure calităţile,

dar, parcă sunt mult mai plăcute când sunt şi cântate sau măcar verbal

romanţate…”

Fosta URSS are de asemenea o multitudine de colecţii şi complexe vinicole

vechi şi de mare valoare care sunt răspândite înspre Marea Neagră şi Marea

Caspică, în special. La Yalta şi Livadia se află o originală vinotecă, un gen de

muzeu al vinurilor vechi care cuprinde o colecţie de 150.000 de sticle. Cele mai

interesante piese sunt o sticlă de Xerex din anul 1775 şi o sticlă de Tokay din

anul 1892. La Complexul de Vinuri din Tbilisi, Georgia, există o veche vinotecă

care posedă 20.000 de sticle cu vin reprezentând 130 de sorturi de vârste

diferite. Printre rarităţile de aici se numără şi un strămoş al lichiorului franţuzesc

în vârstă de 150 de ani şi un rachiu din vin supranumit „Antiholera”, vechi de

peste 300 de ani, despre care se spune că este străbunicul votcii de Moscova.

La marele complex de vinuri de la Massandra se îmbuteliază anual pentru

vinotecă circa 3 milioane de sticle. Tot aici sunt supuse învechirii cele mai

celebre vinuri din fosta URSS, din anul 1975 încoace ce constituie o colecţie

imensă de 400.000 de sticle de vinuri naţionale şi străine.

În vinoteca Institutului Ucrainean de Viticultură şi Vinificaţie „Tairov” din

Odesa sunt adăpostite 1,5 milioane de sticle, reţinându-se în fiecare an o

anumită cotă de vinuri pentru colecţia proprie şi schimburi cu alte vinoteci.

Pivniţele şi vinotecile complexului rusesc de vinuri de la Abrau-Diurso din

regiunea viticolă Crasnodar s-au construit în 1870 şi din 1920 au luat cea mai

mare amploare. Aici se îmbuteliază anual 3 milioane de sticle pentru învechire

şi se şampanizează 1,2 milioane de sticle.

La Institutul de Cercetări Vitivinicole „Magaraci” al Rusiei din oraşul Yalta

(Crimeia) înfiinţat în 1931 există un muzeu şi o vinotecă veche şi una nouă cu

produsele institutului. Aici mai funcţionează două mari complexe de vinuri care

comercializează în toată lumea vinurile vechi tezaurizate.

În vinotecile ţarilor din Livadia, Yalta, Maxim Gorki a scris o celebră cugetare:

„Trăiască cei ce ştiu să cultive bine viţa şi să prepare bine vinul bun, căci ei ştiu

să introducă în sufletele oamenilor lumina şi energia Soarelui binefăcătoare,

precum şi puterea de muncă, voioşia şi virtutea creatoare”. E. Evtuşenco l-a

completat: „Cine iubeşte vinurile seci şi femeile mai aspre, trăieşte în numele

viitorului pentru că ambele nu te satură şi nu te îmbată” (Grigore Vieru, Huşi,

1989).

Vinuri celebre din vinoteci celebre – la preţuri pe măsură

Vinurile din vinoteci fiind rarităţi de mare valoare şi ca vârstă sunt un gen de

valori – ca la burse unde se negociază preţurile, de la cele mai obişnuite până la

cele colosale, dar cele mai preţuite sunt aşa-zisele vinuri vechi istorice datorită

nobleţei vârstei lor.

La o licitaţie organizată la Los Angeles, de Casa Christi’s, mai multe sticle de

Mouton Rothschild 1945, au fost vândute pentru suma de 22.650 de euro

bucata, devenind astfel cel mai scump vin din lume. Totodată, un anonim a

cumpărat două lotori de vin Mouton Rothschild 1945, unul constituit din 12

sticle pentru 290.000 de dolari, iar altul, din 6 sticle de 2 litri pentru 345.000 de

dolari în cadrul unei licitaţii organizate de Beverly Hils. Mouton Rothschild

1945 a ajuns astfel cel mai scump vin din lume detronând vinul de Bourgogne.

„Este vorba de un produs în cantităţi foarte mic, care s-a păstrat excepţional de

bine de-a lungul anilor”, au explicat experţii. Mai mult, pentru a sărbători

înfrângerea nazismului, pe eticheta comandată de baronul Philippe de

Rothschild, un tânăr desenator, Philippe Joulien, se poate citi; „1945, Anul

Victoriei”.

Audiovizualul din România a anunţat pe 5 iunie 1977 că o sticlă de vin Chateau

Mouton Rotschild (Franţa, Bordeaux) din 1945 s-a vândut la o licitaţie în

Franţa, la Paris, la fabulosul preţ de 520.000 franci francezi. Tot Radio

Bucureşti anunţa pe 28 noiembrie 1996 că în Franţa s-a vândut la o licitaţie o

sticlă cu vin vechi de 100 de ani din celebrul Chateau Lafitte dintr-o vinotecă

particulară la uriaşa sumă de 1 miliard franci francezi, fiind trecută în Cartea

Recordurilor Guines Book pentru acest fabulos preţ. Tot în Franţa, la 1 mai

1980 s-a vândut o sticlă de Chateau Lafitte Rotschsild din anul 1820 cu 31.000

de dolari şi o sticlă de Tokay din 1682 cu 14.000 de dolari. O sticlă de

Rudesheimer Apostolwein din anul 1727, considerat cel mai vechi vin care mai

poate fi băut, a fost vândută pentru suma de 15.520 euro la Amsterdam. Potrivit

expertului Michael Broadbend care a gustat acest vin german în anii ‘80 băutura

are o aromă de măr şi aduce la gust cu un Scherry învechit

Potrivit Asociaţiei Internaţionale a proprietarilor de restaurante şi baruri, Jose

Chicota din Madrid este deţinătorul celei mai variate şi bogate colecţii de vinuri

din lume. În vinoteca sa se păstrează peste 20.000 de sticle conţinând vinuri din

162 de ţări de pe cele cinci continente. Comisia pentru organizarea Expoziţiei

Universale de la New York s-a înţeles cu proprietarul Chicota ca acesta să pună

la dispoziţie colecţia sa pe care o numeşte „Muzeul mondial de băuturi

alcoolice” . Printre vinurile sale se găseşte o sticlă înfundată cu vin de Xerex

datând din 1494, care a aparţinut lui Cristofor Columb la întoarcerea sa din

prima călătorie în America. Colecţia barmanului din Madrid este evaluată la

Oenologie

p. 68 Lohanul nr. 21, martie 2012

peste 200.000 de dolari. Exemplarul cel mai preţios este o sticlă de coniac din

vin în vârstă de peste 200 de ani. La agenţia Christie’s din Londra a fost vândută

o sticlă cu vin Chateax Lafitte Clairete din 1787, îmbuteliată pentru Thomas

Jefferson, al treilea preşedinte al SUA. Sticla a fost cumpărată la o sumă

colosală de revista „Forbes” din New York la un preţ încă nedivulgat.

Cea mai veche şi scumpă şampanie din lume este o sticlă de 170 de ani

descoperită de o echipă de scafandri la bordul unei epave în 2010, care s-a

vândut cu 30.000 de euro la o licitaţie organizată de Casa Christie’s (conf.

ziarului „Click” din 25 septembrie 2011).

Dintre vinurile româneşti cele mai scumpe cunoscute şi vândute până acum,

merită preţuit celebrul vin de Tămâioasă roză, de 80 de ani, care a aparţinut

reginei Maria (şi a fost produs şi păstrat la Domeniile Coroanei Regale de la

Segarcea, înfiinţate de Carol I în 1884). Această sticlă s-a vândut la preţul de

15.000 de euro în anul 2011 la o licitaţie organizată în România la Casa

„România Regală” şi provenea din recolta anului 1930 (conf. ziarului „Click”,

2011).

Printre colecţionarii celebri de vinuri de vinotecă se numără şi Henry Ford

(1863-1947), „regele automobilului”, care deşi era un adversar înfocat al

alcoolismului, era un mare pasionat şi colecţionar de sticle de vin şi alte băuturi.

New York-ezul Charles Mara, negustor de vinuri, a invitat 22 dintre prietenii

vinului vechi să bea cea mai veche sticlă cu vin din lume, un Lafitte-Rotschild

din 1806, pe care a pus mâna cu greu la o licitaţie din 1978 pentru imensa sumă

de 28.000 de dolari. Prietenii – la degustare – s-au înscris tot prin licitaţie

întrucât cererile erau tot mai mari iar oferta foarte mică. Atât Charles Mara cât

şi cei 22 de invitaţi, după cea au degustat vinul s-au exprimat: „Indiferent cât a

costat picătura de vin – susţine un bătrânel – dar a nu gusta din această licoare

unică, datorită preţului, dar şi vârstei, ar fi ca şi cum ai ţine un tablou de

Rembrandt cu faţa la perete, ca să nu-l vezi nici tu şi nici alţii…”. În privinţa

calităţii, o degustătoare mai vârstnică a declarat că „ar dori să fie la fel de

gustată şi ea, măcar ca acest vin, când va avea vârsta lui de 175 de ani…”.

Din această sticlă istorică a gustat G. Graig Goldwin, degustător de vinuri

expert de la Chicago Tribune care a publicat acest act istoric şi vinicol în

numărul 10 din 1980 al „Revue Internationale de Vin”.

Artiştii consacraţi ai lumii rurale

Prof. dr. Vicu Merlan - Huşi

De-a lungul vieţii întâlnim, atât în jurul nostru cât şi

în alte părţi, o diversitate de oameni cu care interacţionăm,

colaborăm, empatizăm etc., împărţind habitatul în care

trăim în mod echitabil sau nu.

e fiecare dată, indiferent de caracter sau nivel de

cultură, aceştia ne influenţiază activ conştiinţa, trăirile,

scopul, speranţele şi credinţa. Ei pot fi formatori de

conştiinţe (părinţi, învăţători, profesori) dar şi modele vii de

imitare comportamentală, în funcţie de efortul pe care-l face

fiecare şi de puterea de a crede în resursele sale.

În peregrinările prin lumea satului moldav şi nu numai, am

întâlnit artişti, poeţi, colecţionari, care-şi aveau lumea lor, o

lumea pe care o modelau zi de zi, prin efortul perseverant de a

fi, în slujba semenilor săi, prin nativităţile cu care erau înzestraţi

sau şi le cultivaseră pe parcursul mai multor zeci de ani.

Aceşti artişti consacraţi, se simt în largul lor în lumea satului,

alături de diversitatea biotică a naturii ce sunt resurse

inepuizabile de inspiraţie şi material creativ.

Prin ei se perpetuează naraţiunea artistică, fiind continuatorii

artiştilor înaintaşi ce s-au străduit să realizeze un câmp

morfogenetic, la care artiştii de astăzi să se branşeze permanent,

ori de câte ori creează sau modelează lutul, lemnul...sau

cuvintele.

Aşa am cunoscut artişti şi intelectuali, creatori de frumos,

modelatori de …conştiinţe.

Pe învăţătorul Marin Rotaru din satul Giurcani, jud. Vaslui, l-

am întâlnit pentru prima dată în 1995 la Huşi, la Biblioteca

municipală, atunci când se lansa cartea „Istoria Huşilor”. Din

discuţiile avute cu domnia sa, am constatat că avem o pasiune

comună care ne va lega pentru mult timp încolo, fiind vorba de

arheologie. Tot cu acea ocazie, parcă pentru a întări prietenia

noastră, am primit în dar o lucrare cu specific arheologic scrisă

în colaborare cu C. Buzdugan, privind artefactele descoperite

pe Valea pârâului Elan, vale paralelelă cu Prutul în sectorul

mijlociu al acestuia, fiind denumită generic „Antichităţile

Elanului”. Lucrarea mi-a fost de un real folos, valorificând

datele din cercetările efectuate de domnia sa de pe valea

pârâului Elan, în teza de doctorat despre arme şi unelte din

Moldova din eneoliticul de la est de Carpaţi.

Au urmat alte întâlniri, mai ales cu ocazia întrunirilor ştiinţifice

naţionale, ce se desfăşoară periodic la Vaslui, în cadrul

sesiunilor de comunicări pe tematici arheologice.

La un moment dat, văzându-mi ocupaţiile practice de pe unele

şantiere arheologice, mi-a propus să colaborez la publicaţia sa

de suflet „Elanul”. După ce am răsfoit câteva numere existente

în colecţia Bibliotecii municipale din Huşi, am răspuns

afirmativ la invitaţia de a colabora, periodic trimiţând articole

de specialitate, despre noile descoperiri din zona Huişilor şi nu

numai. Astăzi revista a depăşi de mult numărul 100, fiind una

dintre cele mai longevive şi mai pline de substanţă dintre Prut şi

Bârlad. Succesul acesteia fiindu-i asigurat în special de

fondatorul Marin Rotaru, care depune eforturi considerabile să

menţină un colectiv redacţional unit, o colaboare strânsă cu

oameni de ştiinţă, profesori, învăţători s.a., fiind conştient că

supraveţuirea unei reviste depinde în ceea mai mare parte de

colaboratori şi finanţatori. Carisma sa intelectuală, efortul

cercetărilor de teren, a atras numeroşi colaboratori dintr-un

spectru larg al ştiinţelor, înfiinţând chiar o academie rurală, în

adevăratul sens al cuvântului, purtând numele pârâului Elan.

La invitaţia mea pe şantierele arheologice pe care le coordonez,

Marin Rotaru m-a vizitat în plină campanie la Armăşeni

„Muncel”, comuna Buneşti-Avereşti şi Creţeşti „La Intersecţie”,

alături de Cristi Onel, Laurenţiu Ursachi şi câţiva colegi de la

Muzeul din Vaslui. Tot cu aceste ocazii ne-am deplasat

D

Artă

p. 69 Lohanul nr. 21, martie 2012

întotdeauna pe teren, efectuând periegheze, pentru a descoperi

material inedit care l-am valorificat ulterior în noile studii

despre aceste zone.

Efectuând cercetări în teren pentru identificarea vulcanilor

noroioşi din cadrul Depresiunii Elan-Horincea şi descrierea

ştiinţifică a acestora, Marin Rotaru mi-a pus la dispoziţie un

articol interesant despre vegetaţia halofilă din preajma acestor

fenomene naturale, publicat în revista „Elanul” a cercetătorului

I. Papp. De asemenea, citind descrierile vulcanilor noroioşi de

pe Valea Săratei, publicaţi în revista pe care o coordonează, mi-

a sugerat să vin şi la sud de satul Giurcani, sat în care locuieşte,

să efectuez câteva studii în teren deoarece multe din fenomenele

descrise anterior sunt vizibile şi pe Valea Elanului din acest

sector.

Cele descrise de Marin Rotaru s-au adeverit întocmai, ba chiar

mai mult m-a îndrumat să merg şi pe cursul mijlociu şi superior

al pârâului, deoarece mai văzuse astfel de „ochiuri”şi prin acele

locuri. Despre informaţiile oferite i-am mulţumit călduros în

lucrarea „Vulcanii noroioşi din România”, unde l-am menţionat

ca informator local al acestor fenomene inedite moldave.

Ajuns în zona satului m-a invitat acasă, unde spre surprinderea

mea am constatat că am de-a face cu un adevărat muzeu. Prin

curte erau expuse piese etnografice, unelte agricole tradiţionale,

sculpturi în piatră, lemn sau alte materiale, iar în interior una

din cele mai diverse colecţii de artefacte arheologice, multe

dintre ele unicat pentru acest areal moldav.

Este o încântare să păşeşti pragul acestei case, deoarece pătrunzi

în inima tradiţionalismului românesc, în bogăţia spirituală

novatoare a tezaurului rural autohton. Mi-ar fi trebuit cel puţin

câteva ore să-i privesc întreaga colecţie, însă timpul limitat, m-a

constrâns la o trecere în revistă a acelor piese adunate de-a

lungul anilor cu multă trudă şi pricepere.

Văzându-i râvna cu care adună şi colecţionează piesele, care

altfel s-au fi distrus sau degradat, mi-a venit în gând vorba unui

bătrân înţelept de prin zona Iaşilor:”Aceşti oameni care îşi

consacră întreaga viaţă artei şi culturii locale sunt adevărate

felinare ce au luminat şi luminează spaţiul mioritic naţional”.

În căutările mele de teren am mai întâlnit astfel de persoane,

care pe lângă dorinţa lor de a cunoaşte, Dumnezeu i-a înzestrat

şi cu talentul nativ al creaţiei în artă, fiind pictori, sculptori,

modelatori desăvârşiţi în lut sau lemn. Se pare că aceste

deprinderi native le-au amplificat simţul spre frumos, elevat,

original şi spiritual. Nu întâmplător aceste persoane, pe lângă

faptul că pictează, scriu literatură, sculptează, în acelaşi timp se

consacră şi colecţionării de artefacte ce însuşesc veleităţile

artistice ale înaintaşilor lor din preistorie sau din timpurile mai

aproape de noi.

Astfel, în satul Gura Bohotin, din jud. Iaşi, l-am întâlnit pe

învăţătorul Corneliu Lazăr. Păşind în casa domniei sale am

rămas mut în faţă obiectelor sculptate din lemn de viţă-de-vie, a

tablourilor expresive, nuanţate cu tematici istorice, religioase şi

naturale. În sat are o troiţă pictată şi un complex religios în faţa

şcolii numit „Cei doisprezece apostoli”. Pe lângă acestea scrie

poezii satirice, proză, fiind pentru mai bine de 10 ani şi

coordonatorul revistei „Nod în Papură”, la care chiar

subsemnatul a contribuit cu câteva articole cu tematici istorice,

fiind de asemenea şi colecţionar de piese arheologice şi

geologice. Colaborează cu numeroase reviste, care-i publică

poeziile, printre care şi „Lohanul” de la Huşi.

În satul Rotăria, jud. Iaşi, efectuând săpături arheologice într-un

sit eneolitic, l-am întâlnit pe artistul Ioan Balan. Sculptor cu

mare vocaţie, premiat la toate concursurile naţionale cu tematici

tradiţional-artistice, modest şi cu posibilităţii medii, a reuşit să

termine studiile universitare de profil în 2011. Nu scrie poezii,

însă este un iubitor al naturii, al trecutului îndepărtat românesc.

Aşa am reuşit să aflu că înainte de a descoperi situl eneolitic de

pe dealul Runcului din nordul satului natal, Ioan Balan,

efectuase, împreună cu soţia sa Stela (din Basarabia) numeroase

cercetări de teren în acel loc, descoperind piese inedite (râşniţe

din piatră, unelte şi arme din silex, statuete din lut ars etc). Într-

un alt loc au găsit un topor din fier medieval din vremea lui

Ştefan cel Mare. În cadrul celor două campanii arheologice, au

participat alături de arheologi întreaga familie a artistului. Toate

piesele au fost fotografiate şi publicate în monografia comunei

Ciorteşti, scoasă în august 2011 de Vicu Merlan şi Marcela

Grigoriu.

Colecţionari de artefacte, monede, timbre etc. am întâlnit

aproape în fiecare sat, însă de la simpla dorinţă de a poseda

obiecte până la însufleţirea şi punerea acestora în slujba

semenilor lor, e o mare diferenţă. Exemplul celor trei artişti,

creatori de frumos, însufleţitori ai culturii rurale româneşti, este

edificatoare. Roadele lor fiind grăitoare.

Atât timp cât există astfel de exemple vii în satul românesc

contemporan, putem fi siguri că tradiţia, cultura şi spiritualitatea

autentică nu vor dispărea. Ei sunt păstrători ai fondului

etnogenetic românesc, făcând parte din patrimoniul cultural viu

al neamului, făclii ce erodează activ fenomenul globalizării ce

are ca scop distrugerea tradiţiilor şi a naţiunilor.

Artă

p. 70 Lohanul nr. 21, martie 2012

Trei inedite legende geografice publicate

de Mihai Eminescu ĩn calendarul ,,Erdélyi

Magyar Nemzeti Székely Naptár’’

Prof. Matei V. Dragoş - Roman

Cunoscut ca poet, prozator, traducator, istoric şi

povestitor, Mihai Eminescu a fost ĩn tinerețe un pasionat de

geografie, culegând numeroase legende despre vârfuri şi

peşteri din Carpați, dar care nu au fost cunoscute

publicului.

n vara anului 1987, fiind elev ĩn cadrul Liceului Pedagogic

Deva, județul Hunedoara, am avut posibilitatea să cercetez

numeroase documente din Arhivele Statului din Deva,

reuşind să găsesc ĩntr-un calendar maghiar trei legende legende

geografice semnate de Eminovici Mihály, nimeni altul decat

Mihai Eminescu. Impresionat de această inedită descoperire, am

tradus din limba maghiară, ĩn limba romană, aceste trei legende

româneşti şi le-am scris ĩntru-un manuscris personal, alături de

mari personalități ai neamului românesc. ,,La data de 12 iunie

1866 - scria Mihai Eminescu - plecând din Bucovina spre Blaj,

am trecut munții Ceahlău, reuşind să culeg o legendă

geografică despre Piatra cu bani. Fiind la o masa de seara, un

cioban, pe nume Aanei Vasile1, a povestestit la un vin fiert, că

pe vremea lui Ştefan cel Mare ĩn vara anului 1503, Moldova a

fost atacată de turci şi tătari; pentru protejarea tezaurului

domnesc a fost trimis tânărul Petru Rareş să ĩl ascundă, aici,

ĩn munți. Drept ajutoare au fost Luca Arbore şi 20 de vânători

de prin zona Hangului, care se ocupau cu vânatul pentru curtea

domnească de la Piatra. Cele trei care pline cu galbeni au fost

aduse până la Bicaz iar apoi au fost puşi ĩn saci urcați pe catâri

şi au fost ascunşi ĩn zona Ceahalăului şi nimenea nu a reuşit să

ĩi găsească, iar banii s-au pietrificat rămânănd ĩn istorie cu

numele de Piatra cu bani.

Apoi Mihai Eminescu scrie ĩn calendarul respectiv că din

Hangu a plecat spre Borsec, unde a facut un singur popas, apoi

a mai stat câteva săptămâni la Blaj, Oradea, Alba Iulia, Sibiu,

trecând ĩn toamna aceluiaşi an ĩn România. Ĩn toamna aceea, a

reuşit să vorbească cu mulți baci din zona munților Carpați,

unde a scris 22 de legende despre haiduci şi domnitori, care şi-

au salvat viața ĩn peşteri şi văi lăuntrice. Din păcate doar două

au fost descoperite până acum: Grota lui Mihnea şi Peştera lui

Stanciu. Despre restul legendelor geografice nu se mai ştie

nimic!

Fig. 1 Muntele cu Bani

Despre Grota lui Mihnea tânărul Mihai Eminescu scria că

acolo ĩn străfunduri, în fața peşterii, apele clipocesc tainic şi

rămân ĩncremenite. Draperiile de calcar te ĩntâmpină la tot

pasul. Apele de infiltrație şi pârăul subteran au modelat

calcarul, prin dizolvare şi eroziune pe multe porțiuni, unele de

20-30 de metri. La intrarea ĩn peştera Ialomiței este grota lui

Mihnea cel Rău, unde a facut un popas.

Fig. 2 Grota lui Mihnea

Potrivit unei legende, povestită de un baci, Mihnea cel

Rău s-a retras ĩn zona munților Carpați, pentru a nu fi prins de

turci şi oştenii lui Neagoe Basarab. Ĩn fața peşterii Ialomiței a

făcut un popas de 3 zile; această peşteră lungă de zeci de metri,

a fost un refugiu sigur pentru domnitor. Rugându-se la apus de

soare către Sfinţii Pavel şi Petru, că dacă va scăpa cu viața, va

construi, în fața pesterii, un mic schit, în cinstea lor. După trei

zile, Mihnea s-a retras la Sibiu şi pentru că a scăpat cu viață, a

lăsat străbunicului baciului povestitor 200 de galbeni, să

construiasca un schit, reparat şi extins ĩn 1579 de Mihnea II

Turcitul.

Ĩn legatură cu peştera lui Stanciu, tânărul Eminescu scrie ĩn

calendar că ĩntâlnindu-se cu un Ilias Bratul, acesta a povestit

legenda haiducului Stanciu Bratu. Intrarea ĩn peştera unde este

departe ĩn zona Piatra Craiului şi nu cred că Mihai Eminescu

putea ajunge la ea, fiind la o altitudine de 1159 de metri!

Ĩ

Geografie

p. 71 Lohanul nr. 21, martie 2012

Fig.3 Peştera lui Stanciu Bratul

De fapt peştera este o grotă de dimensiuni modeste de 25 m,

greu de ajuns de Eminescu, deoarece trebuia să ai un

antrenament de adevărat alpinist.Tânărul Eminescu a scris că a

văzut peştera din departare şi a cerut acelui cioban să ĩi

povestească despre haiducul Stanciu. Potrivit legendei acest

haiduc - scria tânărul căutator de legende - a trăit ĩn timpul

domnitorilor fanarioți Alexandru Ipsilant, Nicolae Caragea şi

Mihai I Suţu. Se spune despre acesta că era un simplu

posluşnic ĩn timpul lui Alexandru Ipsilanti iar odată cu plecarea

acestuia, a refuzat să colecteze dările către domnie, fugind ĩn

zona munților Poiana Craiului, devenind haiduc. Ziua ataca

convoaiele boierilor şi le aducea la grota construită de acesta şi

ortacii săi iar noaptea bunurile erau ĩmpărțite familiilor sărace,

ĩn special feciorilor săraci; aceştea când se căsătoreau, primeau

daruri de nuntă, el devenind spiritual, naşul lor; fie din invidie,

fie din cauza recompensei de 100 de galbeni, oferite de domnie,

haiducul Stanciu Bratul a fost prins la o nuntă şi decapitat, iar

trupul a fost luat noapte de ortacii săi şi depus ĩn grota unde îşi

ascundea comorile iar haiducul vestit a intrat definitiv în

legendã.

Bibiliografie selectivă

:

Dragos Matei, Eroi ai neamului romanesc,, Hateg, 1988,Manuscris, p. 123-125;

Erdélyi Magyar Nemzeti Székely Naptár, Targu- Mures, 1868, p. 34.

ARBORI RARI DE PE TERITORIUL MOLDOVEI

Monumente ale naturii

Prof. dr. univ. acad. Constantin Toma

Prof. univ. dr. Lăcrămioara Ivănescu

Univ. „ Al. I. Cuza”, Iaşi, Fac. de Biologie

În prezentarea ce urmează ne vom referi la cei mai

impunători arbori de pe cuprinsul Moldovei, mulţi dintre ei

multiseculari, care prin dimensiunile şi longevitatea

impresionante, prin raritatea şi frumuseţea lor au atras

atenţia mai întâi locuitorilor, apoi silvicultorilor şi

botaniştilor.

e multe ori, aceşti arbori reprezintă mărturii deosebit

de instructive ale unor masive păduroase ce

acopereau odinioară întinse suprafeţe de pe plaiurile

româneşti. Asemenea arbori falnici, de o frumuseţe neasemuită,

au fost declaraţi de multă vreme monumente ale naturii, pe care

trebuie să le protejăm pentru ale putea admira şi generaţiile

viitoare.

Iată principalii arbori ocrotiţi de lege, ce cresc pe

cuprinsul judeţelor din Moldova.

Plopul de la Rafaila. Unic în ţara noastră prin

proporţiile sale excepţionale, el străjuieşte Valea Stemnicului, la

marginea pădurii, în locul numit „La plop”, la aproximativ 2 km

de satul Rafaila din judeţul Vaslui. Acest arbore se impune

atenţiei în primul rând prin grosimea sa neobişnuită: un

diametru de 4 m şi o circumferinţă a trunchiului de aproape 14

m la 1,3 m de la bază; această mărime trădează şi o vârstă

respectabilă, de peste 570 de ani. În urmă cu peste 45 de ani

avea înălţimea de 32 m, dar într-o zi a anului 1966 un trăznet i-a

retezat vărful. Plopul a rămas, totuşi, mai departe un monument

al naturii, demn de admiraţia trecătorilor şi a iubitorilor de

frumos. L-am văzut în urmă cu două decenii şi ne-a impresionat

mai mult decât alţi fraţi de-ai lui din Europa. Ca orice

monument, şi „Plopul de la Rafaila” a devenit subiect de

legendă, aducând cu el de-a lungul secolelor mărturii dintre cele

mai semnificative, transmise din generaţie în generaţie. Potrivit

unei asemenea legende - ce nu pare cu totul fictivă şi

întâmplătoare – miraculosul arbore ar fi fost în tinereţe martor

la trecerea oştirilor marelui voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt

D

Botanică

p. 72 Lohanul nr. 21, martie 2012

prin aceste locuri; şanţurile strategice şi armele descoperite aici

par să ateste izvorul realist al acestei legende. Impunătorul plop

a rezistat de-a lungul veacurilor alături de amintirea aceluia care

l-a admirat în tinereţe. Înfăţişarea şi semnificaţia plopului de la

Rafaila au rămas mereu vii pentru localnici şi trecători, iar în

zilele de sărbătoare, tinerii şi vârstnicii îşi găsesc aici prilejuri

de admiraţie, odihnă şi agrement. În urmă cu 29 de ani,

Subcomisia Monumentelor Naturii din Moldova şi Agenţia

judeţeană de protecţia mediului Vaslui, împreună cu

municipalitatea, au hotărât şi au găsit soluţii pentru a vindeca

rănile acestui arbore, prelungindu-i astfel viaţa şi pentru

generaţiile ce vor veni.

Plopul de Viişoara. La aproximativ 5 km de arborele

la care ne-am referit mai sus se află un alt gigant al naturii

noastre dragi, „Plopul de la Viişoara”. Deşi mai subţire (doar

2,35 m) şi mai tânăr (doar vreo 370 de ani), acest arbore atrage

atenţia prin înălţimea sa impunătoare: peste 40 de m, ceea ce se

întâlneşte foarte rar în familia plopilor. Se crede, iar

documentele atestă existenţa unui adevărat codru de plopi şi de

alţi arbori masivi în urmă cu un secol în teritoriul pe care astăzi

admirăm cele două monumente ale naturii din judeţul Vaslui;

dar au supravieţuit vremurilor şi intemperiilor doar doi şi avem

datoria să-i ocrotim de mâna unor localnici răuvoitori, care-şi

încearcă tăiuşul toporului pe scoarţa bătrânilor plopi, la umbra

cărora s-a odihnit legendarul voievod al Moldovei.

Stejarul de la Cajvana. Este un exemplar măreţ,

multisecular, de aproximativ 520 de ani, ce se află pe teritoriul

comunei Cajvana din judeţul Suceava şi impresionează prin

frumuseţea şi mărimea lui deosebite: circumferinţa trunchiului,

la 1,30 m de la bază, atinge 10 m, iar diametrul său depăşeşte 3

m. După o legendă locală, acelaşi mare domnitor Ştefan cel

Mare şi Sfânt ar fi făcut un popas sub acest stejar.

Stejarul de la Tupilaţi. Situat în apropiere de

renumitul Han al Ancuţei, din judeţul Neamţ, arborele are

vârsta de peste 600 de ani, înălţimea de 30 m şi o coroană cu

diametrul de 20 m.

Fagii îngemănaţi de la Runc. Aflaţi pe teritoriul

comunei Racova, din judeţul Bacău, trunchiurile acestor arbori

sunt concrescute până la înălţimea de 1 m. Vârsta arborilor este

de peste 170 de ani, înălţimea de peste 25 m, iar circumferinţa

atinge 3,5 m.

Molidul de la Tarcău – judeţul Neamţ. Este un

exemplar falnic, cu o coroană cilindrică şi cu ramuri foarte

lungi, şerpuitoare.

Nucul uriaş de la Costeşti – judeţul Suceava. Are

înălţimea de 30 m, vârsta de peste 420 de ani, iar diametrul

coroanei trece de 25 m.

Cei opt fraţi din oraşul Botoşani. Un exemplar de

plop multisecular, cu 8 tulpini (trunchiuri) ce pornesc din

acelaşi loc.

Plopii fără soţ. Este vorba despre un grup de peste 20

de exemplare în vârstă de 200-320 de ani; sunt asociaţi cu

numele marelui nostru poet Mihai Eminescu. În acest loc se află

bustul luceafărului poeziei româneşti, cu o placă pe care sunt

înscrise neuitatele versuri:

„Pe lângă plopii fără soţ

Adesea am trecut Mă cunoşteau vecinii toţi

Tu nu m-ai cunoscut”.

Stejarul Unirii din oraşul Roman – judeţul Neamţ.

Arbore în vârstă de peste 600 de ani, cu înălţimea de 30 m şi o

coroană în diametru de 20 m. La umbra acestui falnic stejar

aveau loc întrunirile unioniştilor din bătrânul oraş moldav, la

care participa şi bardul de la Mirceşti – Vasile Alecsandri.

Stejarul din Bogheştii de Sus – judeţul Vrancea. Un

exemplar cu diametrul de peste 2 m şi în vârstă de peste 450 de

ani.

Stejarul din satul Bijghir – judeţul Bacău. Aflat pe

teritoriul comunei Buhoci, stejarul are aproximativ 520 de ani, o

înălţime de 25 m şi o circumferinţă a trunchiului de peste 7 m.

Localnicii îl ocrotesc în mod deosebit, legând istoria lui de

personalitatea legendară a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Teiul lui Eminescu – din parcul Copou din Iaşi. Deşi

întrecut ca înălţime de mulţi confraţi, arborele impresionează

prin vârsta venerabilă, prin grosimea trunchiului, dar mai ales

ne aminteşte mereu şi pentru vecie de cel ce a stat la umbra lui,

citind, cântând, recitând şi scriind unele din frumoasele şi

Botanică

p. 73 Lohanul nr. 21, martie 2012

nemuritoarele lui poezii. Câtă istorie adună în el acest frumos

copac, ca de altfel parcul Copou în întregimea sa, cu muzeul

Mihai Eminescu şi renumita galerie a scriitorilor, pictorilor şi

sculptorilor de odinioară.

La tot ce-am scris mai sus, adaugăm încă o serie de

arbori venerabili prin vârsta pe care o au, semeţi prin înălţimea

lor şi încărcaţi de evenimentele la care au fost martori:

- STEJARUL lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din

parcul comunei Baia – judeţul Suceava

- STEJARUL din oraţul Focşani, în vârstă de peste

420 de ani, cu circumferinţa trunchiului de 5 m şi

diametrul de 1,5 m

- STEJARUL de la Schitul de sub dealul Repedea

– Iaşi, în vârstă de peste 350 de ani

- STEJARII de pe dealul Şorogari – Iaşi, 2

exemplare de peste 320 de ani vechime

- STEJARII de la „Trei Iazuri” – Miclăuşeni,

judeţul Iaşi: peste 30 de exemplare, pe şoseaua

Iaşi – Roman, în vârstă de aproape 350 de ani

- FAGUL ROŞU din parcurile oraşelor Suceava şi

Rădăuţi

- TISA de la Capu Câmpului, judeţul Suceava, în

vârstă d peste 200 de ani şi cu circumferinţa

trunchiului de 1,5 m

- TISA de la Pângăraţi, judeţul Neamţ, în vârstă de

peste 520 ani

- ULMUL din satul Tescani, judeţul Bacău, situat

la intrarea în parcul aşezământului de cultură

„George Enescu”: are 26 m înălţime,

circumferinţa trunchiului de 6 m şi o vârstă de 250

ani

- ULMII din oraşul Câmpulung-Moldovenesc,

judeţul Suceava, care se numără printre cele mai

în vârstă exemplare din ţară

- ULMUL multisecular din oraşul Focşani, în

vârstă de 400 de ani

- MAGNOLIILE ocrotite în oraşele Botoşani şi

Fălticeni

- CASTANUL COMESTIBIL din Suceava,

Ilişeşti şi Fălticeni

Monumente ale Naturii din România

Prof. dr. univ. acad. Constantin Toma

Prof. univ. dr. Lăcrămioara Ivănescu

Univ. „ Al. I. Cuza”, Iaşi, Fac. de Biologie

Poate că nicăieri în lume, pe o suprafaţă relativ

restrânsă, nu vom găsi atâtea avuţii naturale, atât belşug şi

varietate în alcătuirea naturii ca la noi în ţară.

ăşind pe covorul ierburilor din câmpii, din pajişti şi din

poieni, ochiul se desfată la vederea florilor în care şi-au

găsit izvor de o inedită inspiraţie artistică atâtea

ţesături şi scoarţe româneşti.

Verdele-alburiu al luncilor, contrastând cu stufăriile de

un verde crud la început, iar spre toamnă tot mai pline de

gălbeneala şofranului, împreună cu tremurul arinilor zbârciţi şi

cu întrebarea mută a sălciilor plângătoare, străjuiesc apele pe

care plutesc lintiţe şi nuferi.

Mai timid în stepa propriu-zisă, apoi tot mai curajos,

sclipeşte verdele gălbui al pădurilor de stejari şi, pe măsură ce

urcăm, din cunună în cunună, el se întunecă închegând brâul

făgetelor. Şi tot mai mohorât se preschimbă în cetină foşnitoare,

grea. De-aici în sus, păşunile muntelui refac simetria culorilor,

reînchegând covorul verdeţii din ierburi şi flori, din care

stâncile sure şi bolovănişurile albicioase muşcă prelung şi peste

care se azvârl duşmănos jnepenii şi grohotişul.

Mai sus încă, străjuiesc relictele arctice sau acelea

nord-alpine, cum este floarea de colţ, cum sunt poliţele cu

„crini” (zadă) din Ceahlău, tufele sângerii de smirdar sau

masiva nemişcare a arborilor de zâmbru.

De această minunată lume a plantelor vrem să vorbim,

aşa cum am făcut-o şi altă dată. După ce ne-am ocupat de

arborii declaraţi monumente ale naturii, să ne oprim acum

asupra altor comori vegetale, care înfrumuseţează piscurile

munţilor din ţara noastră.

În cele ce urmează vom prezenta floarea de colţi,

plantă devenită simbol al ocrotirii naturii la noi. Denumirea

ştiinţifică (botanică) este Leontopodium alpinum şi a fost dată

P

Botanică

p. 74 Lohanul nr. 21, martie 2012

de neîntrecutul naturalist LINNÉ; numele ştiinţific îi vine de la

cuvintele greceşti leon – care înseamnă leu şi podion – care

înseamnă picioruş, deoarece forma inflorescenţei acestei plante

se aseamănă întrucâtva cu piciorul leului.

Poporul a denumit-o în fel şi chip: albumeneală,

albumiţă, prescurele, floare domnească, floare de stânci, floarea

domniţei, steluţă, floarea reginei. Cea mai folosită denumire

populară este însă floare de colţi, sugerând cele mai înalte

vârfuri de munte pe care creşte.

Din punct de vedere botanic aparţine familiei

Compozee sau Asteracee, alături de crizanteme, gherghine,

margarete, floarea soarelui, păpădie, coada şoricelului, pelin şi

multe altele.

Floarea de colţi este o plantă perenă, adică trăieşte mai

mulţi ani, având în sol un rizom cilindric, de pe care în jos

pornesc mai multe rădăcini subţiri, iar deasupra solului se ridică

o tulpină aeriană înaltă de 5-20, uneori chiar 30 centimetri,

neramificată şi acoperită de peri strălucitori. Frunzele, de

asemenea albicioase datorită perilor protectori, morţi, plini cu

aer, sunt uşor alungite; unele grupate într-o rozetă bazală, altele

alternând în lungul tulpinii.

În vârful tulpinii se formează o steluţă albă, îmblănită,

de o aleasă gingăşie şi frumuseţe, pe acre amatorii o numesc

„floare”. În realitate această aşa-zisă floare poartă mai multe

inflorescenţe în formă de paneraşe, fiecare din ele numindu-se

calatidiu sau antodiu şi purtând, la rândul lor, florile propriu-

zise, de regulă hermafrodite, rareori numai mascule ori numai

femele. Cele 5 până la 15 raze ale steluţei nu sunt petale, cum s-

ar crede, ci nişte frunze speciale numite bractei, îngrămădite sub

fiecare din cele 5-6 paneraşe.

Înflorirea are loc în iulie-august şi atunci floarea

colţilor de stâncă devine simbol al turiştilor îndrăzneţi, al

iubirilor de natură, aceştia din urmă admirând-o şi iubind-o

acolo, în lăcaşurile ei de poliţă de stâncă albă, unde îi este locul.

Acest buchet de inflorescenţe în formă de paneraşe

simulează împreună cu cununa de bractei o floare mare,

spectaculoasă, neîntrecută în frumuseţe.

Rostul acestei „flori biologice” este să atragă puţinele

insecte din etajul alpin, asigurând astfel polenizarea şi apoi

fecundarea, rezultând numeroase fructe cilindrice mici de 1 mm

şi numite achene, prin care planta se înmulţeşte. Dar chiar când

seminţele nu ajung la maturitate şi, deci, nu pot încolţi, specia

nu piere, indivizii ei înmulţindu-se pe cale vegetativă, prin

rizomi.

Tulpina, frunzele înguste şi mai ales regiunea

inflorescenţelor sunt acoperite de o pâslă de peri catifelaţi, alb-

argintii, care dau plantei o notă aparte de gingăşie. Aceste

cojocel păros este un mijloc prin care planta face faţă mai uşor

gerurilor de la munte. Totuşi, adevărata semnificaţie a

învelişului păros este alta. Astfel, planta îşi înfinge rădăcinile în

vinişoarele de sol cuibărite în crăpături de stâncă, unde abia pot

reţine ceva din apa abundentă a ploilor de munte. Rădăcinile au

deci puţină apă la dispoziţie, iar cea care a pătruns în corpul

plantei transpiră repede, biciuită de vânt şi arşiţa zilei. O balanţă

activă între apa absorbită şi cea transpirată este asigurată tocmai

prin peri deşi, care înfofolesc porii frunzelor (ostilolele

stomatelor) şi îi ascund de vânt şi soare, reducând la minimum

transpiraţia. Deci, perii servesc mai mult ca un impermeabil,

decât ca blană.

Originară din munţii Asiei Centrale, unde este foarte

răspândită şi reprezentată prin vreo 20 de varietăţi şi forme

spontane, în Europa a pătruns, probabil, spre sfârşitul terţiarului

sau începutul cuaternarului. În prezent, pe continentul nostru,

planta se află într-un lent proces de dispariţie, accentuat şi de

culegerea şi comercializarea florilor ei, atât de greu de ajuns

uneori.

Prin stepele Tibetului creşte ca iarba de deasă şi înaltă

de un cot, în timp ce în munţii Europei este o plantă mai rară şi

scundă. Nici miros nu are, nici corolă strălucitoare ca alte

plante. Pare uscată şi o poţi păstra aşa cum ai cules-o ani de

zile. Aici e tocmai cauza pentru care este atât de căutată. Din

dragoste pentru ea, în Alpi mureau câte 20-30 de oameni pe an.

Pentru un turist încercat, floarea de colţi culeasă de pe un ţanc

pietros, cum ar fi Panaghia Ceahlăului, e ca şi o medalie de aur.

În România, planta apare insular, pe rocile calcaroase

ale celor mai înalţi munţi, începând de pe la 1700 de metri în

Botanică

p. 75 Lohanul nr. 21, martie 2012

sus. Se găseşte în câteva locuri şi în munţii Apuseni; aici ea

apare, în mod excepţional, şi la altitudini neobişnuit de mici. În

sectorul carpatic dintre Munţii Banatului şi Munţii Bucegi este

destul de rară, deoarece aici sunt puţine insule calcaroase. În

munţii Maramureşului, Rodnei, Rarău, Ceahlău, Bârsei,

Făgăraşi, Bucegi, Retezat, Bihor, Piatra Craiului planta este mai

frecventă.

Această podoabă rară a munţilor este ocrotită în toată

ţara încă din anul 1931, fiind declarată monument al naturii,

recoltarea ei fiind interzisă.

Floarea de colţi, această podoabă încântătoare, este

solul verii pe munte. Din nenorocire, faima ei este atât de mare,

încât este expusă la distrugere.

În alte ţări, turiştii iubitori de flori au luat de multă

vreme măsuri de ocrotire, vânzarea florilor de colţi fiind oprită.

Fireşte, că un adevărat alpinist nu cumpără niciodată aceste

flori; dacă într-un an n-a putut să le culeagă – totdeauna fără

partea lor subpământeană - se lipseşte mai bine de ele.

În excursiile noastre botanice, timp de peste 50 de ani,

împreună cu studenţii naturalişti, am colindat toată ţara, am

urcat aproape toţi munţii şi de fiecare dată am întâlnit pe

vârfurile calcaroase floarea de colţi, una dintre cele mai

atrăgătoare flori, aplecată modest în calea vântului, ce nu

reuşeşte s-o rupă. Ne-am desfătat de fiecare dată ochiul, am

admirat-o şi am lăsat-o acolo unde-i este locul, pentru a se

bucura şi alţii la găsirea ei.

În urmă cu doar un an am urcat, cu studenţii noştri,

impunătorul Ceahlău, ne-am oprit la Lacul Roşu şi am coborât

neîntrecutele Chei ale Bicazului. Mare ne-a fost mâhnirea când,

la capătul unei excursii atât de frumoase şi instructive, am

întâlnit câţiva copii care vindeau bucheţele cu flori de colţi. Şi,

după ce le-am explicat că această minunată plantă este pe cale

de dispariţie, că nu trebuie s-o mai culeagă şi s-o

comercializeze, ne-am întrebat: oare acestor copii nu li s-a spus

de către profesorii lor că floarea de colţi este un monument al

naturii, aflat în pericol. Oare cuvintele noastre adresate

studenţilor atunci când le vorbim despre plantele rare şi despre

necesitatea ocrotirii lor nu avut niciun înţeles? Oare cei care

astăzi sunt educatori nu mai au timp şi de aşa ceva? Oare pentru

câteva zeci de lei trebuie să te caţeri pe piscurile prăpăstioase şi

să distrugi una din nestematele atât de admirate de iubitorii de

frumos? Oare nimic nu ne mai poate opri de la distrugerea

naturii în care trăim şi în care trebuie să trăiască urmaşii noştri?

Oare când va apărea o lege mai drastică pentru protecţia

mediului înconjurător? Oare când vom deveni conştienţi cu toţii

că avem încă o natură frumoasă şi bogată, pe care trebuie s-o

lăsăm aşa celor care ne vor urma?Oare şcoala, educatorii,

organele abilitate să oprească de la distrugere plantele,

animalele şi peisajele rare, ne facem datoria faţă de natura

înconjurătoare?

Dar, pentru a încheia aceste gânduri într-un mod mai

optimist şi angajant, tonfiant, vom cita cuvintele unui mare

biolog, regretatul academician Emil Pop, care spunea:

„Floarea reginei nu e numai o capodoperă în miniatură,

care ne desfată simţul artistic în mijlocul unui peisaj grandios.

Ea este şi o fiinţă cu trecut glorios şi viitor primejdios, care ne

trezeşte plăcerea intelectuală a unei meditaţii despre destinul

complicat al speciilor. Este o plăcere mai nobilă şi mai curată să

ştii că în urma ta, mulţi drumeţi se vor desfăta şi vor medita,

lângă prescurelele munţilor, decât să rupi deodată cu ele un

motiv atât de frumos şi rar, dinaintea unor tovarăşi, care vor

veni mereu şi îl vor căuta zadarnic.

Tipuri de ecosisteme din

parcul oraşului Roman

Prof. ing. Dascalu Elena Gabriela - Roman

Ne aflăm la Colegiul Tehnic “ Petru Poni “ din Roman,

jud. Neamţ. Oferta şcolară a acestui liceu este variată. Un

domeniu foarte căutat de elevi este cel de “Resurse naturale

şi protecţia mediului”.

miez de septembrie. Şcoala îşi deschide larg porţile

pentru a primi, deopotrivă, elevi şi profesori.

La acest profil, vin elevii iubitori de natură şi de frumos,

în general, care ştiu să îmbine armonios ştiinţă (teoria) cu

practica.

Astfel, elevii clasei a IX-a C, au demarat un proiect cu titlul

“Tipuri de ecosisteme di n parcul oraşului Roman. ”Proiectul se

desfăşoară în cadrul modulului “Metode practice de investigare

a ecosistemelor.”Debutul lui a avut loc în anotimpul de toamnă,

la câtva timp după începerea şcolii. Proiectul se derulează pe tot

E

Ecologie

p. 76 Lohanul nr. 21, martie 2012

parcursul anului şcolar, odată cu trecerea celor patru

anotimpuri:toamna,iarna primăvara,vara.Clasa a fost împărţită

în 5(cinci) grupe de câte 6(şase) elevi. S-a procedat democratic

la alcătuirea grupelor şi am intervenit acolo unde a fost nevoie.

Ne-am deplasat în parc. Odată ajunşi acolo, am făcut o

împărţire a parcului în mai multe ecosisteme. Delimitarea lor nu

s-a făcut la întâmplare, ci am avut în vedere că fiecare

ecosistem să cuprindă un obiectiv principal al parcului, cum ar

fi: Masa Tăcerii, Muzeul de Ştiinţe ale Naturii, statuile

scriitorilor romani, fântână arteziană, părculeţul de joacă al

copiilor.Fiecare grupă şi-a ales un ecosistem pe care îl va studia

pe tot parcursul derulării proiectului. Elevii s-au deplasat în

zona aleasă, au făcut o delimitare imaginară şi au început să

studieze, folosind cunoştinţele dobândite până în acel moment,

atât la modulul “Metode practice de investigare a

ecosistemelor”, cât şi la celelalte module de specialitate. Au dat

un nume ecosistemului ales, au observat atent aspectul

plantelor, insectele, au cules flori, frunze, crenguţe, au prins

câteva insecte, apoi au trecut la măsurarea temperaturii,

observarea solului şi a presiunii atmosferice. De asemenea, au

făcut aprecieri cu privire la nebulozitate, precipitaţii,vânt,

strălucirea soarelui, lungimea zilei şi au făcut poze. Toate

acestea au fost materializate în colaje, portofolii, fotografii, ce

au fost prezentate în cadrul unei lecţii demonstrative la comisia

metodică. În acest mod s-a încheiat prima parte a proiectului.

Metode de prevenire a încălzirii globale

Prof. Roxana Munteanu – Huşi

Încălzirea globală este fenomenul de creştere continuă

a temperaturilor medii înregistrate ale atmosferei în

imediata apropiere a solului, precum şi a apei oceanelor,

constatată în ultimele două secole, dar mai ales în ultimele

decenii.

ncălzirea globală are efecte profunde în cela mai diferite

domenii. Ea determină sau va determina ridicarea nivelului

mării, extreme climatice, topirea gheţarilor, extincţia a

numeroase specii şi schimbări privind sănătatea oamenilor.

Fenomenul de încălzire globala a început să îngrijoreze

după anii '60, în urma dezvoltării industriale masive şi a

creşterii concentraţiei gazelor cu efect de seră care sunt

considerate în mare măsură responsabile de acest fenomen.

Modelele climatice elaborate de specialiştii în domeniu

estimează că clima globală se va încălzi cu 1,1 - 6,4°C în cursul

secolului al 21-lea. Estimările variază din cauza faptului că nu

poate fi prevazută evolutia emisiilor de gaze care cauzează

efectul de seră. De altfel, tendinţa de încălzire continua a

planetei în secolul XXI este relevată de foarte multe studii în

domeniu. Foarte îngrijorator este însă faptul că aceste scenarii

climatice arată că zonele polare se vor încălzi cel mai mult, ceea

ce ar putea avea consecinţe dramatice datorită ridicării nivelului

oceanului planetar,distrugerii habitatelor şi mai apoi dispariţia

ununi numar mare de specii de plante şi animale.

Valurile de căldura - consecinţă a încălzirii globale -

implică unele riscuri pentru sănătatea populaţiei,mai ales în

zonele urbane, unde temperaturile sunt mai ridicate.

Se cunoaşte că vremea caniculară poate creşte riscul de deces,

îndeosebi la persoanele susceptibile de sensibilitate la efectele

stresului termic. Cea mai mare vulnerabilitate o au, în general,

persoanele din grupele de vârstă care depaşesc 65 de ani.De

asemenea,valurile de căldură vor favoriza incendiile

forestiere,incendii ce au un efect negativ atât asupra habitatelor

şi a animalelor,cât şi asupra atmosferei prin emanarea unei

cantităţi imense de fum şi cenuşă.

Dacă fenomenul de încălzire este cvasi-unanim acceptat

de oamenii de ştiinţa şi de factorii de decizie,există mai multe

explicaţii asupra cauzelor procesulul.Opinia dominantă este că

încălzirea globală se datorează activitaţii umane,în special prin

eliberarea de gaz si de carbon în atmosferă prin arderea de

combustibili fosili.

Cauza principală a încălzirii globale este creşterea

concentraţiei de CO2 în atmosferă în ultimele secole. Aceasta a

fost de 280 ppm înainte de revoluţia industrială, fiind acum de

430 ppm, adică aproape dublă, iar în anul 2035 ar putea fi de

550 ppm, daca fluxul emisiilor actuale de gaze cu efect de seră

(GES) s-ar menţine peste capacitatea naturală de absorbţie.

Aceasta ar putea duce în imediata perioadă la o creştere cu încă

2°C.

Pe langă dezvoltarea industrială, o alta cauză la fel de

importantă o reprezintă defrişările masive ale pădurilor. Acestea

duc la o creştere a concentraţiei de noxe ceea ce provoacă

efectul încălzirii globale şi epuizarea stratului de ozon. Pentru a

stopa efectele negative provocate de aceste defrişări, specialiştii

spun că ar fi nevoie de o împădurire cu 20% faţă de totalul deja

existent la nivlul întregului glob.

Atmosfera Pământului este atât de subţire încât oamenii

au capacitatea de a altera semificativ de mult concentraţia unora

dintre moleculele sale de baza.Cantitatea de dioxid de carbon-

cel mai important dintre aşa numitele “gaze de seră” – a crescut

in mod special.

Energia solară intră în atmosferă sub formă de unde si

încălzeşte Pământul. O parte din ea,dupa ce işi face datoria ,este

trimisă înapoi în spaţiu,sub forma razelor infraroşii.

În condiţii normale,o parte din cantitatea de radiaţii

infrarosii este reţinută de atmosferă- ceea ce e bine,pentru că

astfel temperatura de pe Pământ rămâne în limite

suportabile.Gazele de seră de pe Venus sunt atât de dense,încât

temperatura de la suprafaţa planetei este mult prea ridicată

pentru oameni.Cele de pe Marte lipsesc aproape în totalitate,aşa

că acolo este mult prea frig.De aceea,Pământului i se spune

uneori şi “planeta buclelor aurii”-aici temperaturile au fost exact

aşa cum trebuiau să fie.

Pentru a limita încălzirea la 2 grade, este necesar ca

emisiile să înceteze să mai crească între 2015 şi 2020, şi să

scadă, ulterior, în mod rapid. "Este necesar să se ajungă la o

societate mondială «decarbonatată», cu zero emisii de CO2 şi

alte gaze cu efect de seră pe termen lung, până la sfârşitul

Î

Ecologie

p. 77 Lohanul nr. 21, martie 2012

secolului. Fiecare an de întârziere a trecerii la acţiune creşte

şansele ca încălzirea să depăşească 2 grade Celsius", au

avertizat climatologii Institutului de Cercetare a Impactului

Climatic din Potsdam,Germania.

Limitarea încălzirii globale se reduce practic la limitarea

concentraţiilor de CO2 la 400 - 500 ppm în volum. Valorile în

ianuarie 2007 sunt de 383 ppm şi cresc anual cu 2 ppm. Pentru a

evita foarte probabila depăşire a celor 2 °C ar trebui ca nivelele

de CO2 să fie stabilizate imediat, ceea ce nu se întrezăreşte prin

prisma programelor actuale. Calea propusă este reducerea

emisiilor de gaze cu efect de seră prin reducerea consumurilor

energetice şi utilizarea energiei din surse regenerabile.

Unul dintre efectele cele mai alarmante ale schimbărilor

care vor urma implică multiplicarea fenomenelor meteorologice

extreme, fie că este vorba despre nivelul temperaturilor

(caniculă), fie al precipitaţiilor (secete, inundaţii).

Despădurirea şi seceta, mai severe în Amazonia, ar

putea, astfel, în câteva decenii, să transforme cea mai mare

pădure tropicală din lume în savană. Acest adevărat plămân

verde al planetei va deveni, atunci, un mare producător de CO2.

Reducerea defrisarilor joaca un rol deloc de neglijat in

reducerea emisiilor de carbon. Conventia Natiunile Unite

privind Schimbarile Climatice recunoste nevoia de protejare a

padurilor ca parte a eforturilor de combatere a schimbarilor

climatice.

Economia de energie

Una dintre cele mai bune acţiuni pentru reducerea încălzirii

globale este reducerea consumului de energie prin:

Adoptarea de tehnologii moderne, care nu sunt

energointensive. Acest lucru este valabil în special pentru

România, a cărei industrie se bazează pe tehnologii vechi.

Consumul specific de energie primară pe unitatea de venit

naţional este în România de circa două ori mai mare decât

media din Uniunea Europeană.

Reducerea consumului energetic prin reducerea

iluminatului artificial. Pentru popularizare,

în 2007 Sydney a avut iniţiativa stingerii luminilor timp de

o oră, iniţiativă la care au participat 2,2 milioane de case şi

agenţi economici. În 29 martie 2008 la iniţiativă au aderat

încă 23 de oraşe mari din lume şi au participat 50 de

milioane de oameni, în 2009 „ora Pământului” a fost în 28

martie, orele 20:30 - 21:30, ţinta fiind un miliard de becuri

stinse,iar în 27 Martie 2010 s-a stabilit un record:128 de

ţări şi teritorii s-au alăturat manifestaţiei la nivel mondial.

Eficientizarea transportului prin

folosirea hidrogenului drept combustibil în

locul hidrocarburilor, prin folosirea biodieselului drept

combustibil regenerabil şi prin înlocuirea transportului

cu camioanele cu cel pe calea ferată.

Prin reducerea consumului de energie scade sarcina

termocentralelor. Proporţional scade cantitatea ce combustibil

consumată, deci emisiile de CO2 în atmosferă. Producţia de

CO2 în România depăşeşte pe cea a Regatului Unit datorită

tehnologiilor ineficiente.

Energiile alternative

În scopul reducerii emisiilor de CO2 se recomandă

utilizarea energiilor care nu se bazează pe tehnologia de ardere,

cum sunt energia solară,energie hidraulică şi energia

eoliană. Captarea energiei solare este dificilă, actual

recomandările sunt ca ea să fie captată sub formă de biomasă.

Energia hidraulică exploatabilă actual este limitată şi

nu poate satisface cererea, însă ea joacă un rol cheie în

acoperirea vârfurilor de sarcină. Energia eoliană este disponibilă

doar în anumite zone, iar randamentul captării sale este scăzut.

Biomasa

Arderea biomasei s-a practicat din cele mai vechi timpuri,

oamenii folosind drept combustibil lemnul. Din punct de vedere

al ciclului carbonului arderea plantelor este ecologică. Deşi prin

arderea lor carbonul coţinut în ele este eliberat în atmosferă sub

formă de CO2, acest carbon provine chiar din CO2 din

atmosferă, captat în procesul de fotosinteză. Deci arderea

plantelor este un proces de reciclare a carbonului, spre

deosebire de arderea combustibililor fosili, care introduce în

atmosferă noi cantităţi de CO2. Totuşi arderea lemnului nu este

o soluţie bună, deoarece ritmul de regenerare al copacilor este

mic, regenerarea lemnului durând cca. 30 de ani. O soluţie

alternativă este arderea porumbului, care în cultură se reface

anual. În acest caz culturile de porumb joacă rolul unui imens

captator solar, ecologic. Pentru asigurarea necesităţilor

energetice este nevoie de cultivarea cu porumb destinat arderii a

cca. 15 % din suprafaţa agricolă. Opţiunea este sprijinită

de American Corn Growers Assocication (AGCA -

română: Asociaţia Cultivatorilor de Porumb Americani)

şi National Corn Growers Assocication (NGCA -

română: Asociaţia Naţională a Cultivatorilor de Porumb).

Arderea se poate face atât în termocentrale, care însă trebuie

echipate cu instalaţii de ardere adaptate acestui tip de

combustibil, cât şi în instalaţii de încălzire individuale care ard

boabe de porumb în loc de peleţi, instalaţii care se găsesc în

comerţ.

Altă cale este fermentarea porumbului în vederea

producţiei de etanol, însă aceasta este considerată o cale mai

puţin eficientă.

Tot drept culturi energetice pot fi considerate culturile

de floarea soarelui, soia şi în special rapiţă, uleiul rezultat

(biodiesel) putând înlocui relativ simplu combustibilul

pentru motoarele diesel ale autovehiculelor.

“Dar din dar se face Rai”

Matei Sorina-Iuliana - Roman

Momente importante din viata mea ca elev au fost multe

însă, unul singur a rămas in sufletul meu, care m-a făcut sa

ma simt bine sufleteşte.

e ce spun asta? Orice întamplare minunată din viata

viecărui om îti creeaza si iţi da o stare de bine, dar te

simţi si mai bine atunci când oferi cuiva ceva şi dacă o

faci din inima, sufletul iţi cresşte de bucurie.

D

Ecologie

p. 78 Lohanul nr. 21, martie 2012

Asta am făcut si eu… Am organizat o activitate educativă “Dar

din dar se face rai” la Centru de batrâni în perioada în care

deţineam funcţia de preşedinte a Consiliului Școlar al Elevilor,

din anul şcolar 2010-2011, la Colegiul Tehnic ”Miron Costin”,

cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Scopul proiectului a fost

strângerea de fonduri banesti de la fiecare elev din liceu, pentru

ajutorarea vârstnicilor de la centru de bătrani. Din banii strânsi

am cumpărat alimente, fructe, cozonaci si alte produse

tradiţionale românesti potrivite sărbatorilor de iarnă. Aceste

cadouri au fost înmânate tuturor batrânilor de la centru.

Împreună cu un colectiv de elevi si cu doamna prof. Ghercă

Magda, din cadru liceului şi al Consiliului Școlar al Elevilor, am

mers la acest centru de bătrâni. Ajunsi acolo, i-am colindat pe

bătrâni, i-am urat şi i-am încântat cu urăturile noastre special

făcute pentru dânsii si cu costumaţiile noastre. Bătrânii încântaţi

fiind de vizita noastră, ne-au aplaudat, ne-au mulţumit pt

cadourile oferite si au vrut sa facă si poze cu cei costumaţi.

Îmi aduc aminte că o bătrână lângă care stăteam ,m-a luat de

mână şi mi-a spus: ”Fată dragă, să-ţi meargă bine în viaţă pentru

că ai un suflet bun” zâmbetul ei si vorbele ei calde, mi-a făcut

inima să crească.

La sfârşitul activităţii i-am mulţumit doamnei director de la

centru de bătrâni pentru ospitalitatea acordată.

Activitatea a durat puţin însă pentru mine si pentru colegii mei

caât si pentru d.na prof.care ne-a insoţit,a însemnat foarte mult

si sufletul ne-a vibrat de bucurie pentru că am făcut ceva diferit

faţă de alţi tineri de vârsta noastră,am făcut un lucru caritabil

care ne-a îmbunat sufletul şi ştim că am reuşit să aducem

zâmbetul pe buze unor oameni ce viaţa nu a fost probabil aşa

blândă cu ei.

Și după cum v-am spus,exista mai multe moment fericite in

viată pentru toti!Pentru mine acesta a fost,cum de alftel toată

perioada mea de mandat,în care am organizat acţiuni in cadruL

Consiliului Școlar al Elevilor şi in afara lui…Pentru mine a

insemnat o realizare profesionala si persoanala, dar şi un

moment extraordinar pe care n-am să-l uit in toată viaţa mea.

Cu acestă ocazie,doresc să-i mulţumesc d.nei prof.consilier

Sava Cristinica ,pentru sprijinirea ,înţelegerea si încrederea in

forţele mele proprii, mult respect si o deosebită stima .Totodată

si d-soarei prof.dir.adj.Scorţescu Anca.

Rolul utilizării problematizării în învăţarea

matematicii (studiu de specialitate)

Prof. Tiron Valentina - Huşi

Întrucât activitatea de rezolvare de probleme oferă

modul cel mai eficient din domeniul activităţilor matematice

pentru cultivarea şi educarea creativităţii, mi-am propus să

realizez o investigaţie pentru a observa şi arăta rolul

esenţial al acesteia în formarea personalităţii creative.

roblematizarea constitue o modalitate de instruire prin

crearea unor situaţii problemă care solicită elevilor

utilizarea, restructurarea şi completarea unor capacităţi

anterior dobândite în vederea rezolvării situaţiei problemă pe

baza experienţei şi a efortului personal. Problematizarea constă

în punerea unor probleme didactice şi dirijarea gândirii elevilor

spre descoperirea soluţiilor posibile. Crearea de situaţii

problemă îl pune pe elev în situaţia de a descoperi calea spre

adevăr, spre soluţia problemei.

Perioada de desfăşurare a investigaţiei fiind de un an,

activităţile desfăşurate au fost cele planificate în conformitate

cu Programa şcolară, organizate şi desfăşurate cu ajutorul

metodelor active participative preocupându-mă permanent de

crearea fondului problematizat în formarea conceptelor

matematicii.

Eşantionul subiecţilor investigaţi a fost reprezentat de colectivul

clasei de elevi IX M a Colegiului Agricol „Dimitrie Cantemir”

Huşi, în anul şcolar precedent. Elevii au fost observaţi, evaluaţi,

monitorizaţi pe parcursul întregului an şcolar. Ei au fost

antrenaţi să descopere asemănări şi deosebiri între conceptele

matematice, să compare, să selecteze, să argumenteze, fiind

antrenaţi în diferite situaţii problemă în cadrul cărora li s-a

solicitat depunerea de efort intelectual propriu susţinut.

Nu de puţine ori am întâmpinat unele greutăţi. Elevii noştrii

sunt foarte comozi şi refuză să depună efort intelectual sau

acesta este redus la minim. Este nevoie de o măiestrie a cadrului

didactic în a le capta atenţia prin diferite procedee. Elevii au

fost încurajaţi să pună întrebări, să participe activ la rezolvarea

diverselor probleme. Rezultate deosebite au fost obţinute odată

cu desfăşurarea unor lecţii pe grupuri stimulându-se spiritul

competitiv între echipe, fiecare membru fiind implicat activ în

însuşirea şi aplicarea noilor cunoştinţe.

Lucrul în clasă a fost completat de fiecare dată cu teme pentru

acasă prin intermediul cărora elevii au aplicat cunoştinţele

dobândite în exerciţii.

Prin folosirea frecventă a problematizării ca metodă de învăţare

am constatat o perfecţionare a procedurilor de descoperire

inductivă folosite de elevi. Primele încercări nesigure au fost

înlocuite treptat cu un plan de acţiune, elevul stabilind mintal

unele relaţii, eliminând etape şi valorificând experienţa căpătată

şi în alte situaţii de învăţăre.

Toate modalităţile de problematizare utilizate au avut menirea

de a dezvolta gândirea logică şi judecata. S-a urmărit permanent

conştientizarea celor însuşite, deprinderea elevilor cu munca

P

Pedagogie

p. 79 Lohanul nr. 21, martie 2012

intelectuală, formarea lor să gândească orice răspuns, să-l

verifice şi apoi să-l expună.

Fiecare informaţie trebuie să devină un bun intelectual propriu

cu care elevul să poată opera în funcţie de situatiile concret

problematizate oferite de realitatea vieţii.

S-a confirmat ipoteza potrivit căreia rezolvarea de probleme

reprezintă o activitate de profunzime, cu caracter de analiză şi

sinteză superioară. Pune la încercare în cel mai înalt grad

capacităţile intelectuale ale elevilor, solicită acestora toate

disponibilităţile psihice, contribuie la cultivarea şi dezvoltarea

capacităţilor creatoare la educarea perspicacităţii şi a spiritului

de echipă.

Exprimarea unor tendinţe comportamentale şi cultural-

globale

în activitatea social-cotidiană a elevilor de gimnaziu şi liceu

din perspectiva formării de competențe active, valori și

atitudini

necesare pe întreg parcursul vieții (reflectări din viața didactică în școală și în afara ei)

Prof. Dragoş Curelea – Sibiu

Înţelegem aici prin comportament cotidian, ansamblul

funcţional-acţional al faptelor, atitudinilor, manierelor,

deprinderilor şi gesturilor uzuale, respectiv, al reacţiilor care au

loc şi se manifestă în conduita psiho-socială zilnică a persoanei,

văzută în cazul nostru ca elev-educabil.

spect generic prin care individul (elevul) îşi satisface

trebuinţele sale cotidiene. În viaţa psiho-socială,

comportamentul individual este văzut şi studiat-analizat în

funcţie de specificul grupului, al comunităţii, al societăţii, totodată al

acţiunii care este depotrivă, analizată şi supusă cercetării, apărând

astfel inevitabil, diferitele tipologii psiho-comportamentale, care pot fi

exemplificate și clasificate în felul următor:

a). – comportamentul prosocial şi proactiv, care vizează în mod direct,

orientarea şi interiorizarea educabilului către valori sociale, cu scopul

declarat şi urmărit în a le conserva, susţine, promova şi implementa în

mod durabil, în demersurile sale de moment şi de perspaectivă.

b). – comportamentul economic, care în fond, reprezentând sfera

actelor, a acţiunilor-manifestate, a tendinţelor generale privind

demersul pro-social şi psiho-compotamental al omului – elevului în

cazul nostru – care în calitate de consumator privind sfera veniturilor şi

a resurselor pentru diferitele tipuri de consum, material,

comportamental şi spiritual-cultural, devine parte eminamente din

procesul de implementare şi asigurare a calităţii în şcoli, în judeţe şi la

nivel naţional, privind o educaţie-formare de certă valoare şi afirmare a

generaţiilor care se vor succeda.

c). – comportamentul profesional, în care educabilul îşi exteriorizează

atitudinile, tendinţele psiho-sociale, cât şi deprinderile generale de

muncă, denominate generic şi văzute drept competenţe, dezvoltate-

aplicate în anumite activităţi, profesiuni, cariere – n. a. mai greu dar

deloc imposibil, dacă ne gândim, la un program radiofonic al şcolii, sau

la editarea revistei şcolii, ori de ce nu la un program bio prin

cultivarea-plantarea în perimetrul şcolii a diferiţilor arbuşti aflaţi astăzi

pe cale de dispariţie, văzut ca parteneriat în comun cu ocolul silvic

zonal şi cu Agenţia Regională de Protecţie a Mediului, respectiv Garda

de Mediu.

d). – comportamentul cultural, atât din perspectiva psiho-culturală,

novatoare şi formatoare, cât şi pe direcţia de acţiuni socio-culturale

prin acţiuni-colaborări-parteneriate cu alte unităţi de învăţământ din

judeţ, din zona-regională 7 Centru, din alte zone privind dezvoltarea

durabilă a României, privind raportarea la sfera de valori spirituale şi

materiale prin modul de implementare şi receptare-acceptare, prin

modalitatea de utilizare şi îndeosebi privind demersul propriu-zis de

creaţie culturală şi participarea la realizarea acesteia. În fond

comportamentul psiho-cultural este permanent conotat în mod direct şi

imediat de activitaea educaţională, de procesul de predare-învăţare-

evaluare, atât instituţional-formal, cât şi non-instituţional-informal1

e). – comportamentul politic, destul de generic şi fără dubii delicat,

prin care persoana umană, elevul de liceu în cazul acesta îşi susţine-

manifestă atitudinile, ataşamentul, reţinerile faţă de concepţiile,

orientările şi evoluţiile politice în actualitate ,dar mai ales faţă de

instituţiile care le promovează, atât local, dar şi regional, respectiv,

naţional.

Generic abordând problematica aceasta, trebuinţele elevului-

educabil pot avea în exprimarea acestora psiho-socială, diferite

caracteristici care se pot obiectiva în următoarea clasificare strictă:

- trebuinţe necesar a fi atinse, acestea putând fi:

în funcţie de conţinut : - a) – trebuinţele materiale şi b) – trebuinţele

spiritual-culturale

în funcţie de nivelul de funcţionare avem: a) – trebuinţe individuale şi

b) – trebuinţe psiho-sociale de grup şi generice, observabile la nivelul

funcţional-acţional al activităţii sociale al educabilului.

în funcţie directă de nivelul imediat al cerinţelor avem: a). – cerinţe

primare, b). – cerinţe manifeste la nivel secundar.

Comportamentul psiho-social al elevului-educabil, se manifestă în

acelaşi timp, atât din perspectivă strict şcolară, cât şi socială astfel:

înre-un cadru formal instituţional reprezentând caracterul trebuinţelor

necesare în a fi atinse/satisfăcute ,recunoscute ca adecvate şi

funcţional-sociale putând fi private şi acceptate drept modele.

Totodată, comportamentul se manifestă într-un cadru informal-

instituţional, reprezentând acele trebuinţe ce se impun a fi satisfăcute,

acestea fiind recunoscute, ca adecvate şi funcţionale. Într-in cadru

informal, paraşcolar, noninformal, cât şi neinstituţional, reprezentând

acele informaţii ca fiind adecvate pentru întreaga comunitate, inclusive

pentru elevi-educabili, se delimitează, chiar se detaşează de acestea. În

aceste condiţii, comportamentul elevului în cotidian, poate incumba

următoarele:

- caracterul normativ, conform cu legalitatea în vigoare la acel moment

dat, urmărind respectarea unor norme legale, prescripţii procedurale,

indicaţii şi legi recunoscute de către comunitate, societate şi naţiunie,

ca for ultim şi suveran în actualitate al acetsor realităţi.

- caracterul non-normativ, situat în afara acestor norme, legi,

prescripţii, însă dincolo de a fi acutizat într-o manieră categorică.

- ar mai exista, caracterul strict ilegal prin care sunt încălcate flagrant

normele socile şi legile, respective, procedurile juridice, generându-se

astfel un comportament psiho-social delincvent în societatea

respectivă2.

Aducându-se aici, comportamentul tinerilor, văzuţi şi acceptaţi generic,

ca elevi de gimnaziu şi liceu, prin acesta putem, fără tăgădă, susţine şi

deduce, faptul că sfera comportamentelor reprezintă rezultatul direct şi

imediat al unor interacţiuni între comportamentul pro-social şi

exteriorizarea comportamentului social-cultural al elevilor fie la

gimnaziu, fie în liceu. Concret demersurile şi manifestările tinerilor

educabili, pe diferitele trepte ale şcolarităţii, se realizează ca urmare a

cunoaşterii şi copierii unor modele, a respectării ori din contră a

valorilor specific sferei sociale şi educaţionale, respectiv, ca urmare

direct a modalităţii de receptare-acceptare a valorilor, raporturilor şi a

modelelor tipice culturii, subculturii şi contraculturii care influenţează

şi chiar gestionează exteriorizarea personalităţii educabilului-elev în

aceste activităţi.

Sfera studiului trebuie în acest caz să pornească concret de la ceea ce

face şi mai ales cum anume face atitudinal şi comportamental în

cotidian, pentru a-şi rezolva şi atinge trebuinţele interpersonal în

1 Dumitru Batâr, Educaţia. Analiză şi Posibilităţile de

investigaţie sociologică, Editura Univerisităţii Lucian Blaga –

Sibiu, Sibiu, 2002, p. 63 – 65. 2 Ibidem.

A

Pedagogie

p. 80 Lohanul nr. 21, martie 2012

activităţile sale informale, dar şi în cele formale. Este necesar a se urma

direcţiile în care se poate surprinde tipul acesta de comportament:

Direcţia acţională

Direcţia relaţională

Limbajul uzual-mijloc de comunicare

Gesturile, mimica

Vestimentaţia

Direcţia acţională urmăreşte participarea şi implicarea tinerilor în

activităţi acceptate sau neacceptate, implicit reieşind de aici

neparticiparea lor la o serie de acţivităţi aşteptate în cadrul

grupului/clasei/şcolii/comunităţii din care face parte. Tot aici, trebuie

să ţinem cont de modul de participare-receptare privind normele

sociale, performanţele individuale şi/sau colective, privind sarcinile

trasate sau obiectivele propuse şi aşteptate de la educabil. Nu trebuie

privite şi studiate numai rolurile în care elevul este implicat, ci şi

modul în care acesta se raportează la atribuţiile care-i revin, deopotrivă

contând şi rezultatele la care se ajunge, fie intermediare/de parcurs, fie

finale, la care se ajuge pe fondul exteriorizării şi manifestării rolurilor

şi statusurilor deţinute.

Direcţia relaţională presupune şi implică relaţiile care se stabilesc şi se

manifestă între educabili fie pe acelaşi palier de vârstă, fie pe paliere

diferite. Sunt urmărite relaţiile dintre elevi ca membrii ai unor grupuri

(cercuri, ansambluri sportive, ansambluri folclorice, participarea la cor,

etc…), respectiv relaţiile angajate cu alte grupuri, fie şcolare, fie

extraşcolare, fie între educabili, individuali priviţi şi grupul în

totalitatea sa. Aceste relaţii se desfăşoară, atât pe dimensiunea lor

orizontală, adică urmăresc egalitatea şi colaborarea, dar şi pe

dimensiunea lor verticală, vizând stabilirea autorităţii, iar de aici

supraordonarea şi/sau subordonarea subiectului-educabil în cadrul

grupului. Se observă aspectul că această direcţie devansează stutusul

strict individual, generând în activitate demersuri interindividuale şi

interrelaţionale, decurgând de aici relaţiile şi raporturile de putere şi

forţă care funcţionează într-un grup situat în permanentă evoluţie.

Limbajul uzual, văzut ca vehicul al comunicării oral-auditive

reprezintă cadrul sonor prin care comportamentul tinerilor se

exteriorizează, prin noţiuni, termeni şi cuvinte accesate şi interiorizate,

prin care sunt transmise anumite informaţii în anumite situaţii.

Inevitabil, limbajul depinde de personalitatea educabilului de

informaţii şi conjuncturi în care se realizează, de aici reieşind auditiv,

tipurile de comportament formal şi/sau informal, legal sau ilegal.

Vestimentaţia elevului nu trebuie receptată doar în funcţie de cerinţele

practice şi cotidiene, ci şi de modul cum sunt utilizate elementele sale

componente, totodată trebuie ţinut cont de trăsăturile şi calităţile

particulare ale elevului (ex. pe un elev înalt nu vor sta niciodată bine

haine trei sfertuiri, fie ele cât de curate şi parfumate ar fi, de asemenea

pe o vestimentaţie nu tocmai curată nu se potriveşte deloc bine

deodorantul turnat din belşug, deoarece îmbâcseşte acele haine iar

exemplele ar putea continua). Vestimentaţia abordată din perspectivă

strict comportamentală a reprezentat un mijloc de exteriorizare a

status-ului social dar şi de evaluare (parţială) a poziţiei deţinută de

tânăr în societate,în funcţie de familia de provenienţă1.

În comportamentul cotidian al elevului, fie de la gimnaziu, fie din

liceu, cu oarecare nuanţe, tinerii se manifestă pe toate cele cinci direcţii

descrise mai sus în mod dominant şi concomitent. Prin tot ceea ce fac

şi prin modul atitudinal-comportamental putem susţine faptul că ei

încearcă o repersonalizare pornind de la adoptarea modelelor

comportamentale ( din modă, din muzică, din anturaj etc…) pe care le

asumă şi interanalizează vizând impunerea acestora ca modele proprii.

