UNIVERSITATEA “BABEŞ BOLYAY” CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE ISTORIE ŞI FILOSOFIE

INSTITUTUL DE ISTORIE ORALĂ

AIO

ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ORALĂ

II (1999)

PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ CLUJ-NAPOCA

2000

AIO ANUARUL INSTITUTULUI DE ISTORIE ORALĂ

COLEGIUL DE REDACŢIE

DORU RADOSAV – coordonator COSMIN BUDEANCĂ

FLORIN CIOŞAN IONUŢ COSTEA ALMIRA ENUŢĂ CORNEL JURJU

VALENTIN ORGA IULIA POP

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor aparţine autorilor

INSTITUTUL DE ISTORIE ORALĂ – CLUJ-NAPOCA Piaţa UNIRII, Nr.11 / tel./fax 004-064-198391 e-mail: iohcluj@bcu.ubbcluj.ro

Coperta: arhitect Tiberiu Trenea

© 2000 PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ

INTEGRALISM ŞI MULTIPERSPECTIVISM

ÎN ANALIZA SOCIOUMANULUI

Ştiinţele în general, şi cu atât mai mult cele socioumane, care

vizează o realitate atât de dinamică şi complexă, au avut ca un deziderat major, uneori explicit formulat, dar întotdeauna prezent, abordarea cât mai cuprinzătoare a structurilor, fenomenelor, proceselor şi evenimentelor. Viziunea holistică, integrativă, cuplată cu nevoia validităţii datelor, cunoaşte în zilele noastre formulări toretico-metodologice sintetizabile în: Orientarea calitativistă; Inter(trans)disciplinaritatea; Principiul complementarităţii metodologice; la care propun adăugarea analizei multiperspectivale. După cum va reieşi din cele ce urmează, primele două sunt mişcări de idei mai generale, ultimele două, şi în special a treia, reprezintă încercări mai particulare. Oricum, cele patru orientări nu trebuie văzute în raport concurenţial, ci prin excelenţă complementare. Ceea ce vom expune în continuare se constituie şi ca argument la ultima afirmaţie.

Căutând răspunsul la întrebarea ce este abordarea calitativă a socioumanului ?, o definiţie de tipul logisticii clasice – cu gen proxim şi diferenţă specifică – ar fi ineficientă, simplificând nepermis de mult lucrurile. De altfel, o analiză a diferitelor caracterizări, exprese sau implicite, ale respectivei abordări arată nu numai o varietate mare pe orizontală – accente pe concepţii, obiect şi metode diferite -, ci şi pe verticală, adică din punctul de vedere al gradului de generalitate, al sferei de cuprindere.

Consider că se conturează, în acest sens, trei principale accepţiuni în care este utilizat “calitativul” asociat cu termeni de genul “tip de cercetare”: 1) cea de multi-, inter- sau chiar transparadigmatică; 2) cea de paradigmă majoră, care include unele paradigme particulare, dar nu pe cea pozitivistă; 3) cea de strategie metodologică concretă (metode şi practici de cercetări empirice) şi de finalizare şi prezentare a rezultatelor, care poate avea un caracter aparadigmatic.

Prima accepţiune, mai puţin comună, e adevărat, apare exprimată la N. Denzin şi Y. S. Lincoln (1994), reprezentanţi de frunte

ai mişcării calitativiste: “Cercetarea calitativă e un domeniu de investigaţie de sine stătător. El transcende discipline, domenii şi subiecte tematice. O complexă şi interconectată familie de termeni, concepte şi asumpţii înconjoară termenul <<cercetări calitative>>. Acestea includ tradiţii asociate pozitivismului, post-structuralismului şi multe perspective de cercetare calitativă sau metode conectate studiilor culturale şi interpretative” (p.1).

Oricare dintre cele trei accepţiuni ar fi luată în considerare, ceea ce astăzi se numeşte “cercetarea” – “paradigma” – “metodologia” – calitativă nu numai că nu s-a născut pe un teren viran, dar are chiar o tradiţie remarcabilă. Într-un fel, calitativismul este consubstanţial dezvoltării disciplinelor socioumane înseşi, aşa cum reiese şi din periodizarea propusă de N. Jankowski şi F. Wester (1991), care disting trei mari stadii:

1.Perioada 1890-1930 a însemnat constituirea şi cristalizarea studiilor academice asupra socialului şi crearea de departamente universitare de profil. În această perioadă, virtual, toate cercetările au fost de natură calitativă. Studiul scrierilor clasicilor sociologiei, Emile Durkheim (1858-1917), Max Weber (1864-1920), George Simmel (1858-1916) şi George H. Mead (1863-1961) dovedeşte acest lucru. (Aş adăuga că dovedesc – în speţă la Durkheim şi Weber -, şi valoarea analizelor calitative atunci când sunt susţinute de date statistice). Predominanţa metodelor calitative la începutul sociologiei ca ştiinţă se explică prin mai mulţi factori, dintre care acela că, legată încă ombilical de filosofie şi disciplinele umaniste, ea continuă să fie solidară şi manierei acestora de abordare, adică speculativ-critică, dar şi cu înclinaţia înspre integralitate, producând, în consecinţă, discursuri de natură eseistică.

Cercetarea calitativă a fost prezentă, ca însăşi substanţa ei, în antropologia culturală, a cărui mentor, B. Malinowski, trimitea încă acum mai bine de o jumătate de secol la utilizarea observaţiei directe pentru a capta “punctul de vedere al nativului”, “concepţia acestuia despre lume”, în relaţia cu viaţa sa concretă (1992, p.25). Un impact deosebit asupra investigaţiilor socioumane şi a acestor discipline în general l-a avut Şcoala de la Chicago, cu reprezentanţii ei de frunte: W. J. Thomas, E. Burgess, Robert Park şi alţii. Aici s-au efectuat, în primele decade ale secolului XX, studii complete privind viaţa urbană, comportamentul social deviant organizat (bande), condiţia

şi problemele imigranţilor. (Monumentala lucrare a lui W. J. Thomas şi F. Znaniecki, intitulată Ţăranul polonez în Europa şi America, a apărut la Chicago între anii 1918 şi 1920.) S-au adăugat şi cercetări de tip intensiv-holistic asupra comunităţilor, renumită fiind, în această arie, cea a lui R. S. Lyand şi H. M. Lyand (1929).

Calificativul de “calitative” atribuit cercetărilor Şcolii de la Chicago este dat în principal de caracterul lor monografic, de studii de caz (probleme sau comunităţi) şi de metodele concrete utilizate (observaţie, interviuri nestructurate, analiza de documente). Iar H. Mead – profesor şi el la Universitatea din Chicago – prin celebra sa carte Mind, Self and Society (1934) este unanim recunoscut ca întemeietor al interacţionalismului simbolic, piesă conceptuală fundamentală a paradigmei calitativiste.

2. Perioada de mijloc (1930-1960) este caracterizată prin inserţia metodelor cantitative (experimentul, dar mai ales ancheta pe bază de chestionar) în practica de cercetare, în viaţa academică şi universitară şi am putea afirma, având în vedere îndeosebi sondajul de opinie, în viaţa publică şi socială în general. Interesul pentru cercetările calitative, cu focalizare pe comunităţi, prin observaţie şi interviu intensiv sau pe analiza de documente, nu s-a stins, dar şi acestora s-a încercat a li se da o tratare cantitativistă (analiza de conţinut, de exemplu). În special după cel de-l doilea război mondial, paradigma pozitivist-cantitativistă devine de departe dominantă în ştiinţele socioumane.

Acest lucru s-a întâmplat şi datorită faptului că cercetările sociologice au fost solicitate în descrierea şi explicarea funcţiilor socialului global, ca bază informaţională în elaborarea şi optimizarea programelor şi a politicilor economico-sociale, a comunicării şi propagandei la nivel macro, ceea ce se putea mai puţin realiza prin investigaţii de tip calitativ, cantrate pe unităţi şi problematici microsociale.

3. Perioada de după 1960, unde ne situăm, în concepţia lui N. Jankowski şi F. Wester, şi în prezent, a însemnat nu doar o acerbă critică la adresa funcţionalismului şi cantitativismului, strălucit iniţiată de W. Mills (1959), din perspectivă teoretică şi mai apoi profund politică (Gouldner, 1970), ci şi o revenire a studiilor de tip calitativ, să le spunem clasice – tradiţia durkheimiană şi weberiană şi studiile Şcolii de

la Chicago – precum şi constituirea şi consolidarea paradigmei interpretativist-calitativiste propriu-zise.

Recunoscând că “interpretativ” este o etichetă pentru o varietate de orientări, poziţii şi practici de cercetare, autorii citaţi menţionau trei, ca surse şi componente principale ale respectivei paradigme: a) Interacţionalismul simbolic, care are în centru ideea că personalitatea umană şi socialul sunt rezultanta interacţiunilor pe bază de simboluri (create sociocultural, dar mereu interpretate de indivizi) şi care, mizând pe importanţa comportamentului natural, firesc al oamenilor, practică observaţia participativă (nonobstructivă); b) Etnometodologia, preocupată de identificarea regulilor (metodelor) pe care oamenii le dezvoltă şi le aplică în derularea vieţii cotidiene şi în înţelegerea ei, folosind observaţia participativă, convorbirile libere şi de adâncime. Dar şi experimentul de provocare, adică crearea de situaţii în care indivizii, fiind nevoiţi să iasă din contextele obişnuite de viaţă, pun în lumină “axiome” ale comportamentului rutinier care în condiţiile practicii de zi cu zi sunt “luate ca atare” (taked for granted) şi sunt, deci, netransparente; c) Etnografia, în special cea de factură “holistică”, căreia, studiind intensiv comunităţi socioculturale de scală mică şi mijlocie, îi este proprie observaţia (participativă), de lungă durată, asociată din plin cu alte metode (interviuri, life history, analiza de documente materiale şi simbolice).

Alături de cele trei principale surse menţionate, un rol important în crearea şi dezvoltarea calitativismului l-au avut disciplinele umaniste. Dacă încadrăm aici şi filosofia, aportul ei, prin marile curente de gândire cum sunt fenomenologia şi structuralismul, dar şi prin preocupările de logică pragmatică, este unul decisiv. Disciplinele filologice, începând de la critica literară, stilistică şi retorică, până la gramatică au contribuit şi ele la geneza şi cristalizarea mişcării calitativiste, atât prin metode şi procedee speciale de analiză a naraţiunilor, discursurilor şi convorbirilor formale sau cotidiene, cât şi prin dezvăluirea concreteţei strânsei legături dintre limbă, cultură, istorie şi societate, dintre genurile şi textele literare şi de altă natură şi con-textele sociale şi istorice. A nu se uita însă că aceste orientări din disciplinele umaniste, în mare parte captabile în sintagma “semiotică socială” (Jensen, 1991) sunt, la rândul lor, şi rodul infuziei de istorie, psihologie, sociologie şi antropologie culturală (etnografie) în câmpul lor de interes cognitiv.

N. Denzin şi Y. S. Lincoln în “Introducere” la analitica lucrare Handbook of Qualitative Research (1994), scrutând mai îndeaproape istoria şi tradiţia mişcării calitativiste, deosebesc cinci momente semnificative:

1. Perioada numită de autori tradiţională se întinde de la

începutul secolului până la cel de-al doilea război mondial. Ea se caracterizează prin aceea că cercetările calitative erau preocupate de a oferi date valide, fidele şi interpretări obiective. “Celălalt” în calitate de obiect de studiu, era privit ca fiind străin, diferit şi chiar curios. Cercetătorul tipic era considerat savantul solitar, aplecat cu migală şi răbdare asupra studierii unor populaţii şi culturi “exotice”, despre care, întors acasă, face relatări interesante, dar şi pertinente şi obiective. Nu e greu de sesizat că descrierea de mai sus vizează antropologia culturală (etnografia). Şi, într-adevăr, clasicii antropologi culturali, Bronislaw Malinowski, A. Radcliff-Brown, Margaret Mead, Gregory Bateson, Cora du Bois au practicat o etnografie de acest tip. Astăzi, această imagine s-a destrămat, unii considerând că etnografia clasică a fost în fond “una de tip colonial”. Totuşi, majoritatea antropologilor culturali contemporani sunt de acord că scrierile clasicilor au nu doar o importanţă istorică, ci se impun a fi citite cu folos didactic, mai ales de cei ce se iniţiază în cercetarea de teren. Dar şi investigaţiile din domeniul sociologiei – în special cele ale Şcolii de la Chicago – au avut în această perioadă un caracter etnografic-calitativ, folosind observaţia, autobiografiile şi life-history, ceea ce a condus la texte în care cercetătorul se făcea purtătorul de cuvânt al punctului de vedere al indivizilor şi grupurilor studiate – adesea cele marginalizate. Nu de puţine ori însă – afirmă Denzin şi Lincoln – situaţiile şi subiecţii studiaţi erau romantizate, naraţiunea sociologică, ca şi pandantul ei cinematografic, desfăşurându-se după următorul scenariu major: starea de graţie şi inocenţă, căderea în “păcat” şi dizgraţie, seduşi fiind de forţele răului, şi happy-end-ul, reabilitarea prin suferinţă.

2. Perioada modernă, între cel de-al doilea război mondial şi

anii ’70, s-a clădit pe activitatea şi producţiile relevante ale perioadei tradiţionale (realismul şi naturalul social, abordate prin observaţie participativă, interviuri de adâncime şi autobiografii). Au fost cercetate procese sociale majore, cum ar fi controlul social şi devianţa, în diferite

instituţii, între care şsoala a primit o atenţie deosebită. Ca o notă specifică de mare importanţă, şi îndrăznesc să spun, actualitate, a studiilor din respectiva perioadă este încercarea de a face calitativul cât mai riguros, mergând până la formalizarea lui. Lucrarea de referinţă în acest sens rămâne cea datorată lui H. Becker şi colaboratorilor săi, intitulată Boys in White (1961), ce reflectă o cercetare complexă a comportamentului deviant din şcoli, cu utilizarea în mai mulţi timpi a mai multor metode, în centrul cărora se situează observaţia participativă. Materialul empiric este cu grijă tratat în modalităţi standardizate şi chiar cu unele procedee statistice mai avansate, deşi autoarea afirmă că prin natura lor datele calitative se pretează doar la o cvasistatistică. “Epoca de aur” a încercării de a da cât mai mare rigoare metodelor calitative a mai produs lucrări remarcabile prin A. Cicourel (1964), Glaser şi Strauss (1967), J. Lofland (1971), şi stilul ei continuă în prezent la autori ca Strauss şi Corbin (1990) ori Miles şi Huberman (1993).