Adoptarea treptată a acestora este rezultatul direct al socializării în care

se implică generaţia tânără în evoluţia oricărei societăţi2. În funcţie de

sfera situaţiilor, socializarea ca proces poate fi receptată din

perspectiva cunoaşterii, a înţelegerii, a adoptării şi exteriorizării

1 Dumitru Batâr, Educaţia. Analiză şi Posibilităţile de

investigaţie socioşlogică, Editura Univerisităţii Lucian Blaga –

Sibiu, Sibiu, 2002, p. 67. 2 Ibidem.

normelor, modelelor şi valorilor specifice etapei pe care o societate (le

nivel restrâns un grup / o comunitate) o parcurge, demersuri obiectivate

în asimilarea-manifestarea unor abilităţi ca:

- dobândirea unor deprinderi-disponibilităţi adecvate de analiză şi

discernământ propriu pentru a realiza deosebirile dintre ceea ce este

permis şi ceea ce nu, respectiv dintre legitim şi ilegitim, între dezirabil

şi indezirabil;

- câştigarea şi asumarea unor capacităţi în cunoaştere privind

exercitarea rolurilor sociale în funcţie de norme, reguli şi lege;

- participarea manifestată şi intenţionată la atingerea

scopurilor/obiectivelor urmărite, a performanţelor şi idealurilor

dezirabile social prin acceptarea şi asumarea acestora.

În comportamentul cotidian al tinerilor educabili se disting tipuri

diferite de socializare în care tinerii sunt implicaţi. Se urmăreşte

acceptarea de către aceştia a unor forme de socializare secundară –

consiliul şcolii, al clasei, conducerea cenaclului literar, conducerea

cercului pe discipline – prin care educabilii descoperă şi adopră modele

de conduită şi comportament, urmărindu-se formarea lor pentru

convieţuirea socială. Aceeaşi socializare comportă în sinea sa un

caracter informal, corespunzător între toate grupurile psiho-sociale cât

şi formelor de organizare în care sunt implicaţi tinerii cu atitudini

reprobatorii faţă de reguli şi norme pe direcţia de exprimare negativă

prin comportamentele lor indezirabile care trebuie remediate, corijate

şi aduse la un optim psiho-social dezirabil.

Funcţie de caracterul şi gradul de conştientizare a demersurilor de

socializare în ceea ce priveşte educabilul distingem următoarele două

cazuri, astfel:

socializarea voită în care se doreşte preluarea modelelor

comportamentale şi exteriorizarea

acestora în mod pozitiv, pro-activ;

socializarea involuntară, de educabil, în care fără a-şi propune aceasta,

tinerii preiau, absorb

elemente, forme şi modele pe care le introduce, apoi în mod gradual în

comportamentul propriu.

O predominantă a procesului de psiho-socializare, a educabilului din

perspectivele educaţiei durabile, o reprezintă caracterul pro-activ şi

anticipativ al acesteia. Fără a o considera totalmente anticipativă,

văzută ca o socializare în funcţie de aspiraţii şi aşteptări, de proiecţii şi

acţiuni, la care se pot raporta şi interrelaţiona în situaţii ivite ulterior,

tinerii preiau, interiorizează şi fac uz de formele de conduită, personal,

de grup, şi scocială, nu doar pentru perioada prezentă pe care o parcurg

prin ciclurile de învăţământ, ci şi faţă de viitorul propriu şi cel colectiv.

De asemenea, sunt situaţii generate de anturajul de vârstă, de cel social,

chiar şi de cel stradal, care impune elevului de gimnaziu şi liceu,

anumite norme, principii şi obiceiuri, care preluate într-un răstim scurt,

nu sunt tocmai bine filtrate prin discernământul propriu, acţiune care se

face de cele mai multe ori, ulterior şi adeseori tardiv, după ivirea

anumitor probleme şi altercaţii (chiar alte situaţii mai grave şi delicat

de exprimat). Socializarea devine aici activă şi imediată în

comportamentul educabilului, în comparaţie cu socializarea latent şi

gradual, atunci când tinerii se integrează durabil în normele socialului,

fiind recunoscuţi după o perioadă îndelungată de participare la viaţa

acelui grup. Prin realizarea graduală a procesului psiho-social, tinerii

pot să-şi asigure temeinic recunoaşterea şi participarea la viaţa socială,

evoluând individual şi ocupând diferite trepte în ierarhia comunităţii

din care fac parte. Atrage atenţia faptul, că din această perspectivă,

tinerii educabili adoptă şi utilizează metode sociale specific

conformismului. Concomitent este surprinsă participarea lor într-un

procent destul de însemnat la socializarea negativă care poate avea

efecte în dezvoltarea durabilă a acestor educabili. Ei aderând la modele

comportamentale opuse şi deloc acceptate de grupurile, comunităţile şi

instituţiile din societate. Raportarea la diferitele modele psiho-sociale

şi comportamentul derulat de educabil în lumea contemporană ţine

cont de următoarele axe evolutive ale acestuia:

vârsta tinerilor, momentul biologic şi psihologic la care aceştia îşi

propun rezolvarea unor

probleme, respectiv îşi conturează drumul de urmat în viitor,în funcţie

de disponibilităţi, competenţe deţinute şi ţeluri vizate;

Pedagogie

p. 81 Lohanul nr. 21, martie 2012

nivelul de educaţie, performanţele deja obţinute, generându-se acum

ideea locului pe care îl

acceptă şi pe care îl doreşte a-l ocupa într-o ierarhie specifică,

prefigurare a celei sociale;

nivelul general şi cel particular de satisfacere a trebuinţelor primare;

modul în care participă şi se implică în activităţile psiho-sociale ale

grupului;

tipul de familie din care face parte ca tânăr.

Tot aceeaşi factori1 , influenţează tinerii educabili înspre căutarea,

identificarea şi adoptarea unor modele, însă acestea fiind totalmente

diferite faţă de cele dominante la nivelul societăţii din care educabilii

fac parte, aceasta în măsura în care ceea ce societatea propune nu îl

satisface pe tânărul educabil atât privitor la prezentul său, cât şi din

perspectiva intereselor sale ulterioare. Familia este hotărâtoare într-un

procentaj destul de mare în influenţarea tinerilor spre găsirea şi

alegerea unor modele profesional-comportamentale, cu atât mai mult

dacă familia se confruntă cu probleme economice şi de resurse. De

multe ori tinerii renunţă la modelele familiale sau/şi şcolare fiind

atraşi de situaţii favorabile de moment, dar care fie instabile în timp, fie

inaccesibile acestora, nu reprezintă cadrul necesar în care educabilul să

se poată stabiliza social şi financiar. Tot din perspectiva rolului familiei

putem identifica rolul familiilor cu resurse, care derulează activităţi

economice, prin care atrag inevitabil tinerii, fie ca participanţi, fie ca

proprietari către formarea unui comportament conformist, îndepărtând

treptat educabilul de şcoală şi punându-l în postura de a avea studii sau

de a deţine bani şi proprietate într-o afacare funcţională2.

Funcţie de cei 5 factori descrişi mai sus, trebuie evidenţiat aspectul

destul de presant, privind problema viitorului, care se impune cu

condiţii negative asupra lor. Două situaţii devin cauzale aici:

teama de necunoscut ivită din experienţele parcurse individual, dar şi

din cele pe care le-au

cunoscut în familiile lor de provenienţă,

acest viitor personal nu corespunde deloc aspiraţiilor acestor elevi, ei

având un ideal deja

format. Neconcordanţele acestea sunt determinate de:

1) – ceea ce ar putea să le ofere viitorul acestor elevi nu corespunde

deloc cu aspiraţiile şi pasiunile lor, devenind agasant şi neimportant

pentru personalitatea lor; nu se încadrează pe direcţia pe care ei şi-au

proiectat-o; 2) – chiar dacă ar activa social pe aceste direcţii, ei fiind

nevoiţi la aceasta, performanţele lor în viitor ar fi reduse, faţă de natura

costurilor implicate, financiar, psiho nervos şi energetic.

În fond, procesul de socializare negativă, determină tinerii educabili, să

preia mai mult ori mai puţin voluntar, modele dezirabile pe plan social,

exteriorizându-se în comportamente deviante. Prin comportamentele

subculturale şi anticulturale, sunt încălcate norme, principii şi valori

general acceptate de către comunitate, ceea ce-i plasează pe tinerii

noştri într-o lumină a expunerii proprii3. Mai mult, prin atitudinile şi

comportamentele proprii prin care ei se expun, încălcând norme, reguli

şi legi, provoacă la nivelul comunităţii şi al societăţii per ansamblu

disfuncţionalităţi prin care este afectat gradul de securitate şi libertate

în grup. Pot afecta instituţii plasându-se sub incidenţa legii, fiind

consideraţi delincvenţi, suportând astfel sancţiuni morale şi juridice

specifice societăţii4.

Rezultatul direct şi imediat al socializării negative este comportamentul

deviant întâlnit adeseori astăzi în şcoală. Comportamentul acesta fiind

1 Dumitru Batâr, Educaţia. Analiză şi Posibilităţile de

investigaţie socioşlogică, Editura Univerisităţii Lucian Blaga –

Sibiu, Sibiu, 2002, p. 70 şi urm. 2 Dumitru Batâr, Familia în dinamica societăţii, Editura

Universităţii Lucian Blaga Sibiu, 2004. 3 Dumitru Banciu, Mihai, S., Rădulescu, Introducere în

sociologia delincvenţei juvenile, Editura Medicală, Bucureşti,

1990. 4 Idem, Introducere în sociologia devianţei, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.

observat pe toate cele cinci direcţii ale sale, conştientizat de elevi ca

fiind ceva normal. Pentru ei comportamentul acesta anormativ prin

care se eludează, normele, regulile şi modelele existente, este receptat

ca un succes anti-scocial şi anti-instituţional (chiar antişcolar la un

moment dat). În viziunea lor, conform chestionarelor aplicate şi

interpretate psiho-sociometric, acest tip de comportament devine

normal, deoarece este provocat de factori exteriori lor, instigaţi social,

din care distingem sumar aici:

starea de insecuritate socială, tinerii îndreptându-se instinctiv spre

acţiuni care să le asigure

şi consolideze o creştere a siguranţei lor,

schimbările succesive, profunde şi bruşte care le reduce simţitor

şansele de reuşită socială,

de evoluţie normală, ceea ce îi determină spre alte schimbări în care să

poată uza de mijloacele şi disponibilităţile pe care le deţin şi care le

sunt acceptate,

creşterea notabilă a diferenţelor între opţiunile adulţilor, aspiraţiile şi

interesele acestora şi

cele ale generaţiei tinere, de aici reorientarea spre altceva diferit și nu

tocmai bine definit, aspect esențial, care crează confuzii şi imprecizii,

radicalizarea şi anarhia schimbărilor, lipsa de stabilitate şi direcţie clară

în perspectivă.

Toate acestea tind spre formarea unui comportament de tip nou,

agresiv, provocator, prin care se încearcă impunerea unei noi realităţi

educaţionale cu mijloace nelegitime şi ilegale în intenţii, opţiuni,

modele, comportamente deloc de dorit care produc disfuncţii în viaţa

educabilului, cât şi în cea a comunităţii educaţionale care deserveşte

elevul5. Din toate cele expuse, ne putem pronunţa pentru înţelegerea

rolului factorilor educabilului, pentru cunoaşterea, preluarea şi

prelucrarea unor modele comportamentale dezirabile psiho-social,

pentru manifestări concret-pozitive ale modelelor culturale pe care

tânăra generaţie le adoptă6.

Bibliografie selectivă

Dumitru Batâr, Educaţia. Analiză şi Posibilităţile de investigaţie sociologică,

Editura Univerisităţii Lucian Blaga – Sibiu, Sibiu, 2002, p. 63 – 65. Idem, Familia în dinamica societăţii, Editura Universităţii Lucian Blaga Sibiu,

2004.

Dumitru Banciu, Mihai, S., Rădulescu, Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Editura Medicală, Bucureşti, 1990.

Idem, Introducere în sociologia devianţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.

Claude Bartollas, Juvenile delinquency, Macmillan Publishing Company, New-

York; Ibidem, Maxwell-Macmillan, Toronto. Constantin Schifrinuţ, Generaţie şi cultură, Editura Albatros, Bucureşti, 1985;

Septimiu Chelcea, Lungul drum spre tine însuţi, Editura Militară, Bucureşti,

1988.

5 Claude Bartollas, Juvenile delinquency, Macmillan

Publishing Company, New-York; Ibidem, Maxwell-Macmillan,

Toronto. 6 Constantin Schifrinuţ, Generaţie şi cultură, Editura

Albatros, Bucureşti, 1985; Septimiu Chelcea, Lungul drum spre

tine însuţi, Editura Militară, Bucureşti, 1988.

Pedagogie

p. 82 Lohanul nr. 21, martie 2012

ADAPTAREA LA VIAŢA DE GRĂDINIŢĂ

Ed. Tatiana Corciovei - Huşi Intrarea copilului în grădiniţă înseamnă începutul

exercitării sistematice a unor influenţe care vor accentua şi

consolida multe caracteristici ale afectivităţii preşcolarului.

ste vorba în primul rând, chiar de faptul că se intră într-

un nou spaţiu de viaţă în care copilul rămâne un număr

de ore fără a avea pe cineva din familie în preajmă.

Această intrare a copilului ,,în instituţiile preşcolare, solicită

toate posibilităţile lui de adaptare”.

Copilul găseşta aici o lume pe măsura sa, înconjurat de

cei de o seamă, el se simte întotdeauna liber şi mai puternic în

faţa adultului. Acele unităţi preşcolare în care există dotarea

corespunzătoare şi confortul necesar, vor stârni curiozitatea şi

plăcerea copilului şi vor estompa neliniştea şi încordarea

generate de această mare schimbare din viaţa sa. Dar mai

importantă decât ambianţa fizică este cea umană. Este vorba de

începutul relaţiilor cu un nou adult semnificativ, educatoarea, şi

interacţiunea cu covârstnicii.

Educatoarea păstrează căldura afectivă a părinţilor şi

totodată stimulează copilul să se implice, să îndrăznească, să

reuşească prin forţele proprii. Educatoarele se deosebesc de

celelalte cadre didactice prin dragostea lor deosebită pentru

copii, prin răbdarea, calmul, simpatia, plăcerea jocului, a noului

a creativităţii şi inventivităţii puse în slujba educării celor mici.

Realizând practic programele educaţionale complexe,

educatoarea dezvoltă interesul copiilor pentru cunoaştere şi

dobândire de abilităţi cognitive practice, accesibilizează

sarcinile de învăţare, creează decalajul necesar între cerinţă şi

posibilităţi, asigurând astfel condiţia succesului şi securizând

copilul în faţa noului, necunoscutului, dificilului.

Conţinutul activităţilor de grădiniţă reprezintă stimulări

sistematice, continui, de durată care contribuie la dezvoltarea

unor emoţii şi sentimente superioare cum sunt cele intelectuale,

estetice şi morale. Un sistem de activităţi care le permite

copiilor însuşirea unor cunoştinţe sistematice şi clare, va crea o

receptivitate sporită faţă de acestea, va alimenta curiozitatea,

dorinţa de a paricipa la activităţile propuse, mândria pentru ce

ştiu şi ce pot face. Cunoştinţele despre natură, despre situaţii

umane, despre artă vor ocaziona sentimente şi emoţii

corespunzătoare. Prin urmare, educatoarea îndeplineşte câteva

roluri specifice în procesul de dezvoltare şi de maturaizare

afectivă a preşcolarului:

a). îl ajută să se desprindă fără tensiuni şi de perturbări de relaţia

afectivă excluisivă cu părinţii şi rudele;

b). îl sprijină să construiască o nouă relaţie afectivă puternică şi

securizantă;

c). dezvoltându-i capacităţile fizice şţi psihice, îi asigură o

adaptare bună la sarcini şi situaţii noi şi-i creează astfel un

climat pozitiv de dezvoltare şi de dobândire a unei independenţe

afective veritabile;

d). organizând şi desfăşurând activităţi noi şi interesante,

dezvoltă în mod hotărâtor emoţii şi sentimente superioare şi

îmbogăţeşte şi diversifică trăirile afective ale copilului.

Succesul în realizarea acestor roluri este condiţionat şi

de calitatea influenţelor familiale. Încrederea copilului în

dragostea părinţilor săi îi permite să accepte despărţirea

temporară de ei şi să se angajeze într-o nouă relaţie, ca cea cu

educatoarea.

Se consideră că există cel puţin trei planuri ale conduitelor în

care este solicitată adaptarea preşcolarului în mod diferit: planul

deservirii, cel al prezenţei regimului de activităţi obligatorii din

grădiniţă şi implicit solicitarea intensivă a atenţiei, a memoriei,

a activitătilor intelectuale, prin aceasta şi planul integrării în

colectivitate, în activităţile ce o caracterizează la un moment

dat. Astfel, s-au pus in evidenta 6 tipuri de adaptare :

1) Adaptarea foarte bună se caracterizează prin despărţiri fără

ezitări de persoana care a adus copilul în grădiniţă, prin con-

duite saturate de curiozitate şi de investigaţie activă în mediul

de grădiniţă. La acestea se adaugă stabilirea rapidă de relaţii cu

educatoarea şi cu copiii din grupă.

2) Adaptarea bună se caracterizează prin despărţirea fără ezitări

de persoana care a adus copilul la grădiniţă, prin stabilirea facilă

de relaţii verbale cu educatoarea şi cu câţiva copii din grupă, cu

atitudine de expectativă şi nu atitudine activă de investigaţie.

3) Adaptarea dificilă, intermitent tensională se manifestă

prin nervozitate, reţinere tacită (de mână) a persoanei

însoţitoare, dispoziţie alternantă, nesiguranţă dar şi curiozitate

faţă de ambianţă.

4) Adaptarea tensională continuă se manifestă printr-o

nervozitate de fond, prin reţinere insistentă a persoanei

insoţitoare (insistenţe verbale - uneori scâncit), prin stabilirea de

relaţii foarte reduse cu educatoarea şi ceilalţi copii. Conduite de

abandon evidente.

5) Adaptarea dificilă se manifestă prin refuzul copilului de a se

despărţi de persoana însoţitoare, prin refuzul cvasi-general de a

stabili relaţii verbale (mutism), prin blocajul curiozităţii şi al

investigaţiei, prin dispoziţia tensională evidentă şi continuă.

6) Ne-adaptarea, refuz activ al copilului de a se despărţi de

persoana însoţitoare, negativism, uneori violent, conduite

refractare, ori agresive.

La preşcolarii mici există cazuri cand adaptarea rămâne

foarte grea multe zile în şir, în unele cazuri, părinţii abandonând

şi nu mai aduc copiii la grădiniţă. Adaptarea dificilă poate dura

la preşcolarii mici de la 4 la 8-10 săptămâni. Nervozitatea

acestora devine şi acasă mai mare şi este însoţită de anorexie

(lipsa de poftă de mâncare) şi enuresis nocturn. Şi copiii cu

adaptare bună manifestă o creştere a nervozităţii între

săptămânile 4 si 6 însoţite de fenomene semnalate pentru

E

Pedagogie

p. 83 Lohanul nr. 21, martie 2012

ceilalţi, lucru ce se datorează "oboselii" de adaptare, amplificate

de diferenţele de regim din cele doua medii.

La preşcolarii mijlocii, adaptarea foarte grea şi grea se amelio-

reaza simţitor dupa 4-5 săptămâni. Totuşi, cei care rămân cu

adaptare dificilă până la 8-9 săptămâni manifestă ne-participare

la activităţi obligatorii, negativism, mutism. O parte din copiii

cu adaptare tensională intermitentă în primele zile se

acomodează regimului de grădiniţă dupa 3-4 săptămâni. La unii

preşcolari mijlocii, ca şi la cei mici, se instalează dupa cateva

săptămâni de frecventare a grădiniţei o afecţiune de tip simbolic

(dependenţă afectivă) faţă de educatoare, atitudine uşor

tensională, dar foarte utilă în constituirea de deprinderi şi

conduite legate de regimul de viaţă. Preşcolarii mari devin dupa

3-4 săptămâni bine adaptaţi la regimul de grădiniţă.

În primele zile de adaptare la regimul vieţii de grădiniţă apar, ca

relativ în stare critică, zonele afectivităţii. În etapa a doua, jocul

este relativ blocat, copilul manifestând mai mult o

particularitate doar observativă după intrarea în grădiniţă.

În relaţia deprinderi-obişnuinţe, deprinderile rămân nealterate,

însă obişnuinţele trec printr-o fază critică evidentă acasă,

deoarece orele de masă, culcare, joc etc. nu coincid totdeauna

cu cele din orarul grădiniţei pentru astfel de activităţi.

Activitatea intelectuală, memoria, atenţia, gândirea şi chiar inte-

ligentă sunt parţial blocate. Stilul de lucru prea rapid sau prea

sever în timpul activităţilor obligatorii prelungeşte tensiunea de

adaptare.

La copiii din grupa mijlocie şi la mulţi copii din grupa mare se

constituie, după cateva săptămâni, doua stiluri de conduită

paralele: unul acasă, altul la grădiniţă. Adaptarea la viaţa de

grădiniţă afectează tot latura afectivă şi a conduitei de acasă,

creând o oarecare nervozitate şi exuberanţă timp de 3-4

săptămâni, după începutul frecventării grădiniţei. În această fază

are loc transferul unor obişnuinţe şi deprinderi. Uneori se

manifestă, o tendinţă de unificare a comportamentelor de acasă

şi de la grădiniţă prin transfer activ al stilului şi conţinuturilor

activităţilor de grădiniţă la cel de acasă.

Bibliografie: 1. Ciolan Lucian- ,,Proiectarea temelor integrate în cadrul curriculum-ului la

decizia şcolii”, în revista ,,Invǎtǎmîntul primar” nr. 1-2, 1999 2.,,Perspective interdisciplinare în învǎţǎmântul românesc” (studii de

specialitate), Botoşani, 2004.

Transformă-te pe tine însuţi, începând prin a te

accepta aşa cum eşti!

Lara Damian - Bucureşti

Chiar noţiunea în sine de auto-transformare poate adeseori

implica o profundă nemulţumire faţă de noi înşine şi faţă de

viaţă. Însă, o astfel de atitudine nu este una fericită,

deoarece ea poate fi contraproductivă, dacă urmărim să ne

transformăm.

ă explicăm mai întâi cum anume faptul de a ne accepta pe

noi înşine nu înseamnă să renunţăm la a ne transforma pe

noi înşine; de fapt, aceasta va face ca întregul proces de

auto-transformare să fie mult mai plăcut:

Ne stabilim singuri standardele de auto-transformare

Adeseori suntem nefericiţi deoarece ne judecăm pe noi înşine

după anumite standarde nerealiste, care au de cele mai multe ori

de-a face cu aşteptările stabilite de ceilalţi sau de societate.

Acceptând anumite linii directoare exterioare în ceea ce priveşte

auto-transformarea noastră, noi de fapt ne comparăm cu ceilalţi.

Acceptându-ne pe noi înşine aşa cum suntem, ne permite să ne

judecăm auto-transformarea nu după criteriile stabilite de alţii,

ci după reperele noastre anterioare.

Ne focalizăm asupra părţii pozitive

Adeseori pierdem atât de mult timp focalizându-ne asupra

greşelilor şi eşecurilor noastre, încât ele ne ocupă tot spaţiul

mental, nelăsându-ne loc să ne apreciem propriile calităţi.

Gândindu-ne în mod constant la slăbiciunile noastre, le vom da

în felul acesta un fel de putere şi ne vom simţi din ce în ce mai

neputincioşi în a le depăşi. Însă, dacă ne acceptăm aşa cum

suntem, cu bune şi rele, ne vom putea apoi focaliza asupra

amplificării calităţilor pe care le deţinem şi, în timp, vom

observa că slăbiciunile noastre nu mai au atâta putere. Deci, cea

mai eficientă modalitate de a ne reduce slăbiciunile nu este

aceea de a ne focaliza asupra lor, ci de a manifesta, în schimb,

calitatea contrară acelei slăbiciuni.

Devenim capabili să trăim în prezent

Auto-acceptarea înseamnă să acceptăm tot ceea ce am făcut în

trecut, indiferent cât de condamnabil ar fi acel lucru: ceea ce a

fost făcut, a fost făcut şi nu putem face nimic să schimbăm asta

acum. Putem doar, şi este chiar indicat, să învăţăm din greşelile

pe care le-am făcut, pentru a nu le repeta. Nu are însă niciun

sens să ne pierdem timpul sau energia regretând la nesfârşit

ceea ce am făcut şi gândindu-ne la ce s-ar fi putut petrece dacă...

Trebuie să începem de unde ne aflăm, aici şi acum, de la nivelul

de dezvoltare pe care îl avem în prezent, cu ceea ce avem acum

la dispoziţie.

Ne modifică perspectiva asupra lumii

O imagine de sine lipsită de încredere va conduce la probleme

în ceea ce priveşte relaţionarea noastră cu alţi oameni şi la

nenumărate întrebări despre cum anume, oare, suntem noi

percepuţi de către ceilalţi. Însă dacă ne simţim fericiţi în pielea

noastră, atunci vom începe să ne pese mai puţin de ceea ce cred

oamenii despre noi şi vom petrece mai mult timp având grijă de

oamenii din jurul nostru.

Deci, cum facem să ne cultivăm o atitudine de auto-acceptare?

Iată câteva sfaturi:

Facem spaţiu în minte pentru a putea recunoaşte calităţile

de care dispunem Mintea noastră pare să fie programată să ne facă să gândim

numai rău despre noi înşine. Prin urmare, trebuie să-i

modificăm în mod conştient focalizarea asupra a ceea ce avem

bun, atât noi, cât şi ceilalţi. Chiar şi numai cinci minute de

exerciţiu zilnic, care presupune să trecem pe hârtie toate

lucrurile bune pe care le-am făcut în ziua respectivă (oricât de

nesemnificative ar fi ele) sau gândurile pozitive, inspiraţiile

minunate pe care le-am avut, ne va ajuta foarte mult în cadrul

acestui proces.

S

Psihologie

p. 84 Lohanul nr. 21, martie 2012

Nu ne identificăm cu mintea Adeseori noi ne considerăm mintea ca fiind supremul judecător

al comportamentului nostru, luând foarte în serios tot ceea ce ea

ne spune, în special atunci când ne spune ceva rău despre noi

înşine. Practicarea meditaţiei ne poate ajuta să intrăm în contact

cu natura mai profundă a fiinţei noastre şi să ne luăm gândurile

mai puţin în serios, înţelegând că mintea este doar un

instrument al naturii noastre esenţiale, care, strunit şi folosit cu

înţelepciune, ne poate fi oricând de un real folos.

Intrăm în competiţie cu noi înşine, mai degrabă decât cu

ceilalţi Indiferent dacă este vorba despre muncă, sport sau orice alt

domeniu de activitate, trebuie să urmărim să ne stabilim

propriile noastre provocări şi nu să ne propunem neapărat să

atingem un scop fix sau să ne luăm la întrecere cu alţii. Mai

degrabă să urmărim să ne întrecem pe noi înşine, depăşindu-ne

chiar calităţile cele mai deosebite de care dispunem. Aceasta ne

va elibera de presiunea aşteptărilor pe care ceilalţi le au de la

noi, iar atunci când ne vom depăşi chiar şi cele mai minunate

calităţi ale noastre, dezvoltându-ne altele şi mai extraordinare,

vom trăi o mare bucurie.

Vindecarea la nivel interior:

Bucuria pentru viaţă

Psiholog Paul Iosif - Iaşi

S-au făcut o serie de studii ştiinţifice care au

demonstrat efectul deosebit de benefic al emoţiilor

pozitive asupra sănătăţii.

tările de veselie, împlinirea, bucurie pentru viaţă,

recunoştinţa sunt “un medicament” natural care

îmbunătăţeşte starea generală de sănătate. Pe de altă

parte emoţiile negative precum ura, mânia, gelozia, frică şi

altele de acest tip au un efect devasatator asupra sănătăţii. Iată

câteva dintre studiile făcute în acest sens:

*Emoţiile pozitive sunt cel mai bun medicament natural

împotriva stress-ului(*).

* Atitudinea pesimistă urca cu 42% riscul de a muri de

orice boală – conform unui studiu pe 7000 de persoane făcut

pe durata a 40 de ani.(*)

* Optimismul întăreşte sistemul imunitar – conforum unui

studiu făcut la University of Kentucky pe 125 de studenţi la

drept.(*)

* Plictiseala/apatia dublează riscul de deces din cauza

bolilor de inimă.(*)

* Stress-ul şi îngrijorarea favorizează dezvoltarea

TUMORILOR.(*)

Iar studiile care dovedesc impactul crucial al emoţiilor asupra

sănătăţii se găsesc cu sutele. Partea bună este ca stările

emoţionale pozitive au un efect vindecător asupra sănătăţii

noastre, însă din nefericire stările emoţionale negative au

exact efectul opus – fiind otrava curată pentru sănătate.

Aşadar, vedem că este esenţial să avem o stare emoţională

pozitivă, dacă ţinem la starea noastră de sănătate.

Chiar dacă “nu avem chef” sau “nu vrem” să fim veseli,

optimişti şi să ne bucurăm de viaţă… ar fi bine să încercăm

permanent să ajungem la aceste stări, dacă vrem să avem o

stare de sănătate bună. Aşa cum am spus, unele boli nu pot fi

vindecate de niciun tratament, ele avându-şi originea în starea

mental-emoţională. E o anumită atitudine faţă de viaţă care ne

otrăveşte încontinuu, făcând inutil orice tratament la nivel fizic.

Din acest motiv, astăzi ne vom ocupa emoţiile pozitive şi de

modul în care ne putem induce o stare de bucurie cu efect

vindecător asupra sănătăţii noastre generale. Dintre toate

lucrurile cel mai simplu şi mai eficient mod de a ne induce

emoţii pozitive este să ne bucurăm de viaţă.

Bucuria pentru viaţă

Absolut toţi oamenii, fără excepţie, ar vrea să se bucure de

viaţă, să simtă acea împlinire interioară… să simtă ceea ce

majoritatea numesc FERICIREA. Fiecare om îşi axează viaţa

în jurul unui lucru care crede că-i va aduce împlinirea.

+ Unii vor să facă mulţi bani, crezând că siguranţa financiară le

vor aduce într-o zi fericirea.

+ Alţii cauta aceeaşi fericire, în împlinirea profesională şi în

dobândirea unui statut social.

+ Alţii cauta fericirea în relaţii, crezând partenerul de cuplu

perfect va aduce în sfârşit împlinirea în viaţa lor.

+ Şi nu în ultimul rând, apar cei care caută fericirea în

diferite teorii şi filozofii (mai mult sau mai puţin spirituale).

După cum se poate observa suntem programaţi să căutăm în

mod automat starea de împlinire interioară – fericirea.

O facem instinctiv şi inconştient – fie că vrem să recunostem

sau nu, TOT ce facem în viaţă este o căutare continuă a stării

de împlinire interioară. Aşadar putem afirma că scopul

S

Psihologie

p. 85 Lohanul nr. 21, martie 2012

principal în viaţă a fiecărui om este să

găsească FERICIREA.

Fericirea şi lucrurile exterioare

Din nefericire majoritatea dintre noi ajungem să căutăm

fericirea în lucrurile care le-am menţionat mai sus . Avem

convingerea că “mai mulţi bani”, “un statut mai ridicat în

societate”, “mai multă teorie”, “mai multe cărţi

citite”, “mai mulţi muşchi”, “mai multe petreceri” etc etc

etc… ne va face mai fericiţi decât suntem acum.

În mod paradoxal însă, după ce ajungem să punem mâna pe

lucurile care ni le-am dorit (care ar fi trebuit să ne împlinească),

constatăm că nu suntem deloc mai fericiţi ca la început, motiv

pentru care credem că nu am făcut suficient şi trebuie “să fac

mai mult”, “să adun mai mult”, “să am şi mai mult” , “să

caut un partener de cuplu mai bun”etc.

Pe lângă acestea, oamenii mai folosesc

diferite scurtături pentru a ajunge la starea de fericire

precum: alcool, ţigări şi droguri. Toate aceste aduc o stare de

împlinire de scurtă durată, însă acea stare NU vine din interiorul

nostru, ci ea este DEPENDENTA de scurtătură pe care am

folosit-o ( fie ea alcool, ţigara sau drog). Din acest

motiv scurtăturile nu ar trebui să fie niciodată o cale de a ne

face mai fericiţi decât suntem, deoarece riscăm să

devenim dependenţi de acel lucru.

Ce au în comun toate dorinţele de mai sus?

TOATE sunt lucruri din exteriorul nostru !

Şi ce este rău în asta ?

Păi dacă fericirea mea depinde de ceva din exterior(fie

bani,oameni,valori materiale) înseamnă eu NU voi putea fi

fericit în absenţa lor.

Dacă împlinirea mea interioară depinde de un lucru, înseamnă

ca EU sunt DEPENDENT de acel lucru.

“Eu pot să fiu fericit DOAR DACĂ….

“…DOAR DACĂ câştig bani – devin mare afacerist – câştig la loto”

“…DOAR DACĂ am ajuns să am un rang în societate”

“…DOAR DACĂ mă iubeşte persoană de care sunt <îndrăgostit> ”

“…DOAR DACĂ mă înţeleg bine cu familia”

“…DOAR DACĂ se schimbă cei din jur: partenerul de cuplu, prietenii,

părinţii etc”

“…DOAR DACĂ arăt ca Brad Pitt sau Angelina”

“…DOAR DACĂ am note bune la şcoală”

“…DOAR DACĂ termin de citit ’ensphe mii de cărţi”

“…DOAR DACĂ am 100 de prieteni ” etc etc

Notă: Uneori în loc de “DOAR DACĂ…” oamenii folosesc “DOAR

DUPĂ ce…“ – este exact acelaşi lucru, doar că este formulat cu alte

cuvinte.

În concluzie fericirea mea este DEPENDENTA de

acel ”DOAR DACĂ…” .

Vestea proastea este NU o să existe permanent în jurul tău

lucruri, oameni sau situaţii care să-ţi întreţină bucuria pentru

viaţă.

Vestea şi mai proastă este că şi dacă ar exista ceva ce să ne ţină

fericiţi permanent de la un timp te-ai plictisi de acel lucru. La

fel cum se întâmplă când ne cumpărăm lucruri noi, avem

experienţe noi, avem în prieten nou etc. – noutatea aduce o

emoţie de bucurie de scurtă durată care va dispărea odată ce

ne obişnuim cu acel lucru. Bineînţeles că soluţia în această

situaţie nu este la ce căutăm şi mai multe “lucruri noi”, ci mai

degrabă să găsim o stare de fericire independenta de toate

acele lucruri din exterior.

Acestea fiind date, vine întrebarea… cum putem să ne

bucurăm permanent de viaţă?

Răspunsul este mai simplu decât îţi imaginezi şi anume:

Fii TU însuţi propria sursa de bucurie permanentă !

Poza de mai sus ilustrează atitudinea faţă de viaţă a 2 categorii

de oameni:

1. Categoria “Sunt fericit DOAR DACĂ… / DOAR

DUPĂ CE…“

Este cea despre care am vorbit mai sus –

o atitudine dependenta de lucrurile din exterior.

Aşa cum arăta şi cercul din partea stânga, pentru oameni cu

această atitudine lucrurile din exterior influenţează în proporţie

de 90% modul în care se simt.

Starea lor interioară este influenţată mai mult de ceea ce se

petrece în exteriorul lor decât de ceea ce simt ei.

Sunt tipul de oameni care:

Psihologie

p. 86 Lohanul nr. 21, martie 2012

* spun că se vor bucura de viaţă “Doar dacă…” sau “Doar

după…” (ex: câştiga la loto)

* au o stare interioară dependentă de ce se întâmplă

în exteriorul lor;

* sunt uşor afectaţi de oamenii şi situaţiile din jurul lui;

* sunt afectaţi de criticile şi presiunile celor din jur (familie,

prieteni);

* sunt tipul de oameni care reacţionează, mai degrabă

decât acţioneză;

* nu au poftă de viaţă decât atunci când ei consideră ca

evenimentele din jur le dă motivul să se bucure;

* NU pot fi fericiţi/bucuroşi/împliniţi când sunt singuri, ci au

nevoie ca cei din jur să le dea un motiv pentru a se bucura de

viaţă;

* au nevoie mereu de ceva din exterior care să-i facă să se

bucure;

* NU sunt recunoscători pentru viaţă, deoarece îşi îndreptă

atenţia pe ceea ce NU AU(pe lipsuri);

* Spun deseori deseori:

“N-am motive să mă bucur de viaţă… că e vreme rea afară…

că nu este nimic la tv…că n-am ce face azi… că n-am câştigat

bani azi…că n-am prieten/prietena… că n-am chef etc. etc.”

Bineînţeles că fiecare avem de-a face cu o astfel de atittudine la

un moment dat, însă depinde de noi cât mult ne

lăsăm influenţaţi de ea.

2. Categoria “Sunt fericit acum CHIAR DACĂ…“

Aşa cum ilustrează cercul din dreapta, aceşti oameni se

bazează în primul rând pe ceea ce simt ei şi NU se lăsă

influenţaţi de ceea ce se întâmplă în jur.

Ei merg pe principiul: “Sunt fericit/vesel / împlinit şi nimeni şi

nimic din exterior nu mă poate convinge de altceva.”

Sunt tipul de oameni care:

* nu se lăsă influenţaţi de nimic din exterior, ci se bazează pe

ce simt

* au poftă de viaţă, în ciuda a tot ce se întâmplă în jur

* fericirea lor este independentă de tot, ei sunt propria lor

sursă de fericire

* nu se lăsă afectaţi de criticile şi mustrările celor din jur

* se bucura de viaţă şi atunci când (aparent) nu există niciun

motiv.

* sunt recunoscători pentru tot ce-i înconjoară şi îşi

concentrează atenţia pe ceea ce AU.

* sunt tipul de oameni care se distrează în cele mai banale

situaţii - deoarece la ei nimic nu este banal/ plictisitor/ lipsit de

importantă.

Aşadar sunt tipul de oameni care indiferent dacă au ceea ce-şi

doresc sau nu, se bucura de viaţă din plin, ca şi cum deja ar avea

tot ce e nevoie pentru a fi fericiţi.

Ei spun:

“Vreau să fiu mereu plin de fericire şi bucurie pentru

viaţa…

“…CHIAR DACĂ sunt acum singur în camera mea.. tot pot fi

bucuros pentru viaţa”

“…CHIAR DACĂ am o grămadă de probleme…aleg să mă

ocupe de ele cu bucurie”

“…CHIAR DACĂ nu mă iubesc anumite persoane… eu îmi

sunt sufiecient mie pentru a fi fericit”

“…CHIAR DACĂ nu sunt cel mai frumos om din lume… îmi

pun în valoare toate celelate calităţi”

“…CHIAR DACĂ nu sunt 100% sănătos… mă bucur de

sănătatea pe care o am”

“…CHIAR DACĂ celor din jur nu le convine că eu sunt tot

timpul fericit şi mă bucur din plin de viaţă, eu tot vesel rămân.

“…CHIAR DACĂ unii percep atitudinea mea ca fiind

egoistă… eu mă voi bucura şi mai mult de viaţă.

Un exemplu sugestiv în acest sens a fost părintele Nicolae

Steinhard – un călugăr care a suferit chinuri şi umilinţe

inimaginabile în închisorile comuniste. În ciuda faptului că

suferea bătaie, foame şi umilinţe în fiecare zi, a reuşit să

găsească fericirea supremă chiar acolo în închisoare în

mijlocul chinurilor, nemailăsând să-l afecteze absolut nimic din

jur.

Psihologie

p. 87 Lohanul nr. 21, martie 2012

El era fericit prin trăirea permanentă cu Dumnezeu

şi nimeni şi nimic nu-l putea convinge de altceva. Drept urmare

a scris o carte în care însumează întâmplările cutremurătoare din

închisoare pe care a intitulat-o… cum altfel decât … “Jurnalul

Fericirii”.

“Asupra apropierii de Hristos,

proba care nu înşeală, criteriul definitiv este bună dispoziţie.

Numai starea de fericire dovedeşte că eşti al Domnului.”

- Nicolae Steinhardt -

Alte două exemple de oameni care reuşesc să se bucure din

plin de viaţă, mergând pe principiul “Mă bucur de

viaţă CHIAR DACĂ…” sunt Nick Vujcic şi Bethany

Hamilton.

Nick îşi trăieşte viaţa bucurându-se de fiecare moment şi în

prezent ajuns un speaker motivaţional de clasa mondială, în

ciuda faptului că s-a născut fără mâini şi fără picioare… iar

Bethany a reuşit să-şi urmeze pasiunea pentru surfing în ciuda

faptului că la vârsta de 14 ani un rechin i-a smuls mâna stângă

(în aprilie 2011 a apărut filmul Soul Surfer inspirat din

povestea lui Bethany).

“Nu toţi sunt dispuşi să accepte bucuria pentru viaţa”

Această atitudine de bucurie poate fi deseori considerată de cei

din jur (în mod eronat) ca fiind EGOISTĂ sau lipsită de bun

simţ. Replicile cele mai des auzite în aceste situaţii pot suna

astfel:

“Cum adică tu eşti relaxat şi te bucuri de viaţă, când eu NU

sunt relaxat şi nu pot să mă bucur? “

“Eşti egoist că te bucuri de viaţă în timp ce eu nu pot şi nu ştiu

să fac asta”

“Dacă eu sunt supărat / stresat, la fel trebuie să fie şi cei din

jurul meu”

“Cine te crezi să fii bucuros când n-ai niciun motiv s-o

faci?”… şi asta mai departe.

Atitudinea celor care fac astfel de afirmaţii nu denotă altceva

decât imaturitate emoţională şi egoism. În mod paradoxal

oamenii care folosesc astfel de expresii, îi văd exact pe ceilalţi

ca fiind egoiştii – adică pe cei care nu au nevoie de NIMIC din

exterior pentru a se bucura de viaţă.

E o atitutudine deseori întâlnită în rândul oamenilor care nu

mai ştiu să se bucure de viaţă, care în loc să încerce să

înveţe să se bucure din nou de viaţă, îşi găsesc satisfacţia în

a nu-i lăsa nici pe cei din jur să se bucure de viaţă… uneori

chiar fac o pasiune din a strica liniştea oamenilor din jur.

Ciudată pasiune.

În aceste situaţii trebuie să ducem o luptă. E lupta cu noi înşine

în care vedem cât putem să ne lăsăm influenţaţi de cei din jur.

Cum creştinii din puşcăriile comuniste nu renunţau la starea de

fericire nici când erau bătuţi până la moarte, cum vom renunţa

noi din cauza unui şef care strigă la noi, părinţi care pun

presiune, pe noi prieteni care ne enervează şi alte situaţii

banale ca acestea. E o mândrie să lupţi pentru această stare de

fericire… şi singura metodă de a duce această luptă este

prin exemplul personal.

Nicio teorie, nici nimic din ce am scris aici nu are nicio valoare

atâta timp cât starea de bucurie pentru viaţa nu este

experimentată la nivel PRACTIC în viaţa de zi cu zi.

Aşadar principalele arme cu care pornim la luptă în

dobândirea stării de bucurie pentru viaţa este

o VOINŢA puternică însoţită de CREDINŢA că se poate să ne

bucurăm din plin de fiecare secundă din viaţa asta.

Alte metode pentru a stimula

BUCURIA PENTRU VIAŢA

1. Recunoştinţa pentru TOT

A mulţumi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile bune din viaţa

noastră este cel mai bun lucru pe care-l putem face când

simţim că nu ne putem bucura de viaţă. E bine să mulţumim

pentru fiecare lucru, fie şi pentru cele banale, conştientizând

faptul că unii nu au nici măcar acele lucrui pe care noi le

considerăm banale. Aşadar vom începe de la lucrurile cele mai

mici mergând către cele care chiar le considerăm importante.

Un model ar fi:

Mulţumesc pentru…

Psihologie

p. 88 Lohanul nr. 21, martie 2012

…că am acoperiş deasupra capului

…că-mi dai sănătate şi mă ţii întreg

…că am un pat în care să mă odihnesc

…că mă satur cu mâncare în fiecare zi

…că îmi descoperi lucrui noi în fiecare zi

…că-mi dai prieteni şi oameni buni în jur

…ca îmi arăţi cum să mă bucur de viaţă… şi aşa mai departe.

Notă: Este important ca atunci când mulţumim, să nu ne

gândim deloc la ceea ce NU AVEM. Aşadar NU ne gândim

deloc la dorinţe, ne detaşam total de ele, focalizându-ne

întreaga atenţie pe ceea ce AVEM. Bineînţeles că apoi putem să

ne gândim la ce avem nevoie, însă este important să nu ne

ocupăm mintea cu dorinţe în momentul când mulţumim.

Practicând zilnic aceste mulţumiri ne vom obişnui să

vedem partea plină a paharului în toate asepectele vieţii

noastre, astfel că stress-ul şi supărarea generate de “Nu

am…” nu ne va mai afecta starea de bucurie, deoarece mintea

noastră este preocupată să se bucure de lucrurile pe care

le AVEM.

2. Trăirea în prezent

“Pierderea unui singur moment este o mare pierdere”

– Arsenie Papacioc -

Clipa ACUM este întotdeauna cea mai frumoasă clipa de viaţa

noastră. Acum în timp ce citeşti aceste cuvinte este cel mai

frumos moment din viaţa ta.

Probabil nu vrei să crezi o astfel de afirmaţie însă, îţi spun că

TOATE amintirile despre clipele frumoase din trecut,

TOATE planurile de viitor despre cum o să fii când o să fii

fericit şi TOATE imaginile din capul tău despre cum ar trebui

să fie starea de fericire… toate acestea… NU EXISTĂ în

momentul prezent…în momentul ACUM.

Ele există doar în realitatea virtuală din capul tău, însă în

mod real/palpabil ele acum nu există.

Remuşcările şi regretele pentru ceea ce a trecut sunt un lucru

total inutil cu care oamenii îşi pierd cel mai mult timpul şi

energia. Cu ce folos dacă acele momente nici măcar nu mai

există acum.

La fel se întâmplă cu lucrurile bune şi frumoase din trecut, cu ce

folos să ne ocupăm mintea cu amintirile plăcute, când acestea

nici măcar nu mai există. Şi asta e o pierdere de vreme.

Când vine vorba de planurile de viitor, ele depind de ceea ce

facem ACUM.

Viitorul este 100% dependent de prezent, motiv pentru care

nu are rost să ne ocupăm mintea visând cu ochii deschişi la cum

o să fie în viitor, ci mai degrabă ar trebui să ne axăm 100% pe

momentul prezent pentru a ne contrui viitorul. Singurul moment

în care se poate construi viitorul este prezentul.

Aşadar dacă vrem să ne bucurăm de viaţă NU trebuie să

aşteptăm o oportunitate specială, nu trebuie să aşteptăm să avem

bani, să câştigăm la loto, să avem mulţi prieteni, să locuim pe

Coasta de Azur etc etc…. ci trebuie să ne bucurăm de ACEST

moment de acum 100%, deoarece este singurul

moment REAL. Starea de bucurie pentru viaţa poate avea loc

doar acum, orice altă plănuire pentru viitor nu va aduce bucuria

permanenta despre care vorbim.

Uită-te în jur, bucură-te de ce vezi. Relaxează-ţi mintea şi nu

mai sta încordat – doar aşa vei putea să ieşi din capul tău pentru

a te bucura fiecare secundă. Detaşează-te emoţional de lucrurile

care-ţi ţin mintea prinzoniera şi bucură-te de viaţă.

Orice aş spune în acest sens nu are nici valoare în comparaţie

cu experienţă practică a trăirii în prezent. În prezent totul

se SIMTE, nu se gândeşte şi se teoretizează. Se simte bucuria şi

pasiunea pentru viaţă.

S-au scris cărţi întregi despre acest domeniu, cea mai populară

fiind “Puterea Prezentului” de Eckhart Tolle - însă nicio

carte sau teorie nu poate substitui trăirea la nivel de

experienţa a momentului ACUM.

“Creştinul este cel ce nu trăieşte nici în trecut, nici în viitor, ci

numai în prezent.

Trecutul nu-l apasa, viitorul nu-l îngrijorează.”

- Nicolae Steinhardt -

În sens spiritual trăirea în clipa prezent este cea mai înaltă

formă de rugăciune.

Este starea în care suntem în conexiune permanantă cu

Dumnezeu, starea în care faci totul împreună cu divinitatea.

Psihologie

p. 89 Lohanul nr. 21, martie 2012

Ori de acte ori cădem în starea de

visare şi inconştienta pierdem contactul cu clipa prezenta,

implicit pierdem legătura cu Dumnezeu. Când suntem prezenţi

ne putem bucura de tot ce ne înconjoară, observăm totul chiar şi

un fir de iarbă, iar starea noastră de bucurie este o formă de

recunoştinţa în faţa lui Dumnezeu pentru toate lucrurile bune cu

care ne-a înconjurat.

De aici vine şi vorba “Cine se roagă numai când se roagă,

acela nu se roagă” - în sensul că cine este cu Dumnezeu doar

când se roagă acela nu are o conexiune reală cu Creatorul, ci

doar cel care trăieşte permanent în prezent.

3. Afirmaţiile pozitive

Mintea percepe ca fiind ADEVĂRAT orice lucru care-i este

repetat.

Din acest motiv ne vom folosi de câteva afirmaţii pozitive

petntru a ne stimula starea de bucurie pentru viaţă. Iată care sunt

acestea:

1. Principalul meu scop în viaţă este să fiu fericit în

momentul ACUM – şi nimeni nu mă poate convinge de altceva.

2. Bucuria mea vine din mine şi este independentă de toate

lucrurile şi persoanele din jur.

3. Momentul ACUM este cel mai frumos moment din viaţa

mea.

4. Fac toate lucrurile cu bucurie deplină pentru viaţă.

5. Fiecare moment este interesant şi îmi dă o mulţime de

motive de bucurie.

6. Simt bucuria permanent în TOT ce mă înconjoară.

7. Merit să fiu mereu cel mai fericit om de pe Pământ

Tema de casă:

Bucură-te la maximum de fiecare clipă din viaţa ta !

(după //www.vindecator.com/vindecarea-la-nivel-interior-

bucuria-pentru-viata/

Motto: „OMUL SUPERIOR ESTE ACELA CARE ÎŞI RECUNOAŞTE

ÎNTR-UN MOD LUCID ŞI RESPONSABIL TOATE GREŞELILE PE

CARE EVENTUAL LE FACE. OMUL INFERIOR, LAŞ, LARVAR ŞI

IGNORANT ESTE ACELA CARE DĂ ÎN PERMANENŢĂ VINA PE

CEILALŢI. “

Testul copacului

Prof. Munteanu Roxana - Huşi

1. Ce procent din spaţiu ocupă?

a) Jumătate sau mai puţin- nu manifestă dorinţă de lărgire a

cunoştinţelor;

b) Mai mult de jumătate- plin de idei,talente,energie

2. Ce se află la baza copacului:

a) Lipsa bazei- nesiguranţă,tendinţa de a nu fi în contact

cu sursa interioară de inspiraţie

b) O linie- un puternic sentiment al eului

c) Configuraţia rădăcinilor -simţul realităţii

3. Unde este amplasat şi cum este înclinat

a) Stanga- ancorat în trecut

b)Central- neînclinat

c)Dreapta- privire spre viitor

4. Lărgimea trunchiului

a) Înalt- subţire - stabilirea de legături cu lumea prin

intellect

b) Echilibrat - conştient de viaţa intelectuală şi fizică

c) Scurt şi gros - interesat mai mult de problemele fizice

şi emoţionale decat de utilizarea eficientă a creierului.

5. Coroana

a) Separată de trunchi- nu amestecă raţiunea cu

sentimentele

b) În continuarea trunchiului - mesajele trec prin trup,

ajung la cap,uneori inconştient

c) Ramuri trunchiate - reţinuţi, frustraţi în faţa

evenimentelor

6. Ramurile

a) Fără frunze - multe idei neexprimate, insatisfacţie

b) Cu frunze - satisfacţie, punerea în aplicare a ideilor

c) Cu frunze, flori, fructe - viaţă plină de energie şi

interes

7. Elemente căzute din copac - pierderi sau situaţii neîncheiate

8. Alte elemente de fundal - alte semnificaţii personale.

Psihologie

p. 90 Lohanul nr. 21, martie 2012

Dacă…

Prof. Lina Codreanu - Huşi

…Dacă îi va fi dor cuiva de-o atmosferă de învăţăcel cu

un maestru al pedagogiei şi didacticii şcolare, păşească pios

pe urmele paşilor largi şi apăsaţi al căror ecou încă poate fi

simţit pe culoare şi în săli şi, în mod sigur, nu s-a stins din

inima şi mintea foştilor elevi care l-au avut ca profesor de

limba şi literatura română la Colegiul Naţional „Cuza

Vodă”…

şi organizase prin 1975 un cabinet de specialitate, în sala de

deasupra amfiteatrului de astăzi, cum nu era în toată

Moldova, uimindu-i pe universitarii şi inspectorii şcolari

veniţi la susţinerea gradului didactic I. A lăsat „urme”. Şi

amintiri. Asemenea, foştii colegi de profesorat îi repetă vorbele,

pildele, îi imită tonalitatea şi gravitatea vorbirii, îi revăd silueta

impozantă, pardesiul larg, pălăria calistrathogaşiană, îi aud

familiara replică: „Ce faci, bătrâne?”, tonică, uşor poticnită într-

o respiraţie insuficientă şi chinuită de-o formă astmatică.

„Dacă ne-ar întreba cineva unde mergem, n-am şti ce să

răspundem? Spre Hades! Însă până acolo, lăsăm urme.”

(Vol. Jurnal de idei, 1980, p. 7).

…Dacă cineva ar avea nevoie de-o vorbă încurajatoare aşteptată

în grav moment de cumpănă, să-şi amintească de-un statornic

prieten, care ascundea prin tainiţele fiinţei lui felurite cuvinte

necesare, dar mai ales o însufleţire ce-l optimiza şi-l ridica din

cădere pe cel nefericit. Ca un frate, ca un prieten. Cât de mult

regreta, îmi amintesc, şi se învinovăţea că la o consfătuire a

cadrelor didactice dintr-un septembrie 1977, n-a avut iniţiativa

s-o întrebe de propria-i mâhnire pe abătuta doamnă D.P., care,

dezorientată, a recurs apoi la un gest fatal din pricina căruia mai

suferă şi azi. Avea certitudinea că ar fi salvat-o numai cu o

vorbă de sprijin, cu un sfat colegial. Abia acum deschidem ochii

minţii la versurile-i infuzatoare de speranţă:

„Dar în toate răsare o speranţă,

ca un cireş înflorit,

ca o pleoapă;

ca un fir înlănţuit de lumină,

ori ca o bufniţă;

dar în toate răsare o lumină,

ca într-o fântână singuratică,

nouă;

ca într-o trecere”

(Vol. Cumpărătorul de bufniţe, 1985, p. 54)

…Dacă s-ar întoarce anii, în casa lui de pe strada Anton, orice

oaspete ar fi primit cu braţele deschise într-o largă uimire de

aleasă gazdă. Oamenii de carte, eternii prieteni de care nu s-ar fi

despărţit nicicum ar urca scările ca-ntr-un templu al cărţii şi

prieteniei. I-am zări pe Grigore Ilisei, Sergiu Adam, Constantin

Călin, Ştefan Oprea, Ioanid Romanescu, Nicolae Turtureanu,

Calistrat Costin, Teodor Pracsiu, Theodor Codreanu, Cristian

Simionescu, Ion Iancu Lefter, Ion Gh. Pricop, Emil Pascal,

Constantin Donose… Avea o memorie vie şi recita într-o

tulburătoare libertate versuri din Esenin, Lautréamont,

Eminescu, Beniuc, din propriile creaţii… Sub vişin, în faţa

casei, se aşeza pe-un scaun, desfăcea generos burduful

acordeonului, şi cânta de „voie bună”, de „inimă albastră”, ori

chiar cântece liturgice…, încât convivii, mulţi, puţini, îi ţineau

sonul furaţi de vraja momentului. Unele poeme s-au născut în

focul acelor desfătări de agape artistice, altele au fost ideea-

simţire poetică pentru o viitoare poezie, multe s-au pierdut. Lor,

prietenilor, le dedică, de altfel, un întreg volum – Jurnal de idei,

1980 – cuprinzând însemnări de lectură şi stihuri:

„În fine, cartea e mai mult pentru prieteni, acei prieteni care, în

loc de rugăciune, seara, citesc îngânat poezii„ (O lămurire,

p.7).

„Toţi îl ascultă cu dragoste,

Cu o neţărmurită

Admiraţie intelectuală –…” (Predică, p. 37).

Cine nu-şi ştie preţui amicii e un infirm. Lumea noastră trebuie

să fie şi o lume a prieteniei (p. 71).

…Dacă cineva ar vrea să citească în linişte versuri de

sfâşietoare dragoste de dragoste de viaţă, le-ar găsi în paginile

cărţilor (antume, postume): Nunţile focului (1971), Ambrozie şi

nectar (în colaborare cu A.D. Tudosie, 1978), Drumul

cuvântului (1980), Jurnal de idei (1980), Pânda de seară

(1983), Cumpărătorul de bufniţe (1985), Cai de lut (1992),

Prinţ şi labirint în crepuscul. Poem simfonic (1998), Nunţile

focului (volum antologic, 2006). Cu trudă, în regie proprie, prin

participare la concursul pentru debut în volum al Editurii

„Junimea” (1980), prin subvenţii oficiale ori, postum, prin grija

prietenilor şi a instituţiilor locale, cărţile au apărut, rămânând

dovezi de istorie literară pentru urbea Huşilor, unde, din 1958,

s-a stabilit definitiv, rămânând în „maica ţărână” „cu toate

gândurile”, după cum „se aude” dorinţa testamentară în poemul

minion:

„La praznicul humii vin cu oasele-n mână.

- Primeşte-mă, maică ţărână!

Ia-mă cu toate gândurile! Mă sfarmă!

Fii propria mea casă! Fii propria ta armă!

Cât te-am iubit, mereu şi-într-ascuns,

Cu un izvor de teamă şi de plâns.

Adună-mă în liniştea amară!

Voi colinda ştiut şi neştiind

Imperiul tău de taine şi de jind!

Abia atunci, pe câte înţeleg,

voi fi în mine pe de-a-ntregul-ntreg! ”

(La praznicul humii, vol. Pânda de seară, 1983, p. 8)

…Dacă, aşadar, va dori cineva să vadă unde a trăit la modul

propriu şi a visat în sfera liricului, a suferit din dragoste de

semeni şi a fost fericit la modul sublim, atunci să vină aici, la

Huşi, să ne cunoască Poetul – pe Ion Alex. Angheluş. A trăit

între 1 octombrie 1937-19 iulie 1986. N-avea nici măcar 50 de

ani când, răpus de o boală necruţătoare, a urcat pe enigmatica

scară spre altă lume, a morţii eterne. Iată, au trecut deja 25 de

ani de la moartea sa. O! Timpul!... Iubirea pentru clipa dată e de

nedezminţit în lirica sa, dar trebuie subliniat că imaginea

fericirii plenare se întemeiază pe armonia sinestezică cu

Î

Literatură

p. 91 Lohanul nr. 21, martie 2012

substanţa naturii (ţărâna, iarba, arborii, ploaia, cerul etc.), motiv

pregnant al liricii angheluşiene, presemnalizat încă din poemele

tinereţii:

„M-amestec cu pădurea în ramurile ei

Şi cresc în mine arbori tălăzuind merei1.

În lut adânc piciorul se face rădăcină.

Îmi tremură o frunză, mă arde o lumină”.

(Ton, vol. Nunţile focului, 1971, p.14)

Ion Alex. Angheluş – intrat în conştiinţa colectivă ca „poet al

Huşilor” – tutelează climatul cultural al urbei. Oriunde s-ar afla,

urmaşii, colegii, prietenii, rudele, caută să-i cinstească memoria.

Unii, însă, s-au grăbit să-l urmeze „ca păstorii în transhumanţă”

în lumea umbrelor, lăsând aici dorul şi amintirile:

„Cine ştie dacă

Dorul mai poate să treacă…

Plecăm mereu dincolo, pe-ndelete,

Însoţiţi de umbre şi regrete,

Ca păstorii în transhumanţă

Însoţiţi de veştedă speranţă…

Ne facem pământ al ţării mereu

Fără părere de rău…

Numai iarba plânge câteodată,

Din inima noastră crescută curată”.

(Tren, vol. Drumul cuvântului, 1980, p. 29)

Despre personalitatea poetului, conturată definitoriu în această

zonă împodobită de salbele podgoriilor şi străjuită de dealuri

domoale, despre creaţia sa, ce încă îşi mai aşteaptă căutători

spre a ieşi la lumină, s-au pronunţat cu judecăţi de valoare

numeroşi veghetori ai cursului culturii româneşti, începând de

la apariţia primei cărţi. Numesc aici pe Constantin Ciopraga, N.

Steinhardt, Adrian Marino, Constantin Călin, Nicolae

Turtureanu, Grigore Ilisei, Dan Giosu, Teodor Pracsiu, Liviu

Pendefunda, Theodor Codreanu, Ştefan Oprea, Ion Gh. Pricop,

A.I. Brumaru ş.a.

…Dacă se vor ivi oameni cu dragoste de urbea Huşilor şi de

valorile ei culturale, – istorici literari, critici, monografişti, ş.a. –

aceştia, multă vreme de-aici înainte, vor afla temei de cercetare

a creaţiei literare, a textelor de istorie şi critică literară, a

eseisticii ori a corespondenţei şi a însemnărilor din jurnalele

celui care a rămas poetul emblematic al Huşilor – Ion Alex.

Angheluş.

INEDIT: Ion Alex. Angheluş

1 Mereu, -ei, adj. (reg). Care se întinde până departe, vast,

larg, întins. Aici, folosit ca adverb.

Poemă neterminată

Pentru ce trebuie să uit odată

Vântul puternic trecând în galop peste arbori

Frunzele-acestea verzi botezate banal

Şi-ascunzând Universul?

Pentru ce va trebui odată să uit

Pădurea, pădurea răvăşită, vuind prelung

Invadată de viaţă, în generaţii de plante

Crescute una peste alta?

Pentru ce va trebui odată să uit

Glasul duios al apei sărutându-mă matern…

Sau căderea ei în cascadă

În stare să urnească din somn toţi munţii?

Va trebui să uit odată

Iarba de lângă lac, presărată cu raze

De lumină de lună şi mantaua cenuşie

Cu care te acopeream să nu tremuri

Sub cerul foşnitor de octombrie.

Atunci sufletul meu o să fie închis

Într-o vioară de brad

Pe care nu va cânta decât liniştea

Desprinsă odată cu timpul

Din calendar.

(1.VII.1968, Huşi)

[Toamna a zugrăvit codrii…]

Toamna a zugrăvit codrii de-aramă

Am plecat să mă plimb sus la cramă

Mi-am umplut buzunarul cu stele

Să plătesc dacă-oi bea cinci sau trei păhărele.

- Scuzaţi vă rog (şi mă bat cu palma peste frunte)

Călcasem, din greşeală, piciorul unui munte.

Mi-am pus apoi fularul pe creasta carului;

Căciula lângă Venus, pe soba dorului.

Haina blănită

mi-am pus-o de Calea Laptelui lipită.

Am băut opt pahare şi-o uiagă2

Şi nici n-am simţit că a trecut noaptea-ntreagă

Când mă ridic se luminează.

Asta-i bună

Pardon! Mă aşezasem din greşeală pe lună!

(Huşi, 5.VII.1968)

2Uiagă, uiegi, s. f. (Reg.) Vas de sticlă cu gâtul lung şi strâmt; clondir

(n.n.).

Literatură

p. 92 Lohanul nr. 21, martie 2012

Greu mai vine primăvara

Prof. Constantin Partene – Ghermăneşti, jud. Vaslui

După ierni fără zăpadă,

Cu străzile ca-n plină vară,

Norii cern fără tăgadă

Fulgi de nea pe-ntreaga ţară.

Mult omăt este pe case,

Nimeni nu ar vrea să moară.

Gerul ne pătrunde-n oase,

Pe bătrâni, frigu-i doboară.

Iarna are flori de gheaţă

Şi ţurţuri care stau să cadă,

Geruri tari de dimineaţă

Şi promoroacă pe livadă.

Iţi risipeşte orice dor

Zăpada asta alohtonă,

Câte-o cioară trece-n zbor

Mândră că-i autohtonă.

Copiii mari înfruntă gerul

Şi au obrajii roşi ca focul,

Rezistenţi par ca şi fierul

Căci se mişcă, schimbă locul.

De-atâta iarnă şi omăt.

Cu troiene blocând poteci,

Uneori stau şi socot:

Iarna, e bine în oraş să pleci.

Bate vântul dintr-o parte

Şi tot mână « babele »

Nouă sunt, pe numărate,

Toate-şi scutură cojoacele.

Iarna asta e pe ducă

Şi vine iarăşi primăvara.

Brazda udă se usucă,

Lungă-i ziua până seara.

Bate vântul, suflă tare,

C-aşa bate-n primăvară,

Printre nori, raze de soare

Cheamă pe copii afară.

Proviziile s-au terminat,

S-a dus deja iarna urâtă,

Masa-i plină (tot) la bogat

Cei săraci se împrumută.

Mult a fost, puţin mai este

Până-n draga primăvară

Şi uite-acuşi fără de veste

Ne-om trezi şi-n plină vară.

Ciocolată amară

Costică Ticu Neculau - Huşi

De mult aştept

ca gustul să îl simt

de mult - dulceaţă

să manânc.

De mult aştept

ca tu să îmi aduci

o ciocolată dulce

sau cu nuci.

De mult aştept

hârtia să ţi-o rup

de mult aştept

încet să te sărut.

de mult aştept

să-ţi iau tot ce-i amar

de mult aştept

de mult, dar în zadar.

De mult aştept

dulceaţa să o gust

de mult aştept

sperând într-un sărut.

De mult aştept

şi tu aştepţi de mult

ce vreau şi eu(?)

nu ştiu – dar ştiu ce simt

De mult aştept

deşi nu cred că ştiu

că timpul trece

dar eu nu te mai ştiu

De mult aştept,

o rază de lumină

să stau cu tine

chiar de e lună plină.

De mult aştept

ca tu să ma opreşti

dar tu te-ntorci

şi pleci să rătăceşti.

De mult aştept

ca să mai treac-o zi

să gust ce-i dulce

sau ce-i amar- nu stiu

de mult aştept…

aştept într-un nu stiu.

Literatură

p. 93 Lohanul nr. 21, martie 2012

Poeme distihice de primăvară

Gheorghe Niculescu – Uricani, jud. Hunedoara

Din spuza muribundelor zăpezi

Au clopoţit mirabiii ghiocei.

Triunghiulând, cocorii aripează,

Cu flori de soare primăvărizând.

0 gâză se trezi solarizată

De-o rază-n primăvara altui an.

Mirific ouşor, în cuib de paie,

Clocitorit, se va păsăriza.

Gâza copil încovoiază firul

Rampalizându-I pentru primu-i zbor.

Mândralnic, cerbul, copitând pădurea,

Fu destrufalizat de-un braconier.

Hibernoidul, retrezit la viaţă,

De grijuri se văzu copleşizat.

Plesnind grăbelnic, flori de păpădii,

Ca nişte sori minusculi, ne zâmbesc.

Călătorindorind să procreieze,

Pasărea, cuibul vechi nu-şi mai găsi.

Un lujer de aglice-nsorizat,

Cu verde crud privirile ne-ncântă.

Un mugurel, hârşit prin iarna cruntă,

Plesni grăbalnic, înfloritizând.

Un măr, încărunţit de-inflorescenţă,

Parfum discret, în juru-i, radia.

Zâmbind căldurizant, bătrânul soare,

Trezi din somn iernatic buimacul gândăcel.

Buburuzată, frunza primăverii,

Cu verde crud ne-a decrudalizat.

Lăstuni, pământizaţi, cuibărizeză

În primăveri, la geamuri ciripind.

Rândunicitul cuib se-mpământeşte

Mândru că iar a fost împăsărit.

O musculită-n ciocul rândunicii,

Zumzăluind funebru, mai spera.

Agricultura, tractoritizată,

Ne chiminalizează, cancerând.

Broscăluind a noapte-nţânţărată,

lazul cu peşti adoarme icruit.

Stradalizând placid, urbanoizii

Şi-ndreaptă paşii către nicăieri.

Timid, roşcaliza prima cireaşă,

Drapată-n verde crud primăvăriu.

Un bob de rouă îndimineţează

Lumina născătoare de născări.

Libelulând, o gâză, peste ape,

Se-nvăluia-ntr-un zgomot aripat.

Mierificând, albina înlesneşte

Relaţii amoroase între flori.

Setos burete-înămolit de flori,

Sugativează ploi terranoidul.

Pe coame de-armăsari neînşeuaţi

Ningeau caişi petalele-nrozate.

Un pui, c-o râmă-n cioc, îngrijorat e

Că de-ai lui fraţi va fi iar flămânzit.

Cu lumânări în alb, aprinse-n floare,

Castanul ne salută maiestuos.

S-a spart văzduhu-n cioburi, când o rază

Străpunse norii, viaţă renăscând.

Ploua cu flori trecute de cireş

În iarba împlânsată de-nrouare.

O muscă, pliscuită de-un lăstun,

Pierdu marota unui trai mizer.

O gâzuliţă, -n prima zi de zbor,

Ateriză stângaci în păru-ţi blond.

Bondarul, costumat în neagra-i rasă,

Pare-un călugăr dintr-un schit străbun.

Ningeau caişi, cu dalbe flori sfioase,

În coame de-armăsari necălăriţi.

Zâmbea, în alb, magnolia în floare,

Spre nurii primăverii retânjind.

Pe trotuar, umbrele-nciupercite,

Paraşutate-n ploaie, mişunesc.

Maturizată greu, în verde crud,

Cireaşa goală, ruşinând, roşi.

Norii stau să cadă-n boabe

De ape cernute-n cer.

Livada-ngâzurată forfotea

De verde-n emulaţii efemere.

Iconice imagini fulgurante,

Oniric, m-atacau intempestiv.

Epifanii onirice-mi zideşte

Auzu,-n zbor de lebădă albastră.

Omătuiau în primăveri, gutuii,

Verdele crud al ierbii, cu petale.

Boboci de raţă-n aur împudraţi,

Împliscuiau băltoace, lipăind.

Fu pitularizată ciocârlimea

Să primăvărizeze cucuind.

A N O T I M P U R I T R E C Â N D…

Aura Dan - Huşi

Ce ne îndreptăţeşte să iubim , e TOAMNA

Cu-mparatia ei de rod, de-a valma

Cu Bogăţia ei de pitoresc

Cu reverii , de-o Viaţă ce-amintesc ...

Ce ne îndreptăţeşte să iubim , e TAINA

Cu care Plaiul îşi îmbraca haina…

Când toate se acoperă de nea,

Când, la fereastră, bate IARNĂ grea .

Ce ne îndreptăţeşte să iubim , e-un Ghiocel

De suflet când, gingaş, se prinde el

E-o raza ce, timid, ne dă SPERANŢĂ

C-o să intrăm cu Iarbă-n rezonanţă .

Ce ne îndreptăţeşte să iubim , e VARA

Parfum de FLOARE când inunda sara,

Când, tandri, ne şoptim , sub flori de tei

Vorbe de drag, sorbite de-ochii tăi !

Literatură

p. 94 Lohanul nr. 21, martie 2012

C. Pavel

Ars Poetica

Prof. Luminiţa Săndulache - Huşi

Pe sâni, pe buze și pe mâini,

Ți-am pus peceți de gură caldă

Și-am zăvorât sub ele grei

Fiorii mei sortiți în arderi.

M-am dotat ca un războinic,

Cu chipul tău încins pe piept

Și te-am cioplit din mine însămi

Coloană înălțată drept.

Pe tine apa vremii curge

Și nu rămâne nicio pată,

Căci voi muri numai prin tine

Dacă pieri-vei tu vreodată.

ELEGIE

Vis nemărginit,

De ce mă cutremuri,

De ce insiști Să te trezești odată cu mine?

Cu certitudine,

Te vei ciobi,

Sau te vei pierde

Ca fumul odată cu zorile...

Vis nemaiîntâlnit,

Rămâi cu mine

și împreună,

hai să colindăm lumea

și să ne confesăm,

destăinuindu-i

melancolia

trecerii în neființă...

Crina Ciubotariu

Unde?

Crina Ciubotariu – Răducăneni, jud. Iaşi

Întind braţele

Către cer!

Prin venele mele

Urlă chemarea

Către…nicăieri .

Mă pierd

Şi mă caut

Prin degete , prin plete

Mi-e rece , mi-e cald

Şi mi-e sete !

Întind braţele

Către cer!

Şi ascult prin tăceri

Frânturi din acelaşi

Refren…

Ce rău ! Şi ce bine…

Spun notele despre tine !

Îmi strâng braţele

Lângă trup

Dansez împreună cu

Noaptea…

Şi uit…

Îmi cad braţele

În desfrâu

Pe sânii

Nebuni

Şi plâng !

Îmi pierd braţele

În suspin

Mă caut pe mine

Cât chin !

Alerg prin lumina

Te strig !

Ce întuneric !

Şi vis… şi nimic !

Glasul Poporului

Crina Ciubotariu – Răducăneni, jud. Iaşi

Ani sunt peste douăzeci,

De când în ŢARA e chin

Reforme şi Cod-uri de-o zi

Legi pentru hoţi din Guvern.

Ani sunt peste douăzeci,

De când..iată s-a ajuns

Să n-avem armată, să mori în spitale,

Să n-avem nici scoala…

Doar blonde-n decor şi atât.

Literatură

p. 95 Lohanul nr. 21, martie 2012

Ani sunt peste douăzeci

De sărăcie şi …gol

În care şi fiii copiilor mei

Vor fi tot robi.

Fiţele d-lor deputaţi,

Şi miniştrii şi …amanţi

Toate vilele lor

Vor fi taxele urmaşilor mei.

Ani sunt peste douăzeci

De când prin vene îmi curge

O libertate ce-ajunge

De pâine… de apă…mai mult?

Lunar..vând sânge !

Ani sunt peste douăzeci,

De când în ţara se plânge

De foame de sete de TOT

Cu libertatea în sânge.

Ani sunt peste douăzeci,

Şi libertatea mi-ajunge!

În loc de robie vreau sânge

Şi libertaea fiilor mei.

C. Pavel

Ultimul râu

Katy Şerban – Sibiu

ultimul râu în albii târzii

căzut-a în mine risipindu-mă

vai, risipindu-mă-n lumina

zilei de mâine, milenare

în uşoară plutire netămătoare...

acum aş putea dărui iubire

şi celor fără de formă

din licărul veşnic de speranţă

pentru viul din seminţele

învierii?...

clipele de linişti-metefizice nelinişti-

tronează în dese melancolii

din aurele veşnicei Clepsidre-

curtezana neînduplecată

cernându-şi ultimul râu de iubire...

mă simt vlăguită, suptă de putere,

cum să fac să mă lipesc de tine?

fă-mi acel transfer de putere,

pune-mi aripi şi învaţă-mă

să mă ridic singură în imponderabilul

marelui etern...

Iubire divină

Se rafinează zorii sângerii deznoptând

Cu aripi violete, transparente, viul

După noaptea cu stele pe cer explodând

În imensitatea celestă, divină

Când eu răstignită pe-o rază de lumină

M-am trezit cu poezia în gând...

Noaptea-ntreagă m-a-nsoţit un înger frumos

Prin oraşul celestial de lumină fecundă

Şi-aştept acum să rezonez în fiece secundă

Cu eterica mea replică din cer luminos

Căci toţi suntem plămadă din lumină

Din megalictica iubire divină...

Sub Marea Piramidă primordială

Am privit cum se rafinează fotoni de lumini

Cum se modelează ADN-ul generând tulpini

În dumnezeiască-ntrupare fiinţială...

M-am conectat la cer pe frecvenţa firii

Ca toate lucrurile minunate din miezul iubirii.

Gladiatorul

.....mă-ntreb cât o să mai fi

în ambiguu joc

mult prea încărcat de iubire,

iar eu-eu gladiatorul-mereu,

mereu chematul în arenă

pentru publicul însetat

de sânge?.....

.....mă-ntreb cât o să mai dureze

până destinul-leu

are să iasă din cuşcă

devorându-şi prada

în aplauzele frenetice

ale publicului sanquinar?.....

.....mă-ntreb dacă peste milenii

jocul cu moartea reflectat

în imensa oglindă cronosciană

ar putea fi inversat?.....

.....şi mă întreb acum,

atunci vei accepta?.....

Literatură

p. 96 Lohanul nr. 21, martie 2012

Ochii ei...

Nicușor Dărăbană - Huşi

O zi de vară ca oricare, doar vântul adia ușor,

Când doi ochi negri mă priviră-clipind din gene-ncetișor...

Doi ochi am zis ? Să-mi ierte Domnul nechibzuința de-a grăi-

Două furtuni, două oceane ce-aleargă spre-a te nărui,

Două imense găuri negre ce te atrag nebănuit

Cum te atrage orizontul în pragul unui asfințit; Două abside ancestrale din care poți zări pământul,

Dar privilegiul de-a le-atinge le au doar soarele și vântul.

Mă pierd în marea de-ntuneric și rușinat cât o scăpare,

Ușor în jos lăsându-mi capul văd roșul buzelor în floare

Cărnoase, aprige, rebele, se modelează în cuvinte...

Aceste buze siderale -ce mă-nfior- mi-aduc aminte

De-orgiile nepământene, gustate-n plin în vechea Romă,

Unde bacantele lascive dădeau a vinului aromă

Și unde pe ascuns creștinii se adunau în cimitire,

Și ascultându-i pe apostoli, credeau -naivi- în nemurie,

La fel cum eu, răpit de vraja întunecimilor adânci,

Speram să pot pătrunde taina acelor două negre stânci,

Ce-ascund ca scoicile din hăuri, doar bogăție și...mister-

Surprins și-n pânză lui Da Vinci și în penița lui Flaubert-

Mister dublat de pofta oarbă de-a fi mereu recucerite,

Femei iubite de iubire și-avide, iar, de-a fi iubite.

Trecu privirea, părul rumen îi mângâia umărul fin,

Întregul trup sculptat în rouă, părea un înger de rubin,

Care-mpodobit în roșul petalelor de trandafir

A coborât de sus, din ceruri, pe aripi line de zefir.

Înmărmurit de fericire, înghit cuvinte și idei

Și-aș da orice să pot atinge, cu mâna mea, făptura ei,

Dar mintea mea alambicată mă țintuiește de pământ,

Tăcerea grea ce ne desparte zdrobește-al inimilor cânt

Și-ngroapă fără vreme urma unei posibile iubiri

Născută-n mine din sclipire unei demonice priviri.

Volumul Nechibzuitele iubiri, Editura Junimea, Iași,

Noapte bună

Noapte bună !

Să visezi că ești pe lună...

Să ai somnul lin, lin, lin,

Să ai gura de pelin

Să te beau ca pe un vin

Să mă-mbăt de sâni și sfârcuri,

Să te beau până-n adâncuri...

Sărutându-ți tălpile,

Mângâindu-ți gleznele,

Pipăindu-ți coapsele,

Îți înlătur spaimele.

Pieptănându-ți buclele

Împăcându-ți tâmplele

Te îmbăi cu zânele.

Și te gust și te frământ

Din călcâie până-n gând

Și te beau și te iubesc

Somnul să ți-l ocrotesc

Te ung cu ulei de pin

Și ard fructe de mălin

Să ai somnul lin, lin, lin...

Să visezi că ești pe lună,

Noapte bună !

PRAF DE FLUTURE

Mihaela Celestine

"...te simt ca pe un suflet gingaş zidit între nori"

Mă tem că am călcat peste palma ta, deschide-o să-ţi năucesc

căuşul cu iubire, apoi du-ţi-o spre frunte şi luminează.

...am răsturnat praf de fluture peste sufletul tău.

În măduvare atribute să priveşti,

Mi-e cumpănă în geană - nemurirea...

Eu am crezut în vocile cereşti,

De veghe între morţi îţi stă privirea.

Apleacă ochiu' - nu cutremur şoapte,

În iris adâncit pe metereze

Tu eşti minunea născocite-i ape,

Eşti vis de aripi - veşniciei treze.

Din praf de fluturi ţi-ai zidit o cale,

Un nebunesc decor în cer când zbori...

Te-apleci şi te ridici cocon din mare,

Din piept ţâşneşti adulmecat de nori.

Priveşte-n sus mai roşie poveste

De ce te laşi să cazi când visele-ţi sunt vii?

De-a surda frânte-aripilor creste

În praf de fluturi te-au născut să fii.

... eşti veşnicia programată în formă pentru câteva clipe de

intens

Literatură

p. 97 Lohanul nr. 21, martie 2012

Cine poate şti?

Ioan Gligor Stopiţă - Sibiu

Cine poate şti? Cine poate şti

spre ce adâncă uitare mă petrec

clipele din clepsidra mea cu păpădii

peste care toate furtunile trec?

Ci, iartă tu, nevolnica-mi fiinţă

cu îndrăzneli, de vierme, abisale

de fluture fără de conştiinţă

care percepe surâsul gurii tale

nu ca pe-o lampă-ncinsă...

Gestica trupului de iederă subţire

nu ca pe-o frumuseţe ninsă,

ci mistere puse-ntr-o chemare

spre marile incendii de iubire,

un ultim gest pe-un ultim drum,

o ultimă-nflorire în mirare

înainte de-a fi cenuşă şi scrum...

Coherenţe poetice alambicate!....

1. Ceru-i capcană, numai capcană

Rimel albastru, albastru pe geană...

Dac-ai văzut, ai văzut moartea

Fiecare zi se pare, ţi se pare o viaţă

Şi se pare, ţi se pare că soartea

Ţi-a făcut clipa, o clipă măreaţă!...

2.Cine poate şti, cine poate şti?

Dacă vei fi, poate vei fi

Cântec, cântec de pasăre măiastră,

Prund cu stele în noapte albastră,

Cine, cine poate şti?...

3. Versurile, versurile tale femeie

Ce poartă in ele a iubirii scânteie,

Scrise cu cerneluri vii, nemoarte

Nu-s rimel, rimel de sprâncene

Ci culori, culori luate din soarte

Şi sânge, sânge albastru din vene...

4. Apele minţii, ale mele, ale tale,

Cuvinte, ale mele, ale tale, odrăslind

Rătăcind, rătăcind în mistere, fiind

Au plecat, au plecat din inimi la vale

După nimburi, după nimb şi aură

În donquijotească aventură...

5. Ascultă-ţi inima, inima ta de femeie

Din cântec, cântec stăvechi nibelung

Cu iubire, iubire adâncă de zeie,

Cu sunet, sunet de zbucium prelung

Când sufletul, sufletu-ţi scuturi

În roiuri albe,roiuri de fluturi...

6. Şi, să mă vrei, să te vreau

În pagini, în pagini de carte să stăm

Şi-n orfeic, în orfeic vers să cântăm

În gălăgioase, în gălăgioase lumini, sau

În ritual de visare ca o ispită

Să fim păsări, păsări rare

Brăzdând cerul, fulger de-o clipă

Rupţi din tăceri, de reptile-n mirare...

7. Şi să te vreau, să te vreau ca pe o frunte

Din albul cuvânt, cuvânt tremurat

Fântână-n pustiu şi izvor, izvor de munte

Şi tainic sclipit, sclipit fulgerat

Fără trup, doar trup din trup de vânt,

Larvă osoasă cu pleoapa bizară

Bună, bună s-astupi caverna din cuvînt

Din carnea poemului, carne amară....

8. Şi să te vreau, fără să te mint

Ca pe-o minune, minune ce eşti,

Floare din stele, floare de hiacint

Dulce armonie din sărutări franţuzeşti

Şi nesfârşită, nesfârşită clipită

Din versul cu fitil de dinamită...

Tremur...

Tremur lângă ţara leagănelor goale

de iubire...

de unde au fugit toate păpuşile,

au emigrat toate miracolele...

Sângele nostru are mirifice puteri

de-a pieri

în noaptea tot mai stăpână pe viaţă

când se năruiesc toate castelele de nisip

şi unde jocul de-a fi,

are un fel meschin

de justificare a sublimării existenţiale...

Nici o emoţie nu-mi încălzeşte sufletul

să pot scrie...

sunt nevroticul benign în multă noapte

şi n-are cine să mă vadă din nevăzut,

a dracului grimasă mai are zâmbetul crispat

din cifra doi...

aş vrea să fiu măcar un fir de nisip...

o, da, un fir de nisip strecurat într-o femeie

ca o scoică, o stridie,ce ar vrea să mă arunce

dar nu poate. să-mi fie noaptea nopţii mele

până voi deveni perla din marele adânc al ei...

şi să mă vândă atunci pe adevărata mea valoare

obţinută din tainele ei de cosmos orb...

nu caut decât un punct de sprijin să pot

răsturna lumea aceasta plină de sine

în locuri fără nimb şi aură, sterp de iluzii

şi să-mi beau detaşat cafeaua fierbinte

fără să mă sprijin pe aburii trecătoarelor cuvinte

Literatură

p. 98 Lohanul nr. 21, martie 2012

şi să nu mai scriu despre tine ca într-o rugă

pe acest pergament blestemat

în clipe ce dor şi îndrugă

urmele paşilor tăi din oftat,

iar uimirea din privirea spre tine

să nu mai poarte lacrimi de rubine!...

cine ştie?...cine, oare, ştie

din zece, o sută, o mie

ce-mbrăţişare oarbă, cât sperjur

e-n floarea neagră dintr-un alb impur

când plâng cu Tine, Doamne,-n limbi stăine

şi întind făptura ei întreagă pe pâine

din mere coapte, lumina putrezită

a-ncercănat o zare în noapte rătăcită

şi mi-a bătut şi mie-n poartă ca

o evadată din Ţinutul Nu

şi am crezut că eşti chiar tu

să mă conjugi cu a din da

azi cei cu gustul desfrâului pe buze

au dezlegare la vin şi muze

şi-i noapte multă

văzduhul unsuros...

eu, de peste tot făptura ta

o sorb

ca pe o lumină

venită într-un orb

în fibra lui

adâncă

din cerul viforos...

C. Pavel

Odiseea căpitanului portocaliu

Dumitru Râpanu - Huşi

Imediat după Geneză

S-a dus ca omul la raport,

Cerând lui Zeus, în franceză,

Să-i facă în Constanța port.

Avea în capul diabolic

Înfiripat un soi de larvă

Ce îl făcuse melancolic:

Va fi el căpitan de navă !

După milenii de-așteptare,

Ce le-a trecut la modul stoic,

Vede mulțime de vapoare

Plutind spre el în marș eroic

Și mulțumind, afurisitul,

Că i s-a-ndeplinit dorința

A și adus mitropolitul

Și-a botezat-o "Biruința"

Avea acuma multă treabă

Și, după hora bucuriei,

A vâslit ani mulți pe apă

În cerc, în jurul României.

Într-un final s-a supărat,

Nu îi mai plăcea se pare,

A luat trenul și-a plecat...

Pe uscat nu-i ca pe mare !

La democrați s-a-nfățișat,

Cerând a fi membru de rând,

Cu Roman șef... au acceptat,

Avea să-i pară rău, curând.

Acumulând și experiență,

Făcuse doar comerț prin porturi,

Având și spirit de prezență,

L-au pus ministru la Transporturi.

Cum el o viață-a fost pe mare,

Hălăduind prin varii porturi,

Acuma află cu stupoare

Că sunt și altfel de transporturi,

Dar, ghinionul a fost mare,

Deși-i crescuse cu mult cota,

Cum a plecat el de pe mare

A dispărut, subit, și flota

El are și acum brevetul,

A cumpărat doar o șalupă,

Atâta-i permitea bugetul,

Că altă navă nu mai pupă.

La C.F.R. de la-nceput

S-au folosit multe otgoane

Și uite-așa n-au dispărut

Decât vreo câteva vagoane

Dar și aici se plictisește,

Cuprins de of și de amar

La București se tot gândește

De i-ar sta bine ca Primar

Și după câteva bărdace

De rom, atât cât poate duce,

Reușește să se-mbrace

Cu tricolorul pus în cruce.

Literatură

p. 99 Lohanul nr. 21, martie 2012

A fost o rampă de lansare

În viața lui, doar o etapă,

Și a prins gustul mi se pare

Să dea doar țeapă după țeapă

Acum conduce România

Și-o face într-un stil aparte :

Când folosești mitocănia

Nu-ți trebuie prea multă carte !

Oile şi lupii

(fabulă)

Prof. Corneliu Văleanu - Iaşi

Motto: „Un popor de oi naşte o guvernare de lupi”

Undeva, pe o planetă,

Ce se vrea în Univers o vedetă,

Există acolo un petec de ţară

Cu o faună rară

Care formează o societate

Din târâtoare, zburătoare, lăboase şi copitate,

Dintre aceste vieţuitoare

Lupii şi oile sunt majoritare,

Că aşa a vrut creatorul să fie

Pe mica sa împărăţie,

Lupii cu colţii puternici şi mari

Au hotărât să fie ei cei mai tari,

Clasa conducătoare formând

Şi la guvernare-ajungând,

Apoi au dat tot felul de decrete şi legi

Care cu greu le-nţelegi,

Având în frunte un lup, mare şef,

Care conduce după propriul lui chef

Peste turma de oi

Aflată mereu în nevoi

Şi urlă că pe petecul lui de moşie

N-acceptă s-audă bhee-hee-herie,

Nici răzmeriţe

De la oiţe,

Chiar dacă formează-n popor majoritate,

Nu vor avea niciodată dreptate,

Fiindcă sunt făcute să dea carne, lână şi lapte

Şi de nimic altceva nu sun apte,

Că le domină prostia şi-n zicală

Chiar dacă trudesc din greu cu migală,

Şi că sunt sortite în viaţă să dea bir după bir

Până şi lâna de pe ele fir cu fir,

Că e dreptul lupilor să facă ce vor cu oile

Când le-ncurcă-n politică ploile

Şi să le ţină ca pe o turmă

Iar haita de lupi să le fie stăpână,

Ca să nu transpire, să nu obosească prea mult răii

Şi-au asociat la domnie dulăii

Ca slugi ce au colţii ca şi ei

Să-i ajute să ia de pe bietele cele şapte piei,

Iar ca acestea să supraveţuiască

Au dreptul să pască

Iarba de prin mărăcini

Cu scaieţi şi o mulţime de spini,

Căci oile formând poporul de oi

Sunt sortite să-şi ducă viaţa toată-n griji şi-n nevoi,

Iar domnul de sus ştie şi se uită la ele...

Lăsând lupii să le jupoaie de piele.

Morala: De când lumea se ştie

Oile sunt hrană în lupărie,

Iar, dacă încearcă să-şi facă dreptate,

Guvernarea de lupi le ţine încătuşate.

Dulăul ce se vrea dictator

Într-o ogradă din a noastră ţară

A poposit un dulău de o rasă mai rară,

Prezentând un CV din care rezultă

Că are experienţă multă

În afaceri şi-n politicale

Trecute-n dosarul domniei sale,

Că are cunoştinţe de drept,

Fiind socotit un dulău înţelept,

De aceea a şi fost votat în ogradă

Mare şef, ca dovadă

Peste orătănii

Care să-i facă mătănii,

Nasul şi l-a băgat peste tot şi a observat

Că după dânsul multe se cer de schimbat

Şi-a început să latre, să urle

Cât dintr-o mie de surle,

De a băgat groaza în lighioane

Care numără milioane,

Reproşând întruna şi acuzând

Şi zice el chiar demonstrând:

Că găinile nu mai fac multe ouă,

Că raţele măcăie una-două,

Că gâştele găgăie aiurit,

Că curcanii clonţănesc răguşit,

Că nici maidanezii nu-şi mai fac treaba

Că stau la umbră şi-şi ling laba,

Că herghelia de cai, catâri şi măgari

Nechează la trombă de parc-ar fi lăutari,

Că nici maimuţele-nţelepte

Nu mai dau sentinţele drepte,

Şi rele multe-a găsit, în fine,

Că nimic din toate nu-i mai convine,

Şi pentru a-şi impune punctul de vedere al său

S-a făcut din ce în ce mai rău,

Încât e pe cale să devină dictator

În ograda unui popor

Dar media formată din lighioane

Nu-i mai suportă ale lui toane,

Mai ales că de la început

În eminentul dulău nu prea au crezut,

Şi-au început a-l critica în neştire,

Făcându-l erou de satire,

Însă dulăul nu cedează şi nu se lasă bătut

Şi parcă mai rău s-a făcut,

Orătăniile fac de-o vreme opoziţie

Pentru a-l da jos din poziţie,

Cerând sus şi tare că trebuie schimbat

Şi chiar eutanasiat.

Literatură

p. 100 Lohanul nr. 21, martie 2012

Morala: Orătăniile aşteaptă acum momentul

Când se va întâmpla evenimentul,

Căci istoria a demonstrat

Că dictatorii nu mor în palat

Hipodromul creaţiei

Caii mei, frumoşii cai,

Ce se ţin de mine scai

Nu-s din basme, nici din Rai,

Herghelii ce am în cap

Fără frâie fug la trap,

Mai aleargă şi-n galop,

Gata-s să mă facă zob,

Când le dau tain pelin

Din copite bat din plin

Şi nechează întruna-n tâmplă

De nu ştiu ce mi se-ntâmplă,

Doar în mine vor să pască

Şi mereu ca să se nască,

Iar, dacă-i strunesc cumva,

Mă aruncă şi din şa...

Caii mei, frumoşii cai!

SCUTURĂ LACRIMA!

Mihaela Filip - Iaşi

Scutură chiciura ce ţi s-a aşezat în păr,

Scutură amărăciunea care-ţi îmbracă apele privirii,

Scutură gândul, încarcă-l cu iubire şi-adevăr,

Scutură tăcerea, dă aripi amintirii.

Chiar dacă sufletul pe roată îţi e frânt,

Fascicul cu fascicul supus la chinuri crude,

Chiar dacă inima e piatră de mormânt,

Şi visele s-au prăbuşit în zbor, zălude,

Citeşte ce îţi scriu, cuvânt după cuvânt!

Scutură lacrima şi n-o lăsa obrajii să ţi-i ude.

SINGURĂTATE

Durerea-şi taie cale în sufletul meu iar,

Se năpusteşte ca o apă când se rupe digul,

Pribeag mi-e gândul, te caută-n zadar,

Iluzii risipeşte până-l cuprinde frigul.

Zadarnică-i descătuşarea de forţe pătimaşe

În dimineaţa încremenită printre copacii goi,

Cuvântul meu în tine încheagă stihii: porniri vrăjmaşe,

De când iubirea nu mai e cu noi.

SĂ NU CEDĂM ISPITEI!

Să nu dăm un pas înapoi, să fim neclintiţi!

Chiar dacă inima sângerează de suferinţă împietrită, domoală

Şi-ntristarea se depune pe artere ca zgura,

Căldura din suflete s-o-nlănţuim şi s-o pecetluim cu smoală,

Doar înlăuntru să-i simţim arsura.

Oricărei şanse un NU hotărât să-i strigăm!

Să apăsăm pe NU cu vocea, cu privirea şi cu orice gest,

În inimă or să ne crească răsaduri de mândrie

Că nu suntem nici moi, nici n-am păstrat vreun rest

De tandră-nfiorare sau de gingăşie!

Să nu mai călcăm amândoi pe aceleaşi poteci!

Să închidem uşile cu lacăte câte şapte,

Să punem zăvoare de oţel la inimi, la ochi, la urechi,

Să nu simţim, în ceas de zi sau de noapte,

Chemări de taină îngânate de goarne străvechi.

Pornirii arzătoare să-i încropim priveghi!

De dragoste să nu ne lăsăm ispitiţi,

Gândurile rebele să le legăm strâns cu funii,

Nu vom putea îndura suferinţa de a fi fericiţi!

Va fi uşor ... de parc-ai vrea să stingi lumina Lunii!

LA MORMÂNTUL DOCTORULUI E. PUSCAŞU

ŞI AL SOŢIEI LUI

Noiembrie-i pictat în culori de bronz şi de ceară.

De ziua mea, eu am ales să fiu aici cu voi

Ca sa-mi feresc de ochii lumii durerea

Şi lacrimile care curg şuvoi.

V-am pus aici, între două răscruci de linişti

Înmiresmate şi blânde,

O crizantemă albă. Şi o lumânare, să-i împărţiţi lumina.

Pâlpâirea timidă i-o apăr cu mâini tremurânde.

În plasa gândului am păstrat amintirea

C-aţi trăit o dragoste cum rar întâlneşti pe pământ,

Din dragostea şi dorurile voastre

Pe-aceste morminte n-a rămas un cuvânt.

Ce fac? Ce aţi făcut şi voi: despic lumina zi de zi,

Ochii ascund în adânc iluzii pierdute,

Dar eu o să mă sting sub steaua nimănui,

Dureri prezente vor fi acoperite de pietre la fel de tăcute.

Când vreau să plec, cu lacrimile strivite sub pleoape,

Pe umăr parcă simt o mână, fantomatică, uşoară

Şi-o voce din cuvinte ce tac: “Când nu vei mai pune

durerea-n cuvinte, ea va înceta să mai doară!”.

Literatură

p. 101 Lohanul nr. 21, martie 2012

Ciclurile anuale

Ioan Marcu – Huşi

Este undeva, un tată

Crunţit cu dalbe plete

Stăpânind El lumea toată

(Necăsătorit vreodată)

Însă are patru fete.

Cum El depinzând de soare

Astăzi ca şi alte dăţi

Ale Lui patru fecioare

Fiind prea ascultătoare

Sunt pline de calităţi.

Prima este chiar frumoasă

Elegantă şi şprinţară

Când natura prinde viaţă

Cu flori multe şi verdeaţă

Se numeşte primăvară.

Comportările diverse

Ale celor patru fete

Funcţie de interese

Dau naştere la controverse

Şi chiar inconveniente.

Şi precum o provocare

De la început de martie

Cu ploi reci, zile cu soare

Alternanţă cu ninsoare

Babele îşi fac de cap.

................................

Totul despre ban

Ca un element anume

Şi chiar foarte important

Folosit de orişicine

(Uzual cum vorba vine)

Este banul circulant.

În momentul actual

Şi-n viaţa de zi cu zi

Cât ai fi de refractar

Banu-i element vital

Fără el, nu poţi trăi.

Banii adunaţi în pungă

Sau chimir, dar strânşi să fie

Dac-o faci numai prin muncă

Chiar efortul la o adică

Faci spor în gospodărie.

Dar cum suma adunată

Fără muncă cu sudoare

De la un altul furată

(Însuşită fără plată)

Este nulă ca valoare.

.................................

Ştiu o vorbă înţeleaptă

Spusă-n câteva cuvinte

(De la moşi – strămoşi lăsată)

Când norocu-ţi stă la poartă

Tu să ai un dram de minte.

Nedumerire

Prof. Aurel Cehan - Huşi

Cum nimic nu înţelege,

Tu eşti turc? (L-am întrebat),

Nu avea motiv să nege

Şi-a zis: Da! E-adevărat!

Smerenie

Stă smerit şi aplecat,

Da-i obişnuit să steie!

Lucrul ăsta l-a-nvăţat

Seara-n pat, lângă femeie!

Blazon

Cu francezii ne-am contrat

Şi nu le-am pătat blazonul;

Pe 'mnealor i-am protejat

Luptând numai cu gazonul.

Perspectivă

Spunând inepţii la sfat,

Oarecum, părând integru,

Eu atunci l-am lăudat:

Sigur... tu devii celebru!

ROMÂNIA

Prof. Albu Liliana - Huşi

România-i ca o mamă

Tot mereu ea ţine seamă

De copiii ei iubiţi

Vrea să-i facă fericiţi.

Mama-ţi dă pâine pe masă

Iar la greu ea nu te lasă.

Îţi transformă ceru-n perle

Ce noapte frumoasă cerne.

Literatură

p. 102 Lohanul nr. 21, martie 2012

Mama te ţine de mână

Şi-ţi aşează o cunună,

Îţi dă fructul din livadă,

Apa din izvor te-adapă.

Blândă, România mea

A trecut prin viaţă grea.

A muncit din greu, să ştii.

Ia crescut pe-a ei copii.

A fost mamă eroină,

Mulţi copii ţinea de mână.

Toţi copiii ei iubiţi

Au fost oameni buni, smeriţi.

Creangă şi cu Sadoveanu,

Eminescu şi Rebreanu,

Cei mai buni copii ai ei,

Mândrii fii ai patriei.

Mama mea cu părul verde,

Dragostea nicicând n-o pierde.

Ne-a-nvăţat o limbă dulce,

O comoară ne aduce.

Scrisoare deschisă către

politicienii încă neînchişi

Gh. Niculescu – Uricani, jud Hunedoară

Fără de voinţa voastră, mai sunt chiar destul de viu

Şi, în numele Dreptătii, m-am hotărât să vă scriu:

De mulţi ani ne tot promiteţi c-o s-o ducem mult mai bine

Insă ne-aţi cam stors de vlagă, fără nici pic de ruşine.

Cine-n Parlamentul Tări-i reprezintă pe ţărani?

Cine apăra bătrânii şi-i sprijină pe sărmani?

Tribunalele sunt pline de mafioţi şi coţcari

Insă intră-n puşcărie numai micii găinari.

Sunteţi mai presus de lege, fiindcă-aveţi imunitate

Şi scuipaţi peste principii şi călcaţi peste dreptate!

Cu nonşalanţă minţiţi Poporul, fără teamă sau ruşine;

Urmăriţi doar privilegii şi interese meschine.

Votati mereu avantaje, numai bune pentru voi

Şi loviţi muncitorimea cu şomaje şi nevoi.

Industria aţi vândut-o la fier vechi şi aţi păpat

Munca vechii generaţii, fără frică de păcat.

In loc să slujiţi Poporul,aşa precum aţi jurat

Vă gândiţi doar la averi şi la traiul îmbuibat.

Ne-aţi chemat la referendum şi-apoi ne-aţi sfidat pe noi;

Suveran este Poporul sau suverani sunteţi voi?

Ca să faceţi voi avere,aţi scos ţara la mezat

Iar Poporul duce greul, fiindcă l-aţi îndatorat.

Aveţi Servicii secrete, badiguarzi, jandarmi,mascaţi...

Si Justitie coruptă, pentru a fi protejaţi.

Când lipsiţi de la şedinţe, însă banii îi luaţi,

Vă-ntrebati, măcar odată, pe cine reprezentaţi?

Voi giraţi guverne slabe - o ruşine pentru noi

Voi reprezentaţi Poporul care-înoată în nevoi!

Voi aţi adus sărăcia peste o bogată ţară

Si ne-aţi obligat copiii să fie slugi pe afară!

V-aţi rupt averi, cu hapca, de la sărmanul Buget

Şi aţi sărăcit Poporul, si bătrâni şi tineret!

Ne-aţi interzis traiul bun, ne-aţi interzis să sperăm,

Insă cu tupeu ne cereţi să votăm,votăm,votăm...

Nu prea vă interesează a Poporului nevoi;

Străinii, în Ţara asta, devin mai egali ca noi!

Bolile vi le tratati prin Clinici din Occident

Iar săracul moare-n chinuri, în spitalul impotent.

Aţi făcut politica un scop de a stoarce bani;

In loc să slujiţi Poporul, voi i-aţi devenit duşmani!

Proletarul azi se simte obidit şi umilit

Iar voi adunaţi averi care tind spre infinit.

Ne-aţi făcut de râsu-plânsu, fiidcă ştie-o lume-ntreagă:

Vă gândiţi numai la mită, la corupţie şi şpagă.

Ne-aţi confiscat viitorul, ca să trăiţi doar voi bine

Şi ne mai şi cereţi votul fără nici pic de ruşine,

Ţara are aur mult şi pământ de calitate

Însă bine o duc doar hoţii,în huzur şi libertate.

Pentru-aceste mârşăvii, eu lui Dumnezeu îi cer

Să vă bată rău în soartă şi să fiţi trăsniţi din Cer!

Bate-i Doamne cu necazuri - prea mult să nu mai aştepti

- Pe mai marii ţării noastre, care-s corupţi şi nedrepţi.

Bate-i Doamne pe nedrepţii ce fură acest Popor.

Primăvara se mai lasă aşteptată -Rondel-

Vasile Munteanu - Sibiu

Primăvara se mai lasă aş teptată

Si zice -n ta ină, să avem răbdare

Căci iarna î ş i dă şi ul t ima suf lare

Dar până a tunci se cere admira tă .

Şt im că pr imi i ghiocei ne -mbată,

Că ziua creş te -ncet cu mărţ i şoare

Dacă pr imăvara se mai lasă aştep ta tă

Si zice -n taină, să avem răbdare.

La câ ţiva paşi de de bucurie -ntârzâia tă

Si cr iza bate pasul de p lecare

Cu avert i smente no i cup lată

Lăsând şi iarna fără amânare

Când pr imavara se mai lasă aştep ta tă .

Aburi de primăvară

Înv. Corneliu Lazăr, Gura Bohotin, jud. Iaşi

De prin poieni parfumuri dulci coboară

Spre văile topitelor zăpezi

Plesnesc în ramuri muguri către seară

C-a doua zi nu-ţi vine ochilor să crezi.

S-au stins tăciuni-n vetrele humuite

Pe hornuri berze cuiburi construiesc

Din zarzări curgpetale văruite

Şi mii de gâze-n aer năpădesc.

Literatură

p. 103 Lohanul nr. 21, martie 2012

Curele lungi de brazde lipicioase

Pe câmpuri curmezişe se întind;

Sămânţă se azvârle-n patru vânturi

Speranţă tăinuită, încolţind...

Zâna Primăvara

Delia Ioana Silimon - elev în clasa a-II-a

(înv. Aurora Adam), Şcoala nr.1, Huşi

S-a întors primăvara fragedă şi întinerita. Ghioceii

timizi ies din pământul jilav, ca nişte suliţe. Păsările îşi revarsă

trilurile încântătoare. Natura revine la viaţa.

Claudia se plimbă prin dumbravă. Acolo a întâlnit o

zâna. Era Primăvara. Aceasta a întrebat:

- Ce cauţi aici, în mijlocul dumbravei ?

- Păi, mă plimb, Primăvara.

- Vrei să-mi vezi castelul ?

- Sigur că da!

Şi au pornit-o spre palat.

Ajunse acolo, Claudia s-a minunat de florile şi gâzele castelului.

Erau aşa de multe! Unele găteau, altele curăţau şic aţe şi câte

mai făceau. Fata era uimită.

- Haide să ne jucăm! a spus zâna.

În camera de joacă, una foarte mare, se aflau ponei. Ele

i-au călărit mult timp. Apoi s-au jucat cu păpuşile.

Spre seară s-au culcat în altă cameră mare. Era un pat

chiar pe mijloc şi restul camerei era ocupat de rafturi

cu cărţi. Zâna citea foarte multe

poveşti cu animale. Dar, cel mai mult îi plăceau poveştile cu

prinţi.

- Aş vrea să văd un prinţ ! a spus zâna.

- Hai atunci să-l căutăm !

Au pornit la drum. În timp ce mergeau au văzut:

unicorni zburători, căţei magici, pisici claun şi alte

creaturi ciudate.

Au ajuns la un alt castel. Acolo locuia un prinţ frumos

ca steaua. Când prinţul a văzut-o pe zâna s-a şi

îndrăgostit de ea. A cerut-o în căsătorie

şi zâna a acceptat. Acum o dată la doi ani, când zâna se

întâlneşte cu Claudia vine cu încă doi copii.

Zâna s-a împrietenit cu fata şi când se revăd se

distrează foarte bine.

CE LUME, CE LUME!

ION LUCA CARAGIALE

Prof. Maria Potor - Huşi

Au trecut 160 de ani! Exişti de 160 de ani, chiar dacă, fizic,

ne-ai părăsit de 100 de ani (în iunie)!!

ar ne observi de atâta timp şi vrei să ne îndrepţi spre o

lume adevărată; lumea vremii tale o vezi ca pe o ,,lume

pe dos”, pentru că spui ,, simt enorm şi văd

monstruos”

….Şi, cu adevărat, vede lumea cu toate tarele ei.

Surprinde demago-gul, ipocritul, prostul îngâmfat, venalul,

femeia adulterină dar pioasă, in-culta snoabă etc. Pătrunde ,

pentru a creiona scenic aceste tipuri, în toate mediile: în mahala,

în lumea politică, în salonul burghez, în cab inetul profesorului

sau în clasă, în viaţa casnică a familiilor cu pretenţii cu copii

răsfăţaţi s-au slabi de minte etc.

Acest mare talent scenic a fost remarcat de criticul

Garabet Ibrăileanu la 60 de ani de viaţă ai dramaturgului în

1912: ,,L-am văzut acum 2 ani. Era strălucitor de vervă şi mai

tânăr ca oricând. A vorbit şase ceasuri în şir, în picioare şi

jucând scenele pe care le istorisea. Atunci am auzit din gura lui

cele mai splendide pagini de critică literară din câte cunosc….

Omul acesta crea jucându-se”.

Iar Şerban Cioculescu, cel mai important editor şi

comenta-tor al lui Caragiale adaugă: ,,Era într-însul un mim

genial dezvoltat, cum vom vedea din anii, prevăzut cu un

deosebit dar al imitaţiei în gesturi, în atitudini şi în cuvinte”…

Caragiale rămâne până azi cel mai mare autor

dramatic, crea-tor de tipologii celebre. Şi aceasta nu doar în

dramaturgie, ci şi în Momente şi schiţe, Nuvele , Povestiri etc.

Şi, cu structura dramatică a epicii lui Caragiale, modalitate

estetică dominantă în opera autorului, aş vrea să vă atrag atenţia

în cele ce urmează

Este adevărat că între Kir Ianulea şi O noapte

furtunoasă nu se poate pune semnul egalităţii; se poate , însă,

demonstra că nuve-la în cauză este construită nu cu uneltele

naratorului, ci cu uneltele dramaturgului. Însuşi autorul sublinia

în Câteva păreri că în tehnica de creaţie ,, nu-ţi trebuie deloc să

foloseşti toate stilurile: îţi tre-buie să cunoşti numai un stil,

stilul potrivit , care le încape pe toate spre a se putea potrivi,

după nevoie, în orice intenţiune”. (s.n.)

Iar stilul potrivit prin care aici, în sens larg, înţeleg, ca

şi autorul, întreaga tehnică de creaţie, este cel al dramaturgului.

Despre caracterul dramatic la prozei caragialene, în

special al schiţelor, au vorbit majoritatea criticilor de mare

valoare, fără însă, a preciza care sunt elementele care îi conferă

prozei acest caracter.

După părerea noastră aceste elemente ar fi

următoarele:

starea conflictuală acută concretizată prin intrigi şi conflicte

puternice;

caracterul vizual şi auditiv al celor narate;

desfăşurarea subiectului şi acţiunii intr-un timp şi spaţiu limitat,

închis, dramatic;

D

Literatură

p. 104 Lohanul nr. 21, martie 2012

organizarea compoziţională a nuvelelor şi a povestirilor în mai

multe secvenţe dramatice, adevărate scene, tablouri sau acte;

scurtimea textelor, consecinţă a concentrării maxime a acţiunii;

teatralizarea personajelor şi a întâmplărilor;

utilizarea dialogului în proză ca modalitate dominantă;

concizia şi sobrietatea, calităţi specifice stilului prozei

caragialene.

Vom argumenta ultimele două modalităţi.

Utilizarea dialogului în proză ca modalitate dominantă

Fiecare gen literal îşi are modalitatea lui dominantă: liricul

utilizează descrierea sau sugestia, epicului îi este caracteristică

naraţiunea iar genului dramatic îi este specific dialogul.

Replica personajului caragialean din proză este de factură

dramatică, nu numai prin scurtimea ei, dar şi prin faptul că

aceasta a devenit un ,,semn fizic”, ,, gest”, ,,un element material

al teatrului”. ( I. Constantinescu, Caragiale şi începuturile

teatrului european modern); ori în cazul prozei dramatice,

schiţele lui Caragiale confirmă pregnant acest lucru. Iată un

exemplu de materialitate a dialogului în care acesta comunică

gesturile:

,, - Mă iertaţi, domnilor, dar…cu cine am, mă rog,

onoarea?

- Cu studenţi! Strigă băiatul

- Bine, dumneata se vede… dar tata dumitale…

- Care tată?

- Dumnealui!

Si-i arăt pe unul cu barbă.

Nu-i sunt tată, domnule, strigă omul răguşit…

!?...

…Suntem camarazi…

Camarazi !? strig eu. Camarazi?”

(Atmosferă încărcată)

De menţionat că indicaţia regizorului Caragiale este destul de

concentrată, reducându-se doar la intensitatea tonului (,,strigă

băiatul”. ,, şi-i arăt pe omul cu barbă”, ,,strig eu”), şi putea lipsi

chiar, deoarece replicile ,,- Care tată?” şi ,,- Dumnealui!”

fixează gestul de surpriză la primul interlocutor şi de

nedumerire la cel de al doilea, iar replica ,,- Camarazi!?...

Camarazi?” stupefacţia şi totala nedumerire, înscrise în mimica

autorului de semnul interogaţiei, al exclamaţiei şi de punctele de

suspensie. Una din replici conţine doar semnala materiale ale

dialogului ne vorbit, gesticulat: linioara, semnul exclamaţiei al

interogaţiei sau suspensiile.

Concizia şi sobrietatea stilului

Despre aceste calităţi ale stilului Caragialian au vorbit

majoritatea criticilor literari. C.D. Gherea spunea despre nuvela

O făclie de Paşti că ,,e prea scurtă”. Acest lucru nu-l

defavorizează pe autor, întru cât, spunea criticul mai departe,

Caragiale, ,, evită orice umplutură”, fapt ce conferă scrierilor

sale ,, o construcţie aşa de puternică” (Studii critice )

În procesul de deturnare a epicului în dramatic un rol

important îl are şi economisirea mijloacelor stilistice,

economisire ce evită ,,umplutura” şi ăndepărtează ,,maniera”

lăsând doar faptele să vorbească. În aceeaşi nuvelă un întreg

destin esta notat în optsprezece cuvinte: ,,Gheorghe…Noaptea

Paştelui… Tâlhar…Iaşi…O crâşmă în miezul târgului…O

dugheană veselă care merge bine…Sănătatea… şi aţipi…”

(Leiba Zilal)

Câte fapte şi întâmplări acumulează aceste cuvinte şi

punctela de suspensie dintre ele? Stilul de telegramă din

Telegrame, Urgent, 1 Aprilie sau concizia din Cum vorbesc

ţăranii. Utilizarea semnelor materiale ale limbajului ( punctuaţia

caragialian) care indică, de fapt, gestul fizic sau spiritual al

vorbitorului, sunt tot atâtea probe că în faţa noastră stă opera

unui mare om de teatru. Concizia şi sobrietatea presupun un

spirit sintetic care are harul de a concentra într-o pagină un

întreg univers. Aceste trăsături ale stilului lui Caragiale sunt, de

fapt, o sinteză a posibilităţilor de exprimare, cum sinteză, dar pe

un plan mai larg al artelor, este şi teatrul.

(Va continua)

Mircea Vulcănescu: Scrisoarea Lui Ştefan-Vodă

Oxana Ştirbu - Chişinău

Scrisă în timpul celui de-al doilea război mondial, în

împrejurări dificile, pe vremea când urgia conflictelor

armate se infiltra în orice colţ al lumii, poezia Scrisoarea Lui

Ştefan-Vodă, semnată de Mircea Vulcănescu, vine să aducă

o rază de lumină în rândul spiritualităţii româneşti.

esajul fundamental pe care-l transmite opera vizează

vitejia soldaţilor români care nu trebuie să cedeze în

faţa nenorocirilor. Scrisoarea Lui Ştefan-Vodă

constituie în acest sens un adevărat îndemn spre conjugarea

tuturor forţelor române într-una singură, un îndemn către

apărarea cu orice preţ a patriei şi a valorilor ei.

Mircea Vulcănescu evocă glorioasa figură a lui Ştefan cel Mare

pentru a readuce în albia de odinioară conştiinţa naţională,

dragostea de baştină şi de neam. Autorul chiar se identifică prin

Marele Vodă, vorbind din perspectiva acestuia.

Implicaţia afectivă din partea cititorului este asigurată prin

intermediul interogaţiilor retorice. Fiind pus în faţa unor astfel

de întrebări, cititorul percepe poezia ca pe o adresare către

propria-i persoană. Încă la începutul operei, Mircea Vulcănescu

pune la încercare cutezanţa celui ce lecturează:

Ai să pricepi

Lucrătura cum s-o-ncepi,

Ca s-ajungă la soroc

Toţi românii la un loc?

Unde pasul te va duce

Pentru lege, pentru cruce?

Totodată, versurile citate au rolul de a intriga şi de a introduce

în atmosfera pătrunsă până în adâncuri de substanţă patriotică.

În următoarele fragmente ale poeziei, autorul ilustrează

crâmpeie din războaiele românilor contra cotropitorilor. Sunt

utilizate elemente atât din războaiele purtate de Ştefan cel Mare,

cât şi din cel de-al doilea război mondial. De fapt, poezia

încurajează românul de astăzi , îi întăreşte credinţa, îl

înzestrează cu spiritul neînfricat al Marelui Vodă.

Printr-un limbaj de o fluiditate deosebită, Mircea Vulcănescu

configurează un spaţiu geografic nelimitat. Autorul raportează

aria românească la cea mondială pentru a evidenţia că şi

românii au un loc în lume, ocrotit prin sânge de strămoşi. În

acest context, Mircea Vulcănescu militează pentru o Românie

Mare, fără hotare la Prut:

Fiindcă nicicând râurile

M

Literatură

p. 105 Lohanul nr. 21, martie 2012

N-au despărţit grâurile,

Şi nici vadul apelor,

Aşezarea fraţilor.

Graniţele ţării nu pot fi stabilite nici de tătari, nici de turci şi

nici de ruşi. Românii trebuie să decidă propriul lor destin.

Faptul că ritmul şi rima poeziei sunt de factura populară apropie

textul şi mai mult de matricea naţională. Prin aceste

caracteristici, poezia se aseamănă cu balada Mioriţa. Ca şi în

Doina lui Eminescu, aici sentimentul de patriotism este esenţial,

revolta împotriva străinilor care vor să ne cucerească ţara devine

pregnantă, iar refugiul în trecutul victorios marcat de Ştefan cel

Mare necesar pentru regăsirea identităţii naţionale.

Analizând opera lui Mircea Vulcănescu, mi se pare oportun să

menţionez cuvintele bătrânului cronicar Miron Costin: Nasc şi

la Moldova oameni. Urmaş de o demnitate memorabilă al lui

Ştefan cel Mare, Mircea Vulcănescu a rămas în istoria literaturii

ca un adevărat patriot şi martir al neamului.

(mai, 2006).

Pe umerii timpului stă o balanţă. Ce poate cântări cu

ea Ziua ?

Oxana Ştirbu - Chişinău

Coborând dintr-un autobuz prăfuit, un cetăţean se

îndreaptă grăbit la lucru. Un elev învaţă de vreo câteva

săptămâni până la miezul nopţii, pentru că mâine are de

susţinut un examen. O mamă îşi aşteaptă neîncetat copiii

acasă. n prizonier numără zilele care i-au mai rămas de stat în

detenţie şi se gândeşte la viitor. O pereche de

îndrăgostiţi se întoarce din vacanţă şi regretă că timpul

nu s-a oprit pentru doar câteva zile.

Totul e foarte simplu: unii se bucură de prezent, fiind copleşiţi

de bucuria pe care o trăiesc, iar altora nu le rămâne decât să-şi

îndrepte privirile spre viitor, sperând că ziua de mâine le va

aduce ceva mai bun. Alţii întârzie undeva şi fac totul în grabă.

Până la urmă toţi sunt constrânşi de timp.

O fi timpul o creaţie de-a Lui Dumnezeu, dar secundele,

minutele, orele, zilele, săptămânile, lunile şi anii tot omul le-a

măsurat. Tot ce se întâmplă pe pământ ţine de timp: istoria ne

dezvăluie trecutul omenirii, noi suntem martorii celor ce se

petrec acum, prezicătorii se fac a tălmăci viitorul şi toţi parcă

încearcă să se joace cu timpul.

Copilăria, adolescenţa şi bătrâneţea se oglindesc într-un imens

orologiu care ne măsoară viaţa. Timpul a fost inventat pentru a

găsi adevăratele valori existenţiale. Or, „viaţa se măsoară nu

atât cu anii pe care i-am trăit, cât cu ceea ce am avut frumos şi

sfânt pe lume” (I. Druţă).

Trecutul nu se mai întoarce niciodată, iată de ce clipele trebuie

trăite din plin, cu demnitate, trebuie simţite cu o intensitate care

poate produce ceva nobil. În fiecare om, timpul a semănat un

lucru demn de scos la iveală. Important este să descoperi acea

valoare la timp. Adu-ţi aminte că vei fi şi tu o dată bătrân.

Atunci vei realiza că timpul are aripi şi de aceea zboară. Atunci

vei fi mândru că ai trăit pe acest pământ, că tot ce ai făcut a fost

din inimă.

Fii sigur că poţi atinge eternitatea prin sinceritate şi adevăr. Poţi

ajunge acolo încotro se îndreaptă timpul. Poţi dăinui în patria

lui, în eternitate. Nu te întrista din cauza timpului care trece,

împrieteneşte-te cu el şi arată-i că ai să-i dăruieşti ceva. Priveşte

la ceasul pe care-l ţii pe mână, ascultă-l şi adu-ţi aminte cum

ticăie inima ta. Gândeşte-te bine ce faci şi ce mai poţi face,

astfel încât cântărindu-ţi realizările pe balanţa timpului, să fii

împăcat cu tine însuţi.

Dar uite că s-a făcut noapte… Cetăţeanul a ajuns, în sfârşit,

acasă – ziua i-a măsurat osteneala. Elevul şi-a găsit perna

preferată şi a adormit – ziua i-a măsurat străduinţa. Mama încă

mai aşteaptă – ziua i-a măsurat dorul, prizonierul se roagă –

ziua i-a măsurat pocăinţa, îndrăgostiţii se îmbrăţişează – ziua le-

a măsurat fericirea.

(mai, 2006)

Un mare poet-contemporan cu noi

Prof. Luminița Săndulache - Huşi

Apariția celui de-al doilea volum de versuri al lui

Nicușor Dărăbană, Rătăcit în lumină, Editura Junimea,

2011, pe care l-am citit cu emoția gravă a unei acțiuni

rituale, mi-a întărit convingerea, exprimată deja la apariția

primului său volum, Nechibzuitele iubiri, Editura Junimea,

2005, că mă aflu în fața unui mare poet, aș afirma chiar fără

nici un fel de reținere a unui poet de geniu, pentru că

Nicușor Dărăbană nu scrie, ci eternizează versuri pe hârtie.

ereastra de la care el și-a propus să observe infinitul se

numește cunoaștere, simbolizată metaforic în titlul

volumului prin lumină. În lupta permanentă pentru

lărgirea marginilor cunoașterii, eul poetic se află într-un

permanent zbucium, deoarece se simte „rătăcit”; răsucirea

centripetă a acestuia descoperă însă calea cea tainică, cea care

duce spre interior.

Este în noi, sau nicăieri, veșnicia cu luminile sale. De aceea,

starea permanentă a poetului este aspirația. Suflet sensibil și visător, el reușește ordonarea acesteia în gesturi esențiale:

POEZIA, DRAGOSTEA și MOARTEA.

Regăsim și în acest volum puritatea plângerii genuine,

spontaneitatea și forța expresiei, inventivitatea lingvistică și măreția sublimă, cutremurătoare, concretizată în imagini

artistice de o forță inegalabilă.

“Singurul lucru original pe care pot să-l mai fac: să mor –

pentru că trupul meu nu a mai fost murit de nimeni, niciodată

"(p.12). Spiritul său aflat permanent în căutarea absolutului

scrutează abisurile propriilor sale posibilități, sesizând dureros

limitele finitului.

U

F

Literatură Literatură

p. 106 Lohanul nr. 21, martie 2012

De aici rezultă captivanta neliniște a frământărilor sale și a

nu știu ce forțe inexplicabile, mediatoare, care transformă

imposibilul în posibil.

Tristețea transcedentală pe care o respiră versurile de

fluiditate armonică este asociată în permanență cu ritmica

expresiei:

„Sau poate-am fost sortit să fiu

Năframă albă din sicriu?” (p.36)

Aruncându-și dezinvolt ancora spre Absolut și distilând în

resorte ascunse esențe divine, poetul scrie versuri concentrate la

maximum de esență, mărturisiri tandre de disperare crâncenă în

realizarea cunoașterii, veritabile arte poetice:

“Mai am doar o ispită: să-nfrunt eternitatea!

Că-n fața morții mele pierdută-i demnitatea!” (p.105)

sau:

”Cu fiecare slovă eu te sădesc veciei" (p.10)

"Dar de va fi o vreme și-mi va muri avântul

Te va-nsoți, prin sfere, ocrotitor, cuvântul” (p.82), culminând

cu:

“Și viermii să mă roadă în formă de cuvânt” (p.81).

Originalitatea sa e marca unui spirit care se mișcă într-o lume

aparte, cu o cultură poetică solidă, condiție definitorie în

formarea unui poet. Citind foarte mult, imită foarte puțin,

lăsând impresia unui om care a citit toate cărțile.

Diversitatea izvoarelor confluează, cultura se transpune între

imaginație și realitate, iar cel mai de seamă triumf este calitatea

intrinsecă a lirismului, misterul și spontaneitatea poeziei, o

poezie a confidențelor ușor murmurate uneori:

“ Învață-mă să fiu frunză, pasăre, izvor "(p.9)

...”să tind spre starea de frunză” (p.27), alteori o revoltă

încrâncenată:

“Ce crudă soartă!

Să-cerc să mântuiesc iubirea mea prin artă”(p.98)

Ordonată în câteva gesture esențiale, poezia lui Nicușor

Dărăbană ”dezleagă” în final enigmele marii noastre treceri:

nicicând după nemurire devenim eterni, căci eternitatea nu

poate fi smulsă zeilor decât clipă cu clipă.

“Numai de noi depinde să nu ajungem seci,

Și dacă munții veșnici vor crește peste noi,

Vom inventa cu trudă și lumea de apoi”(p.83).

Sfidând timpul, începutul și sfârșitul, prin naștere și moarte, omului i-a fost dat și geniul absolutului, iar armele cu

care el poate să acceadă la nemurire sunt : POEZIA, IUBIREA

și MOARTEA.

“Cu ce vă ocupați? Descompun simțirile în clipe de

zbor”(p.16), iată emoția singular, toată vibrația, sentimental

transpuse de către poet prin forța magică a cuvântului în poezie.

“ Să transform crucea în aripi și visele în eternitate”(p.19).

“Cu toate pânzele sus…spre drumul cunoașterii de sine”(p.18).

“Virtuozitatea, această doină pe care o caut în pădurile munților

și prin orice ungher de frumos, e poate singura stare la care, în

tăcerea gândului, am tins…”(p.21).

Sfidând scurgerea ireversibilă a timpului, poezia lui Nicușor

Dărăbană vine, întocmai ca cea argheziană, de undeva, de

departe:

“E scrisă de strămoșii ce-și odihnesc în gânduri,

Și mi-o transmit arhaic, în minte, ca pe-o boală”(p.83),

tinzând tot spre departe:

“Drept armă, am în ceruri, crâmpeiul meu de slovă”(p.96).

Asociată în permanență POEZIEI, IUBIREA este singura

capabilă să ne dilate timpul, subordonându-l memoriei. Pentru

poet ea este calea… “spre libertatea absolută, spre împăcarea

cu întreaga natură, spre singurul zbor…”(p.47).

Splendide transpuneri a sentimentelor în cuvânt, adevărate

stânci între care luntrea spirituală trebuie să plutească, poeziile

de dragoste transmit cititorului o emoție singulară, transferată în

aceeași permanentă obsesie a ABSOLUTULUI :

"Să ating apogeul iubirii, gradul cel mai înalt de puritate, de

extaz mintal, de tristețe și cutremur. Să ajung la iubirea fără

atingeri, să mă hrănesc cu neantul ei, cu dialogul, cu privirea,

cu neînceputul, cu taina, cu tot ceea ce nu cade poradă

instinctelor." ( p. 40 )

"de nu pot să fiu viață

ori umbră,

ori privire,

O să te rog, iubito,

timid,

banal,

discret

să mă transformi în sunet,

culoare

și simțire

și să mă porți în sânge

ca pe un cod secret…."

( Jertfa trupurilor, p. 40 )

Caleidoscopul imaginației, forța de penetrație a cuvântului,

abordarea iubirii ca pe o conjugare de entități, femeia fiind

coesența bărbatului, trup și spirit concomitant, sensibilitatea

unică în veșnică și înfrigurată vibrație fac din Nicușor

Dărăbană un prodigios poet al iubirii. Versuri ca:

" Să te ferești în drumul tău de înger,

De-a trece dincolo de infinit."(p. 32 )

sau :

"Grijește-te să-mi fii mai mult terestră

Și zboară doar cât să ajungi la vise."( p.32 )

ori:

"Sau poate că am fost născut

Pe glezna ta să fiu sărut ?" ( p. 35 )

conțin imagini de o forță artistic inegalabilă, scrise într-o limbă

mlădioasă, având fluiditatea muzicii, chiar dacă înainte de a fi

aur scrisul a fost sânge.

Atunci când poetul vorbește despre iubire, ai senzația

că îndeplinește un mister, oficiază un sacerdot, menit să

eternizeze ființa iubită:

" Tu,

unică peste timp,

frumoasă și pură,

puternică.

Tu !....

Universal meu…" (p.52 )

Din nou, aceeași obsesie permanent a absolutului:

"Vreau să ducem iubirea

Dincolo.

Dincolo de tainele rațiunii,

Al simțurilor,

Al cuvintelor,

Dincolo de orizont,

De nori,

Literatură

p. 107 Lohanul nr. 21, martie 2012

De cunoaștere…

Dincolo de univers ! "( Marele ideal, p. 67 )

"Dintr-o femeie poți face obiect de voluptate sau de artă "(

Mircea Eliade, Lumina ce se stinge ). Nicușor Dărăbană alege

să facă din femeie obiect de artă, iar pentru el artă înseamnă a fi

el însuși-vibrație, combustie permanentă, sete ardentă de

absolut:

" Iubirea, iubirea, ce rămășag de moarte… e Dumnezeul pe

care nu-L vom atinge niciodată " (p.22).

Zilnic jertfim neantului atâtea gânduri, dar adevărata, marea

poezie este de fapt o problemă algebrică ale cărei valori sunt

însemnate prin cifre simbolice.

De profesie inginer, Nicușor Dărăbană decodifică cu o

extraordinară forță expresivă și cu un remarcabil talent artistic

aceste moduri și semne, obținând efecte grandioase în abordarea

celei de-a treia mari teme: MOARTEA.

“Cu moartea am o legătură specială-spune el. Știe că poate

avea încredere în mine” (p.9)

Cert este că prețul integral al vieții îl dă numai moartea. M.

Eliade spunea că:

“Numai moartea e absolută”. Dar a purta moartea în tine

înseamnă a duce o povară imensă, deși nu ne eliberăm de

moarte, decât murind. Nicușor Dărăbană “vede” MOARTEA ca

pe “o ruptură de nivel ontologic”:

“Când moartea ne va vinde nemuririi”…

Este o temă în care poetul excelează aș putea spune;

”Și-mi pare că moartea

e singura cumpănă

între noapte și zi,

între pământ și infinit,

între mituri și deznădejdi” (p.120).

“Am un singur drept, un drept sacru-zice el. Am dreptul să

mor!”(p.167)

sau:

”Am învățat să mor și repet jocul acesta zilnic, până la ziua

reprezentației”(p.179)

Reluând ideea lui Lucian Blaga că moartea este îngemănată

vieții, MOARTEA devine pentru Nicușor Dărăbană tot o cale

de acces către absolut:

”În moarte, iubirea atinge

Aripile nemărginirii”(p.46)

sau:

”Prin iubire, moartea apare…un apogeu”(p.48)

Poemul neputincioasei morți (p.90) și Poemul

împăcării (p.99) sunt capodopere ale genului . Șlefuite cu

finețea unui giuvaergiu, aceste poeme sunt adevărate diamante,

piese de rezistență în fața MORȚII înseși. Tocmai de aceea le

voi cita integral.

“ Închis în trupul morții mă zbat cu-ncrâncenare.

De n-o să mă împrăștii-cenușă- peste ape

Să scap din locu-acesta în care tu nu ești; Și n-o să-mi afli locul în scrin la Dumnezeu,

Nu teama de-ntuneric sau de însingurare,

O să te rog, iubito, groparul să îmi sape,

Ci c-ai să-mi cauți ochii și n-ai să-i mai zărești.. La marginea ființei, mormînt, în elizeu...

Ascunși în lutul sobru vor lumina zadarnic.

Risipa clipei sacre în care ne-am pierdut-

În blidele în care, târziu, voi odihni;

Imbold deneputință,de zbucium și durere-

Dar voi lupta cu smalțul și pur te voi hrăni,

Revendică trecutul luminii în tăcere.

Iar setea-ți de iubire mă va avea paharnic.

Și curmă-n veci blestemul de a mă fi născut.

Pizmașa moarte știe că-n sufletu-ți adânc

Nimicul pentru care am fost adus pe lume

Mi-am retrăit spumoasa copilărie pură.

S-a transformat deodată în locuri de lumină;

Și-n brațele-ți de cetini n-am fost decât un prunc

Potopul disperării te-a zămislit din spume

Născut pentru-ntâlnirea cu sfânta ta făptură.

Și m-am legat de viață prin viața ta divină.

Închis în mintea morții încep să cred orbește,

Zâmbește ! Împăcarea îmi însoțește zborul

Că-n toate-i armonie când timpul se oprește,

Întemnițează-ți norii, accept-mi ursitorul.

Căci te aștept, iubito, duios în nemișcare

Și până când murirea o să-ntregească darul

Și îți aștern, cu trudă, tăcerea-mi la picioare…

Nu pregeta, iubito, să răsplătești groparul.

(Poemul neputincioasei morți ) (

Poemul împăcării )

"Cântec de lebădă neagră" cum s-a autodefinit, Nicușor

Dărăbană alege POEZIA ca prima dintre formele de cunoaștere,

asociind-o cu IUBIREA, această taină a spiritului care dă sens

vieții, făcând din ele căi de trancendere și purificare prin

MOARTE.

“Împacă-te cu gândul că odată cu marele tău zbor timpul se

va opri, viața se va încheia, însuși, universal își va șterge

ultimele suspine (p.13).

…Moartea, moartea, e tot ce avem (p.12)

Visând să treacă de stele, “dincolo de spațiu”, pendulând

permanent între credință:

” Uneori cred că pot trăi fără Dumnezeu și mă trezesc

pitindu-l, cu mare băgare de seamă, în orice gând, dăruit, de

iubire”(p.20) și tăgadă: “ Nu-mi vorbiți de Dumnezeu. Aratăți-mi-L!”, purtând în sine “atât țăramul, cât și dumnezeirea”.(p.20), așa se prezintă Nicușor Dărăbană în fața

veșniciei.

Că poartă în sine dumnezeirea o dovedește chiar arta poetică-

emblemă de pe coperta IV a volumului:

“Eu n-am iubit pe nimeni…niciodată!”

Paradoxal, poetul care a ridicat IUBIREA pe culmile nemuririi

și a descins pe aripi de vers în împărăția lui Tanathos își face o

profesiune de credință din ARTĂ, renegând orice sentiment

efemer, idealizând POEZIA pură și ridicând-o la rangul de

IUBIRE absolută.

“Și dacă azi trăiesc, se înțelege.

Că n-am urcat cu nimeni pe o stea”.

Și totuși… Iubirea “care mișcă sori și stele” își găsește în

tânărul poet confidentul sensibil și visător, capabil să o

transceandă dincolo de veacuri.

Nicușor Dărăbană este un poet contemporan nepereche,

hărăzit de Dumnezeu cu un talent ieșit din comun, un visător

incorigibil, cu ochii pururi ațintiți către steaua

ABSOLUTULUI.

Literatură

p. 108 Lohanul nr. 21, martie 2012

El va umple golul lăsat în literatura română de plecarea lui

Nichita Stănescu, chiar dacă în istoria literară el ar rămâne doar

prin aceste două volume de poezii care sunt cât se poate de

egale ca valoare artistică și mai mult decât suficiente pentru a

saluta în persoana sa un mare poet.

Ca fostă profesoară de Limba și Literatura Română a celui

în cauză, țin să menționez:

„Critica literară nu poate face poeți, dar îi poate desființa pe

nepoeți”.

Dr. C. Teodorescu- Un susţinător al culturii la

Bârlad

Jurnalist Ion N. Oprea - Iaşi

Preluându-i spusele din cartea căreia am să-i scriu numele, aş

nota şi eu odată cu scriitorul: Constantin Teodorescu, doctorul,

omul de cultură şi artă de la Bârlad, consilierul local, care mulţi

ani a însufleţit domeniul acesta în oraşul nostru de suflet, l-a

organizat şi animat , l-a proiectat şi construit cultural,

atrăgându-şi colaboratori care de care mai inimoşi şi galonaţi,

cu care a stabilit permanenţe în înfăptuiri, “nu mi-a fost nici

prieten apropiat, nici măcar cunoscut” îndeaproape. Ne-am

întâlnit de câteva ori, ba, dacă ţin minte, şi am încă trează

amintirea, ne-am şi îmbrăţişat, nu formal, ci cu pupături, ca

vechi şi mereu apropiaţi lucrători pe aceleaşi tărâmuri…

Aveam în manuscris şi doream reeditarea cărţilor despre

Bucovina – „Cernăuţi, presa dintre anii 1811-2008” şi

„Bucovina pământ românesc, presa din părţile Rădăuţilor şi a

Siretului, 1893-2008”, se apropia împlinirea a 90 de ani de când

se hotărâse de către mai marii Bucovinei revenirea teritoriilor ei

la România cea mare a lui Ferdinand, regele, întregitorul, iar eu,

lipsit de posibilităţi materiale visam la o sponsorizare de la

Fundaţia pe care o conducea Doctorul, despre care aflasem că

este un darnic…

I-am spus gândurile mele într-o mică depeşă la care primitorul

apelului meu mi-a răspuns despre neputinţele sale vremelnice.

Între timp cărţile mi le-am tipărit cu bani puşi deoparte din vreo

câteva cupoane de pensie ulterioare, i-am expediat volumele şi

doctorului Teodorescu, ca unuia care ca şi mine visa la

Bucovina străbună, iar la puţin timp, ne-am întâlnit nas în nas la

PIM, Iaşi, la încărcat cărţi. Eu pe ale mele, el împreună cu

Vasililian Doboş pe ale Fundaţiei bârlădene sau, poate pe ale

sale. Ne-am recunoscut într-o clipă, ne-am dat mâinile cu

bucurie şi mare afecţiune, ne-am adunat piept lângă piept, ne-

am sărutat ca îndrăgostiţii, noi care nu ne văzusem niciodată

până atunci dar ne ştiam şi apreciam reciproc.

-Faceţi o treabă bună la ceea ce obosiţi, mi-a strecurat el

vorbe de încurajare, referindu-se şi la cărţile mele despre

oamenii şi înfăptuirile de la Bârlad.

Ulterior ne-am mai întâlnit la o lansare de carte a profesorului

Alexandru Mânăstireanu, organizată de conducerea Academiei

bârlădene, la o expoziţie de pictură vernisată la Muzeul judeţean

Ştefan cel Mare de la Vaslui, unde-l însoţea pe Valentin Ciucă,

prezentatorul ei. Când am avut gata cele două volume de câte

aproape 500 de pagini din “IOAN ANTONOVICI-

DEPOZITARUL” i le-am expediat şi DOMNIEI sale,

solicitându-i să-mi îmbogăţească şi el biblioteca cu „Un OM

pentru istoria Bârladului”, o monografie a celui care fusese

scriitorul Traian Nicola, editată în 2010 de Fundaţia Culturală

„Dr. Constantin Teodorescu”…

Cerută de mine cu întârziere, cartea trimisă cu colet special a

ajuns greu şi cu întârziere la mine. După ce eu fusesem

oaspetele Centrului Cultural „Mihai Eminescu”, unde, sub egida

Fundaţiei sale – şi sunt sigur şi cu acceptul ori la iniţiativa sa, că

era un admirator a lui Antonovici, preotul şi scriitorul-istoric -

se desfăşurase lansarea la Bârlad a volumelor despre fostul

Episcop al Huşilor Iacov Antonovici. Dar pe Doctorul pe care

l-am căutat cu privirea şi inima nu l-am întâlnit. Îl ştiam grav

bolnav şi, pentru respectul liniştii lui şi a colaboratorilor

apropiaţi, , nu l-am deranjat. Am revenit la Iaşi bucuros de

reuşita punerii lui Antonovici într-o nouă relaţie cu bârlădenii,

dar mâhnit că ratasem o revedere cu organizatorul de suflet a

manifestării – dr. Constantin Teodorescu, căruia îi

transmisesem prin Geta Modiga, coorganizatoarea, omagiile

mele cordiale…

În pauza discuţiilor noastre despre IACOV ANTONOVICI şi

OPERA SA am aflat de la profesoara Olga Gramaticu-Răşcanu,

preşedinta Filialei locale a Societăţii de Ştiinţe Istorice,

preocupările dr. Teodorescu de a reedita într-o formă nouă a

celor cinci volume din „Documente bârlădene” ale lui

Antonovici, acum aproape epuizate, operaţie la care fusesem

cândva solicitat de el să iau parte într-un anumit fel.

Ajuns la Iaşi am avut surpriza primirii la domiciliu a cărţii lui

C. Teodorescu despre Traian Nicola, „Un OM pentru Istoria

Bârladului”… Am deschis-o şi am citit-o cu mare nesaţ, nu doar

că din ea rezultă şi cât de mare susţinător al culturii la Bârlad a

fost Dr. CONSTANTIN TEODORESCU: …”Studiind viaţa,

activitatea şi lucrările a zeci şi sute de oameni mi-am putut da

seama cine a reuşit cu adevărat să facă ceva concret pentru

Bârlad, Vaslui sau Tecuci. De exemplu, fără să denigrez

personalitatea acestui intelectual, deşi ne este foarte drag

George Tutoveanu ca poet, se ştie că era foarte „econom” şi nu

a dat niciodată vreun leu pentru nimic. A oferit câteva volume

pentru dotarea Bibliotecii Municipale Stroe S. Belloescu. Este

adevărat că un institutor nu avea posibilităţi prea mari, dar ar fi

putut să facă mult mai mult pentru acest oraş.

Din toţi oamenii pe care i-am studiat ca importanţi contribuabili

pentru menţinerea şi salvarea valorilor spirituale şi promovarea

culturii, în general, dr. Constantin Teodorescu a făcut cel mai

mult pentru acest oraş şi nu numai. La dumnealui nu a fost

vorba de un simplu filantropism, pot spune că a trăit nu numai

pentru marea sa pasiune BISTURIUL, ci a dorit să trăiască

Literatură

p. 109 Lohanul nr. 21, martie 2012

frumos prin cultură, dăruind celor din jur posibilitatea de a trăi

măcar câteva clipe din această splendoare.

Am pus bază pe ce mi-a sugerat dr. Teodorescu – extinderea

activităţii de documentare şi asupra Tecuciului – şi am început

să adun date. Acum lucrarea este finalizată şi gata să fie

publicată în două volume.

Ca şi „Valori spirituale totovene” – în 6 volume – şi această

carte am scris-o cu un singur scop, să le ofer un instrument de

lucru viitorilor cercetători.

…Primarii, care au fost de acord să o finanţeze, au plătit

pentru „Valori spirituale tutovene” doar apariţia numărului de

volume ce s-au oferit gratuit. Să fie clar, mie nu mi-a dat nimeni

50 de bani recompensă ( Traian Nicola, interviu cu Geta

Modiga în 2007 când intervievatul sărbătorea 79 de ani de viaţă,

despre doctorul Constantin Teodorescu. Lucrarea face parte din

cartea „Un OM pentru istoria Bârladului”, realizată în 2010 de

către Fundaţia Culturală „Dr. C. Teodorescu-Bârlad”, închinată

OMULUI Traian Nicola, decedat la 1 mai 2010 când împlinise

82 de ani). *

Înscriindu-se cu „Amintiri şi aprecieri despre Traian Nicola –

un aristocrat al spiritului bârlădean”, prof. Ionel Necula scrie în

cartea „Un OM pentru istoria Bârladului”, amintid că se cuvine

un mare blam Uniunii Scriitorilor pentru că nu şi-a găsit timp să

se aplece asupra operei lui şi să-l primească acolo unde îi este

locul – în panteonul nemuritorilor istorico/literari.

Între timp, la 20 august 2011, la Bârlad a avut loc şi

înmormântarea doctorului Constantin Teodorescu, cel mai

important susţinător al culturii în oraşul de care s-a simţit un

pătimaş îndrăgostit. Constantin Teodorescu are nu numai o

operă istorico-literară, monumentală, muzeistică, edilitară,

ziaristică, de formare a oamenilor într-o multitudine de domenii.

El nu numai că nu este nominalizat, cu acte, printre titularii de

astfel de calităţi, dar, ca o gravă eroare, nu figurează nici

printre autorii şi publiciştii singurului Dicţionar – UNIVERSAL

CULTURAL ŞI LITERAR VASLUIAN, scris de IOAN

BABAN, editat la PIM, Iaşi în 2008.

Este de datoria noastră a bârlădenilor să facem ceea ce se

cuvine ca medicul Constantin Teodorescu şi profesorul Traian

Nicola , prin ceea ce au pus în rafturile bibliotecilor noastre dar

şi în publicistica vremii, să li se recunoască măreţia travaliului

şi valoarea operei şi a personalităţii lor, care ne onorează. Pe

noi, localitatea şi ţara.

Anul profetic 2012.

Generalităţi

Există o regulă de aur mai puţin cunoscută: „Dacă este

cumva nevoie, trebuie chiar să facem eforturi adecvate şi

susţinute pentru ca nimic din ceea ce este bun, frumos,

dumnezeiesc şi adevărat să nu ne fie vreodată interzis” (un

ghid spiritual autentic).

m început intenţionat astfel, ca să menţionăm că anul 2012

nu este sfârşitul lumii, aşa cum se vehiculeaza peste tot,

chiar şi în paginile revistelor care se doresc de ţinută. Este

vorba doar despre sincronicitatea dintre sfârşitul a trei calendare

fundamentale pentru spiritualitatea umană a acestor timpuri, şi anumite

aspecte planetare, toate indicând finalul unei ere cereşti, al unei vârste

din dezvoltarea civilizaţiilor terestre, şi, totodată, începutul unei noi

etape de evoluţie. În acest sens, inclusiv termenul „apocalipsă” trebuie

înţeles aşa cum se cuvine, deoarece el înseamnă „transformare”.

Evenimentele pe care le aşteptăm cu sufletul la gură, în speranţa că

„cineva” ne va scuti peste noapte de propriile lecţii la nivel planetar, se

vor desfăşura ceva mai lent, intervalul rezervat lor fiind cel dintre 2010

şi 2030.

Ştiind aceasta, şi din anumite puncte de vedere, am putea

spune că anul 2012 este un an în care va trebui să facem ceea ce este

necesar şi nevoie să facem, şi nu ceea ce ne place sau ce vrem noi sa

facem, deoarece este un an în care vom constata elevarea frecvenţei de

vibraţie a fiinţelor noastre, ridicarea nivelului nostru de conştiinţă şi

aducerea lui Dumnezeu pe primul loc în viaţa noastră. Ne place sau nu

– Dumnezeu există cu adevărat şi evenimentele care să ne confirme

aceasta vor deveni de acum încolo de domeniul evidenţei.

Anul profetic 2012 este „administrat” de recepţia mutuală

Saturn-Venus, la momentul magic al Anului Nou Saturn fiind în

Balanţă, domiciliul diurn al lui Venus, iar Venus fiind în Vărsător,

domiciliul diurn al lui Saturn. Prezenţa acestor două planete în Semne

de expresie a Elementului Aer, precum şi în Semne de polaritate

energetică yang indică un an relaţional în care vom avea pretenţii mari

şi de la noi şi de la ceilalţi şi în care vom manifesta mai multă

maturitate socială.

Financiar – Din punct de vedere financiar, anul ne va obliga

să facem foarte multe economii şi să diminuăm sever nevoia de a oferi

celor dragi absolut totul. Cei care au făcut din obţinerea banilor scopul

major al vieţii lor vor privi neputincioşi cum banii se duc precum apa,

iar cei care suferă că nu-i au vor fi ajutaţi întotdeauna de cei pe care îi

au aproape. Taxele, impozitele, şi cheltuielile vieţii zilnice vor atinge

praguri inimaginabile şi e posibil ca „mămăliga să facă explozie” când

nici cu gândul nu gândim. În astfel de condiţii, poate că este bine să

ţinem cont şi de bogăţia noastră interioară, care ne va da multe soluţii

benefice de a depăşi orice fel de impas şi să ne ajutăm tot mai mult unii

A

Literatură

p. 110 Lohanul nr. 21, martie 2012

pe alţii, redescoperind omenia, compasiunea, bunătatea şi dăruirea

necondiţionată.

Profesional – Situaţia profesională este un domeniu sensibil

al zilelor noastre, într-o ţară în care este foarte mult de muncit dar din

care românii pleacă pe capete să caute de muncă în alte zări. Poate că

asta ne va face să regândim viitorul şi să ne întrebăm dacă pentru

aceasta am ieşit să murim cu toţii în stradă acum 22 de ani. Realitatea

prezentă ne va obliga să ne reorientăm şi, în cele din urmă, să asistăm

la naşterea şi acceptarea de către societate a noi domenii profesionale,

în care inventivitatea, spiritualitatea şi toate formele de terapii

complementare vor constitui baza refacerii societăţii. Se vor înmulţi

firmele mici şi mijlocii, iar marile afaceri se vor confrunta cu falimente

de neimaginat în clipa de faţă, mulţi dintre noi fiind martorii unor

falimente de poveste.

Medical – Sănătatea noastră este afectată grav de stres, de o

alimentaţie deja agresivă pentru fiinţa umană şi de violenţa

tratamentelor medicamentoase. Posibilele vindecări eficiente vor avea

în vedere curele de purificare, nutriţionismul, dietele terapeutice care

vor integra diferite forme de post negru, kinetoterapia, terapia bowtech,

sacro-terapia şi, înainte de toate, vindecarea sufletului. Câtă vreme

sufletul este bolnav, tratăm aproape zadarnic trupul, deoarece ne

focalizăm asupra efectelor şi nu asupra cauzei reale a bolii.

Rugăciunile spuse înainte de masă, binecuvântarea mâncării şi

închinarea alimentelor pot transforma instantaneu frecvenţa lor de la

vibraţia unor otrăvuri la vibraţia unei hrane binefăcătoare. Foarte multe

fiinţe umane vor constata pe propria piele dificultatea tot mai mare a

corpului omenesc de a mai răspunde la medicamente şi vor lua în

calcul modalităţi de vindecare mult mai apropiate de natură, leacurile

„băbeşti” şi ceaiurile din plante medicinale.

Afectiv – Aşa cum am mai spus de multe ori, societatea

umană traversează în momentul de faţă o criză relaţională fără

precedent. Din acest punct de vedere, la modul general ea îşi continuă

starea de criză, deoarece se pare că nimeni nu doreşte cu adevărat s-o

rezolve. Încet-încet, se vor structura două mari categorii umane: una

alcătuită din cuplurile caracterizate de o iubire stabilă, sinceră şi

profundă, şi una alcătuită din cei care caută fără să găsească şi aleg

până când ajung să fie aleşi. Indiferent însă în care categorie vom

descoperi că suntem, vom experimenta, fiecare în felul lui şi în

conformitate cu puterea sa de înţelegere, lecţia iubirii libere, dăruite

necondiţionat, lecţia iubirii dătătoare de forţă şi speranţă, SINGURA

CAPABILĂ SĂ MOBILIZEZE SOCIETATEA să facă ceva pentru a

putea merge spre viitor plină de încredere în şansa binelui.

Spiritual – Din punct de vedere spiritual vom asista la

afirmarea mai multor căi spirituale, şi anume, a acelora care sunt cu

adevărat descendentele marilor tradiţii spirituale ale lumii, în vreme ce

acelea încropite peste noapte din bucăţele luate din diverse tradiţii

autentice este posibil să-şi consemneze eşecul sau suficienţa. Un număr

tot mai mare de oameni va începe să observe diferenţa dintre

creştinismul dogmatic şi creştinismul autentic, constatând că

adevărurile divine ale creştinismului autentic sunt, de fapt, baza acestor

mari tradiţii spirituale ale omenirii, devenite deja actuale de câţiva ani

buni. Este posibil ca ortodoxia şi catolicismul să înceapă în mod secret

demersurile pentru unificare, ceea ce ar face ca, după un mileniu de la

Marea Schismă din 1045, misiunea spirituală a lui Iisus Christos să

înceapă să iasă cu adevărat la lumină.

Cel mai important este însă că fiecare dintre noi va începe să

se întrebe cu adevărat care este relaţia sa directă cu Dumnezeu, dacă

această relaţie chiar există şi dacă, într-adevăr, Dumnezeu ocupă

primul loc în viaţa noastră.

Bolnavul şi boala în cele două paradigm medicale:

ştiinţifică şi tradiţională

Dr. Dragoş Matei – Cluj Napoca

În timp ce cultura occidentală este bazată pe

individualism, medicinile naturale tradiţionale se sprijină,

dimpotrivă, pe o abordare holistică a fiinţei umane şi a vieţii

ei, a conexiunilor dintre microcosmosul fiinţei umane şi

Macrocosmos sau Univers.

eea ce medicina ştiinţifică actuală le reproşează în

principal medicinilor naturale tradiţionale este că acestea

nu s-ar baza pe date concrete, verificate sau verificabile

ştiinţific. Totuşi, dacă aruncăm o privire mai profundă către unele

dintre acestea vom avea surpriza să constatăm că dispun adesea de

nişte sisteme de concepte, noţiuni, conexiuni, metode a căror structură

poate întrece în complexitate chiar şi pe cea a medicinii convenţionale,

tocmai prin faptul că trec şi dincolo de pragul aşa zis obiectiv, ştiinţific,

pătrunzând în lumea subiectivităţii umane. Această subiectivitate este

considerată de către medicina ştiinţifică o periculoasă sursă de haos şi

o flagrantă lipsă de control asupra actului medical, în toate aspectele

sale.

Medicina ştiinţifică separă corpul în componente pe care le studiază

separat, acordând prioritate naturii fiziologice a bolii şi neluând în

seamă legăturile ei cu întregul. Dimpotrivă, în loc să se concentreze pe

boala în sine sau pe diverşii factori patogeni care ar cauza-o, medicinile

naturale tradiţionale se focalizează asupra bolnavului şi a actului de

C

Astrologie

p. 111 Lohanul nr. 21, martie 2012

vindecare, considerat în întreaga sa complexitate, la nivel fizic,

funcţional şi psiho-mental, acestea fiind luate ca un întreg. Ele caută

cauzele primordiale ale dezechilibrelor şi bolilor, care sunt puse în

legătură cu relaţia pacientului în primul rând cu sine însuşi şi apoi cu

cei din jur, precum şi cu mediul în care trăieşte, mergând până la relaţia

acestuia cu întregul univers. În consecinţă, anamneza medicală în cazul

medicinilor naturale ia în considerare, alături de cauzele fiziologice ale

bolii, toţi factorii care ar putea interveni în producerea dezechilibrelor

şi a bolilor, începând de la modul de viaţă, de gândire al individului,

trecând prin relaţiile acestuia cu cei apropiaţi şi extinzându-se la cele

sociale şi chiar universale.

Această abordare complexă face ca, în contextul economic, social,

politic, cultural actual, în care se pune accent cu preponderenţă pe

valorile materiale, comerciale sau pe alte valori exterioare fiinţei

umane, medicinile naturale să exercite o atracţie aparte, tocmai pentru

că oferă o reunificare, o reintegrare a vieţii în diversele sale aspecte,

cărora le dă un sens. Ele susţin astfel că orice dezechilibru îşi are

cauzele reale în interiorul însuşi al fiinţei şi propun o cercetare a

acestora plecând chiar de la acest nivel. Omul simte astfel că poate fi

stăpânul propriului destin, că acesta nu mai depinde în mod implacabil

de nişte condiţii exterioare care se dovedesc a fi, în epoca modernă, din

ce în ce mai contrariante, dar înţelege de asemenea că trebuie să ţină

seama de toate conexiunile sale cu mediul în care trăieşte şi de legile

care le guvernează.

În medicina alopată boala este concepută ca fiind ceva exterior, care

trebuie îndepărtat din fiinţă cu orice preţ. Totuşi această dorinţă, chiar

dacă cel mai adesea a fost bine intenţionată, s-a dovedit inoperabilă şi

ineficientă, atâta timp cât nu a demonstrat posibilitatea controlului

perfect al bolii prin mijloace exterioare, oricât de sofisticate ar fi ele

din punct de vedere tehnologic. Dimpotrivă, medicinile naturale

tradiţionale consideră că boala este în mod intrinsec şi unic legată de

bolnav. Medicul nu trebuie să se poziţioneze în acest caz ca un

adeversar al ei ci, dimpotrivă, ca un însoţitor şi sfătuitor al pacientului

pe calea către descoperirea cauzelor care au produs-o şi a aplicării

metodelor celor mai adecvate de vindecare totală, potrivit constituţiei

particulare a acestuia. Astfel pacientul devine el însuşi parte activă în

procesul de vindecare, abandonându-și atitudinea pasivă pe care

abordarea alopată i-a implementat-o în timpul procesului său de

perfecţionare tehnologică, de-a lungul secolelor.

În Occident există şi metode tradiţionale de vindecare care consideră

boala ca fiind ceva exterior, după cum ne informează Françoise

Laplantine, autoarea cărţii La médecine populaire des campagnes

françaises aujourd’hui. Există două tendinţe, afirmă ea, în medicinile

populare de la ţară, una care dezvoltă o relaţie de vecinătate cu curentul

galenic şi alopat al medicinii ştiinţifice şi o alta inspirată de tradiţia

medicală hipocratică. În primul caz este vorba de o terapie de atac, de

agresiune împotriva bolii, mai arhaică şi „primară”, în care boala este

considerată ca venind din exterior. Cealaltă, dimpotrivă, este o terapie

bazată pe o concepţie unitară, sintetică, generală şi care ia în

considerare efortul de regularizare, de armonizare interioară a fiinţei,

care tinde întotdeauna către vindecare. În acest caz vindecătorul nu este

decât un asistent al bolnavului, mai degrabă decât un militant în lupta

contra bolii.

Remarcăm deci că prima tendinţă pune în joc un principiu comun şi

alopatiei medicinale, fără a fi însă inspirat în vreun fel din aceasta: este

vorba de tendinţa de a se opune bolii, de a o extrage, în care terapeutul

este apreciat ca fiind un adversar al răului, iar salvarea e percepută la

rândul său ca venind din exterior. Aceasta ar putea fi explicaţia faptului

că anumite tipuri de terapie, cum ar fi cele practicate de vindecătorii

care folosesc magia albă, etc., pot produce adesea un fel de dependenţă

şi, în consecinţă, pot genera o reacţie de intoleranţă pe care Occidentul,

marcat de valorile sale de independenţă, autonomie, individualism le

respinge sau, în orice caz, are mari dificultăţi în a le accepta.