3. Cel de-al treilea moment (1970-1986) ar putea fi numit al

genurilor amestecate, fiindcă s-au produs asocieri, combinări şi aglutinări, deopotrivă ca orientări filosofico-teoretice (fenomenologie, constructivism, postpozitivism, structuralism), teorii sociale critice (neomerxism, feminism etc.), cât şi ca metode (alături de “clasicile” observaţii participative, interviurile intensive, biografiile etc., s-au dezvoltat metode vizuale şi de prelucrare cu ajutorul calculatorului). Două cărţi fundamentale ale lui C. Geertz marchează începutul şi sfârşitul acestui moment: The Interpretations of Cultures (1973) şi Local Knowledge (1983). Aici, antropologul american argumentează că vechiul pozitivism, funcţionalism şi behaviorism, abordările totalitariste în general lasă loc unui anumit mod de gândire pluralistic, interpretativist, deschis. C.Geertz subliniază că rolul teoriei este acela ca pe baza unor descrieri dense şi detaliate ale evenimentelor, ritualurilor şi obiceiurilor particulare – tick description – să ajungă la a interpreta inteligibil, la a da sens situaţiilor locale. Eseul de formulă literară a început să înlocuiască stilul articolelor ştiinţifice. Sub influenţa poststructuralismului şi a deconstructivismului, marea problemă a devenit acum aceea a modalităţii în care cercetătorul poate vorbi cu autoritate în condiţiile când nu mai există reguli precise de evaluare a textelor şi a temelor tratate.

4. Am ajuns astfel la cel de-al patrulea moment (mijlocul anilor ’80, până în prezent), taxabil şi drept criză a reprezentării: genurile continuă să se intersecteze şi să se amalgameze şi, mai mult, apare tot mai acută cerinţa ca disciplinele socioumane, în particular antropologia culturală şi sociologia, să fie reflexive şi critice. Vizavi, pe de o parte, de modul în care diferite categorii, grupuri sociale (clase, etnii, rase, femeie-bărbat) sunt prezente pe harta preocupărilor şi rezultatelor ştiinţifice, iar, pe de altă parte, indiferent la cine şi la ce se referă, ce credit putem acorda discursurilor şi reprezentărilor pe care respectivele discipline le furnizează comunităţii ştiinţifice şi publicului larg. În directă prelungire a ideilor poststructuraliste şi postmoderniste, cercetările de tip calitativ se confruntă, conchid N. Denzin şi Y. S. Lincoln, cu o dublă criză, problematizare şi confruntare ce poartă de cele mai multe ori numele de turnură interpretativă, lingvistică sau retorică, şi anume: a) O criză reprezentaţională, în cadrul căreia este pus la îndoială faptul că cercetările calitative pot capta direct şi reda corect experienţa vie şi autentică a (micro) socialului studiat, întrucât ceea ce oferă de fapt cercetătorul este o experienţă creată în procesul de elaborare (scriere) a textului social; b) Legată strâns de prima, o criză de legitimitate, care implică o serioasă regândire a unor concepte-cheie din ştiinţă, cum sunt cele de validitate şi generalizabilitate.

5. Al cincilea moment este caracterizat prin amplificarea celor

două crize mai sus enunţate şi a altora adiacente (cercetătorul nu mai este văzut ca “subiect al cunoaşterii”, detaşat şi distant faţă de obiectul cunoaşterii), dar şi de străduinţa de a oferi soluţii problematizărilor epistemologice. Se accentuează, de asemenea, caracterul de critică socială şi orientarea activist-acţională a cercetărilor calitative. În acelaşi timp, sunt semne viguroase că “poststructuralismul” – “postmodernismul” etc. intră ele însele într-o fază de “post-“ – valabilă şi pentru calitativism – în care, printre altele, deconstructivismul lui Derrida este “deconstruit” şi în care, desigur, nu în forma ei simplistă, realitatea macrosocială ca dat obiectiv şi cuantificabil este regăsită ca indispensabilă în analiza şi interpretarea microsocioculturalului şi a sensurilor contextuale.

De dorit ar fi ca cercetările socioumane întreprinse să se constituie în unele de natură multi(pluri)disciplinară, interdisciplinară şi, ideal, transdisciplinară, adică de tip integrativ, pornind de la

constatarea că indivizii, grupurile sociale şi acţiunile lor sunt multicauzal determinate şi că efectele comportamentale se răsfrâng pe multiple planuri. (Ordinea “multi-“, “inter-“, “trans-“ nu este întâmplătoare. Ea desemnează gradul de integrare a conceptelor, punctelor de vedere şi metodologiilor din diferite discipline, prefixul “trans-” indicând nevoia de a survola graniţele – în parte artificiale – ale acestor discipline.)

Interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea nu sunt un lux intelectual. Constrângeri de ordin intern mişcării ştiinţifice conduc la necesitatea luării în considerare a rezultatelor teoretico-metodologice şi empirice pe marginea unei probleme, indiferent în ce disciplină academică (nu de puţine ori şi sclerozată) au fost ele obţinute. În domeniul reprezentărilor sociale există bunăoară discursuri paralele în psihologia socială, microsociologie, antropologie culturală şi, în special în ultimele decenii, în istorie. Unele sunt aproape echivalente, altele sunt complementare, dar a le ignora din perspectiva unei specialităţi anume contravine deontologiei ştiinţifice. Împingerea spre integralitate se datorează însă şi unor motive exterioare mişcării intelectuale ca atare, dar, într-un fel, mult mai presante, anume cele practic-aplicative. Fiindcă intervenţia eficientă în eliminarea sau restrângerea unor situaţii şi fenomene disfuncţionale social sau încurajarea altora pozitive este dependentă de contabilizarea tuturor factorilor majori ce determină atare stări. Apare, de pildă, limpede că detensionarea relaţiilor interetnice nu are sorţi de izbândă mizând doar pe falsele percepţii reciproce, pe etnostereotipii, fără a ţine seama şi a interveni în condiţiile structurale de ordin economico-social. Totuşi istoria relaţiilor interetnice contează şi ea. De asemenea, până la urmă şi studiul fizico-geografic, cu deosebire prin resursele de viaţă şi muncă pe care le conţine.

Principiul cercetării inter(trans)disciplinare comportă însă şi o serie de capcane şi dificultăţi în a-l face operaţional. Una dintre ele este de ordin teoretic: specialiştii ce participă la o astfel de cercetare comunică ideatic destul de greu între ei, datorită diferenţelor conceptuale şi terminologice, diferenţe ce sunt uneori doar de înveliş fonetic. Experţii dintr-un anumit domeniu ţin la terminologia lor specifică pentru că aceasta este un argument vizibil, de suprafaţă, al capitalului lor cultural şi deci al importanţei activităţii ce o desfăşoară. Mai mult, suntem îndreptăţiţi în a afirma că, aşa cum există un şovinism naţional, unul masculin şi de alte genuri, se poate vorbi şi de un

“şovinism disciplinar”. Reacţii de încruntare, dacă nu chiar de ostilitate sunt uşor constatabile din partea sociologilor, politologilor, antropologilor culturali, economiştilor etc., când folosesc idei, concepte şi metode din domenii reciproce. Competiţia dintre discipline este şi una de apărare şi, de câte ori e posibil, de extindere teritorială. Există apoi dificultăţi de ordin practic-organizaţional al echipei de cercetare: cine conduce (ca specialitate), ce rol are fiecare specialist în derularea investigaţiilor, cum se decupează aspecte ce revin fiecărui participant, cum se întocmeşte raportul de cercetare. Să observăm, de asemenea, că studiile de tip multi-, inter- sau transdisciplinar sunt foarte costisitoare.

O depăşire a acestor impasuri ar fi ca unul şi acelaşi individ să practice o viziune şi, eventual, o intervenţie de tip integrativ, transdisciplinar. Să fie adică expert pe probleme: comunităţi rurale, marile aglomerări urbane, familie, relaţii interetnice, delicvenţă etc. Acest lucru se şi întâmplă în practica ştiinţifică actuală. Dificultatea în acest caz este că expertul în cauză trebuie să posede cunoştinţe profunde din mai multe domenii, care în mod tradiţional s-au acumulat în discipline academice particulare. Altfel, el este superficial. Aşa încât, dacă şovinismul disciplinar nu este de dorit, contrafaţa lui, adică inocenţa (ignoranţa) disciplinară, ideea că eşti liber să cercetezi orice şi mai ales oricum, este la fel de nocivă. Vedem, bunăoară, geografi, istorici, economişti, informaticieni, jurişti – am întâlnit şi cazuri de veterinari – care, cu o nonşalanţă dezarmantă, “studiază” atitudini şi reprezentări sociale, relaţii interpersonale şi intergrupale, conflicte şi medieri sociale, neştiind sau nevrând să ştie că de asemenea probleme ştiinţele socioumane şi îndeosebi psihosociologia şi sociologia s-au ocupat cam de un secol încoace la modul mai general şi, de o jumătate de secol, într-o manieră mai operaţională. Şi cu toate că nu au ajuns la rigoarea din ştiinţele “tari”, ele au acumulat totuşi un bagaj semnificativ de rezultate teoretico-metodologice şi concret-empirice. Un exemplu frapant al naivităţii (sau imoralităţii) de acest fel este utilizarea fără restricţii şi cu inconştienţa şi iresponsabilitatea diletantului a anchetelor şi sondajelor. Nimeni nu poate interzice specialiştilor din alte discipline decât (psiho)sociologia să întreprindă cercetări de această factură, dar, fără a cunoaşte temeinic achiziţiile din ştiinţele de profil, riscurile gnoseologice şi, bineînţeles, de intervenţie practică pe baza lor sunt enorme. Şi este în joc aici mai cu seamă cunoaşterea unor subtile chestiuni tehnice, cum ar fi cele implicate în eşantionare, în construcţia

chestionarului sau ghidului de interviu, în analiza cantitativă şi calitativă a datelor, dar şi înţelegerea şi interpretarea mai globală a fenomenului studiat în contexte micro- şi macrosociale. Ceea ce presupune o temeinică pregătire, atât metodologică cât şi teoretică.

Astfel, o importantă şi gravă problemă metodologică, dar care urcă până în planul epiostemologic, este în ce măsură spusele (declaraţiile) – prin chestionare şi interviuri – ale oamenilor despre propriile comportamente şi situaţii, sau ale semenilor lor, sunt reale, reproduc adică faptele ca atare. Literatura de domeniu s-a ocupat pe larg de distorsiunile ce pot interveni pe această linie şi de condiţiile care pot asigura o mai mare acurateţe a datelor, erorile şi mijloacele de reducere a lor trebuind căutate nu atât în fiecare dintre cele trei entităţi angajate în procesul cercetării luate separat, adică operator (intervievator), chestionar (interviu), respondent (intervievat), cât în interacţiunea dintre respectivele entităţi (Rotariu şi Iluţ, 1997). Pe de altă parte, orientarea calitativistă insistă că ceea ce indivizii declară şi povestesc, are mare valoare psihosocială, fiind încă nevoie de interpretare şi înţelegere (comprehensiune) a celor spuse, în termeni mai largi ai mentalităţii lor şi a contextului sociocultural în care trăiesc. Se face aşadar, distincţia dintre adevărul narativ, analiza în sine a răspunsurilor subiecţilor investigaţi, indiferent de adevărul factual, unde, interesează, dincolo de declaraţii, faptele ca atare, deduse din răspunsuri verbale sau prin alte mijloace (vezi pe larg Iluţ, 1997). Distincţia adevăr narativ – adevăr factual are o relevanţă deosebită în studiile de istorie orală, centrate metodologic pe relatările subiecţilor.

Principiul epistemologic al unităţii sau complementarităţii metodologice este, de mai multă vreme, un loc comun în disciplinele socioumane. El fiind totuşi ceva mai specific decât cel foarte banal al pluralismului metodologic, acesta din urmă referindu-se la faptul că e justificată folosirea, concomitent sau în parte, a mai multor metode, în funcţie de împrejurări. Bineînţeles că aşa este şi că întrebarea “care metodă e mai bună: ancheta sau analiza de conţinut, observaţia sau interviul intensiv, analiza de reţea sau studiul de caz ?” este infantilă. Alegerea uneia dintre metode sau o combinaţie a lor depinde, fără nici un echivoc, de scopul cercetării şi de condiţiile concrete în care ea se desfăşoară. Iar pretenţia că pluralismul metodologic practicat în abordarea socioumanului e o dovadă de mare supleţe şi deschidere – obsedantul “pluri” sau “multi” al lumii (post)moderne – se constituie ea

însăşi într-o iluzie, întrucât şi în alte ştiinţe acest principiu funcţionează din plin. Când biologii (etologii) studiază teritoriile animalelor şi strategiilor de apărare a lor, recurg ei oare la analize biochimice de laborator sau la observaţii de teren ? (De remarcat că şi în acest caz cele două metode pot fi combinate, prin analize de laborator evidenţiindu-se, eventual, enzime care răspund de un anumit comportament nutriţional, care, la rândul lui, determină sau influenţează specificul comportamentului teritorial.)

Problema, aşadar, nu este aceea a definirii ca principiu a pluralismului metodologic, ci a modului în care, într-o cercetare ce pretinde o strategie multimetodică, două sau mai multe metode (tehnici) se articulează pentru a servi obiectivelor ei. Obiectivele înseamnă mai mult decât teoriile şi ipotezele de pornire, întrucât teoriile şi ipotezele pot apărea în urma interpretării datelor culese. Desigur, orice demers investigaţional presupune minime idei de pornire, dar e un abuz grosolan ca orice asemenea idei să fie numite teorie sau chiar ipoteze. Orientarea calitativistă insistă pe ideea că, în fapt, cel mai înţelept este ca teoria să ia naştere pe parcursul cercetării empirice, printr-o continuă şi strânsă interacţiune în confruntarea dintre culegerea datelor şi analiza şi interpretarea lor. Această concepţie a fost elaborată încă din 1967 de către C. B. Glase şi L. A. Strauss, care au lansat conceptul de grounded theory, adică teoria întemeiată (fondată) de jos în sus, pe constatările concrete, în procesul investigaţional de teren (vezi Iluţ, 1997, pp. 56-57).

Subordonarea combinării metodelor obiectivelor cercetării, cu atât mai mult când există şi ipoteze de pornire, presupune deci nu o simplă aditivitate a lor sau, mai grav, doar declaraţii de intenţie, aşa cum nu de puţine ori se întâmplă şi în proiectele ce urmăresc obţinerea de granturi. Nu avansăm prea mult în cunoaştere dacă la o anchetă pe eşantion reprezentativ se adaugă studii de caz ce ilustrează (confirmă) rezultatele ei. Îmbucurător este că, din ce în ce mai pronunţat, şi în peisajul cercetărilor sociale româneşti se întâlnesc metodologii de combinare bine articulate.