Laplantine încadrează astfel acest prim tip de medicină de ţară

în modelul ritualic terapeutic ţărănesc în care avem de-a face cu o

lectură psihologică a bolii. Expulzarea „farmecelor”, anihilarea lor

înseamnă pe de o parte „actualizarea şi reactivarea unei probleme sau a

unui conflict lăsat cândva fără soluţie, conflict care a precedat şi a

produs simptomul”. Pe de altă parte, ea înseamnă „a permite acestei

Medicină

p. 112 Lohanul nr. 21, martie 2012

energii fluctuante să se elibereze, să se deplaseze, să se „convertească”,

nu într-o conversie somatică, aşa cum ar face-o dacă şi-ar urma cursul,

ci într-o formă psihică şi totodată socială, conform conţinutului cultural

la care se aderă”. Această proiecţie, acest clivaj şi această identificare,

concluzionează autoarea, este expresia maniheismului fundamental al

subconştientului, care permite ca simbolurile de orice fel să fie

exprimate şi trăite sub formă carnală, vie, palpabilă.

Al doilea model pe care Laplantine îl propune este ceea ce ea

numeşte modelul farmacopeei populareprin intermediul semenilor.

Acesta are principii comune cu psihanaliza: în acest caz, pentru ieşirea

din criză nu se mai urmăreşte suprimarea simbolurilor, ci se merge

chiar în sensul bolii. Diagnosticul are aici baze divinatorii, în sensul că

vindecătorul „vede” cauza care îi produce pacientului suferinţa şi este

capabil să-l „trateze” sau, mai degrabă, să-l asiste în procesul de

vindecare. Acesta este de fapt principiul homeopatiei, binecunoscut

astăzi: acela de a ajuta natura să se apere singură şi de a facilita

evacuarea impurităţilor acumulate în corpul pacientului, pe cale

naturală, prin propriile-i mecanisme defensive, administrându-i

acestuia, în doze foarte mici, chiar răul de care suferă.

În legătură cu pluralismul etiologic, Henry Pequignot afirma că

medicina suferă o confruntare între două câmpuri de cunoaştere şi de

semnificaţii: câmpul bolnavului, cuprinzând suferinţa şi componentele

sale iraţionale, de angoasă şi de speranţă şi câmpul medicului,

cuprinzând diagnosticul, pronosticul şi tratamentul, unde cunoaşterea

obiectivă e considerată a fi singura sursă a adevărului. Laplantine face

în acest punct o remarcă deosebit de importantă: „aproape mereu se

consideră că punctul de vedere al clientului nu prezintă nici un interes,

el fiind apreciat ca o sursă de ignoranţă sau de necunoaştere în raport

cu medicina”. Autoarea atrage chiar atenţia asupra faptului că anumite

limbi au simţit nevoia să facă diferenţierea între modul în care

pacientul îşi percepe boala şi modul în care o abordează medicina

alopată. Astfel, în limba engleză avem două denumiri pentru

boală: illness – ca expresie subiectivă a bolnavului şidisease – ca

abordare propriu zis medicală. Totuşi, conchide ea: „Reprezentarea cea

mai afectiv posibilă a maladiei în cazul primului [al bolnavului, n.n.]

nu este niciodată total fictivă şi [...] înţelegerea „cea mai neutră”

posibil, din punct de vedere ştiinţific, nu este niciodată total ştiinţifică,

adică nedemnă de a fi reprezentată [în mod subiectiv, n.n.]”.

Bibliografie selectivă:

1. BARTHES Roland, Mythologies, Seuil, Paris, 1959

2. BÂRLEA Gheorghe Mihai, Conceptul de mentalitate primitivă la Lévy-Bruhl

(Le concept de mentalité primitive chez Lévy-Bruhl, n .n.), în « Memoria

etnologică », nr. 6-7, ianuarie-iunie, 2003, p.738), 3. DRAGOS Dorin et alii, Plante pentru vindecarea sufletului (Plantes pour la

guérison de l’âme), Ed. Tritonic, Bucarest, 2002

4. DUFRESNE Jacques, DUMONT Fernrd, MARTIN Yves (dir.), Traité d’anthropologie médicale. L’institution de la santé et de la maladie, PU

Québec, PU Lyon, 1985

5. ELIADE Mircea, Aspects du mythe, Gallimard, 1963 6. LAPLANTINE Françoise, La médecine populaire des campagnes françaises

aujourd’hui, éd. J.-P., Paris, 1978 7. LAPLANTINE François, Anthropologie de la maladie, Payot, 1986

8. LEONARD Jacques, La France médicale au XIX-ème siècle, Paris,

Gallimard, 1978 9. PEQUIGNOT Henri, Eugénique et Eugénisme, Encyclopaedia Universalis

France S.A

10. Petite dictionnaire d’éthique, Sous la direction d’Otfried Höffe, Éd. Université Freiburg, 1993.

Mitul tinereţii fără bătrâneţe în lumina noilor

descoperiri ştiinţifice

Alex Ionescu - Bucureşti

În numărul din 1 noiembrie 2011 al revistei de

specialitate Genes & Developement s-a publicat un articol

ştiinţific care arăta rezultatele unei echipe de cercetători

referitoare la posibilitatea redării tinereţii unor celule

îmbătrânite devenite nefuncţionale.

chipa Institutului Naţional Francez pentru Sănătate şi

Cercetare Medicală (INSERM), denumită „Plasticitate

genomică şi îmbătrânire” şi condusă de Jean-Marc Lemaitre,

a „reîntinerit” celule de la persoane de peste 100 ani. Celulele adulte

îmbătrânite au fost prelevate şi reprogramate în laborator pentru a

redeveni celule stem pluripotente – celule capabile să dea naştere

oricărui tip de celule/ţesut. Experimentul a reuşit şi astfel celulele

vârstnice şi-au regăsit tinereţea şi caracteristicile celulelor stem

embrionare.

Într-o primă etapă, cercetătorii au reuşit să multiplice celulele prelevate

ce provin din pielea unei persoane de 74 de ani, pentru ca acestea să

atingă stadiul de senescenţă. Apoi, au procedat la reprogramarea

celulelor, graţie unui cocktail biochimic. Analiza celulelor obţinute a

arătat că ele nu au conservat nicio urmă din stadiul de îmbătrânire la

care ajunseseră şi că au caracteristicile fiziologice ale celulelor tinere,

atât din punct de vedere al capacităţii de proliferare, cât şi din punct de

vedere al metabolismului celular. Prin urmare, ceea ce s-a realizat a

E

Medicină Medicină

p. 113 Lohanul nr. 21, martie 2012

fost readucerea unor celule normale, care au atins punctul de uzură

maximă, în care nu se mai puteau diviza, senescenţa, la stadiul de

celule nespecializate, deci foarte tinere, cu un potenţial imens de

divizare şi diferenţiere, numite celule stem pluripotente induse. Jean-

Marc Lemaitre afirma: „markerii de vârstă ai celulelor au dispărut şi

celulele pe care le-am obţinut pot să producă celule funcţionale, de

toate felurile, cu o capacitate de proliferare şi cu o longevitate

crescută”. Aceste metode au fost apoi aplicate pe celule provenite de la

persoane mai vârstnice, de 92, 94, 96 şi, respectiv, 101 ani. Şi s-a

observat că rezultatele sunt similare. „Strategia noastră a funcţionat şi

pe celulele centenarilor. Vârsta celulelor nu mai este o barieră în

reprogramare“, afirma Jean-Marc Lemaitre.

Până la lucrările

doctorului

Lemaitre

cercetările nu au

putut trece de

bariera

senescenţei

celulelor –

punctul ultim al

îmbătrânirii

celulare, după

care celulele nu

mai proliferează.

Această barieră limita eventualul succes al acestei tehnici pentru

terapiile aplicate celulelor de la persoanele în vârstă. Referitor la

aceasta, Mick Bhatia, director la Institutul Stem Cell and Cancer

Research din cadrul Universităţii McMaster din Canada, afirma: „Unii

cercetători spun că este cu atât mai dificil de a se genera celule

pluripotente induse, cu cât persoana este mai în vârstă, dar alte

laboratoare spun că nu este adevărat!” Această limită a inspirat şi

entuziasmat echipa dr. Lemaitre pentru a cerceta posibilitatea

readucerii celulelor senescente la stadiul de a se putea diviza din nou,

de a fi iar tinere.

Celulele stem pluripotente induse au fost pentru prima oară obţinute de

către cercetătorii japonezi de la Universitatea Kyoto, în 2006. Începând

cu anul 2007, mai multe echipe de cercetare din lume au început să

realizeze aceasta. Descoperirea posibilităţii de a readuce tinereţea

celulelor adulte, făcându-le să revină la stadiul imatur, pre-specializat,

a alimentat echipele de cercetare cu un nou entuziasm în ceea ce

priveşte eforturile depuse cu scopul de a genera celule musculare,

cardice, nervoase noi şi deplin funcţionale, din celule adulte uzate.

Bariera acestei descoperiri o constituia, însă, senescenţa celulelor – un

proces natural legat de înaintarea în vârstă, şi care se finalizează cu

moartea celulei atunci când anumite mecanisme celulare devin prea

uzate pentru a mai funcţiona.

Echipa de la INSERM a depăşit această limită prin adăugarea a două

ingrediente, doi factori de transcripţie, la metoda de generare a

celulelor stem pluripotente induse din celule diferenţiate – tehnică ce a

fost pusă la punct în 2007. Reprogramând celulele îmbătrânite cu

ajutorul unui cocktail specific ce conţine şase factori genetici,

cercetătorii de la Institutul de Genomică Funcţională din cadrul

Universităţii Montpellier, conduşi de dr. Lemaitre, au arătat că celulele

stem obţinute posedă caracteristicile celulelor stem embrionare,

întrucât sunt din nou capabile de autoreînnoire şi de diferenţiere.

Descoperirea demonstrează că procesul de îmbătrânire este reversibil şi

că mitul tinereţii fără bătrâneţe ar putea deveni real. „Vârsta celulelor

stem nu mai este o barieră în calea reprogramării lor”, a declarat

cercetătorul Jean-Marc Lemaitre, coordonatorul studiului.

De asemenea, s-a

observat că mai

mulţi markeri

specifici celulelor

îmbătrânite care

au fost analizate

în acest

experiment nu

mai erau prezenţi

la celulele noi

obţinute de

cercetători.

Printre aceşti markeri se află lungimea telomerelor – capişoanele fine

alcătuite din secvenţe repetitive de ADN care învelesc capetele

cromozomilor şi care se micşorează pe măsura apariţiei fenomenului

de îmbătrânire. Telomerele şi telomerazele, enzimele asociate

telomerelor, sunt agenţi cheie în longevitatea celulară. La fiecare

diviziune prin mitoză a unei celule, telomerele se micşorează puţin, iar

telomerazele muncesc să reconstruiască telomerele. Când telomerele se

consumă de tot şi nu mai pot fi reparate, celula moare. Elizabeth

Blackburn, Carol Greider şi Jack Szostak au primit în anul 2009

premiul Nobel în fiziologie şi medicină pentru descoperirea modului în

care cromozomii sunt protejaţi de telomere şi telomeraze.

Revenind la descoperirea cercetătorilor de la INSERM, principala

utilizare a celulelor reîntinerite obţinute ar fi regenerarea organelor

afectate de trecerea timpului. Înţelepţii din vechime obişnuiau să-şi

păstreze corpul tânăr cu ajutorul anumitor tehnici care întrebuinţau

forţa mentală sau spirituală. Tot în vechime, fiinţele umane aveau

conştiinţa corpului fizic şi nu pretindeau medicilor sau oamenilor de

ştiinţă să îi vindece de boli, să îi repare, să le pună alte organe în locul

celor pe care ei le-au deteriorat datorită unui regim de viaţă inconştient

şi abuziv. Faptul că această descoperire va fi folosită pentru a repara

trupuri fără ca acesta să reprezinte un mijloc de prelungire a vieţii în

scopul de a învăţa lecţiile spirituale meritate și de a pentru a evolua

spiritual aduce o umbră de tristeţe, deoarece arată în mod evident

orbirea oamenilor de ştiinţă faţă de aspectele spirituale ale vieţii.

Privind în profunzime, descoperirea făcută de cercetătorii francezi

demonstrează calitatea de „perpetuum mobile” aflată în stare potenţială

Medicină

p. 114 Lohanul nr. 21, martie 2012

în trupul uman, încriptarea în corpul fizic a calităţii de reînnoire și

regenerare nelimitată care oglindeşte în mod analogic eternitatea

spiritului. Și astfel, iată că știința confirmă cuvintele înscrise pe

Tăbliţele de smarald ale lui Hermes Trismegistus: „Ceea ce este jos

este precum ceea ce este sus, şi ceea ce este sus este precum ceea ce

este jos, pentru a întregi miracolul Totului”.

Bibliografie: Laure Lapasset, Ollivier Milhavet, Alexandre Prieur, Emilie Besnard, Amelie Babled, Nafissa Ait-Hamou, Julia Leschik – Rejuvenating senescent and

centenarian human cells by reprogramming through the pluripotent

state, Genes & Development, 1 Nov. 2011, Vol. 25, No. 21 Matthias Stadtfeld, Konrad Hochedlinger – Induced pluripotency: history,

mechanisms, and applications, Genes & Dev. 2010. 24: 2239-2263

Hitoshi Niwa – Open conformation chromatin and pluripotency, Genes Dev. 2007 21: 2671-2676.

„A PREVENI” VERSUS „A TRATA”

Oana Axinte - Iaşi

Studii medicale au arătat că, în ultimul timp, incidenţa

unor boli grave ca obezitatea, diabetul, bolile

cardiovasculare şi cancerul este îngrijorător de mare. S-a

dovedit că aceste boli apar ca urmare a schimbărilor majore

care au survenit în viaţa omului modern: factori genetici,

sedentarismul, alimente modificate genetic, cultivarea mai

mult sau mai puţin interesată a noi obiceiuri alimentare,

mâncarea în exces, insuficienţa sau lipsa timpului necesar

de odihnă, stresul cotidian afectează atât populaţia ţărilor

dezvoltate cât şi ale celor în curs de dezvoltare.

revenirea acestor afecţiuni poate fi influenţată pozitiv prin

respectarea unor reguli elementare, ale unui stil de viaţă

sănătos, conduită care s-a impus în evoluţia umană de-a lungul

timpului.

Activitatea fizică constantă aduce multe beneficii

organismului ca: menţinerea greutăţii corporale normale, reducerea

riscului apariţiei obezităţii şi a patologiei cardiovasculare, reducerea

riscului apariţiei diabetului de tip II şi a apariţiei unor cancere (cancer

de sân, colorectal, etc)

Zilnic este bine să mergem pe jos alternând mersul rapid cu

mersul lent cel puţin o jumătate de oră, să folosim bicicleta pentru

deplasări urbane, să practicăm înotul, gimnastica, dansul în funcţie de

preferinţe şi posibilităţi; evident că activitatea fizică se practică funcţie

de starea fiziologică a persoanei şi de recomandările medicului în

stările patologice.

Apa este esenţială supravieţuirii şi prin consumul obişnuit

constituie sursa primară de minerale ale organismului. Procentul de apă

din organism variază între 50 şi 70 %, în funcţie de cantitatea de

grăsimi acumulată, sex şi vârstă. Adultul slab are 70% apă, iar

persoanele obeze 40 – 50%. Copiii şi bătrânii au un risc crescut de

deshidratare; primii în condiţiile unei temperaturi crescute a mediului

ambiant iar bătrânii datorită alterării mecanismului fiziologic al setei.

Femeile gravide şi cele care alăptează ca şi persoanele care muncesc la

temperaturi ridicate sau care sunt implicate în eforturi fizice intense au

un necesar crescut de apă. Un consum zilnic de 1200 – 1500 ml apă la

care se adaugă şi cantitatea de aproximativ 700 – 1000 ml conţinută în

alimentele ingerate, asigură desfăşurarea optimă a proceselor din

organism.

Excepţie privind consumul de apă fac persoanele cu

hipertensiune arterială (HTA) cărora li se indică un consum moderat de

lichide (creşterea acestora în organism duce la creşterea volumului

sanguin, implicit a tensiunii arteriale (TA) cu consecinţe grave).

În ceea ce priveşte alimentaţia, un consum crescut de legume

şi fructe (legume 3 – 5 porţii / zi, fructe 2 – 4 porţii / zi) furnizează o

cantitate importantă de micronutrienţi (vitamine şi minerale), fibre şi

substanţe antioxidante de care organismul are mare nevoie pentru o

funcţionare normală.

Cantităţile de fibre (aproximativ 25 g pe zi) care le aducem în organism

prin ingestia de legume şi fructe ne protejează împotriva diabetului

zaharat, previn constipaţia şi bolile de colon, inclusiv cancerul de

colon. Legumele au un conţinut ridicat în vitamina B2, B6, vitamina PP,

acidul folic, biotina şi vitamina B12. Vitamina C este prezentă în

conopidă, varză, pătlăgele roşii, ardei, pătrunjel verde, spanac.

Vitamina A se găseşte în vegetalele verzi ca: spanac, brocoli, dovleac

şi în vegetalele colorate cum sunt morcovul, sfecla roşie, ridichile.

Fructele au un conţinut crescut în potasiu şi scăzut în sodiu.

Vitaminele hidrosolubile sunt bine reprezentate şi au o importanţă

deosebită datorită aportului mare de vitamina C pe care o găsim în

citrice (portocale, grapefruit) dar şi în căpşune, zmeură, mere, kiwi,

fragi, stafide negre. Fructele, ca şi legumele, au structură celulozică, iar

conţinutul acestora în apă este de aproximativ 94% în cazul pepenelui,

80% în cazul portocalelor şi 84% în cazul merelor.

Consumul scăzut de grăsimi saturate pe care le găsim în unt,

frişcă, carne, ciocolată, ne asigură scăderea nivelului de colesterol

sanguin şi previne apariţia bolilor coronariene.

Carnea ne aduce aportul necesar de proteine care au o

valoare biologică înaltă datorită conţinutului de aminoacizi esenţiali.

Sărurile minerale sunt reprezentate în principal de fier (2 – 3 mg la 100

g carne) cu o biodisponibilitate mai mare decât cel din vegetale.

Vitaminele din carne sunt, în special cele din grupul B: B1, B2, B6,

ciancobalamina, acid pantotenic, PP, acid folic şi vitamine liposolubile

(A, D, E, K) care se găsesc în fracţiunea lipidică a cărnii. Este indicat

un consum moderat de carne de 2 – 3 ori pe săptămână. În cazul unui

consum mare şi frecvent, corelat cu sedentarismul, se asigură apariţia

obezităţii, bolilor cardiovasculare şi constipaţiei.

Peştele este mai uşor de digerat decât carnea de la mamifere

şi păsări iar principala caracteristică a acestuia este proporţia mare de

acizi graşi polinesaturaţi, în special omega 3. Speciile de peşte gras

(hering, macrou, sardine, somn, somon) sunt bogate în vitamina A şi

D. Minerale cum sunt sodiul şi calciu sunt variabile în funcţie de

specie, iar conţinutul în fosfor este foarte important fiind în medie de

250 mg la 100 g de peşte.

Consumatorii trebuie să cunoască şi riscurile consumului de

peşte la care se supun în funcţie de vârstă, sex, stare fiziologică. Astfel,

copiii şi femeile însărcinate prezintă un risc crescut la intoxicaţii cu

mercur. O alternativă la consumul de peşte este suplimentarea dietei cu

P

Medicină

p. 115 Lohanul nr. 21, martie 2012

plante bogate în acizi graşi - omega 3. Între acestea un rol principal îl

au seminţele de in.

Alcoolul deşi furnizează o mare cantitate de energie pentru

organism (7 kcal la un gram de alcool consumat) nu este indicat în

cantităţi mai mari de un pahar pe zi pentru femei şi două pahare pe zi

pentru bărbaţi (vin, evident; „tării” nu mai mult de 50 ml pe zi). În

sarcină consumul de alcool este contraindicat indiferent de cantitate. Se

recomandă ca alcoolul să fie consumat după ingestia de alimente,

evitându-le pe cele sărate care provoacă setea. În cazul unui consum

crescut de alcool ne expunem riscului apariţiei afecţiunilor hepatice şi

pancreatice, malabsorbţie, leziuni de gastrită, afectarea în mod evident,

abilităţilor cognitive şi a puterii de concentrare.

Controlul stresului este, cel puţin, la fel de important ca şi

alimentaţia. Când suntem stresaţi, organismul secretă o cantitate

crescută de cortizon (hormonul stresului) şi dacă suntem expuşi

frecvent stresului, excesul de cortizon pe o perioadă mai mare de timp

este dăunător pentru sănătate. Nu putem întotdeauna evita stresul dar

putem controla modul în care reacţionam în faţa evenimentelor

stresante.

Socrate (filozof grec, 469 – 399 Î.H.) spunea acum două

milenii şi jumătate: „nimic nu este mai primejdios pentru stomac,

pentru creier şi putere de viaţă decât a mânca şi a bea mai mult decât

trebuie”.

Încă odată omul modern, pe baza cercetărilor actuale,

întăreşte ceea ce antichitatea considera firesc: măsură în toate !

Un stil de viaţă echilibrat, îmbinarea muncii fizice cu munca

intelectuală („Mens sana in corpore sano !”) sunt garanţia unei vieţi

împlinite ! Şi cum putem oare spera la aceasta dacă nu printr-o muncă

asiduă de prevenire. Articolul meu se vrea în aceeaşi măsură reper

educativ şi semnal de alarmă.

Încă de mici copiii trebuie obişnuiţi cu un regim de viaţă

sănătos care să asigure viitorul omenirii.

Familia şi şcoala trebuie să depună un efort constant în a educa

şi a preveni: „la o boală care omoară, ignoranţa îi creşte

pericolul, educaţia poate salva” spunea preotul M. Bosh.

BibliografIe selectivă:

Colev Luca, Veronica, colectiv – Fiziopatologie, Editura „Gr.T.Popa”, U.M.F.

Iaşi, 2006;

Costache, Irina Iuliana; Petriş, Antoniu Octavian – Medicină internă, Editura

Pim, Iaşi, 2011;

Cuciureanu, Rodica – Igiena alimentului, Editura Performantica, Iaşi, 2010;

Graur, Mariana – Obezitatea, Editura Junimea, Iaşi, 2004;

Mitchell, Mary Kay – Nutrition Across the Life Span, Second Edition,

Copyright © 2003, Elsevier Science (USA);

Mocanu, Veronica – Omega 3 şi bolile cardiovasculare, Editura „Gr.T.Popa”,

U.M.F. Iaşi, 2004;

Mocanu, Veronica – Diagnosticul în tulburările de comportament alimentar şi

obzitate, Editura „Gr.T.Popa”, U.M.F. Iaşi, 2009;

Scott, C. Litin – Ghidul sănătăţii, Copyright © 2011, Editura All, Bucureşti.

Conţinutul de apă al unor alimente

Alimentul

Conţi-

nutul

în apă (g

%)

Alimentul

Conţi-

nutul

în apă (g

%)

Tomate 94 Morcov 87

Andive 93 Caise 85

Gulii 92 Cartofi 82

Varză albă 92 Banane 76

Spanac 91 Carne de vită

slabă

74

Ardei gras 90 Ficat de vită 72

Piersici 89 Ou integral 72

Căpşuni 89 Brânză de vaci 70

Lapte de vacă

normalizat

88 Carne de porc

semigrasă

61

Iaurt extra 88 Telemea de oi 55

Lapte de vacă

integral

87 Lapte praf din

lapte normalizat

4

Pătrunjel frunze 87

Medicină

p. 116 Lohanul nr. 21, martie 2012

Medicinile naturale străvechi, un posibil răspuns

la crizele biomedicale moderne?

Victor Ionescu - Iaşi

Medicinile bazate pe terapiile naturale câştigă din nou

teren în societatea modernă, suscitând totuşi multe reacţii

controversate, care pot merge de la scepticism până la

adeziuni entuziaste.

ar ce sunt medicinile naturale? Conform definiţiei

date de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, ele

reprezintă „practicile, metodele, cunoştinţele şi

credinţele în materie de sănătate care implică folosirea în

scopuri medicale a plantelor, a unor componente cu

provenienţă animală, a mineralelor, a terapiilor

spirituale, a tehnicilor şi exerciţiilor manuale –

separate sau în asociere – pentru îngrijrea,

diagnosticarea, prevenirea bolilor sau pentru

păstrarea sănătăţii”.

Pe 29 mai 1990, Parlamentul european a votat

Rezoluţia A4-0075/97, Rezoluţia asupra statutului

medicinilor non convenţionale, prin care se cerea

Comisiei Europene, să se angajeze într-un proces de

recunoaştere a acestora. Ea precizează că Uniunea Europeană

prevede o importantă sumă de bani destinată cercetărilor asupra

eficacităţii altor metode terapeutice: chiropraxia, osteopatia,

acupunctura, medicina chineză, medicina antropozofică,

fitoterapia etc. Este nerealist, precizează această rezoluţie, să se

ignore starea de fapt în care o importantă parte a populaţiei

Statelor membre ale Uniunii Europene recurge la anumite

medicini şi terapii non-convenţionale. Ea face de asemenea

referire la libertatea de alegere a terapiilor de vindecare şi la

dreptul pacientului la informare asupra inocuităţii, eficacităţii şi

a eventualelor riscuri ale acestor metode medicale, ca de

exemplu riscul unor practici ilicite şi periculoase.

În 2003 OMS a construit prima strategie cu privire la medicina

tradiţională. Conform datelor acesteia, 25 % dintre

medicamentele moderne sunt preparate pe bază de plante,

utilizate mai întâi în mod tradiţional. Acupunctura şi-a

demonstrat eficacitatea în calmarea durerilor postoperatorii, în

cazul greţurilor din timpul sarcinii sau al greţurilor şi

vărsăturilor asociate chimioterapiei, a durerilor dentare etc. În

China, planta medicinală Artemisa annua s-a dovedit a fi

eficace contra paludismului rezistent, astfel că utilizarea ei ar

putea permite evitarea a aproximativ un milion de decese anual,

în special la copii. În Africa de Sud, în Consiliul Medical de

Cercetări, se realizează cercetări asupra plantei Sutherlandia

Mycrophylla, pentru tratamentul contra SIDA, datorită acţiunii

sale tonice, energizante, care face să

crească apetitul şi masa corporală a

bolnavilor atinşi de acest sindrom.

Există de asemenea studii care arată

că yoga poate reduce atacurile de

astm, iar tehnicile de tai-chi, frica de

cădere la persoanele în vârstă etc.

Ebrahim Samba, director regional al

OMS pentru Africa, afirmă că în jur

de 80 % din populaţia africană

foloseşte terapiile tradiţionale, motiv

pentru care politicile de sănătate în această regiune vor fi

orientate către protecţia patrimoniului şi conservarea

cunoştinţelor medicale tradiţionale.

Politicile mondiale pe probleme de sănătate iau deci în

considerare faptul că în ţările în curs de dezvoltare rezervele

medicinilor tradiţionale sau non-convenţionale, sigure şi

eficiente, ar putea deveni un instrument care să favorizeze

accesul majorităţii populaţiei la sistemul de sănătate şi îngrijiri

medicale. În prezent, medicina tradiţională a fost complet

integrată în sistemele de sănătate din China, Coreea de Sud şi

Vietnam. Ţările europene nu au ajuns încă să colecteze şi să

standardizeze un număr suficient de fapte care să ducă la

D

Medicină naturistă

p. 117 Lohanul nr. 21, martie 2012

formularea unei politici clare asupra medicinilor tradiţionale şi

complementare, chiar dacă ele sunt totuşi practicate pe scară

largă.

Prezenţa din ce în ce mai vizibilă şi posibilul impact al

medicinilor non-convenţionale în viaţa socială modernă

constituie o provocare şi pentru politicile de educaţie şi de

mediatizare a informaţiei. Un grup de cercetători de la spitalul

canadian NW Calgary a urmărit să identifice aspectele

referitoare la posibila implementare a medicinilor non-

convenţionale în sistemele de educaţie occidentale. Astfel,

suntem informaţi că din 1998 studiile au arătat că 81 % dintre

şcolile medicale canadiene au introdus în planurile lor de

învăţământ medicinile complementare, dar nu într-o manieră

formalizată, deoarece este necesar să se cunoască mai multe

informaţii vis-à-vis de conţinutul acestor medicini şi asupra

metodei de predare a lor în universităţi. Medicinile

complementare preocupă deja gândirea unei bune părţi a

medicilor alopaţi, ca bază pentru o viziune integratoare a

îngrijirilor medicale ale viitorului. Cercetătorul Verhoef şi

echipa sa propun utilizarea „campionilor” medicinilor

alternative şi complementare ca profesori pentru aceste

discipline. Însă o opinie critică face observaţia că ei nu trebuie

să piardă din vedere faptul că un lucru poate fi cunoscut doar

atunci când i se acordă încredere. De aceea este subliniată

necesitatea ca, în vederea unei comunicări eficiente, medicii să

înţeleagă şi să fie sensibili la modul în care pacientul îşi

reprezintă boala, la convingerile religioase şi la specificul

cultural căruia pacientul îi aparţine prin tradiţie. De asemenea,

medicii ar trebui să ştie că pacienţii lor ar putea avea credinţe

speciale referitoare la vindecare, dar care se situează în

domeniul a „ceva plauzibil dar neverificabil şi ireal”.

Numeroase convenţii internaţionale cu privire la drepturile

omului sau la sănătatea publică pun accentul pe libertatea şi pe

dreptul pacientului de a-şi alege metodele de tratament prin care

doresc să-şi vindece bolile. Dezbateri ca cele evocate mai sus,

ca de altfel însăşi strategia OMS referitoare la medicinile

tradiţionale şi complementare, arată totuşi că în prezent

sistemele de sănătate, de educaţie şi de mediatizare a

informaţiei nu sunt încă proporţionate în raport cu cererea, dacă

le comparăm cu sistemele convenţionale de îngrijiri medicale.

În aceste condiţii mai putem încă afirma că ne aflăm în situaţia

unei adevărate alegeri a metodelor de tratament şi îngrijiri

medicale de către pacient?

Alături de aceste aspecte, în anumite ţări guvernele se lasă greu

convinse de legitimitatea practicilor medicale non-

convenţionale. De unde vine îngrijorarea? De la industria

farmaceutică alopată şi de la industriile tehnologiilor medicale

care-şi văd ameninţat monopolul asupra pieţei, sau dinspre

domeniul protecţiei pacientului în faţa pericolelor reale şi

potenţiale ale unor practici iresponsabile şi ilicite? Chestiunea

devine încă şi mai pasionantă atunci când vine vorba de

dimensiunile mistice, magice, religioase, spirituale ale

vindecării prin aceste metode. Atunci, faptul de a măsura aceste

fenomene pentru a le circumscrie unui text de lege care le

reglementează devine şi mai problematic.

Să ne hrănim în mod înţelept

Motto: „Soarele este deasupra, pământul este dedesubt, eu sunt

la mijloc. Soarele ne dă căldură, pământul ne oferă ierburi,

plante, fructe şi legume, însă fără DUMNEZEU TATĂL nimic

din toate acestea nu ar fi posibil.

În străvechiul text indian Kama Sutra, care este astăzi unanim

considerat a fi lucrarea tradiţională despre dragoste din

literatura sanscrită, arta culinară este prezentată ca fiind una

dintre cele 64 de arte. Pentru a avea energie, vigoare şi vitalitate

în arta amorului, dar şi în viaţa de zi cu zi, este necesară o

hrănire sănătoasă, echilibrată, naturală, savuroasă, pură.

Iată ce spunea înţeleptul Maha Chohan: „Dacă o femeie pură,

armonioasă şi vitală ar putea vedea scânteile de lumină subtilă

ce ies din vârfurile degetelor ei atunci când găteşte, precum

lumina tainică şi curenţii subtili coloraţi ce intră în hrana pe

care o atinge cu dragoste, ar fi profund uimită să descopere cât

de multe energii tainice canalizează atunci prin fiinţa ei şi în

felul acesta le înmagazinează în mâncarea pe care o pregăteşte.

Atât energia ei feminină, cât şi emoţiile ei se impregnează

atunci în acea hrană şi apoi, în momentul îngurgitării îi

influenţează pe toţi cei care o consumă (prin declanşarea

anumitor procese de rezonanţă ocultă). Prepararea atentă şi

plină de iubire a bucatelor este una dintre cele mai importante

şi mai puţin înţelese activităţi ale existenţei femeii. Tocmai de

Medicină naturistă

p. 118 Lohanul nr. 21, martie 2012

aceea, această activitate ar trebui să fie realizată atent, pe

îndelete, fără grabă, în pace şi cu bucurie, pentru că atunci

însăşi „substanţa cea tainică” a vieţii fiinţei umane care

găteşte intră şi se acumulează în acea mâncare, iar ulterior ea

va fi ingerată, devenind apoi (prin declanşarea anumitor

procese de rezonanţă ocultă) o parte din energia persoanei

care o primeşte.”

Alimentaţia hrănitoare începe cu modul în care sunt crescute

legumele şi fructele în grădini şi livezi, unde agricultorul cultivă

pământul cu înţelepciune şi iubire, păstorul creşte şi îngrijeşte

cu iubire animalele, lăptarul prepară brânza cu pasiune pentru

meşteşugul său, iar brutarul dospeşte pâinea cu dragoste.

Producerea şi prepararea tradiţională a hranei o îmbogăţeşte cu

elemente nutritive, dar pune în ea şi iubire. Actul hrănirii este o

experienţă multisenzorială, o percepţie sinestezică a simţurilor:

mirosul, gustul, vederea şi atingerea.

La început, oamenii se hrăneau cu fructe şi seminţe. Ei locuiau

în vecinătatea unor izvoare şi lacuri. Existau câteva cereale,

fructe şi legume cu care ei se hrăneau în mod preponderent, iar

boabele erau măcinate cu o moară din piatră. Ulterior, odată cu

descoperirea focului, modalitatea de hrănire a devenit mai

variată, dar în acelaşi timp ea a fost din ce în ce mai sărăcită în

elementele nutritive. De-a lungul timpului, doar tradiţiile

spirituale străvechi au mai păstrat elementele esenţiale ale unei

alimentaţii sănătoase şi au respectat principiile de bază ale unei

vieţi armonioase, deoarece învăţătura spirituală a corelat

întotdeauna menţinerea sănătăţii trupeşti cu armonia minţii şi a

spiritului.

În toate zonele globului există o multitudine de arte culinare

tradiţionale, care încântă cu savoarea lor. Bucătăria românească

a fost influenţată favorabil de condiţiile oferite de relieful

prielnic pentru agricultură şi păstorit. Din alimentaţia oamenilor

de la sate făceau parte cerealele (mei, grâu, orz şi mai târziu

porumb), legumele şi verdeţurile (fasole, mazăre, varză,

castraveţi, ştevie, pătrunjel, ceapă, usturoi etc.). Laptele, terciul

de mei şi mămăliga au fost hrana de bază a păstorilor. O dată cu

schimbarea condiţiilor economice s-a diversificat şi alimentaţia,

iar în prezent consumul de pâine, ouă, zahăr fructe şi produse

lactate a crescut. Printre preparatele tradiţionale cu specific

românesc sunt renumitele sărmăluţe în foi de viţă sau de varză,

fasolea bătută, ardeii umpluţi cu orez, mămăliga cu brânză,

murăturile, salata oltenească, borşul moldovenesc etc. Cele mai

cunoscute dulciuri sunt cozonacul, plăcintele, clătitele.

Bucătăria franceză este vestită pentru brânzeturile sale

tradiţionale, produsele de panificaţie, sufleurile, maioneza,

savarinele, tartele, şarlotele etc. Bucătăria italiană este unanim

recunoscută pentru pastele sale făinoase (macaroane, spaghete)

şi pizza preparată cu brânzeturi. Bucătăria germană a descoperit

salata de castraveţi şi salata de cartofi, ştrudelul cu mere etc.

Renumite sunt şi numeroasele reţete de preparare a verzei

(varza creaţă, varza albă sau roşie, varza de Bruxelles, precum

şi specialităţile murate). Bucătăria orientală este multiculinară,

fiind recunoscută pentru bogăţia şi savoarea deosebită a

mirodeniilor sale. Ceapa, usturoiul, prazul, orezul, lintea sunt

foarte apreciate pentru că se pot păstra mai mult timp în

condiţiile unei clime calde. Fructele uscate (nucile, arahidele,

curmalele, prunele etc.) sunt folosite în salate şi prăjituri.

Preparatele specific orientale care sunt binecunoscute şi la noi

sunt pilaful, halvaua, rahatul, nugaua, braga etc.

Alimentaţia actuală este toxică şi defectuoasă

Trăim într-o lume în care corporaţiile multinaţionale au înlocuit

hrana sănătoasă şi remediile naturale cu surogate chimice şi

produse industriale frumos ambalate, cu gust şi aromă

puternice, dar care sunt lipsite de savoarea şi puterea hrănitoare

a alimentelor proaspete, crescute din pământ şi preparate de

mâna omului. La începutul istoriei sale, omul a cultivat doar

hrană pură. Intenţiile societăţi actuale au pervertit toate

obiceiurile străvechi şi au creat nişte produse de sinteză care

sunt lipsite de elementele nutritive, uniformizând treptat

obiceiurile tradiţionale ale popoarelor şi globalizând acelaşi tip

de hrană, la nivelul întregii planete. „Treptat, toţi oamenii vor

folosi doar organismele modificate genetic! Aceasta este cea

mai sigură modalitate, fără riscuri majore! Nu vă impacientaţi,

avem noi grijă de tot!” Strigă cât pot de tare reprezentanţii

corporaţiilor transnaţionale care strâng profituri imense şi vor să

cucerească lumea, dominând-o printr-o hrană moartă.

Astfel, în ziua de astăzi:

- pâinea nu mai este din făină integrală, ci se foloseşte

preponderent făina superalbită şi cu adaos de aditivi afânători;

- mierea, îndulcitorul natural produs de albinuţele harnice în

stupi, a fost înlocuită cu zahărul alb ultrarafinat şi cu aspartamul

nociv;

- sarea nu se mai găseşte sub formă de cristale pure care au o

savoare incomparabilă, ci ea a fost înlocuită de sarea chimizată

şi iodată;

- laptele natural de vacă a fost înlocuit cu un praf alb plin de

aditivi nocivi, administrat cu nonşalanţă la bebeluşi;

- apa pură, proaspătă şi răcoritoare ce potoleşte setea şi te umple

de energie a fost înlocuită de un lichid carbogazos ambalat în

recipiente de plastic, cu adaos intenţionat de fluor artificial

pentru docilizarea populaţiei;

- sucurile naturale din fructe se găsesc acum la cutii de carton,

au un termen de valabilitate de 2-3 ani şi, atunci când sunt

degustate, lasă în gură o senzaţie foarte clară de substanţă

chimică foarte concentrată;

- băuturile „răcoritoare” sunt atât de mult carbogazeificate şi

chimizate, încât pot topi o bucată de carne care a fost pusă în ele

şi pot distruge dantura;

- fructele naturale proaspete şi zemoase sunt înlocuite de

surogate lipsite de savoare, umflate cu pesticide şi stropite cu

substanţe periculoase, care au pe ele afişat simbolul capului de

mort;

- uleiul onctuos, savuros şi fin care se obţine prin presarea la

rece a seminţelor naturale este acum înlocuit de margarina

toxică ce are un punct de topire foarte mare şi care a produs

incendii uluitoare atunci când, datorită unui accident, o anumită

cantitate depozitată a luat foc, creând pagube inimaginabile!

- produsele lactate naturale care conţin fermenţi lactici sunt

acum obţinute din praful oaselor care provin de la animalele

măcelărite cu cruzime în abatoarele agro-industriale.

Toate aceste produse sintetice care au invadat piaţa sunt însoţite

de reclame răsunătoare care păcălesc oamenii şi promit

bunăstare, armonie şi confort, dar în lipsa acestor clipuri

comerciale subversive, ele nu ar putea fi vândute deoarece nu au

nicio valoare. Minciunile gogonate din aceste reclame sunt atât

de des repetate, încât ele ajung să fie crezute şi de cei care le

fabrică. Dimpotrivă, datorită numeroşilor aditivi toxici pe care îi

conţin, produsele procesate industrial se află la baza înrăutăţirii

Medicină naturistă

p. 119 Lohanul nr. 21, martie 2012

stării generale de sănătate a oamenilor, la care, la ora actuală,

asistăm cu toţii.

Dieta vegetariană este tot mai apreciată

În acest deşert al falsei abundenţe în care nimic nu este aşa cum

pare şi în care hrana naturală este doar imitată, există totuşi

grupări sociale care păstrează şi care aplică principiile unei

alimentaţii corecte. Aceştia sunt vegetarienii, veganii, adepţii

macrobioticii etc., care în ciuda batjocurii la care sunt supuşi,

sunt printre puţinii care ştiu să se ferească de „monştrii

Frankenstein” din farfurie şi reuşesc să savureze o hrană mai

bună. La ora actuală, acest curent al vegetarianisului ia treptat o

amploare la nivel planetar şi din ce în ce mai mulţi oameni

adoptă acest regim de viaţă. Iată în această direcţie un dicton

celebru care îi aparţine lui Pitagora: „Doar hrana vie şi

proaspătă îi poate permite omului să rămână sănătos, să fie

fericit şi să simtă adevărul.”

Dacă 800 de milioane de indieni sunt vegetarieni datorită

tradiţiei lor, nu acelaşi lucru este valabil şi în Occident, unde

fiecare dintre cei 40 de milioane de europeni care au ales

această tradiţie (şi anume cea vegetariană) merg împotriva

curentului unei anumite norme generale acceptate, arătându-şi şi

prin aceasta dezacordul faţă de ea. Cel mai adesea, alegerea

dietei vegetariene este rodul unei profunde introspecţii, al unei

noi priviri asupra lumii, rezultatul (sau începutul) unei anumite

transformări în sfera conştiinţei.

În această lume a reclamei şi a pieţei, nimeni nu are interesul ca

informaţiile despre alimentaţia vegetariană să fie cunoscute de

public, deoarece ea este mai ieftină şi periclitează viaţa

produselor de serie. Astfel, mulţi ar fi uimiţi să afle că lista

vegetarienilor celebri, din Antichitate până în zilele noastre este

impresionată. Ea cuprinde atât

mari înţelepţi şi sfinţi (Gauthama Buddha, Mahavira,

Paramahamsa Yogananda, Ramana Maharishi, Jiddhu

Krishnamurti, Francisc de Assisi, Lao Tze, Clement

din Alexandria, Ioan Cristosom),

mari gânditori şi filosofi (Platon, Pitagora, Socrate,

Epicur, Plutarh, Diogene, Immanuel Kant), oameni de

ştiinţă şi inventatori (Isaac Newton, Albert Einstein,

Charles Darwin, Albert Schweitzer, Thomas Edison,

Nikola Tesla, Benjamin Franklin),

cât şi numeroşi scriitori, artişti şi oameni de cultură

(Leonardo da Vinci, Shakespeare, Lev Tolstoi,

Voltaire, Gustave Faubert, Rabindranth Tagore, Rainer

Maria Rilke, Franz Kafka, George Bernard Shaw,

Mark Twain, Percy B. Shelley, Ralph Waldo Emerson,

Charlotte Brontë, Emily Dickinson, Lord Byron,

Deepak Chopra, John Milton, Jean Jacues Rousseau,

Henry David Thoreau, H.G. Wells, Harriet Beecher

Stowe, J.D. Saligner, Vincent van Gogh, Richard

Wagner, Antonio Gaudi).

Mai aproape de zilele noastre, vegetarianismul

a fost adoptat de tot mai mulţi actori (Robert Redford,

Richard Gere, Brad Pitt, Anthony Perkins, Claudia

Cardinale, Brigitte Bardot, Ornella Muti, Nastassja

Kinski, Kim Basinger, Dustin Hoffman, Alec Baldwin,

Kate Winslet, Brooke Shields, David Duchovny,

Carole Bouquet, Julie Christie, Larry Hagman, Pierce

Brosnan, Claudia Schiffer, Alicia Silverstone, Angela

Basset, Gloria Swanson, Melanie Griffith, Peter

Sellers, Valerie Kaprisky, Candice Bergen, Diane

Keaton, Pamela Anderson)

şi cântăreţi (Montserrat Caballe, Anoushka Shankar,

Jon Anderson, Ringo Starr, George Harrison, Bob

Dylan, Adriano Celentano, Olivia Newton John, Joan

Baez, Michael Jackson, LaToya Jackson, Peter

Gabriel, Prince, Shania Twain, Leonard Cohen,

Michael Bolton, Chis Martin, Barry White, Gianni

Morandi, Bryan Adams, Kate Bush, Sinead O’Conor,

Leona Lewis etc.)

De asemenea, Matusalem, cel mai longeviv bărbat menţionat în

Biblie, ce a atins vârsta de 969 de ani, a fost şi el vegetarian.

Nu întâmplător, în Scriptură se spune: „Iată, vă dau toată iarba

ce face sămânţă, de pe toată faţa Pământului şi tot pomul ce

are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.”

(Facerea 1:29).

Mierea de albine

Dr. Ioan Vasiliu – Suceava

Din vremuri stravechi, omul a descoperit mierea si

produsele stupului de albine nu numai ca aliment, ci si ca

medicament.

Apicultura era practicata inca din secolul al VII-lea i.Hr.,

existind o serie de marturii in acest sens. Tablitele

mesopotamiene, ca si papirusurile egiptene, mentioneaza,

printre altele, faptul ca mierea si ceara de albine erau folosite ca

medicament. La originea sa, mierea era rara, fiind rezervata la

inceput in serviciul religios, pentru a-i venera pe zei sau pentru

a hrani animalele sacre.

Scrierile din antichitatea greco-romana abunda in mentionari

despre mierea de albine si utilizarea ei medicala, fiind creata o

adevarata mitologie in jurul acesteia si subliniindu-se

numeroasele sale proprietati medicinale: antiseptic, tonifiant,

sedativ, febrigug, aperitiv si digestiv. Aristotel, de exemplu, a

scris sase volume despre albine si produsele lor, recomandind

propolisul drept remediu in plagi supurate. Hipocrate, cel mai

de seama medic al Antichitatii, mai tirziu Pliniu, Galien si

Dioscoride vorbesc, de asemenea, despre miere, folosita intr-o

serie de boli.

In lucrarea sa Despre mijloacele de vindecare, Dioscoride

considera mierea un adevarat panaceu, indicind-o in boli de

urechi, de piept sau rinichi, in vindecarea ranilor si a plagilor

Medicină naturistă Medicină naturistă

p. 120 Lohanul nr. 21, martie 2012

.

Produsele epocii contemporane

In epoca moderna, prin stuparitul rational, au fost puse in

valoare si celelalte produse apicole: laptisorul de matca,

polenul, veninul de albine etc., ajungindu-se la clasificarea lor

in produse apicole naturale directe (mierea, ceara, propolisul,

polenul, pastura, laptisorul de matca) si produse apicole derivate

(cremele cosmetice cu ceara, unguente, tincturi, drageuri).

Cum este fabricata mierea

Mierea este substanta zaharoasa pe care o produc albinele

prin colectarea nectarului floral si extrafloral sau a unui alt

suc luat de pe plantele vii, prin transformarea lui, sub

actiunea enzimatica a salivei si a sucului gastric al

albinelor. In timpul depozitarii nectarului in celule, apa care

este in plus va fi indepartata prin ventilare. Dupa aceea mierea

este gata pentru a fi consumata (albinele capacesc fagurii). In

acest caz, mierea va contine numai 20 la suta apa, cit este

normal ca ea sa fie consumata. Pentru a obtine 1 litru de miere

sint mecesare 5 kg de nectar. Mai adaugam si faptul ca pentru a

cara 1 kg de nectar este nevoie de 20.000 pina la 100.000 de

zboruri. Un roi de albine (30.000 la 60.000) poate fabrica 1 kg

de miere pe zi. Calitatea si cantitatea de miere sint

determinate de factorii geografici si botanici, precum si de

sezon. Originea florala a nectarului influenteaza culoarea,

gustul si viscozitatea mierii.

Compozitie si actiune terapeutica

Mierea este un aliment usor de digerat. Ea cuprinde un

amestec de fructoza si glucoza intr-o forma care, fara a mai

fi transformata de organism, se asimileaza direct,

constituind o sursa de energie.

100 de grame de miere, care furnizeaza 335 de calorii, contin

17,2 la suta apa si 81,3 la suta zaharuri: 38,19 la suta fructoza,

31,28 la suta glucoza si 5 la suta zaharoza, 6,83 la suta maltoza

si alte dizaharide (aceasta in timp ce zaharul contine 0,1 la suta

apa si 99,9 la suta zaharoza). La acestea se adauga vitamine

(B1, B2, B6, C, PP), saruri minerale, oligoelemente, substante

bactericide (3,21 la suta).

Actiunile terapeutice ale mierii sint foarte cunoscute, ea

avind actiune antibiotica, bacteriostatica, cicatrizanta,

tonicardiaca, calmanta, regeneratoare.

Intrebuintari ale mierii de albine in diverse afectiuni

recomanda mierea in tratamentul bolilor

de inima, dar nu in cantitati mari si cu ceai fierbinte.

Cel mai bine este ca mierea sa fie luata in cantitati mici (1-2

lingurite, de doua-trei ori pe zi) cu lapte, fructe sau alte produse.

Folosirea zilnica, timp de una-doua luni a mierii de albine va

duce la imbunatatirea generala a bolnavilor, la normalizarea

compozitiei singelui si la cresterea hemoglobinei.

In stenocardie, bolnavii vor lua, de trei ori pe zi, cite o lingura

din urmatorul amestec: 100 g suc de aloe, 300 g miere, 500 g

nuci pisate si sucul de la una-doua lamii.

In hipertonie, medicina populara recomanda ca mierea sa fie

luata cu suc de legume: sfecla, morcovi, hrean (acesta va fi dat

pe razatoare si se va lasa 36 de ore, dupa care se va stoarce) si

lamiie. Se ia, timp de doua luni, cite o lingura, de doua-trei ori

pe zi, cu o ora inainte de masa sau la doua-trei ore dupa masa. O

alta reteta include suc de morcovi, hrean (acesta va fi tinut in

prealabil in apa), miere si suc de lamiie. Amestecul va fi tinut

intr-un borcan de sticla bine acoperit.

mierea cu lapte, sau cu diferite grasimi (unt, untura de gisca) si

aloe: 100 g miere, 100 g unt, 100 g untura de gisca, 15 g aloe si

10 g cacao se pun pe foc, fara a fierbe insa. Se va lua cite o

lingura din acest amestec, cu un pahar de lapte cald, de doua ori

pe zi (dimineata si seara).

*In caz de raceli, mierea (se recomanda mai ales miere de

tei) se va lua, de asemenea, cu lapte cald (o lingura de miere la

un pahar de lapte), cu suc de lamiie (sucul de la 1/2lamiie la

100g miere). In scop profilactic, se prepara un amestec de

miere, suc de ceapa si de hrean, in cantitati egale. Din acest

amestec se ia cite o lingura, de trei ori pe zi, inainte de masa. In

caz de gripa se va prepara urmatorul amestec: usturoi dat pe

razatoare si amestecat cu miere (proportie 1:1). Se ia cite o

lingura de amestec (cu putina apa calduta) seara, inainte de

culcare.

*In cazul unor afectiuni ale cailor respiratorii (laringite,

faringite) guturai si sinuzita, se recomanda mestecarea timp

de 15 minute, de una-doua ori pe zi, a unui fagure de miere

sau capaceala. Seara, inainte de culcare, se ia o lingura de

miere cu un pahar de ceai sau lapte.

Se amesteca sucul de la o lamiie cu 100g de miere. Se ia cite o

lingura de amestec seara, inainte de culcare, cu ceai sau lapte.

Medicină naturistă

p. 121 Lohanul nr. 21, martie 2012

Se amesteca suc de ridiche neagra cu miere (parti egale) sau se

scobeste o ridiche neagra si se pune miere inauntru. Se ia cite o

lingura, de trei ori pe zi.

Se amesteca suc de hrean si miere (proportii egale) si se ia cite o

lingura, de doua ori pe zi, dimineata si seara. Medicul bulgar S.

Mladenov recomanda inhalatii cu miere, timp de 15-20 de

minute. Pentru gargara se va pregati o infuzie de musetel, la

care se adauga o lingurita de miere.

miere, de trei ori pe zi. Un bun tonic si stimulant al sistemului

nervos si endocrin se prepara din aloe, miere si suc de lamiie.

Se iau 75 g frunze de aloe, se toaca si se pun intr-un vas de

sticla. Se adauga 125 g de miere, se omogenizeaza, dupa care se

adauga 50 g suc de lamiie. Se lasa la macerat cinci zile, dupa

care se ia cite o lingura de amestec, de trei ori pe zi.

Efectul radiaţiilor asupra organismelor vii

Prof. Ştefan Teclici - Huşi

Interacţiunea radiaţilor nucleare cu substanţa poate să

conducă la modificări ale structurii şi proprietăţilor

caracteristice ale substanţei – fizice (mecanice, optice,

electrice, magnetice), chimice şi biologice.

adiiaţiile provin de la atomi, elementul fundamental al

materiei. Cei mai mulţi atomi sunt stabili. Atomul de

C12

rămâne C12

pentru totdeauna. Anumiţi atomi se pot

dezintegra într-un atom în totalitatea nou. Aceşti atomi se

numesc ,,instabili” sau ,,radioactivi”. Un atom instabil are un

exces de energie internă cu rezultatul că nucleul se poate

trasforma spontan într-o formă mai stabilă. Aceasta o numim

dezintegrare atomică. Fiecare element poate avea atomi cu

diferite dimensiuni ale nucleului numite izotopi(au acelaşi

număr atomic Z şi numere de masă A diferite, ex. ²ıH- deuteriu

şi ³ıH- tritiu sunt izotopii ¹ıH-hidrogenului). Izotopii

instabili(cei radioactivi) se numesc radioizotopi. Câteva

elemente, de exemplu uraniul, nu au izotopi stabili. Când un

atom al unui radioizotop se dezintegrează el cedează din

excesul său de energie, radiaţii sub formă de radiaţii gamma(γ)

sau particule subatomice. Dacă se dezintegrează cu emisie de

particule α (nuclee de He)sau β (electroni emişi de nuclee) se va

forma un nou element.

O altă sursă de radioactivitate este atunci când un

radioizotop se trasformă într-o altă formă sau izomer eliberând

radiaţii gamma în proces. Această formă este notată cu

,,m”(meta). De exemplu techneţiu-99meta (Tc-99m) se

dezintegrează în Tc-99. Radiaţiile gamma sunt emise uneori cu

radiaţii α sau β după cum nucleul se dezintegrează până la

nivele mai mici de energie.

Timpul de înjumătăţire este timpul necesar pentru jumătate

din atomii substanţei radioactive de a se dezintegra. Timpul de

înjumătăţire poate varia de la o milionime de secundă până la

milioane de ani în funcţie de elementul ales. După o

înjumătăţire radioactivitatea elementului se înjumătăţeşte, după

două se reduce la sfert ş.a.m.d. Toţi atomii de uraniu sunt

radioactivi. Atomul de uraniu-238 se descompune radioactiv

până la atomul stabil, neradioactiv plumb-206. Mare parte din

radioactivitatea naturală din sol şi stânci provine de la acest

lanţ de dezintegrare. Exemple de timpi de înjumătăţire( poloniu

212 =3 ∙ 10-7

s, iod 131=8,1 zile, tritiu=12 ani, uraniu 235=7,2 ∙

108 ani, uraniu 238=4,5 ∙10

9 ani).

Radiaţiile ionizate din nucleul atomic sunt îngrijorătoare.

Ele apar în două forme: radiaţii şi particule de frecvenţe înalte.

Radiaţiile produc particule încărcate electric numite ioni în

materiale pe care le lovesc. Acest proces se numeşte ionizare. În

moleculele mari din care sunt alcătuite organisme vii,

schimbările biologice cauzate pot fi importante. Radiaţiile

ionizate sunt generate de industrie şi de medicină. Cea mai

cunoscută sursă de radiaţii sunt aparatele de radiologie, folosite

în medicină. Efectul nociv al radiatiilor asupra materiei vii este

datorat proprietăţii de a ioniza mediul prin care trec, ionizarea

fiind modul dominant de pierdere a energiei de către radiaţii

când traversează mediul material. Materia vie este caracterizată

prin existenţa unor molecule deosebit de mari ale căror

proprietăţi şi funcţionalitate biochimică pot fi ireversibil

perturbate. Astfel, un act de ionizare, de trecere a unui electron

pe un alt nivel în acest ansamblu, sau de smulgere a lui,

provoacă mari schimbări în caracteristicile moleculei respective,

schimbări care acumulate la nivelul celulei se pot traduce prin

grave dereglari ale metabolismului, culminând cu moartea

celulei sau cu erori de structura şi funcţionare a aparatului

genetic celular, de tip cancerigen sau mutagen.

Radiaţiile X şi radiaţiile γ, ca şi lumina, reprezintă energia

trasmisă fără deplasarea materialului, la fel ca şi lumina

soarelui care călătoreşte prin spaţiu(radiaţiile X şi radiaţiile γ se

propagă cu viteza luminii în vid: c= 3 108 m/s).

Radiaţiile X sunt produse artificial(descoperite de

Röentgen în 1895), apar la bombardarea unei ţinte cu electroni

de viteză mare în tuburi vidate, având lungimea de undă

cuprinsă între 0,1 şi 500 Å. Razele X au o mare putere de

penetrare a corpului omenesc. Ca protecţie împotriva acestor

raze se folosesc bariere de beton, plumb sau apă.

Radiaţiile γ(descoperite de Villard în 1900) sunt

asemănătoare radiaţiilor X, dar mai penetrante şi sunt emise de

nucleele unor atomi. Pentru a absorbi radiaţiile γ sunt necesari

pereţi din plumb(cu grosimi de mai mulţi decimetri)sau

beton(cu grosimi de câţiva metri).

Particule α (se deplasează cu aproximativ 20000km/s)se

compun din doi protoni şi doi neutroni formând nucleul atomic.

R

Fizică

p. 122 Lohanul nr. 21, martie 2012

Ei au încărcătura electrică pozitivă şi sunt emişi de către

elementele grele cum ar fi uraniul şi radiu. Din cauza

dimensiunilor relativ mari, particule α se ciocnesc uşor cu

materia şi îşi pierd foarte repede energia. Dacă surse de

particule α sunt introduse în organism prin inhalare sau

ingerarea prafului radioactiv, particule α pot afecta celulele

organismului. În interiorul corpului, din cauză că cedează

energie într-un timp destul de scurt, particulele α pot crea daune

mai severe decât alte radiaţii.

Particulele β (se deplasează cu aproximativ

270000km/s)sunt electroni emişi de nucleul atomilor. Aceste

particule sunt mai mici decât particulele α şi pot penetra peste 2

cm în apă sau ţesut uman. Particulele β sunt emise de mai multe

elemente radioactive. Pentru a le stopa este nevoie de o foie de

aluminiu de câţiva milimetri sau un strat de aer de câţiva metri.

Radiaţiile α, β, γ şi X nu generează radioactivitatea

corpului. Oricum cele mai multe materiale în stare

naturală(incluzând ţesutul viu) conţin cantităţi măsurabile de

radioactivitate.

Spaţiul cosmic reprezintă o sursă de radiaţii de interes

deoarece, pe de o parte, furnizează continuu particule cu energii

foarte mari, iar pe de altă parte, iradiază continuu organismul

uman şi afectează nefavorabil măsurătorile radiometrice şi

doziometrice, constituind un ,,fond” permanent de radiaţii.

Radiaţiile cosmice primare îşi au originea în afara atmosferei

pământului şi sunt formate din protoni, helioni şi alte nuclee

grele cu energii cuprinse între 103

şi 1015

MeV(1eV=1,602∙10-

19J). Aceste particule, cu asemenea energii enorme,

interacţionând cu atomii elementelor din atmosferă şi formează

radiaţiile cosmice secundare. Radiaţiile cosmice secundare,

alcătuite din protoni, neutroni şi mezoni, au suficientă energie

pentru a produce, la rândul lor, fisiunea altor nuclee. Prin

aceste procese nucleare în cascadă apar mezoni(π-pion cu

energia de repaus=135 MeV, K-Kaon cu energia de repaus=194

MeV), care sunt particule instabile prin a căror dezintegrare

apar electroni şi fotoni.

La suprafaţa pământului radiaţiile cosmice au două

componente. Componenta dură, formată din mezoni şi

componenta moale, formată din electroni şi fotoni. Componenta

dură este foarte penetrantă, ea putând să străbată 2-3 m de

plumb sau 1000m apă. Componenta moale este uşor absorbită şi

poate fi redusă, într-o măsură apreciabilă, în câţiva centimetri de

plumb.

Neutroni sunt particule de asemenea foarte penetrante. Pe

Pământ ele provin mai ales din dezintegrarea sau fisiunea

anumitor atomi în reactoarele nucleare.

Populaţia este supusă iradierii prin radiaţia cosmică şi cea

emisă de diferite substanţe radioactive care se găsesc în pământ,

în apa de băut, în materiale de construcţie etc. Radiaţiile la care

suntem expuşi se datorează şi radonul, un gaz care se infiltrează

din Pământ, prezent în aerul pe care îl respirăm.

Simţurile omeneşti nu pot detecta radiaţiile sau discerne

care material este radioactiv. Instrumente ce pot măsura nivelul

radiaţilor: contorul Geiger-Müller(numără ionii prezenţi în aer

şi prin urmare, intensitatea radiaţiilor cara i-a produs), contorul

cu scintilaţie(sulfura de zinc din alcătuire devine fluorescentă

sub acţiunea radiaţiilor), camera cu ceaţă, contoare Cerenkov(la

trecerea unor particule de energie mare pintr-un dielectric se

produce o polarizare a moleculelor de-a lungul traseului

particulelor, iar revenirea lor la starea iniţială se face pintr-o

emisie de lumină), camere cu fisiune(construite pe structura

unei camere de ionizare şi folosite în timpul pornirii reactorilor

nucleari).

Cantitatea de radiaţii ionizante sau ,,doza” primită (D) de o

persoană este măsurată în funcţie de energia absorbită de

ţesut(pe unitatea de masă) şi exprimată în Gray(1Gy=1 J/ Kg).

Expunerea egală la diferite tipuri de radiaţii nu produce în mod

necesar efecte biologice identice. Un Gy de radiaţii α va avea un

efect mai mare decât un Gy de radiaţii β.

Mărimea care corespunde efectului biologic produs de

radiaţie se numeşte doză biologică. Doza biologică(B) se

măsoară în sistemul internaţional în Sievert(1Sv=J/Kg). Dacă o

persoană este supusă mai multor tipuri de radiaţii, doza

biologică este suma dozelor fiecărei radiaţii. B = η ∙ D, unde

η=1 pentru radiaţii X,β,γ şi 20 pentru radiaţii α.

Doza maximă permisă pentru o persoană pe an, în funcţie

de vârstă ei(N) se calculează cu relaţia: Dmax = 5(N -18) ∙10-2

Sv. Limitarea dozei la această valoare îi permite organismului

să se refacă şi să nu se observe efecte biologice.

Radiaţiile de fundal care apare în mod natural sunt

principala sursă de expunere pentru cei mai mulţi oameni.

Nivelele oscilează între 1,5 şi 3,5 mSv/an, dar poate depăşi 50

mSv/an în anumite locaţii de pe glob. Intervalul 0,3-0,6 mSv/an

este tipic dozelor de la surse artificiale, cum ar fi cele medicale.

Doze mari de radiaţii ionizante, mult mai mari decât

radiaţiile de fundal pot cauza cancer şi leucemie la mai mulţi ani

de la expunere. Radiaţiile ionizante pot provoca mutaţii

genetice care afectează generaţiile descendente.

La iradieri de scurtă durată cu nivele foarte mari de

radiaţii(aprox. 200∙10-2

Sv), ele pot provoca stări de disconfort

şi moartea la săptămâni de la expunere, iar în caz de expunere

la doze mai mari de 1000 ∙10-2

Sv moarte în ore sau minute.

750 mSv/an este cea mai mare doză maximă permisă

persoanelor expuse profesional(conform C.I.P.R.-Comisiei

Internaţionale pentru Protecţia contra Radiaţiilor). 20 mSv/an

timp de 5 ani reprezintă limita angajaţilor la radiologie,

industria nucleară, extracţia uraniului.

Fizică

p. 123 Lohanul nr. 21, martie 2012

Reducerea gradului de contaminare radioactivă se poate

realiza prin: decontaminare – îndepartarea izotopilor radioactivi

din tubul digestiv (cu alginat de sodiu, fosfat de aluminiu, etc.)

şi din arborele traheobronşic (prin spălari cu ser fiziologic;

decorporare – eliminarea izotopilor radioactivi fixaţi în diferite

organe (cu sare de Zn sau Ca); diluţie izotopica – administrarea

iodurii de potasiu împotriva Iodului – 131, consumarea unor

cantitaţi mari de apă pentru reducerea fixarii tritiului în

organism.

Efectul radiaţilor este cu atât mai mare cu cât intensitatea

sursei este mai mare şi cu cât timpul de iradiere este mai lung,

iar distanţa faţă de sursă este mai mică. Efectul radiaţiilor

depinde şi de tipul de radiaţii din care e format fasciculul. În

acest sens este bine de reţinut că particulele α şi neutronii rapizi

sunt de 10 ÷ 20 ori mai periculoşi decât radiaţia X, γ sau

radiaţia β.

Radiaţiile din surse naturale contribuie cu aproximativ

88% din doza anuală asupra oamenilor, pe când procedurile

medicale şi industria cu 12%. Efectele radiaţiilor naturale nu

diferă de cele artificiale.

UNIVERS şi MATERIE

Prof. Bahnariu Dumitru - Huşi

Ipoteza structurii discrete a substanţei datează de

peste două milenii si jumătate şi este legată de numele

lui Leucip şi a discipolului său Democrit. Lui Democrit

îi datorăm şi denumirea de “atom”, care în limba

greacă înseamnă indivizibil , ultimul atomist important

în această perioadă fiind Epicur [ 1].

este două secole şi jumătate, această ipoteză atomistă

a structurii corpurilor a constituit sursa de inspiraţie

pentru poemul filozofic al lui Titus Lucreţius Carus:

“De rerum natura “ (“ Despre natura lucrurilor”), cea mai

completă redare a sistemului epicurian care ne-a provenit.

Această teorie atomistă a fost abandonată pentru o

lungă perioadă de timp, perioadă în care a triumfat

filozofia “gigantului”

antichităţii, Aristotel, care susţinea structura continuă a

oricărui corp material.

Concepţia atomistă a fost reânviată în perioada

renaşterii de către : R. Boyle, E. Mariotte, I. Newton, M. V.

Lomonosov, A. Lavoisier , D. Bernoulli etc. care au folosit

idea structurii granular - corpusculară a substanţei într-o

serie de rationamente [1], [7].

Fundamentarea ştiinţifică a structurii atomiste a

substanţei aparţine chimiei si este legată de numele

chimiştilor si fizicienilor din secolele al XVIII – lea si al

XIX - lea: J. Dalton, A. Avogadro, D. I. Mendeleev, J.

Loschmidt, C. Coulomb, M. Faraday, H. L. Helmholtz, J. C.

Maxwell etc. Astăzi se cunoaşte că atomul este format

dintr-un nucleu, în jurul căruia se găseşte un nor stratificat

de electroni. La rândul său nucleul este format din protoni

si neutroni.

Secolul XX a intrat în arena fizicii cu două

descoperiri remarcabile: fizica cuantică ( M . Planck, 1900 ) si

teoria relativităţii restrânse (A . Einstein, 1905 ). Ambele

teorii se referă la domenii îndepărtate de cele pe care le

contemplăm zilnic şi pe baza cărora ne formăm o

concepţie despre lumea fizicii. Prima teorie se referă la

domeniul acţiunilor foarte mici, microscopice (comparabile

cu constanta lui Planck, h = 6,6 10-34

J s ), iar a doua la

domeniul vitezelor foarte mari, macroscopice ( comparabile

cu viteza luminii in vid c = 3 108 m / s ) [5].

FIZICA este una dintre ştiinţele fudamentale ale

naturii, (“physis” în limba greacă înseamnă natură ) care

studiază proprietăţile şi structura materiei, formele generale

de mişcare şi toate transformările sale dinrt- o clasă de

materie în alta [11].

MATERIE, substanţa concepută ca bază a tot ce

există; realitate obiectivă care există independent de

conştiinţa omenească şi care este reflectată de aceasta,

substanţă unică şi universală a lumii. Realitatea care ne

înconjoară este materie [4],[6].

Materia nu poate exista decât într – o mişcare

continuă, iar mişcarea ca mod de existentă a materiei, se

realizează în spaţiu şi timp. Proprietăţile spaţiului şi

timpului sunt determinate de prezenţa materiei în mişcare .

Fizica ia în considerare numai aspectele cantitative ale

spaţiului şi timpului, foloseşte numai acele însuşiri care pot

fi măsurate cu etaloane. Ceea ce se petrece într- un loc

din spaţiu la un moment dat se numeşte eveniment, fizica

utilizează denumirea de fenomen fizic.

UNIVERS, este lumea înconjurătoare în totalitatea ei,

nemărginită în spaţiu şi timp, într-o permanentă mişcare şi

transformare, infinit de variată în ceea ce priveşte formele pe

care le ia materia în procesul dezvoltării şi transformării ei [6].

Materia se prezintă în Univers, din punct de vedere

fizic, sub două forme de existenţă fundamentale: substanţa

şi câmpul, fiecare reflectând anumite proprietăţi de

organizare.

Substanţa este forma discontinuă a materiei, care

include în sfera sa totalitatea corpurilor macroscopice

P

Fizică

p. 124 Lohanul nr. 21, martie 2012

formate din atomi şi molecule, cât şi a particulelor

elementare cu masa de repaus diferită de zero [3].

Câmpul este forma continuă a materiei, prin

intermediul căruia se transmite din aproape în aproape cu

viteză finită - actiunea. Câmpul electromagnetic,

gravitaţional, nuclear şi particulele elementare cu masa de

repaus zero, reprezintă entităţi materiale care aparţin

câmpului [3].

La nivel microscopic constanta lui Planck joacă un

rol esenţial: delimitarea dintre substanţă şi câmp îşi pierde

orice semnificaţie fizică ! Aşadar la nivel microscopic de

organizare a materiei, substanţa şi câmpul nu pot fi

separate din punct de vedere fizic, ele constituind o entitate

fizică cu proprietăţi de tip cuantic: particulă – cuantă (

corpuscul – undă ) [2].

Această sinteză dintre cuantic şi ondulatoriu a fost

făcută de fizicianul francez L. de Broglie în 1924:

“dualismul corpuscul –undă are un caracter absolut general

şi se extinde la toate particulele”[9].

Cele mai importante proprietăţi ale materiei sunt:

masa şi energia . Din acest punct de vedere caracteristica

principală a substanţei este masa, iar a câmpului este

energia, câmpul în procesul de propagare transportă energie.

Deşi, substanţa şi câmpul se deosebesc fundamental

din punct de vedere fizic, în natură au loc o serie întreagă

de fenomene fizice care autorizează trecerea (tranziţia) unei

părţi din substanţă în câmp şi invers . Această tranziţie se

realizează astfel încât în natură se stabileşte un echilibru al

fenomenelor de acest tip . Se naşte întrebarea: în ce

proporţie se “transformă” masa în energie sau energia în

masă ? [3]

Răspunsul la această întrebare care arată legătura

din punct de vedere fizic dintre masă şi energie, este

exprimat prin celebra relaţie Einstein – Langevin, cea mai

faimoasă ecuaţie din toată ştiinţa :

E = c2 m

şi reprezintă expresia cantitativă a legii care reglementează

tranziţiile dintr - o clasă de materie în alta: ori de câte ori

o cantitate de masă m se transformă în câmp, această

cantitate de substanţă transportă cu sine şi o cantitate de

energie egală numeric cu produsul c2 m sub forma de

câmp [2],[3].

Cu alte cuvinte, această faimoasă ecuaţie spune :

masa şi energia sunt interschimbabile şi că la fel cum

energia poate în circumstanţe potrivite, să se transforme în

masă şi masa poate în circumstanţe potrivite, să se

transforme în energie . Cel mai cunoscut exemplu al aplicării

acestei ecuaţii este desigur bomba atomică [13].

Această lege intitulată corect legea

interdependenţei dintre masă şi energie autorizează

transformările reciproce substanţă < = > câmp, subliniind

astfel unitatea materiei şi consfinţind în acelaşi timp

diferenţierea masei de energie [2] , [3].

Discuţia avută cu P . Langevin pe această temă îl

convinge pe A . Einstein că, nimeni nu a înţeles mai

profund ideile teoriei relativităţii decât acest fizician

francez . “ Lagevin a parcurs singur acelaşi labirint pe care

cândva l - am parcurs şi eu “ [9].

Relaţia E = c2 m, nu dă nici o informaţie despre

natura câmpului (electromagnetic, gravitaţional, nuclear etc.)

sau a substanţei ( proton, neutron,

electron etc. ), “c” fiind viteza limită maximă de transmitere

a oricărei interacţiuni prin intermediul câmpului şi este o

constantă universală .

Fizicianul E . C . G . Sudarshan, profesor la Syracuse

University ( S . U . A . ), împreună cu colaboratorii săi a

ajuns la concluzia că : existenţa unor particule mai rapide

ca lumina, nu este interzisă de teoria lui Einstein, chiar

teoria relativităţii speciale sugerează o astfel de posibilitate

[8].

Ce anume face ca teoria specială a relativităţii să

fie “specială “ ? Prima teorie a relativităţii a lui Einstein se

aplică numai în circumstanţe speciale . Ea este valabilă

pentru corpurile care se deplasează cu viteze constante şi

în linie dreaptă ( sisteme fizice inerţiale).

Teoria generală a relativităţii (A. Einstein, 1916 )

explica cum “ funcţionează “ Universul in termenii în care

corpurile se deplasează cu viteze variabile, deci sub

acceleraţie şi pe traiectorii curbe (sisteme fizice neinerţiale)

[9], [10].

Teoria generală a relativităţii este o teorie

fundamentală, care a deschis o nouă eră în istoria ştiinţei şi

un nou domeniu de cercetări care sunt departe de a fi

terminate .

În 1836, M . Faraday introduce conceptul de câmp

de forţă, ca mediu material continuu prin care se transmite

la distanţă - actţunea .

În 1864, J. C. Maxwell elaborează teoria clasică a

câmpului electromagnetic, care se caracterizează din punct

de vedere macroscopic printr – o distribuţie continuă şi o

Fizică

p. 125 Lohanul nr. 21, martie 2012

evoluţie variabilă în timp şi spaţiu cu două componente :

câmpul electric şi câmpul magnetic . J. C. Maxwell a

dovedit că lumina este un câmp electromagnetic care se

propagă în vid cu viteza “c “ .

A. Einstein a dovedit că lumina este formată din

fotoni care se deplasează în vid tot cu viteza “c”.

Amandoi au avut dreptate [9].

Legea interdependenţei dintre masă si energie

= c2m, este considerată ca o expresie a profundei legături

dintre proprietăţile fundamentale ale materiei : masa,

definită ca masură a inerţiei şi energia, care este intim

legată de mişcare şi definită ca masura mişcării fizice a

materiei, sub orice formă şi în toate transformările sale din

substanţă în câmp şi invers [3] .

Prin urmare, masa si energia sunt deopotrivă

proprii atât substanţei cât şi câmpului, materia fie

paticulă elementară, fie câmp posedă atât masă cât şi

energie . Toate acestea se pot sintetiza în următorul tablou

masa

Substanţă

MATERIE energie

energie

Câmp

Masa

completat cu faimoasa relaţie: E = c2 m

Astăzi fizicienii încep să simtă tot mai mult că o

imagine corectă a structurii materiei este posibilă de

obţinut numai cu ajutorul Teoriei relativităţii generale a lui

A. Einstein . Niciun om, cu singura exceptie I. Newton, nu a

influenţat ştiinţa unei epoci, aşa cum A. Einstein a

influienţat ştiinţa secolului XX [7].

În efortul continuu de înţelegere şi de modelare a

naturii, de la constituenţii săi elementari şi până la scara

cosmică, omul a fost nevoit să suprapună imaginii sale

intituive noi concepte şi modele, dezvoltând noi domenii

ale fizicii, cum ar fi : teoria cuantică a câmpurilor, teoria

particulelor elementare, teoria cuantică a corpului solid sau

chimia cuantică .

Materia este nemarginită în spaţiu şi timp, iar

această lume a fizicii în totalitatea ei care reprezintă

Univesul poate fi considerată ca fiind biblioteca

cvadridimensională a naturii în sens spaţio – temporal, fiind

determinat prin trei coordonate de pozitie (x,y,z) şi o

coordonată temporală care este timpul (t) [12].

Dar, “ ceea ce este admirabil nu e că -i atât de

vastă întinderea cerului spuzit de stele, ci că omul a putut

să o măsoare “. Anatole France – “Gradina lui Epicur “[1].

Pe baza bibliografiei menţionate acest eseu este

accesibil de realizat la elevii de clasa a XII-a şi a unui

plan propus de profesori . Ca metodă de evaluare are un

rol formativ deosebit, realizat interdisciplinar între arii

curriculare diferite : fizica, astronomia, matematica, chimia,

biologia, filozofia şi istoria ştiinţei .

Bibliografie :

1. Gottlieb I. “Universuri suprapuse”.Ed. Tehnica, Chisinau

1995, p.11. 2. Vasiu M. “Electrodinamica si Teoria Relativitatii”,

Ed. Didactica si pedagogica,Bucuresti 1979,

p.11,41,66. 3. Mociutchi Cl. “Curs de electrodinamica si teoria

relativitatii,”Univ. A.I.Cuza Iasi,1980,

vol.I p.21,vol.IIp.89 (uz intern) 4.Breran V. “Dictionar al limbii romane contemporane”,

Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti,

1980 5.Gottlieb I. “Fundamentarea mecanici cuantice”

Dariescu C. Ed.Tehnica, Chisinau 1997, p.3

Dariescu M.A. 6. Coteanu I . “DEX, Dictionar explicativ al limbii romane”

Seche L. Ed. Univers enciclopedic,Bucuresti 1998

Seche M. 7.Gutul-Valuta M. “Structura electronica a atomilor”.

Mandravel C. Ed. Albatros Bucuresti 1986,p.9,77,169.

8.Toro T. “Fizica moderna si filozofie”. Ed. Facla Timisoara 1973, cap. VII.

9.Novacu V. “Istoria fizicii”,Ed.Didactica si pedagogica,

Bucuresti 1966, p.197,240,263,350. 10.White M. “Albert Einstein Omul mileniului II,”

Gribbin J. Ed.Lider 2007,cap.6,cap.8

11.Dima I. “Dictionar de fizica”, Ed.enciclopedica Vasiliu G. Romana Bucuresti 1972

Ciobotaru E.

Muscalu St. 12. Albert Einstein “Teoria relativitatii pe intelesul tuturor”

Humanitas Bucuresti 2006 .

13. L. Castellani, “6 AUGUST, Istoria bombei atomice”, L. Gigante Editura Politică, Bucureşti, 1968.

Lumina albastră – duşmanul nostru nocturn

Marius Comper - Bucureşti

Oboseală, stres, migrene, tulburări de somn – toate aceste

simptome sunt din ce în ce mai frecvent întâlnite în

societăţile moderne.

na dintre cele mai misterioase afecţiuni ale lumii

moderne este "sindromul oboselii cronice", o

afecţiune căreia medicii nu reuşesc să-i identifice

cauzele. De-a lungul timpului, cercetătorii au lansat mai multe

teorii pentru a găsi cauza acestei boli, de la nanobacterii

la retrovirusuri.

Recent, însă, unele studii efectuate asupra melatoninei în Statele

Unite ale Americii au început să ofere câteva indicii care ar

putea ajuta la descifrarea misterului oboselii cronice. Aceste

U

Fizică

p. 126 Lohanul nr. 21, martie 2012

cercetări sugerează că, fără să ne dăm seama, ne atacăm în

fiecare seară organismul prin expunerea la lumina albastră.