Principiul complementarităţii vizează, ca idee generală, asocierea oricăror metode, dar el are substanţă şi se consacră ca atare, ca şi conjuncţia dintre metode cantitative şi metode calitative în investigarea unuia şi aceluiaşi fenomen şi chiar a unora şi aceloraşi surse de date. Un exemplu recent pe această direcţie este studiul

întreprins de D. McLean (1998) cu privire la obţinerea de favoruri politice şi sociale în perioada Renaşterii italiene. El a analizat aproape 900 de scrisori trimise între anii 1380-1460 de către diferiţi indivizi personalităţilor influente din Florenţa. Scopul studiului, în spiritul ideilor lui E. Goffman, era de a vedea ce cadre de referinţă (frame) semantice (lingvistice) utilizează cei ce doresc favoruri în prezentarea cât mai pozitivă a eului lor. Analiza de conţinut (cantitativă) a scrisorilor şi scalarea multidimensională i-au permis autorului relevarea ponderii diferitelor cuvinte şi expresii-cheie (“amiciţie”, “loialitate”, “prietenie” etc.) şi a relaţiilor (multidimensionale) dintre ele. Prin măsurarea cantitativă a cuantificat deci frecvenţa şi configuraţia (statistică) a termenilor şi temelor relavante ale spaţiului cultural din acea vreme. Iar analiza calitativă a fiecărei scrisori – a organizării discursului ei – a circumscris retoricile tipice de a elabora o imagine a eului pe baza căreia să obţină favorurile mai marilor oraşului. În acest fel, se dezvăluie ce, cât şi cum antrenează indivizi obişnuiţi din discursurile lor persuasive din rezervorul simbolic (semantic) pe care îl au la îndemână. Foarte importantă mi se pare sublinierea că astfel se poate arăta nu doar rolul reţelelor sociale (inclusiv cel clientelar), dar şi resursele şi strategiile prin care actorii sociali intră şi ies din ele sau pur şi simplu le construiesc.

Teoretizând modul în care diverse metode pot fi combinate şi încercând să dea o oarecare rigoare acestui principiu, N. Denzin a lansat termenul de triangulaţie, dezvoltat într-o lucrare de referinţă, The Research Act (1978), termen împrumutat din navigaţie şi topografie. V. Janesick (1994) afirmă că, în concepţia lui N. Denzin, triangulaţia are patru forme de bază: a) tringulaţia datelor, adică utilizarea unei varietăţi de surse de date în studierea unei probleme; b) mai mulţi cercetători sau evaluatori în anliza şi interpretarea aceloraşi date; c) utilizarea unor metode multiple pentru a studia o singură problemă; d) în fine, triangulaţia teoretică, angajarea mai multor teorii în interpretarea aceluiaşi set de date.

S-au adus mai multe critici teoriei triangulaţiei, dintre care una consistentă mi se pare a fi cea formulată de N. Fielding şi J. Fielding (apud Silverman, 1993), care consideră că propunerea lui N. Denzin este eclectică, deoarece rareori inacurateţea unor date culese după o anumită metodologie este suplinită de acurateţea lor dacă sunt culese cu o altă metodologie. Această dificultate nu poate fi depăşită nici prin

triangulaţia teoretică, fiindcă datele sunt culese, implicit sau explicit, dintr-o anume perspectivă teoretică. Autorii citaţi consideră că e mai onest şi profitabil ca cercetătorul, pornind de la o anumită teorie, chiar dacă nu cu ipoteze specifice, să aleagă metodele, tehnicile şi procedeele potrivite. Părere şi practică răspândită în comunitatea ştiinţifică, cu accentul că nu există reţete stricte în acest sens şi că în cercetările de tip calitativ-etnografic această muncă este una de artizan, mai precis de bricoleur. Preluat din franceză, cuvântul bricoleur, îmbrăţişat cu mare entuziasm de calitativiştii americani şi statutat în concept metodologic (Denzin şi Lincoln, 1994), înseamnă abilitatea cercetătorului de a combina metode, procedee, instrumente pe care le are la îndemână sau de a a improviza pe loc unele noi pentru a face faţă cu succes situaţiilor concrete de muncă, în vederea atingerii obiectivului dorit. De notat că termenul se aplică şi actorului cotidian, care, pentru a-şi realiza scopurile sale, îmbină şi dozează cu dibăcie diferite tactici şi argumente, aşa cum făceau şi cetăţenii Florenţei renascentiste în încercarea de a-şi îndupleca patronii (McLean, 1998).

Analiza multiperspectivală încearcă să ridice la nivelul epistemologic principiul cunoscut în practica cotidiană ca “luarea în considerare a tuturor punctelor de vedere”. Este vorba, deci, ca în cercetările empirice pe anumite probleme să se investigheze perspectivele tuturor actorilor implicaţi în respectiva situaţie, proces, episod, eveniment, dar, spre deosebire de cunoaşterea comună şi practica cotidiană, ele o fac la modul sistematic, după regulile metodologiei ştiinţifice. Adică prin analiză de conţinut, observaţie, chestionar, mai ales prin interviul intensiv. Se are în vedere, desigur, perspectiva actanţilor (individuali sau colectivi) asupra aceluiaşi referenţial ontic, adică asupra fenomenului supus cercetării. Dacă, spre pildă, se studiază prostituţia, se va recurge la investigarea cât mai analitică atât a perspectivei pe care o au despre această realitate prostituatele însele, clienţii, “peştii”, autorităţile (în speţă poliţia), la care se poate adăuga şi chestionarea marelui public. (De remarcat că preocupările de istorie orală din SUA, unde au fost ele iniţiate ca unele de sine stătătoare şi organizate, s-au extins de la reconstituirea din relatările participanţilor, a unor evenimente sau profiluri de personalităţi istorice, la recompunerea vieţii unor grupuri marginalizate sau uitate, cum ar fi cowboy, mineri, prostituate).

Cred că utilizarea cuvântului “perspectivă” aduce un plus conceptual faţă de “opinie”, “părere” şi chiar “reprezentare”, cu toate că acesta din urmă, cu deosebire prin eforturile şcolii franceze de psihologie socială, în frunte cu s. Moscovici, încearcă să capteze înţelesuri şi semnificaţii multiple ale “cunoaşterii” (cogniţiei) sociale cotidiene. “Perspectiva” spune mai mult fiindcă prin interviuri de mare profunzime se solicită subiecţilor nu doar reprezentarea, descrierea ca atare a fragmentului de realitate (trecută sau prezentă) vizat ci şi explicaţii şi interpretări ale acestuia, adică “concepţia despre”.

Dar, dincolo de nuanţările semantice şi, până la un punct, indiferent de forma lingvistică, principiul multiperspectivismului are ca susţinere două argumente fundamentale, de ordin epistemologic: 1) Studierea unei realităţi nu se poate reduce la luarea în considerare doar a unui punct de vedere, a unei perspective, oricât de importantă ar fi aceasta în reconstituirea sau compunerea imaginii globale a respectivei realităţi, şi oricât de seducătoare afectiv ar fi ea. Reluînd exemplul prostituţiei, “adevărul” prostituatelor – chiar dacă relatările şi declaraţiile lor din interviuri ar fi total oneste – este adevărul construit de ele cu inerentele distorsiuni şi subiectivisme; fapt poate şi mai valabil pentru ceilalţi participanţi: clienţi, “peşti” etc. Or, confruntarea diferitelor perspective ne-ar arăta eventualele puncte comune, aspecte şi dimensiuni consensuale, ceea ce ar putea fi considerat dacă nu adevăr “obiect”, cel puţin un acord intersubiectiv, acord pe care se clădeşte, în fond, cea mai mare parte a vieţii sociale; 2) Pe lângă faptul că prin suprapunerea perspectivelor optimizăm gradul de validitate a imaginii despre realitatea vizată, e important de aflat fiecare perspectivă în parte – în numele diversităţii culturale -, inclusiv dintr-un motiv mai pragmatic, şi anume atunci când, din diverse raţiuni, e nevoie de armonizarea acestor perspective.

Pornind de la distincţia, conceptuală şi metodologică, lansată şi practicată pe larg în antropologia culturală, anume dintre emic (privirea din interior) şi etic (privirea din exterior), am propus analiza multiperspectivală asupra perioadei tranziţiei postcomuniste din România, cu valabilitate desigur, şi pentru alte situaţii de acest fel. Am propus investigarea a patru perspective, pe baza analizei de conţinut dublată de interviuri intensive şi anume: Perspectiva conştiinţei comune, a oamenilor obişnuiţi din România (din interior) asupra tranziţiei, (PCCI); Perspectiva specialiştilor de la noi (din interior) asupra

tranziţiei (PSI); Perspectiva conştiinţei comune din exterior (PCCE); Perspectiva specialiştilor din exterior (PSE).

Neîndoielnic că e de particularizat ce înseamnă “exterior”, ce înseamnă “specialişti” şi trebuie avut în vedere, apoi, că “bunul simţ”, “conştiinţa comună”, “mentalitatea omului obişnuit” nu e un dat atât de omogen cum se prezumă de cele mai multe ori inclusiv în discursurile ştiinţifice. De asemenea, pe lângă dificultăţile de operaţionalizare a conceptelor implicate, se ridică unele de ordinul strategiei metodologice şi a acţiunii practice de cercetare. Dar dincolo de tri probleme tehnice, cred că ne-am putea asuma un model teoretic al analizei perspectivelor luate aici în considerare, sub forma unei diagrame (matrici):

PCCI PCI PCCE PSE

PCCI

PSI

PCCE

PSE

Căsuţele din interior ar putea fi completate cu diferiţi indici (scoruri), dintre care unul foarte important ar fi acela al gradului de concordanţă (consensualitate) dintre respectivele perspective. Fără un prea mare efort, cititorul poate găsi şi alţi indici, ceea ce se constituie într-un exerciţiu intelectual nu fără importanţă epistemică.

În strădnia de-a reconstitui la modul sistematic şi de a avea o imagine cât mai globală asupra unor fenomene ca deportările, colectivizarea, forme de rezistenţă anticomunistă (partizani, mişcări studenţeşti, greve etc.), ideal ar fi ca, pe lângă cercetarea perspectivei victimelor (deportaţi, ţărani, foşti studenţi şi alte categorii) – care constituie obiectul de predilecţie al istoriei orale, întrucât punctul lor de vedere nu a fost exprimabil oficial şi consemnat în documente -, să fie investigate şi mărturiile celorlalţi actori implicaţi – inclusiv ale opresorilor şi autorităţilor. Iar alături de interviuri, să se facă loc cu mai mare pondere analizei de conţinut, datelor statistice globale şi altor metode şi tehnici.

Altfel spus, după cum deja am sugerat, analiza multiperspectivală să fie combinată strâns cu principiul complementarităţii metodologice, mai larg, şi mai departe, dacă dorim o

viziune globală asupra a ceea ce a însemnat de pildă colectivizarea, atunci aspectele economice, socioculturale etc. sunt şi ele de cercetat. E clar că în acest fel depăşim terenul istoriei orale, oricât de intim l-am înţelege, şi ne situăm pe câmpul interdisciplinarităţii sau, mai corect, al transdisciplinarităţii. Cele patru mari răspunsuri la provocarea necesităţii abordării integraliste se regăsesc astfel ele însele într-o posibilă integrare. Deziderat nu uşor de realizat la perfecţiune, dar către care spiritul ştiinţific modern, în conjuncţie cu presiunile practicii sociale, ne împinge cu mare forţă.

Referinţe bibliografice Becker, H.S., et al, 1961, Boys in White: Student Culture in Medical School, Chicago, University of Chicago Press Burgess, R.G. et al, 1994, “Four Studies from one or one study from four ? Multi-site case study research”, in Analyzing Qualitative Data, (ed. A. Bryman şi R.G. Burgess), London, Routledge Cicourel, A., 1964, Method and Measurement in Sociology, New York, Free Press Denzin, N.K., 1978, The Research Act, New York, Mc Graw Hill Denzin, N.K. şi Lincoln, Y.S., 1994, “Introduction” în Handbook of Qualitative Research (ed. N.K. Denzin şi Y.S. Lincoln), London, Sage Derrida, J., 1967, Of Gramatology, Baltimore, John Hopkins University Press Geertz, C., 1973, The Interpretations of Cultures, New York, Basic Books Geertz, C., 1983, Local Knowledge: further essays in interpretative anthropology, New York, Basic Books Glase, B.C. şi Strauss, A.L., 1967, The discovery of grounded theory: Strategies for qualitative research, Chicago, Aldine Goffman, E., 1981, Forms of Talk, Oxford, Basil Blackwell Gouldner, A.W., 1970, The Coming Crisis of Western Sociology, New York, Avon Iluţ, P., 1997, Abordarea calitativă a socioumanului, Iaşi, Polirom Janesick, Y., 1994, “The Dance of Qualitative Research Design: Metaphor, Methodolatry, and Meaning”, în Handbook of Qualitative Research (ed. N. K. Denzin şi Y.S. Lincoln), London, Sage

Jankowski, N.W., şi Wester, F., 1991, “The qualitative tradition in social science inquire” în Handbook of Qualitative Research Methodologies for Mass Communication Research, (ed. K.B. Jensen şi H.W. Jankowski), London, Routledge Jensen, K.B., 1991, “Humanistic scholarship as qualitative science: Contributions to mass communication research” în Handbook of Qualitative Research Methodologies for Mass Communication Research, (ed. K.B. Jensen şi H.W. Jankowski), London, Routledge Lofland, J., 1971, Analyzing social settings: A guide to qualitative observation and analysis, Belmont, Wadsworth Lyand, R.S. şi Lyand, H.M., 1929, Middletown: A Study in Contemporary American Culture, New York, Harcourt Malinowski, B., 1922, Argonauts of the Western Pacific, London, Routledge McLean, P., 1998, “A frame Analysis of favor seeking in the Renaissance: Agency, networks, and Political Culture”, în American Journal of Sociology, vol. CIV, nr.1 Mead, G.H., 1934, Mind, Self and Society, Chicago, University of Chicago Press Miles, M.B. şi Huberman, A.M., 1993, Qualitative data analysis: A sourcebook of new methods, Newbury Park, Sage Mills, C.W., 1959, The Sociological Imagination, London, Oxford University Press Rotariu, T., Iluţ, P., 1997, Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Iaşi, Ed. Polirom Silverman, D., 1993, Interpreting Qualitative Data, London, Sage Strauss, A.L. şi Corbin, J., 1990, Basics of Grounded Theory Methods, Beverly Hills, Sage Thomas, W.I. şi Znaniecki, F., 1918-1920, The Polish Peasant in Europe and America, Chicago, University of Chicago Press

PETRU ILUŢ

INTEGRALISM AND MULTIPROSPECT ANALYSIS REGARDING THE SOCIO-HUMAN PERSPECTIVE

The author analyzes three major answers to the epistemological necessity of dealing with the processes and phenomena studied in the sociohuman sphere, in the most integrativ and valid way possible. These answers are: qualitativistic orientation, transdisciplinarity and the principle of methodological complementarity. There is also a propose regarding a forth possible solution – the multiprospect analysis – deemed to be very important for the studies of oral history too, where the investigation of the points of view (perspectives) of the different types of actors has multiple epistemological meanings. The paper also present some suggestions about how these four orientations can be integrated themselves.

Românilor. De la 1821 până la 1989, Manual pentru clasa a XII-a, autorii care mai înainte îl glorificaseră pe N. Ceauşescu au introdus un capitol intitulat “Regimul neostalinist al lui Nicolae Ceauşescu”, unde se preciza că “la 14 decembrie 1989 era pregătită să izbucnească la Iaşi o acţiune de protest antidictatorială, dar aceasta a fost înăbuşită în faşă de către organele de represiune”42

Din nefericire, despre atmosfera proprie Iaşilor la sfârşitul anilor ’80, despre intelectualii şi muncitorii care au fondat Frontul Popular Român, despre originea şi programul acestei organizaţii, ca şi despre implicaţiile politice ale momentul 14 decembrie 1989, nu s-a scris decât întâmplător, reluându-se, mereu aceleaşi informaţii, în formulări stereotipe, circumstanţă care a atras după sine apariţia unor noi clişee. Studioşii par a nu fi interesaţi de asemenea subiecte, iar ieşenilor le este indiferentă istoria Moldovei şi a capitalei acesteia. Aşa se explică, de altfel, uitarea ce ameninţă să acopere momentul 14 decembrie 1989. Şi nu numai. În afară de volumul Iaşi 14 decembrie 1989, începutul Revoluţiei Române, nu a mai apărut nimic despre ceva întâmplat numai în această parte a ţării, într-un an care avea să marcheze sfârşitul unui secol. Dincolo, însă, de rezerva cercetărilor şi de indiferenţa ieşenilor, se ascund interese oculte ale acelora care, implicaţi în desfăşurarea evenimentelor din decembrie 1989, preferă tăcerea sau declaraţiile sibiliniceân locul mărturisirilor şi al elucidărilor absolut necesare. Aşa se explică faptul, că iată, azi, când am ajuns să vorbim despre prăbuşirea comunismului ca despre un eveniment monden, un “erou” al “Revoluţiei din decembrie”, Gelu Voican-Voiculescu, se întreabă, nu numaidecât retoric: “de ce, nici la 10 ani de la Revoluţie, nu se vorbeşte de tentativa de la 14 decembrie de la Iaşi?”

. Dincolo de limbajul său vetust, cu acest text de dimensiunile unei definiţii s-a încercat să se comunice unei generaţii în devenire ce s-a întâmplat la Iaşi, pe 14 decembrie 1989, cu intenţia de a marca începutul “acţiunii antidictatoriale”.

43

Instit. de Ist. “A.D. Xenopol” Iaşi

GHEORGHE I. FLORESCU

IAŞI, DECEMBER 14 1989. HISTORIOGRAPHICAL ASPECTS

Everyone speak and write about the events of December 1989, but not all the participants were motivated by revealing truth. We can state, without avoiding the peril of misunderstanding that more of those who tried - let's say - to make their contribution to the trouth of the events of December 1989, the year considered to be the turningpoint for abolishing communism in Europe, followed to postpone the trouth and even to discredit it. They called for invented quibbles, false testimonies, distortions- more or less plausible, refusals to make declarations and so on; they managed to change the reality into nothingness, fact that is next to impose a false reality instead of a "real" one. From time to time, whenever a point of view became believable, a former "hero" of the "Revolution of December 1989" came vith a new point of view which turned down the facts so every system became broke or confused. This fact proves that behind the so-called Revolution are hidden things not to be known. This kind of things seem to exist regarding the events of Iaºi in December 14, 1989 when a group of local intellectuals (ªtefan Pruteanu, Cassian Maria Spiridon, Luca Piþu) tried to organize a meeting against communism. Even if their actions

42 Mihai Manea, Bogdan Teodorescu, op. cit., p. 382. în ediţia din 1997, textul a fost reluat întocmai. 43 Zece ani de la căderea comunismului, în “Aldine”, supliment săptămânal al ziarului “România Liberă”, Bucureşti, din 13. XI.1999, p.3.

had not reach the point because of the oppression system, one can state that the events in Iaºi prepared the beginning of the Romanian Revolution in December 1989. Still, December 14, 1989 was systemetically avoided by historiography in the last 10 years; the events that took place in Iaºi were not in the attention of the researchers; they even tried to postpone the real facts. This is the reason why we carried out a critical research about the fragments concerning the Revolution in Iaºi that historiography had in mind. We also tried to understand what led to the lack of interest and ignorance this episode was treated, an episode still important for our national history.

Nu i-a prea plăcut ei vestea asta, desigur. Cum îl voi cunoaşte, a mai întrebat ea, şi cum voi şti că va fi al meu? Vei şti, i s-a răspuns. Şi cam ăsta a fost tot spiritismul lor din seara aceea.

Între timp a venit primăvara, nu mai tremurau de frig, şi mama cu două prietene de-ale ei se plimba într-o după-amiază pe strada Făgăraş. Dintr-o casă, printr-o fereastră deschisă se aude muzică de pian şi o vioară. O sonată, o fi de Mozart, o fi de Beethoven, o fi de altul, cine ştie? Poate nici fetele nu ştiau. Cele trei fete s-au oprit, au ascultat, şi când s-a terminat muzica, au aplaudat. Perdeaua s-a tras la o parte, şi-a apărut un tânăr frumuşel, cu vioara în mână. A mulţumirt şi le-a invitatt înăuntru. La pian şedea Aurelia Cionca, pe-atunci tânăra pianistă, concertistă la noi şi peste hotare. Pe-atunci era o stea. Se fac prezentările, el spune că-l cheamă Romulus, şi fetele sunt invitate să mai vină la muzică. Tânărul violonist era tata. Şi fetele veneau, toate trei, probabil toate trei la fel de-ndrăgostite de tata. Între hârtiile ce le păstrez este şi un pătrăţel de hârtie cu o inimă roz pictată-n acuarelă, si-n mijlocul inimii un portativ cu note. Iar dedesupt stă scris frumos: e-a voastră, împărţiţi-o. Cum s-o-mpărţim, doar n-om fi turcoaice, şi-or fi zis fetele râzând, şi care dintre ele a păstrat-o, nu ştiu, da’n orice caz la mama s-a aflat.

Timpul trece, tata nu alege. Într-o zi ploioasă, cine aşteaptă c-o umbrelă mare, neagră, la poarta facultăţii de medicină? Tata. Cine iese fără umbrelă, plouată, fugind? Mama. Atunci, la braţul lui a ştiut că ea e cea aleasă. Viaţa lor a fost bună şi frumoasă, fără strâmbătate, cum ziceau strămoşii noştri. Deşi aveau două paturi în dormitor au dormit întotdeauna, până la sfârşitul vieţii, numai într-unul”.

IRINA NICOLAU CARMEN HULUŢĂ

THE THIRD DIMENSION OF GENEALOGY Genealogy is a research tool used by historians, etnographs and antropologists. It can be reconstituted on the base of written documents or the so-called "family histories" kept in the memory of successive generations. We took into consideration the latter because a well-made genealogy consists not only of written papers but also of sensitive memory of the one who recall and also tell a vivid story. A "written" genealogy looked like a map, a "told" genealogy stands for the third dimension because of its oral, subjective and selective part. This one becomes important when the individual discourse and a family memory intersected the collective memory regarding either social or political aspects. Moreover, taking into account that an individual memory could recall three to seven generations, this "told" genealogy could prove its use for an ethnologic or historical research.

10

Lista Martorilor 1. Mocanu Sebastian, născut la 1 ianuarie 1916, comuna Scărişoara, comitatul Turda, licenţiat în

litere şi filosofie al Universităţii din Cernăuţi, militant legionar. A fost prezent în luptele studenţeşti din acest centru universitar în anii 1938 – 1939. În calitate de membru al Gărzii de Fier, a fost internat de nazişti în lagărul de concentrare de la Buchenwald (1942-1944) şi de comunişti în temniţa de exterminare de la Aiud (1948-1964), profesie profesor pensionar.

2. Mocanu Iuliana, născută la 15 martie 1932, comuna Leţca, judeţul Sălaj, licenţiată în studii

economice, şef birou pensionari. 3. Neag George, născut în 3 mai 1919, comuna Mărtineşti, comitatul Turda, profesii: tinichigiu,

învăţător, legionar, deţinut politic la Aiud, Gherla, Periplava.

DIN PETRE

THE LEGIONARY ACTION BETWEEN THE OFICIAL HISTORY AND ORAL

This study has and objective to analyse the legionary action from anorther perspective

especially from the oral history perspective. The main objective of my approach represents the recovery of what has remained from the

memory of legionary generation, subjected to disapparance. Using the history instruments which are specialited in oral history it is aimed both to

recover some events and to recall the unique experience of the person who confesses.

6. Goriţa George, loc. Bichigiu, com. Coşbuc, jud. Bistriţa-Năsăud. Născut la 3 aprilie 1917, român, ortodox. Studii: 4 clase. A fost înrolat în armata ungară în 1941.

7. Mureşan Ioan, loc. Gherla, jud. Cluj. Născut în 1912, român, greco-catolic.

Profesor. În timpul războiului a fost ofiţer. 8. Pop Vasile, loc. Bichigiu, com. Coşbuc, jud. Bistriţa-Năsăud. Născut la 5

septembrie 1916. Agricultor. 9. Rus Ionaş, născut la 12 iunie 1919, român, ortodox. Studii: 4 clase. Agricultor –

morar. 10. Tecar Petre, născut la 28 august 1916, român, ortodox. Studii: 4 clase. Agricultor. 11. Timoftei Grigore, loc. Bichigiu, com. Coşbuc, jud. Bistriţa-Năsăud. Născut la 2

octombrie 1908, român, ortodox. Studii: 4 clase. Agricultor.

FLORE DRĂGAN

THE IMAGE OF SOVIET CAPTIVITY

During our investigation we tried to come closer to a special event such as captivity regime in the Soviet Union during and at the ene of the Second World War.

I was interested in it even in my childhood when I heard my neighbour, a veteran of the Second World War, telling about those things; in his words I found something different from the history book: a vivid history. That time I was almost able to live what I heard. That is why, beside bibliography I interviewed 11 veterans and ex-prisoners of Soviet Union. Then I debated on topics like: historical context in which Romania joined the Second World War; the Romanian attitude towards captivity; captivity and the road to the camp; life in the camp (accomodation, work, food, hygeene, religion, the process of ideological education) and, at last, going home.

To the end, studying all these facts, I was able to conclude that not only the Nazi system but also the Soviet communist one produced extermination camps. The difference cosists of the fact that Nazi camps were "exposed" and renegated while Soviet "creations" were, deliberately or not, ignored or even forgotten.

3 Braicu Simion: n. 1934, fost elev al Liceului teoretic de băieţi din Turda. Exmatriculat din facultate din motive politice, a lucrat ca statistician până la pensionare.

4 Cerghizan Maria: n. 1920, a urmat Liceul Societăţii Ortodoxe din Vaslui. După

instalarea comuniştilor la putere, s-a refugiat la Turda încercând să scape de persecuţii. A fost profesoară de germană la Turda până la pensionare, în 1976.

5 Grigoriţă Romeo Cornel: n. 1931, elev al Liceului teoretic de băieţi din Turda. A

absolvit Facultatea de drept din Cluj şi a lucrat ca magistrat până în 1997 când s-a pensionat.

6 Mulea Maria: n. 1936, elevă a Liceului teoretic de fete din Turda. Profesoară de

matematică, pensionară. 7 Oniga Nicolae: n. 1933, elev al Liceului teoretic de băieţi din Turda. A fost forţat să

abandoneze facultatea în anul patru, din motive politice. A lucrat ca tehnician proiectant. În prezent este pensionar.

8 Popa Eugenia: n. 1919, fostă elevă a Liceului Societăţii Ortodoxe din Vaslui. S-a

refugiat din faţa comuniştilor, ajungând la Turda unde a fost profesoară de limba română până în 1975, la pensionare.

FLORIN STAN

STALINIZATION IN ROMANIAN SCHOOL A CASE STUDY-TURDA

From contemporary point of view, communism as a process looks like a huge "puzzle" whose pieces were built and arranged as the model offered by "the dear friend from East". From this process school was not able to escape; after the Education Reform in August 1948 school was re-organized strictly following the Soviet experience in education. Our paper tries to establish the way in which during 1947-1953 new scholar realities were percieved by pupils and also teachers. Our investigation is focused in Turda (Cluj county) where existed a community formed of Romanians and two minor ethnic groups (Hungarians and Jews). One could find also Orthodox, Catholics, Greek-Catholics, Calvins, Unitarians and Mosaic believers. Reffering to the problem of Romanian education next to communism setting-up it has to be said that new handbooks and scholar programs were discontinuous for teachers and pupils, too. Those who oppossed to the wavw were left out of system and most of the time excluded because the youth has to be educated in communist way. This is the reason why scholastic authorities tried to maintain under control even the rest of pupils' activities beside school. Such of exemples are: Soviet films, all sorts of patriotic activities and so

on. This important action of ideological poisoning of pupils seems to have visible effects in a very short time. Actions of rezistence against this communist ideology occured only if the family had a clear anti-communist position. On the contrary, where the families were tolerant or even agreed to the communist system pupils' mind managed to be filled with communist ideological principles.