Melatonina, cheia unui somn odihnitor

Melatonina este un hormon produs de glanda pineală, care este

situată între cele două emisfere ale creierului. Glanda produce o

cantitate mare de melatonină până la pubertate, când nivelul

producţiei începe să scadă. Organismul produce melatonină mai

ales noaptea.

Melatonina are un rol important în reglarea "ceasului biologic"

al fiecărei persoane. Glanda pineală este extrem de sensibilă la

lumină, iar câteva cercetări recente au arătat că ea secretă

cantitatea necesară de melatonină doar în condiţii de beznă

totală.

Atunci când lumina atinge receptorii fotosensibili aflaţi în

retină, semnalele nervoase ajung la glanda pineală, iar producţia

de melatonină este oprită. Acest lucru dereglează ritmul

circadian al oamenilor, ceea ce conduce la oboseală şi chiar la

un număr de afecţiuni.

În lumea modernă, numeroase dispozitive electronice continuă

să emită lumină mult după apus, dereglând ceasul biologic al

corpului. În 2007, Agenţia Internaţională pentru Cercetarea

Cancerului, entitate ce ţine de Organizaţia Mondială a

Sănătăţii, a declarat că munca în ture este, "probabil", un factor

cancerigen. Această concluzie s-a conturat în urma mai

multor studii care au arătat că reducerea nivelului

melatoninei în timpul nopţii conduce la o incidenţă mai

mare a tumorilor canceroase.

Primul om care lansat ipoteza unei legături între munca

nocturnă şi riscul de a dezvolta cancer a fost epidemiologul

american Richard Stevens. În 1987, când a scris prima lucrare

pe această temă, ideea sa a fost considerată "ţicnită" de către

ceilalţi oameni de ştiinţă, a mărturisit profesorul. Cercetătorul

a ajuns la această idee încercând să afle de ce rata

cancerului la sân a cunoscut o creştere semnificativă

începând cu 1930. În acel deceniu, în societăţile industriale a

fost introdusă tura de noapte, fiind considerată la acea

vreme drept un semn al progresului.

Dacă propunerea sa a fost iniţial privită cu scepticism în mediile

ştiinţifice, ea a început să fie acceptată după ce au fost publicate

studii noi care arătau o incidenţă mai mare a cancerului la sân în

rândul femeilor care lucrează în tura de noapte. De asemenea,

cercetări efectuate pe animale au arătat că, atunci când ritmul

circadian al acestora este dereglat, numărul tumorilor

canceroase creşte,iar speranţa de viaţă este redusă. Mai mult,

alte studii indică faptul că bărbaţii care lucrează în tura de

noapte prezintă o rată mai mare a cancerului la prostată.

Dacă reducerea producţiei de melatonină pe timp de noapte este

unul din factorii care conduc la o viaţă mai scurtă, o altă

tendinţă înregistrată în ultimii ani îngrijorează numeroşi oameni

de ştiinţă: expunerea oamenilor la lumină albastră după apus.

Trecerea de la lumină roşie la lumină albastră

Oamenii folosesc lumina artificială de mai bine de un

secol, iar sursele de iluminat populare de-a lungul acestei

perioade, precum becurile incandescente, emit lumină roşie (cu

o lungime de undă mai mare). În ultima vreme, acestea au

început să fie înlocuite de lămpi ecologice, ce sunt mult mai

eficiente din punct de vedere energetic. Diferenţa este că, de

cele mai multe ori, lumina emisă de aceste becuri "eco" este

de culoare albastră (cu o lungime de undă mai mică).

De asemenea, dispozitivele electronice cresc în popularitate la

nivel mondial, iar acestea emit la rândul lor lumină albastră. Pe

lângă televizoare şi computere, ultimii ani au adus creşterea

semnificativă a apetitului publicului larg pentru telefoane

mobile şi tablete electronice. Conform unui raport elaborat de

Gartner, anul trecut au fost vândute 1,6 miliarde de dispozitive

mobile, cu 31,8% mai multe decât în 2009.

Un sondaj efectuat anul acesta în Marea Britanie a arătat

că 16% dintre femei şi 18% dintre bărbaţi nu se dezlipesc

de telefonul mobil nici măcar în pat, iar pe măsură ce

smartphone-urile vor fi adoptate de o parte tot mai mare al

populaţiei, se aşteaptă ca procentul să crească. Mai mult decât

atât, un studiu efectuat de cercetătorii de la Cambridge

University Hospitals a arătat că 72% dintre adulţii din Marea

Fizică

p. 127 Lohanul nr. 21, martie 2012

Britanie verifică reţelele de socializare imediat înainte de a se

culca.

Toate aceste date par să indice că oamenii sunt din ce în ce mai

expuşi la lumină albastră. De ce sunt oamenii de ştiinţă

îngrijoraţi de acest fapt? Răspunsul este simplu: deşi toate

tipurile de lumină afectează secreţia de melatonină, cercetătorii

au descoperit recent că lumina albastră - mai exact, cea cu o

lungime de undă de 446-477 nanometri - este mult mai

eficientă decât celelalte în a suprima producţia de

melatonină.

Lumina albastră - sursa oboselii şi a lipsei de somn?

Pentru a testa această ipoteză, mai mulţi cercetători de la

Universitatea din Basel, Elveţia, au conceput un experiment

simplu, la care au participat 13 voluntari de sex masculin.

Aceştia au fost rugaţi ca, timp de două săptămâni, să utilizeze

un computer înainte de a se culca.

În prima săptămână, voluntarii au petrecut 5 ore în fiecare

noapte în faţa unui monitor vechi, care emite mai ales lumină

fluorescentă şi foarte puţină lumină albastră. Apoi, în cea de-a

doua săptămână, cei 13 bărbaţi au petrecut o durată similară de

timp în faţa unui monitor cu LED-uri, al cărui ecran emitea de

două ori mai multă lumină albastră.

Cercetătorii au descoperit că nivelul melatoninei în corpul

persoanelor expuse mult timp la lumină albastră creştea

mult mai lent, iar această întârziere se menţinea de-a lungul

întregii nopţi.

Atunci când au fost supuşi unor teste de memorie, voluntarii

care au petrecut timp în faţa monitoarelor cu LED-uri au avut

rezultate mai bune. Oamenii de ştiinţă spun că acest lucru

sugerează că lumina albastră menţine oamenii într-o stare alertă,

suprimând producţia de melatonină.

Într-un alt experiment, oamenii de ştiinţă de la Universitatea din

Basel au analizat efectul becurilor incandescente în comparaţie

cu cel al lămpilor de iluminat fluorescente, care emit mai multă

lumină albastră. Rezultatele studiului au arătat că organismul

bărbaţilor expuşi la lumina albastră a produs cu 40% mai

puţină melatonină decât atunci când au fost expuşi la

lumina becurilor incandescente. De asemenea, voluntarii

expuşi la lumina albastră s-au declarat a fi mai treji la o oră

după expunere.

Faptul că lumina albastră are un efect de «trezire» asupra

organismului a fost confirmat de un studiu separat, efectuat de

un grup de cercetători americani într-un azil de bătrâni.

Cercetarea efectuată pe 28 de voluntari a indicat că persoanele

care au fost beneficiat de 30 de minute de expunere la lumină

albastră ziua timp de 4 săptămâni au înregistrat o îmbunătăţire a

capacităţilor cognitive în comparaţie cu cei care au fost expuşi

la lumină roşie.

De asemenea, experimente efectuate în Japonia şi în Scoţia au

arătat că rata criminalităţii din anumite zone scade atunci când

lumina albastră este folosită în iluminatul public. Tot în

Japonia, oficialii feroviari au observat numărul persoanelor care

încearcă să se sinucidă aruncându-se în faţa trenului a scăzut

după ce la capătul peroanelor au fost instalate corpuri de

iluminat ce emiteau lumină albastră.

Aşadar, lumina albastră poate avea efecte benefice asupra

corpului uman, dar numai în cazul în care aceasta este folosită

în timpul zilei, când nu blochează producţia de melatonină a

corpului.

Cum ne putem feri de efectele nocive ale luminii albastre?

Ca urmare a descoperirii rolului negativ pe care lumina albastră

îl are asupra sănătăţii umane, reacţiile nu au întârziat să apară.

O echipă de cercetători de la Universitatea John Caroll din

Ohio, SUA, au conceput o lampă de iluminat dedicată

Fizică

p. 128 Lohanul nr. 21, martie 2012

proaspetelor mămici după ce au aflat că lumina albastră se află

printre factorii care conduc la apariţia depresiei postpartum,

care afectează aproximativ 10-15% dintre femeile care au

născut. Deoarece acestea sunt nevoite să se trezească de mai

multe ori în timpul nopţii pentru a îngriji bebeluşul, aprinderea

constantă a lămpii de iluminat afectează grav producţia de

melatonină. Cu timpul, ritmul circadian al femeii va fi dereglat,

acest lucru conducând la depresie.

Pentru a contracara această problemă, cercetătorii au conceput o

lampă ce emite lumină doar în porţiunea roşie a spectrului

luminos, astfel că aceasta poate fi folosită şi în timpul nopţii

fără a afecta producţia de melatonină.

De asemenea, pentru a contracara efectul nociv al luminii

albastre emise de dispozitivele electronice, cercetătorii au

creat o pereche de ochelari care filtrează razele luminoase din

acest spectru.

Şi oficialii de la NASA s-au arătat interesaţi de conceperea unui

bec special, care să ajute astronauţii de pe Staţia Spaţială

Internaţională să fie într-o stare alertă în timpul orelor de lucru

şi care să încurajeze somnul în perioada dedicată repausului.

Până la conceperea acestei lămpi speciale, doctorii recomandă o

bună "igienă a somnului": dormitorul trebuie să fie folosit

exclusiv în scopul somnului, iar dispozitivele electronice nu

trebuie folosite cu mai puţin de 60 de minute înainte de ora

de culcare. De asemenea, dacă ne trezim în timpul nopţii,

specialiştii recomandă să evităm să aprindem lumina.

Dacă, în ciuda recomandărilor făcute de specialişti, nu vă puteţi

dezlipi de computer în timpul serii, puteţi încerca F. lux, o

aplicaţie care ajustează gama de culori a monitorului astfel încât

noaptea acesta să emită mai puţină lumină albastră. Chiar dacă

folosiţi acest program, nu trebuie subestimat pericolul pe care

dispozitivele electronice îl prezintă asupra sănătăţii

dumneavoastră.

Dr. Michael Hastings de la Cambridge University Hospitals

subliniază faptul că "adulţii nu realizează că folosirea

computerelor a telefoanelor mobile şi a altor dispozitive

electronice are un impact semnificativ asupra somnului şi

asupra sănătăţii umane". Adrian Williams, profesor la London

Sleep Centre, afirmă la rândul său că "oboseala constantă de

care sunt afectaţi oamenii nu este provocată de vreo boală

nouă, ci de stilul «mereu conectat» al acestora".

Aşadar, semnalul de alarmă a fost tras. Depinde doar noi dacă

vom reacţiona în consecinţă sau dacă vom continua să cedăm

tentaţiilor electronice, cu preţul sănătăţii noastre.

De asemenea, prin toate aceste aspecte, ele conduc la o

întrebare deosebit de importantă: trebuie să fie vindecarea o

problemă aflată în exclusivitate în sarcina medicului şi a celor

însărcinaţi să asigure un nivel ridicat de sănătate al societăţii?

Sau este momentul să vorbim, în sfârşit, de necesitatea unei

responsabilizări a fiecărui individ în procesul de vindecare, de

conştientizare a acestuia la nivel individual, susceptibilă să

impacteze apoi, în mod pozitiv, întreaga societate?

Cum ar putea deveni posibile aceste lucruri? Ce resorturi

sociale ar trebui utilizate astfel încât aceste mecanisme subtile

ale procesului de vindecare să se pună în mişcare şi să-şi

dovedească în felul acesta forţa transformatoare uriaşă, atât la

nivel individual cât şi la cel al întregii societăţi umane? Ce-ar fi

dacă ştiinţa medicală convenţională ar decide, tocmai în virtutea

caracterului său empiric afirmat, să-şi lărgească limitele şi să se

deschidă efectiv către experienţa complexă a subiectivităţii

umane? În cele din urmă acest lucru n-ar însemna decât o

abordare corectă a vulnerabilităţii fiinţei umane, fără a se mai

dori marginalizarea emoţiilor şi a sensibilităţii naturale şi fără a

cădea, totodată, nici în simplism, nici în reducţionism.

Bibliografie selectivă:

1. ADORNO Roberto, La bioéthique et la dignité de la personne, Ed. Médecine

et Sociétés, 1997 2. LE BRETON David, Anthropologie du corps et modernité, PUF, Paris, 1990

3. BETH B., L’accompagnement du mourant en milieu hospitalier, Ed. Doin,

1987 4. CANGUILHEM Georges, La connaissance de la vie, Librairie Philosophique

J. Vrin, 1998

5. COMPTE SPONVILLE Edgar şi Marie de HENNEZEL, Doit-on légaliser l’euthanasie ? PUF, 2004

6. DHAL RENDTORFF, Basic Ethical Principles in european bioethics and

biolaw: autonomy, dignity, integrity and vulnerability - Toward a fondement of bioethics and biolaw, in “Medecine, Health and care Phylosophy” 5: 235-244,

Kluwer Academic

7. DUNSMAR Mollie, TIEDEMANN Marlisa, Euthanasie et l’aide au suicide au Canada, Bibliotheca Parlamentului, 23 febr. 2003.

8. DURAND Gilbert, Les structures anthropologiques de l’imaginaire, PUF, 2003

9. ELIAS Norbert, La solitude des mourants, Ed. Christian Bourgois, 1987

10. HABERMAS Jürgen, L’avenir de la nature humaine. Vers un eugénisme libéral?, Gallimard, Paris, 2002, p. 72.

11. HYNTERMEYER Pascal, Sociologie de la culture de l’imaginaire et de la

mort, notes de cours, UBB « Marc Bloch », Strasbourg, 2007 12. La santé face aux droits de l’homme, à l’éthique et aux morales. 120 cas

pratiques.Reţeaua europeană « Médecine et Droits de l’Homme », Ed.

Consiliului Europei, 1996 13. LENOIR Frederic, Le temps de la responsabilité, Ed. Fayard, 1991

14. PEQUIGNOT Henri, Eugénique et Eugénisme, Encyclopaedia Universalis

France S.A 15. RICOEUR Paul, Soi même comme un autre, Seuil, 1990

Fizică

p. 129 Lohanul nr. 21, martie 2012

16. SCHMITZ Olivier, Les médecines en parallele. Multiplicité des recours aux

soin en Occident, ed. Karthala,2006.

3 descoperiri ale fizicii cuantice, cu impact

major asupra vieţii noastre!

Prof. Paul Matei – Bucureşti

Gândurile şi sentimentele noastre pot modifica ADN-ul, iar

ADN-ul modifică în mod direct materia din care este

structurată lumea. Atunci când trăim anumite stări, cum ar

fi, de exemplu, compasiune, iertare, dragoste, dar şi stări

negative, ca de exemplu mânie ură, supărare, gelozie, noi

influenţăm direct structura ADN-ului nostru, iar aceste

modificări se propagă în trupul nostru, cât şi în afara

noastră pe distanţe extraordinar de mari, datorită câmpului

cuantic, influenţând tot ceea ce există în această lume.

- Noi gândim încontinuu, fie că vrem sau nu aceasta. Fiecare dintre noi are aproximativ 60.000 de gânduri pe zi. Iar toate aceste gânduri ale noastre produc consecinţe, pentru că

fiecare gând este de fapt o energie pe care o lansăm în Univers

şi nu doar în direcţia dorită, ci în toate direcţiile.

Energia emisă de gândurile noastre îşi caută apoi, în drumul

ei, o altă energie cu care să vibreze la unison, după

principiul „ceea ce se aseamănă se adună”.

Fiecare gând, indiferent că este bun sau rău, declanşează un

proces de rezonanţă. Tot ceea ce va vibra la unison cu energia

gândurilor noastre va fi atras automat în viaţa noastră.

Gândurile tale secrete, felul în care îi judeci pe ceilalţi, vorbăria

interminabilă a minţii – totul formează un fel de intenţie.

Aşadar, prin gândurile noastre, noi emitem permanent

energie către exterior, fapt care influenţează într-o mare

măsură ceea ce atragem în viaţa noastră. De aceea, o scanare

atentă a propriilor gânduri, mai ales a celor despre noi înşine, ne

ajută să conştentizăm ce anume avem de schimbat. Ştiţi ce este

minunat aici? Faptul că stă în puterea noastră să ne alegem

gândurile. Precum la un televizor, putem comuta pe diferite

programe, iar dacă v-aţi săturat de emisiunea „Sunt un prost.

Nu fac nimic cum trebuie”, apăsaţi butonul şi

alegeţi „Dragostea lui Dumnezeu mă înconjoară şi mă susţine

în fiecare clipă a vieţii”. Veţi simţi diferenţa.

În crearea realităţii noastre, nu doar gândul este „implicat”.

Mai este şi altceva…

Până nu demult, oamenii de ştiinţă au crezut că doar prin

gândurile noastre emitem energie către exterior şi că cel mai

puternic emiţător energetic din corpul nostru ar fi creierul, cu

impulsurile sale electromagnetice.

Dar trupul nostru dispune de un emiţător şi mai puternic –

INIMA – care generează un câmp electric mult mai mare

decât cel al creierului. Aceasta este una dintre cele importante

descoperiri ale secolului XX: faptul că inima omenească are un

rol mult mai important decât acela de a pompa sânge în corpul

uman.

Responsabil pentru această descoperire este Institutul

de Cradiologie din California care a realizat un studiu

aprofundat al inimii. Astfel s-a descoperit faptul că acest organ

uman este înzestrat cu ceea ce numim „inteligenţa inimii” şi că

influenţele acesteia sunt foarte profunde pentru noi.

Măsurătorile realizate au arătat că inima generează un câmp

electric care se extinde cu mult în afara corpului

nostru. Acest câmp electric are o anumită formă, arătând ca un

inel lat împrejurul trupului, cu o rază de aproximativ 2-3 metri.

Institutul de Cardiologie a mai descoperit că inima

interacţionează atât cu trupul, cât şi cu mediul exterior prin

câmpurile electromagnetice pe care le generează. Avem

motive să credem că acest câmp generat de inimă are influenţă

la mulţi kilometri în afara corpului nostru, pornind de la locaţia

fizică a inimii.

Cum poate inima să facă aceasta? În ce fel comunică ea? Cum sunt transmise informaţiile? În primul rând prin EMOŢII.

Ştiinţa ne spune că atunci când simţim o emoţie, ea este

transpusă în energii electrice şi magnetice corespunzătoare,

care interacţionează cu celulele corpului nostru şi cu atomii

lumii înconjurătoare pentru a produce acele efecte formidabile

de care vorbesc toate tradiţiile spirituale autentice. Ele ştiu cum

să orienteze atenţia aspirantului către inimă, pe când noi o

orientăm către raţiune, creând astfel o societate foarte mentală,

bazată doar pe logică.

Fizică

p. 130 Lohanul nr. 21, martie 2012

Alte studii asupra inimii au arătat că aceste câmpuri

electromagnetice generate de inimă au şi o altă cauză la fel de

importantă şi anume CONVINGERILE noastre, toate acele

lucruri pe care le credem cu tărie şi în jurul cărora ne modelăm

vieţile.

Deci nu numai emoţiile noastre sunt emise în afară, ci mai

ales convingerile noastre . Iar inima este un fel de interfaţă

care transformă toate emoţiile şi convingerile noastre în energii

electromagnetice.

Deci prin sentimentele noastre, prin iubire, iertare, compasiune,

dar şi prin mânie, ură, supărare, noi putem produce modificări

atât în trupul nostru, cât şi la mulţi kilometri în afara

noastră.

Trăgând linie, este bine să reţinem următorul aspect: deşi

creierul emite şi el câmpuri electromagnetice, oamenii de ştiinţă

au arătat că undele electrice produse de inimă sunt de o sută

de ori mai puternice, iar undele magnetice sunt de 5.000 de ori

mai puternice decât cele generate de creier.

Astfel se explică de ce vindecarea se obţine mai repede

printr-o susţinere afectivă decât doar printr-un proces de

gândire, pentru că noi emitem mai multă energie prin

intermediul inimii decât prin intermediul creierului.

2. ADN-ul uman are o influenţă directă asupra lumii

înconjurătoare

Există încă o descoperire ştiinţifică importantă care ne arată

cum influenţăm realitatea în care trăim.

Ştim, teoretic, că totul este interconectat şi în mod tainic

interdependent. Dar să vedem cum se traduce această lege, la

nivelul micro-universului nostru.

Studiile de laborator au arătat că ADN-ul uman influenţează

direct substanţa din care sunt formaţi atomii, adică nişte

particule micuţe de lumină, numite fotoni.

Fizicianul rus Vladimir Poponin a realizat nişte experimente

faimoase la începutul anilor ’90. El a pus într-o eprubetă închisă

ADN uman şi fotoni, dorind să afle ce influenţă are ADN-ul

uman asupra fotonilor. Dintr-una dintre eprubete s-a extras tot

aerul, pentru a obţine “vid” (vidul este un termen care induce în

eroare, deoarece el nu este un spaţiu gol, ci este plin de

informaţii şi energie). Într-un astfel de spaţiu există fotoni care

pot fi măsuraţi destul de exact cu unele aparate specifice.

În experimentul lui Poponin, aceşti fotoni s-au distribuit, aşa

cum era de aşteptat, în mod dezordonat, fără să respecte o

anumită ordine.

Apoi a fost introdus ADN uman în această eprubetă vidată.

Şi acum s-a produs un lucru foarte surprinzător. ADN-ul

uman avea o influenţă directă asupra fotonilor: printr-o forţă

misterioasă, el ordona fotonii în forme regulate.

Acest aspect este foarte, foarte profund, deoarece arată că

substanţa din care suntem creaţi, adică ADN-ul, are o influenţă

directă asupra particulelor din care este creată lumea

înconjurătoare, adică fotonii atomilor. Este prima dată când

ştiinţa occidentală a demonstrat ceea ce tradiţiile spirituale

străvechi au spus cu mult timp în urmă: suntem parte integrantă

din această lume şi o influenţăm în permanenţă.

Iar experimentul nu se opreşte aici… Când ADN-ul uman a

fost extras din eprubetă, fotonii s-au comportat ca şi cum

ADN-ul era încă prezent acolo. Şi-au păstrat poziţia lor

ordonată. Fotonii şi ADN-ul uman încă mai păstrau legătura,

deşi fuseseră separaţi fizic. Părea că un anume câmp subtil încă

le ţinea conectate.

Concluzia experimentului lui Poponin a fost aceea că există un

câmp cuantic care ne uneşte cu tot ceea ce există în jurul

nostru. Prin intermediul acestui câmp, suntem mereu în

legătură cu toţi şi cu toate, fie că suntem conştienţi sau nu de

aceasta.

3. ADN-ul uman este influenţat, la rândul său, de sentimente

Senimentele umane care izvorăsc din inimă, având în spate

convingerile noastre puternice, modifică efectiv forma ADN-

ului, iar acesta influenţează atomii, după cum am văzut.

S-au testat efectele sentimentelor pure asupra ADN-ului. Pentru

aceasta a fost izolat ADN de la diferite persoane în câte o

eprubetă. Aceste eprubete cu ADN au fost supuse unor

puternice câmpuri emoţionale. Pentru aceasta, subiecţii

experimentului au folosit diferite tehnici emoţionale şi

spirituale.

S-a observat un lucru care, protrivit vechilor legi ale fizicii, nu

ar fi trebuit să se petreacă. În timp ce participantul emitea un

câmp emoţional puternic, au putut fi măsurate reacţii

electrice la nivelul ADN-ului. Persoanele care au participat la

acest test puteau influenţa molecula de ADN din eprubetă doar

prin intermediul emoţiilor lor puternice.

Fizică

p. 131 Lohanul nr. 21, martie 2012

Când subiecţii experimentului emiteau stări de iubire,

recunoştinţă, molecula de ADN se dilata, lanţurile ADN-ului

se deschideau, se măreau.

Când subiecţii respectivi trăiau stări de furie, frustrare,

stres, molecula de ADN se micşora şi bloca astfel multe din

codurile sale, răspunzând emoţiilor negative printr-o

evidentă contracţie.

S-a observat astfel, în mod empiric, cum emoţiile, convingerile,

sentimentele noastre pot modifica structura moleculei de ADN,

precum şi ordonarea acesteia în celule.

Mai mult chiar, oamenii de ştiinţă au remarcat că această

blocare a codurilor ADN putea fi anulată deîndată ce

experimentatorii emiteau din nou stări de recunoştinţă,

iubire şi fericire.

Aceste descoperiri, care au arătat că genele ADN-ului sunt

modificate de energiile din exterior, stau la baza

întemeierii unei noi ştiinţe, denumită Epigenetică. Creierul

este un centru de comandă care interpretează evenimentele din

exterior şi apoi trimite în trup semnale corespunzătoare. Printre

aceste semnale se numără atât reacţiile biochimice, cât şi

undele electromagnetice. Aceste semnale influenţează în mod

direct celulele şi produc astfel modificări ale codurilor lor

genetice.

Cu ajutorul unui ceas atomic foarte precis, s-a măsurat

diferenţa de timp dintre emiterea unei emoţii şi reacţia

ADN-ului. S-a observat că reacţia ADN-ului avea loc

întotdeauna simultan.

Tot ceea ce gândim şi simţim, ADN-ul nostru percepe în mai

puţin de o nanosecundă (0,000000001 secunde), iar aceasta

indiferent dacă mostra de ADN se află lângă noi sau pe cealaltă

parte a Pământului.

Puterea vindecătoare a stărilor benefice

Prof. Vlad Iosif – Iaşi

Înţelepciunea milenară ne spune că întotdeauna o inimă fericită

are o mare putere vindecătoare. În prezent, nu au fost încă

studiate îndeajuns modificările benefice fiziologice ale corpului

şi energizările binefăcătoare ale minţii, care sunt produse de

stările binefăcătoare de veselie, bucurie şi umor, dar ne putem

da seama cu uşurinţă că efectele lor sunt în mod evident opuse

celor cauzate de frică, mânie sau frustrare.

Observaţii făcute de-a lungul timpului

Acum aproape 400 de ani, Robert Burton, în cartea sa

„Anatomia melancoliei”, observa că umorul purifică sângele,

întinereşte corpul şi îl pregăteşte pentru orice situaţie. Bucuria

este motorul principal al dărâmării pereţilor melancoliei şi

reprezintă o cură vindecătoare foarte eficientă.

Sigmund Freud afirma că veselia este o modalitate foarte utilă

pentru contracararea tensiunii nervoase şi de asemenea, el

constata că umorul este o terapie deosebit de eficientă în multe

situaţii de boală fizică sau de tulburare emoţională.

Sir William Osler considera că râsul este ”muzica vieţii” şi că

oamenii îşi pot păstra nealterată starea de tinereţe râzând mai

mereu şi fiind plini de bunădispoziţie.

Dr. Norman Cousins scria într-un articol din 1976, în revista

„New England Journal of Medicine”, că el s-a vindecat cu

ajutorul râsului, vitaminei C şi totodată cu ajutorul unui medic

înţelegător. El a subliniat importanţa mobilizării puterilor

terapeutice proprii, aflate în stare latentă în fiecare fiinţă umană.

Omul bolnav are responsabilitatea şi totodată puterea de a

deveni şi de a se menţine sănătos, iar terapeutul acţionează doar

ca profesor şi ghid.

Studii şi concluzii

Un studiu interesant de chirurgie a vezicii biliare a fost publicat

în revista Science (SUA) în 1984. În acest studiu, 23 de pacienţi

au fost ţinuţi în camere cu ferestre către un peisaj natural.

Aceştia au avut nevoie de o perioadă postoperatorie mai scurtă

în spital, de mai puţine analgezice şi au primit mai puţine

evaluări negative în rapoartele asistentelor medicale, decât alţi

23 de bolnavi care au fost spitalizaţi în camere cu vederea către

un zid de cărămidă. S-a putut astfel constata, şi pe această cale,

că un peisaj natural induce în mod indubitabil sentimente şi stări

pozitive, susţine interesul şi preocuparea pentru vindecare,

reduce frica de suferinţă, iar în cazul persoanelor caracterizate

de o stare accentuată de stres, un asemenea peisaj natural poate

reduce sau chiar stopa stările de anxietate.

În timp ce emoţiile negative (cum sunt frica, mânia, furia,

gelozia, lăcomia, frustrarea) distrug viaţa, trăirile pozitive (cum

sunt iubirea, speranţa, încrederea în sine, creativitatea,

bunăvoinţa şi dorinţa de a trăi sau dorinţa de a-i ajuta în mod

dezinteresat pe ceilalţi) vor contribui din plin la menţinerea

stării noastre de sănătate şi a bunăstării.

Un mesaj important al Ştiinţei milenare a vieţii (ayurveda) este

că sănătatea, în loc să fie „asigurată” sau „furnizată” de cineva,

trebuie în realitate să fie realizată de fiecare fiinţă umană, prin

preocuparea sa benefică individuală zilnică (SvasthavritTa).

Fiecare fiinţă umană are puterea şi totodată responsabilitatea de

a-şi menţine sănătoase corpul şi mintea, prin respectarea câtorva

reguli simple de acţiune şi conduită, cu privire la mâncare,

Fizică

p. 132 Lohanul nr. 21, martie 2012

exerciţiu fizic, somn, igienă personală, viaţă sexuală, precum şi

a unor reguli etice şi morale de comportament.

O nouă perspectivă

În prezent, multe probleme de sănătate sunt cauzate de factori

socio-economici, care pot fi însă modificaţi printr-o preocupare

şi acţiune colectivă benefică. Ţelul educaţiei pentru sănătate

este de a face oamenii să înţeleagă modul în care

comportamentul şi mediul lor le poate afectea starea de

sănătate. Educaţia pentru sănătate nu are limită de vârstă.

Scopul ei este acela de a promova prin mijloace naturale

„bunăstarea omului” şi de a oferi mijloace practice de prevenire

a bolilor, printr-o hrănire adecvată şi printr-un mod de viaţă

sănătos, care să permită omului modern să depăşească cu succes

stările de stres şi feluritele situaţii care pot genera un posibil

dezechilibru corporal.

O parte integrantă a relaţiei medic-pacient este de a educa

pacientul cu privire la natura şi semnificaţia bolii şi cu privire la

posibilităţile de modificare benefică a stilului de viaţă. Aceasta

este semnificaţia reală a termenului „doctor”, care provine din

latinescul „docere” („a învăţa”). În prezent, mulţi dintre noi am

neglijat această semnificaţie a ipostazei de doctor. Prin urmare,

esenţa unei practici medicale corecte este educaţia pentru

sănătate, realizată în scopul promovării unei cât mai bune stări

de sănătate, care să includă modalităţi simple şi la îndemâna

oricui de prevenire a bolilor şi de îngrijire a celor suferinzi.

Sinucidere lentă cu paracetamol

Dr. Grigore Vasilescu - Craiova

supradoza paracetamol

Paracetamolul, luat in doze zilnice prin intermediul

pastilelor si remediilor impotriva racelii, poate atinge „masa

critica" si provoca moartea, atrag atentia o seama de

cercetatori britanici.

supradoza in cazul paracetamolului poate fi acumulata

prin inghitirea catorva pastile in plus in fiecare zi, intr-

o perioada de cateva zile sau saptamani.

Cercetatorii Universitatii din Edinburgh au inregistrat 161 de

cazuri de supradoza cu paracetamol, in mediul spitalicesc, in

ultimii 16 ani. Victimele acestui efect cumulativ, asigurat de

inofensiva pastila de paracetamol, nu au reusit sa-si dea seama

la timp ca se otraveau lent, ca doza fatala putea fi acumulata in

doar cateva zile. Adesea, este vorba de o combinatie de

paracetamol si alte substante, inghitite zilnic ca remedii anti-

raceala, fara ca oamenii sa-si dea seama ca depasesc limita de

siguranta.

Cand se intampla acest lucru, de obicei ficatul este cel mai

afectat si victimele consumului de paracetamol – luat in doze

periculoase – nu stiu cauza starii lor, existand riscul unui

diagnostic si tratament total gresite. Medicii si cercetatorii atrag

atentia ca este foarte usor de depasit doza corespunzatoare. Opt

tablete de 500mg de paracetamol luate zilnic, adica echivalentul

a 4 grame, ar trebui sa fie consumul zilnic maxim admis.

Intr-un studiu efectuat de o echipa de cercetatori condusa de dr.

Kenneth Simpson, au fost analizate datele a 663 de pacienti

internati la Edinburgh Royal Infirmary in perioada 1992-2008

cu leziuni ale ficatului, provocate de paracetamol. Ei au realizat

ca 161 de pacienti, cu varsta medie de 40 de ani au

consumatparacetamol in doze mari, de obicei pentru dureri de

stomac sau de spate, de cap sau de dinti. Doi din cinci internati

au murit din cauza afectiunii grave a ficatului, declansata de

consumul de paracetamol in doze mari, ceea ce inseamna o rata

a mortalitatii mai ridicata decat in cazul tentativelor de suicid cu

paracetamol.

Supradoza poate fi atinsa foarte usor cand oamenii sufera de

dureri si iau paracetamol in mod repetat. Uneori, doza este

marita de la o zi la alta si se ajunge la sinucidere lenta cu

paracetamol, fara ca pacientul sa aiba habar asta. Dr. Simpson

afirma ca pacientii morti din cauza leziunilor ficatului

„nu au luat doze masive, asa cum procedeaza sinucigasii, ci

treptat, cand leziunile ficatului se accentueaza cu timpul si pot

deveni fatale."

Se consuma paracetamol pentru calmarea durerilor si nu se tine

cont de dozajul din ultimele zile. Internati in spital, pacientii au

probleme grave la ficat, este afectat si creierul si ajung sa

necesite dializa, sau sa respire cu ajutorul aparaturii medicale. O

analiza sanguina nu scoate intotdeauna la iveala cauza

suferintelor lor, pentru ca nivelul de paracetamol detectat s-ar

putea sa fie redus. Pentru unii, chiar si dozele mai mici se pot

dovedi fatale, in termen de 24 de ore la primul consum.

Lucrul cel mai bizar este ca pacientii care au ajuns treptat la

supradoza, au probleme mult mai mari decat cei care au luat

prea multe pastile dintr-o data. Mesajul care trebuie inteles in

urma acestor constatari este ca mai mult paracetamol nu va

O

Dezbateri

p. 133 Lohanul nr. 21, martie 2012

ajuta pe nimeni sa-si puna durerea sub control sau sa scape de

raceala in 3 zile, ci va asigura instalarea unor probleme de

sanatate mult mai grave, care necesita un tratament medical

foarte complex.

Specialistii atrag atentia ca in afara de pastilele simple de

paracetamol, medicamentul poate intra in compozitia unor

produse impotriva racelii, cum ar fi Fervex, si trebuie sa

citeasca atent prospectul acestora pentru a putea tine socoteala

cantitatii de paracetamol consumata zilnic. Cercetatorii de la

universitatile din Londra si Lund (Suedia) au descifrat

mecanismul de actiune al paracetamolului, prin intermediul unei

proteine din celulele nervoase, TRPA1, scrie revista Nature

Communications, si incearca acum sa caute molecule care

actioneaza la fel, pentru neutralizarea durerii, insa fara efectele

nocive ale paracetamolului. Sursa: www.roportal.ro

De la bioetică la auto-etică prin medicinile

naturale. Către un pluralism medical?

Alina Antonia – Bucureşti

Motto: „Cunoaşte adevărul şi el te va elibera.”

Societatea umană a făcut în ultimul timp progrese

remarcabile în majoritatea domeniilor, inclusiv cel al

medicinei. Totuşi, în ciuda tehnologiilor de vârf utilizate

astăzi în explorarea diagnostică şi în tratamente, medicina

ştiinţifică se află în dificultate în faţa unei serii de boli grave

cărora nu prea mai ştie cum să le dea de cap.

a se confruntă de asemenea cu numeroase crize

medicale care determină adesea serioase contradicţii

sociale,

economice, filosofice, morale şi etice.

Asistăm în acelaşi timp la o tendinţă de minimalizare a valorii

morale a corpului, în favoarea unei valori tehnice şi chiar

comerciale. De exemplu, în ţările lumii a treia, practici precum

vânzarea, către clinici private, de organe prelevate în vederea

transplanturilor, se transformă tot mai mult în mijloace ilegale

de subzistenţă. Astfel, omul se vede redus la o materie printre

atâtea altele, iar corpul său nu mai este decât o colecţie de

organe de care se poate servi după bunul plac.

În condiţiile în care boala, bătrâneţea şi moartea au devenit

lucruri inacceptabile pentru societatea modernă, se ridică

întrebarea: această dezvoltare tehnologică a adus ea, de

asemenea, şi transformarea conştiinţelor şi a mentalităţii

oamenilor cu privire la ceea ce am putea numi o sui generis

paradigmă a sănătăţii, a îngrijirilor medicale şi a

vindecării? Dacă pentru membrii societăţilor tradiţionale boala,

bătrâneţea şi moartea constituiau etape naturale pe parcursul

vieţii individului, cu semnificaţii profund transformatoare şi

evolutive, în societatea modernă această perspectivă complexă

şi integratoare asupra omului şi a vieţii sale s-a pierdut în

vălurile cenuşii ale unei fatalităţi şi ale unei negativităţi

crescânde. Într-un articol din revista „Penser la Mort”, nr.

8/1989, Louis-Vincent Thomas considera că cele mai

remarcabile motive care au determinat această refulare a

„negativului” de către omul zilelor noastre sunt: individualitatea

exacerbată, civilizaţia alienantă şi progresul rapid al tehnicii.

Scriitorul şi sociologul german Norbert Elias este şi el de părere

că puseul de individualitate propriu societăţii moderne

contemporane are un rol important în formarea acestei percepţii

negativiste asupra vieţii, a bolii şi a morţii. Valorile individuale

tind azi din ce în ce mai mult să se impună ca valori generale şi

se vor tot mai mult recunoscute, în virtutea unor aşa-zise

drepturi ale omului, care reduc de fapt chestiunea practicilor

sociale alternative la o chestiune a preferinţelor individuale

haotice.

Să luăm spre exemplificare un singur caz, cel al englezoaicei

Diane Pretty care, în august 2001, cerea în instanţă Curţii

Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg

dreptul la o viaţă decentă şi o moarte demnă. Până aici nimic

contrariant, avem de-a face cu o pretenţie cu totul firească

pentru orice fiinţă umană. Contradicţia apare însă atunci când

aflăm că Diane Pretty înţelegea prin aceasta dreptul de asistenţă

la suicid, determinată fiind de boala ei foarte gravă, ajunsă într-

un stadiu avansat de degenerescenţă şi care-i paralizase orice

posibilitate de mişcare a corpului sau a membrelor, supunând-o

unor suferinţe foarte mari. Bolnava se afla deci în

imposibilitatea de a-şi pune singură capăt vieţii, motiv pentru

care cerea dreptul de asistenţă la suicid, din partea soţului, fără

ca acesta să fie urmărit penal pentru aceste fapte. Diane Pretty

murea la unsprezece zile după refuzul instanţei de a-i acorda

acest drept, din 29 aprilie 2002, moartea sa fiind precedată de

momente extrem de dureroase de insuficienţă respiratorie şi de

sufocare.

E

Dezbateri

p. 134 Lohanul nr. 21, martie 2012

Problema asistenţei la suicid reprezintă actualmente în Occident

una din dezbaterile

bioetice cele mai

acerbe, alăturându-se

altora de acelaşi gen:

eutanasia umană,

eugenismul,

întreruperea la voinţă a

sarcinii, fertilizarea în

vitro ş.a.m.d.

Comitetele de bioetică,

reunind medici, jurişti,

teologi, sociologi,

filosofi etc. se găsesc

astfel în faţa unei

importante provocări,

sarcina lor fiind aceea de a găsi un numitor comun convenabil

pentru toate aceste perspective asupra vieţii umane. Revenind la

cazul Dianei Pretty, apare întrebarea firească: oare ce legi

umane i-ar putea conferi liniştea, pacea, serenitatea, sănătatea

psihică şi mentală ulterioară unei persoane care, mânată pe

moment de sentimente umane de compasiune în faţa unor

suferinţe extrem de grave, ar consimţi să-şi acorde „ajutorul” în

a pune capăt unei astfel de vieţi, ignorând astfel anumite legi

implacabile ale existenţei, adeseori invizibile pentru oamenii

obişnuiţi?

Iată că ceea ce omul caută astăzi, în locul unei morţi bune, am

putea spune chiar sănătoase, o moarte dorită altă dată de

strămoşii săi, este „moartea frumoasă” sau, mai mult, moartea

accident, moartea fulgerătoare. Chiar dacă nimeni nu poate

mărturisi ceva despre presupusele ei avantaje, ea continuă să

hrănească imaginea iluzorie a unui sfârşit rapid şi fără suferinţă

şi care să se petreacă pe cât posibil fără a-i deranja prea mult pe

cei din jur! Avem astfel de-a face cu o dublă separare, cea

referitoare la relaţiile familiale făcând-o pe cealaltă, fiziologică,

şi mai tristă şi de nedorit, accentuându-i astfel aparenţa negativă

deja formată.

Valori universale - precum cea a dreptului la viaţă, din

exemplul de mai sus, protejată de Organizaţia Mondială a

Sănătăţii în calitate de valoare umană primordială, primară -

ajung astfel să fie confundate cu valori individuale înguste,

invocate confuz şi haotic, în virtutea unor principii morale ce se

consideră că stau la baza societăţii occidentale: libertatea,

autonomia, demnitatea, integritatea etc. Astfel iau naştere

paradoxalele crize medicale. Paradoxale deoarece singura

sarcină a medicinii ar trebui să fie, în exclusivitate, aceea de a

vindeca, evitând totodată provocarea oricărui rău, deci cu atât

mai mult a morţii, în conformitate cu preceptul medical

binecunoscut: primum non nocere.

Aşa-zisul control ştiinţific perfect al medicinei convenţionale se

dovedeşte deci a nu fi decât un mit modern, hrănit de fascinaţia

ultimelor descoperiri ale tehnicii, care sunt excepţionale numai

în măsura în care sunt utilizate într-un mod divin integrat. În

lipsa acestui prerogativ, ele nu fac decât să plaseze societatea

modernă şi pe indivizii săi sub semnul unei şi mai mari

incertitudini. Gilbert Durand se întreba, pe bună dreptate, în

cartea sa Structura antropologică a imaginarului, dacă mult

evocata raţiune ştiinţifică nu este în fond, ea însăşi, decât pur şi

simplu un alt tip de imaginar.

Date fiind toate aceste probleme bioetice, în mare vogă

actualmente în Occident, în aşteptarea unei soluţii care pare să

nu mai vină, numeroşi oameni îşi îndreaptă atenţia asupra

metodelor şi procedeelor naturale de vindecare şi tratament.

Printre ele, cele mai cunoscute sunt:fitoterapia, acupunctura,

homeopatia, osteopatia, medicina tradiţională AYURVEDA,

medicina tradiţională chineză etc., într-un cuvânt, alternative la

medicina ştiinţifică convenţională. Ele sunt tot mai accesate de

oameni, care nu percep nicio contradicţie în ceea ce le priveşte,

acestea părând, dimpotrivă, să aibă toate atuurile de partea lor şi

combinând eficacitatea terapeutică cu o viziune plină de sens

asupra vieţii.

S-ar spune că naşterea ideii de pluralism medical s-a produs

deja. Alături de aceste metode sunt folosite de asemenea şi alte

metode de vindecare, mai puţin răspândite, ca neo-şamanismul,

magia contemporană, YOGA, geobiologia, QI GONG-ul etc.

Medicini „paralele”, „alternative”, „dulci”, „complementare”,

„naturale” etc., sunt denumiri pe care acestea le primesc, în

funcţie de contextul în care apar şi de caracteristicile specifice

fiecăreia dintre ele.

În general, acest gen de procedee şi tratamente medicale sunt

asociate unor moduri specifice de viaţă, opuse celui impus de

societatea industrializată şi care iau în consideraţie totodată o

serie de factori ca: dimensiunea individuală şi socială a

dezechilibrelor şi bolilor, relaţia pacient-medic, dimensiunea

morală a practicilor şi mijloacelor de vindecare specifice acestor

metode, funcţia socială a vindecării şi, deloc în ultimul rând, dar

situată într-un plan superior de percepţie, funcţia spirituală

individuală şi socială a procesului de vindecare.

De asemenea, prin toate aceste aspecte, ele conduc la o

întrebare deosebit de importantă: trebuie să fie vindecarea o

problemă aflată în exclusivitate în sarcina medicului şi a celor

însărcinaţi să asigure un nivel ridicat de sănătate al societăţii?

Sau este momentul să vorbim, în sfârşit, de necesitatea unei

responsabilizări a fiecărui individ în procesul de vindecare, de

conştientizare a acestuia la nivel individual, susceptibilă să

impacteze apoi, în mod pozitiv, întreaga societate?

Dezbateri

p. 135 Lohanul nr. 21, martie 2012

Cum ar putea deveni posibile aceste lucruri? Ce resorturi

sociale ar trebui utilizate astfel încât aceste mecanisme subtile

ale procesului de vindecare să se pună în mişcare şi să-şi

dovedească în felul acesta forţa transformatoare uriaşă, atât la

nivel individual cât şi la cel al întregii societăţi umane? Ce-ar fi

dacă ştiinţa medicală convenţională ar decide, tocmai în virtutea

caracterului său empiric afirmat, să-şi lărgească limitele şi să se

deschidă efectiv către experienţa complexă a subiectivităţii

umane? În cele din urmă acest lucru n-ar însemna decât o

abordare corectă a vulnerabilităţii fiinţei umane, fără a se mai

dori marginalizarea emoţiilor şi a sensibilităţii naturale şi fără a

cădea, totodată, nici în simplism, nici în reducţionism.

Bibliografie selectivă:

1. ADORNO Roberto, La bioéthique et la dignité de la personne, Ed. Médecine

et Sociétés, 1997

2. LE BRETON David, Anthropologie du corps et modernité, PUF, Paris, 1990 3. BETH B., L’accompagnement du mourant en milieu hospitalier, Ed. Doin,

1987

4. CANGUILHEM Georges, La connaissance de la vie, Librairie Philosophique J. Vrin, 1998

5. COMPTE SPONVILLE Edgar şi Marie de HENNEZEL, Doit-on légaliser

l’euthanasie ? PUF, 2004 6. DHAL RENDTORFF, Basic Ethical Principles in european bioethics and

biolaw: autonomy, dignity, integrity and vulnerability - Toward a fondement of

bioethics and biolaw, in “Medecine, Health and care Phylosophy” 5: 235-244, Kluwer Academic

7. DUNSMAR Mollie, TIEDEMANN Marlisa, Euthanasie et l’aide au suicide

au Canada, Bibliotheca Parlamentului, 23 febr. 2003. 8. DURAND Gilbert, Les structures anthropologiques de l’imaginaire, PUF,

2003

9. ELIAS Norbert, La solitude des mourants, Ed. Christian Bourgois, 1987 10. HABERMAS Jürgen, L’avenir de la nature humaine. Vers un eugénisme

libéral?, Gallimard, Paris, 2002, p. 72.

11. HYNTERMEYER Pascal, Sociologie de la culture de l’imaginaire et de la mort, notes de cours, UBB « Marc Bloch », Strasbourg, 2007

12. La santé face aux droits de l’homme, à l’éthique et aux morales. 120 cas

pratiques.Reţeaua europeană « Médecine et Droits de l’Homme », Ed. Consiliului Europei, 1996

13. LENOIR Frederic, Le temps de la responsabilité, Ed. Fayard, 1991

Otrava din comerţ care te face "frumoasă"

(Parabienii)

Ioana Veseli – Târgovişte

Cu siguranţă trăim într-o lume în care grija pentru

păstrarea nealterată a purităţii Naturii, a fost înlocuită

demult cu tendinţa de îndepărtare de tot ceea ce este natural

şi sănătos.

ilioane de femei din toată lumea folosesc produsele

cosmetice pentru a arăta mai bine, pentru a retuşa

anumite defecte, pentru a arăta cu câţiva ani mai

tinere, sau pur şi simplu ca să dobândească un aer de

prospeţime.

Se pare însă că frumuseţea te poate costa sănătatea, şi chiar

viaţa. Nu este vorba despre tratamentele invazive de tipul

operaţiilor chirurgicale, ci de banalul machiaj de zi cu zi.

Produsele cosmetice conţin ingrediente care afectează

fertilitatea, grăbesc îmbătrânirea şi pot provoca alergii, cancer şi

alte probleme de sănătate, informează publicaţia

britanică DailyMail consultată de ziare.com.

Majoritatea produselor cosmetice conţin substanţe chimice

dăunătoare sănătăţii

O directivă a Uniunii Europene din 2006 privitoare la produsele

cosmetice interzice produsele care conţin ingrediente

cancerigene, mutagenice sau toxine reproductive, însă chimicale

caparabenul sintetic sunt prezente în aproape toate produsele

de pe piaţă şi sunt extrem de dăunătoare. Parabenii sunt esteri ai

acidului para-hidroxibenzoic. Ei se găsesc în stare naturală în

unele plante. În afine se găseşte metilparabenul care are rol

antimicrobian. Parabenii naturali sunt, în general, metabolizaţi

de organism şi nu produc dereglări funcţionale. Există însă şi

aceşti parabeni sintetici, folosiţi în industria cosmetică şi

farmaceutică.

Ei sunt incluşi printre ingrediente pentru că, prin proprietăţile

lor antibacteriene şi antifungice, menţin „prospeţimea”

produselor cosmetice dar şi alimentare. Unele studii efectuate

pe animale au demonstrat că parabenii nu ar fi toxici, deoarece

ar fi absorbiţi rapid, metabolizaţi şi apoi eliminaţi din organism.

În ultimii ani, parabenii au iscat discuţii controversate în ceea ce

priveşte efectul lor asupra organismului uman. S-a constatat că

după ce sunt aplicaţi pe piele, ei sunt rapid absorbiţi în

organism, fiind depistaţi în sânge în doar câteva minute după

contactul cu pielea. Parabenul reprezintă E-ul 210, adică acidul

benzoic. Bineînţeles că şi derivaţii acestuia sunt toxici: para-

hidroxibenzoat de metil (E 218), de etil (E 214), de propil,

benzoat de sodiu (E 211), de potasiu (E 212), de calciu (E 213).

M

Dezbateri

p. 136 Lohanul nr. 21, martie 2012

Produsele de înfrumuseţare, de curăţare, îngrijire, exfoliere sau

hidratare pe care le folosim cum ar fi: cremele, loţiunile,

gelurile, şampoanele sau balsamurile, conţin, adeseori, în

compoziţia lor chimică, substanţe extrem de periculoase care, în

timp, pot provoca boli grave. În SUA, femeile au luat atitudine

faţă de presupusele implicaţii ale chimicalelor cosmetice asupra

sănătăţii oamenilor. În urma studiilor efectuate s-a constatat că

peste 10.000 de ingrediente chimice sunt folosite la producerea

cosmeticelor. Foarte îngrijorător este faptul că 89% dintre

acestea nu au fost suficient testate vizavi de sănătatea umană.

De ani buni, în America se desfăşoară campanii împotriva

folosirii substanţelor chimice în produsele cosmetice. În urma

acestor presiuni, unele companii au renunţat să mai folosească

printre ingrediente anumite substanţe cancerigene sau

mutagene. O organizaţie civică chiar a realizat o bază de date cu

peste 54.000 de produse cosmetice, a căror periculozitate asupra

sănătăţii este notată cu cifre de la 0 la 10. Puteţi consulta baza

de date la adresa www.cosmeticsdatabase.com.

În 2003, Uniunea Europeană a emis Directiva Cosmeticelor, un

document prin care a interzis folosirea a 1100 substanţe chimice

ca ingrediente în produsele cosmetice. În România nu se aud

prea multe despre parabeni sau alte chimicale. S-a constatat că

unele produse cosmetice de pe piaţa românească conţin printre

ingrediente şi parabeni, pe când, aceleaşi produse, ale aceleiaşi

mărci, vândute în ţările occidentale nu conţin parabeni. Iar

preţurile produselor sunt similare.

Dăm o grămadă de bani pe marcă, dar conţinutul e cât se

poate de otrăvitor

Dacă ar fi să aruncăm o privire pe eticheta unde sunt scrise,

intenţionat cu litere minuscule „ingredientele”, putem observa

că mai toate cremele, loţiunile şi gelurile, produsele pentru păr,

deodorantele, fardurile, fondurile de ten, rujurile, parfumurile,

conţin parabeni. Aceştia pot fi recunoscuţi foarte uşor după

următoarele denumiri, greu de pronunţat, dar extrem de

toxici:Methylparaben, Propylparaben, Buthylparaben,

Ethylparaben, Isobutylparaben. Parabenii sunt conservanţii

cei mai des folosiţi în produsele cosmetice. Paraben este produs

chimic sintetic folosit drept conservant pentru a împiedica

dezvoltarea bacteriilor, mucegaiurilor şi ciupercilor. Se ştie că

afectează funcţiile hormonale: duce la creşterea nivelului de

estrogen când este aplicat local, iar specialiştii spun că există o

legătură între nivelul de estrogen şi cancerul de sân.

După cum arată şi numele, pesticidele sunt aceleaşi substanţe

folosite în agricultură, numai că în concentraţii mult mai mari.

Nu se ştie exact ce cantitate din aceste substanţe este transmisă

prin piele din cosmetice, însă se ştie că pot duce la cancer,

malformaţii ale fetuşilor, scăderea fertilităţii la bărbaţi şi boala

Parkinson.

Există în toate tipurile de produse cosmetice, de la loţiuni

pentru bebeluşi, până la farduri de pleoape, şampon, creme,

geluri de ras, lubrifianţi, pastă de dinţi şi chiar în creme pentru

tratament. Ne lovim de ei până chiar şi în cele ce se pretind „de

lux”. Adică omul dă o grămadă de bani pe marcă, dar conţinutul

e cât se poate de otrăvitor. Metilparabenul şi

propilparabenul – două chimicale care afectează nivelul de

hormoni din corp – sunt prezente în toate loţiunile de corp şi

cremele hidratante, iar propilen-glicolul, din deodorantul stick,

ajută la absorbirea rapidă a produsului de către piele, însă

laolaltă cu el, şi a altor chimicale şi a impurităţilor.

Formaldehidele, conservanţi care se amestecă uşor cu apa, sunt

folosite în majoritatea produselor pe bază de apă. Se găsesc în

gelurile de duş, şampon şi săpunul lichid. Au şi proprietăţi de

germicid, fungicid şi dezinfectant. Pot cauza alergii, astm şi

dureri de cap, şi sunt considerate cancerigene. Sunt interzise în

Suedia.

Femeile însărcinate şi cele care alăptează trebuie să se

ferească de cosmeticele cu parabeni

Parabenii se absorb rapid, sunt metabolizaţi şi apoi eliminaţi,

însă anumite cantităţi rămân depozitate în organism, mai ales în

apropierea sânilor, (deodorantele, cremele) şi pot afecta

sănătatea. În interiorul organismului, parabenii se comportă ca

şi propriii noştri hormoni (estrogenul), perturbând sistemul

endocrin (hipotalamusul, ovarele, tiroida). Totuşi, indirect,

folosirea produselor cosmetice cu parabeni poate induce, din

cauza efectului estrogenic, apariţia prematură a pubertăţii în

cazul fetelor, fenomen cunoscut drept factor de risc în apariţia

cancerelor de sân. În plus, fiindcă parabenii pătrund în piele pot

declanşa eczeme şi iritaţii locale în cazul tenurilor cu

predispoziţie alergică. Acţiunea lor este slabă, dar în timp,

devine ameninţătoare. Parabenii au fost identificaţi şi în laptele

de mamă.

Femeile însărcinate şi cele care alăptează trebuie să se ferească

de cosmeticele cu parabeni pe cât posibil. Mai bine să se spele

pe cap cu un ou frecat cu lămâie şi să-şi ungă pielea uscată cu

ulei de măsline. O alternativă la produsele cosmetice cu

parabeni sunt şi cele organice, care folosesc uleiuri esenţiale de

Dezbateri

p. 137 Lohanul nr. 21, martie 2012

arbore de ceai, lavandă, rozmarin; vitaminele E (tocopherol), A,

C, şi unele substanţe de conservare semi-naturale. Termenul de

valabilitate va fi mult mai scurt decât cel al cosmeticelor cu

parabeni, dar vom şti sigur că produsul e de calitate şi mai

scump. Dar cine n-ar da un ban în plus pentru sănătatea lui?

După atâţia ani de folosinţă a produselor cosmetice, femeile au

absorbit literalmente tone din această familie de substanţe

numită parabeni.

Deoarece compoziţia lor chimică e asemănătoare celei a

estrogenului, parabenii au efecte dezastruoase asupra copilaşilor

de sex masculin în special, atât asupra celor aflaţi în burta

mamei, cât şi a sugarilor, dacă mamele folosesc cremele, ojele

şi şampoanele cu parabeni. Cum ?

Efectul cel mai clar, este subdezvoltarea organelor sexuale şi

afectarea ulterioară a funcţiei reproductive. E ca şi cum ai

injecta estrogen într-un băiat – se distrug toate caracterele

sexuale secundare masculine. Drept urmare a dezechilibrării

balanţei hormonale apar bărbaţi mai efeminaţi, cu potenţial

crescut de a deveni homosexuali. Nu susţinem că aceasta se va

întâmpla neapărat, dar e bine ca femeile să înceapă să dea

atenţie la ce folosesc pentru înfrumuseţare: unghiile acelea

frumos ojate în roşu, ar putea costa scump bărbăţia viitoare a

băieţelului dvs. Merită riscul? E evident de ce aceste produse

trebuiesc evitate şi-n timpul alăptării.

Categoria de chimicale sintetice considerate perturbatori

endocrini afectează negativ şi fertilitatea bărbaţilor, scăzând

viabilitatea spermei şi cantitatea acesteia. Studiul arată că

sistemul reproducător al fătului masculin poate fi afectat, încă

din primele opt săptămâni de sarcină, de compuşii chimici din

cosmeticele folosite de mamă în timpul sarcinii.

Potrivit cercetătorilor, între săptămânile opt şi doisprezece de

sarcină, sunt activaţi anumiţi hormoni ai fetusului şi se

formează astfel, sistemul reproducător al viitorului copil. În

această perioadă, pot apărea problemele de infertilitate

masculină dacă anumiţi hormoni, precum testosteronul, nu

funcţionează cum ar trebui.

Experimentele pe şoareci au confirmat faptul că blocarea

acestor hormoni cauzează probleme de fertilitate. Cercetătorii

au descoperit că sistemul reproducător poate fi afectat chiar

înainte ca organele să fie dezvoltate complet, atunci când

androgenii din fetus sunt mai activi.

În concluzie, anumite combinaţii de chimicale din produsele

cosmetice pot afecta fetuşii de sex masculin, care vor creşte cu

riscul ridicat de infertilitate şi cancer testicular.

Datele statistice arată că, în acest moment, 15 % din cuplurile

europene sunt afectate de infertilitatea partenerului de sex

masculin, efectul nociv al perturbatorilor endocrini, precum

parabenii, fiind cumulat cu cel al altor substanţe chimice

prezente în mediul înconjurător.

Catherine Zeta Jones care îşi poate permite orice cosmetice din

lume, foloseşte pentru părul ei minunat numai ouă crude şi bere.

Nouă, celor care ne numărăm banii, ni se promovează boala în

ambalaje strălucitoare, contra unui cost care adunat în timp e

semnificativ.

În loc să îi admirăm pe actori pentru toate lucrurile greşite pe

care le fac, să luăm mai bine un exemplu bun, în cazul atât de

rar, pe care ni-l oferă această actriţă.

Specialiştii avertizează că până şi produsele „verzi” conţin

astfel de chimicale, având în vedere că un produs declarat de

producător „natural” poate primi această denumire chiar dacă

este natural doar în proporţie de 1%. Chiar dacă aceste

substanţe periculoase se regăsesc în produsele cosmetice în

cantităţi relativ mici, folosirea lor în fiecare zi poate avea efecte

negative asupra sănătăţii noastre.

Parabenii „s-au ascuns” în tumorile mamare

Şi să ne mai gândim la un alt aspect: majoritatea oamenilor

consumatori de cosmetice suferă de anumite afecţiuni, mai

grave sau mai puţin grave. Unii au diabet, acnee, insomnii,

gastrită, ovare polichistice, fibroame uterine de mici

dimensiuni, o vezică biliară leneşă, pietre la rinichi, o glandă

tiroidă inflamată etc. Câţi dintre aceştia folosesc produse

naturale 100% care să nu le dăuneze, în timp, sănătăţii? Până şi

în banalele şampoane şi balsamuri de păr „urlă” parabenii.

Există şi păreri contradictorii, care susţin că parabenii sunt

inofensivi şi demontează ipoteza că aceştia pot creşte riscul de

cancer mamar. Dar oamenii de ştiinţă britanici au descoperit, în

anul 2004, că substanţele respective se aflau în tumorile

mamare a 19 din 20 femei supuse studiului. De atunci,

alăturarea cuvântului „cancer” cu „parabenii” a băgat spaima în

toţi cei care utilizează frecvent produse de întreţinere.

Unele firme de cosmetice, mai mici şi mai puţin cunoscute de

publicul larg, au început deja să creeze creme fără parabeni,

spre lauda lor. O bulină neagră revine însă marilor concerne

recunoscute care nu au adoptat această strategie şi continuă să

vândă produse care „înoată” în parabeni.

Şerveţele umede şi loţiunile pentru bebeluşi cu parabeni

Dezbateri

p. 138 Lohanul nr. 21, martie 2012

Nici copiii, care ar trebui apăraţi şi feriţi cât se poate, nu sunt

scutiţi de prezenţa acestor substanţe extrem de nocive.

Loţiunea Johnsons baby-bedtime, recomandată pentru toată

familia, conţine, pe lângă altele, şi Metylparaben,

Ethylparaben, Prophylparaben. Până şi banalele şerveţele

umede sunt îmbibate cu această substanţă controversată. Pe

ambalaj scrie, cu litere de-o şchioapă: „Vitamina E”, pentru ca

mamele să se bucure şi să aibă încredere în valoarea produsului,

însă şerveţelele umede Baby-Delfi de la Bella au şi Methyl,

Prophyl, Ethyl, Buthyl şi Isobuthylparaben.

Uneori, chiar dacă acestea se găsesc la Plafar, au inscripţionat

însemnul: NATURAL sau BIO pe ambalaj, conţinutul e puţin

diferit. „Balsamul cu Propolis” are scris pe eticheta de

prezentare „produs natural”, cu toate că, în compoziţia lui intră:

„Mineral Oil”, produs sintetic, obţinut din petrolul procesat

chimic şi folosit datorită preţului scăzut. Acesta înfăşoară pielea

ca într-o folie de plastic, împiedicând-o să respire şi să elimine

toxinele. Balsamul respectiv mai conţine şilanolină, un

emolient rezultat din lâna oilor, care provoacă forme grave de

acnee, iar alcoolul(care se găseşte şi el în compoziţia

balsamului atât de natural) usucă pielea, îmbătrânind-o.

„Crema cu propolis şi extract de gălbenele”, de la Hipocrate

cosmetics, „Unguentul cu camfor” pentru nevralgii sciatice,

stimulent respirator şi circulator sau „Laptele Doina”, produs de

Farmec SA, şi recomandat pentru orice tip de ten, - conţin, de

asemenea, parabeni. Dermatologii atenţionează

că alcoolul/isopropylul care este un solvent ce denaturează

structura altor compuşi, usucă pielea şi poate provoca fisuri

mici la nivelul epidermei şi infecţii.

Cinci din şase substanţe chimice utilizate în cremele de

protecţie solară au acţiune estrogenică. Studii realizate la

Institutul de Farmacologie şi Toxicologie al Universităţii

din Zurich – Elveţia, au descoperit că o largă varietate de

substanţe chimice ce intră în componenţa cremelor solare au

efecte estrogenice, atât în studii pe animale de laborator cât şi în

organismul uman. Studii efectuate pe 6 din cele mai folosite

substanţe chimice folosite în cremele solare şi rujuri au dovedit

că 5 din 6 (benzophenone-3, homosalate, 4-methyl-

benzylidene camphor (4-MBC), octyl-methoxycinnamate

and octyl-dimethyl-PABA) au efecte „estrogen like” (mimează

efectul estrogenilor), ceea ce a dus la concluzia că aceste creme

reprezintă un risc crescut pentru sănătate. Expunerea excesivă la

xenoestrogeni duce şi la apariţia endometriozei, afecţiune

cunoscută ca fiind o cauză majoră a infertilităţii la femeie.

Şi scump şi dăunător!

Cercetătorii au descoperit, aşa cum am mai arătat, faptul că

parabenii afectează funcţiile reproductive masculine. De

asemenea, riscul de melanom este mare. Atunci când sunt

folosite mai multe tipuri de parabeni în produse, aceştia sunt şi

potenţiali cauzatori de alergii ale pielii. Studiile pe care le

efectuează marile companii cosmetice, nu iau în calcul efectele

cumulative în timp, în zeci de ani de folosire a parabenilor, cum

se întâmplă în realitate, nici eventualele sensibilităţi şi boli ale

consumatorilor (nu toţi suntem sănătoşi, dar cu toţii trebuie să

ne spălăm şi să ne dăm cu cremă pe mâini), ci se rezumă la teste

efectuate în prezent, pentru a putea scoate pe piaţă produsul cât

mai rapid. De ce sunt folosiţi parabenii şi nu substanţele

naturale? Pentru că sunt foarte ieftini şi ţin mai mult. Aceasta nu

înseamnă că produsele respective vor fi şi ele ieftine ca braga.

Nu! Chiar firmele de renume utilizează parabeni în compoziţia

unor produse, cărora li se face frecvent reclamă şi sunt destul de

scumpe. Dăm şi bani, dar măcar să ne alegem cu nişte afecţiuni

grave!

Cel mai mare lanţ de magazine din SUA – Wal-Mart, precum şi

producătorul de cosmetice Johnson&Johnson, sunt acţionaţi în

judecată de către mii de cetăţeni americani, pentru producerea şi

comercializarea unui şampon, respectiv săpun lichid pentru

bebeluşi, care conţine o toxină ce cauzează cancerul hepatic.

Aceasta este clorura de metilen şi este interzisă de către

agenţia responsabilă cu siguranţa mâncării şi a medicamentelor

din SUA (FDA).

Măcar acolo au început să se mişte lucrurile, chiar dacă foarte

încet!

Efectul cumulat este periculos

Produsele recunoscute oficial ca fiind cancerigene sunt excluse,

prin lege, din compoziţia produselor cosmetice, iar despre

parabeni nu s-a demonstrat că sunt cancerigeni pentru om. Însă

este cunoscut faptul că aceştia nu sunt metabolizaţi complet şi

eliminaţi din corp, ci pot rămâne în interiorul celulelor, afectând

funcţionarea organismului.

„Problema cu parabenii este că pătrund în organism prin două

surse, prin alimente şi prin cosmetice, iar efectul lor cumulat cu

alţi factori toxici ca poluarea, alcoolul, fumatul dă efecte grave,

mai ales organismelor cu predispoziţie spre boli alergice sau

spre cancer”, explică profesorul Gheorghe Mencinicopschi,

directorul ştiinţific al Institutului de Cercetări Alimentare.

Dezbateri

p. 139 Lohanul nr. 21, martie 2012

Experţii în dermaologie sunt de părere că ar trebui excluse

următoarele componente sintetice, pentru a fi înlocuite cu

derivate naturale benefice:

Imidazolidinyl urea şi diazolidinyl urea – conservanţi toxici;

Methyl/propyl/butyl/ethyl paraben – cei mai utilizaţi

conservanţi, produc tulburări hormonale;

Methylchloroisothiazolinon şi methylisothiazolinon –

provoacă alergii şi afectează sistemul nervos;

Uleiul mineral şi derivatele sale (parafina şi alte

petrochimicale);

Sodium Lauryl Sulfate (SLS) – se găseşte în majoritatea

şampoanelor, spumantelor de baie şi săpunurilor;

Stearalkonium Chloride – substanţă chimică folosită ca şi

ingredient în balsamul de păr şi în diferite creme;

Parfumurile şi vopselele sintetice – provoacă alergii, sunt

cancerigene şi afectează sistemul nervos. Vopselele sintetice le

putem recunoaşte dacă pe etichetă apare

inscripţionat FD$C sauD$C urmate de o culoare şi un număr.

De exemplu: FD$C Red No. 6 / D$C Green No. 6;

Ingredientele care se termină în „-eth” şi cele care includ

termenul „PEG”;

Triclosan şi triclocarban care au efecte nocive asupra

funcțiilor tiroidei;

Ftalaţii care produc tulburări hormonale şi sunt cancerigeni. Îi

găseşti inscripţionaţi în diverse combinaţii care conţin cuvântul

„phthalate”. Ftalaţii au fost subiectul mai multor controverse.

Femeile însărcinate care sunt expuse acestei substanţe prezintă

un risc ridicat de a avea copii cu malformaţii. Această substanţă

se găseşte şi în biberoanele de plastic pentru copii şi în diferite

produse cosmetice;

Chloroacetamide/Acetamide: Conservant ce poate cauza

alergii, iritaţii, boli ale aparatului reproducător, cancer. Are un

efect foarte toxic, demonstrat ştiinţific, asupra organismului

uman. Se găseşte şi în geluri de duş, şampoane, anumite tipuri

de balsam de păr;

BHA: Parfum şi antioxidant. Poate cauza cancer, probleme

ale sistemului imunitar, având efect toxic asupra organelor

interne şi, în special, asupra sistemului endocrin (probleme

hormonale). Se întâlneşte frecvent în produse de machiaj,

precum mascara, fond de ten, creion dermatograf, dar şi în

creme cu efect anti-imbătrânire;

P-Phenylendiamine: Substanţă din grupa aminelor, utilizată în

industria cosmetică producătoare de vopsea de păr. Acest

ingredient total sintetic poate cauza alergii puternice, chiar

arsuri, cicatrice, boli ale sistemului nervos şi cancer. Se găseşte

în foarte multe tipuri de vopsea de păr de pe piaţă;

Resorcinol: Un alt ingredient nociv utilizat în industria

producătoare de vopsea de păr. S-a demonstrat ştiinţific faptul

că este un iritant puternic pentru piele, având efect toxic asupra

ţesuturilor. Se află în foarte multe tipuri de vopsea de păr;

Gudronul de cărbune este utilizat în tratarea eczemelor,

psoriazisului şi a altor afecţiuni ale pielii şi se foloseşte la

fabricarea cremelor anti-mâncărime şi în cele destinate

tratamentelor scalpului. Acest produs este cunoscut ca fiind

cancerigen;

Dietanolamina (DEA) este o substanţă ce se găseşte în

săpunuri şi şampoane. DEA nu este o substanţă carcinogenă de

sine stătătoare, dar poate reacţiona cu alte substanţe chimice din

produse pentru a crea un agent cancerigen uşor absorbit în piele;

Formaldehida este o substanţă întâlnită într-o varietate de

produse de frumuseţe şi poate irita ochii, nasul şi gâtul. De

asemenea, în cazul expunerilor repetate poate irita pielea şi

chiar provoaca astm şi cancer;

Fenilendiamina (PPD) este un ingredient utilizat în vopselele

de păr, inclusiv pentru colorarea genelor. Potrivit studiilor

Institutului Naţional pentru Securitate şi Sănătate, cosmeticienii

şi frizerii prezintă un risc mărit de a face cancer, din cauză că au

o expunere mare la PPD. Chiar dacă produsele care conţin PPD

nu sunt recomandate pentru a intra în contact cu pielea, atunci

când te vopseşti aceasta poate ajunge pe piele timp de câteva

minute;

Lauril sulfatul de sodiu (SLS) şi laureat sulfatul de sodiu

(SLES) sunt agenţi de spumare ce se găsesc în săpunuri şi

şampoane. Aceştia irită ochii şi pot intra prin piele, depunându-

se pe inimă, creier şi ficat.

Toluenul se găseşte în lacuri de unghii şi vopsele de păr. Acesta

este toxic pentru sistemul nervos şi inhalat poate provoca

ameţeli şi dureri de cap. Expunerile mărite pot duce la

malformaţii congenitale şi avort spontan;

Trietanolamina (TEA) este o substanţă folosită pentru a

echilibra pH-ul şi este des întâlnită în produsele cosmetice

„blânde”. Din păcate, acest produs provoacă reacţii alergice,

este iritant pentru ochi şi poate face pielea şi părul uscat. Prin

utilizarea frecventă, TEA este absorbit de organism şi poate

deveni toxic;

Hidrochinona este un agent depigmentant sau înălbitor şi este

interzis în Japonia, Uniunea Europeană şi Australia. Este încă

folosită în Statele Unite şi alte câteva ţări. Această substanţă

cancerigenă se găseşte şi în cremele care sunt folosite pentru

eliminarea petelor apărute pe corpul persoanelor în vârstă.

Unele creme iluminatoare conţin hidrochinonă.

Dezbateri

p. 140 Lohanul nr. 21, martie 2012

La ce trebuie să fie atente mamele?

- Să evite cremele folosite pentru iritaţiile cauzate de scutec care

conţin acid boric şi sodium borate;

- Să evite 2-bromo-2-nitropropane-1,3-diol din şerveţelele

umede pentru bebeluş;

- Să evite pasta de dinţi care conţine fluor;

- Să nu lase produsele cosmetice (ruj, parfum, lac de unghii) la

îndemâna copilului.

Concluzie

Folosirea parabenilor ca şi conservanţi pare cam ciudată. Sigur,

companiile cosmetice şi comercianţii îşi doresc să menţină

produsele pe raftul magazinelor ani de zile. Totuşi, s-a observat

că un ulei de corp hidratant produs 100% din alte uleiuri

ORGANICE (floarea soarelui, nucă de cocos, mentă etc.) are un

termen de valabilitate de 18 luni. Unele tincturi din plante

medicinale se păstrează în stare stabilă şi câte doi sau trei ani.

Aşadar, care o fi motivul folosirii parabenilor?

Dacă mai mulţi consumatori ar lua atitudine şi ar protesta

împotriva folosirii acestor otrăvuri în toate produsele cosmetice

ar exista o şansă să se schimbe ceva!

Minunata sănătate a copiilor nevaccinaţi

Françoise Berthoud, MD

Cu ceva timp în urmă, în Aprilie 2009 mai exact, am fost

invitată să vorbesc la o conferinţa despre vaccinare. Rândul meu

venea după ce vorbeau 2 dintre cei mai buni speaker-i pe care îi

are Franţa pe acest subiect , journalista Sylvie Simon and

biologul Michel Georget. Îi mai ascultasem şi cu alte ocazii şi

îmi devenise absolut clar că cel mai bine este să stai cât mai

departe posibil de vaccinuri. [...].

Ca şi pediatru şi homeopat calificat să vorbesc despre acest

subiect, am decis că împreună cu prietenii mei Sylvie and

Michel, să susţinem o conferinţă numită “Minunată sănătate a

copiilor nevaccinaţi” . Mai târziu vom dezvolta totul într-o carte

care va analiza diverse opţiuni considerate de familiile care nu-

şi vaccinează copiii, inclusiv despre naşterea acasă, alăptarea,

terapii simple şi eficiente, mâncarea sănătoasă, un mediu liniştit

de viaţă şi încrederea în capacitatea organismului de a se

vindeca singur.

Pe parcursul experienţei mele că pediatru, am petrecut foarte

mult timp în dialog cu părinţi care aveau nevoie să-şi exprime

temerile legate atât de vaccinuri cât şi de boli. Am găsit

împreună cea mai bună cale pentru copiii lor. Unii au ales să nu

vaccineze deloc copiii. Alţii erau conduşi de frica lor de boli,

mai ales de tetanie. În cazurile respective am amânat vaccinarea

cât mai mult posibil şi am folosit o protecţie homeopata.

Am lucrat în Elveţia unde nu există obligativitatea legală de a

vaccina ci doar o presiune socială imensă [ n. tr.: la fel este şi în

România ]. În Franţa, doar la câţiva kilometri de cabinetul

meu, 4 vaccinări erau obligatorii la acea vreme ( din fericire, în

2007 a fost anulată obligativitatea vaccinării BCG , deci au mai

rămas 3 – Di Te Pol ).

parte din abilitatea mea de a vorbi despre minunată sănătate a

copiilor nevaccinaţi vine din experienţa mea ca şi medic cu ani

mult de feedback ( urmărire a evoluţiei copiilor).

“Copilul meu a început să tuşească imediat după vaccinare.”

“de la vaccinare, el a avut constant probleme [dureri] cu

urechile”

“Fiica mea de 16 ani nu a fost nicioadata vaccinata. Aproape că

nu este niciodată bolnavă. Şi chiar dacă se îmbolnăveşte, nu

durează mai mult de 2 zile [până se face bine]. ”

“Copiii vecinului meu au urmat programul de vaccinare normal.

În mod constant sunt bolnavi şi pe antibiotice.”

Dar aceste exemple nu sunt suficiente pentru a scrie o carte, nu?

Dar, aşa cum s-a dovedit ulterior, aceste observaţii [ ale

părinţilor] sunt aceleaşi şi în alte părţi ale lumii. Urmaţi-mă în

jurul lumii.

EUROPA

În Anglia, medicul Michel Odent a arătat în două studii o

scădere de 5-6 ori a prezenţei astmului la copii care nu au fost

vaccinaţi pentru Pertussis comparativ cu cei care au fost

vaccinaţi. Primul studiu a fost realizat pe 450 de bebeluri de

la La Leche League; al doilea studiu a fost realizat pe 125 de

copii de la şcoală Steiner. (1)

Dezbateri

p. 141 Lohanul nr. 21, martie 2012

Tot în Europa, un grup format în majoritate din pediatri a

studiat 14,893 de copii din şcolile Steiner din Austria,

Germania, Olanda, Suedia şi Elveţia şi au descoperit că aceşti

copii ce trăiesc într-o “cultură antroposofica ” ( unde vaccinarea

este larg evitată) au o stare de sănătate mai bună decât cea din

grupurile de control. (2)

În Germania, unul dintre cercetătorii ce au studiat[ copiii de la ]

una dintre şcolile Steiner Europene a scris: “ În partea estică a

Berlinului, înainte de căderea zidului, am descoperit mai puţine

alergii [în rândul populaţiei] decât în partea de vest. Această

populaţie [ din estul Berlinului] era mai săracă, mai aproape de

natură şi mai puţin vaccinata”. [...].

În Spania, Xavier Uriarte, MD şi J. Manuel MarÃn, MD au

publicat un studiu în 1999 realizat pe 314 copii şi a căror

evoluţie a fost monitorizată între 1975 to 2000. (3)

Acest grup

de copii are câteva caracteristici: majoritatea naşterilor au fost

acasă sau au fost naşteri naturale, au fost alăptaţi o perioadă

lungă, nu au fost vaccinaţi, educaţia lor legată de sănătate este

holistica şi nu au fost trataţi cu medicamente alopate. În acest

grup nu există boli serioase, sunt foarte puţine spitalizări (

majoritatea pentru traume – accidente) iar incidenta de astm este

de 3.3% comparativ cu 20% câte este media generală în rândul

populaţiei . Şi, evident, o mulţime de bani au fost economisiţi!

SUA

Rata autismului în SUA a atins un incredibil nivel de 1 la 100.

Cifrele care corespund [comunităţilor cu copii] nevaccinaţi sunt

şocant de contrastante comparativ cu media naţională. Având în

vedere că acest articol este destinat cetăţenilor americani, nu o

să detaliez [informaţiile]. Majoritatea dintre voi sunt

familiarizaţi cu investigaţiile jurnalistului american Dan

Olmsted în legătură cu incredibila absenţă a autismului în

rândul populaţiei Amish din Pennsylvania şi Ohio.