MARIA AVRAM

THE IMPORTANCE OF TRADITION IN REGAINING GREEK

CATHOLICISM AFTER 1989 (MAIERU-BISTRIŢA-NĂSĂUD)

As the title itself shous, the main aim of our investigation was to point out the important part of Greek-Catholic tradition in the process of reconstitution the Grrek-Catholic community in Maieru. Of a great helpo were the testimonies of those living in Maieru. We were helped by 16 interviewers; 4 of them were clandestine Catholics even after 1948: 9 came back to Catholicism after 1989: 3 are still Orthodox. Although in 1948 the Greek-Catholic church was abolished by communism, in Maieru still existed an important Greek.Catholic community (about 30 believers): they did not give up to their liturgy surviving to all oppressions. In the church of Maieru, which became an Orthodox one in 1948, they preserved up to the 60s the sacred firniture, by the help of Orthodox priests; believers continued their specific Greek-Catholic prayer. This perpetual Greek-Catholic tradition within and without Orthodox church led, after 1989, to a great process of regeneration of Greek-Catholic Church in Maieru.

tipografiilor, a obiectelor de cult etc. Această situaţie a fost generată de faptul că restituirea acestora a fost refuzată.26

Cu alte cuvinte B.R.U. a primit drepul de a “respira liber. Atât şi nimic mai mult. A ieşit din catacombe şi a primt libertatea de a-şi celebra Liturghia în pieţele publice, în parcuri, în stradă, în casele particulare sau în curţile unor case, dar, în schimb, bunurile deţinute până în 1948 nu i-au fost retrocedate, iar preoţii şi credincioşii greco-catolici s-au numărat printre marginalizaţii societăţii româneşti post-revoluţionare. Desigur că acest tip de “libertate”, oarecum formală, s-a regăsit şi în comuna Feldru unde credincioşii greco-catolici au fost mereu stigmatizaţi, fiind asociaţi, deliberat sau nu, cu ungurii, cu duşmanii poporului sau cu sectarii care “strică religia ortodoxă”. La aceasta s-au mai adăugat disputele legate de retrocedarea vechiului lăcaş de cult greco-catolic din Feldru, dar şi tensiunile apărute între ortodocşi şi greco-catolici în ce priveşte folosirea cimitirului, oficierea înmormântărilor etc. Cu toate acestea, dificultăţile apărute în relaţia dintre cele două comunităţi religioase, poate inerente într-un proces de redescoperire a diversităţii, au fost depăşite, chiar în lipsa concursului ierarhiilor bisericeşti, prin apelul la un spectru de comportamente şi atitudini situate în perimetrul non-violenţei şi al predispoziţiei la înţelegere.

LUCREŢIA SCURTU

THE PERCEPTION OF GREEK-CATHOLIC BELIEVERS AFTER 1989 A CASE STUDY: FELDRU (BISTRIŢA-NĂSĂUD)

One of the most interesting social and religious process in Romania after the communist regime was legalization and re-organizing the Greek-Catholic church, abolished in 1948 by the communists. It is obvious that this effort was not easy;, being confrunted with the obstacles raised by the post-revolutionary power and Ortodox church. For these reasons, but not only, the rhythm was not steady, serious differences from one region to another can be noticed. So, in some cases all the believers came back to their Greek-Catholic region, but sometimes their number is very small or even absent.

Our study deals with the believers of Feldru ( Bistriţa-Năsăud) where after 1989, the Greek-Catholic community managed to re-organize. In order to put to light the features of the process we took 11 interviews; 6 of them never gave up to Greek-Catholicism, 3 came back to their religion after 1989 and 2 of the intervievees are Greek-Catholic priests who preached in Feldru after 1989.

So we can state that beginning with 190 the official reconstitution of Greek-Catholic community in Feldru gave birth to some intolerant manifestations from Ortodox church. This, interested in descouraging the process of coming back to Unitarian Church tried to associate the Catholics to “the enemy of the people”, “Hungarians” or “sectants”. To the same reason, the Ortodox Church refused the alternative preach in the same church that, up to 1948, belonged to the Catholics. Happily all these tensions, inherent after 1989, did not make place for violences like in other villages in Transylvania, the peasants of Feldru managed to overpass these rough moments. 26Anton Moisin, Minciuna trecerii la ortodoxie a românilor uniţi greco-catolici, în anul 1948, 1998, p.7.

8. Ioan Gordan - s-a născut în 1921, localitatea Bologa, jud. Cluj. S-a numărat, în primii ani postbelici, printre apropiaţii doctorului Capota, fiind şi el membru al Partidului Naţional Ţărănesc. A fost arestat în 1949, însă pentru colaborare cu grupul “Cruce şi Spadă“ şi a fost condamnat la 15 ani detenţie.

9. Veronica Iancu - s-a născut în 24 ianuarie 1942, localitatea Dragu, jud. Sălaj. Socrul

său, Iancu Simion a fost arestat în 1957 pentru colaborare cu Al. Dejeu şi condamnat la 8 ani detenţie.

10. Ileana Lazea - s-a născut în 20 septembrie 1918, localitatea Hodiş, jud. Cluj. Soţul

său, Gheorghe Lazea a fost arestat în 1958 pentru găzduirea lui Iosif Capota şi condamnat la 22 ani detenţie.

11. Florica Moldovan - s-a născut în 1 august 1928, localitatea Poieni, jud. Cluj. A fost

sora lui Alexandru Dejeu. 12. Ioan Negru - s-a năcut în 12 aprilie 1928 în oraşul Huedin, jud. Cluj. A fost vizitiul

lui Iosif Capota până în 1946. 13. Ianc Onuţ - s-a născut în 20 iunie 1926, localitatea Mărgău, jud. Cluj. L-a cunoscut pe

Alexandru Dejeu în perioada în care acesta activa ca medic în Mărgău. 14. Susana Părţilă - s-a născut în 1922, localitatea Mărgău, jud. Cluj, preoteasă greco-

catolică până în anul 1948. A fost sora lui Iosif Capota şi soţia preotului greco-catolic, Vasile Părţilă.

15. Constantin Puchiu - s-a născut în 22 decembrie 1909, localitatea Scrind, jud. Cluj. A

fost arestat în 1958 pentru legături cu Iosif Capota, acesta fiindu-i văr primar. 16. Teodor Suciu - s-a născut la 8 martie 1925, localitatea Răchiţele, jud. Cluj. A stat în

munţi cu grupul “Şuşman” câteva luni, în toamna anului 1948, după care s-a ascuns în Timişoara şi în zona Sibiului. A fost arestat în 1958, condamnat la 7 ani închisoare.

CORNEL JURJU

REZISTENCE AGAINST COMMUNISM IN HUEDIN "CAPOTA-DEJEU" GROUP

For Romania, confronted with a forced communist setting-up the end of the Second World War meant a deep discontinuity in connection to the particularities of politic, economic and social system interwar, having ideological Right or Central-Right aspect.

As a consequence, even at the first step of communist system in Romania, the interaction between new communist power and Romanian society was confronted with an evident ideological separation that shortly generated conflicts more or less important. As it is already known, one of these forms of manifestations of such an evolution consisted on appearance of more rezistence against communism groups that functioned in different parts of Romania: Fãgãraº, Banatului, maramureº Mountains. We have to remind that all these groups that preffered the mountains to act, took place in the first years after the war some of them remaining active up to the end of the 50s and the beginning of the 60s. In fact, this chronological reality is also proper to Huedin zone, a significant place for the rezistence against communism although not well-known, where during 1946-1948 three groups took place: "Capota-Dejeu" group, "ªuºman" group and "Cross and Sword" group. Fruitful in activity, the activity of "Capota-Dejeu" group -the subject of our study- was concentrated on two major personalities of Huedin afterwar: Iosif Capota and Alexandru Dejeu. We took into consideration 15 interviews from Oral History Institute Cluj-Napoca during research campaignes in 1998, 1999. The intervievees, men and women were close to Capota and Dejeu; during the interviews campaign they were 60-90 years old. According to these documentory acts, we had in mind: a brief look on Capota and Dejeu biographies up to the moment they joined the rezistence (1946-1947), the clandestine itinerary of Iosif Capota up to December 1957 when he was arrested; the important moment of their activity together to their friends; the strategy used by Security in order to discover the group and arrest them; the trial, verdict and execution of Capota and Dejeu in September 1958 in Gherla prison.

despre luptătorii din munţi, confruntaţi cu un adversar mult mai puternic, ei şi-au văzut eforturile şi sacrificiile transformate într-o tragedie personală şi familială ireparabilă, care le-a traumatizat destinele dar nu le-a înfrânt speranţele.

GABRIELA OTESCU

REZISTENCE AGAINST COMMUNISM IN TEREGOVA: "BLANARU-IONESCU"

GROUP

It is well-known the fact that in Romania the communist system was compulsory imposed from abroad, fact that generated a great reaction in Romanian society. One of the most important form of this reaction were the rezistence groups against communism. In the beginning of the 60s, these groups could be found in Făgăraş, Apuseni or Banatului Mountains. This study deals with such a rezistence group nearby Teregova (Banat district), known as "Blănaru-Ionescu" group. Spiru Blănaru was legionary and student in Law at Iaşi while Gheorghe Ionescu was notary public in Teregova. They founded, during 1946, 1947, 1948 a powerful organization against communism that, in a certain circumstances took refuge in the forests surrounding Teregova. They were supported with food, information, weapons and so on by numerous inhabitants of Teregova and neighbours. At the end of 1948 and the beginning of 1949 the group was confronted with Security, the battles ending with deads and wounded both parts. After such an incident in March 1949, Spiru Blănaru -after he was shot in his leg- was arrested, convicted to death and executed. The rest of the group, if not shot, were arrested, convicted to death or prison; the last of them (Gheorghe Ionescu and Iancu Ghimboaşe) surrended at September 30, 1950.

THE THIRD DIMENSION OF GENEALOGY Genealogy is a research tool used by historians, etnographs and antropologists. It can be reconstituted on the base of written documents or the so-called "family histories" kept in the memory of successive generations. We took into consideration the latter because a well-made genealogy consists not only of written papers but also of sensitive memory of the one who recall and also tell a vivid story. A "written" genealogy looked like a map, a "told" genealogy stands for the third dimension because of its oral, subjective and selective part. This one becomes important when the individual discourse and a family memory intersected the collective memory regarding either social or political aspects. Moreover, taking into account that an individual memory could recall three to seven generations, this "told" genealogy could prove its use for an ethnologic or historical research.

THE IMPORTANCE OF TRADITION IN REGAINING GREEK-CATHOLICISM

AFTER 1989 (MAIERU--BISTRIŢA-NĂSĂUD) As the title itself shows, the main aim of our investigation was to point out the important part of Greek-Catholic tradition in the process of reconstitution the Greek-Catholic community in Maieru. Of a great help were testimonies of those living in Maieru. We were helped by 16 interviewers; 4 of them were clandestine Catholics even after 1948: 9 came back to Catholicism after 1989: 3 are still Orthodox.

Although in 1948 the Greek-Catholic church was abolished by communism, in Maieru still existed an important Greek-Catholic community (about 30 believers): they did not give up to their liturgy surviving to all oppressions. In the church of Maieru, which became an Orthodox one in 1948, they preserved up to the 60s the sacred furniture by the help of Orthodox priests; believers continued their specific Greek-Catholic prayer. This perpetual Greek-Catholic tradition within and without Orthodox church led, after 1989, to a great process of regeneration of Greek-Catholic Church in Maieru.

THE IMAGE OF SOVIET CAPTIVITY

During our investigation we tried to come closer to a special event such as captivity regime in the Soviet Union during and at the end of the Second World War.

I was interested in it even in my childhood when I heard my neighbour, a veteran of the Second World War, telling about those things; in his words I found something different from the history book: a vivid history. That time I was almost able to live what I heard. That is why, beside bibliography, I interviewed 11 veterans and ex-prisoners of Soviet Union. Then I debated on topics like: historical context in which Romania joined the Second World War; the Romanian attitude towards captivity; captivity and the road to the camp; life in the camp (accomodation, work, food, hygene, religion, the process of ideological education) and, at last, going home.

To the end, studying all these facts, I was able to conclude that not only the Nazi system but also the Soviet communist one produced extermination camps. The difference consists of the fact that Nazi camps were "exposed" and renegated while Soviet "creations" were, deliberately or not, ignored or even forgotten.

IAŞI, DECEMBER 14 1989. HISTORIOGRAPHICAL ASPECTS

Everyone speak and write about the events of December 1989, but not all the participants were motivated by revealing truth. We can state, without avoiding the peril of misunderstanding that more of those who tried - let's say - to make their contribution to the trouth of the events of December 1989, the year considered to be the turningpoint for abolishing communism in Europe, followed to postpone the trouth and even to discredit it. They called for invented quibbles, false testimonies, distortions- more or less plausible, refusals to make declarations and so on; they managed to change the reality into nothingness, fact that is next to impose a false reality instead of a "real" one. From time to time, whenever a point of view became believable, a former "hero" of the "Revolution of December 1989" came vith a new point of view which turned down the facts so every system became broke or confused. This fact proves that behind the so-called Revolution are hidden things not to be known. This kind of things seem to exist regarding the events of Iaºi in December 14, 1989 when a group of local intellectuals (ªtefan Pruteanu, Cassian Maria Spiridon, Luca Piþu) tried to organize a meeting against communism. Even if their actions had not reach the point because of the oppression system, one can state that the events in Iaºi prepared the beginning of the Romanian Revolution in December 1989. Still, December 14, 1989 was systemetically avoided by historiography in the last 10 years; the events that took place in Iaºi were not in the attention of the researchers; they even tried to postpone the real facts. This is the reason why we carried out a critical research about the fragments concerning the Revolution in Iaºi that historiography had in mind. We also tried to understand what led to the lack of interest and ignorance this episode was treated, an episode still important for our national history.

THE PROCESS OF COLLECTIVIZATION IN MANDRULOC AND CICIR (ARAD)

This paper tries to research a phenomenon that had a great impact on villages communities during communism collectivization. We used new methods of investigation, that is oral information. But the conventional sources were not eliminated because, for a good esearch they are absolutely necessary. There are differences between oral history and official history, especially regarding autenticity offered by lived life. Through oral history a lived history is transmitted, but this fact is done by the help of witnesses; that is why we have to take into consideration their own perceptions, thoughts analyse and subjectivity. The research has to establish the rezistence points of every testimony in order to draw the right conclusions according to reality. Having in mind all these methodological aspects we tried to deal with a case study on collectivization in Mândruloc and Cicir villages (Vladimirescu, Arad). We focused on: legislation on collectivization in Romania; the steps of collectivization in Mândruloc and Cicir (the inauguration of Collective Agricultural Farm -CAF); methods used by authorities to persuade farmers to join CAF (the compulsory shares, kulaks has to declare their fortunes, the promisses for a better life, blackmails, beat, arrest). Collectivization in Mândruloc and Cicir ended in 1959, but in whole Romania ended in 1962. This advance can be explained by the great in terrest of Romanian Communist Party (Arad) for collectivization in the plain. The consequences of collectivization all over Romania were rough enough and led to impoverish people, to degradation of human solidarity and decrease of the number of people in Mândruloc and Cicir.