La fel de impresionantă este şi [situaţia comunităţii deservite]

de Homefirst Medical Clinic Chicago condusă de un grup de

medici ce îl include pe directorul Mayer Eisenstein, MD, JD,

MPH. Ei nu au cazuri de autism şi teribile alergii în rnadul

copiilor , mulţi dintre aceşti copii fiind născuţi acasă şi

nevaccinaţi. În 1985 am tradus în limba franceză cartea

pediatrului Robert Mendelssohn, MD’s How to Raise a Healthy

Child în Spiţe of Your Doctor ( Cum să creşti un copil sănătos

în ciuda [opiniilor] medicilor ). Acum descopăr rezultate

concrete în minunata sănătate a acestor copii îngrijiţi de doctori

ce au fost elevi ai acestui medic. Îmi plac aceste sincronicităţi în

viaţa mea.

AUSTRALIA

În 1942, Leslie Owen Bailey, fondatorul Natural Health Society

of Australia, a acceptat să aibă grijă de 85 de copii ai căror

mame nu îi puteau îngriji. Aceşti copii nu au fost niciodată

vaccinaţi, nu au fost trataţi cu medicamente [alopate] şi nu au

avut nevoie de nici o intervenţie chirurgicală. Singura problemă

care a apărut a fost atunci când 34 de copii s-au îmbolnăvit de

varicelă. Au fost imediat puşi în paturile lor şi au primit apa

pură sau suc proaspăt de fructe. Toţi s-au însănătoşit repede şi

fără efecte secundare. Investigaţiile ulterioare au arătat că în

timpul petrecut la şcoală, copiii au înlocuit gustările sănătoase

cu mâncarea convenţională nesănătoasă şi astfel apariţia

focarului [de varicelă] nu este deloc surprinzătoare.

Mulţi dintre aceşti copii au moştenit o sănătate precară datorită

bolilor şi malnutriţiei mamelor lor. În ciuda acestui aspect şi

chiar dacă nu au fost niciodată alăptaţi şi nu au beneficiat de

legătura normală între mama şi copil, aceşti copii au crescut

robuşti şi încrezători.

NOUA ZEELANDĂ

Două studii realizate în 1992 şi 1995 în Noua Zeelandă arata

clar că alergiile, otitele, amigdalitele, epilepsia şi ADHD-ul sunt

cu mult mai puţin frecvente în rândul copiilor nevaccinaţi

comparativ cu cei vaccinaţi. (4)

JAPONIA

O perioadă interesantă în Japonia a fost între 1975 şi 1980 când

s-a luat o decizie ca vaccinarea să înceapă la vârsta de doi ani în

loc de vârstă de 2 luni. Motivul acestei decizii a fost

descoperirea a din ce în ce mai multe legături între vaccinuri şi

SIDS ( moartea subită a sugarului). În studiul publicat

în Pediatrics se arăta ca în Japonia, între 1970 şi 1975, au fost

57 de cazuri de reacţii adverse serioase datorate vaccinării,

inclusiv 37 de decese. Din februarie 1975 şi până în august

1981 au fost 8 cazuri de reacţii adverse serioase datorate

vaccinării, inclusiv 3 decese. Din păcate, atât pentru părinţi cât

şi pentru copii, planurile de vaccinare în Japonia au fost

“normalizate” din nou [ se începe vaccinarea la 2 luni]. Studiul

arata clar că sistemul imunitar este mai puternic la vârsta de 2

ani comparativ cu vârsta de 2 luni. Cât de bine le-ar fi mers

acestor copii dacă nu erau niciodată vaccinaţi?

Găsim aceeaşi observaţie şi în Journal of Allergy and Clinical

Immunology study. Din studiul a 11,531 de copii în vârstă de 7

ani iată rezultatele: în cazul copiilor vaccinaţi începând cu

vârsta de 2 luni – 13.8% sunt asmatici, la copii vaccinaţi

icepand cu vârsta de 2-4 luni procentul asmaticilor este 10.3%;

în cazul copiilor la care vaccinarea a început după vârsta de 4

luni procentulde asmatici este de 5.9 %. Din nou aceeaşi

Dezbateri

p. 142 Lohanul nr. 21, martie 2012

întrebare – cât de bine le-ar fi mers acestor copii dacă nu ar fi

fost deloc vaccinaţi?

THE LESSON LEARNED ON VACCINATION

Ca şi pediatru pot să ajung la o singură concluzie. Copiii

nevaccinaţi au cu mult mai multe şanse să se bucure de o

sănătate minunată. Orice vaccinare micşorează şansa

copiilor de a se bucura de o astfel de sănătate.

sursa: nostrabrucanus.wordpress.com/

Televiziunea, o sui generis otravă teribilă

Ing. George Preda - Bucureşti

Cercetătorii care au analizat expansiunea „cangrenei”

televizuale au ajuns la concluzia că principalul releu

informatic rămâne, pentru imensa majoritate a populaţiei,

micul ecran, în ciuda expansiunii internetului.

e de altă parte, numeroase studii ştiinţifice trag

veritabile semnale de alarmă privind nocivitatea

intrinsecă a televiziunii, dar ele nu sunt accesibile

publicului larg, căci în general rămân încuiate în bibliotecile

universitare (în special cele americane) sau undeva în

laboratoare prestigioase – care nu le fac publice, căci nu pot

scoate profit din aceste lucrări.

Televiziunea este un drog care are un efect de îndobitocire

Avântul internetului, cu aparenta sa „democraţie” a

informaţiilor şi opiniilor, a lăsat pentru o scurtă vreme impresia

că dominaţia televiziunii în câmpul mediatic va cunoaşte o

scădere. Ori, în mod paradoxal, oamenii de ştiinţă care au avut

curajul să studieze această problemă spinoasă a societăţii

contemporane au observat exact contrariul: influenţa negativă a

televiziunii este în continuă creştere.

Din fericire, presa alternativă şi unele site-uri şi bloguri de pe

internet au făcut publice aceste descoperiri ştiinţifice

cutremurătoare care evidenţiază nocivitatea devastatoare a

televiziunii asupra psihicului uman. Studiile şi cifrele depăşesc

cu mult orice bănuieli îndreptăţite am putea avea despre efectele

pe care micul ecran le are asupra noastră, dovedind fără drept de

apel că televiziunea este un fenomen abrutizant, căci ea

prosteşte şi îndobitoceşte fiinţele umane care îi cad în sfera de

influenţă. Dar, din nefericire, aceste avertismente nu

sensibilizează publicul şi nu sunt înţelese de marea şi imensa

majoritate a familiilor care sunt prostite zilnic (şi se prostesc

literalmente, din ce în ce mai mult) prin intermediul

televizorului.

Cercetătorul Michel Desmurget, specialist în domeniul

neurologiei, a publicat recent o carte deosebit de bine

documentată, în care face o analiză amplă a influenţei teribil de

nefaste pe care o are televiziunea asupra fiinţelor umane.

Sugestiv intitulată „Lobotomia TV – adevărul ştiinţific asupra

efectelor televiziunii”, cartea lui Desmurget demonstrează,

printre altele, că televiziunea acţionează ca un veritabil drog,

deosebit de periculos şi otrăvitor. Este imperios necesar ca

oamenii să realizeze pericolul şi influenţa crescândă pe care

otrava mediatică o are atât asupra societăţii în ansmablul ei, cât

şi asupra fiecărei fiinţe umane în parte.

În primul rând, timpul irosit în faţa televizorului este foarte

mare: rezultatele şocante ale unor statistici recente arată faptul

că media de timp pe care un adult o petrece în faţa televizorului

este de 3 ore şi 40 minute pe zi; pentru şcolari, media este de

numai... 2 ore şi 40 minute. Perioada de timp pe care oamenii o

petrec zi de zi faţa televizoarelor a crescut continuu în ultimii

cinci ani (în ciuda expansiunii internetului şi a DVD-urilor) şi

ea constituie, în viziunea reputatului neurolog Michel

Desmurge, o veritabilă „lobotomie” (operaţie pe creier,

constând în tăierea unor fibre nervoase din creier).

P

Dezbateri

p. 143 Lohanul nr. 21, martie 2012

Acest timp pe care omul îl petrece zilnic în faţa televizorului

corespunde cu 25% din timpul de veghe şi cu 75% din timpul

liber şi este echivalentul a 56 de zile pe an şi aceasta în

condiţiile în care marea majoritate a oamenilor se plâng că nu

au suficient timp. Altfel spus, în medie, fiecare om iroseşte un

sfert din timpul cât este treaz, zilnic, în faţa televizorului, adică

trei sferturi din timpul său liber. Vi se pare puţin? Un calcul

simplu vă va face să constataţi că timpul irosit în faţa

televizorului este, în medie, de aproape două luni pe an, sau

altfel spus, vă irosiţi aproximativ 16 ani de

viaţă privind la televizor!

Ocupând din ce în ce mai mult timp din

viaţă, dar şi mai mult loc în casele

oamenilor (aceştia îşi cumpără televizoare

din ce în ce mai mari şi din ce în ce mai

multe – există numeroase familii care îşi

instalează televizoare în fiecare cameră),

televizorul a devenit în felul acesta încă şi

mai otrăvitor.

Consecinţele supraexpunerii mediatice sunt foarte grave

Din punct de vedere strict medical, pentru fiecare oră din zi

petrecută în faţa televizorului creşte riscul de deces cu 10% şi

numărul obezilor cu 2%. Fiecare persoană care petrece mai mult

de două ore pe zi în faţa televizorului ar trebui să fie conştientă

că aceasta face ca proabilitatea de a deveni supraponderală să

crească cu 55%. Cele aproape 4 ore petrecute în medie de

fiecare adult, zilnic, în faţa televizorului, măresc riscul

afecţiunilor cardio-vasculare, grăbesc degenerescenţa şi

alterarea proceselor cognitive la persoanele în vârstă (şi

facilitează dezvoltarea bolii Alzheimer), diminuează speranţa de

viaţă.

În cazul tinerilor, situaţia este încă şi mai gravă. Statisticile

demonstrează că acei tineri care sunt expuşi „otrăvii

televiziunii” se confruntă cu frecvente stări de apatie şi în cazul

lor, performanţele şcolare scad, cu cât timpul pierdut în faţa

televizorului este mai mare, tinzând către rezultate dezastruoase

şi conducând la numeroase cazuri în care tinerii reununţă la

şcoală sau nu reuşesc nici măcar să-şi ia diploma de bacalaureat.

Alte pericole deloc de neglijat se referă la tendinţele violente

generate de televiziune şi la comportamentele sexuale

inconştiente, iresponsabile şi perverse care pot fi induse de

aceasta.

În cartea sa, Michel Desmurget îşi

concluzionează studiile şi observaţiile, în

ceea ce îi priveşte pe telespectatorii tineri şi

foarte tineri: „Televiziunea împiedică

dezvoltarea optimă a funcţiilor cerebrale,

compromiţând performanţele şcolare ale

copiilor şi procesele de formare intelectuală,

culturală, socială şi profesională.”

În cazul copiilor, ocazional s-a constatat că unii dintre cei care

sunt supraexpuşi, de mici, televiziunii, sunt retardaţi, având

reale probleme de vorbire şi de exprimare. De altfel,

televiziunea nu ajută cu nimic în dezvoltarea inteligenţei sau în

creşterea nivelului de cultură şi educaţie al copiilor: notele la

limba maternă sau la matematică sunt mai mici în cazul celor

care petrec mult timp în faţa televizorului. Poate părea

paradoxal, dar televiziunea nu ajută nici măcar la îmbunătăţirea

cunoştinţelor sau performanţelor în ceea ce priveşte limbile

străine, statisticile arătând că ea nu este de niciun folos în acest

sens.

Televiziunea, acest „al treilea părinte, catodic” (cum mai este

numită uneori de psihologi) mutilează sociabilitatea în sânul

familiei, reducând drastic atât cantitatea, cât şi calitatea

comunicării dintre părinţi şi copii, dar şi între copii. Desmurget

propune un număr de măsuri care ar trebui aplicate cu

promtitudine de părinţi pentru a lupta împotriva acestei

Dezbateri

p. 144 Lohanul nr. 21, martie 2012

dependenţe nefireşti de televiziune. Printre altele, el recomandă

părinţilor să nu instaleze niciodată televizoare în camerele

copiilor, iar în cazul copiilor mai mici de 6 ani, trebuie evitată

complet expunerea la televizor. Optim ar fi ca atât şcolarii, cât

şi adolescenţii să reducă timpul petrecut la televizor la cel mult

trei ore pe săptămână şi, de asemenea, să nu se uite niciodată la

televizor seara.

Violenţa, nefericirea, suferinţa promovate de televiziune în

scopuri publicitare

Vorbind despre perioada pe care oamenii o petrec în faţa

televizorului, Patrick Le Lay o numeşte „perioada în care

creierul este disponibil”. Această expresie indică într-un mod

exact procesele cognitive care sunt generate în fiinţa

telespectatorilor prin intermediul emisiunilor de televiziune,

subliniază Michel Desmurget.

Cu toţii am sesizat că, de la an la an, calitatea programelor TV

este din ce în ce mai proastă. Abundenţa violenţei, atât în

programele de ştiri, cât şi în filme, are o explicaţie mult mai

mercantilă decât ne putem imagina. Deoarece, după cum afirmă

Desmurget, „dacă stresezi o persoană înainte de a difuza o

reclamă, acesta va reţine mult mai uşor mesajul publicitar. Se

pare că suntem mai dispuşi să reţinem lucrurile care ne

ameninţă, de care ne temem, decât cele care ne-au făcut

plăcere sau care ne-au fost indiferente. Nu întâmplător ne este

prezentată cu insistenţă atâta violenţă.”

Astăzi, rolul principal al televiziunii (prin filmele, emisiunile şi

programele sale) este de a stresa consumatorul; de a-l stresa în

mod continuu, cu putere şi cu o determinare neobosită, demnă

de o cauză mai bună, fiind un mijloc odios, extrem de eficient

de manipulare în masă. Putem remarca faptul că se difuzează

din ce în ce mai multă publicitate în timpul filmelor, dar se evită

prezentarea reclamelor imediat la finalul unui episod, happy

end-ul tipic american nefiind propice pentru creşterea stresului

publifil. În consecinţă, scenariştii s-au adaptat noilor exigenţe

psiho-publicitare: violenţă la cote maxime, suferinţe perpetue,

angoasă comunicativă, perversiuni sexuale de necrezut...

Numeroasele filme şi seriale de acest gen difuzate pe posturile

naţionale de televiziune din toată lumea invită în mod insidios şi

totodată captivant telespectatorii să se pună în pielea unor

personaje bizare, nefericite, sângeroase, criminali în serie,

abuzaţi, prostituaţi, oameni chinuiţi etc. În general, copiii în

jurul vârstei de 10 ani sunt primii fani ai unor astfel de filme, ei

fiind astfel în mod constant împinşi către scene generatoare de

adrenalină, macabre, criminale, imorale: ei ajung sa fie

dependenţi de stres, stresul este „liniştea” lor, iar publicitatea

este ca un fel de heroină pentru ei. Ademeniţi de pe la vârstele

de 5, 7 sau 8 ani cu ajutorul unor sitcomuri (sitcom este un gen

de serial TV de comedie), aceşti copii sunt apoi expuşi cu

sadism, pe la vârsta de 9 sau 10 ani, la filmele atroce pline de

scene violente şi sângeroase care le captează atenţia şi care,

vizionate în mod regulat, le modelează în mod nefericit viaţa şi

personalitatea. Însă relele provocate de televiziune, acest

veritabil Moloch [zeu antic din Orientul Mijlociu adorat prin

sacrificarea copiilor de către părinţi], nu se opresc aici.

Desmurget spune: „Studiile arată că oamenii care urmăresc

programele TV ajung să vadă realitatea aşa cum este ea

prezentată în acele emisiuni. Spre exemplu, dacă vom duce

televiziunea pe o insulă din Fiji, vom constata că dosarele

medicale arată că înainte de apariţia TV, numărul fetelor care

ţineau regim era aproape nul, iar numărul anorexicilor

inexistent. Trei ani mai târziu, 70% dintre adolescente vor fi la

regim, iar 12% vor fi bulimice, adică vor mânca şi apoi vor

voma ceea ce au mâncat, pentru că televiziunea le-a insuflat în

conştiinţă acest ideal de femeie slabă.”

Oamenii de ştiinţă au observat acelaşi fenomen în ceea ce

priveşte consumul de tutun şi de alcool... În scopul manipulării

în masă al cărei mijloc pervers este, nefiindu-i de ajuns să

otrăvească minţile oamenilor, televiziunea distruge în aceeaşi

măsură trupul şi extenuează organismul. Efectele privitului la

Dezbateri

p. 145 Lohanul nr. 21, martie 2012

televizor ore în şir sunt cât se poate de nocive şi de grave, ele

având repercusiuni serioase asupra fiinţei umane.

Televiziunea ne afectează chiar şi indirect, într-un mod extrem

de negativ, viaţa din mai multe puncte de vedere. Ca un mic

exemplu în acest sens, un studiu canadian a arătat că

introducerea televiziunii într-o zonă de enclavă, care înainte nu

nu avea acces la TV, a scăzut cu 30-40% frecventarea sălilor de

sport şi a activităţilor culturale, printre care şi bibliotecile.

Evidenţa ne arată că televiziunea acţionează ca un drog puternic

şi este extrem de nocivă pentru viaţa omului. Ea mutilează

sufletele şi trupurile şi creează o dependenţă severă (la imensa

majoritate a „consumatorilor”). După părerea lui Desmurget, nu

există decât o singură soluţie pentru a scăpa de acest drog:

debarasarea de televizor. Alegerea vă aparţine!

În societatea contemporană, conformismul ne

răpeşte libertatea

Victoria Angelescu - Bucureşti

Tehnologia modernă a condus la concentrarea puterii

politice şi economice şi la naşterea unei societăţi controlate

(în statele democratice, în mod politicos şi aparent

neostentativ) de către Marea Finanţă şi Guvernul din

umbră.

ar societăţile fiind alcătuite din fiinţe umane

individuale sunt cu adevărat benefice numai în

măsura în care ele ajută fiinţa umană să-şi

valorizeze aptitudinile şi potenţialităţile şi să ducă o viaţă

fericită şi creatoare. Aşa că e cazul să ne întrebăm:

Cum este afectat omul de progresele tehnicii şi ştiinţei în

societatea contemporană?

Iată părerea psihiatrului Erich Fromm: „Societatea occidentală

contemporană, în pofida progreselor sale materiale, intelectuale

şi politice, duce tot mai puţin la îmbunătăţirea stării de sănătate

mintală a fiinţei umane şi tinde să submineze în individ

securitatea personală, fericirea, raţiunea şi capacitatea de a iubi;

ea tinde să transforme individualitatea umană într-un automat

care plăteşte pentru eşecul său uman cu o creştere a bolilor

mintale şi cu o disperare ascunsă sub un imbold frenetic de a

munci şi de a obţine aşa-zisa plăcere.“ Mai simplu spus:

progresul tehnic îşi are dezavantajele lui intrinseci. Mai mult

chiar, el ne afectează sănătatea psihică şi mentală.

Victimele bolilor mintale se găsesc, de fapt, printre fiinţele care

par a fi normale. „Multe fiinţe sunt normale pentru că s-au

adaptat atât de bine la modul de existenţă al societăţii

contemporane, deoarece glasul lor omenesc a fost redus la

tăcere atât de devreme în cursul vieţii lor încât ei nici nu mai

luptă să nu mai sufere şi nici nu mai manifestă simptomele unei

revolte, aşa cum se manifestă în cazul nevrozatului.“ (Erich

Fromm).

Se poate afirma cu uşurinţă că aceste fiinţe nu sunt normale în

sensul absolut al cuvântului OM, sens pe care îl vom reda mult

mai bine dacă îl vom desemna prin cuvântul FIRESC. Ele sunt

normale doar în raport cu NORMA unei societăţi care din multe

puncte de vedere prezintă nefirescuri flagrante.

Conformismul nefiresc al oamenilor „normali”

Adaptarea perfectă a fiinţelor umane la o astfel de societate

reflectă, în fapt, măsura alienării lor. Aceste milioane de

oameni nefiresc de normali ducând o viaţă cuminte într-o

societate la care, dacă ar fi cu adevărat liberi nu ar avea de ce să

se adapteze, mai au „iluzia individualităţii“; dar, de fapt ei au

fost în mare măsură dezindividualizaţi. Conformismul marii

majorităţi a fiinţelor umane contemporane devine sinonim cu

uniformitatea. Iar uniformitatea şi libertatea sunt incompatibile.

D

Dezbateri

p. 146 Lohanul nr. 21, martie 2012

Fiinţa umană, prin natura sa cea mai profundă nu a fost creată

pentru a deveni un automat, iar dacă a ajuns în această fază

atunci înseamnă că sănătatea mentală şi spirituală i-au fost grav

perturbate.

Pe parcursul evoluţiei sale, natura s-a străduit să facă astfel

încât fiecare individualitate materială să fie diferită de celelalte,

să prezinte o stare de unicitate din punct de vedere fizic şi

mental. Orice societate care, în interesul eficienţei sau în

numele unei dogme politice sau religioase, încearcă să

standardizeze fiinţele umane, individualităţile umane, comite o

crimă împotriva naturii umane.

Organizarea, aspect indispensabil universului şi implicit

societăţii, nu implică neapărat o uniformitate în care oamenii să

pară copiaţi la indigo. Şi de ce să nu fie posibilă o societate

alcătuită din fiinţe care îşi cultivă personalitatea, libertatea şi

unicitatea şi totuşi cooperează constructiv şi armonios?

În societăţile tradiţionale era altfel...

Aşa cum universul funcţionează şi se autoreglează în mod

armonios, în acelaşi fel şi comunităţile umane în care există

starea de armonie şi de bun simţ elementar se pot autoregla fără

impuneri exterioare sufocante. Ajunge doar să privim puţin în

urmă, să aruncăm o privire scurtă asupra antropologiei şi să

analizăm societăţile tradiţionale. Acolo, în acea lume în care

individualitatea umană era sacralizată, libertatea şi bunul simţ

elementar se dovedeau a fi trăsăturile primordiale specifice.

Fiecare fiinţă era liberă să-şi manifeste creativitatea, toate

ocupaţiile fiind privite ca modalităţi distincte de expresie

creatoare a individualităţii.

Prin studiu antropologic se poate dovedi existenţa reală a

acestor societăţi şi faptul că libertatea nu este doar o noţiune

utopică. O organizare exagerată transformă bărbaţii şi femeile în

automate, sufocă spiritul creator şi desfiinţează însăşi

posibilitatea libertăţii.

În urma experienţelor sociale la care omenirea a fost martoră

mail ales în ultimele două secole se poate spune că libertatea

este cel mai bine reprezentată de calea de mijloc, adică de zona

de mijloc dintre extremele reprezentate de doctrina

liberalismului, acel „laissez-faire”, şi controlul total, dictatura.

Valorile tradiţionale pot fi recreate în contemporaneitate?

Ceea ce putem observa este doar faptul că în multe din

societăţile democratice, politicienii şi mass-media preferă să

aducă la absurd procedeele democratice, apelând aproape

exclusiv la ignoranţa şi lipsa de realism a omului obişnuit.

Idealurile democraţiei şi libertăţii se confruntă cu realitatea

brută a sugestibilităţii fiinţei umane. Dar libertatea individuală

este compatibilă cu un grad ridicat de sugestibilitate

individuală? Care este sistemul de valori al libertăţii individuale

care poate conferi discernământ omului?

Se poate afirma că nu există valoare decât în raport cu viaţa şi

conştiinţa. În societatea democratică actuală există grupuri de

oameni care urmăresc să trăiască astfel încât să redescopere în

ei acea creativitate, acel bun simţ elementar adus de cunoaşterea

conceptului de libertate. Atunci acele grupuri pot fi periculoase?

Regăsirea demnităţii şi libertăţii umane poate reprezenta un

pericol atât de mare într-o aşa-zisă societate democratică? De ce

sunt atât de ostracizate aceste grupuri doar pentru ca sunt altfel,

pentru că nu se supun uniformităţii?

Cea mai mare valoare a libertăţii umane individuale este

valoarea carităţii şi compasiunii, întemeiată pe realităţile cele

mai profunde ale sufletului uman, pe valorile tradiţionale

străvechi. Indiferent de diversitatea mentală şi fizică, IUBIREA

este cea care uneşte fiinţele umane şi le transformă benefic.

Iubirea este mai necesară decât hrana şi adăpostul, dar ei trebuie

Dezbateri

p. 147 Lohanul nr. 21, martie 2012

să i se adauge inteligenţa, fără de care iubirea este neputincioasă

şi libertatea imposibil de dobândit. Iubirea şi libertatea nu se

opun niciodată exercitării inteligenţei – este un adevăr, un

principiu care se găsea la temelia societăţilor tradiţionale.

Serviciile secrete, loviturile de stat şi atentatele

Valentin Manoliu - Bucureşti

Dizidentul sovietic Vladimir Bukovski afirma în anul

1990 că: „Niciodată rolul KGB-ului în interiorul ţării

[URSS] şi în străinătate nu a fost atât de important.

Serviciile secrete sovietice sunt printre cele care au vegheat

la răsturnarea lui Ceauşescu în România, au lansat

„revoluţia de catifea“ în Cehoslovacia, au luat măsuri

pentru răsturnarea lui Erich Honecker în Germania

Răsăriteană, producând îndeosebi circumstanţele favorabile

distrugerii zidului Berlinului.“ (L'Empire du moindre mal,

Libre Journal, Paris, no. 1, sept-oct, 1990, p. 30).

oviturile de stat din toate ţările foste comuniste din

blocul sovietic au fost puse la cale încă din 1984, de

Andropov şi KGB (Directoratul nr. 1 - PGU) şi aveau

un scop strategic, care a fost definit de contele Alexandre de

Maranches (fostul şef al SDECE-ului, serviciul de informaţii

externe francez), citându-l pe unul dintre apropiaţii lui

Gorbaciov, Gheorghi Arbatov:

„U.R.S.S. va face cel mai rău lucru cu putinţă: vă va lipsi de

duşmanul vostru.“ (Le Figaro, Paris, 10 ianuarie 1990) Alfel

spus, Rusia sovietică bolşevică nu va mai fi aliatul lor din

umbră, ci aliatul lor pe faţă la noua împărţire a lumii.

Jean-François Deniau, membru al Consiliului Europei, expune

mai limpede această strategie sovietică, ce a fost iniţiată de

Andropov şi pusă în practică de Gorbaciov, precizând că:

„Uniunea Sovietică îşi propusese drept scop acela de a

pleca pentru a rămâne“ („Les marches lointaines de l'Empire:

partir pour rester“, în Jean Marie Benoist, Après Gorbatchev,

Paris, 1990, p.137).

Lev Nevrozov explică acest plan în „The Kremlin and the

Western Politico-Cultural Establishment“, Midstream, pag. 1, în

care scrie: „În partida de şah pentru dominaţia mondială,

Kremlinul şi-a sacrificat stăpânirea Europei de Est, efectuând un

schimb de piese, pentru a-şi asigura o mai bună penetrare a

economiei şi tehnologiei Europei Occidentale.“

De fapt, acesta este chiar planul de restructurare (perestroika în

stilul lui Gorbaciov) care face parte din conspiraţia

mondializării, prin care cetăţenii sovietici-ruşi îmbătrâniţi sunt

înlocuiţi cu alţi cetăţeni sovietici-ruşi mai tineri. Aceştia sunt

aduşi la studii gratuite în toate ţările foste comuniste din sfera

de influenţă sovietică, iar după terminarea studiilor sunt

infiltraţi prin susţinere francmasonică în toate instituţiile acestor

state şi de aici controlează industria, agricultura şi comerţul. Ei

susţin din aceste posturi cheie interesele Moscovei şi ale

aliaţilor şi nu pe ale popoarelor respective, în vreme

ce oamenilor le sunt confiscate casele, terenurile şi pădurile de

către agenţii sovietici-ruşi şi internaţionali - altfel spus de către

francmasonii mondialişti - care au participat la conspiraţia

internaţională din anul 1989.

Un alt aspect este acela că URSS avea o tehnologie depăşită, în

acea perioadă, faţă de Occident şi Statele Unite. De exemplu în

ceea ce priveşte industria de calculatoare, URSS era depăşită

din toate punctele de vedere. Aşa încât se poate spune că

industria de calculatoare este cea care a impus participarea

URSS la noua împărţire a lumii.

„RESTRUCTURAREA“ COMUNISMULUI GERMAN

La 21 noiembrie 1990, în Germania, Erik Honecker, stăpânul

STASI (serviciile secrete est-germane), dezvăluia într un

interviu acordat ziarului Berliner Wochenpost, că: „Destituirea

mea ca şef al partidului şi al statului este rezultatul unei

manevre de anvergură, ai cărei instigatori continuă să rămână în

umbră. Cei care astăzi se laudă cu această acţiune nu sunt

altceva decât plevuşca. Ne aflăm în prezenţa unor schimbări

extrem de importante, care nu au apărut de la o zi la alta, ci au

fost planificate de multă vreme, la scară europeană şi chiar

mondială.“

Evenimentele de după anul 1990 au confirmat această

conspiraţie masonică internaţională: a se vedea în această

direcţie eliminarea lui Mobutu Seseseko în Africa şi a lui

Suharto în Asia, precum şi declanşarea războiului din

Yugoslavia din 1991. Există şi alte evenimente care indică un

proces continuu la scară mondială, de exemplu războaiele din

Afganistan, Irak şi Cecenia, sau transformările care au loc în

Georgia şi în toate ţările Baltice.

Au urmat apoi tratativele dintre Mihail Gorbaciov (preşedintele

URSS) şi Helmut Kohl (cancelarul vest-german), privind

condiţiile reunificării Germaniei, care s-au materializat prin

pactul Kohl-Gorbaciov de la Geneva, din septembrie 1990,

unde s-au stabilit şi noile sfere de influenţă din Europa de Est şi

Balcanică.

L

Dezbateri

p. 148 Lohanul nr. 21, martie 2012

Gyula Horn, pe atunci ministru de externe al Ungariei – şi

membru al serviciului secret maghiar AVO – a deschis graniţa

pentru miile de refugiaţi est germani aflaţi la frontiera cu

Austria, iar Zidul Berlinului a căzut în urma unui aşa-zis

„accident“, care de fapt a fost planificat cu grijă dinainte.

Realitatea este că la mijiocul anilor 1980, KGB-ul a creat la

Berlin o unitate de rezistenţă ultasecretă, codificată Luci

(Fulgerul), care acţiona independent de sediul est-german al

KGB-ului, de la Kalhorst, care nu avea contact cu STASI.

Existenţa acestei unităţi de rezistenţă ultrasecretă nu era

cunoscută decât de membrii Diviziei a 4-a a KGB-ului şi de

câţiva dintre membrii statului său major de la Moscova, printre

care generalul Anatoli Novikov. Misiunea grupului Luci

era „restructurarea peisajului politic est-german, conform

strategiei Kremlinului, ca pregătire în vederea reunificării

Germaniei“ (Raif Georg Reuth, Andrea Bonte, „Das Komplott“,

München, 1993, p. 210).

Grupul Luci a organizat manifestaţii de stradă - unele însumând

câte 100.000 de oameni - cu caracter anticomunist şi chiar

antisovietic, aceste acţiuni anticomuniste şi antisovietice având

de fapt ca scop eliminarea din viaţa politică a liderului interimar

Hans Modrow. Demolarea Zidului Berlinului a fost o altă

sarcină a grupului Luci, în cadrul modelării peisajului est-

german în vederea reunificării Germaniei.

„REVOLUŢIA PAŞNICĂ“ DIN CEHOSLOVACIA

De asemeni, preşedintele ceh Vaclav Havel afirmă că „revoluţia

de catifea“ de la Praga, din 17 noiembrie 1989, a fost declanşată

de KGB pentru abolirea regimului comunist condus de

brejnevistul Gustav Husak.

Generalul Viktor Gruşko, adjunctul lui Vladimir Kriucikov -

preşedintele KGB-ului, a sosit în ajunul revoluţiei la Praga,

împreună cu un grup de visautniki, ofiţeri spetznaz (seviciu

secret rus de operaţiuni speciale), care acţionează de regulă în

civil.

Generalul Gruşko, generalul Teslenko (însărcinatul la Praga al

KGB-ului) şi cehul Alois Lorenc (şeful STB, Securitatea

Cehoslovacă, care vizitase anterior Moscova) au condus

întreaga desfăşurare a „revoluţiei de catifea“ dintr-un

apartament conspirativ din Praga.

Evenimentele de la Praga au fost provocate de locotenentul

STB Ruzicka, cel care a transformat, cu ajutorul ofiţerilor

spetznaz, manifestaţia de comemorare a unei victime a

miliţienilor praghezi într-una de protest. Ofiţerii spetznaz, sosiţi

la aeroportul Ruzine, s-au împrăştiat în toată Praga, conform

unui plan stabilit dinainte, menţinând permanent legătura cu

Moscova, prin intermediul gen. Gruşko, privitor la mersul

revoluţiei cehe.

Corespondenţii străini au sesizat un fenomen straniu: „Miliţienii

praghezi, care s-au manifestat iniţial extrem de violent faţă de

manifestanţi, au dispărut apoi pur şi simplu, lăsând bulevardele

în mâna manifestanţilor.“

Violenţa iniţială neobişnuită manifestată de miliţia pragheză

împotriva protestatarilor a avut un caracter provocator deliberat,

după care miliţienii au dispărut. În noaptea aceleiaşi zile de 17

noiembrie 1989, gen. Gruşko şi ofiţerii spetznaz au părăsit

Praga, la fel de discret precum apăruseră. Revoluţia de catifea

se încheiase.

„REVOLUŢIA“ ROMÂNĂ

Acelaşi lucru s-a petrecut şi în dimineaţa de 22 decembrie 1989

la Bucureşti, când armata a dispărut instantaneu. Cum spunea

un participant la lovitura de stat: „Armata a intrat în pământ.“

Sediile instituţiilor de stat au fost lăsate, temporar, în mâna

manifestanţilor.

În realitate, din dispoziţia lui Victor Atanasie Stănculescu şi

până la noi ordine, unităţile speciale ale Securităţii se

retrăseseră în tunelurile şi galeriile subterane ale Bucureştiului,

iar unităţile motorizate în cazărmi.

După cum afirmă Igor Toporovski, unul dintre colaboratorii

apropiaţi ai lui Gorbaciov, „Iliescu avea în vremea aceea

legături destul de strânse cu PCUS şi era desemnat drept

candidatul cel mai potrivit pentru a-l înlocui pe Ceauşescu.“

Şi tot el adaugă: „Pentru a începe operaţiunea propriu-zisă, noi

am ales momentul când Ceauşescu se afla la Teheran, deoarece

altminteri acţiunea ar fi prezentat dificultăţi.“

Mark Almond, profesor de istorie modernă la Oxford

University, în cartea „Gorbacev and the Est-European

Revolutions“ (Gorbaciov şi revoluţiile est-europene), publicată

la Londra în 1990, spune că:

„Moscova şi KGB-ul sunt cele care au armat pistolul cu care s-a

dat startul transformărilor din Europa răsăriteană şi centrală, iar

aceste transformări s-au săvârşit cu cea mai mare uşurinţă,

deoarece a fost suficient să fie activate structurile [securităţii

sovietice-ruse] care existau deja.“

ATACUL CRIMINAL ÎMPOTRIVA IRAKULUI

În ceea ce priveşte atentatul din 11 septembrie 2001 împotriva

statului şi poporului american, acesta a fost în realitate un auto-

atentat organizat de către CIA, pentru ca Statele Unite să aibă

Dezbateri

p. 149 Lohanul nr. 21, martie 2012

un pretext pentru a ataca Irakul şi a intra cu forţa în posesia

petrolului irakian.

Petrolul este necesar

pentru asigurarea

consumului de energie al

Statelor Unite şi pentru

dezvoltarea programelor

militare şi spaţiale, în

vederea manipulării şi

controlului de către

FRANCMASONERIE a

tuturor fiinţelor umane

de pe suprafaţa globului. Astfel, după 11 septembrie 2001,

americanii au ajuns să aibă baze militare chiar şi în Rusia.

Atacul SUA împotriva Irakului a fost plănuit cu mult timp

înainte, lucru precizat de agentul William Cooper din cadrul

serviciului de informaţii al marinei americane, Naval

Intelligence of Navy, în cartea „Behold a Pale Horse“. În

această carte, el dezvăluie documente ale unui plan de

operaţiuni împotriva ţărilor arabe, care preconiza folosirea

trucului lui Roosvelt cu Pearl Harbour sau al lui Churchill cu

oraşul Coventry (din al doilea război mondial), amândoi

cunoscând ziua şi ora atacului japonez, respectiv german. Din

aceste documente reiese că într-unul dintre marile oraşe ale

Statelor Unite urma să fie declanşată o explozie puternică, un

auto atentat care să fie pus pe seama fundamentaliştilor iranieni,

irakieni sau libieni şi să constituie un pretext pentru

dezlănţuirea unui război de coaliţie, care să primească girul

Consiliului de Securitate şi al ONU.

Blocurile-turn gemene ale lui World Trade Center au fost, în

realitate, demolate prin implozie cu dinamită, plasată de experţii

CIA în punctele cheie ale structurii clădirilor, iar Pentagonul a

fost lovit de un avion uşor doar într-o aripă dezafectată, aflată în

curs de reamenajare, care nu adăpostea personal, birouri şi

calculatoare. Ambele acţiuni au fost puse la cale de CIA în

cârdăşie cu preşedintele mason George Bush.

În aprilie 2005, USAF (US Air Force, Forţele Aeriene ale SUA)

a lansat un microsatelit XSS-11, care are capacitatea de a bruia

sateliţii de recunoaştere şi comunicaţii ai altor naţiuni.

În prezent, Statele Unite dispun de un program militar spaţial,

numit „Rods from God“ (într-o traducere aproximativă Urgia

lui Dumnezeu, „rod“ însemnând, la propriu, bâtă, ciomag), care

urmăreşte lansarea, de la limita dintre spaţiul cosmic şi

atmosferă, a unor cilindri din tungsten, titaniu sau uraniu, care

să distrugă ţinte la sol, lovindu-le cu o viteză de 11.600 de

km/h, impactul având forţa unei mini bombe atomice.

De asemenea, se află în stadiu de experiment folosirea unor

sateliţi care pot lovi cu raze laser bazele sau rachetele inamice.

Aici trebuie subliniat faptul că Statele Unite au un consum

imens de petrol şi că, fără petrolul din Afganistan şi Irak,

puterea lor va ajunge în doi, trei ani să se destrame. În curând,

SUA nu vor mai avea mercenari, aliaţi şi petrol şi s-ar putea să

plece din toate ţările planetei cu coada între picioare, odată cu

aliaţii lor ruşi, deoarece s-a văzut cine sunt americanii şi aliaţii

lor. Consiliul de Securitate şi ONU, care sprijină acţiunile

imperialiste ale americanilor şi ale aliaţilor împotriva fiinţei

umane, se vor destrăma de la sine.

ONU, Organizaţia Naţiunilor Unite, este o organizaţie mafiotă,

teroristă şi imperialistă FRANCMASONICĂ în care corupţia

este un sport general şi planetar.

Trebuie menţionat faptul că America a intrat deja în faza de

distrugere şi destrămare prin vânzările de arme de mare calibru.

Aceste vânzări de armament greu au fost aprobate de fratele lui

Bush, SUA fiind conduse după bunul plac al acestei familii de

mafioţi.

Mai mult, în 2004, secretarul de stat american Colin Powell, un

alt mincinos ordinar şi criminal internaţional, a recunoscut că:

„O serie de dovezi-cheie prezentate ca argument pentru

intervenţia militară americană în Irak sunt false.“

Colin Powell a mai afirmat ulterior că: „Cea mai importantă

parte a prezentării sale din februarie 2003, făcută în cadrul

Consiliului de Securitate al ONU, potrivit căreia Irakul ar fi

avut laboratoare mobile pentru fabricarea armelor biologice, s-a

bazat pe declaraţii false.“

Americanii au invadat rapid Irakul sperând să mai găsească

armamentul chimic şi bacteriologic livrat tot de ei irakienilor în

timpul războiului dintre Irak şi Iran, şi să producă astfel dovada

incriminatoare că Saddam dispunea de arme de distrugere în

masă.

Acum, după trei ani de zile de distrugere a Irakului şi de

terorizare şi masacrare a populaţiei civile, americanii şi aliaţii

recunosc cu criminală seninătate că nu au avut în realitate nici o

dovadă că Irakul ar fi dispus de arme de distrugere în masă.

TERORISM ŞI ATENTATE

În ceea ce priveşte atentatele, acestea sunt o malefică invenţie a

sovieticilor-ruşi din perioada celui de-al doilea război mondial

şi erau comise de partizani ruşi, care ucideau numeroşi copii şi

cetăţeni sovietici, dând apoi, cu perfidie, vina pe germani,

pentru ca astfel să atragă compasiunea opiniei publice

internaţionale şi să primească sprijin de la statele occidentale -

Dezbateri

p. 150 Lohanul nr. 21, martie 2012

hrană şi, mai ales, armament - dar şi pentru a atrage aliaţi

împotriva Germaniei.

ORGANIZAŢIA PENTRU ELIBERAREA PALESTINEI

În Palestina lui Yasser Arafat, KGB-ul sovietic-rus a impus ca

serviciul de securitate palestinian să aibă o structură dublă,

respectiv Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi Hamas.

După cum afirmă Christopher Story, analist american în

domeniul serviciilor secrete: „Hamas şi unităţile sale sunt şi au

fost dintotdeauna o componentă operaţională aflată sub umbrela

organizaţiei cunoscută sub numele de Organizaţia pentru

Eliberarea Palestinei.“

La mijlocul secolului al XIX-lea, anarhiştii ruşi - care în

realitate erau membri ai unor grupuri masonice ce urmăreau

înlăturarea ţarului şi preluarea puterii - au teoretizat dubla

structurare, politică şi teroristă, a unei grupări subversive.

La „suprafaţă“ se află Organizaţia, o grupare care are un rol

politic, respinge formal violenţa şi practică discursul

ideologizat, în vreme ce la „subsol“ se află Infernul, grupul

militar secret al grupării, care este însărcinat cu asasinate, răpiri,

jefuirea băncilor, traficul de arme, de droguri şi altele.

Începând din perioada Internaţionalelor, toate partidele

comuniste din întreaga lume, - care sunt susţinute de Moscova -

au avut această dublă structură în lupta clandestină pentru

acapararea puterii. Grupările teroriste contemporane, precum

Brigăzile Roşii, Potere Operaio, Septembrie Negru, Sendero

Luminoso etc. au procedat la fel.

Renumitul analist Steven Emerson subliniază, într-un articol

apărut în Wall Street Journal, că: „Forţele de securitate ale lui

Arafat, sub pretextul cooperării pe linie de securitate în

regiunile ocupate, au ucis, torturat, răpit şi terorizat mii de

palestinieni.“

Ca o paranteză, Yasser Arafat, cu ocazia participării la Forumul

„Crans Montana“ din aprilie 1994, forum sponsorizat de Zaher

Iskandarani şi Kamel El Kader, la care a participat şi Ion

Iliescu, şi-a amintit cu nostalgie de anii de studenţie, de serile

moscovite şi de Ion Iliescu, colegul său de studenţie: „Am fost

colegi la Moscova [n.a. este vorba despre studiile la GRU -

serviciul secret militar sovietic], numai că Iliescu, spre

deosebire de mine, era şef mare.“

ÎNSCENĂRILE LUI PUTIN

Omul de afaceri rus Boris Berezovski a afirmat într-o conferinţă

de presă ţinută la Londra că: „În spatele atentatelor care au

făcut aproape 300 de morţi în Rusia, în august şi septembrie

1999, s-a aflat FSB [ex-KGB], iar Vladimir Putin ştia prea bine

despre acest auto atentat.“

Înscenarea auto-atentatului a avut, după Berezovski, un dublu

scop: crearea unui pretext pentru atacarea Ceceniei şi creşterea

popularităţii lui Putin: „Autorităţile ruse i-au acuzat mereu, fără

a furniza probe, pe separatiştii ceceni de organizarea atentatelor

care au dus la intervenţia armatei ruse în Cecenia. Cei din FSB

erau de părere că Putin nu poate să acceadă la putere pe cale

cinstită, democratică şi că o campanie teroristă, urmată de un

război în Cecenia, ar crea contextul psihologic favorabil

alegerilor.“

Să luăm aminte că renumitul luptător cecen Dudaev a fost ucis

în timp ce vorbea la telefonul mobil. Racheta care l-a ucis pe

Dudaev a fost direcţionată cu precizie către locaţia acelui

telefon, prin satelit. Operaţiunea a fost pusă la cale de ruşi şi

americani, iar tehnologia folosită a fost americană.

COLABORAREA TERORISTĂ SUA – URSS

La vârful structurilor de conducere, infiltrate masonic,

americanii şi ruşii au fost de fapt aliaţi şi atunci când iranienii

au arestat şi au capturat membrii ambasadei Statelor Unite din

Teheran, în anul 1987.

În realitate, americanii şi ruşii organizaseră o lovitură de stat

împotriva conducerii de la Teheran. Avionul care transporta

militarii americani şi tehnica militară pentru instalarea centrului

de comandă în apropierea capitalei iraniene, Teheran, a fost

dirijat de ruşii din staţia spaţială sovietică-rusă MIR. Avionul a

aterizat cu bine. La scurt timp, şase elicoptere americane,

burduşite cu militari americani, au pornit spre Iran. Destinaţia

era avionul deja aterizat. Elicopterele americane, dirijate de

ruşii de pe staţia spaţială MIR, s-au deplasat în timpul unei

furtuni de nisip, pentru a nu fi detectate de radarele armatei

iraniene. La aterizare, un elicopter a lovit avionul şi amândouă

navele au explodat şi au luat foc.

Zgomotul produs de explozia avionului şi a elicopterului, care

erau pline amândouă cu muniţie şi armament, precum

şi incendiul produs chiar în apropierea oraşului Teheran, au

atras trupele militare iraniene, care i-au arestat pe toţi atentatorii

rămaşi în viaţă.

La nivelele inferioare ale serviciilor de informaţii ale armatei

americane şi ruse au existat, totuşi, şi unele neînţelegeri.

Vom aminti aici faptul că submarinul nuclear american

Scorpion a fost torpilat de submarinele sovietice, pentru că se

apropia prea mult de acestea. Cei de pe Scorpion au fost

atenţionaţi de ruşi să înceteze aceste acţiuni provocatoare, dar ei

nu s-au oprit şi atunci ruşii l-au torpilat. La nivelul superior al

Dezbateri

p. 151 Lohanul nr. 21, martie 2012

serviciilor de informaţii şi al conducerii politice a americanilor

şi ruşilor s-a muşamalizat acest incident, pentru a nu se crea o

psihoză anti-sovietică, deoarece în toate instituţiile statului

american sunt infiltraţi, cu cunoştinţa superiorilor şi agenţi ruşi.

Adevăruri zguduitoare despre conspiraţia

bancară şi sclavia modernă a dobânzii

Prof. George Bianu – Bucureşti

Dezvăluiri despre modul în care întreaga omenire este

escrocată şi jefuită prin vicleana practică legiferată a

cametei de către marii bancheri ai lumii – manipulatorii

criminali din umbră ce orchestrează diabolicele crize

financiare, războaiele devastatoare, foametea şi pandemiile.

ste cvasi-evident pentru noi toţi că la ora actuală

întreaga lume trece printr-o starea acută de criză

economică şi financiară. Deşi se încearcă inocularea

insidioasă prin mass-media a ideii că această criză este un

fenomen de economic „perfect natural”, adevărul este că ea a

fost declanşată în mod artificial, prin folosirea perversă a unor

pârghii financiar-bancare şi prin manipularea subversivă a

masei monetare de către aşa-zişii „iluminaţi” ce conduc din

umbră şi care urmăresc, totodată, să întroneze prin eforturi

disperate o aşa-zisă Nouă Ordine Mondială şi statul fascist

planetar unic, în care toţi oamenii vor fi înrobiţi şi în

permananţă supravegheaţi, având implant sub piele cumplitul

cip RFID.

Lucrarea dezvăluie pentru prima dată în România adevăratele

cauze ale crizelor financiare, ce sunt legate de uneltirile

tenebroase ale grupării diabolice a aşa-zişilor „iluminaţi”, care

şi-a întins tentaculele otrăvite în întreaga lume şi care

acţionează din umbră de generaţii întregi, atât prin intermediul

sectei malefice a iluminaţilor, cât şi prin tot felul de organizaţii-

paravan mondialiste, precum sunt Grupul Bilderberg, Consiliul

pentru Relaţii Externe, Comisia Trilaterală etc. Sunt explicate

pe înţelesul tuturor, cu argumente pertinente şi cu o mulţime de

date concrete, aspectele ce au fost tăinuite multă vreme ale

complotului ce este urzit cu o mare viclenie de clanurile

malefice ale aşa-zisei „elite”: Rothschild, Rockefeller, Morgan,

Schiff, Warburg etc.

Ne permite totodată să urmărim „firul roşu” al conspiraţiei

începând încă din secolul al XVII-lea şi ne conduce până în

epoca modernă, perioadă în care au fost apoi înfiinţate în unele

state băncile centrale (cu capital privat), cum ar fi Banca

Olandei şi Banca Angliei din Europa sau Banca Rezervei

Federale din America.

Sunt demascate cu mult curaj şi apoi sunt explicate mecanismul

pervers al aşa-ziselor rezerve fracţionare şi înşelătoria veche de

mii de ani a împrumutului cu camătă (sau, altfel spus, cu

dobândă), ce reprezintă de fapt câştigul necinstit şi nemuncit al

tuturor cămătarilor, reciclaţi în timpurile noastre ca fiind nişte

„onorabili” bancheri, ce sunt totodată membrii ai elitei politice

şi economice. Hipnotizaţi cu viclenie şi spălaţi pe creier de

reclamele televizate ale trusturilor mass-media, care le

inoculează în permanenţă celor naivi sugestia unor false şi

interminabile nevoi materiale, cei mai mulţi oameni sunt în felul

acesta prinşi în caruselul dement şi fără de sfârşit al acumulării

materiale şi ajung în cele din urmă să uite că sunt fiii lui

DUMNEZEU şi că singura valoare nepieritoare care li s-a dat

de către Creatorul Suprem este chiar Scânteia Divină (Sinele

Nemuritor – ATMAN) ce sălăşluieşte într-un mod tainic în

adâncul propriei lor fiinţe. Toate tradiţiile spirituale ale omenirii

afirmă la unison că menirea esenţială a omului este, în realitate,

revelarea Scânteii Divine din fiinţa sa şi atingerea unei

comuniuni profunde plenare cu DUMNEZEU TATĂL.

Realizând aceasta, fiinţa umană nu va mai putea fi niciodată

înrobită de către vânzătorii de himere, ce sunt în acelaşi timp

nişte îndârjiţi promotori ai aşa-zisei Noi Ordini Mondiale.

Aşa cum spunea odinioară Mântuitorul nostru Iisus Hristos,

dragostea de DUMNEZEU şi „iubirea de arginţi” sunt şi vor

rămâne întotdeauna incompatibile: „Nimeni nu poate să

slujească la doi stăpâni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt

îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui;

luaţi aminte, căci nu puteţi să slujiţi şi lui DUMNEZEU şi lui

Mamona” (Matei 6,24).

Criza europeană, datoriile suverane şi

moneda euro

Mihaela Gheorghiu - Bucureşti

Europa şi Statele Unite se găsesc astăzi faţă în faţă cu

datorii abisale, fruct a peste 30 de ani de orgii financiare şi

proastă gestiune. Deoarece „democraţiile”, cu ochii pironiţi

în agendele electorale, nu se preocupă de nimic altceva decât

de viitorul apropiat.

n viciu care a consolidat de-a lungul anilor rezervorul

inepuizabil de lichidităţi oferite de băncile asigurate

prin rente viagere (serviciul datoriei) ad vitam

aeternam.

În Europa, majoritatea ţărilor membre ale zonei euro se

confruntă cu datorii din ce în ce mai mari. Statele Unite,

aflându-se şi ele pe marginea prăpastiei, au injectat 900 de

miliarde de dolari (645,4 miliarde de euro) din toamna lui 2010

în speranţa de a plăti o infimă parte din datoria pe care o au, în

scopul de a obţine o scădere a dobânzilor... Două crize paralele

care pun Occidentul faţă în faţă cu o situaţie inedită, dovadă a

E

U

Dezbateri

p. 152 Lohanul nr. 21, martie 2012

unui sfârşit de ciclu şi poate a încheierii unei faze din

dezvoltarea societăţilor umane.

Grecia este deja în pragul falimentului, având nevoie stringentă

de un împrumut de 8 miliarde de euro, pe care nimeni nu este

dispus să i-l ofere. În ce priveşte Spania, Italia, Irlanda,

Portugalia, acestea se află de asemenea pe marginea prăpastiei,

de care şi Franţa se apropie cu paşi repezi. În ceea ce priveşte

colapsul grec, în prezent se dezbate procentul pierderilor pe care

le vor suferi creditorii. Şi aceasta pentru că au încurajat din plin

Grecia să continue pe calea demagogiei finanţelor facile, corolar

al democraţiei clienteliste, cea care cumpără pe loc sufragiile a

diverse nişe sociale prin acordarea de avantaje şi prin

încurajarea dreptului la lene...

Moneda euro, idol sau coloană a templului europeist

Se dezbate deci posibilitatea unei insolvabilităţi parţiale a

Greciei, de peste 30%. Acesta ar fi un rău mai mic, ţinând cont

de încăpăţânarea eurolatrilor de a menţine Grecia în zona euro,

încăpăţânare care adânceşte de la o zi la alta abisul datoriei

elene. Totuşi, dacă Atena ar părăsi tristul paradis al Euro şi ar

reveni la drahmă, grecii ar deţine acel instrument nepreţuit de

ajustare care este capacitatea de devalorizare. Dar ar fi prea

simplu. Ei bine, nu, integritatea zonei euro trebuie menţinută cu

orice preţ, refuzându-se astfel excluderea Greciei din zona

euro, deoarece – după spusele eurocraţilor încăpăţânaţi şi

obtuzi care populează cabinetele guvernamentale – pe euro se

bazează ficţiunea Europei de la Bruxelles.

Ideologiile au o viaţă grea: mai degrabă să

piară popoarele pentru ca ele să poată

exista! Doar 16 ţări din 27 sunt membre

ale zonei Euro. Prin urmare, nu i-ar veni

nimănui ideea să afirme că, Europa, cu sau

fără euro, nu ar exista. Atunci de ce se

perseverează într-o asemenea aberaţie?

Probabil pentru că euro este mult mai mult

decât o monedă, el este de asemenea un

instrument politic necesar pentru a lega

naţiunile una de cealaltă, de a le înfunda în

creuzetul federalist şi de a realiza utopia

ucigaşă – căci toate utopiile sunt ucigaşe – a unei Uniuni

Europene, vastă societate anonimă caracterizată de o

iresponsabilitate nelimitată... Excepţie poate o Germanie

muncitoare, dar bătrână, care, pentru moment, evită în mod abil

aceste probleme! Un Occident unde rata sărăciei este în

continuă creştere, datorită dezindustrializării cu efecte

catastrofale (industria financiară neputându-i-se substitui,

deoarece ceea ce nu produci trebuie să cumperi şi de aici rezultă

deficitele care cresc vertiginos (la sfârşitul anului 2010,

deficitul comercial al Chinei atingea cifra de 22 de miliarde de

euro, după spusele ministrului francez al economiei, Christine

Lagarde, în timpul vizitei în Franţa a preşedintelui chinez Hu

Jintao)).

Întreaga zonă euro riscă să fie insolvabilă

La început cantonată doar la PIGS (Portugalia, Irlanda, Grecia,

Spania), criza obligatară ameninţă de acum să înghită întreaga

zonă euro. Retrogradarea Italiei de către Agenţiile de rating

traduce – chipurile – teama „pieţelor” (rămâne de văzut ce se

ascunde cu adevărat în spatele vocabulei misterioase „piaţă”),

crescând printr-un efect invers riscurile financiare asumate de

investitorii insuficient de prudenţi. Supracreşterea riscului

constituie de fapt o bună scuză pentru a deveni din ce în ce mai

lacom prin intermediul dobânzilor din ce în ce mai crescute. Ori

pierderea încrederii – încrederea fiind un fel de eter imaterial

unde se desfăşoară intriga universului financiar – se întinde de

acum la întreaga Eurozonă: bursele se prăbuşesc spasmodic,

moneda euro alunecă şi toate acestea demonstrează de la o zi la

alta incapacitatea patologică a şefilor europeni de a apuca taurul

de coarne. Oare aceasta înseamnă sfârşitul Euroland-ului?

Oare prăbuşirea monedei euro e o problemă aşa de gravă?

Europa a existat şi înainte de moneda euro, şi va continua să

existe cu sau fără euro. Mai degrabă avem motive să credem că

Europa are mai multe şanse de redresare fără moneda euro, în

calitate de monedă unică... Trebuie să luăm în considerare şi ce

anume implică pentru oamenii de rând menţinerea acestuia ca

monedă unică în ce priveşte austeritatea indusă; ştiindu-se că

clasele de mijloc din Europa şi toţi cei care nu au alt venit decât

cel ce rezultă din propria lor muncă, toţi cei care nu beneficiază

de generozitatea Statului, într-un cuvânt cei care nu sunt

subvenţionaţi, vor sângera până la ultima picătură! Toate

acestea pentru a menţine Eurozona concepută ca nucleu de

fuziune a Uniunii federale, aceste State-Unite ale Europei ce se

află în construcţie de la victoria „Aliaţilor” din 1945, care

presupunea schimbarea la faţă a Europei după modelul liberal-

democratic american. Acestea sunt

valorile la care nu vor să renunţe

eurolatrii, deoarece aceasta ar însemna să

se şteargă dintr-o singură lovitură 66 de

ani de eforturi insidioase pline de răbdare,

66 de ani de minciuni şi manipulare.

Totuşi, remediul majorităţii problemelor

economice actuale este relativ simplu: a

pune capăt definitiv fetişismului idolatru

al monedei euro... căci lumea va continua

să se învârtească chiar dacă Grecia şi alte

state vor ieşi din zona euro. Euro nu va

mai fi monedă unică, dar ar putea fi

monedă comună. Nu va avea loc nicio catastrofă spectaculoasă.

Va trebui să ne suflecăm mânecile şi să curăţăm ruinele lăsate

de secta liberal-libertară, printr-un anarho-capitalism care a

crezut că poate să îşi permită orice până într-acolo încât a ajuns

pe punctul de a distruge economiile umplând masele de credite

de consum excesiv. Nota de plată va trebui achitată şi va fi

necesar să facem faţă zilei de mâine când se va rupe vraja

promisiunilor vane ale echipelor socialiste care se află la putere

în Atena şi în toată Europa liberală, socială şi democrată.

Dacă Europeiştii sinceri ar fi mai isteţi, mai lucizi, mai coerenţi

vizavi de ambiţia lor de a crea o Europă puternică – căci de aici

rezultă unul din paradoxurile aşa-zisului proiect european, unii

euro-suveranişti s-au lăsat abuzaţi de ideocraţi şi de alţi

comisari politici pentru a distruge adevărata Europă pe motivul

de a construi o Uniune aşa-zis europeană –, aceştia ar milita

pentru ieşirea Greciei din zona euro. În plus, ar susţine ideea

unei urgente reîntoarceri la monedele naţionale, readucând euro

Dezbateri

p. 153 Lohanul nr. 21, martie 2012

la o dimensiune rezonabilă, aceea de monedă comună. Dar oare

li se va lua la timp ceaţa de pe ochi?

Falimentul statelor, o sperietoare mediatică

În ce priveşte spectrul falimentului folosit pe post de

sperietoare, o scurtă analiză istorică ne va lămuri. Peste tot în

lume în

ultimele secole,

falimentul

Statelor a fost

ceva curent şi

nimeni nu a

murit din atâta

lucru. Aşa cum

o febră

puternică este o

mobilizare

extremă a

organismului ce

poate omorî

microbii, falimentul poate fi o soluţie la limită pentru criza

financiară a unui stat. De exemplu, Franţa deţine un record de

opt falimente între secolul XIV şi secolul XVIII. La acestea se

adaugă falimentul asignatelor (monedă în timpul Revoluţiei

Franceze, cu rol de titlu de împrumut), perioadă de vârf a

incapacităţii şi tâlhăriilor revoluţionare. Secolul XIX este cel al

falimentelor în Hispanidad, America de Sud şi în Spania, care a

cunoscut şapte falimente succesive. Grecia, după independenţa

sa din 1830, s-a distins deja, repetând aceste falimente în mod

cronic. Nici Statele-Unite nu au fost menajate, ele au cunoscut

un anumit număr de perioade de insolvabilitate în ultimele două

secole: eşecul Continental din 1779 în ce priveşte prima sa

emisie de monedă de către Congresul continental în 1775;

eşecul Greenback din 1862 în contextul războiului civil care a

izbucnit în anul precedent; eşecul din 1934 de pe «Liberty

Bonds» emis începând din 1917 pentru a finanţa intrarea

Statelor-Unite în Marele război... până la insolvabilitatea

parţială din 1979.

Odată cu Marea Depresie de la începutul anilor 1930, mai multe

state europene au fost incapabile să-şi ramburseze datoriile:

Germania, Grecia, Ungaria, România. Al doilea val de

falimentări va lovi din plin America latină şi Europa, în special

Germania, Austria, Spania... În 1982 este rândul Mexicului,

care a declanşat o serie de falimente în America latină; să nu

mai vorbim de Africa unde falimentul este un rău endemic!

Rusia, în 1998, la fel ca şi în 1917 după acel Octombrie Roşu, a

trecut de asemenea printr-o astfel de perioadă. Pe scurt,

falimentul este un moment dificil pentru toţi, creditori sau

debitori, dar nu este ceva dificil de realizat şi imposibil de

depăşit. Ori, dacă aceasta este condiţia necesară pentru a regăsi,

cel puţin în parte, sănătatea economică şi a repune pe linie

Europa naţională, atunci trăiască falimentul, ieşirea din zona

euro a Greciei... trăiască sfârşitul monedei, al gândirii limitate şi

al limbajului de lemn...

Soluţii dezastruoase şi ineficiente, pentru a menţine Grecia

în zona Euro

Joi, 20 iulie, cei 17 şefi ai Eurozone, s-au pus de acord în ce

priveşte un nou plan de salvare a Greciei, pentru suma de 158

de miliarde de euro, sumă fixată ulterior la cifra de 109 miliarde

de către BCE şi de către FMI, pachet ce se adaugă la cele 110

miliarde acordate deja pentru o perioadă de trei ani în mai 2010.

Se pare că aceste măsuri nu vor rezolva însă problema de fond,

dacă ar fi să îl credem pe Dl. Trichet, preşedinte al Băncii

centrale a celor 17, care estima, la câteva ore după adoptarea

acestui plan conceput în disperare de cauză, că aceasta va

conduce la declanşarea unui „credit default swap” (CDS). Altfel

spus, o neplată parţială susceptibilă – prin punerea în acţiune a

dispozitivelor de asigurare contra riscului de falimentare a unui

Stat – de a provoca un nou episod de criză acută pe piaţa

datoriilor europene.

Prin urmare, a doua zi, vineri 21 iulie, agenţia de cotare franco-

americană Fitch Ratings anunţa că „nota” grecească urma într-

adevăr să scadă datorită unui eşec parţial. Agenţia, care nu a

subapreciat „importantul şi pozitivul” acord finalizat în ajun,

prevede că Atena va sfârşi în mod inevitabil prin a nu putea să

îşi achite vechile obligaţii deoarece ultimul plan (ţinând cont şi

de contribuţia creditorilor privaţi din Grecia) modifică

substanţial termenii iniţiali ai împrumuturilor! De altfel, cum

PIB (produsul intern brut) grec are tendinţa să scadă şi pentru că

împrumuturile urmează o direcţie inversă, este evident că

rezultatele nu vor fi niciodata fantastice.

Ameninţarea adresată Atenei de către Fitch Ratings a fost pusă

în aplicare de către Moody’s luni, 25 iulie 2011, la ora 7, care a

coborât cota suverană a Greciei la limita prăbuşirii... toate

acestea ca un duş rece la doar cinci zile după un summit care a

făcut mult zgomot pentru nimic! Acest fapt ne oferă o idee

destul de clară despre puterea negativă foarte mare pe care o

deţin Agenţiile private care supraveghează piaţa capitalurilor

disponibile, şi care au puterea de a distruge cu o mişcare din

condei rezultatul a mai multor luni de negocieri laborioase,

torpilând un plan de salvare... care a luat apă din toate părţile

înainte de ieşi în larg. De asemenea, aceasta ne oferă o idee

despre dispreţul cu care pieţele anglo-americane tratează

europenii, numai buni de exploatat până la ultima picătură cu

singurul scop de a rambursa datoriile demenţiale pe care au avut

inconştienţa de a le contracta!

Dar toate aceste aspecte fiind stabilite de dinainte, la ce bun

circul mediatic în jurul unui summit inutil? Pentru a evita

extinderea crizei în Spania şi Italia şi apoi în întreaga zonă

euro? Desigur! Dar în acest sens – să o spunem fără ocolişuri –

cei 17 miniştri de finanţe din Zona euro nu au venit tocmai în

ajutorul Greciei, aşa cum îndrăznesc să pretindă... În realitate, şi

în mod prioritar, ei nu fac aceasta decât pentru a se salva pe ei

înşişi, mai precis pentru că insolvabilitatea Greciei ar antrena-o

pe cea a băncilor germane şi franceze care deţin majoritatea din

datoria greacă şi apoi ar conduce la căderea finală a Casei euro!

Ce este de făcut? Ce se poate preconiza?

Ce soluţii ni se oferă, de la cea mai puţin realistă (care,

probabil, ar fi cea mai oportună) la cea mai realistă, dintre care

nici una nu are nici cea mai mică şansă de a fi pusă în aplicare:

prima, declararea unui moratoriu asupra datoriei; a doua,

evaluarea statutului burselor drept ceea ce sunt ele în realitate, şi

Dezbateri

p. 154 Lohanul nr. 21, martie 2012

anume, stabilimente de joc unde bântuie înşelăciunea şi prin

urmare tratarea lor în funcţie de ceea ce sunt, cu alte cuvinte, a

nu se tolera deschiderea lor decât câteva zile pe lună; a treia,

impozitarea a ceea ce nu este impozitat în prezent, în special

tranzacţiile speculative, produsele cu risc etc. fapt care ar putea

permite ştergerea tuturor datoriilor în cel mai scurt timp...

Dincolo de toate acestea, s-ar putea face împrumuturi doar de pe

piaţa internă, după modelul nipon (Japonia are o datorie de

aproape 200% din PIB, dar fiind contractată pe piaţa internă,

aceasta nu afectează taxele de împrumuturi) şi pentru aceasta ar

fi necesar să se revizuie legile şi tratatele implicate. Sau ar fi

necesară reconsiderarea monedei euro ca monedă comună şi de

asemenea „unică”. Toate măsurile vor trebui să fie însoţite de

dispoziţii care să vizeze o încadrare severă a creditului,

condamnarea oricărei incitări la recurgerea la fonduri facile şi,

în acest sens, este necesar să se treacă la reinocularea – încă din

faşă – a unei etici comportamentale care ar avea ca rezultat

separarea de tot ce ar putea avea vreo legătură, apropiată sau

îndepărtată, cu această ideologie a consumului care este pe cale

să ne distrugă... deoarece zilele care vor urma petrecerii riscă să

fie foarte dure pentru societăţile consumeriste, cu alte cuvinte,

revenirea la realitate ar fi dură!

O altă posibilă soluţie a crizei, dar care ar avea consecinţe

importante pe termen lung, ar fi crearea unui Fond Monetar

European. În acest caz s-ar putea transfera datoriile Statelor

către UE, altfel spus ar implica transformarea Uniunii într-o

putere economică suverană, aceasta traducându-se prin emiterea

de bonuri de către trezoreria europeană... Dar aceasta ar

însemna un considerabil câştig de teren al federalismului în

chestiunile bugetare... Cum Statele nu mai emit monedă proprie,

ele sunt de acum înainte invitate la a abandona ultimele

elemente care le asigurau suveranitatea economică şi financiară.

O soluţie ar fi, pentru a resorbi datoria, ca statele membre ale

Uniunii Europene să pună în acţiune un plan colectiv de

repunere pe linia de plutire, de exemplu prin recapitalizarea

masivă a Băncii centrale sau a Fondului de stabilitate european.

Ori, aceste două instituţii sunt copleşite deja de datoriile Greciei

şi Portugaliei... prin urmare, criza avansează mai rapid decât

deciziile adoptate în mod penibil de către vorbăreţele birocraţii

europene.

În ce priveşte guvernul britanic, poziţia acestuia este clară:

„niciun ban pentru Grecia sau zona euro”. Britanicii,

dimpotrivă – buni consilieri, dar prost plătitori – recomandă cu

căldură o integrare fiscală a naţiunilor continentale. O concepţie

care ilustrează de minune impresionanta continuitate a Londrei

faţă de Statele ieşite din al Doilea Război Mondial, în special

începând cu discursul lui Winston Churchill la Zurich pe 19

septembrie 1946, discurs în care acesta cheamă la construirea

Statelor Unite ale Europei şi la o apropiere franco-germană...

proiect care nu implică Marea Britanie, căreia i se recomandă să

se ţină departe, la fel ca şi astăzi, de bucuriile şi problemele

Bătrânului continent.

Legenda danaidelor, una dintre nenumăratele legende greceşti

cu o tentă destul de „sângeroasă”, se încheie cu pedeapsa eternă

la care acestea au fost supuse, de a umple un butoi fără fund –

oarecum asemănător efortului fără sfârşit lui Sisif. Un astfel de

butoi fără fund sunt şi datoriile statelor. Un „sistem” se

autodistruge în prezent sub ochii noştri, fiecare raţionând,

acţionând şi guvernându-şi propria existenţă – aşa cum

procedează cei puternici cu soarta popoarelor pe care le conduc

– după detestabila maximă „după mine potopul”. Potopul pare a

fi iminent, iar Arca lui Noe europeistă seamănă din ce în ce mai

tare cu Titanicul pe cale să se scufunde.

Japonia nu a fost victima unei catrastrofe

naturale, ci a fost atacată cu HAARP

Ing. Dionisie Avram - Suceava

Centrala nucleară de la Fukushima a devenit o bombă cu

ceas. Asta titrau, agenţiile de presă când, după o nouă

explozie, dezastrul atomic părea iminent.

um se poate însă ca o centrală nucleară ultramodernă,

proiectată special să reziste la astfel de seisme, să fie

adusă în stare critică aşa uşor? Un posibil răspuns

circula zilele acestea pe forumurile de specialitate, unde adepţii

conspiraţiilor aruncă o ipoteză şocantă: Japonia nu a fost

victima unei catrastrofe naturale, ci a fost atacată.

Informaţia avansată de diferitele site-uri de aşa numite „ştiri

alternative” este următoarea: centrala nucleară a fost prinsă de

cutremur chiar în timpul unei proceduri ciclice de „revizie”, în

cadrul căreia mai multe dintre protocoalele de securitate ce ar fi

oprit o încălzire a miezului erau dezactivate. Cum informaţiile

vin însă „cu pipeta” din partea autorităţilor nipone, nu se ştie

dacă premisa aceasta este adevărată, dar pare plauzibilă. Teoria

conspiraţiei continuă însă într-un mod şi mai şocant: nu a fost

vorba despre o simplă coincidenţă, ci cutremurul a fost provocat

fix în momentul în care se ştia că reactoarele sunt vulnerabile.

Japonia a fost atacată! La prima vedere, totul pare un scenariu

SF, dar adepţii teoriei susţin că un astfel de atac nu ar fi o

noutate.

Atacaţi şi în 2007?

Totul se bazează pe o serie de articole scrise de Benjamin

Fulford, un jurnalist canadian care trăieşte în Japonia şi care,

de-a lungul timpului, a publicat o amplă serie de articole despre

un program de cercetare al armatei americane numit HAARP

(High Frequency Active Auroral Research Program). Acesta

manipulează ionosfera Pământului şi poate fi folosit, din câte se

pare, la influenţarea fenomenelor naturale şi chiar la producerea

cutremurelor. Un fascicul foarte puternic de microunde este

trimis în ionosferă, care se comportă ca un balon de cauciuc,se

curbează şi, în momentul în care revine la forma iniţială,

întreaga forţă este imprimată scoarţei terestre, provocând un

cutremur. Potrivit aceluiaşi Fulford, în 2007, ministrul de

finanţe al Japoniei, Tanakana, ar fi fost şantajat tocmai cu acest

HAARP să cedeze controlul asupra sistemului financiar japonez

unui grup american. După ce Fulford a publicat ştirea

respectivă, a primit telefoane de ameninţare în care i se spunea

că, deoarece s-au publicat astfel de detalii „sensibile”, Nigata,

locul unde se află o mare centrala nucleară japoneză, va fi atacat

prin HAARP. Două zile mai târziu, fix în această regiune au

C

Dezbateri

p. 155 Lohanul nr. 21, martie 2012

avut loc două seisme puternice de 6,4 şi 6,8 grade pe scara

Richter. Cutremurul a omorât şapte persoane şi a provocat un

puternic incendiu la centrala nucleară din zonă. De această dată

însă, măsurile de siguranţă ale centralei au oprit orice scurgere

radiocativă.

Avertismentul lui Fulford

Imediat după cutremure, Fulford a început să vorbească în presa

locală despre un posibil atac, însă majoritatea l-a ignorat. E

drept, acuzaţiile sale veneau post factum, după ce cutremurul se

întâmplase. Cu toate acestea însă, el a prezis că, dacă Japonia nu

urmează politica impusă de SUA, este foarte posibil să aibă

parte de noi „surprize HAARP”. Întreaga poveste a fost

publicată şi în România de „Nexus Times Magazine”, o

publicaţie de ştiri alternative, în numărul 14, ianuarie-martie

2010, ca parte dintr-un amplu articol intitulat „Noua ordine

economică mondială”, semnat de Andrew G. Marshal, un

jurnalist de investigaţie de la Centrul de Studii ale Globalizării

din Montreal, Canada.

Suspecţii principali: SUA, Rusia şi China

Pentru ca teoria conspiraţiei să fie completă, trebuie să existe şi

cineva care câştigă din acest atac. Cei care susţin acest scenariu

au şi o listă cu suspecţi: SUA, Rusia şi China. Dintre acestea,

prima este acuzată că ar fi atacat în trecut, iar celelalte două au

dispute teritoriale cu administraţia de la Tokyo şi au sisteme de

tip HAARP. Staţia „Sura“ este comparabilă, din punct de

vedere al capacităţii, cu cea americană şi se află în zona centrală

a Rusiei, la o distanţă de 150 km de Nijnii Novgorod. Despre

programul chinezesc de influenţare a ionosferei nu se cunosc

foarte multe, dar majoritatea experţilor sunt de acord că şi ei

posedă un sistem la fel de avansat precum cel american.

Dovada activităţii magnetice anormale

Teoria mai primeşte un plus de credibilitate din partea unei

surse surprinzătoare: Universitatea din Tokyo. Pe site-

ul haarp.alaska.edu se pot găsi informaţii în timp real

înregistrate de un magnetometru cu inducţie al acestei instituţii,

instrument ce măsoară activitatea şi schimbările în câmpul

magnetic al Pământului. El poate detecta astfel când

dispozitivul HAARP, sau un altul asemănător, este activ.

Surprinzător, în perioada 7-9 martie, activitatea a fost scăzută,

în 9-11 martie (când au avut loc cutremurul şi numeroasele

replici) activitatea a fost intensă, iar după 13 martie, totul revine

la situaţia anterioară.

Sursa: ziarulring.ro

Dacă devastatorul cutremur din Haiti din ianuarie 2010 a fost

creat cu ajutorul tehnologiei HAARP de ce cutremurul din

Japonia n-ar fi putut fi creat cu aceeaşi tehnologie? Totul e

posibil. Dar care ar fi fost adevărata motivaţie? Cine ar fi

urmărit ca Japonia să fi fost cu adevărat distrusă? Şi atunci mi-

am adus aminte de sionism, Illuminati, francmasonerie, familia

Rothschild…într-un cuvânt ocultiştii care controlează întreaga

lume.

De ce vor ei ca tocmai Japonia să fie pusă în genunchi? Pentru

că Japonia înseamnă robotizare. Viitorul, aşa cum îl văd

japonezii, este cel al roboţilor, care să ajute întreaga societate

omenească. Dar, un viitor al roboţilor şi un standard foarte înalt

de dezvoltare şi prosperitate a omului nu se potriveşte cu visul

francmasonic de dominare a lumii. Francmasonii oculţi doresc

putere şi bogăţie doar pentru ei, iar restul lumii să le fie

subordonat. Ei reprezintă despotismul oriental, pe când Japonia

reprezenta viitorul civilizaţiei occidentale…până la cutremurul

şi tsunami-ul din martie 2011.

„Dialogul” între scoarţa terestră şi ionosferă

poate fi manipulat

Alex Ionescu - Bucureşti

Din timpuri

străvechi au

existat diverse

semnalări

referitoare la

anumite lumini

ciudate ce au

fost văzute pe

cer înainte sau

după

desfăşurarea

cutremurelor de

pământ. Aceste

lumini uneori

iau forma unor sclipiri sau a unor globuri plutitoare sau apar ca

flash-uri puternice în vârful munţilor. În unele cazuri, s-a

observat că acele busolelor se mişcau haotic în astfel de

momente.

În 1982 cercetătorii au ajuns să-şi explice parţial cauza acestor

fenomene, când satelitul ruso-francez Aureol 3 a detectat

activitate electrică în ionosfera pământului cu câteva ore înainte

de producerea unui cutremur. Ei au ajuns la concluzia că acesta

ar putea cauza descărcări care ar apare ca flash-uri sau nori de

lumină, precum şi ca anomalii magnetice în atmosferă. Motivul

pentru care descărcările electrice erau mai des observate în

vârful munţilor ar fi acela că munţii ar funcţiona ca nişte antene,

care ar arunca o cantitate enormă de electricitate în atmosferă.

Pe baza constatărilor realizate de multe echipe de cercetători, s-

a ajuns la concluzia că există un „dialog” permanent între

pământ şi ionosferă, dialog care devine sesizabil în timpul

cutremurelor. În anul 2004 Serghei Pulinetz, doctor în

radiofizică, fost director delegat al Insitutului de magnetism

terestru, ionosferă şi propagarea undelor radio din Izmiran, şi

Kirill Boyarchuk, doctor în fizica atmosferei, director al

aceluiaşi institut din Izmiran, au redactat lucrarea „Precursorii

ionosferici ai cutremurelor” (“Ionospheric precursors of

earthquakes”) în care au demonstrat apartenenţa cuplului

pământ-ionosferă la circuitul electric global, arătând că în

zonele cu activitate seismică câmpul electric anormal care apare

este principalul purtător de informaţie de la pământ la ionosferă.

În continuare vom arăta ce sunt cutremurele, cum se desfăşoară

acest dialog între pământ şi ionosferă şi cum se poate interveni

în acest dialog pentru a produce cutremure.

Despre cutremure

Dezbateri

p. 156 Lohanul nr. 21, martie 2012

Seismele sunt mişcări bruşte ale scoarţei terestre care produc

unde elastice şi trepidaţii cu un impact puternic asupra

aşezărilor umane. Anual se produc pe glob mai mult de 1 milion

de cutremure, dar numai o mică parte din acestea sunt simţite.

Cele mai numeroase cutremure naturale se datorează energiilor

generate de dinamica internă a Terrei. O parte mică a

cutremurelor sunt produse de om prin explozii nucleare şi

lucrări privind amenajarea lacurilor de acumulare. Cutremurele

produse cu ajutorul instalaţiilor HAARP nu sunt deocamdată

recunoscute ca fiind posibile şi nici ca fiind produse de

intenţiile criminale ale unor grupări demente care au acces la

manevrarea acestor sisteme.

Cutremurele tectonice, fiind cele mai frecvente şi producând

cele mai numeroase pierderi de vieţi omeneşti ca şi cele mai

mari distrugeri materiale, au fost studiate şi s-a ajuns

la concluzia că răspândirea lor nu este întâmplătoare, ci este

legată de dinamica şi configuraţia plăcilor tectonice care

alcătuiesc scoarţa terestră. Aşadar, cunoaşterea şi studierea

prealabilă a fenomenelor tectonice şi seismice, a centurilor şi

punctelor cu tensiuni înalte, specifice unor regiuni geografice,

ar da posibilitatea ca prin explozii calculate să se elibereze

energiile acumulate în sistemul plăcilor şi faliilor geologice

locale. Folosind asemenea metode, prin exploziile detonate în

diferite puncte la suprafaţa pământului, în subteran sau sub apă

se pot produce deliberat cutremure de pământ. Din păcate

această metodă este cunoscută şi utilizată în sens criminal de

anumite grupări, nu pentru a detensiona plăcile tectonice, ci

pentru a ameninţa sau a face anumite presiuni asupra altor

grupări sau guverne.

Zona de

pregătire a

cutremurului Acest concept

de „zonă de

pregătire a

cutremurului” a

fost dezvoltat

de mai mulţi

cercetători în

domeniu:

Dobrovolski,

Keilis-Borok,

Kossobokov,

Bowman, etc.

Ei se referă la suprafaţa unde deformările plăcilor se conectează

cu sursa viitorului cutremur. În mod natural, deformările

implică modificări ale proprietăţilor crustei, care pot fi măsurate

cu diferite aparate: tensiometre, deformografe, înclinometre, ca

şi printr-o tehnică ce foloseşte GPS şi care a fost recent

dezvoltată de Kostoglodov şi echipa sa (2003).

Tipurile diferite de zone tectonice (subducţii, intraplacă, etc.),

de falii şi de mecanisme focale corespondente, structura şi

proprietăţile diferite ale rocilor în zonele active seismic nu

permit obţinerea unor formule universale de estimare a zonei de

pregătire a cutremurului, iar complexul de fenomene

precursoare diferă de la zonă la zonă. În continuare vom descrie

fenomenele care participă la cuplarea seismo-ionosferică

premergătoare cutremurelor.

Modificarea concentraţiei de radon înaintea cutremurelor În timpul „pregătirii” unui cutermur există oscilaţii ale

concentraţiei de radon – gaz radioactiv provenit din

dezintegrarea radiului, cel din urmă provenind din dezintegrarea

uraniului. Mulţi autori au raportat aceste variaţii de radon

înainte de cutremur şi le folosesc ca indicator pe termen scurt,

pentru predicţia cutremurelor. Epicentrul viitorului cutermur

este, ca o regulă, în interiorul zonei de compresie, acolo unde

concentraţia de radon scade înaintea cutremurului. Dinamica

concentraţiei de radon indică un proces de pregătire al unui

cutremur cu 3-4 luni înainte de şocul seismic, cu un maximum

de activitate înregistrată cu 1-2 săptămâni înainte de eveniment.

În afara valorii sale de factor de semnalizare, radonul are

abilitatea de a ioniza atmosfera. El permite crearea aşa-numitei

plasme atmosferice. Radonul este prima verigă în lanţul

proceselor fizice care asigură cuplarea seismo-ionosferică.

Aria în care se observă radonul precursor, este de acelaşi grad

de mărime cu aria zonei de pregătire a cutremurului.

De asemenea, în zona de pregătire a cutremurului, pot fi

emanate şi metale sub formă volatilă (mercur, arsen, stibiu).

Aceşti aerosoli metalici pot fi uşor încărcaţi electric şi de aceea

sunt capabili să modifice proprietăţile electrice ale aerului din

vecinătatea pământului. Aria acestor fenomene corespunde ariei

de pregătire a cutremurului

Modificările câmpului electric atmosferic înaintea

cutremurelor Înainte de cutremurele mari, pe vreme bună, anomaliile

câmpului electric atmosferic au fost observate sub forma

creşterii valorilor de câmp până la niveluri ce depăşesc 1kV/m

sau -1kV/m. Aria ocupată de acest câmp electric anormal este

foarte mare, iar pentru cutremure cu magnitudine aproape de 7,

aria este de cel puţin 1400km diametru. Această anormalitate

poate apare cu mai bine de o lună înaintea producerii seismului.

Dar cu câteva zile sau ore înaintea şocului seismic apare un

câmp electric vertical larg.

Cuplul seismo-

ionosferic Pentru prima

dată ipoteze

despre

interrelaţia

fluxurilor de

particule de

energie înaltă,

din centurile de

radiaţie

ionosferică, şi

activitatea

seismică au fost

formulate pe staţia orbitală Salute-7 în 1989. În anii ’90

înregistrările, la bordul staţiei orbitale MIR, a fluxurilor de

particule cu energie înaltă, de câteva zeci de mega-electroni-

volţi (MeV), au arătat că la câteva ore după fiecare creştere a

intensităţii particulelor, un cutremur de magnitudine peste 4 s-a

produs. Şi alţi sateliţi au realizat astfel de înregistrări. În anul

1993 Pustovetov, Matyshev şi Aleshina împreună cu echipele

lor au specificat prezenţa unei interrelaţii spaţiale între

coordonatele cutremurelor şi ariile atmosferice cu particule

încărcate înregistrate. La bordul satelitului Intercosmo 19,

Ruzhin şi echipa sa au înregistrat fluxurile de particule

energetice asociate unui cutremur, simultan cu emisiile de unde

de frecvenţă foarte joasă (ELF-extra low frequency) induse

seismic.

Cei doi cercetători de marcă, Pulinetz şi Boyarchuk, au arătat cu

multe dovezi ştiinţifice „dialogul” care există între cele două

structuri: scoarţa pământului şi ionosferă, în lucrarea menţionată

Dezbateri

p. 157 Lohanul nr. 21, martie 2012

anterior („Precursorii ionosferici ai cutremurelor”). Accentul

pus în cartea redactată de aceştia a subliniat modul în care

pământul „informează” ionosfera şi interacţionează cu ea în

condiţiile producerii unui cutremur generat de modificări

tectonice. Dar cuplul seismo-ionosferic înseamnă şi influenţe

inverse: de la ionosferă către pământ. Comunicarea ce există

între aceste două structuri poate fi realizată în ambele

sensuri: modificările scoarţei influenţează electricitatea

atmosferică şi ionosfera, şi invers – modificările ionosferei, ale

electricităţii atmosferice influenţează scoarţa pământului şi

determină cutremure.

Există modificări temporare ale ionosferei

care ţin de activitatea ciclică a soarelui.

Ionosfera resimte activitatea solară sub

forma emisiilor optice şi electromagnetice.

Ionosfera este un înveliș de electroni, atomi

și molecule încărcate electric care

înconjoară Pământul, de la o distanţă de

aproximativ 50 de km pînă la mai mult de

1000 km. Ca mediu conducător de

electricitate, ionosfera joacă un rol

important în circuitul electric global, iar ca

gaz ionizat parţial, se supune legilor fizicii

plasmei. Datorită proprietăţilor ei

electromagnetice, plasma ionosferică interacţionează cu câmpul

magnetic al Pământului.

Manipularea ionosferei, prin sistemele HAARP, poate

provoca cutremure Observarea în ambele sensuri a relaţiei dintre scoarţa

Pământului şi ionosferă, cu influenţele reciproce care apar, a

fost semnalată public pentru prima dată de către Nick Begich

Jr., după ce a găsit mai multe documente referitoare la proiectul

HAARP (High Active Auroral Research Project). Într-unul

dintre documentele HAARP şi anume în raportul Administraţiei

Naţionale pentru Telecomunicaţii şi Informaţii referitor

la „Evaluarea preliminară a instrumentului de cercetări

ionosferice efectuate de Forţele Aeriene” (etapa a doua, 1 oct.

1993) se afirma: „au fost detectate tulburări ale ionosferei, care

au fost puse pe seama cutremurelor, cum ar fi cutremurul din

Alaska din data de 28 martie 1964”. Nick Begich Jr. s-a întrebat

de ce nu ar putea fi adevărată ipoteza inversă, adică „tulburările

ionosferice provocate deliberat să rezoneze cu materiale din

pământ şi să declanşeze un cutremur.” Aspect perfect posibil

datorită comunicării electromagnetice care există între pământ

şi ionosferă.

Nick Begich Jr., preşedintele Federaţiei Profesorilor din Alaska

şi a Consiliului pentru Educaţie Anchorage, a crescut într-o

familie politică în care „a schimba lucrurile” era un mod de

viaţă. Tatăl său, Nick Begich Sr., a fost senator al statului iar

mai târziu reprezentant în Congresul SUA. Begich a arătat că un

document din 1990 de la Marina şi Forţele Aeriene SUA

preciza că obiectivul proiectului HAARP este de a învăţa cum

să manipuleze ionosfera la o scară mai mare decât o putea face

URSS pe atunci cu instalaţii similare.

Sistemele HAARP au fost construite pe baza invenţiilor

fizicianului Eastlund. Dr. Bernard Eastlund a brevetat o serie

din invenţiile sale, primul dintre acestea, brevetul SUA cu nr.

4.686.605 emis pe 11 august 1987, este cel care stă la baza

construirii instalaţiilor HAARP. În acest brevet se menţionează,

printre alte rezultate ale utilizării sistemului respectiv

că „...această invenţie oferă posibilitatea de a plasa cantităţi de

energie fără precedent în atmosfera Pământului, în locaţii

strategice, şi de a menţine nivelul injectării de energie, în

special dacă se folosesc impulsurile neregulate, într-un mod

mult mai precis şi mai bine controlat decât până acum...”.

HAARP-ul a fost construit pentru a testa efectele miliardelor de

waţi de energie radio concentrată în ionosfera planetei. Lentile

electrice făcute la o extrem de înaltă altitudine prin miliarde de

particule atmosferice ionizate sunt folosite pentru a focaliza

suporturi de unde radio pe suprafaţa Pământului. Este logic să

ne gândim că o asemenea focalizare criminală de cantităţi

enorme de energie asupra Pământului nu poate lăsa planeta

neafectată. Ţinând cont de aceste

precizări şi de cele expuse anterior

referitor la cuplul seismo-ionosferic,

nu trebuie să ne mire frecvenţa fără

precedent a cutremurelor de

magnitudine mare care au zguduit

diferite zone ale Terrei în ultimele

două decenii, întrucât instalaţiile

HAARP au fost puse în funcţiune şi

sunt utilizate!

Încălzitoarele ionosferice (sistemele

HAARP) sunt un domeniu foarte

specializat de cercetare.„Există două

grupuri în Uniunea Sovietică, câteva

persoane în Europa şi poate zece persoane în Statele Unite.

Cam asta ar fi”, a declarat Sasha Koustov, un savant

canadiano-rus, de la Universitatea Saskatchewan, specializat în

ionosferă. Ca majoritatea specialiştilor în atmosferă intervievaţi,

nici el nu prea cunoştea studiile referitoare la

HAARP. „Singurul mod prin care s-ar putea produce

amplificarea undelor electromagnetice, odată ce ele ajung la

ionosferă”, în opinia sa, „ar fi printr-un experiment special în

care s-ar utiliza două emiţătoare focalizate în acelaşi loc”. Dar

„interacţiunile undelor radio pot provoca (şi alte –n.n.)

interacţiuni”, a spus Koustov. „Aceste reacţii de mare energie

pot crea chiar aşa-numitele valuri de gravitaţie”, spunea el.

Atât timp cât scoarţa terestră este cuplată electromagnetic de

ionosferă, nu putem să spunem că plasarea unor cantităţi imense

de energie în ionosferă, produse în mod deliberat prin HAARP,

nu determină nicio reacţie la nivelul scoarţei terestre. E ca şi

cum am spune că plasarea unei cantităţi uriaşe de energie într-

un circuit electric nu afectează componentele circuitului! Nici

un copil de clasa a 6-a care începe să studieze legile fizicii nu va

crede această aberaţie! Iar Pulinetz şi Boyarchuk au dovedit că

acest cuplu Pământ-ionosferă este un astfel de circuit. Deci,

exact aşa cum nu se vrea testarea experimentală a noilor

vaccinuri antigripale pentru că li se poate dovedi astfel

inutilitatea, pe de o parte, şi potenţialul toxic, pe de altă parte, la

fel nu se doreşte punerea în lumină a datelor tuturor

experimentelor realizate cu instalaţiile HAARP (perioada de

emisie, intensitatea emisiei, etc.) şi a tuturor datelor seismice

înregistrate (gaze emise – variaţia concentraţiei de radon,

electricitate, mecanica plăcilor tectonice, etc.) de la cutremurele

din ultimele decenii, urmate de corelarea acestor date, pentru că

s-ar dovedi în mod clar o corespondenţă între activitatea

HAARP şi acestea, şi nu creşterea aşa-zis neobişnuită a

seismicităţii planetei însoţită de „aura” de mister virtual care

învăluie cauza cutremurelor care sunt de fapt produse de

diferitele grupări demente cu intenţii criminale.

Înregistrări ale satelitului Demeter Pe 23 octombrie 2011, în timp ce seismul cu magnitudinea de

7,2 a afectat provincia Van din Turcia, destabilizând zona de

Dezbateri

p. 158 Lohanul nr. 21, martie 2012

frontieră cu Iranul, s-a obţinut confirmarea că satelitul francez

Demeter a observat, cu 40 de minute înaintea cutremurului din

martie 2011 din Japonia, o încărcătură anormală de electroni

deasupra zonei afectate. Demeter, a înregistrat acelaşi aspect

înainte de cutremurul din Haiti (2010). Întrebarea logică ce se

poate pune este dacă au fost corelate datele înregistrate, atât pe

satelit cât şi la sol în ultimele săptămâni înaintea cutremurelor,

referitoare la modificările electrice atmosferice din zonele

respective (corespunzătoare zonelor de pregătire a

cutremurelor), cu cele referitoare la modificările gazoase

(emisia de radon) şi cu încărcăturile anormale de electroni

(înregistrate de Demeter) apărute în aceste zone imediat înainte

de producerea cutremurelor. În acest mod am putea şti cu

precizie cauza – naturală sau produsă intenţionat – a acestor

cutremure. Nu suntem naivi să credem că astfel de date

complete vor fi date publicităţii prea curând.

DEMETER (Detection Electro-Magnetic Emissions

Transmitted from Earthquake Regions = detectarea emisiilor

electromagnetice transmise de regiunile seismice) este un

microsatelit francez din dotarea Centrului Naţional de Studii

Spaţiale Franceze care este dedicat investigării perturbărilor

ionosferice datorate activităţii seismice şi vulcanice.

Pierderi de vieţi omeneşti şi pierderi economice ca urmare a

seismelor, în ultimele trei decenii Mai jos puteţi observa, în cele patru diagrame realizate de

Sistemul de Supraveghere Geologică a Statelor Unite (United

States Geological Survey), creşterea importantă a numărului de

cutremure cu magnitudine între 7 şi 9 în ultimele două decenii –

perioadă de timp în care au apărut şi au fost puse în funcţiune

sistemele HAARP, faţă de anii ’80 când aceste sisteme nu erau

încă construite. În anii ’90 (1990-1999) au fost 6 cutremure cu

magnitudine peste 8. În perioada 2000-2011 au avut loc cu 9

cutremure cu magnitudine peste 8 mai mult decat în anii ’90

(n=15).

Pierderile de vieţi omeneşti în aceste cutremure au fost

importante, numărul acestora crescând de la un deceniu la altul

într-un ritm alarmant în ultimele trei decenii. Astfel, dacă în

perioada 1980-1989 cutremurele au făcut 58.680 morţi, în

deceniul următor, 1990-1999, numărul acestora s-a dublat

aproape, ajungând la 114.646 decese. În perioada 2000-2009

numărul persoanelor decedate în timpul seismelor a fost de

patru ori (!!!) mai mare (n=471.015) faţă de anii ’90. Iar în

ultimii doi ani (2010, 2011) s-a atins nivelul de

72,5% (n=341.518) din decesele produse de cutremure în

perioada 2000-2009.

Din punct de vedere economic, în topul pierderilor materiale

produse de cutremure se află seismul din 11 martie 2011 din

Japonia cu pierderi de 122 de miliarde de dolari, apoi cel din

China (Sichuan) din 2008 – 75 de miliarde de dolari şi cel din

Chile (2010) care a provocat pagube în valoare de 15-30

miliarde de dolari.

Vă reamintim pe scurt cutremurele importante din ultimii ani:

23 octombrie 2011 - provincia Van, Turcia (magnitudine 7,2) 11 martie 2011 - cutremurul Tohuku, Japonia (M9)

27 februarie 2010 - Chile (M8,8) 12 ianuarie 2010 - Haiti (M7)

12 mai 2008 - Sichuan, China (M8),

12 septembrie 2007 - Sumatra (M8,5) 28 martie 2005 - Sumatra, Indonezia (M8,6),

26 decembrie 2004 - oceanul Indian, Indonezia (M9,1-9,3).

…în loc de concluzie… Şi de această dată se dovedeşte că ştiinţa fără conştiinţă poate

ruina nu numai sufletul, dar şi vieţile multor sute de mii de

oameni. Încă o dată se dovedeşte că invenţiile geniale ale unor

fizicieni dornici de faimă sunt utilizate împotriva fiinţei umane.

Dr. Edward Teller, supranumit „părintele bombei cu

hidrogen”, afirma: „dacă muntele dvs. nu se află în locul

potrivit, apelaţi la noi”. Cei care utilizează sistemele HAARP

ar putea spune la fel sau mai mult ... „dacă vă deranjează placa

tectonică vecină sau ceea ce se află pe placa tectonică vecină,

sunaţi-ne!”...

Bibliografie: “Ionospheric precursors of earthquakes”- Sergey Pulinets, Kirill Boyarchuk (2004)

„Războiul geofizic” - dr. Emil Străinu, G-ral brigadă (2009)

„Angels don't play this HAARP” de Nick Begich, Jeane Manning (1996) http://earthquake.usgs.gov/earthquakes/eqarchives/year/graphs.php

Resursele umane – contabilizarea sclaviei

Daniel Cutună - Craiova

După Psywar, Metanoia revine în 2010 cu un nou

documentar, extrem de complex, Human Resources, în regia

lui Scott Noble, tratând subiectul vast al controlul social,

examinând istoricul, filozofia şi, nu în ultimul rând,

patologia elitelor mondiale, angrenate într-o cursă isterică

de demolare a psihicului uman, pentru edificarea visului lor

etern, sintetizat de Hobart Mowrer: "demoralizarea

comportamentală supremă".

vitând un discurs bazat pe un accent moralizator-

dogmatic, filmul ajunge să stabilească un standard,

demolând respectabilitatea de faţadă a unor "distinşi"

teoreticieni ai psihologiei comportamentale şi explorând

edificarea filozofiilor mecaniciste, ce au condus la exploatarea

fiinţelor umane în cadrul sistemelor ierarhice moderne.

Într-o structură coerentă şi perfect logică, Noble abordează

problemele fundamentale ale mecanismelor de control ce stau la

baza societăţilor actuale, indiferent de eticheta superficială ce

E

Dezbateri

p. 159 Lohanul nr. 21, martie 2012

le-a fost atribuită, prin tratarea următoarelor capitole:

comportamentalism, management ştiinţific, filozofia locului de

muncă într-o "democraţie", ipoteza frustrare-agresiune, toate

culminând cu latura cea mai abjectă a politicii mondiale,

experimentele pe oameni.

Am fost întotdeauna extrem de sceptic, ori de câte ori cuvântul

"ştiinţă" era asociat unei cercetări făcute pe fiinţe umane,

fiindcă puţinele informaţii ce au ajuns până la noi privind

experimentele japoneze din perioada interbelică sau cele ale

"savanţilor nazişti", au revelat o latură monstruoasă a

caracterului indivizilor implicaţi în ele.

Ştiindu-se protejaţi de imunitatea acordată de propriile guverne,

au abandonat orice urmă de etică şi compasiune, distrugând fără

scrupule fiinţele umane ce au fost suficient de ghinioniste să le

cadă în mână, în numele unor dubioase beneficii ştiinţifice.

Practicile lagărelor de concentrare au supravieţuit războiului şi

nu întâmplător, fiindcă cei ce finanţaseră conflictul şi implicit

experimentele derulate de nazişti, nu şi-au dorit să se piardă

rezultatele infame ale acestora şi au ales cea mai simplă cale de

a face asta, transformând "bastionul democraţiei mondiale",

SUA, prin intermediul unor operaţiuni clandestine ale CIA, de

genul Proiectului Paper Clip, în azilul unor criminali de război

ca Hermann Becker-Freyseng, Kurt Blome sau Hubertus

Strughold sau SS-iştii Von Braun, Dr. Herbert Axster, Dr.

Arthur Rudolph şi Georg Richkey, introduşi în ţară prin

Operaţiunea Overcast.

Dacă de (im) precizia rachetelor V1 şi V2 ale SS-istului Werner

von Braun - devenit după război "părintele" programului spaţial

american, în absenţa unui talent autohton, precum Sergei

Pavlovici Korolev al ruşilor - ar fi avut motive să se plângă doar

britanicii, ce au fost terorizaţi de ele, în calitatea lor de veşnici

aliaţi ai "imperiului democrat", în cazul celor ce au folosit gazul

neurotoxic sarin sau rudimentare camere hiperbarice, pe

prizonierii lagărelor de concentrare naziste, cred că nişte vajnici

jandarmi ai moralei mondiale, ca Elie Wiesel, ar fi trebuit să fie

mult mai vigilenţi şi să nu le permită acestor călăi cu diplome

medicale să moară de bătrâneţe în SUA.

De unde rezultă, dacă ar fi să fiu ceva mai cârcotaş, că un dulău

bătrân ca Wiesel latră doar atunci când Rockefeller sau

Rothschild îi slăbesc lesa suficient de mult, cât să poată poza în

luptător antinazist independent şi că Germania lui Hitler nu a

fost decât pepiniera în care aceşti finanţatori demenţi, au

îndrăznit să-şi aplice fără restricţii teoriile eugenice.

Consecinţa cea mai gravă, în opinia mea, a masacrelor săvârşite

de Hitler şi Stalin în virtutea ideologiilor găunoase, fie că se

numeau eugenie sau socialism, a fost completa demonetizare a

fiinţei umane, ce a fost redusă la o simplă cifră amintită de

statistici, faptele abominabile ale unor criminali în serie părând

a fi nesemnificative prin comparaţie, aşa cum argumentează, de

altfel, unul dintre psihiatrii intervievaţi în documentar, căruia

nu-i pot da dreptate, decât atunci când afirmă că statele şi

guvernele sunt, totuşi, cei mai mari criminali.

Am detestat permanent barbarismele lingvistice de genul

"managementului", care nu poate fi decât "ştiinţific", dar am

folosit termenul intact în subtitrare, pentru a sublinia în

contextul inspirat al filmului ceea ce intuisem de multă vreme,

că managementul şi resursele umane nu înseamnă, de fapt, decât

contabilizarea sclaviei umane, demarată odată cu eliberarea

certificatului de naştere, dezumanizarea fiind desăvârşită de

integrarea în mecanismele economiei de piaţă şi ale mult

lăudatei revoluţii industriale, bazată pe principiile cretine ale

Taylor-ismului.

Nu este deloc surprinzător ca o altă creaţie masonică, URSS, să

adopte sub conducerea lui Lenin şi Trotski acelaşi Taylor-ism la

baza "noii" politici economice NEP, fapt ce a condus la revolta

Flotei Baltice staţionate la Kronstadt - o fortăreaţă din Insula

Kotlin - sub conducerea lui Stepan Petricenko, căreia i s-au

alăturat curând mulţi civili şi soldaţi, forţând iniţierea unei

reacţii extrem de dure din partea lui Trotski şi Tuhacevski,

soldată cu peste 3.000 de victime din rândul celor 18.000 de

răsculaţi.

Cu atât mai lăudabilă este cariera lui John Taylor Gatto, care s-a

dezis de moştenirea strămoşului său şi de statutul său

profesional, relevând falsitatea morală a principiilor Taylor şi

cele ale învăţământului obligatoriu, impus în statul model

masonic al lumii, SUA, printr-o legislaţie draconică începând cu

1852 - în baza unui experiment prusac de la 1818 - la iniţiativa

unui politician venal, Horace Mann, căruia prea puţin îi păsa de

educaţie, vrând doar să împlinească un deziderat al clasei

politice, de a începe reformarea şi pervertirea umană încă din

Dezbateri

p. 160 Lohanul nr. 21, martie 2012

copilărie, prin scoaterea brutală a unor fiinţe nevinovate de sub

influenţa benefică a familiei.

Cât de eficiente au fost măsurile coercitive, ce permiteau

aducerea forţată a copiilor la şcoală, sub pază militară şi cât de

interesate au fost Statele Unite în promovarea lor ?

Deeptha Thattai scria în "A History of Public Education in the

United States":

"Massachusetts a aprobat primele legi privind învăţământul

obligatoriu în 1852, fiind urmat de statul New York în 1853.

Până în 1918, toate statele aprobaseră legi, ce obligau copiii să

urmeze cel puţin şcoala elementară...

Din 1900 până în 1996, procentajul adolescenţilor ce au absolvit

liceul a crescut de la circa 6% la aproape 85%.

Pe măsura progresului secolului XX, majoritatea statelor au

extins limita legislativă a educaţiei şcolare obligatorii, la 16

ani."

Actualul sistem de învăţământ promovează aproape fără

excepţie, capacitatea stupidă de a memora şi reproduce

mecanic, tomuri de teorii editate cu grijă de elitele lumii, în care

informaţia este prezentată fragmentat şi ruptă de contextul real,

descurajând şi chiar penalizând gândirea critică şi ideile

originale, scopul final fiind obţinerea unui nou sclav al muncii -

învăţat, încă din copilărie, că slugărnicia necondiţionată este

singura cale de reuşită socială - o nouă marfă pe deplin

sacrificabilă, numită pompos "resursă umană".

Plecând de la experimentele comportamentaliste inumane ale

lui John B. Watson şi B.F Skinner, era inevitabil să se ajungă la

perfectarea capacităţii distructive a acestora, prin contribuţia

unor psihiatri nemernici cu aură de mari personalităţi, ca

Lauretta Bender, Louis Jolyon West, Hobart Mowrer, dintre ei

detaşându-se net cel ce a ocupat cândva funcţia preşedinte al

Asociaţiei Psihiatrice Mondiale, Ewan Cameron, un asasin între

ale cărui victime se numără chiar şi mătuşa regizorului, căreia îi

este dedicat acest film.

Folosindu-se, în afară de principiul problemă-reacţie-soluţie,

binecunoscut tuturor celor care apreciază prezentările dinamice

ale lui David Icke, de un alt principiu psihologic, numit de

literatura de specialitate "ipoteza frustrare-agresiune", guvernele

lumii şi-au desăvârşit manipularea, prin devierea atenţiei

populaţiei de la adevăraţii făuritori ai problemelor, care stau la

baza nefericirii oamenilor, către "ţapii ispăşitori", persoane sau

minorităţi sociale, cărora li se pun în cârcă cu neruşinare toate

tarele lumii.

Prea puţine persoane sunt obişnuite să folosească şi logica în

gândire, căzând pradă foarte uşor unor asemenea manevre

politice murdare, fără să realizeze sau chiar uitând, că practic

orice grup social a fost trecut în timp prin poziţia de "ţap

ispăşitor", prin inducerea artificială a unei aure de inamic

public, restul populaţiei fiind asmuţit asupra lor de către

guverne sau şefi de state.

Această pervertire a opiniei publice este, de altfel, foarte uşor de

realizat, într-un climat social dominant de instinctul animalic al

competiţiei, specific sistemelor sociale ierarhizate, în care

fiecare persoană este convinsă încă din copilărie, că singura

modalitate de parvenire este înlăturarea din cale a oricăror

competitori, ipotetici sau reali.

Mă disociez din nou de opinia realizatorilor documentarului,

subliniind că teoriile eugenice şi agresivitatea competiţională,

nu ar fi putut fi promovate niciodată, în absenţa teoriei false a

evoluţiei darwiniste, pe care multă lume o confundă cu

realitatea ştiinţifică, deşi la peste 150 de ani de la enunţare,

rămâne tot o simplă teorie şi nu o certitudine, ce este

dezminţită, în fapt, de majoritatea dovezilor arheologice, de

microbiologia celulară şi de ADN.

Tembelismul agresiv al instructorilor armatei americane ar

putea fi chiar distractiv, dacă nu s-ar înscrie în rândul acestor

practici de distrugere a demnităţii umane, în scopul obţinerii

unor roboţi obedienţi şi poate că după vizionarea acestui

documentar, cei care-i invidiau sau condamnau pe militarii

americani, vor înceta s-o mai facă, după ce le va fi clar că de

sute de ani nu sunt decât cobaii ocultei mondiale, buni de

sacrificat pe toate câmpurile de luptă.

În aceeaşi ordine de idei, veţi constata din film, amploarea

experimentelor inumane derulate de armata Statelor Unite pe

propriul teritoriu, care a folosit fără discriminare şi fără pic de

milă, toxine biologice, chimice sau nucleare, contaminând

populaţia civilă americană.

S-a vorbit în exces, în timp, despre experimentele din seria

MKULTRA ale CIA, singurele de care avem cunoştinţă, fiindcă

legea securităţii naţionale împiedică desecretizarea

documentelor ce privesc perioada de după anul 1973, aşa că nu

voi insista prea mult asupra acestui subiect, informaţiile

furnizate de documentar fiind suficient de pertinente.

Deşi CIA, prin fostul director Richard Helms, a afirmat că

experimentele gen MKULTRA au fost abandonate, veterani

CIA ca Miles Copeland şi Victor Marchetti, au afirmat în

diverse ocazii, că aceasta nu este decât o altă campanie de

Dezbateri

p. 161 Lohanul nr. 21, martie 2012

dezinformare a CIA şi că experimentele de control mental au

continuat, fapt confirmat şi de descoperirea în 1977, a peste

20.000 de documente - dintre cele declarate ca fiind distruse de

către Helms - ce au fost desecretizate şi publicate.

În acelaşi an, de la tribuna senatului, Ted Kennedy afirma:

"Directorul adjunct al CIA a revelat că peste 30 de universităţi

şi instituţii au fost implicate într-un program de 'teste şi

experimente intensive', ce includea folosirea drogurilor pe

cetăţeni inocenţi de la toate nivelele sociale.",

declarând totodată, în particular, că asasinii "oficiali" ai fraţilor

săi, Lee Harvey Oswald şi Sirhan Sirhan, erau "absolvenţii"

experimentelor de reprogramare mentală MKULTRA ale CIA.

Privatizarea în România – un jaf naţional

Valentin Manoliu – Bucureşti

Un al treilea scop al Loviturii de Stat din România a fost

transferul patrimoniului de stat din regimul proprietăţii

socialiste de stat în cel privat (adică PRIVATIZAREA).

n acest proces mai precis s-au transferat în proprietatea

agenţilor KGB (şi arabi) aduşi în România de armata

sovietică eliberatoare în 1944 :

- bogăţiile naturale ale solului şi ale subsolului (de exemplu,

marmura, bogăţie naturală foarte valoroasă, a trecut în posesia

lui Adriean Videanu care a preluat industria marmurei),

- terenurile şi pădurile (care au fost făcute cadou agenţilor arabi

şi ruşi),

- intreprinderile (REPUBLICA a ajuns la KGB, care refuză să

plătească salariile cetăţenilor români; de fapt se urmăreşte

distrugerea acestei intreprinderi, iar când Radu Ciuceanu,

membru PRM, a intervenit în favoarea muncitorilor de la

Republica care nu primesc salariile de luni de zile, a primit un

telefon din partea SRI-KGB să înceteze să mai susţină

muncitorii de la Republica. Mai mult, când Radu Ciuceanu s-a

implicat în găsirea conturilor Crescent, a primit un telefon tot de

la SRI-KGB să îşi vadă de treaba lui, că banii din conturile

Crescent se află la ei),

- fermele (făcute cadou agenţilor arabi care au participat la

conspiraţia internaţională din decembrie 1989),

- magazinele şi complexele agro-alimentare (intrate în

proprietatea membrilor SRI-KGB: de MAGAZINUL

TINERETULUI au beneficiat Radu Timofte, director SRI şi

agent KGB, generalul Nicolae Badea, preşedinte CA DINAMO,

agent SRI şi KGB, Gabriel Popoviciu şi Florin Stoica; multe

magazine au fost făcute cadou agenţilor arabi pe două baxuri de

ţigări),

- fondurile (fostele fonduri ale UTC, PCR şi altele),

- conturile (conturile Crescent, estimate la câteva zeci de

miliarde de dolari, au ajuns în mâinile KGB-ului sovietic, Dan

Voiculescu fiind implicat în confiscarea acestor conturi),

- afacerile imobiliare (RA LOCATO, dosarul Apartamentul),

- vânzările de armament (armament trecut direct şi gratuit din

unităţile militare româneşti în firmele agenţilor KGB, fiind apoi

vândut cu acordul clasei politice şi al agenţiilor de informaţii

străine, CIA, M16, MOSAD şi altele, care sunt instalate în

instituţiile statului român după Lovitura de Stat), etc.

Ce înseamnă PRIVATIZAREA în România?

După Lovitura de Stat din decembrie 1989, mulţi agenţi ai

serviciilor de informaţii (din fosta Securitate, Direcţia de

Investigaţii Externe şi Direcţia de Investigaţie a Armatei) au

ajuns miniştri, secretari de stat, deputaţi, senatori, dar şi

manageri, directori sau şefi de secţii la fostele întreprinderi de

stat. Împreună cu rudele şi protejaţii lor ei şi-au făcut firme

private care îşi desfăşoară activitatea chiar în întreprinderile şi

instituţiile statului român, acolo unde aceştia sunt angajaţi,

firme cu care devalizează instituţiile statului.

Cu ajutorul firmelor private, anumiţi miniştri, secretari de stat,

deputaţi, senatori, manageri, directori, şefi de secţii şi rudele lor

beneficiază de contracte pentru lucrări de întreţinere, reparaţii,

construcţii, aprovizionare, producţie şi alte servicii, în toate

instituţiile statului roman.

În firmele private din instituţiile statului român au fost angajate

cadre noi, care au înlocuit salariaţii de drept din aceste instituţii,

prin renumita restructurare şi disponibilizare abuzivă, care de

fapt înseamnă înlocuirea salariaţilor cu vechime în întreprindere

cu alţi salariaţi, aduşi de conducerea acestor instituţii, rude sau

protejaţi ai cadrelor de conducere. Firmele private ale

demnitarilor şi ale rudelor lor risipesc fondurile acestor

instituţii, banii intrând în buzunarele lor şi ale rudelor lor, cu

toţii fiind protejaţi de SRI, Justiţie, Parchet şi Poliţie.

Mai nou au intrat în acest joc şi cetăţenii arabi, cum este cazul

lui Omar Hayssam, care are o firmă privată de întreţinere a

parcului auto de la Senatul României. Agenţii arabi au intrat în

sistemul de privatizare în urma unor disponibilizări abuzive şi

ilegale. La polul opus, salariaţii români angajaţi la firmele

arăbeşti, cu sau fără carte de muncă, deseori nu îşi primesc

salariile cuvenite.

Numeroşi cetăţeni ai României “s-au privatizat” şi

întreprinzători fiind, şi-au deschis chioşcuri în toate oraşele

ţării. O mare parte au fost însă desfiinţate rând pe rând de clasa

Î

Dezbateri

p. 162 Lohanul nr. 21, martie 2012

politică, desfiinţare la care a contribuit şi Traian Băsescu în

perioada în care a fost primar al Capitalei. Chioşcurile agenţilor

arabi şi ale prietenilor lor nu sunt însă desfiinţate şi îşi

desfăşoară în continuare activitatea. Mai mult, unii români care

aveau chioşcuri sau tarabe aveau şi datorii la bănci şi la

persoane particulare în lei şi dolari, girând cu propria locuinţă

aceste credite, iar după desfiinţarea chioşcurilor au ajuns în

stradă, fără chioşcuri, fără locuinţă şi fără hrană.

Ion Iliescu şi PSD, pentru a intra în legalitate cu terenurile,

pădurile, casele şi întreprinderile făcute cadou agenţilor arabi şi

internaţionali care au participat la Conspiraţia Internaţională din

România din decembrie 1989, formulează o nouă Constituţie a

României în 2003 („părinte“ al acesteia fiind Antonie Iorgovan,

membru PSD şi avocatul lui Omar Hayssam), Constituţie care a

fost aprobată prin referendum. La aprobarea Constituţiei a

atârnat greu votul tinerilor României, care au fost minţiţi că nu

vor mai face armata. Noua Constituţie prevede că orice

persoană de pe această planetă poate cumpăra teren, casă,

pădure sau fabrică în România, iar după votarea Constituţiei

tinerii României fac trei ani de puşcărie dacă refuză să se

prezinte la încorporare în armată.

Mai mult, în art. 72, aliniatul 2 al noii Constituţii se prevede că

miniştrii, deputaţii şi senatorii, adică jefuitorii statului român,

hoţii, bandiţii şi escrocii, nu pot fi cercetaţi de PARCHETUL

NAŢIONAL ANTICORUPŢIE ci numai de PARCHETUL DE

PE LÂNGĂ CURTEA DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, dar după

ce dosarele ajung la Parchetul General, unde de obicei

procurorii dau soluţia de NEÎNCEPERE A URMĂRIRII

PENALE (NUP). De fapt, prin această acţiune se urmăreşte

pierderea urmelor jafurilor naţionale şi a vinovaţilor. PSD, clasa

politică în general a înfiinţat comisii parlamentare şi subcomisii

pentru a se pierde urmele Loviturii de Stat din România şi ale

jafurilor naţionale (BANCOREX, conturile CRESCENT şi

altele).

Agenţii sovietici-ruşi SRI-KGB acţionează după propriile

principii şi reguli care nu au de-a face cu democraţia şi nici cu

regulile economiei de piaţă. Ei sunt principalii vinovaţi de

situaţia în care se află în prezent România şi tot ei sunt

principalele surse de corupţie şi de afaceri oneroase, ilegale. Ei

sunt implicaţi în acţiuni de contrabandă cu ţigări, motorină,

alcool, arme; sunt consilieri în direcţia falimentării băncilor,

organizatori ai escrocheriilor financiare sub acoperirea unor

fonduri de investiţii, care sunt serios sprijinite întotdeauna la

nivel politic şi logistic.

Numeroşi securişti neîncadraţi în structurile serviciilor de

informaţii, în aparatul central sau teritorial al guvernului sau pe

liste de candidaţi la alegeri, constituie o forţă de elită care se

ocupă de falimentarea întreprinderilor de stat, prin contracte de

aprovizionare şi desfacere supraevaluate, operaţiuni de import-

export de anvergură (trafic de ţigări, arme, droguri, carne vie şi

altele) şi controlul asupra restructurărilor şi privatizărilor (adică

vinderea întreprinderilor cu tot cu salariaţi, materii prime şi

produse agenţilor arabi şi de alte naţionalităţi; vezi cazul IPRS-

Băneasa şi altele) care constituie puntea de legătură între SRI şi

clasa politică. Ulterior, după ce s-au îmbogăţit prin contrabanda

de stat şi jefuirea statului român, aceşti securişti au devenit la

rândul lor senatori, deputaţi, miniştri, ori candidează la

preşedinţia României.

Mişcarea Occupy Wall Street

Vlad Constantinescu - Bucureşti

Occupy Wall Street (OWS) este o mişcare populară de

stradă care a început la 17 septembrie 2011 în parcul

Zuccotti din New York având ca obiectiv pichetarea

centrului financiar de pe Wall Street.

rotestul se adresează inegalităţii economice şi sociale, lăcomiei

corporatiste şi corupţiei guvernului. Mişcarea s-a extins rapid

în SUA şi în lume, până pe 9 octombrie proteste similare se

desfăşurau în 70 de oraşe mari şi în alte 600 comunităţi din S.U.A, precum şi în

peste 900 de oraşe din lume. Mass-media corporatistă a prezentat aceste

manifestații de mare amploare într-un mod parțial și incorect, încercând să le

minimalizeze sau ignorându-le complet, dar informațiile s-au răspândit rapid, cu

ajutorul internetului.

Sloganul preferat al celor care protestează împotriva a tot ceea ce reprezintă

Wall Street este „Noi suntem cei 99%” şi se referă la diferenţa dintre cei 1%

foarte bogaţi şi restul populaţiei din Statele Unite ale Americii. Sloganul „Noi

suntem cei 99%” vizează situaţia constatată în anii ’70 în Statele Unite, când s-a

observat că banii şi averea ţării se află la 1% din populaţie, situaţie similară şi

pentru restul lumii, cei 1% care controlează aproape în întregime bogăţiile

planetei noastre, fiind aşa-zişii „Iluminaţi”, despre care se ştie că, în cârdăşie cu

francmasoneria mondială, vor să pună stăpânire pe întreaga planetă.

Pe site-ul oficial al mişcării se spune că aceste şiruri de proteste au fost iniţiate

de către grupul activist canadian Adbusters Media Foundation, o organizaţie

non-profit cu sediul în Canada, care se descrie ca fiind „o reţea globală formată

din artişti, activişti, scriitori, persoane nonconformiste, studenţi, educatori şi

antreprenori care vor să avanseze noua mişcare activistă socială a erei

informaţionale.” Adbusters a lansat numeroase campanii internaţionale şi este

cunoscută pentru faptul că parodiază reclamele care păcălesc publicul.

Demonstranţii protestează împotriva inegalității

Profesorul Dorian Warren de la Universitatea Columbia a descris fenomenul

OWS ca fiind„prima mişcare populară împotriva autorităţilor din Statele

Unite”. Conform site-ului mişcării, Occupy Wall Street nu are un anumit lider,

protestele aducând împreună oameni de toate rasele, din toate categoriile sociale

P

Dezbateri

p. 163 Lohanul nr. 21, martie 2012

şi cu orientări politice diferite. În timp i s-au alăturat şi alte grupări, cum ar fi

NYC General Assembly şi U.S. Day of Rage. Ei susţin: „Unicul lucru pe care îl

avem în comun este acela că noi suntem cei 99% şi că nu vom mai tolera

lăcomia şi corupţia celor 1%.” „Dorim să vedem o adunare generală în fiecare

curte, la fiecare colţ de stradă, deoarece nu avem nevoie nici de Wall Street şi

nici de politicieni pentru a construi o societate mai bună.” Principala motivaţie

a manifestanţilor este inegalitatea veniturilor, respectiv faptul că banii și

bogățiile lumii sunt deţinute de o minoritate de 1% din populaţie, în detrimentul

majorităţii de 99%.

Caracteristicile definitorii ale mişcării Occupy Wall Street - descentralizare,

spirit participativ, luarea deciziilor prin consens - sunt bazate pe idei din lumea

academică, din activismul social, din teoria anarhismului şi din etnografie.

David Graeber, unul dintre organizatorii mişcării, a împrumutat ideile

de „acţiune directă” şi „democraţie fără guvern” de la o comunitate din insula

Madagascar, unde oamenii făceau alegerile în mod direct şi descentralizat, fără

un aparat al statului: „Practic, oamenii îşi organizau singuri afacerile în mod

autonom.”„Atunci cand 2.000 de oameni iau împreună decizii este un exemplu

de acţiune directă sau democraţie directă”, crede Graeber. „Te simţi bine

atunci când participi la o întâlnire şi părerile tale sunt cu adevărat

respectate”. Sau, după cum scrie în publicaţia oficială a mişcării, „OWS

Journal”,„această ocupare este, de fapt, o participare.”

Este Occupy Wall Street o „Revoluţie afacere”?

Unii cercetători economici, precum universitarul canadian Michel

Chossudovsky, susţin că elitele

economice finanţează prin

fundaţiile lor majoritatea

organizaţiilor societăţii civile

implicate în mişcări de protest

împotriva ordinii economice şi

sociale. El afirmă că așa stau

lucrurile şi în cazul mişcării

Occupy Wall Street, la fel cum

a fost cazul „revoluţiilor

colorate” (sau de catifea) din

Europa de Est, „sponsorizate”

cu generozitate de George

Soros (omul de încredere al lui

Rothschild) şi planificate cu

mult timp

înainte. „Obiectivul, subliniază

Chossudovsky,este aţâţarea

tulburărilor sociale şi folosirea acestor mişcări de protest pentru a răsturna

guvernele. Ţelul ultim al politicii externe a SUA este acela de a instala guverne

subordonate lor.”

Aşa-zisa „primăvară arabă”, de exemplu, (de la care şi cei de la Occupy Wall

Street spun că s-au inspirat) cu manifestaţiile „revoluţionare” spontane din Piaţa

Tahrir din Cairo, ar fi fost de fapt o operaţiune minuţios planificată de serviciile

secrete occidentale, care a dus la ceea ce se numeşte „revoluţie afacere”. Timp

de mai mulţi ani, prin intermediul ambasadei americane la Cairo, „disidenţii”

egipteni au fost antrenaţi la Centrul (sârb) pentru Acţiune Non-Violentă

Aplicată şi Strategie (CANVAS). Acesta a fost creat în 2003 de către OTPOR,

organizaţie sârbă creată de CIA şi finanţată de Soros, care a jucat un rol central

în bombardarea Serbiei şi arestarea lui Milosevic în 1999. A fost, de asemenea,

foarte activă în secesiunea din Muntenegru şi crearea statului mafiot din

Kosovo.

De ani de zile, mişcările locale de „eliberare” care apar folosesc sigla OTPOR:

un pumn închis situat într-un cerc roşu sau negru. La fel a fost în Serbia, în

Georgia, în Rusia, în Venezuela, în Iran, în Egipt, în Libia lui Kadhafi. În

prezent, OTPOR s-a extins foarte mult în lume. Este activă în 37 de ţări şi s-a

transformat într-un fel de fortăreaţă a revoluţiei mondiale „non-violente”.

Potrivit observatorului american William Engdahl, această organizaţie urmează

un program foarte precis, stabilit la Washington. În octombrie 2000, doi studenţi

sârbi interogaţi asupra afilierii OTPOR la „centrala” de spionaj american, au

răspuns: „nu ne deranjează deloc să fim parţial sub controlul CIA”.

Acelaşi pumn din sigla OTPOR, plasat la vedere pe site-ul „occupywallst.org”

ne îndeamnă la discernământ, mai ales că, la 22 septembrie 2011, un purtător de

cuvânt al OTPOR, Ivan Markovic, se adresa direct protestatarilor Occupy Wall

Street la New York (a se vedea link-

ulhttp://www.youtube.com/watch?v=LkM3BBtc7N0) de unde se poate deduce

că OTPOR şi CANVAS ar fi implicate în mişcarea Occupy Wall Street. Într-o

declaraţie anterioară, Ivan Markovic spunea despre acest gen de acţiuni: „S-ar

zice că oamenii tocmai au coborât în stradă. Totuşi este rezultatul unor luni şi

chiar ani de pregătire. Este un proces chiar plictisitor până se ajunge la

momentul în care se pot organiza manifestaţii în masă. Dacă afacerea este

planificată cu grijă, din momentul în care demarează, totul se comprimă în

câteva săptămâni.” (citat din Tina Rosenberg, Revoluţia U, Politica Externă, 16

februarie 2011).

Compatibilităţi sau incompatibilităţi între OWS şi alte mişcări

asemănătoare - Fracţionarea mişcărilor populare este în interesul elitelor

Michel Chossudovsky scria la 20 septembrie 2010 pe site-ul său Global

Research, sub titlul „Fabricarea contestaţiilor: mişcarea anti-globalizare este

subvenţionată de elitele afaceriste”, că „obiectivul elitelor financiare este de a

fracţiona mişcările populare într-un vast mozaic în care fiecare îşi urmăreşte

propriile interese”. Şi explica în mod premonitoriu cum se produce

aceasta: „Printr-o dură ironie, pe parcursul ultimilor ani, o parte din

câştigurile frauduloase de pe Wall Street au fost reciclate prin fundaţii şi

acţiuni caritabile scutite de taxe ale elitelor. Aceste câştiguri financiare

copioase au servit nu numai pentru coruperea oamenilor politici, dar şi-au

găsit şi drumul către casele de bani ale ONG-urilor, institutelor de cercetare,

centrelor comunitare, asociaţiilor religioase, instituţiilor media alternative,

ligilor pentru drepturile omului, etc., obiectivul ocult fiind acela de «fabricare a

contestaţiei» şi de stabilire a limitelor unei opoziţii acceptabile. La rândul lor,

multe ONG-uri sunt infiltrate de informatori care acţionează adesea în numele

unor agenţii de contraspionaj occidentale. În plus, un număr tot mai mare de

instituţii media alternative şi progresiste, pe internet, au devenit dependente

financiar de fundaţiile afaceriste şi de societăţile specializate în acţiuni

caritabile.”

Dezbateri

p. 164 Lohanul nr. 21, martie 2012

Atunci când americanii „de mijloc”, participanţii la Mişcarea Tea Party (mişcare

populistă americană, conservatoare şi libertariană, cu obiective asemănătoare

mişcării OWS) ori adepţii lui Ron Paul (medic, candidatul republican la

alegerile din 2012, lider de opinie susţinând idei reformatoare în economie şi

politică) încearcă să participe la manifestaţiile OWS, sunt daţi la o parte de

grupuri care se erijează în oameni de ordine. Atitudinea şi limbajul violent al

acestor servicii de ordine auto-desemnate, caracteristice în general activiştilor

de extremă stângă, sugerează că manifestaţiile au fost „acaparate” de aceştia.

Cunoscându-se faptul că ei îl susţin pe Obama se poate presupune că se doreşte

folosirea acestor manifestaţii pentru pregătirea viitoarei campanii prezidenţiale

şi combaterea lui Ron Paul. Jurnalistul de extremă dreaptă Ann Coulter remarca

foarte just atunci când comediana Roselyne Barr a cerut „să fie tăiat capul

bancherilor care nu vor să dea banii înapoi”: „este greu de imaginat că s-ar

putea ridica braţul împotriva sistemului bancar şi, în acelaşi timp, susţine

Obama care este o pură creaţie a acestui sistem bancar”.

Pe de altă parte, intervenţia televizată din 6 octombrie, în decursul căreia

Obama îşi exprima susţinerea pentru mişcarea Occupy Wall Street, nu a prea

trezit entuziasm pe străzi. E suficientă accesarea site-ul „oficial” al

manifestanţilor – occupywallst.org – pentru a constata, din violenţa reacţiilor, că

pentru o bună parte dintre aceştia, nu e nicio diferenţă între Obama şi bancherii

de pe Wall Street. Să amintim că în 2008, cea mai mare parte din donaţiile

colectate de echipa Obama au fost furnizate de Wall Street. Administraţia

Obama a returnat serviciul în cursul anului 2009 sub forma unei legislaţii

extraordinar de favorabile plutocraţiei internaţionale, datorită căreia ei au primit

înapoi mai mult chiar decât au dat. Declarațiile lui Obama de simpatie și

susținere a OWS nu sunt prin urmare nimic mai mult decât o strategie de PR,

prin care vrea să beneficieze de capitalul imens de simpatie trezit în rândul

maselor de mișcarea Occupy Wall Street.

În privinţa mişcării Tea-Party, conducătorii diferitelor facţiuni ale acesteia

neagă afirmaţia conform căreia Occupy Wall Street şi Tea Parties (TEA fiind

prescurtarea de la Taxed Enough Already), ambele inspirate de valori populare,

ar fi mişcări gemene (deşi nu poate trece neobservat faptul că un mare număr

din revendicările de la OWS sunt aproape identice cu cele de la Tea Parties).

Dimpotrivă, cei de la Tea Party Patriots, cea mai importantă dintre toate, care

revendică 15 mil. de suporteri, protestează: „cei de la Wall Street, în măsura în

care sunt inteligibili, vor mai puţin din ceea ce înseamnă grandoarea Americii

şi mai mult din ceea ce o degradează: un guvern mai mare, mai puternic, care

să poată să-i ia în grijă într-o măsură atât de mare încât ei să nu mai aibă

nevoie să lucreze, aşa cum facem cu toţii pentru a ne plăti facturile”.

A existat o încercare de colaborare între OWS şi Federaţia Americană a

Profesorilor (ATF, cu 1,4 mil. de membri). La 11 octombrie se anunţa

triumfător cooptarea la OWS a acestui sindicat, la scurt timp însă, răzgândindu-

se, ATF a revărsat pe site-ul occupywallst.org, un val de proteste de felul celui

care urmează: „Pentru OWS, a accepta sponsorizarea din partea patronilor

sindicatelor (care, nu-i aşa, sunt aceeaşi împotriva cărora OWS şi-a început

protestul), face ca această mişcare să piardă orice credibilitate.” Despre ATF

se ştie că este cel mai important sindicat de învăţământ din SUA şi cel mai de

stânga, susţinător de netăgăduit al lui Obama, la campania acestuia din 2008

contribuind cu 1,9 mil. dolari. Ca răsplată, ATF beneficiază în Planul pentru

sănătate al lui Obama de derogări importante: membrii săi sunt printre puţinii

care-şi pot stabili singuri cotizaţiile ce, începând cu 2014, vor fi atât de mari

încât vor deveni inaccesibile pentru mulţi americani cu venituri echivalente.

Serviciile sunt din nou returnate, derogările respective fiind prevăzute doar

pentru persoane aparţinând sindicatelor extremiste şi marxiste.

Printre participanţii la manifestaţiile OWS s-au numărat, într-o primă perioadă,

personalităţi de extremă stângă, ca universitarul radical de culoare Cornell West

sau cineastul Michael Moore. Apoi au preluat conducerea senatorul independent

Bernie Sanders, care se declară socialist şi milionarul Russell Simmons, un

magnat al industriei hip-hop. Se observă omniprezenţa sindicaliştilor de la

TWU, sindicatul lucrătorilor în transporturi, cu 38.000 de membri. Apoi, aceea

mai insolită şi mai ingrijorătoare a manifestanţilor lui Richard Trumka,

directorul de la AFL-CIO, federaţie a 56 de sindicate, cea mai mare din SUA, cu

11 mil. de membri.

Mişcarea a prins amploare şi, încet, încet, pe scena Occupy Wall Street au

apărut conservatori fiscali, libertarieni, antimondialişti, ecologişti etc. Imensa

mişcare de aşa-zisă revoltă democratică mondială pare a fi o vastă şi complexă

maşinaţiune, care se folosește cu cinism de entuziasmul și participarea maselor

și ale cărei ramificaţii se întind puţin câte puţin pe planeta întreagă, pornind din

America, ce rămâne punctul strategic sensibil al acestei „rețele”.

Care va fi continuarea?

Revendicarea iniţială a Occupy Wall Street era aceea de a se pune capăt

nelegiuirilor celor „1%” de super-bogaţi care îşi impun puterea economică şi

financiară prin intermediul unui sistem din ce în ce mai autoritar şi centralizat,

socialist şi controlat. America, spuneau ei, trebuie să regăsească plăcerea de a

acţiona din iniţiativă publică sau individuală, libertatea întreprinzătorilor mai

mari sau mai mici, absenţa reglementărilor tiranice. Se petrece tocmai contrariul

atunci când mişcarea este înghiţită de către un Stat ce militează doar pentru

impunerea unei societăţi centralizate, despotice, în care individul este

supravegheat „din leagăn până-n mormânt”. „Ceea ce a început acum trei

săptămâni ca o opinie studenţească, pentru a deveni apoi un circ de hippies, de

declasaţi şi de anarhişti, este în curs de a se transforma în ceva cu totul diferit:

o mişcare populistă în căutarea unei reforme economice,” scria Washington

Post în luna octombrie.

Karl Denninger, comentator economic, unul dintre creatorii Tea-Parties, cărora

le-a întors spatele când şi-a dat seama că cei mai mulţi dintre membri aparţin

unui partid, şi anume cel republican, a afirmat recent în faţa partizanilor săi

progresişti: „Obama lucrează pentru Goldman Sachs şi Wall Street, scoateţi-vă

din cap acest nonsens cum că democraţii ar fi mai buni decât

republicanii.” Idee importantă pentru că de luni de zile stânga şi extrema stângă

americană se luptă cu extrema dreaptă, în loc să combată, spune el, marile bănci

şi să pună pe picioare o rezistenţă pasivă în stilul lui Gandhi, non-partizană,

îndreptată doar împotriva bancherilor. Cei de la Occupy Wall Street încă nu au

înţeles că cei mai radicali dintre conservatori şi dintre cei de la Tea Parties le

sunt de fapt foarte apropiaţi, mai afirmă el.

Incidentele care apar în timpul manifestaţiilor Occupy Wall Street ori în

legătură cu acestea arată că, indiferent care a fost modul în care a apărut

mişcarea şi care a fost orientarea iniţială a acesteia, mişcarea în sine capătă

Dezbateri

p. 165 Lohanul nr. 21, martie 2012

amploare tot mai mare şi, din diverse tabere, se încearcă manipularea şi

folosirea acestei forţe într-o direcţie sau alta. Totuși este posibil ca de această

dată artizanii evenimentelor de acest gen să aibă o foarte mare surpriză, căci și

datorită altor evenimente care au loc la nivel mondial, probabil că lucrurile le

vor scăpa de sub control și „elita” care controlează această planetă prin

intermediul oligarhiilor financiare își va pierde în curând supremația.

Posibilitatea unor răsturnări de situaţie este mereu prezentă. În mulţimea de

activişti care trag în toate direcţiile, sunt reprezentate toate tendinţele. De

exemplu „Occupy Wall Street 99% Movement”, una din facţiunile OWS, şi-a

formulat declaraţia iniţială sub imboldul voinţei sincere şi naive de a distruge

sistemul bancar şi financiar internaţional. Din necesitate, acest obiectiv a trecut

în plan secund. Activitatea sa esenţială este acum aceea de a se asigura că nu

este infiltrată de niciun partid politic, de nicio organizaţie, de nicio structură

comunitară, ideologică sau culturală. Pe site-ul său de internet se prezintă ca o

mişcare descentralizată, fără conducători şi deschisă la toate sugestiile care vin

din lumea întreagă.

Occupy Wall Street este o expresie a optimismului că omenirea se poate

organiza mult mai bine de acum, deoarece are acces la cea mai bogată

cunoaştere pe care a avut-o vreodată. Oamenii sunt conectaţi mondial şi local,

astfel au posibilitatea de a se exprima fără ajutorul unor intermediari coruptibili.

Occupy Wall Street încurajează oamenii obişnuiţi să-şi exprime voinţa, să caute

împreună soluţii accesibile tuturor, să producă transformarea societăţii în care

trăiesc. Slavoj Zizek, academician şi filosof sloven s-a exprimat astfel: „Nu vă

îndrăgostiţi de voi înşivă în frumosul timp pe care îl petrecem aici.

Carnavalurile sfârşesc ieftin – marele lor test este valoarea sau ceea ce rămâne

în urma lor a doua zi, felul în care se va transforma viaţa noastră de zi cu zi.”

Mișcarea Occupy Berlin, Germania

Mișcarea Occupy Santiago de Chile

Mișcarea Occupy Seul, Coreea de Sud

2012. Care este viitorul omenirii?

Prof. Vlad Matei – Sibiu

Cu toate că nu au trecut testul anului 2000, teoriile sfârşitului

lumii cunosc acum un reviriment legat de anul 2012. Se pare că tot

mai multe argumente converg spre concluzia că în acel an ceva cu

totul surprinzător şi inimaginabil se va petrece cu planeta noastră

şi implicit cu noi, locuitorii ei.

nainte de a accepta sau respinge aceste argumente, e bine să le

cunoaştem. Şi bineînţeles, să ne întrebăm: suntem oare pregătiţi pentru

anul 2012?

Planeta Pământ se manifestă ca un imens circuit electric. Există un fel de

cavitate electromagnetică situată între Terra şi ultimul strat al ionosferei, la

aproximativ 55 km distanţă de suprafaţa pământului. Proprietăţile rezonante ale

acestei cavităţi magnetice terestre au fost descoperite de fizicianul german W.

O. Schumann între anii 1952 – 1957, şi ele permit măsurarea frecvenţei

vibratorii medii a planetei noastre.

“Bătăile inimii” Pământului se accelerează

Î

Dezbateri

p. 166 Lohanul nr. 21, martie 2012

Rezonanţa Schumann este prezentată de geofizicienii contemporani drept

“bătaia inimii” planetei noastre. Aceasta a avut o valoare constantă de 7,8 Hz

timp de mii de ani. Însă începând cu anul 1980, s-a observat o accelerare, mai

întâi lentă, apoi din ce în ce mai rapidă (după 1997), până când a atins astăzi

valoarea de 12 Hz. Creşterea frecvenţei vibratorii a planetei noastre face ca 24

de ore de viaţă pe planeta noastră să corespundă de fapt cu numai 16 ore reale,

în termenii timpului terestru. Pare o explicaţie destul de plauzibilă pentru criza

acută de timp cu care ne confruntăm la ora actuală...

Iar curgerea timpului terestru se va mai accelera, pe măsură ce ne apropiem de

“Punctul Zero”, care corespunde inversării polilor magnetici ai Pământului.

Căci dacă 24 de ore ale zilei reprezintă încă, la ora actuală, 16 ore efective,

diferenţa dintre acestea se va mări exponenţial, astfel încât la trecerea prin

Punctul Zero, pe care unii îl situează la sfârşitul anului 2012, 24 de ore din anul

1980 vor corespunde la 0 ore efective. Altfel spus, timpul terestru nu va mai

exista! Consecinţele acestui fenomen sunt incalculabile şi sfidează orice

imaginaţie: întreaga planetă şi toţi locuitorii ei vor trece într-o altă dimensiune!

Creşterea frecvenţei de rezonanţă Schumann se traduce prin scăderea progresivă

a densităţii planetei, fenomen ce a fost observat şi identificat de clarvăzătorul

brazilian Triguerinho, încă de la începutul anilor ’80.

Omul este supus, ca toate creaturile Terrei, efectelor acestei schimbări:

simptome fizice cum ar fi migrenele, oboseala cronică, crampele musculare,

simptome ale gripei, vise intense mai degrabă fanteziste decât minunate. Şi mai

cu seamă, corpul uman devine din ce în ce mai sensibil. Modificarea cea mai

spectaculoasă are loc însă la nivelul ADN-ului uman, care pare a fi reprogramat

de Inteligenţa Cosmică. Ca urmare, intuiţia se dezvoltă mai repede, ca şi toate

capacităţile paranormale ce derivă din ea. Al treilea ochi începe să se deschidă

şi chiar ochii fizici se transformă pentru a se adapta Luminii şi frecvenţelor ei

mult mai elevate.

Calendarul Maya a prezis sfârşitul epocii actuale în 2012

Scriitor, şi ghid la locurile sacre ale planetei, Gregg Braden s-a făcut cunoscut

prin cărţile sale “Trezirea la Punctul Zero: iniţiere colectivă” şi “Translaţia între

lumi”. După ce a trăit, în tinereţe, două experienţe de moarte clinică (NDE) şi a

avut o carieră profesională strălucitoare ca inginer de aeronave, a început să ţină

conferinţe şi seminarii în întreaga lume. Gregg Braden a dovedit ştiinţific

trecerea prin centura de fotoni şi încetinirea gradată a perioadei de rotaţie a

planetei Pământ. Tot lui îi aparaţine demonstraţia ştiinţifică a creşterii frecvenţei

de rezonanţă a Terrei (rezonanţa Schumann). Braden consideră că, atunci când

planeta noastră nu se va mai roti deloc iar frecvenţa ei va atinge valoarea de 13

Hz, vom fi în “Punctul Zero” al câmpului ei magnetic. După două sau trei zile

de repaus, ea va reîncepe să se învârtă în sens contrar, ceea ce va determina

inversarea polilor magnetici ai Terrei.

Din aceasta, Gregg Braden deduce o serie de consecinţe:

1) Timpul va părea că trece din ce în ce mai repede pe măsură ce ne apropiem

de “Punctul Zero”. La ora actuală, frecvenţa Schumann a Terrei este de 12 Hz şi

se preconizează că la 13 Hz se va opri. Provocând inversarea polilor magnetici,

traversarea Punctului Zero va însemna totodată translaţia omenirii într-o

dimensiune superioară, a patra, care este la rândul ei o treaptă către cea de-a

cincea dimensiune. La acest nivel de evoluţie, gândurile şi dorinţele noastre se

vor manifesta instantaneu (fapt care corespunde planului astral). Acest Punct

Zero este menţionat de calendarele sacre ale omenirii, cum ar fi misteriosul

Tzolkin – calendarul mayaş – care prevede sfârşitul actualului ciclu al omenirii

în decembrie 2012. După saltul în cea de-a patra dimensiune, prevăzut a avea

loc înainte de sfârşitul anului 2012, în 2013, conform acestor teorii, vom trece în

cea de-a cincea dimensiune.

2) Trecerea în altă etapă la Punctul Zero, prezisă de diferite tradiţii cu mii de ani

în urmă, este pe cale de a se realiza. Aceste salturi au loc o dată la 13.000 de

ani, ceea ce echivalează cu o revoluţie completă a Soarelui nostru în jurul

Soarelui central al galaxiei noastre.

3) Se pare că după trecerea prin Punctul Zero, Soarele va răsări la Vest şi va

apune la Est. Mai multe texte străvechi descriu astfel de transformări radicale în

trecutul îndepărtat al omenirii.

4) Cea mai mare parte a tehnologiilor cunoscute nu vor mai fi operaţionale.

Excepţie face utilizarea energiei libere, decoperită de Tesla în urmă cu un secol,

propusă în diferite etape unora dintre guvernele noastre de către extratereştri,

dar ocultată şi interzisă de o conspiraţie mondială.

Calendarul Maya a prezis toate aceste schimbări şi faptul că vom reveni la

ciclurile naturale bazate pe armonia universală.

Cum va fi translaţia într-un alt plan?

Prin urmare, creşterea frecvenţei de vibraţie a planetei noastre implică şi

elevarea frecvenţei de vibraţie a locuitorilor săi, ceea ce determină efecte asupra

organismului dar şi elevarea conştiinţei, chiar dacă evenimentele actuale

contrazic aceasta (vezi războaiele şi conflictele la nivel mondial).

Alte semne: câmpul magnetic al planetei s-a diminuat, iar mişcarea ei de

precesie s-a modificat. Mai mult, polii magnetici ai planetei au început deja să

se deplaseze puţin câte puţin. Toate acestea vor continua şi ne indică în mod clar

că ne îndreptăm spre transformări planetare de importanţă cosmică.

Este dificil de descris în cuvinte un eveniment atât de rar şi de special. Un salt

similar s-a produs deja în constelaţia Pleiadelor, dar în urmă cu foarte multă

vreme.

Sigur că nimeni nu poate spune exact ce se va petrece atunci, însă putem trasa

unele repere. Înainte de 2012, sufletele evoluate de pe planeta noastră vor face

acest salt şi astfel vor deschide poarta ascensională şi pentru alţii care le vor

urma. Unele fiinţe, care deja s-au orientat către Dumnezeu cu credinţă şi

sinceritate, vor realiza Ascensiunea cu propriul lor corp fizic sublimat, în timp

ce altele îşi vor părăsi acest corp fizic pentru a se regăsi într-un alt plan, cu un

corp subtil mai apropiat noii frecvenţe de vibraţie.

Inversarea polilor magnetici - evidenţiată de datele culese de sateliţi

Polul nord magnetic terestru este într-o constantă deplasare. La ora actuală,

tinde să se apropie de polul nord geografic (care coincide cu polul sud

Dezbateri

p. 167 Lohanul nr. 21, martie 2012

magnetic). Unii oameni de ştiinţă consideră că această inversare a polilor

magnetici ai Terrei va avea loc în curând.

Extras din revista“Sciences et Avenir” (Ştiinţa şi viitorul) din iunie 2002:

“Analizând datele culese de doi sateliţi – Oersted, lansat în 1999, şi Magsat,

lansat cu 20 de ani mai devreme –, o echipă de specialişti de la Institutul de

Fizica Pământului din Paris a remarcat variaţii importante ale câmpului

magnetic terestru. Să fie acesta semnul inversării polilor magnetici ai

Pământului, eveniment care are loc la aproximativ 250.000 de ani? Nu putem

afirma aceasta cu certitudine. Mai degrabă putem bănui că intensitatea câmpului

magnetic fluctuează, scăzând şi apoi revenind, fără a se modifica polaritatea

câmpului magnetic terestru. Astfel de fluctuaţii au mai avut loc în trecut.

Inversiune sau fluctuaţie, nucleul terestru pare a fi agitat însă de furtuni

intense.”

La Montauk nimeni nu a putut vedea dincolo de 2012

În cadrul Proiectului Montauk, despre care doi dintre participanţi (Preston

Nichols şi Al Bielek) au făcut dezvăluiri cutremurătoare într-un interviu de

peste 9 ore, informaţii structurate şi în cărţile lui Preston Nichols şi Peter Moon,

s-au realizat experienţe de proiecţie în timp. Cercetătorii care au lucrat la

Proiectul Montauk au construit, pe baza unor informaţii provenite din surse

extraterestre, un dispozitiv cu ajutorul căruia trimiteau diverse persoane în timp

şi le ghidau acolo pentru a descrie ce vedeau. Al Bielek a fost unul dintre

“călătorii în timp” şi iată ce răspunde el reporterului la întrebările legate de anul

2012:

Reporter: Care este cel mai depărtat punct din viitor în care au fost trimişi

oameni în cadrul Proiectului Montauk?

Al Bielek: Anul 10.000 d.C.

R: Deci viitorul este acum stabilit până în anul 10.000 d.C.?

AB: Da. Este ca o realitate din vis. Nimeni nu a găsit un viitor tangibil, al lumii

fizice, dincolo de 2012. Este ca un zid abrupt dincolo de care nu mai este nimic.

R: Profeţiile vorbesc despre o transformare planetară în acea perioadă.

AB: Curios, nu-i aşa?

R: Care este previziunea dvs. pentru viitorul speciei umane?

AB: Va supravieţui.

R: De ce s-a menţionat la un moment dat că anul 2011 a fost ultimul an în care

subiecţii experienţelor au putut vedea ceva tangibil?

AB: Calendarul mayaş prevede pentru perioada 2011 – 2013 un fel de barieră.

Persoanele clarvăzătoare au confirmat că în jurul anului 2013 este o barieră de

care ele nu pot trece.

R: Asta nu înseamnă că nu este nimic dincolo de acel an.

AB: Nu. Este ascuns percepţiilor noastre. Nu se poate vedea nici măcar cu o

maşină a timpului. Mulţi se întreabă dacă vor mai avea controlul asupra

omenirii după 2013.

R: Se pare că avem de a face cu o elevare a conştiinţei pe măsură ce ne

apropiem de translaţia în cea de-a patra dimensiune.

AB: Într-adevăr. Sunt ceva dovezi în direcţia asta.

R: Se discută mult despre ideea translaţiei într-o a patra dimensiune. Ce

înseamnă aceasta?

AB: De fapt, înseamnă trecerea la o frecvenţă de vibraţie superioară. Este de

asemenea în legătură cu conştientizarea faptului că nu suntem separaţi de

Creatorul nostru. Este un eveniment de genul celui numit de creştini “revenirea

în Glorie”. A doua venire se referă mai degrabă la o stare interioară, decât la o

fiinţă care vine şi stabileşte o ierarhie.

R: Când se va realiza complet această translaţie?

AB: A patra dimensiune este mult mai plină de viaţă. Este o dimensiune în care

predomină compasiunea, înţelegerea şi iubirea. Trecerea definitvă la cea de-a

patra dimensiune cred că va avea loc între anii 2003 şi 2013.

R: E interesant că şi prin metodele de divinaţie I-Ching se prevede un sfârşit în

anul 2012.

AB: Da. Nimic nu va mai fi la fel pe Pământ. Transformările au început deja.

Suntem martori la “dispariţia” celei de-a treia dimensiuni a vieţii.

Pe planeta Pământ au fost deja primite mai multe

mesaje misterioase de la civilizaţiile extraterestre

În anul 1977, un

mesaj de origine

necunoscută a fost

înregistrat de un

radiotelescop

american. Un alt

fapt senzaţional,

care a rămas până

în ziua de azi inexplicabil, este acela că după aceea, câteva luni mai târziu,

o emisiune a unui post englez de televiziune a fost întreruptă complet timp

de 4 minute, de un anume Vrillon care s-a recomandat ca aparţinând de

Comandamentul Galactic Ashtar.

e data de 15 august 1977, astronomul voluntar Jerry R. Ehman a

participat la proiectul SETI demarat de Universitatea Statului Ohio,

care a folosit radiotelescopul său, supranumit „Marea ureche”. Cu

această ocazie, el a fost martorul recepţiei prin radiotelescop a unui semnal

extrem de puternic. El a tipărit la imprimantă întreaga înregistrare a semnalului,

încercuind şirul remarcabil de cifre care reprezenta codificarea misteriosului

semnal şi nu s-a putut abţine să îşi exprime uimirea, notând cu un creion pe

marginea documentului „Wow!”. De atunci şi până în prezent, această

P

Dezbateri

p. 168 Lohanul nr. 21, martie 2012

exclamaţie de uimire („Wow!”) a devenit numele cu care sunt desemnate astfel

de semnale misterioase, precum cel în cauză.

Era oare aceasta o interferenţă radio de origine umană sau era vorba de o radio-

transmisie inteligentă ce aparţinea fraţilor noştri (extratereştrilor) care provin

din alte stele? Încă nu se ştie cu exactitate nimic în această directie. Cercetările

perseverente ale astronomilor nu au clarificat nici până în ziua de azi care era

sursa semnalului „Wow!”, care nu a mai fost detectat în niciuna dintre

multiplele cercetări de acest gen care au avut loc de atunci.

La ora actuală, Institutul de Cercetare SETI (Search for Extra-Terrestrial

Intelligence - Detectarea Inteligenţelor Extraterestre) din California (SUA) se

pregăteşte să reia cercetările, dezvoltând în acest scop o reţea specială de

radiotelescoape, numită Allen Telescope Array (ATA) - Reţeaua de Telescoape

Allen. Acest nou model de reţea este alcătuit din zeci de antene parabolice

având, fiecare dintre ele, un diametru de 6 metri şi care sunt interconectate

pentru a forma un ansamblu mult superior, prin sensibilitatea recepţiei, în raport

cu cea mai performantă antenă parabolică ce există în prezent, aparţinând

observatorului din Arecibo. ATA a devenit deja operaţională în anul 2007 cu 45

de telescoape, dar va fi finalizat abia peste 3 ani, când vor fi în funcţiune 350 de

telescoape ce vor fi interconectate pentru a forma un ansamblu de o mare

sensibilitate. Dincolo de banalitatea acestei ştiri, putem să ne dăm seama că o

investiţie gigantică de acest gen arată că aceia care au conceput acest proiect

ştiu foarte multe şi chiar sunt siguri că există alte civilizaţii extraterestre, din

moment ce au fost dispuşi să investească sume uriaşe pentru a construi un astfel

de instrument gigantic. În curând va fi demarat un proiect pentru a orienta ATA

în direcţia de unde a venit mai demult semnalul „Wow!” şi a-l calibra cât mai

precis pe aceeaşi frecvenţă de vibraţie”, a declarat Seth Shostak, astronom-şef al

Institutului de Cercetare SETI.

Cu toate că respectiva zonă a cerului a fost deja investigată de nenumărate ori,

ATA ar putea descoperi ceva nou datorită sensibilităţii sale extraordinare şi a

ariei sale specifice de acoperire spectrală, care sunt mult mai mari. De la

evenimentele care s-au petrecut în anul 1977, astronomii s-au străduit să

argumenteze că semnalul care a fost captat atunci provenea de pe Pământ. Cu

toate verificările, ei nu au descoperit nicio eroare în sistemul de operare al

telescopului şi nici nu au putut indica o sursă de energie terestră care să poată

explica puterea şi frecvenţa acelui semnal, care a durat 72 de secunde, perioadă

care corespundea exact intervalului de observare specific telescopului! Dincolo

de aparenţe, semnalul „Wow!” este una dintre cele mai mari enigme pentru

„vânătorii” de extratereştri şi ea a inspirat chiar o scenă din celebrul serial

„Dosarele X”. Ehman însuşi a declarat că atunci când a văzut pentru prima oară

datele ce au fost înregistrate de telescopul „Marea ureche”, nu s-a gândit la

început că acestea au o origine extraterestră. „Reacţia mea spontană a fost să

scriu „Wow!”. Nu mă aşteptam să se petreacă aşa ceva. Am realizat că sunt

martorul unui eveniment extrem de interesant şi că merită să studiem în

profunzime ce reprezintă el de fapt.” În anul 2007, cu ocazia aniversării a 30 de

ani de la acest eveniment, Ehman şi-a actualizat raportul cu privire la semnalul

„Wow!”, dar concluziile sale au rămas aceleaşi: „Problema sursei misterioase a

acestui semnal rămâne deschisă. Trebuie să recunoaştem că nu avem încă

destule informaţii. Nu putem trage altă concluzie decât că ar putea fi un semnal

ce provine de la o civilizaţie extraterestră.”

Senzaţional!

Mai târziu, la câteva luni după captarea acelui semnal („Wow!”), o emisiune a

Televiziunii engleze a fost brusc întreruptă de un mesaj transmis de o fiinţă care

s-a prezentat ca fiind de origine extraterestră.

În seara zilei de 26 noiembrie 1977, în sudul Angliei s-a petrecut ceva uluitor.

Utilizând o tehnologie care nici astăzi nu este accesibilă pe planeta Pământ

(decât eventual unor cercuri foarte restrânse), o voce neidentificată a întrerupt

emisiunea postului Independent Televison News şi a adresat pentru prima dată

în direct telespectatorilor, în limba engleză, un mesaj alcătuit din circa 600 de

cuvinte. (Înregistrarea audio completă a acestui mesaj misterios este disponibilă

pe YouTube.) Frecvenţa sonoră respectivă a început fix la ora 17:10 şi a durat

aproximativ 6 minute. O agenţie guvernamentală din Marea Britanie a încercat

fără succes să blocheze semnalul respectiv. La scurt timp după aceea, atât postul

de televiziune respectiv, cât şi Poliţia au primit mii de apeluri telefonice.

Ulterior, autorităţile şi-au cerut de 3 ori scuze pentru această întrerupere,

calificând mesajul drept o banală transmisiune pirat sau chiar o farsă, dar cu

toate acestea, până în prezent sursa enigmatică a acelei „farse” nu a putut fi

niciodată identificată. Pentru aceia care sunt capabili să vadă dincolo de

aparenţe, acest aspect este cât se poate de semnificativ. Chiar dacă pentru cei

sceptici, aceasta nu înseamnă, ca de obicei, nimic, pentru cei care sunt înzestraţi

cu inteligenţă şi intuiţie este aproape evident că această întrerupere a unei

emisiuni de televiziune nu putea fi realizată de oricine pe vremea aceea. Acest

aspect indică o enigmă tulburătoare care, corelată cu faptul că mesajul respectiv

a fost definit încă de la bun început ca având o provenienţă extraterestră, ne face

imediat să gândim că acela a fost şi rămâne chiar un mesaj ce provine de la o

civilizaţie extraterestră.