THE MEMORY OF SIGHET PRISON

Up to 1990 in Romania it was forbidden to write and talk about political prisoner. Although some of the people knew about it, about people disappearances, they knew well enough that the most atrocious "crime" was to talk about these "secrets". They were known by everyone and kept by everyone; thus, without being told -stated Hannah Arendt - "their reality became a nightmare". Together with the changes after 1989, the problem of the Romanian concentration became richer filled especially with "memory" literature. Those books are important as a documentary source, taking into account the fact that they stand for eye-witnesses of the real facts. Moreover, the majority of the witnesses are aged so it can occur the possibility of loosing some very important information. Anyway oral history became more and more important. This study tries to underline different moments that put to light the conscienceness of people who witnessed the experience of Sighet. This prison was built by the end of the Nineteenth century initially for common prisoners. After the Second World War the prison became a political one; first prisoners were from neighbourhood,18 young people, pupils and students who were engaged into an organization against communism. Since 1950 all Romanian dignitaries against the communist regime were brought to Sighet. So over 30 scientists

(professors, historians) over 60 generals, heads of departments, parties and 13 bishops and priests were imprisoned there. Among them Iuliu Maniu (the president of National Peasant Party, former prime-minister of Romania, dead in Sighet in miserable conditions in February 5, 1953), Alexandru Todea (the future Romanian cardinal ), Camil Demetrescu (former diplomat) etc. In order to build a real image regarding the atmosphere in prison we tried to confront a videotape with Vasile Ciolpat (the head of the prison during 1950-1955) with the interviews of different peoples imprisonned here in the beginning of the 50s. The differences are sometimes important. If Ciolpan talked about the care for the arrested, about the good food, the others reminded only of death, violence, hunger, misery.

ASPECTS CONCERNING COLLECTIVIZATION IN HUNEDOARA. A CASE STUDY: AUREL VLAICU VILLAGE

This study tries to analyse collectivization in Aurel Vlaicu (Hunedoara). Chronologically we focused on the period during 1951-1960, sufferings before and after these years. From methodological point of view the study is based on the testimonies of the witnesses but we also payed attention to the existing press or books. It has to be underlined that authorities used all kind of methods, as well as all over Romania to carry out the process of collectivization. This process was of a great intensity in Mureºului Valley due to the fact that in Hunedoara geographical conditions did not permit collectivization very easy. This is the reason why the surfaces organized in collectivities was small enough compared to the rest of the country; and the situation has to be corrected. That is why villages in Mureºului Mountain were confronted with oppression,arrest, deported persons, false data. The importance of collectivization in this region has two main characteristics: -The village had an important region of Mureºului Valley, a very significant detail for authorities; in summer 1958, Gheorghe Gheorghiu Dej was very dissatisfied with the process of collectivization here. To avoid it, authorities tried to persuade farmers to join collectivization. -In this region the care for private property was very deep than elsewhere because here lived numerous local Germans who owned a great part of the lands. It is the case of Aurel Vlaicu village. Even if the farmers tried to oppose this situation collectivization was carried out. This situation grew worse and most of the people left for work in town. The impact collectivity had on Romanian society can be noticed, at a small level, in Aurel Vlaicu village.

STALINIZATION IN ROMANIAN SCHOOL A CASE STUDY-TURDA

From contemporary point of view, communism as a process looks like a huge "puzzle" whose pieces were built and arranged as the model offered by "the dear friend from East". From this process school was not able to escape; after the Education Reform in August 1948 school was re-organized strictly following the Soviet experience in education.

Our paper tries to establish the way in which during 1947-1953 new scholar realities were percieved by pupils and also teachers. Our investigation is focused in Turda (Cluj county) where existed a community formed of Romanians and two minor ethnic groups (Hungarians and Jews). One could find also Orthodox, Catholics, Greek-Catholics, Calvins, Unitarians and Mosaic believers. Reffering to the problem of Romanian education next to communism setting-up it has to be said that new handbooks and scholar programs were discontinuous for teachers and pupils, too. Those who oppossed to the wavw were left out of system and most of the time excluded because the youth has to be educated in communist way. This is the reason why scholastic authorities tried to maintain under control even the rest of pupils' activities beside school. Such of exemples are: Soviet films, all sorts of patriotic activities and so on. This important action of ideological poisoning of pupils seems to have visible effects in a very short time. Actions of rezistence against this communist ideology occured only if the family had a clear anti-communist position. On the contrary, where the families were tolerant or even agreed to the communist system pupils' mind managed to be filled with communist ideological principles.

REZISTENCE AGAINST COMMUNISM IN HUEDIN "CAPOTA-DEJEU" GROUP

For Romania, confronted with a forced communist setting-up the end of the Second World War meant a deep discontinuity in connection to the particularities of politic, economic and social system interwar, having ideological Right or Central-Right aspect. As a consequence, even at the first step of communist system in Romania, the interaction between new communist power and Romanian society was confronted with an evident ideological separation that shortly generated conflicts more or less important. As it is already known, one of these forms of manifestations of such an evolution consisted on appearance of more rezistence against communism groups that functioned in different parts of Romania: Fãgãraº, Banatului, maramureº Mountains. We have to remind that all these groups that preffered the mountains to act, took place in the first years after the war some of them remaining active up to the end of the 50s and the beginning of the 60s. In fact, this chronological reality is also proper to Huedin zone, a significant place for the rezistence against communism although not well-known, where during 1946-1948 three groups took place: "Capota-Dejeu" group, "ªuºman" group and "Cross and Sword" group. Fruitful in activity, the activity of "Capota-Dejeu" group -the subject of our study- was concentrated on two major personalities of Huedin afterwar: Iosif Capota and Alexandru Dejeu. We took into consideration 15 interviews from Oral History Institute Cluj-Napoca during research campaignes in 1998, 1999. The intervievees, men and women were close to Capota and Dejeu; during the interviews campaign they were 60-90 years old. According to these documentory acts, we had in mind: a brief look on Capota and Dejeu biographies up to the moment they joined the rezistence (1946-1947), the clandestine itinerary of Iosif Capota up to December 1957 when he was arrested; the important moment of their activity together to their friends; the strategy used by Security in order to discover the group and arrest them; the trial, verdict and execution of Capota and Dejeu in September 1958 in Gherla prison.

THE PROCESS OF COLLECTIVIZATION IN CICEU (HARGHITA): 1949-1962

The aim of this paper is to put to light the process of collectivization in Ciceu (Harghita) according to the participants' interviews. 16 interviews were carried out, all intervievees being Hungarian Catholics. The majority of them were only up to 7th form in school, more of them are farmers but almost all of them worked in state institutions. Most sufferred because of the events during collectivization but one could find among them presidents of collectivity, secretaries, brigede members and one was warrant officer in Miliþia. Up to 1952 Ciceu was an independent administrative commune and then together with Siculeni-Ciuc became part of Harghita. After the administrative reform in 1968, Siculeni, Ciceu, Racu, Satu Nou became parts of Siculeni commune. From the structure point of view this study has the following chapters: Introduction dealing with the internal context of communist setting-up; effects of communist legislation in agriculture (1949-1957); imposed collectivization-collective comrades; Agricultural Production Co-operatives; the image of agitator; rezistence against collectivization and atricities; consequences of collectivization for community. The process of collectivization in Ciceu, although started late enough, was was interpreted in the general phenomenon of agricultural channges in Romania. Rough interventions of authorities and the specific methods of "explaining" were also met in Ciceu, even if not so important as in other region. Still, the consequences were unhappy enough, having a negative influence for economy, social life and demography in Ciceu.

THE HUNGARIAN REVOLUTION OF 1956 THE IMPACT UPON THE HUNGARIAN PUPILS OF ORADEA

The Hungarian Revolution of 1956 was the first and maybe the clearest testimony of the communist regime instability in Central and Eastern Europe at the end of the Second World War. Together with the consequences upon the internal system of Hungaria and the relationships of the two political and military powers, the events of Budapest had also a great importance because of the impacts on the other societies. On this respect, our study tries to make an example of revolutionary catching dealing with the Hungarian pupils of Oradea whom, under the circumstances of the Hungarian Revolution, founded a subversive movement, "Youth Eager For Freedom". Found during the last days of October 1956 by the great help of Takacs Ferencz, Domokos Miklos and Sass Bela, this organization has as main aim to prepare the condotions to initiate a revolution also in Romania.Without such a performance, "Youth Eager For Freedom" organization formed with pupils from Catholic High School of Oradea managed to put together over than 500 young people. This organization was discovered by Security late enough, by the end of 1960.

Afterwards, for the comunist regime of Romania the activity of this organization composed only of Hungarian young people became a pretext used by the communist power from Bucharest in order to restrict the education in Hungarian language.

THE "SWEPT BRIDGES" CAMPAIGNE IN BASARABIA 1946-1947

The hunger of 1946-1947 coincided with the new communist regime setting-up in Basarabia. The Siviet power imposed its own elements to all levels: in politics, economy and culture. The communist party took the political and administrative power in Socialist Soviet republic of Moldavia. All decisions depended on Kremlin approval, so a powerful centralism was established; Moldavia totaly depended on Moscow. On these conditions, the fiscal system and the compulsory requisitions led to numerous social dramas. To have a complete framework, a great drought dameged the food security in Basarabia. In 1946-1947 the farming and meteorological conditions were five times less favourable than in 1940. Drought and unhuman politics of requisitions had as a consequence over 200 000 deds and millions of traumatized people. Due to the lack of official data, this study tries to put to light this period by the help of interviewing those living that time. They gave information about the difficulties they were confronted with in order to survive; their interviews are of great value being confessions of human humility those people were forced to share.

COLLECTIVIZATION IN LUDUŞ. A CASE STUDY: CHEŢANI AND HĂDĂRENI (MUREŞ)

This study tries to analyze-from social, economic and political point of

view- collectivization phenomenon in Cheţani and Hădăreni (Mureş). The research is structured on more levels and takes into consideration the

general aspects in the first years after the war when signs of political, social and economical change appeared; inhabitants′ perception of the new regime; methods used by authorities in order to persuade the landowners to join collectivization; Agricultural Production Co-operatives setting-up and its consequences from economical and social point of view. The period focused is during 1949-1962 but the study underlines the period 1957-1962 when the most important events on collectivization took place. Regarding sources, most are interviews from the participants but also conventionwal sources:archive, press.

In Cheţani, as all over the country, in order to copy the Soviet pattern in agriculture, communist authorities resorted to people less educated morally and intellectually. They used different methods to determine landowners to give in their lands and to accept collectivization. To carry out their aim authorities appealed to all sorts of methods: they tried to persuade people, annoying them, arrest and beat. So even the most rezistent people gave in.

As for the impact on collectivization for the inhabitants of Cheţani and Hădăreni, the effects were- for a part of them -benefic; but for the majority of them the effects were an obstacle for social and economic development.

THE PERCEPTION OF GREEK-CATHOLIC BELIEVERS AFTER 1989 A CASE STUDY: FELDRU (BISTRIŢA-NĂSĂUD)

One of the most interesting social and religious process in Romania after

the communist regime was legalization and re-organizing the Greek-Catholic church, abolished in 1948 by the communists. It is obvious that this effort was not easy;, being confrunted with the obstacles raised by the post-revolutionary power and Ortodox church. For these reasons, but not only, the rhythm was not steady, serious differences from one region to another can be noticed. So, in some cases all the believers came back to their Greek-Catholic region, but sometimes their number is very small or even absent.

Our study deals with the believers of Feldru ( Bistriţa-Năsăud) where after 1989, the Greek-Catholic community managed to re-organize. In order to put to light the features of the process we took 11 interviews; 6 of them never gave up to Greek-Catholicism, 3 came back to their religion after 1989 and 2 of the intervievees are Greek-Catholic priests who preached in Feldru after 1989.

So we can state that beginning with 190 the official reconstitution of Greek-Catholic community in Feldru gave birth to some intolerant manifestations from Ortodox church. This, interested in descouraging the process of coming back to Unitarian Church tried to associate the Catholics to “the enemy of the people”, “Hungarians” or “sectants”. To the same reason, the Ortodox Church refused the alternative preach in the same church that, up to 1948, belonged to the Catholics. Happily all these tensions, inherent after 1989, did not make place for violences like in other villages in Transylvania, the peasants of Feldru managed to overpass these rough moments.

MILOTAI IOSIF

THE HUNGARIAN REVOLUTION OF 1956

THE IMPACT UPON THE HUNGARIAN PUPILS OF ORADEA

The Hungarian Revolution of 1956 was the first and maybe the clearest testimony of the communist regime instability in Central and Eastern Europe at the end of the Second World War. Together with the consequences upon the internal system of Hungaria and the relationships of the two political and military powers, the events of Budapest had also a great importance because of the impacts on the other societies. On this respect, our study tries to make an example of revolutionary catching dealing with the Hungarian pupils of Oradea whom, under the circumstances of the Hungarian Revolution, founded a subversive movement, "Youth Eager For Freedom". Found during the last days of October 1956 by the great help of Takacs Ferencz, Domokos Miklos and Sass Bela, this organization has as main aim to prepare the condotions to initiate a revolution also in Romania.Without such a performance, "Youth Eager For Freedom" organization formed with pupils from Catholic High School of Oradea managed to put together over than 500 young people. This organization was discovered by Security late enough, by the end of 1960. Afterwards, for the comunist regime of Romania the activity of this organization composed only of Hungarian young people became a pretext used by the communist power from Bucharest in order to restrict the education in Hungarian language.

THE PROCESS OF COLLECTIVIZATION IN MÂNDRULOC AND CICIR (ARAD)

This paper tries to research a phenomenon that had a great impact on villages communities during communism collectivization. We used new methods of investigation, that is oral information. But the conventional sources were not eliminated because, for a good esearch they are absolutely necessary. There are differences between oral history and official history, especially regarding autenticity offered by lived life. Through oral history a lived history is transmitted, but this fact is done by the help of witnesses; that is why we have to take into consideration their own perceptions, thoughts analyse and subjectivity. The research has to establish the rezistence points of every testimony in order to draw the right conclusions according to reality. Having in mind all these methodological aspects we tried to deal with a case study on collectivization in Mândruloc and Cicir villages (Vladimirescu, Arad). We focused on: legislation on collectivization in Romania; the steps of collectivization in Mândruloc and Cicir (the inauguration of Collective Agricultural Farm -CAF); methods used by authorities to persuade farmers to join CAF (the compulsory shares, kulaks has to declare their fortunes, the promisses for a better life, blackmails, beat, arrest). Collectivization in Mândruloc and Cicir ended in 1959, but in whole Romania ended in 1962. This advance can be explained by the great in terrest of Romanian Communist Party (Arad) for collectivization in the plain. The consequences of collectivization all over Romania were rough enough and led to impoverish people, to degradation of human solidarity and decrease of the number of people in Mândruloc and Cicir.

7. Nistor Maria (soţia lui Nistor Alexandru), născută în 28 august 1928, naţionalitatea română, ortodoxă. Studii 7 clase. La data interviului era pensionară şi locuia în Aurel Vlaicu.

8. Şerban Gheorghe, născut la 1 noiembrie 1924, român, ortodox. Studii 7 clase. A fost arestat în

preajma Crăciunului 1958. La data interviului (30.09.1999), era pensionar şi locuia în satul Aurel Vlaicu.

9. Ştefan Iosif Lazăr, născut la 15 februarie 1924, român, ortodox. Studii 7 clase. A fost arestat în

preajma Crăciunului 1958. La data interviului (14.08.1999), era pensionar şi locuia în satul Aurel Vlaicu.

10. Ştefan Silviu Iosif, născut la 1 ianuarie 1935, român, ortodox. Studii 7 clase. A fost arestat în 7

ianuarie 1959 şi a stat la Securitatea din Deva 3 luni şi câteva zile. A fost eliberat după inaugurarea Colectivului. La data interviului (16.10.1999), era pensionar şi locuia în satul Aurel Vlaicu.

COSMIN F. BUDEANCĂ

ASPECTS CONCERNING COLLECTIVIZATION IN HUNEDOARA.

A CASE STUDY: AUREL VLAICU VILLAGE

This study tries to analyse collectivization in Aurel Vlaicu (Hunedoara). Chronologically we focused on the period during 1951-1960, sufferings before and after these years. From methodological point of view the study is based on the testimonies of the witnesses but we also payed attention to the existing press or books. It has to be underlined that authorities used all kind of methods, as well as all over Romania to carry out the process of collectivization. This process was of a great intensity in Mureşului Valley due to the fact that in Hunedoara geographical conditions did not permit collectivization very easy. This is the reason why the surfaces organized in collectivities was small enough compared to the rest of the country; and the situation has to be corrected. That is why villages in Mureşului Mountain were confronted with oppression,arrest, deported persons, false data. The importance of collectivization in this region has two main characteristics: -The village had an important region of Mureşului Valley, a very significant detail for authorities; in summer 1958, Gheorghe Gheorghiu Dej was very dissatisfied with the process of collectivization here. To avoid it, authorities tried to persuade farmers to join collectivization. -In this region the care for private property was very deep than elsewhere because here lived numerous local Germans who owned a great part of the lands. It is the case of Aurel Vlaicu village. Even if the farmers tried to oppose this situation collectivization was carried out. This situation grew worse and most of the people left for work in town. The impact collectivity had on Romanian society can be noticed, at a small level, in Aurel Vlaicu village.

o încercare poate la fel de traumatizantă ca însăşi situaţiile cărora au fost nevoite să le facă faţă.

Lista Martorilor 1. Deac, Ana - domiciliată în Cheţani, născută în anul 1922, naţionalitate română, religie

ortodoxă, studii 4 clase. Interviu realizat în noiembrie 1999. 2. Deac, Nicolae - domiciliat în Cheţani, născut în anul 1928, nationalitate română, religie

ortodoxă, studii 7 clase. Interviu realizat în noiembrie 1999. 3. Flueraş, Gheorghe - domiciliat în Hădăreni, născut în anul 1922, naţionalitate română,

religie ortodoxă, studii 7 clase. Interviu realizat în martie 2000. 4. Flueraş, Susana - domiciliată în Hădăreni, născută în anul 1929, naţionalitate română,

religie ortodoxă, studii 4 clase. Interviu realizat în noiembrie 1999. 5. Iacob, Octavian - domiciliat în Cheţani, născut în anul 1922, naţionalitate română, religie

ortodoxă, studii Scoala Normală, profesor. Interviu relizat în ianuarie 2000. 6. Mazăre, Teodor - domiciliat în Hădăreni, născut în anul 1940, naţionalitate română, religie

ortodoxă, studii 7 clase şi Scoala profesională. Intrviu realizat în noiembrie 2000 7. Pantea, Gheorghe - domiciliat în Cheţani, născut în anul 1948, naţionalitate română,

religie ortodoxă, studii şcoală profesională, liceu, şcoală tehnică de maiştri. Interviu realizat în noiembrie 1999.

8. Puiac, Ioan - domiciliat în Cheţani, născut în anul 1919, naţionalitate română, religie

ortodoxă, studii 4 clase. Interviu realizat în ianuarie 2000. 9. Roman, Gheorghe - domiciliat în Cheţani, născut în anul 1933, naţionalitate română,

religie ortodoxă, studii 7 clase, scoala profesională, liceul seral, şcoală tehnică-metrologie. Interviu realizat în martie 2000.

10. Roman, Maria - domiciliată în Cheţani, născută în 1945, naţionalitate română, religie

ortodoxă, studii liceu teoretic, studii postliceale-contabilitate. Interviu realizat în martie 2000.

11. Sălcudean, Maria - domiciliat în Cheţani, născută în anul 1940, naţionalitate română,

religie ortodoxă, studii 7 clase. Interviu realizat în martie 2000. 12. Şerban, Gheorghe - domiciliat în Cheţani, născut în anul 1936, naţionalitate română,

religie ortodoxă, studii scoală profesională, specializare C.F.R. Interviu realizat în martie 2000.

MIRENA ROMAN

COLLECTIVIZATION IN LUDUŞ. A CASE STUDY: CHEŢANI AND HĂDĂRENI

(MUREŞ)

This study tries to analyze-from social, economic and political point of view-

collectivization phenomenon in Cheţani and Hădăreni (Mureş). The research is structured on more levels and takes into consideration the general

aspects in the first years after the war when signs of political, social and economical change appeared; inhabitants′ perception of the new regime; methods used by authorities in order to persuade the landowners to join collectivization; Agricultural Production Co-operatives setting-up and its consequences from economical and social point of view. The period focused is during 1949-1962 but the study underlines the period 1957-1962 when the most important events on collectivization took place. Regarding sources, most are interviews from the participants but also conventionwal sources:archive, press.

In Cheţani, as all over the country, in order to copy the Soviet pattern in agriculture, communist authorities resorted to people less educated morally and intellectually. They used different methods to determine landowners to give in their lands and to accept collectivization. To carry out their aim authorities appealed to all sorts of methods: they tried to persuade people, annoying them, arrest and beat. So even the most rezistent people gave in.

As for the impact on collectivization for the inhabitants of Cheţani and Hădăreni, the effects were- for a part of them -benefic; but for the majority of them the effects were an obstacle for social and economic development.

8

şi industrializarea excesivă începută în toată ţara. Noile fabrici construite în Miercurea Ciuc, fabricile de confecţii, de tractoare şi de bere, i-au atras pe mulţi dintre ţăranii din Ciceu.

Un aspect de o deosebită gravitate îl regăsim în efecte nefaste pe care colectivizarea le-a generat asupra relaţiilor interpersonale, care au constituit baza solidarităţii tradiţionale rurale. Aceste relaţii s-au deformat încă în perioada “convingerilor”. Căci nu a fost uşor pentru Kopacz Anna să uite, de exemplu, că şi consătenii au contribuit cu mărturiile lor la sentinţa primită.37 Cei care au intrat în cooperativă i-au denunţat pe cei care s-au ascuns. Martorul Ballo Arpad declară: “Toţi erau duşmani”.38 Spaima a dominat satul. Mama lui Lakatos Andras a fost luată de ”maşina neagră”, dar nu a avut niciodată curajul să povestească ce s-a întîmplat cu ea, nici măcar familiei.39

După înfiinţarea cooperativei, neîncredera dintre săteni s-a intensificat. Brigadierul P. F. a fost nevoit să cheme deseori Miliţia din cauza furturilor, ajungând în conflict cu proprii lui vecini: “Trebuia să i se scoată şi celălalt ochi, căci are numai unu”.

40 Cel mai bine surprinde această atmosferă Peter Lukacs: “Nu s-a privit cu ochi buni, ca unul care a avut înainte cereale cât încăpea într-un săculeţ, acum primea cu căruţa”.41

THE PROCESS OF COLLECTIVIZATION IN CICEU (HARGHITA): 1949-1962

În concluzie, putem aprecia că procesul de colectivizare din Ciceu, cu toate că a demarat mai târziu, s-a integrat în fenomenul mai general al schimbării structurilor agricole din întreaga Românie. Intervenţiile dure ale autorităţilor, precum şi metodele specifice “activităţilor de lămurire”, au fost prezente şi în localitatea Ciceu, chiar dacă nu s-au resimţit la fel de pregnant ca în alte regiuni. Cu toate acestea, urmările au fost cât se poate de nefericite, influenţând negativ dinamica de evoluţie a vieţii economice, sociale şi demografice din satul Ciceu.

ZSOLT KAPOLNASI

The aim of this paper is to put to light the process of collectivization in Ciceu (Harghita) according to the participants' interviews. 16 interviews were carried out, all intervievees being Hungarian Catholics. The majority of them were only up to 7th form in school, more of them are farmers but almost all of them worked in state institutions. Most sufferred because of the events during collectivization but one could find among them presidents of collectivity, secretaries, brigede members and one was warrant officer in Miliþia. Up to 1952 Ciceu was an independent administrative commune and then together with Siculeni-Ciuc became part of Harghita. After the administrative reform in 1968, Siculeni, Ciceu, Racu, Satu Nou became parts of Siculeni commune. From the structure point of view this study has the following chapters: Introduction dealing with the internal context of communist setting-up; effects of communist legislation in agriculture (1949-1957); imposed collectivization-collective comrades; Agricultural Production Co-operatives; the image of agitator; rezistence against collectivization and atricities; consequences of collectivization for community.

37 Interviu cu Kopacz Anna. 38 Interviu cu Ballo Arpad. 39 Interviu cu Lakatos Andras. 40 Interviu cu Buzas Andras. 41 Interviu cu Peter Lukacs.

9

The process of collectivization in Ciceu, although started late enough, was was interpreted in the general phenomenon of agricultural channges in Romania. Rough interventions of authorities and the specific methods of "explaining" were also met in Ciceu, even if not so important as in other region. Still, the consequences were unhappy enough, having a negative influence for economy, social life and demography in Ciceu.

au fost date ajutoare câte 4 kg. pentru fiecare familie. Mulţi au mâncat aceste ajutoare date pentru semanat”.45

Modestele acţiuni întreprinse pentru ajutorarea populaţiei n-au stopat consecinţele dezastuoase ale colectărilor forţate de produse agro-alimentare din perioada anterioară. După informaţiile statistice numărul bonavilor în anul 1947 a atins cifra maximă. Numărul celor morţi de foame a fost de două ori mai mare în comparaţie cu anul 1946. În 1947 au decedat din cauza foametei 153. 622 de persoane.

46 Prin urmare, nu este nici o exagerare când se afirmă, că în statul sovietic puterea asupra vieţii şi morţii s-a găsit timp de un sfert de secol în mâinile unei “mici bande de conspiratori nemiloşi”.47 Pentru aceştia pedeapsa cu moartea pentru mai multe mii de aşa zişi “duşmani ai poporului“ era un minor act birocratic.48 Înfometarea oamenilor a fost unul din aceste elemente “forte” prin care sistemul comunist a încercat să instaureze şi să exercite un control total asupra “supuşilor”. Stalin şi adepţii lui au fost responsabili pentru înfometarea în masă a milioane de ţărani în timpul foametei din 1921-1922 şi 1933. La acestea s-a adăugat foametea din anii 1946-1947 din Basarabia, care a fost tot o consecinţă directă a viziunii despre politică promovată I. V. Stalin şi care s-a soldat cu peste 200. 000 morţi.49

Aşadar, se poate observa că de cele mai multe ori relatările care se constituie într-o reflecţie a conştiinţei individuale şi colective se află, cel puţin în cazul sistemului comunist, într-o relaţie de antinomie cu variantele oficiale asupra aceluiaşi fenomen. Sondarea adâncurilor memoriei permite reconstituirea traumelor colective şi individuale ale secolului XX, provocate de războaie, epidemii, foamete etc.

50

VERONICA DUDNIC

Foametea anilor postbelici din Basarabia a fost o astfel de traumă, ale cărei consecinţe au fost extrem de grave şi cu reverberaţii în timp, iar mărturiile persoanelor pe care le-am intervievat ne-au ajutat să redăm în termenii cei mai adecvaţi, chiar dacă extrem de brutali şi răscolitori, o realitate dramatică prin care basarabenii au trecut în perioda anilor 1946-1947.

THE "SWEPT BRIDGES" CAMPAIGNE IN BASARABIA 1946-1947

The hunger of 1946-1947 coincided with the new communist regime setting-up in Basarabia. The Siviet power imposed its own elements to all levels: in politics, economy and culture. The communist party took the political and administrative power in Socialist Soviet republic of Moldavia. All decisions depended on Kremlin approval, so a powerful centralism was established; Moldavia totaly depended on Moscow. On these conditions, the fiscal system and the compulsory requisitions led to numerous social dramas. To have a complete framework, a great drought dameged the food security in Basarabia. In 1946-1947 the farming and meteorological conditions were five times less favourable than in 1940. Drought and unhuman politics of requisitions had as a consequence over 200 000 deds and millions of traumatized people.

Due to the lack of official data, this study tries to put to light this period by the help of interviewing those living that time. They gave information about the difficulties they 45 Interviu cu Toma Vasile. 46 “Otecestvenâie Arhivâ”, nr. 6, 1991. 47 Nicolae Berdieav, Originile şi sensul comunismului rus, Ed Dacia, Cluj-Napoca, 1994 p, 27. 48 Ibidem, p.27. 49 E.Şişcanu, op.cit., p. 88. 50Simona Nicoară,Toader Nicoară, Mentalităţi colective şi imaginar social, Ed Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996, p. 114.

were confronted with in order to survive; their interviews are of great value being confessions of human humility those people were forced to share.

THE MEMORY OF SIGHET PRISON

Up to 1990 in Romania it was forbidden to write and talk about political prisoner. Although some of the people knew about it, about people disappearances, they knew well enough that the most atrocious "crime" was to talk about these "secrets". They were known by everyone and kept by everyone; thus, without being told -stated Hannah Arendt - "their reality became a nightmare". Together with the changes after 1989, the problem of the Romanian concentration became richer filled especially with "memory" literature. Those books are important as a documentary source, taking into account the fact that they stand for eye-witnesses of the real facts. Moreover, the majority of the witnesses are aged so it can occur the possibility of loosing some very important information. Anyway oral history became more and more important. This study tries to underline different moments that put to light the conscienceness of people who witnessed the experience of Sighet. This prison was built by the end of the Nineteenth century initially for common prisoners. After the Second World War the prison became a political one; first prisoners were from neighbourhood,18 young people, pupils and students who were engaged into an organization against communism. Since 1950 all Romanian dignitaries against the communist regime were brought to Sighet. So over 30 scientists (professors, historians) over 60 generals, heads of departments, parties and 13 bishops and priests were imprisoned there. Among them Iuliu Maniu (the president of National Peasant Party, former prime-minister of Romania, dead in Sighet in miserable conditions in February 5, 1953), Alexandru Todea (the future Romanian cardinal ), Camil Demetrescu (former diplomat) etc. In order to build a real image regarding the atmosphere in prison we tried to confront a videotape with Vasile Ciolpan (the head of the prison during 1950-1955) with the interviews of different peoples imprisonned here in the beginning of the 50s. The differences are sometimes important. If Ciolpan talked about the care for the arrested, about the good food, the others reminded only of death, violence, hunger, misery.