Vă oferim în cele ce urmează textul integral al mesajului ce a fost transmis în 26

noiembrie 1977: „Acum vă vorbeşte Vrillon, reprezentant al Comandamentului

Galactic Ashtar. Timp de mai mulţi ani, unii dintre voi ne-aţi văzut pe cer sub

forma unor lumini. Ne adresăm vouă cu iubire, în pace şi înţelepciune, aşa cum

am făcut aceasta cu fraţii şi surorile voastre de pe întreaga voastră planetă

Dezbateri

p. 169 Lohanul nr. 21, martie 2012

Pământ. Vrem să vă avertizăm despre destinul rasei şi al lumii voastre şi

intenţionăm să vă sfătuim cu înţelepciune pentru a putea să comunicaţi

semenilor voştri care este calea cea mai bună pe care trebuie să o adoptaţi

pentru a evita în felul acesta toate dezastrele care ameninţă atât lumea voastră,

cât şi fiinţele din lumile noastre care se află în preajma voastră. Va fi bine să

învăţaţi să acţionaţi cu iubire şi înţelepciune pentru a putea să participaţi la

marea trezire spirituală ce va avea loc atunci când planeta voastră va trece într-o

nouă eră a Vărsătorului. Această nouă eră de profunde transformări ar putea să

fie pentru rasa voastră o perioadă de iubire, bunăvoinţă, mare pace şi evolutie,

cu condiţia ca aceia care vă conduc să devină conştienţi de forţele malefice care

le pot întuneca în întregime judecata.

Ascultaţi acum în linişte şi cu atenţie ce am să vă spun, căci această şansă s-ar

putea să nu se mai repete. De mulţi ani de zile, savanţii voştri, guvernele şi

comandanţii militari nu au ţinut seama de atenţionările noastre. Ei au continuat

să realizeze experimente cu forţa malefică a ceea ce voi numiţi energie nucleară.

Bombele atomice pot distruge Pământul şi chiar fiinţele din lumile voastre

surori într-o singură clipă. Reziduurile sistemelor energetice atomice vor otrăvi

planeta voastră pentru mii de ani de acum înainte. Noi, care am urmat calea

evoluţiei de o perioadă mult mai lungă de timp decât voi, am realizat demult că

aceasta, energia atomică, este întotdeauna direcţionată împotriva vieţii. Nu are

aplicaţii paşnice. Cercetarea şi folosirea ei trebuie să înceteze neîntârziat, altfel

riscaţi să vă autodistrugeţi. Toate armele voastre nimicitoare şi nefaste trebuie

să fie de îndată eliminate. Vremea conflictelor şi a războaielor trebuie să devină

pentru voi ceva de domeniul trecutului. Luaţi aminte, căci rasa din care faceţi

parte ar putea să progreseze cu uşurinţă spre cele mai înalte niveluri ale

evoluţiei, dacă vă veţi arăta demni de aceasta în faţa lui DUMNEZEU. Nu vă

mai rămâne decât puţin timp pentru a învăţa să trăiţi cu toţii împreună în iubire,

pace şi bunăvoinţă.

Peste tot pe această planetă mici grupuri sunt inspirate de noi şi vă învaţă deja

aceasta, ei se află aici pentru a vă transmite lumina plină de înţelepciune a noii

ere care se naşte. Sunteţi liberi să acceptaţi sau să respingeţi învăţăturile lor

autentice, dar luaţi aminte căci numai aceia care vor învăţa să trăiască în pace şi

iubire vor avea cu siguranţă acces la sferele superioare ale

evoluţiei spirituale.

Vă vorbeşte acum Vrillon, un reprezentant al Comandamentului Galactic

Ashtar. Trebuie să mai ştiţi că există numeroşi profeţi şi ghizi spirituali falşi ce

acţionează în lumea voastră. Ei vă iau şi apoi vă consumă energia – pe care voi

o numiţi bani – şi apoi o utilizează în scopuri malefice, oferindu-vă în schimb

doar mizerii fără valoare. Pentru aceia dintre voi care au trezit bunul simţ şi

intuiţia, Sinele vostru divin, profund vă va apăra cu uşurinţă de toate acestea.

Învăţaţi neîntârziat să fiţi atenţi la vocea voastră interioară, care vă ajută să

discerneţi adevărul de eroare, permiţându-vă astfel să evitaţi starea de confuzie,

haosul lăuntric şi minciuna. Învăţaţi să ascultaţi această voce divină, care se află

în fiecare dintre voi şi îndreptaţi-vă pe calea evoluţiei spirituale fiind totodată

perseverenţi. Să ştiţi că de mai mulţi ani, noi am urmărit toate progresele pe care

le-aţi făcut, aşa cum şi voi aţi urmărit luminile (vehiculelor) noastre ce apăreau

pe cerul vostru. Acum aţi aflat că noi suntem aici şi să ştiţi că există, pe Pămănt

şi în jurul lui, mai multe fiinţe decât savanţii voştri vor să admită.

Suntem profund îngrijoraţi pentru voi şi vom face tot ce ne stă în putinţă pentru

a vă ajuta pe drumul vostru către lumină. Nu vă temeţi şi daţi-vă seama că tot

ceea ce aveţi de făcut implică doar să căutaţi să vă cunoaşteţi şi să vă înţelegeţi

cu adevărat pe voi înşivă, pentru a trăi în armonie şi iubire cu legile Pământului.

Noi cei din Comandamentul Galactic Ashtar vă mulţumim pentru atenţia

acordată. Vom părăsi acum planul existenţei voastre pământeşti. Fiţi

binecuvântaţi în numele iubirii supreme şi al adevărului cosmic.”

Redăm acum transcrierea celor trei mesaje prin care televiziunea şi-a cerut

scuze pentru această stranie întrerupere inopinată a programului. Primele două

mesaje au fost incluse în principalul buletin de ştiri al postului respectiv de

televiziune, ce a fost difuzat în aceeaşi seară, iar cel de-al treilea a fost difuzat

noaptea pe postul de radio Independent.

Primul mesaj

„Suntem deja conştienţi că telespectatorii noştri din unele zone ale ţării s-au

confruntat cu anumite întreruperi ale semnalului sonor. Ne exprimăm regretele

şi vom face tot posibilul să remediem această problemă.”

Al doilea mesaj

„În regie, inginerii noştri fac deja eforturi pentru a descoperi sursa a ceea ce ei

numesc o «transmisiune pirat», care a durat aproximativ şase minute, în timpul

buletinului de ştiri al I.T.N. din această seară. Telespectatorii din regiunile

Berkshire şi Hampshire, ce sunt deserviţi de staţia de emisie din Hannington, s-

au confruntat deja cu această problemă. Ei au auzit o voce, care a înlocuit-o pe

aceea a crainicului şi care spunea ceva de genul: «Locuitori ai Terrei, depuneţi

armele, acesta este un mesaj din spaţiu.» Mii de telespectatori au telefonat după

aceea la Southern Television, la Poliţie şi la noi, la I.T.N. Purtătorul de cuvănt

al Regiei Autonome de Difuziune a declarat: «Este primul incident de acest gen

din Marea Britanie». Poliţia din Winchester a declarat că unele persoane au fost

chiar speriate de acest mesaj şi că un ofiţer de poliţie a trebuit să se deplaseze la

domiciliul unei doamne pentru a o linişti. Sperăm ca acest buletin de ştiri să nu

fi fost şi el întrerupt şi vă urăm tuturor o seară frumoasă.”

Dezbateri

p. 170 Lohanul nr. 21, martie 2012

Al treilea mesaj

„Regia autonomă de televiziune nu poate explica mesajul misterios care a

întrerupt emisia postului Southern Television. Vocea lentă şi profundă a declarat

printre altele că «toate armele voastre nefaste trebuie să fie suprimate. Nu vă

mai rămăne decât puţin timp pentru a învăţa să trăiţi în pace». Postul TV a fost

asaltat de apeluri telefonice din partea unor persoane panicate, care cereau

explicaţii. Aşa cum susţine directorul de emisie, John Ginnery, incidentul care a

apărut ar putea avea mai multe cauze: «Nu suntem siguri că a fost vorba de o

transmisiune pirat. Ştim doar că s-a produs o suprapunere de voci care spuneau

lucruri a căror înregistrare exactă nu o deţinem. Am primit numeroase mărturii

şi multe telefoane. Nu ştim ce a fost. Emisiunile noastre sunt în mod evident

supravegheate de către centrul operaţional, dar în acest caz noi nu am detectat

decât un fâşâit şi distorsiuni ale imaginii. Am primit numeroase mărturii de la

oameni, dar repet, nu ştim ce anume a fost. - Independent Radio News. Este ora

12 şi 6 minute.»”

Un important mesaj de la extratereştrii care se adresează oamenilor ce

trăiesc pe planeta Pământ

Preambul - câteva comentarii pertinente care au apărut pe internet, referitoare

la acest mesaj al extratereştrilor

M.W.M.: Această lungă scrisoare ce este adresată tuturor pătnântenilor a apărut

la un moment dat pe Internet fără a avea o adresă a expeditorului. Actualmente

ea se găseşte postată în multe locuri şi variante pe Internet. Chiar dacă acestui

document nu i se poate atesta validitatea, conţinutul său este semnificativ şi i-a

impresionat pe mulţi oameni care au inteligenţă şi bun simţ. Tot ceea ce se poate

spune la prima vedere despre acest mesaj este că el se bazează pe idei foarte

bune, unele dintre ele chiar geniale, are coerenţă, prezintă un conţinut deosebit,

este scris într-o manieră ce trădează un nivel neobişnuit de inteligenţă şi

maturitate. Se poate recunoaşte în această expunere fascinantă un discurs foarte

serios care totodată este non-tehnic, dar este structurat într-un mod lucid şi

obiectiv. După cum vă veţi putea da seama cu uşurinţă acest material nu conţine

idei sau aluzii etnic-rasiste şi se poate spune că autorul sau autorii săi au o foarte

bună înţelegere asupra limbajului uman şi asupra psihologiei umane, chiar dacă

pe alocuri structura gramaticală a acestui text diferă oarecum de aceea cu care

suntem obişnuiţi. Cu toate acestea, respectivul aspect nu constituie un

impediment pentru parcurgerea conţinutului pe care noi îl considerărăm

excelent. Un alt aspect important al acestui text este acela că nu se folosesc

construcţii lingvistice alambicate, termeni pretenţioşi şi nici nu sunt utilizate

cuvinte ce ţin de jargonul religios sau de acela care este specific curentului

„New Age”. După cum vă veţi putea da seama, dacă îl veţi studia cu atenţia

necesară, acest mesaj este totodată o scrisoare simplă consistentă, inteligent

structurată şi la obiect. Date fiind aceste aspecte, o trimit şi eu mai departe către

voi spre a o „consulta”, cu multă atenţie şi spre a vă forma în felul acesta fiecare

dintre voi o părere cât mai justă. O trimit acum tuturor şi pentru că eu personal

am intuit că această scrisoare ar putea să fie adevărată.

Ideea de bază a acestei scrisori mesaj este aceea că la ora actuală civilizaţia

umană se află într-un mare impas şi se găseşte într-o evidentă cădere liberă, care

nu poate fi oprită în contextul actual, mai ales pentru că această prăbuşire este

declanşată de unele aspecte malefice care sunt implementate şi întreţinute în

mod intenţionat în cadrul sistemelor sociale planetare actuale. În cazul în care

nu va fi urgent stopată, această prăbuşire va genera la un moment dat o ruptură

majoră la aproape toate nivelurile civilizaţiei umane. Există o mulţime uluitoare

de date, care se găsesc la ora actuală mai ales pe Internet, şi care dovedesc că pe

această planetă acţionează, din nefericire, o gigantică conspiraţie planetară.

Aceasta foloseşte de mult timp unele tehnologii foarte avansate care sunt ţinute

secrete, unele dintre ele fiind la ora actuală utilizate (ne referim aici la

instalaţiile gigantice secrete, radionice şi psihotronice de tip HAARP pe care le-

au instalat americanii) chiar pentru sugestionarea subconştientă în masă şi

înrobirea mentală a populaţiei umane, care în prezent a ajuns să trăiască în mare

măsură într-un mediu ambiant degradat şi nesănătos. Puţini sunt aceia care ştiu

că actualmente antenele de telefonie mobilă şi radiaţiile emise de ele

declanşează o mulţime de efecte nocive în trupul acelora care sunt expuşi fără

încetare la astfel de radiaţii dăunătoare. Aceste radiaţii distructive determină

apariţia unei ambianţe perturbatoare, nesănătoase, chiar şi atunci când fiinţele

umane nu utilizează telefoane mobile proprii. Aceia care ne conduc, cel mai

adesea în secret, pe această pantă descendentă, acţionează, cei mai mulţi dintre

ei, într-un mod malefic care este intenţionat. Ceea ce este şi mai rău, este faptul

că ei au marele avantaj al controlului tuturor resurselor ce se află pe această

planetă şi tocmai de aceea au posibilitatea să câştige în acest război secret pe

care l-au declanşat împotriva celor mulţi şi ignoranţi în urma accentuării într-un

ritm galopant a dezechilibrelor de tot felul şi a altor manifestări nesănătoase ce

ameninţă la ora actuală umanitatea. Numai cei ignoranţi ar putea să afirme că

lipsesc dovezile referitoare la această situaţie de fapt. Dincolo de aparenţe,

mijloacele mass-media se află la ora actuală în mâinile acestui grup ascuns ce

acţionează din umbră şi tocmai de aceea, în imensa majoritate a cazurilor, unele

ştiri deranjante pentru ei fie sunt cenzurate cu străşnicie, fie sunt distorsionate

astfel încât să le servească scopurilor lor diabolice. La ora actuală, cea mai mare

parte din aceste adevăruri deranjante sau care sunt cenzurate în permanenţă de

mass-media sunt accesibile mai mult pe Internet. Pentru noi este evident că cea

mai mare parte a populatiei acestei planete este păcălită, manipulată şi înrobită

Dezbateri

p. 171 Lohanul nr. 21, martie 2012

mental şi în cea mai mare parte este incapabilă să îşi dea seama de realitatea

acestor aspecte alarmante.

Aceia care vor ajunge totuşi să se trezească ar fi bine să îi ajute şi pe ceilalţi care

încă dorm, să iasă din această stare de letargie şi în felul acesta sperăm că

numărul lor va ajunge să predomine DACĂ VOR AJUNGE SĂ ÎNŢELEAGĂ

UTILITATEA ŞI URGENŢA ALEGERILOR BUNE. Pentru a reuşi să facă

ceea ce este necesar spre a stăvili răul, care creşte pe zi ce trece, ei ar trebui să

se unească şi să-şi abandoneze frica, sentimentul paralizant de izolare şi

ignoranţa crasă referitoare la adevărata faţă a lucrurilor ce există la ora actuală –

din nefericire – pe această planetă. Propunerea înţeleaptă din această scrisoare-

mesaj este ca fiecare dintre noi să hotărâm cât mai repede cu putintă că a venit

momentul unei apariţii covârşitoare a extratereştrilor ce aparţin unei civilizaţii

foarte avansate, apariţie ce se va produce în simultaneitate, în mai multe locuri,

pe cerul planetei noastre la un moment dat. Mai ales acum, în aceste momente

de cumpănă de care mulţi dintre noi ne dăm seama, apariţia în număr foarte

mare a vehiculelor extratereştrilor ar putea să ajute extraordinar de mult

umanitatea să dea neintârziat şi pentru totdeauna la o parte vălurile groase ale

iluziilor şi ale minciunilor.

Totodată, această apariţie în număr mare a vehiculelor extraterestre ar putea să

clarifice multe dileme existenţiale şi în acelaşi timp ar putea să fie catalizatorul

miraculos ce va face să se nască o altă mentalitate, mult mai bună, în cadrul

acestui vortex social maladiv în care, din nefericire, ne aflăm şi cei mai mulţi

dintre noi chiar ne complacem. O astfel de apariţie în masă a extratereştrilor ce

aparţin unei civilizaţii foarte avansate ar putea conduce neîntârziat umanitatea

spre o fază următoare, net superioară, de evoluţie. Principala întrebare, care este

formulată în mod repetat de-a lungul acestei scrisori-mesaj, este dacă fiecare

dintre noi (cei la care ajunge această scrisoare-mesaj şi care o studiem cu

atenţie) alegem sau nu într-un mod ferm ca extratereştrii ce aparţin acestei

civilizaţii avansate să se arate neîntârziat pe această planetă. Extratereştrii ce

aparţin acestei civilizaţii avansate şi care se pare că au conceput această

scrisoare-mesaj sugerează că un astfel de contact direct şi anumite schimburi

culturale, net avantajoase pentru umanitate, ar oferi, fără îndoială, posibilitatea

de a fi depăşite cu o mare uşurinţă blocajele majore cu care umanitatea se

confruntă la ora actuală atât în sfera socială, cât şi în aceea a evoluţiei culturale.

Extratereştrii ce aparţin acestei civilizaţii avansate argumentează într-un mod

inteligent şi de bun simţ că baza mental-emoţională trebuie să fie pregătită în

prealabil prin manifestarea de către un număr suficient de mare de pământeni a

unor intenţii ferme şi a unei alegeri mature în cazul în care aspirăm şi vrem cu

putere să se producă neîntârziat un asemenea contact benefic şi profund creator.

Consimţământul majoritar, ce va fi urmat de aşteptarea deliberată a unui

asemenea contact care nu va întârzia să apară, trebuie să se producă la nivelul

întregii planete, deoarece altfel există riscul unei reacţii de opoziţie în masă,

dictate de o nejustificată stare de frică. O astfel de stare face posibilă

manipularea maselor de către cercurile elitei malefice ce acţionează din umbră,

şi în mâinile căreia se află din nefericire la ora actuală puterea.

Extratereştrii acestei civilizaţii net avansate sugerează că o intenţie mentală

puternică şi clar exprimată într-un mod telepatic, ce este necesar să apară în

fiecare fiinţă umană în urma studiului atent al acestei scrisori-mesaj, va fi

suficientă pentru a le oferi apoi extratereştrilor ce aparţin acestei civilizaţii

avansate direcţia pe care o vor da la scurt timp după aceea anumitor acţiuni pe

care ei se vor simţi îndreptăţiţi să le realizeze. Înţelegând acest aspect, vă puteţi

da seama fiecare dintre voi de importanţa deosebită a consimţământului pe care

îl puteţi oferi într-un mod ferm, telepatic. Cu toate că în ultimul timp Internetul

a luat amploare la nivel planetar, extratereştrii ce aparţin acestei civilizaţii

avansate ne cer ca această scrisoare-mesaj să fie transmisă neîntârziat maselor

mari de oameni şi să fie urgent tradusă în toate limbile globului şi transmisă

pretutindeni de fiecare dintre noi în întreaga lume. Extratereştrii ce aparţin

acestei civilizaţii avansate sugerează ca această difuzare a acestei scrisori-mesaj

să se realizeze chiar de la om la om, ignorând, nu se ştie din ce cauză, o posibilă

utilizare a mijloacelor mass-media. Vă. oferim în cele ce urmează scrisoarea-

mesaj respectivă, care noi sperăm că vă va putea fi de un real folos, pentru a

face ca extratereştrii ce aparţin acestei civilizaţii avansate să apară cât mai

repede pentru toţi pământenii, impulsionănd în simultaneitate spre mai bine

evoluţia umanităţii. Această scrisoare-mesaj ne sugerează că dacă vom pune în

aplicare recomandările conţinute în ea, AVEM FIECARE DINTRE NOI ŞI

TOŢI LA UNISON IMENSA ŞANSĂ DE A TRANSFORMA LUMEA

ACTUALĂ PRIN INTERMED1UL ACESTUI CONTACT CU

EXTRATEREŞTRII CE APARŢIN ACESTEI CIVILIZAŢII NET

AVANSATE!

Luând în considerare aceste aspecte, ne putem da seama că, acţionând într-un

mod înţelept, PUTEM FACE SĂ APARĂ ŞANSA IMENSĂ DE A

TRANSFORMA NEÎNTÂRZIAT LUMEA ÎN CARE NE AFLĂM!

Vă expunem acum mesajul respectiv şi totodată vă rugăm să îl studiaţi cu multă

atenţie înainte de a hotărî fiecare aşa cum credeţi că este mai bine.

„Hotărâţi acum într-un mod ferm dacă vreţi să apărem”

Nu este foarte important pentru voi cine vă transmite acest mesaj, vă rugăm să

aveţi în vedere că el trebuie să rămână anonim în ochii voştri. Contează însă

foarte mult ce anume veţi face cu acest mesaj şi ce intenţie clară şi fermă va

Dezbateri

p. 172 Lohanul nr. 21, martie 2012

declanşa în fiecare dintre voi conţinutul său! Fiecare dintre voi are dreptul să-şi

folosească liberul arbitru aşa cum se cuvine pentru a descoperi cât mai repede

fericirea, bunăstarea şi armonia.

Acestea sunt nişte atribute binefăcătoare universal valabile care v-au fost arătate

adeseori şi la care puteţi avea fiecare dintre voi acces de acum înainte. Trebuie

să ştiţi că liberul vostru arbitru depinde, într-o oarecare măsură, de trezirea şi

utilizarea propriilor voastre capacităţi superioare. Fericirea pe care o puteţi trăi

depinde în mare măsură de iubirea şi de binele pe care le dăruiţi şi pe care le

primiţi. Întocmai precum toate rasele conştiente aflate pe aceeaşi treaptă a

evoluţiei ca şi voi, puteţi avea sentimentul că sunteţi (singuri şi) izolaţi pe

planeta voastră. Această impresie iluzorie vă face să fiţi siguri că sunteţi stăpâni

pe destinul vostru. Cu toate acestea, trebuie să ştiţi că vă aflaţi în faţa unor mari

încercări pe care le cunoaşte doar o mică parte dintre voi. Nu avem deocamdată

dreptul să vă ajutăm să vă transformaţi şi să vă construiţi viitorul fără ca voi

înşivă să fi ales aceasta, în prealabil şi în deplină cunoştinţă de cauză.

Consideraţi acum acest mesaj foarte important pentru fiecare dintre voi, ca fiind

un referendum la scară mondială! Consideraţi răspunsul vostru ferm şi

categoric, ce va putea fi exprimat chiar de mai multe ori într-un mod telepatic,

un SUI GENERIS buletin de vot!!!

Cine suntem noi?

La ora actuală,

oamenii voştri de

ştiinţă şi exponenţii

voştri religioşi nu

au reuşit să ajungă

la un acord în

privinţa

evenimentelor

cereşti încă neexplicate la care omenirea a fost martoră în decursul a mii de ani.

Pentru a cunoaşte aşa cum trebuie adevărul, acesta trebuie înainte de toate să fie

privit drept în faţă şi să nu fie deformat prin filtrul credinţelor de tot felul, oricât

ar fi ele de respectabile la prima vedere. Un număr în continuă creştere dintre

cercetătorii voştri explorează deja noi căi de cunoaştere care i-au adus tot mai

aproape de o esenţială realitate. Civilizaţia voastră se scaldă la ora actuală într-

un ocean de informaţii, multe dintre ele haotice, dintre care numai o infimă

parte, cea care este cel mai puţin bulversantă, este cel mai mult răspândită.

Dacă priviţi cu atenţie, veţi descoperi că ceea ce în istoria voastră vi se părea

anterior a fi ridicol sau imposibil a devenit deja posibil şi a fost apoi chiar

realizat, mai ales în aceşti ultimi 50 de ani. Fiţi conştienţi că viitorul va fi încă şi

mai surprinzător. Veţi descoperi în curând atât ceea ce este rău, cât şi ceea ce

este bine. Precum şi alte sute de miliarde de creaturi ce există în această galaxie,

şi noi suntem creaturi conştiente pe care unii le numesc „extraterestre”, chiar

dacă realitatea noastră este de fapt mult mai subtilă.

Trebuie să fiţi absolut siguri că, în realitate, nu există nicio diferenţă

fundamentală între voi şi noi, ceea ce ne diferenţiază este doar experienţa

considerabilă a unor etape superioare de evoluţie, pe care noi deja am dobândit-

o. Întocmai ca în orice structură ce este în mod armonios organizată, există o

ierarhie valorică şi în relaţiile noastre interne. Ierarhia noastră se bazează pe

înţelepciunea rezultată din colaborarea mai multor rase extraterestre. Având

girul acestei ierarhii, noi ne adresăm acum vouă.

Precum majoritatea dintre voi, şi noi suntem în căutarea experienţei esenţiale a

Fiinţei Supreme (DUMNEZEU). Puteţi fi absolut siguri că, în realitate, nu

suntem nici zei, nici semizei, ci egalii voştri în cadrul Fraternităţii Cosmice.

Fizic, mulţi suntem diferiţi de voi, dar în mare parte, prezentăm o formă

umanoidă.

Existenţa noastră este o vie realitate, chiar dacă marea majoritate dintre voi încă

nu o percep. Puteţi fi absolut siguri că noi nu suntem nişte simple obiecte de

observat, ci suntem nişte conştiinţe, tot aşa cum şi voi sunteţi nişte conştiinţe.

Ne aflăm dincolo de înţelegerea voastră, deoarece rămânem invizibili aproape

tot timpul, atât pentru simţurile voastre obişnuite, cât şi pentru instrumentele

voastre clasice de măsură.

La ora actuală noi aspirăm să umplem neîntârziat acest gol existent acum în

istoria voastră. Trebuie să ştiţi că noi am luat deja această hotărâre colectivă,

fapt care însă nu este suficient. Avem acum nevoie şi de acceptul vostru ferm şi

majoritar. Prin intermediul acestui mesaj, deveniţi fiecare dintre voi cei care

decid într-un mod ferm şi clar ce se va petrece după aceea. Dacă veţi studia cu

atenţie acest mesaj, vă veţi putea da seama că voi înşivă sunteţi şi rămâneţi aceia

care alegeţi. Noi nu avem niciun reprezentant uman pe planeta Terra care ar

putea să vă orienteze decizia.

Unii dintre voi s-ar putea să vă întrebaţi: de ce nu suntem noi vizibili?

În anumite stadii de evoluţie, fiinţele ce există în cadrul Cosmosului descoperă

noi forme de existenţă, a căror ştiinţă se dovedeşte a fi mai presus de aparentul

control exercitat asupra materiei. Dematerializările şi materializările structurate

fac parte din această ştiinţă. Aceasta este ceea ce omenirea voastră a obţinut

deja în anumite laboratoare secrete, în care sunt cercetate aceste aspecte în

colaborare cu alte creaturi „extraterestre”, dar cu preţul unor compromisuri

hazardate ce vă sunt ascunse în mod voit de către unii dintre reprezentanţii

voştri.

Dezbateri

p. 173 Lohanul nr. 21, martie 2012

Mai mult, în spatele fenomenelor şi a obiectelor aeriene sau spaţiale ce sunt

cunoscute în cadrul comunităţii voastre ştiinţifice sub numele de „OZN-uri”, se

află de fapt anumite nave spaţiale cu caracteristici multidimensionale.

La ora actuală, multe fiinţe umane au fost deja în contact auditiv, tactil sau

psihic (telepatic) cu astfel de nave, dintre care unele se află deja în mâinile

puterilor oculte care vă „guvernează”. Sărăcia observaţiilor voastre în ceea ce

priveşte realitatea unor astfel de aparate este cauzată de superioritatea

considerabilă conferită de starea dematerializată a acestor nave spaţiale. Fiindcă

deocamdată nu le-aţi văzut chiar voi înşivă, nu vă vine să credeţi şi nu puteţi să

vă închipuiţi toate acestea. Noi putem să înţelegem cu uşurinţă acest aspect care

vă caracterizează acum.

Majoritatea acestor posibilităţi de a ne observa uneori vă sunt oferite la modul

individual, pentru a vă influenţa şi pentru a vă impresiona sufletul, iar nu pentru

a modifica organizarea socială care există la voi. Această acţiune este realizată

într-un mod cu totul voluntar din partea raselor extraterestre care vă înconjoară

şi care există în Cosmos, dar trebuie să ştiţi că toate aceste acţiuni sunt realizate

pentru raţiuni şi scopuri foarte diferite.

Pentru creaturile multidimensionale rele (satanice) ce îşi exercită la ora actuală

puterea malefică (în umbra oligarhiei ce există pe planeta voastră), secretul şi

discreţia sunt motivate prin dorinţa de a ascunde cu străşnicie faţă de oameni

existenţa şi implicarea lor.

În cazul nostru, discreţia este motivată de respectarea neabătută a liberului

arbitru al fiinţelor umane, pe care acestea îl pot folosi şi chiar trebuie să-l

folosească întotdeauna în gestionarea afacerilor lor, pentru ca ele să poată

ajunge singure la maturitatea tehnică şi spirituală care le este necesară. Dincolo

de aceasta intrarea umanităţii voastre în familia civilizaţiilor galactice este

foarte mult dorită.

Trebuie să ştiţi că noi putem să apărem la lumina zilei şi deja suntem dispuşi să

vă facilităm atât realizarea acestei uniuni, cât şi a acestei colaborări. Nu am

făcut încă aceasta până în prezent, deoarece prea puţini dintre voi au dorit în

mod sincer aceasta, fie datorită necunoaşterii, fie din indiferenţă sau din teamă

şi mai ales, deoarece nu a existat o situaţie critică sau urgentă. Mulţi dintre aceia

care studiază apariţiile noastre numără luminile noaptea, fără a aduce prin

aceasta vreo lămurire în această direcţie. Adeseori, ei privesc aceste realităţi

tainice ca pe nişte obiecte, fără să-şi dea seama că acolo este vorba despre fiinţe

conştiente.

Cine sunteţi voi?!

Chiar dacă voi nu ştiţi deocamdată aceasta, voi sunteţi descendenţii a numeroase

tradiţii, care de-a lungul timpului s-au îmbogăţit, în mod gradat, prin aporturile

lor mutuale. Aceste adevăruri sunt valabile pentru toate rasele care trăiesc pe

suprafaţa Pământului. Unul dintre scopurile voastre principale este acela de a vă

uni în respectul acestor rădăcini, pentru a realiza împreună un proiect comun şi

plin de înţelepciune.

Aspectul exterior al culturilor voastre pare la prima vedere să vă separe,

deoarece voi aveţi tendinţa să îl substituiţi fiinţei voastre profunde şi esenţiale.

Forma exterioară are încă un mare ascendent asupra naturii voastre subtile.

Această predominanţă a formei constituie, pentru puterile oculte rău intenţionate

care vă guvernează, zidul de apărare împotriva demascării lor.

Trebuie însă să ştiţi că sunteţi chemaţi să treceţi dincolo de formă, respectând-o

totodată pentru necesităţile ei tainice, pentru bogăţia şi frumuseţea ei. Această

conştiinţă a necesităţii tainice a formei, astfel înţeleasă, ne-a făcut şi ne face

chiar şi pe noi să îi iubim pe oameni în diversitatea lor. Pacea nu constă doar în

a nu mai provoca războaie, ci constă în a deveni cât mai repede ceea ce sunteti

în realitate: o unică Fraternitate. Pentru a înţelege cât mai bine acest aspect,

soluţiile optime pe care le aveţi la îndemână se reduc la câteva. Una dintre ele

este contactul armonios şi binefăcător cu o altă rasă, care totodată vă poate

transmite în felul acesta imaginea clară a ceea ce sunteți voi în realitate.

Nu mai faceţi eforturi excesive!

Prof. George Bianu - Bucureşti

Marea majoritate a fiinţelor umane îşi duce, aproape zi de zi,

viaţa dintr-un efort în altul, oamenii fiind cel mai adesea mânaţi de

ambiţii deşarte şi fiind din ce în ce mai obosiţi şi extenuaţi.

nii dintre aceşti oameni au o justificare prostească de genul: „Dacă voi

munci mai mult, atunci... , dacă reuşesc să depăşesc această

problemă, atunci... , dacă mă voi forţa mai mult, atunci o să... dacă voi reuşi să fac aceasta mai bine decât ceilalţi, atunci... cu siguranţă voi

avea succes şi îmi voi realiza ambiţiile.” Această atitudine îndârjită pe care o

manifestăm faţă de dificultăţile cu care ne confruntăm, atitudine de acceptare a unor eforturi excesive şi de competiţie sălbatică, angrenată cu orice preţ,

reprezintă deja una dintre caracteristicile predominante ale lumii în care trăim.

Încetul cu încetul, acest mod greşit de a reacţiona are tendinţa să se generalizeze în viaţa noastră. Într-un asemenea caz, mintea noastră are mai mereu o ocupaţie,

iar fiinţa noastră are atunci o preocupare.

Efortul îndârjit excesiv, egotic, reprezintă însă antiteza spontaneităţii, a

armoniei, a naturaleţei, a graţiei şi a uşurinţei de a primi. Din păcate, această

predilecţie aproape obsesivă faţă de eforturile îndârjite, care în unele situaţii caracterizează activităţile noastre, survine, din nefericire, inclusiv în cadrul

relaţiilor noastre amoroase.

Pentru noi, ar trebui să fie semnificativ faptul că uneori folosim expresii stranii atunci când afirmăm că „întreţinem“ o relaţie, ca şi cum ar fi vorba să reparăm o

maşină. Caracterizând-o astfel prin afirmaţia noastră, cum că „întreţinem“ o

U

Dezbateri

p. 174 Lohanul nr. 21, martie 2012

relaţie, noi degradăm, adeseori fără să ne dăm seama, acea relaţie de iubire. O

astfel de relaţie, pe care noi doar o „întreţinem“ devine la un moment dat un

proiect, o banală operaţie ce implică o relaţie preponderent sexuală şi, mai ales

atunci, afectivitatea, iubirea se reduc până la dispariţie, respectiva noastră relaţie

nemaiavând atunci nimic miraculos. O astfel de relaţie caricaturală, în care

iubirea este aproape inexistentă, nu poate să ne ofere o reală fericire şi ea nu ne mai permite să ne bucurăm de manifestările sale tainice, copleşitoare, profunde

şi sublime. Într-un asemenea caz, noi ajungem să ne degradăm, să regresăm şi

să ne focalizăm în mod preponderent pe împărtăşirea sentimentelor, pe o comunicare ceva mai bună, sau şi mai jalnic, ajungem să negociem sau să facem

trocuri într-o astfel de relaţie caricaturală. Atunci când ajungem să ne

complacem într-o astfel de situaţie, în care iubirea este aproape inexistentă, puterea cea formidabilă şi misterioasă care ne-a unit la începuturi, conferind

măreţie şi transfigurare relaţiei noastre de iubire, devine treptat o simplă

componentă banală într-o ecuaţie care pentru noi nu mai prezintă nimic complex.

Prin aceasta nu vreau să se înţeleagă că, în cazul unei relaţii de iubire profunde

şi armonioase, nu putem avea mai nimic de câştigat de pe urma atenţiei stăruitoare, care este focalizată în mod adecvat în cadrul celor mai potrivite

ipostaze.

Dacă, în cazul unei relaţii de cuplu vom ajunge să fim obsedaţi doar de exprimarea sentimentelor, vom ajunge în curând, analogic vorbind, în ipostaza

unei fiinţe umane care stoarce, cu îndârjire, până la ultima picătură, tot sucul care există într-un fruct, iar după aceea, prin această stoarcere completă a

fructului nu va mai rămâne decât cu coaja seacă şi uscată a acestuia. Într-o

asemenea situaţie, forma seacă, goală şi uscată care rămâne este aproape complet lipsită de conţinut. În cazul oricărui cuplu bazat pe iubire reciprocă şi

transfigurare, starea de joc, starea de spontaneitate trebuie să se păstreze

nealterată. În cazul unui cuplu în care starea de joc, de transfigurare şi de iubire se păstrează, eforturile noastre nu trebuie să fie niciodată îndârjite. Eforturile

noastre, chiar şi atunci când sunt realizate, trebuie să fie spontane, iar starea de

joc trebuie să rămână constantă.

Atunci când, la un moment dat, reuşim printr-o tainică necesitate să ne integrăm

într-un mod armonios în acel continuum magic, în care eforturile noastre sunt aproape inexistente, în care aproape totul curge într-un mod firesc ca de la sine,

la un moment dat ne trezim brusc în faţa unui miracol şi atunci înţelegem că tot

ceea ce ne emoţionează şi ne fascinează cu adevărat este, aproape întotdeauna, ceva enigmatic, grandios şi gratuit. Adevărata iubire este ceva grandios,

misterios, sublim, inefabil şi tulburător. O astfel de iubire manifestă starea de graţie a lui DUMNEZEU TATĂL şi o caracteristică fundamentală a sa este că

ea nu poate fi obţinută prin efort. Fiecare dintre noi ştim că nu putem iubi la

comandă. Iubirea pe care o simţim că se manifestă uneori spontan, în şi prin noi, este un dar ce vine de la DUMNEZEU TATĂL.

Iubirea, atunci când se manifestă spontan în noi, este un cadou al SUPREMULUI ABSOLUT, este o energie misterioasă, ce ne vine de la

DUMNEZEU TATĂL şi nu poate fi consecinţa unui demers al voinţei. Fiecare

dintre noi şi-a putut da seama că nu este suficient să vrei pentru ca să reuşeşti imediat, după aceea, să şi poţi. Ştiind aceasta, este important să ne dăm seama

că iubirea nu reprezintă un anumit obiectiv pe care trebuie să îl atingem, ci în

realitate este o misterioasă şi nepreţuită comoară care ne este încredinţată de DUMNEZEU TATĂL. Este important să reţinem că putem să aspirăm să iubim,

putem să ne deschidem faţă de energia iubirii atunci când ea se manifestă în

fiinţa noastră, dar nu putem iubi la voinţă. Tocmai de aceea, de îndată ce iubirea apare şi se manifestă spontan în fiinţa noastră nu trebuie să facem eforturi, nu

trebuie să ne opunem ei, ci trebuie doar să ne lăsăm duşi de ea, conduşi de ea,

îmbătaţi de ea, fiind totodată foarte atenţi la tot ceea ce ea provoacă în fiinţa noastră.

Dacă relaţia voastră amoroasă vă oferă momente sublime, stări extatice, trăiri paradisiace, dar care apar pe neaşteptate, datorită spontaneităţii de care daţi

dovadă atât unul cât şi celălalt, nu faceţi eforturi excesive, îndârjite ca să le

analizaţi sau să le repetaţi într-un mod teatral, imitând doar forma, în lipsa conţinutului. Dacă veţi fi suficient de spontani, astfel de momente sublime,

neaşteptate vor apărea cu o frecvenţă uimitoare; tot ceea ce trebuie să faceţi

atunci este să urmăriţi să fiţi cât mai spontani, să vă deschideţi cât mai mult inima, să dăruiţi cât mai multă iubire şi să vă lăsaţi inima să înflorească în

această tainică şi euforică lumină a iubirii.

Povestea unei experienţe în preajma morţii, de

Mellen-Thomas Benedict

Din cartea sa Journey Through the Light and Back Mellen-Thomas Benedict spune:

În 1982 am murit de cancer în faza terminală. Boala mea era inoperabilă şi orice

fel de chimioterapie pe care mi-ar fi prescris-o nu ar fi făcut altceva decât să mă

transforme, din ce în ce mai mult, într-o legumă. Mi se dăduseră între şase şi opt

luni de viaţă.

În anii ‘70 eram un consumator ahtiat de informaţii şi mă întristam din ce în ce

mai mult din cauza crizei nucleare, a crizei ecologice şi aşa mai departe. Aşa că,

în lipsa unei baze spirituale, am început să cred că natura făcuse o greşeală şi că

noi eram, de fapt, asemenea unui organism canceros aflat pe planetă. Percepeam

oamenii că fiind un soi de cancer şi cu asta m-am ales.

Asta m-a ucis. Aveţi mare grijă cum vedeţi lumea. Acest lucru se răsfrânge

asupra voastră, mai ales dacă viziunea voastră este negativă. Acest lucru m-a

dus pe mine la moarte. Am încercat diverse metode alternative de vindecare, dar

nimic nu mi-a folosit.

Aşa că am stabilit că totul era, de fapt, între mine şi Dumnezeu. Nu mă mai

confruntasem niciodată până acum cu Dumnezeu, de fapt nu avusesem niciodată

de-a face cu El. Nu aveam niciun fel de preocupări spirituale la vremea

respectivă, dar am început o călătorie pentru a afla despre spiritualitate şi despre

modurile alternative de vindecare. M-am apucat să citesc tot ce se putea despre

subiectul respectiv, pentru că nu voiam să am vreo surpriză dincolo. Aşa că am

început să citesc despre diverse religii şi filosofii. Toate erau foarte interesante

şi mi-au dat speranţa că exista ceva dincolo. Ajunsesem în grija permanentă a

unei infirmiere.

Îmi amintesc că m-am trezit într-o noapte, acasă, pe la 4:30 şi am ştiut că venise

timpul.

Asta era ziua în care aveam să mor. Aşa că mi-am chemat câţiva prieteni şi mi-

am luat la revedere. Mi-am trezit îngrijitoarea şi i-am spus. Făcusem o

înţelegere cu ea că îmi va lăsa cadavrul în pace şase ore, pentru că citisem că se

întâmplă tot soiul de lucruri interesante atunci când mori. Am adormit la loc.

Următorul lucru pe care mi-l amintesc este începutul unei experienţe tipice în

apropierea morţii. Dintr-o dată, am fost perfect conştient că stăteam în picioare,

dar corpul meu era aşezat în pat. În jurul meu era un fel de întuneric. Mă

simţeam mai viu în afara corpului decât în viaţa obişnuită. Totul era atât de viu,

încât puteam vedea fiecare cameră din casă. Puteam vedea şi acoperişul casei,

împrejurimile ei şi chiar dedesubtul casei.

Era o Lumină care strălucea. M-am întors spre Lumina, care era foarte

asemănătoare celei descrise de alţi oameni în experienţele lor din apropierea

morţii. Era atât de minunată. Este tangibilă, o poţi simţi. Este ademenitoare; vrei

să te duci spre ea, aşa cum te-ai arunca în braţele tatălui sau mamei tale ideale.

Pe măsură ce am început să mă mişc către Lumină, am ştiut intuitiv că, dacă

merg către Lumina, voi muri. Aşa că mergeam spre Lumină şi spuneam: „Te

rog să aştepţi un minut; stai doar o secundă. Vreau să mă gândesc la asta, aş

vrea să-ţi vorbesc înainte să plec”. Spre surprinderea mea, în acel punct,

întreaga experienţă s-a oprit. Vă puteţi controla experienţa de după moarte. Nu

vă aflaţi într-un vârtej incontrolabil.

Aşa că dorinţa mea a fost respectată şi am avut o discuţie cu Lumina. Lumina

lua permanent diferite forme, Iisus, Buddha, Krishna, mandale, imagini şi

semne arhetipale. Am întrebat-o: Ce se întâmplă aici? Te rog, Lumină, explică-

Dezbateri

p. 175 Lohanul nr. 21, martie 2012

mi. Chiar vreau să ştiu care este realitatea situaţiei. Nu pot pune exact în

cuvinte, pentru că era un fel de comunicare telepatică.

Lumina mi-a răspuns. Informaţia care mi-a fost transferată era că, în timpul

experienţei tale de după moarte, credinţele tale sunt cele care dau forma

feedback-ului pe care îl primeşti în faţa Luminii. Dacă eşti budist sau catolic sau

fundamentalist, primeşti feedback legat de ceea ce era credinţa ta. Ai ocazia să o

priveşti şi să o examinezi, dar majoritatea oamenilor nu o fac. După cum mi-a

revelat mie Lumina, mi-am dat seama că ceea ce vedeam cu adevărat era

matricea Sinelui nostru Superior.

Cu toţii avem un Sine Superior, sau o parte suprasufletească a fiinţei noastre. El

mi s-a revelat în cea mai adevărată formă energetică a sa. Singurul fel în care o

pot descrie cu adevărat este că Fiinţa Sinelui Superior este mai mult un canal.

Nu arăta aşa, dar este o conexiune directă la Sursă, pe care o avem fiecare dintre

noi. Suntem direct conectaţi la Sursă. Aşa că Lumina îmi arăta matricea Sinelui

Superior. Eu nu eram angajat în nicio religie anume. Prin urmare, asupra acestei

stări de fapt primeam feedback în timpul experienţei mele după moarte.

Continuând să cer Luminii să mă lămurească, să-mi explice, am înţeles ce este

matricea Sinelui Superior. Avem o reţea în jurul planetei, la care sunt conectate

toate Individualităţile Superioare.

Este precum o companie grozavă, un nivel următor, subtil de energie care ne

înconjoară, nivelul spiritului, ca să spunem aşa. Apoi, după câteva minute, am

mai cerut lămuriri. Chiar doream să ştiu despre ce este vorba în Univers şi, de

data asta, eram gata să plec. Am spus: Sunt gata, ia-mă.

Atunci, Lumina s-a transformat în cel mai frumos lucru pe care l-am văzut

vreodată: o mandala de suflete umane de pe aceasta planetă. Adusesem aici

viziunea mea negativă a ceea ce se întâmplă pe planetă. Aşa că am întrebat

Lumina, rugând-o să mă lămurească şi am văzut, în această mandala magnifică,

cât de frumoşi suntem cu toţii în esenţa noastră, în nucleul nostru. Suntem cele

mai frumoase creaţii.

Sufletul uman, matricea umană pe care o formăm împreună este absolut

fantastică, elegantă, exotică, orice. Nu pot spune destul despre felul în care mi s-

a schimbat părerea despre Fiinţele umane în acel moment. Am spus: O,

Doamne, nu ştiam cât suntem de frumoşi. La orice nivel, sus sau jos, în orice

formă v-aţi afla, voi sunteţi cea mai frumoasă creaţie.

Revelaţiile primite de la Lumina continuau fără oprire. Apoi am întrebat

Lumina: Asta înseamnă că Omenirea va fi salvată? Atunci, asemenea unei

explozii de trâmbiţe cu o ploaie de lumini spiralate, Marea Lumină a vorbit:

Ţine minte asta şi nu uita niciodată; voi vă salvaţi, voi vă răscumpăraţi şi voi vă

vindecaţi. Aţi făcut-o întotdeauna. O veţi face întotdeauna. Aţi fost creaţi cu

puterea de a face asta, încă dinainte de începutul lumii.

În acea clipă am înţeles şi mai mult. Am înţeles că AM FOST DEJA SALVAŢI,

şi ne-am salvat pe noi înşine, pentru că am fost proiectaţi să ne autocorectăm,

asemenea întregului Univers al lui Dumnezeu. La asta se referă "a doua venire".

I-am mulţumit Luminii lui Dumnezeu, din toată inima. Cel mai bun lucru pe

care am putut să-I spun au fost următoarele cuvinte simple de mulţumire: O,

dragă Dumnezeule, dragă Universule, dragă Sine Superior, Îmi Iubesc Viaţa.

Lumina părea să mă aspire şi mai profund. Era ca şi cum Lumina m-ar fi

absorbit complet. Lumina Iubirii este ceva de nedescris. Am intrat într-un alt

tărâm, mai profund decât cel precedent, şi am devenit conştient de ceva mai

mult, mult mai mult. Era un şuvoi enorm de Lumină, vast şi plin, adânc în Inima

Vieţii. Am întrebat ce era.

Lumina mi-a răspuns: Acesta este FLUVIUL VIETII. Bea din această apă

bogată, după dorinţa inimii. Aşa am făcut. Am luat înghiţituri, una după alta. Să

bei Viaţa însăşi! Eram în extaz.

Atunci Lumina a spus: Ai o dorinţă. Lumina ştia totul despre mine, trecutul,

prezentul şi viitorul. Da! am şoptit.

Am cerut să văd restul Universului, dincolo de sistemul nostru solar, dincolo de

toate iluziile omeneşti. Lumina mi-a spus atunci că pot să merg odată cu

Şuvoiul. Am făcut-o şi am fost purtat prin Lumină, către capătul tunelului. Am

simţit şi am auzit o serie de explozii sonice foarte blânde. Ce mai goană!

Dintr-o dată, mi s-a părut că sunt lansat de pe planetă, pe acest şuvoi de Viaţă.

Am văzut Pământul dispărând. Sistemul solar, în întreaga lui splendoare, a

trecut uşor pe lângă mine şi a dispărut. Cu o viteză mai mare decât cea a luminii

am zburat prin centrul Galaxiei, absorbind din ce în ce mai multă cunoaştere, pe

măsură ce înaintam. Am aflat că aceasta Galaxie şi întreg Universul sunt pline

de diferite forme de VIAŢĂ. Am văzut multe lumi. Vestea bună este că nu

suntem singuri în Univers!

Pe măsură ce călătoream pe şuvoiul de conştienţă prin centrul Galaxiei, şuvoiul

se desfăcea în extraordinare valuri fractalice de energie. Supraaglomerările

Galaxiei, cu toată înţelepciunea lor străveche, zburau pe lângă mine. Primul

gând a fost că mergeam undeva, chiar călătoream. Dar apoi mi-am dat seama că,

pe măsură ce şuvoiul se mărea, propria mea conştienţă se extindea şi ea, pentru

a cuprinde tot ce era în Univers! Toată creaţia trecea pe lângă mine. Era o

minune de neimaginat! Eram cu adevărat un Copil Minune; un prunc în Lumea

minunilor!

În acel moment, m-am regăsit într-o tăcere profundă, dincolo de limitele liniştii.

Puteam vedea sau percepe VECIA, dincolo de Infinit.

Eram în Vid.

Eram în pre-creaţie, înainte de Big Bang (Marea Explozie). Trecusem dincolo

de începutul timpului/ Primul Logos/ Prima Vibraţie. Eram în Ochiul Creaţiei.

Am simţit că atingeam Faţa lui Dumnezeu. Nu era un sentiment religios. Pur şi

simplu, am fost una cu Viaţa şi Conştienţa Absolută.

Când spun că am putut vedea sau percepe veşnicia, spun că am putut

experimenta modul în care Creaţia, în întregimea ei, se autogenerează. Era fără

început şi fără sfârşit. Acestea e un gând care îţi lărgeşte mintea, nu-i aşa?

Oamenii de ştiinţă percep Big Bang-ul asemenea unui eveniment unic, ce a dat

naştere Universului. Am văzut, în timpul experienţei mele de viaţă după moarte,

că Big Bang a fost doar unul dintr-un număr infinit de alte Big Bang-uri care

creează Universuri, încontinuu şi simultan. Singurele imagini care se pot

apropia oarecum de asta, în termeni umani, ar fi acelea create de

supercomputerele ce folosesc ecuaţii de geometrie a fractalilor.

Oamenii din antichitate ştiau toate astea. Ei spuneau că Dumnezeu crease

periodic noi Universuri, expirând şi recrease alte Universuri, inspirând. Aceste

epoci erau numite Yuga. Ştiinţa modernă a numit asta Big Bang. Mă aflam în

conştienţa absolută, pură. Puteam vedea sau percepe toate marile explozii Big

Bang sau Yuga, cum se creau şi se recreau. Am intrat instantaneu, simultan, în

toate. Am văzut că absolut fiecare părticică a creaţiei are, la rândul său, puterea

de a crea. Este foarte dificil de explicat. Încă nu am cuvinte să descriu lucrul

ăsta.

Mi-au trebuit ani întregi, după ce m-am întors din experienţa mea în preajma

morţii, să găsesc cuvinte care să descrie experienţa Vidului. Pot să vă spun

acum aşa: Vidul este mai puţin decât nimic şi totuşi, mai mult decât orice există!

Vidul este zero absolut, haosul ce dă naştere tuturor posibilităţilor. Este

Conştienţa Absolută, cu mult mai mult decât Inteligenţa Universală.

Vidul este golul sau nimicul dintre manifestările fizice. Este SPAŢIUL dintre

atomi şi componentele lor. Ştiinţa modernă a început să studieze acest spaţiu. Ea

îl numeşte punctul Zero. Ori de câte ori se încearcă să fie măsurat, instrumentele

depăşesc scala, sau, cum s-ar spune, tind spre infinit. Până acum nu a fost găsită

o modalitate de a măsura, cu precizie, infinitul. În corpul vostru şi în Univers

există mai mult spaţiu zero decât orice altceva!

Spiritualitate

p. 176 Lohanul nr. 21, martie 2012

Ceea ce misticii denumesc Vid, nu este un vid. Este atât de plin de energie, un

alt fel de energie, care a creat tot ceea ce suntem. Totul, începând de la Big

Bang, este vibraţie, de la primul Cuvânt care este prima vibraţie. Biblicul EU

SUNT în realitate are un semn de întrebare după el. EU SUNT- Ce sunt eu?

Astfel, creaţia este Dumnezeu care explorează Sinele lui Dumnezeu, în orice fel

imaginabil, într-o explorare continuă prin fiecare dintre noi. Am început să văd,

în timpul experienţei mele în preajma morţii, că tot ceea ce există este Sinele,

literalmente Sinele vostru, Sinele meu. Totul este marele Sine. De aceea ştie

Dumnezeu chiar şi atunci când cade o frunză. Lucrul acesta este posibil pentru

că, oriunde te-ai afla, acolo este centrul Universului. Oriunde se află orice atom,

acela este centrul Universului. Există Dumnezeu în acela şi există Dumnezeu în

Vid.

Atunci când exploram Vidul, în timpul experienţei mele în preajma morţii, şi

toate acele Yuga sau creaţii, mă aflam complet în afara timpului şi spaţiului, aşa

cum le cunoaştem noi. În această stare extinsă am descoperit că, de fapt, creaţia

înseamnă Conştienţa Absolută Pură, sau Dumnezeu, care intră în Experienţa

Vieţii, aşa cum o ştim noi. Vidul însuşi este lipsit de experienţă. Este înaintea

vieţii, înainte de prima vibraţie. Dumnezeirea înseamnă mai mult decât Viaţă şi

Moarte. Prin urmare, există chiar mai mult de experimentat în univers decât

Viaţa şi Moartea!

Când am înţeles acest lucru, încheiasem cu Vidul şi doream să mă întorc la

Creaţia sa, sau Yuga. Părea lucrul cel mai normal de făcut. Atunci m-am întors

brusc prin cea de-a doua Lumină, sau Big Bang, şi am auzit mai multe explozii

de catifea. Am mers pe şuvoiul conştienţei, înapoi prin întreaga Creaţie, şi ce

mai călătorie a fost! Supraaglomerările Galaxiilor au trecut prin mine,

aducându-mi şi mai multă înţelegere. Am trecut prin centrul Galaxiei noastre,

care este o gaură neagră. Găurile negre sunt marile procesoare sau reciclatoare

ale Universului.

Ştiţi ce se află de cealaltă parte a unei găuri negre? Suntem noi; Galaxia noastră,

care a fost reciclată dintr-un alt Univers. În întreaga ei configuraţie energetică,

Galaxia arăta asemenea unui oraş fantastic al luminilor. Toată energia de pe

această parte a Big Bang-ului este Lumină. Fiecare subatom, atom, stea, planetă,

chiar şi conştienţa însăşi sunt alcătuite din Lumină şi au o frecvenţă şi/sau o

particulă. Lumina este vie. Totul este alcătuit din Lumină, chiar şi pietrele. Aşa

că totul este viu. Totul este alcătuit din Lumina lui Dumnezeu; totul este foarte

inteligent.

Atunci când eram purtat pe şuvoi, am putut vedea, în cele din urmă, că se

apropia o Lumină imensă. Am ştiut că era Prima Lumină; Matricea Luminoasă a

Sinelui Superior a Sistemului nostru Solar. Apoi, întregul nostru Sistem Solar a

apărut în Lumină, însoţit de una dintre exploziile acelea de catifea.

Am putut vedea toată energia pe care o generează acest Sistem Solar şi este un

spectacol incredibil de Lumină! Am putut auzi Muzica Sferelor. Sistemul nostru

Solar, asemenea tuturor corpurilor cereşti, generează o matrice unică de

Lumină, sunet şi energii vibraţionale. Civilizaţiile avansate de pe alte sisteme

stelare pot detecta în Univers Viaţa, aşa cum o ştim noi, după amprenta

energetică şi vibraţională a matricei. Este o joacă de copii. Copilul minune al

Pământului (Fiinţele umane) face chiar acum o grămadă de zgomot, asemenea

copiilor care se joacă în curtea Universului.

Lumina mi-a explicat că nu există moarte; suntem Fiinţe nemuritoare. Suntem

vii dintotdeauna! Am înţeles că facem parte dintr-un sistem natural viu, care se

reciclează permanent. Nu mi s-a spus niciodată că trebuie să mă întorc. Am ştiut

că va trebui. Era firesc, după tot ceea ce văzusem în timpul experienţei mele în

preajma morţii.

Nu ştiu cât timp am fost cu Lumina, în timp uman. Dar a venit momentul în

care am înţeles că toate întrebările mele îşi primiseră răspuns şi că întoarcerea

mea era iminentă. Când spun că toate întrebările mele căpătaseră răspuns

dincolo, chiar asta vreau să spun. Toate întrebările mele au primit răspuns.

Fiecare om are o viaţă diferită şi întrebări diferite, la care caută răspuns. Unele

dintre întrebările noastre sunt universale, dar fiecare dintre noi explorează acest

lucru pe care îl numim Viaţă în felul său personal unic. Aşa se întâmplă cu orice

formă de viaţă, de la munţi, până la orice frunză din vreun copac.

Acest lucru este foarte important pentru noi, cei din acest Univers. Pentru că

totul contribuie la Imaginea Generală, la deplinătatea Vieţii. Noi suntem,

literalmente, Dumnezeu care explorează Sinele lui Dumnezeu, într-un Dans

infinit al Vieţii. Unicitatea noastră sporeşte întreaga Viaţă.

Când am început întoarcerea către ciclul vieţii, nu mi-a trecut nicio clipa prin

minte, nici nu mi s-a spus, că mă voi întoarce în acelaşi trup. Am avut încredere

deplină în Lumină şi în procesul Vieţii. Atunci când şuvoiul s-a unit cu marea

Lumină, am cerut să nu uit niciodată revelaţiile şi sentimentele legate de ceea ce

am învăţat dincolo.

A urmat un da. L-am simţit ca şi cum sufletul mi-ar fi fost sărutat.

Apoi am fost dus înapoi prin Lumina în tărâmul vibraţional. Întregul proces s-a

repetat, cu şi mai multe informaţii care mi-au fost transmise. M-am întors acasă

şi mi s-au dat lecţii din experienţa mea în preajma morţii, legate de mecanismul

reîncarnării. Mi s-au dat răspunsuri la toate micile mele întrebări: Cum se face

asta? Cum se face ailaltă? Am ştiut că mă voi reîncarna.

Pământul este un mare procesator de energie şi conştiinţa individuală se

dezvoltă din asta, în fiecare dintre noi. Mă gândeam la mine ca devenind om

pentru prima dată, şi eram fericit să fiu aşa. Din ceea ce am văzut, aş fi fericit să

fiu şi un atom în acest Univers. Un atom. Aşa că, să fiu o parte umană a lui

Dumnezeu‚ asta este cea mai minunată binecuvântare. Este o binecuvântare

dincolo de orice ne închipuim noi că poate fi o binecuvântare. Pentru fiecare

dintre noi, să fim partea umană a acestei experienţe este ceva teribil şi magnific.

Fiecare dintre noi, oriunde şi oricum ar fi, ratat sau nu, este o binecuvântare

pentru planetă, exact în locul în care se află.

Am trecut prin procesul reîncarnării, aşteptându-mă să ajung un bebeluş undeva.

Dar mi s-a dat o lecţie despre cum evoluează identitatea şi conştienţa

individuală. Am fost atât de surprins când am deschis ochii. Nu ştiu de ce,

pentru că o înţelesesem, dar a fost totuşi o surpriză atât de mare să mă întorc în

acest corp, înapoi în camera mea, cu cineva care mă privea, plângând în hohote.

Era infirmiera mea. Ea renunţase să mai spere după o oră şi jumătate după ce

mă găsise mort. Corpul meu era rigid şi inflexibil. S-a dus în cealaltă cameră.

Atunci m-am trezit şi am văzut lumina afară. Am încercat să mă ridic şi să mă

duc spre ea, dar am căzut din pat. Infirmiera a auzit zgomot, a venit în fugă şi

m-a găsit pe podea.

Când mi-am revenit, am fost foarte surprins şi, în acelaşi timp, plin de veneraţie

faţă de ceea ce mi se întâmplase în timpul experienţei mele în preajma morţii.

La început, toate amintirile călătoriei mele pe care le am acum, încă nu existau.

Continuam să alunec din lumea asta şi întrebam într-una: Trăiesc? Lumea asta

părea mai ireală decât cealaltă. După trei zile mă simţeam din nou normal, mai

clar şi totuşi diferit de felul în care mă mai simţisem vreodată în viaţă.

Amintirile experienţei mele au revenit mai târziu. Nu vedeam nimic rău în nicio

Fiinţă umană pe care o văzusem vreodată. Înainte, eram cu adevărat plin de

prejudecăţi. Credeam că mulţi oameni erau nişte rataţi. De fapt, credeam că toţi,

în afară de mine, erau nişte rataţi. Dar acum am scăpat de toate astea.

Cam după 3 luni un prieten mi-a sugerat să fac nişte analize, aşa că m-am dus să

mă scaneze şi aşa mai departe. Mă simţeam cu adevărat bine şi mă temeam să

nu primesc veşti proaste. Mi-l amintesc pe medicul de la clinică privind

scanările dinainte şi cele după, zicând: Ei bine, nu mai este nimic aici. Am spus,

Cu adevărat este un miracol. El a răspuns Nu, astfel de lucruri se mai întâmplă,

se numesc remisii spontane. Părea destul de neimpresionat. Dar aici era vorba

de un miracol şi eu eram impresionat, chiar dacă nimeni altcineva nu era.

În timpul experienţei mele în preajma morţii am coborât în ceea ce s-ar putea

numi Iad şi a fost foarte surprinzător. Nu am văzut Satana sau răul. Coborârea

mea în Iad a fost o coborâre în mizeria umană, în ignoranţa şi întunericul lipsei

de cunoaştere. A părut a fi o eternitate jalnică. Dar fiecare dintre milioanele de

suflete din jurul meu avea o mică stea de Lumină, care îi stătea oricând la

dispoziţie. Dar nimeni nu părea să-i acorde atenţie. Erau atât de prinşi în propria

durere, traumă şi suferinţă. Dar, după ceea ce mi-a părut o eternitate, am început

să chem Lumina aceea, asemenea unui copil care îşi strigă părinţii în ajutor.

Spiritualitate

p. 177 Lohanul nr. 21, martie 2012

Atunci, Lumina s-a deschis şi a format un tunel care a venit direct la mine şi m-

a izolat de toată frica şi durerea. Asta este, în realitate, Iadul. Aşa că, ceea ce

facem este să învăţăm să ne ţinem de mână, să ne apropiem unii de alţii. Porţile

Iadului sunt acum deschise. Ne vom uni, ne vom prinde de mâini şi vom păşi

împreună afară din Iad. Lumina a venit la mine şi s-a transformat într-un Înger

auriu, imens. Am spus: Eşti Îngerul Morţii? Mi-a transmis că era suprasufletul

meu, matricea Sinelui meu Superior, o parte foarte veche a noastră. Apoi am

fost dus în Lumină.

Curând, ştiinţa noastră va cuantifica spiritul. Va fi minunat, nu-i aşa? Reuşim să

facem acum dispozitive care sunt sensibile la energia subtilă, sau la energia

spiritului. Fizicienii folosesc acceleratoare de particule pentru a zdrobi atomii şi

a vedea din ce sunt formaţi. Au ajuns până la nivelul quarcilor şi aşa mai

departe. Ei bine, într-o bună zi vor ajunge până la acel lucru mic ce ţine totul

laolaltă şi îl vor numi: Dumnezeu. De abia acum începem să înţelegem că şi noi

creăm, pe parcurs ce avansăm. Cum am văzut aievea, în timpul experienţei mele

am ajuns pe un tărâm unde există un punct în care ne transmitem întreaga

cunoaştere acumulată şi începem să creăm următorul fractal, următorul nivel.

Avem puterea de a crea, pe măsură ce explorăm. Acesta este Dumnezeu, care se

extinde prin noi.

De la întoarcerea mea, am trăit experienţa Luminii în mod spontan şi am învăţat

cum să ajung în acel spaţiu aproape oricând în timpul meditaţiei mele. Fiecare

dintre voi poate face asta. Nu este nevoie să muriţi sau să aveţi o experienţă în

preajma morţii pentru a face acest lucru. Sunteţi dotaţi pentru asta, aveţi deja tot

ce vă trebuie. Corpul este cea mai minunată Făptură de Lumina din câte există.

Corpul este un Univers de Lumină incredibilă. Spiritul nu ne forţează să anulăm

acest corp. Nu asta se întâmplă. Nu mai încercaţi să deveniţi Dumnezeu;

Dumnezeu devine voi. Aici.

L-am întrebat pe Dumnezeu: Care este cea mai bună religie de pe planetă? Care

este cea corectă? şi Dumnezeirea a spus, cu multă iubire: Nu-mi pasă. A fost o

graţie incredibilă. Când Dumnezeirea a spus nu-mi pasă, am înţeles imediat că e

treaba noastră să ne pese. Este important, pentru că noi suntem Fiinţele cărora le

pasă. Contează pentru noi, iar în asta rezida importanţa. Aici avem ecuaţia

energiei în spiritualitate. Dumnezeului Absolut nu îi pasă dacă eşti protestant,

budist sau orice altceva. Toate reprezintă faţetele unui întreg. Mi-aş dori că toate

religiile să-şi dea seama de asta şi să se lase unii pe alţii în pace. Nu e vorba de

sfârşitul religiilor, ci că vorbim despre acelaşi Dumnezeu. Trăiţi şi lăsaţi-i şi pe

alţii să trăiască. Fiecare are o altă viziune. Şi toate fac parte din imaginea

globală; toate sunt importante.

Am trecut dincolo, în timpul experienţei mele în preajma morţii, plin de temeri

legate de deşeurile toxice, rachetele nucleare, creşterea explozivă a populaţiei şi

de distrugerea pădurii amazoniene. M-am întors, iubind fiecare problemă.

Iubesc deşeurile nucleare. Iubesc norul uriaş în formă de ciupercă; acesta

reprezintă cea mai sfântă mandala pe care am manifestat-o până acum, ca un

arhetip. El, mai mult decât orice religie şi filozofie de pe Pământ, ne-a adus

împreună, dintr-o dată, la un nou nivel al conştienţei. Ştiind că am putea arunca

planeta în aer de 50 de ori, sau de 500 de ori, realizăm în cele din urmă, poate,

că ne aflăm cu toţii aici, împreună.

Pentru o perioadă de timp, a fost nevoie să se adune mai multe bombe. Atunci

am început să spunem: nu mai vrem aşa ceva. Acum ne aflăm, de fapt, într-o

lume mai sigură decât a fost ea vreodată, şi va deveni şi mai sigură. Aşa că m-

am întors din experienţa mea în preajma morţii iubind deşeurile toxice, pentru

că ne fac să ne apropiem unii de alţii. Aceste lucruri sunt atât de mari. După

cum ar spune Peter Russel, aceste probleme sunt acum de dimensiunea

sufletului. Avem soluţii de dimensiunea sufletului?

DA!

Tăierea pădurii amazoniene va încetini şi, în cincizeci de ani de acum încolo,

vor fi mai mulţi copaci pe planetă decât au fost demult. Dacă vă ocupaţi de

ecologie, faceţi-o în continuare; sunteţi acea parte din sistem care devine

conştientă. Faceţi-o cu toată puterea, dar nu fiţi deprimaţi. E o parte din ceva

mult mai mare.

Pământul se află în plin proces de îmblânzire. Nu va mai fi niciodată un loc atât

de sălbatic cum era altădată. Vor rămâne locuri sălbatice măreţe, rezervaţii în

care natura să prospere. Grădinăritul şi rezervaţiile vor constitui preocupările

viitorului. Creşterea populaţiei a ajuns foarte aproape de optimul energetic care

să determine o schimbare a conştienţei. Aceasta schimbare în conştienţă va

conduce la schimbări în domeniul politicii, banilor şi energiei.

După ce am murit o dată, trecând prin experienţa în preajma morţii şi

întorcându-mă, respect cu adevărat viaţa şi moartea. În experienţele noastre cu

ADN-ul s-ar putea să fi deschis poarta unui mare secret. În curând, vom putea

trăi în acest corp cât de mult vrem.

După ce veţi fi trăit în jur de 150 de ani, veţi simţi intuitiv că vreţi să schimbaţi

canalul. Să trăieşti o veşnicie într-un singur trup nu este la fel de creativ ca şi

reîncarnarea, că şi transferul energiei în acest vortex fantastic de energie în care

ne aflăm. Vom vedea cu adevărat înţelepciunea Vieţii şi morţii şi ne vom bucura

de ea. După cum stau lucrurile, suntem vii dintotdeauna.

Acest corp în care vă aflaţi a fost viu dintotdeauna. El vine dintr-un şuvoi de

Viaţă care îşi are originea în Marea Explozie (Big Bang) şi chiar dincolo de ea.

Acest corp dă viaţă vieţii următoare, atât ca energie densă, cât şi subtilă.

Acest corp este viu deja de o veşnicie.

Priveşte viaţa dintr-o perspectivă nouă

Alex Ionescu - Bucureşti

Secolul XXI. Ne plimbăm pe stradă. Ce vedem? Reclame

colorate, clădiri care poartă amprenta amestecată a generaţiilor

şi…oameni. Aproape toţi foarte grăbiţi. Mulţi se uită din minut în

minut la ceas. Unii bat din picior aşteptând culoarea semaforului

să devină verde. Alţii aleargă după autobuz, troleibuz, tramvai sau

metrou. Şoferii claxonează. O agitaţie generală de fond.

umea întreagă pare prinsă într-o cursă contra cronometru, care

începe în fiecare dimineaţă.

Imaginaţi-vă că suntem în secolul XIX. E vară şi ne-am ascuns de soare în umbra unei grădini. O bancă goală ne invită să ne odihnim. Pe aleea străjuită de

trandafiri înfloriţi sunt doi îndrăgostiţi. Se plimbă cu paşi mici şi rari, parcă în

afara timpului. Nu îşi vorbesc mai deloc. Uneori se privesc sau îşi ating mâinile ca din întâmplare. Obrajii ei îmbujoraţi şi chipul lui senin oglindesc o mare

fericire.

Întrebarea este: unde aţi dori să vă aflaţi?

Romantismul este dincolo de timp

Aţi putea răspunde, pe bună dreptate, că în realitate nu avem posibilitatea de a

alege. Da, nu s-a descoperit încă vreo modalitate de a călători în timp. Trăim în

secolul XXI şi nu putem schimba acest fapt. Există însă ceva ce poate fi făcut. Putem aduce farmecul secolul XIX aici şi acum. Cum? Umplându-ne vieţile de

romantism.

E simplu. Numără stelele. Plimbă-te prin parc sub clar de lună. Pregăteşte o cină

romantică. Contemplă un apus de soare. Visează cu ochii deschişi. Dansează

prin ploaie. Dăruieşte flori. Imaginează-ţi valurile mării. Recită o poezie. Priveşte fotografiile vechi. Scrie o scrisoare de dragoste. Învaţă să dansezi.

Citeşte basme. Ascultă cântecul greierilor. Bucură-te de parfumul florilor.

Vorbeşte cu Dumnezeu.

Sunt nenumărate modalităţi de a aduce romantismul în vieţile noastre.

L

Spiritualitate

p. 178 Lohanul nr. 21, martie 2012

Viaţa noastră cea de toate zilele…

Înţelepţii din antichitate puneau un accent deosebit pe mişcările corpului,

deoarece ei considerau că prin acestea fiinţa umană îşi exprimă nobleţea,

perfecţiunea spiritului şi diferitele calităţi cu care este înzestrată. În Evul Mediu, se considera că gesturile sunt expresia unei realităţi ascunse – descriu interiorul

persoanei, îi caracterizează sufletul, slăbiciunile şi virtuţile. Prin cultivarea unei

anumite discipline a gesturilor, caracterul devine mai bun, mai altruist, mai generos.

Fapt absolut posibil datorită legăturii care există între atitudine şi aptitudine: atitudinea creează aptitudinea şi invers. O atitudine interioară de grijă, bunătate,

altruism şi bunăvoinţă faţă de ceilalţi determină un comportament blând şi

îndatoritor, şi viceversa – manifestarea unui comportament curtenitor şi generos va aduce în fiinţă aceste calităţi.

În antichitate şi Evul Mediu spiritului, raţiunii şi formei de expresie a calităţilor fiinţei li se acordau un respect deosebit. Azi accentul s-a mutat pe materie, trup

şi pasiune. Oamenii sunt mult mai focalizaţi pe propriile nevoi, pe propriile

îndatoriri.

Oamenii de azi sunt din ce în ce mai mult nişte roboţi, care au implantate

programe pentru muncă şi reproducere. Preocupările pentru studiu, educaţie, înţelegerea profundă a vieţii, iubirea altruistă, transformarea individuală nu sunt

defel încurajate.

Calitatea vieţii este măsurată din punct de vedere sociologic, după anumiţi

factori şi criterii, indicatori monitorizaţi îndeaproape de diferite instituţii.

Teoretic, scopul acestor monitorizări este de a se vedea nivelul real al calităţii vieţii, în vederea obţinerii unui index ridicat al dezvoltării umane în fiecare ţară.

Adică: o medie de viaţă de 85 de ani, acces la educaţie pentru toţi şi un standard

de viaţă foarte bun pentru orice fiinţă umană. Practic, puteţi privi în jur. S-a îmbunătăţit nivelul culturii şi educaţiei în ultimii 15 ani? Sunt oamenii mai buni

unii cu ceilalţi?

Ce ne dorim de fapt?

În acest context general, nu este de mirare că relaţiile dintre oameni s-au degradat vizibil. Cercetătorii din domeniul societăţilor secrete şi a noii ordini

mondiale afirmă că această tendinţă este o direcţie dată de cei care conduc

lumea din umbră. ”Divide et impera” este unul din modurile de acţiune ale

acestor societăţi. Relaţiile între oameni, în funcţie de calitatea şi profunzimea

lor, fac ca societatea respectivă să fie închegată şi unitară sau, dimpotrivă, dezbinată şi uşor de manevrat. În momentul în care indivizii unei societăţi

nutresc sentimente reale de fraternitate, simpatie, altruism, grijă şi prietenie unul

faţă de celălalt, acea societate este precum un zid solid în faţa atacatorilor, întrucât liantul care a făcut posibilă structurarea zidului – relaţiile dintre

oameni – este de bună calitate. Dacă indivizii societăţii respective devin însă

preocupaţi în principal de propria persoană, de propriile interese şi minimalizează conştient sau inconştient importanţa relaţiilor cu ceilalţi,

angrenându-se doar în relaţii formale, superficiale, bazate doar pe interes sau

necesitate gregară, la fel va deveni şi societatea respectivă: un zid între ale cărui cărămizi a fost pus doar nisip.

Aşadar, putem să oprim caruselul preocupărilor zilnice şi să privim profund în suflet pentru a sesiza cum dorim să fie viaţa noastră. Ne mulţumeşte cu adevărat

modul în care trăim?

Depinde doar de noi să privim viaţa din altă perspectivă. Fiinţa umană trebuie să

devină conştientă că poate alege clipă de clipă modul în care trăieşte, modul în

care se comportă şi gândeşte. Buna înţelegere, buna cuviinţă, bunul simţ, respectul, altruismul, bunătatea, prietenia, iubirea – pot fi cu noi tot timpul, în

orice gest, în orice cuvânt rostit. Şi în acest caz, relaţiile noastre cu ceilalţi vor fi

aducătoare de încântare – atât pentru ceilalţi, cât şi pentru noi.

De bunăvoie şi nesiliţi de nimeni…

Legile unei ţări sunt obligatorii, dar întotdeauna, fără excepţie, buna cuviinţă

este voluntară. Legile statului nu ne obligă să ajutăm un invalid să urce în

tramvai, nu ne obligă să aducem ceva de mâncare unui bolnav care zace singur în casă, nu ne obligă să fim sinceri, nu ne obligă să fim recunoscători faţă de cei

care ne-au făcut mult bine, nu ne opreşte să invidiem, să bârfim, să calomniem,

să fim răutăcioşi, să urâm, să fim bădărani prin fapte, sau obraznici şi neruşinaţi în vorbire. Faptele, gesturile şi atitudinile care dovedesc bun simţ şi o aleasă

purtare le datorăm bunei cuviinţe, ale cărei reguli elementare le urmăm de

bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, fiind convinşi în forul nostru lăuntric că aşa este

foarte bine, aşa este uman şi aşa trebuie să se poarte oamenii între ei spre a trăi

“în pace şi bună înţelegere”.

Aplicarea legilor unei ţări este supravegheată de organele sale executive.

Respectarea regulilor bunei cuviinţe este respectată şi analizată de toţi membrii

unui grup, de cei mulţi, de oricine şi de fiecare în parte în tot locul. Oricine are dreptul şi datoria de a atrage în mod ferm şi cu compasiune atenţia

unor bârfitori, calomniatori, unor intriganţi, unor mincinoşi, unor defăimători,

unor necuviincioşi sau acelora care seamănă discordie într-un grup de fiinţe umane că faptele sau vorbele lor sunt contrare regulilor bunei cuviinţe. Dacă nu

totdeauna li se spune în faţă, aceia care au văzut sau au auzit necuviinţa lor, pot,

prin atitudinea lor, să facă să apară o atmosferă de oprobiu şi respingere care le sancţionează în felul acesta faptele, vorbele şi atitudinile. Ştiind toate acestea,

ne putem întreba :”Cine ar putea fi omul căruia i-ar place să fie unanim

considerat de ceilalţi ca fiind lipsit de bună cuviinţă?”. Cei care încalcă legile penale sunt pedepsiţi. Cei care încalcă regulile bunei

cuviinţe sunt certaţi şi ei sunt apoi, cel mai adesea, iertaţi. Respectarea regulilor

bunei cuviinţe este voluntară şi se face din convingere sau cel puţin de ruşine faţă de toţi care ne văd sau ne aud.

Bunul simţ este reflexul unui caracter evoluat spiritual, inimos, pozitiv empatic,

valoros şi bine închegat. A avea bun simţ înseamnă a fi plin de compasiune, deschis sufleteşte, bun, iubitor, săritor, a fi modest, a fi în acord cu tine însuţi.

„Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”

Încălcarea flagrantă, repetată şi intenţionată a regulilor bunului simţ descalifică

o fiinţă umană atunci când sunt descoperite şi o face să apară, din cauza faptelor sale, aşa cum este în realitate dincolo de aparenţe. Adevărul zdrobitor al faptelor

unei fiinţe umane, indiferent unde şi când au fost făptuite este şi rămâne unul şi

acelaşi. Există o strânsă legătură între sensibilitatea reală şi elevată a unei fiinţe umane şi respectarea spontană şi firească a regulilor bunei cuviinţe.

În marea majoritate a cazurilor pentru fiinţele umane obişnuite buna cuviinţă este rezultatul educaţiei. În sens restrâns, prin educaţie se înţelege, tot ceea ce

întreprindem practic pentru formarea caracterului şi a unui mod armonios de

comportare a omului care trăieşte printre ceilalţi oameni. Buna cuviinţă este întotdeauna, fără excepţie, în legătură cu bunul simţ. La modul fundamental

vorbind, buna cuviinţă se bazează pe un principiu milenar al înţelepciunii care a

fost definit astfel: „Ceea ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.”

Dat fiind faptul că buna cuviinţă face parte din morală, din etică, ca fiind o

ştiinţă a purtării pline de înţelepciune, regulile fundamentale ale bunei cuviinţe

nu dispar, nu cad, nu se demodează şi nu se desfiinţează. Respectarea regulilor

bunei cuviinţe pe lângă faptul că ne ajută să ne integrăm armonios printre ceilalţi oameni în aşa-zisă sferă a lumii sociale, ne fac totodată să ne simţim

bine printre semenii noştri.

Buna cuviinţă este totodată o politeţe spontană nedeliberată ce decurge din

înţelepciunea populară milenară, din omenie şi reflectă raporturile curate,

fraterne, afectuoase şi pline de bunăvoinţă ce trebuie să predomine în rândul oamenilor şi mai ales în cazul comunităţilor spirituale autentice.

Buna cuviinţă înseamnă a intui în mod spontan şi cu o justă măsură ceea ce ţi se

cuvine ţie şi ceea ce li se cuvine altora, comportându-te după aceea în consecinţă într-un mod cât mai armonios.

Spiritualitate

p. 179 Lohanul nr. 21, martie 2012

p. 180 Lohanul nr. 21, martie 2012