Ion Gavrilă Ogoranu, Lucia Baki Nicoară, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, vol. III, Editura Marineasa, Timişoara, 1999, 416 p.

Într-o perioadă în care media românească “găzduieşte” tot mai multe opinii şi dezbateri pe tema nostalgiilor comunismului, se cuvine ca, din când în măcar, să ne reamintim că, pe lângă “recordurile” la producţia de cărbune şi oţel, comunismul a fost întruchiparea terorii colective, a crimei arbitrare şi, implicit, a spaimelor şi angoaselor aproape cronicizate. În fapt, acestea au fost mijloacele predilecte prin care comunismul s-a impus / a fost impus în România şi prin care societatea românească a fost subjugată şi siluită timp de aproape o jumătate de veac. Cei care au îndrăznit să se opună sau să împărtăşească valori politice alternative, au devenit peste noapte “duşmani ai poporului” sau “microbi” antisociali care trebuiau reduşi la tăcere şi, de ce nu, eliminaţi. Cu toate acestea la sfârşitul anilor ’40 au existat destui români care au găsit resursele morale şi spirituale necesare pentru a înfrunta, de cele mai multe ori cu preţul vieţii, acest mecanism diabolic, al distrugerii şi dezumanizării.

Printre cei care s-au opus instaurării noului regim s-a numărat şi Ion Gavrilă care, pe versantul nordic al Făgăraşului, a format şi condus timp de mai mulţi ani unul dintre cele mai cunoscute grupuri de partizani anticomunişti din România. În acelaşi timp, Ion Gavrilă Ogoranu are reputaţia de a fi fost cel mai longeviv luptător anticomunist din România. Gavrilă Ogoranu a fost arestat abia în primăvara anului 1976 la Cluj-Napoca, după aproape 30 de ani de viaţă clandestină şi după ce fusese condamnat la moarte în contumacie.

După 1989, volumele scrise de Ion Gavrilă Ogoranu, care reiterează în detaliu cele trei decenii de partizanat anticomunist, au devenit un reper important pentru peisajul literaturii memorialistice româneşti care abordează tematica mai largă a represiunii şi terorii comuniste. Dacă primele două volume, apărute în 1993, relatează în mod exclusiv amintirile autorului cu deosebire despre luptele din munţi, acest al treilea volum cuprinde un număr de 27 de mărturii despre diferite momente ale rezistenţei anticomuniste din Făgăraş. În marea lor majoritate, mărturiile provin de la participanţi direcţi la evenimete (Ion Ilioi, Olimpiu Borzea etc) sau de la persoanele apropiate de cei care au pierit în munţi sau în închisoile comuniste (soţia lui Gheorghe Haşu, soţia lui Jan Pop, membrii ai familiilor lui Nelu Novac şi Nică Chiujdea etc.). Din punct de vedere calitativ, cele 27 de mărturii adunate de Ion Gavrilă Ogoranu şi Lucia Baki Nicoară, impresionează prin autenticitate dar şi printr-o deosebită consistenţă şi acurateţe informaţională. Din acst motiv, se poate considera că acest al treilea volum din opera memorialistică a lui Ion Gavrilă este un veritabil corpus de documente, care contribuie în chip decisiv la elucidarea unor aspecte importante legate de mişcarea de rezistenţă anticomunistă din Munţii Făgăraşului. În ultima parte, volumul mai include şi câteva reflecţii pe marginea statutului curent al foştilor luptătorii din munţi, dar şi unele observaţii ale autorului asupra unor teme aflate în dezbaterea publică din România ultimilor 10 ani.

Brazii se frâng dar nu se îndoiesc (III), alături de faptul că are calitatea unui incontestabil document istoric, este şi un serios avertisment care arată că tema comunismului nu este nici pe departe un subiect închis pentru analiza publică din România. În plus, cartea “partizanului” Ion Gavrilă Ogoranu, furnizează contra-argumente solide împotriva celor care continuă să mai creadă în mult disputata resemnare a românilor în faţa comunismului. Sub acest aspect, memoriile şi mărturiile publicate de Ion Gavrilă Ogoranu demonstrează că naţiunea română nu a produs numai “capete plecate”, ci şi “brazi” peste care emisarii lui Stalin nu au putut trece şi pentru care opţiunea între a se “frânge” şi a se “îndoi” a fost clară din primul moment.

Cornel Jurju

Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu despre Dej, Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997.

Pentru aproximativ 50 de ani, Alexandru Bârlădeanu, născut în Basarabia în 1911 şi absolvent al Facultăţii de Drept din Iaşi, s-a numărat printre observatorii şi, în acelaşi timp, autorii de cel mai înalt nivel al istoriei României comuniste şi chiar post-comuniste. Ne vom convinge de acest adevăr enumerând numai câteva dintre reperele biografice reprezentative pentru cariera politică a lui Alexandru Bârlădeanu: 1948-1953, ministru al Comerţului Exterior; 1953-1955, vicepreşedinte al Comisiei de Stat pentru Planificare (CSP); din 1955 preşedinte al CSP; 1955-1956 vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi reprezentant al României la CAER. Marginalizat de Ceauşescu începând din 1968, Alexandru Bârlădeanu a revenit în viaţa publică românească după evenimentele din decembrie 1989, când a fost ales preşedinte al Senatului României şi copreşedinte al Adunării Constituante. În Partidul Comunist Român, Alexandru Bârlădeanu nu a intrat decât în 1946, anul reîntoarcerii sale din Uniunea Sovietică unde se aflase pe tot parcursul războiului. Ascensiunea sa în cadrul partidului a cunoscut un moment mai important în 1956 când a devenit membru al CC al PCR, apoi în 1963 a fost promovat în poziţia de membru supleant al Biroului Politic, pentru ca în perioada 1963-1968 să intre în Prezidiul partidului şi în CPEx. În 1989, deşi avea carnetul cu nr. 5, a fost exclus din PCR ca urmare a redactării scrisorii celor şase prin care regimul lui Ceauşescu era criticat destul de vehement. Tot în 1989, dar în luna decembrie, după căderea cuplului Ceauşescu, Alexandru Bârlădeanu a fost cooptat în Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN), de unde a fost din nou exclus în 1991 în urma conflictelor sale cu Petre Roman şi chiar cu Ion Iliescu.

Folosindu-se de o metodologie specifică istoriei orale, am numit aici interviul înregistrat, Lavinia Betea a încercat să “developeze” pentru publicul de specialitate, dar nu numai, una dintre cele mai complexe şi poate complete memorii ale României postbelice. O memorie care se interferează în chip substanţial, după cum am văzut şi mai sus, cu o macroistorie a spaţiului românesc, circumscrisă, la rândul său, printr-o dimensiune temporală suficient de extinsă şi cuprinsă între anii 1946-1992. Este acesta şi motivul pentru care mărturiea lui Alexandru Bârlădeanu “peregrinează” printr-un spectru tematic impresionant prin volum şi diversitate: alegerile din 1946; portretele diferiţilor lideri comunişti (Gh. Gheorghiu Dej, Petru Groza, Ana Pauker, Lucreţiu Pătrăşcanu); revoluţia maghiară din 1956; moartea lui Dej în 1965; politica de indendenţă a României faţă de URSS; ascensiunea la putere a lui Nicolae Ceauşescu; demersuri anticeauşiste (scrisoarea celor şase); constituirea noii puteri de după 1989 etc. În plus, prin poziţia privilegiată deţinută în configuraţia puterii comuniste din România, Alexandru Bârlădeanu a avut acces la foarte multe date, care se regăsesc şi în interviul Laviniei Betea, referitoare la culisele actului politic, la coloritul, adesea vulgar, care a definit relaţiile personale dintre liderii comunişti români şi care, în multe cazuri, au stat la baza unor evoluţii politice majore. Pe de altă parte, relatările lui Alexandru Bârlădeanu despre zonele obscure ale puterii oferă indicii importante asupra mecanismelor decizionale care au funcţionat în epocă, cât şi asupra influenţei pe care neîntreruptele stări conflictuale dintre “clanurile de partid” au avut-o în “sedimentarea” diferitelor arhitecturi de putere. De fapt, parcurgând cu atenţie interviul lui Alexandru Bârlădeanu, nu-ţi poţi refuza sentimentul de dezgust spre care te duce constatarea că liderii comunişti români, preluând modelul sovietic, nu au reuşit să depăşească stadiul existenţial specific unei “comunităţi” de hiene, dispuse în orice moment să se devoreze reciproc.

Dintr-un alt punct de vedere, trebuie să semnalăm că mărturia lui Alexandru Bârlădeanu readuce în atenţie chestiunea, de altfel destul de acută în istoria orală, a raportului dintre memoria povestită şi adevărul faptelor aşa cum s-au petrecut ele. Vicierea acestui raport, cu o contribuţie

semnificativă în valorizarea documentului oral, se poate produce pe cel puţin două căi: 1) pierderea inerentă a unor informaţii şi impresii odată cu trecerea timpului; 2) “uitarea” voluntară, din motive diverese, a unor realităţi sau evenimente. Dacă primul aspect nu necesită referinţe speciale, cel de-al doilea, care este mai bine reprezentat, reclamă o argumentaţie suplimentară. Bunăoară, sub pretextul că i-ar fi fost necunoscut, Alexandru Bârlădeanu refuză să “sufle” vreo vorbă sau încearcă să minimalizeze, într-un mod destul de puţin convingător, fenomenul represiunii comuniste din România. Apoi, imaginile pe care el le “confecţionează” unor lideri comunişti, în funcţie de aspectul relaţiilor personale, par “cufundate” într-un subiectivism evident. Dintr-o asemenea perspectivă personală, Gheorghe Ghiorghiu Dej, căruia Alexandru Bârlădeanu i-a datorat întreaga carieră politică de până în 1968, este reconstituit ca un personaj eminament pozitiv: “Eu n-am mai întâlnit un om la care deşteptăciunea să se îmbine atât de bine cu prudenţa şi cu flerul politic, ca la Dej. Când îl compar cu alţii, mai constat că Dej a fost omul cu cele mai multe calităţi politice şi cea mai mare abilitate din câţi am cunoscut eu în viaţa mea atât de lungă” (pag. 174). La antipod cu “genialul” Dej este aşezat Nicolae Ceauşescu din cauza cărui în 1968 Alexandru Bârlădeanu a fost obligat să se pensioneze prematur: “Dacă priveşti pe cineva de la o anumită distanţă, şi acela e stăpânit de un singur scop în viaţă, te poate induce în eroare: te poate face să crezi că e înţelept. Ceauşescu era stăpânit numai de ideea puterii. Dar în nici un caz, persoana lui nu poate fi asociată cu ideea de înţelepciune. Ţara ar fi fost mult mai departe fără el” (pag. 206). În acelaşi plan al nuanţărilor vizibil exagerate, se mai înscriu şi strădaniile prin care Alexandru Bârlădeanu încearcă să-şi evidenţieze meritele personale avute în relansarea economiei româneşti pe parcursul anilor ’60.

Mai putem observa că unele dintre aceste lacune de memorie ale intervievatului, simulate sau nu, sunt acoperite într-o anumită măsură prin întrebările sau intervenţiile în dialog ale Laviniei Betea care excelează prin consistenţă şi o foarte bună documentare. În fapt, aportul, susceptibil de a fi considerat exagerat, pe care autoarea îl are în configurarea dialogului său cu Alexandru Bârlădeanu ilustrează o foarte corectă şi temeinică pregătire a interviului prin parcurgerea în prealabil a lucrărilor edite, a presei şi chiar a unor importante fonduri de arhivă. Până la urmă, această simbioză dintre mărturia lui Alexandru Bârlădeanu, cu toată anecdotica aferentă, şi aportul documentar al Laviniei Betea, oferă cărţii în discuţie calitatea unui izvor istoric indispensabil pentru cunoaşterea şi cercetarea epocii comuniste, dar care, în acelaşi timp, întruneşte şi trăsăturile unei lecturi captivante şi relaxante.

Cornel Jurju

Doina Jela, Lexiconul negru. Uneltele represiunii comuniste, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, 341 p.

Cu o formaţie filologică prin excelenţă, fiind absolventă a Facultăţii de Filologie (Universitatea Bucureşti) şi autoare de proză, eseuri sau cronici, Doina Jela s-a afirmat în ultimii ani ca un nume de referinţă pentru cercetarea istoriei comunismului românesc. O asemenea calitate este certificată în mod evident prin lucrările publicate până acum în prestigioasa colecţie “Procesul Comuismului”: Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat, editată în 1998 şi desemnată drept “Cartea anului” la Târgul internaţional de carte de la Timişoara, precum şi “Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”, publicată în 1999.

Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, apărută în cadrul aceleiaşi colecţii “Procesul Comunismului”, vine să completeze prin urmare contribuţiile autoarei într-un perimetru istoriografic deloc comod, date fiind dificultăţile de documentare şi comunicare, acela al elucidării şi, într-un fel, al deconspirării crimelor şi terorii comuniste. Fiind produsul unei ample activităţi de cercetare, Lexiconul negru adună laolaltă peste 1700 de portrete de foşti torţionari ai gulagului românesc, demonstrând fără

drept de tăgadă că regimul comunist s-a identificat întâi de toate cu violenţa, crima, teroarea sau tortura. Criteriul în funcţie de care a fost selecţionat acest număr impresionant de portrete, organizate în ordine alfabetică, a fost reprezentat de implicarea, violentă sau nu, în fenomenul represiunii a uneia sau alteia dintre persoanele prezente în sistem: “Cel mai simplu mi s-a părut să încep prin a consemna (…) fiecare personaj întâlnit în memorialistica de închisoare, ca încarnând cu violenţă represiunea” (p. 8)

Fără a putea fi exclusă ipoteza “scăpării” anumitor biografii, asupra căreia avertizează însăşi autoarea în cuvântul introductiv, structura cărţii îşi asumă dimensiunea unei triple reprezentativităţi. Astfel că în evantaiul de portrete pe care le construieşte Doina Jela sunt reprezentate toate subansamblele uriaşului mecanism de represiune care a operat în România comunistă: anchetatori, gardieni, miliţieni, informatori, medici, procurori sau directori de închisori. Pe lângă acest tip de reprezentativitate, din parcurgerea cărţii se desprinde şi un al doilea, unul de ordin temporal, concretizat prin structura colecţiei de biografii care “parcurge” întreaga epocă a comunismului românesc, de la instaurare (1945-1948) şi până la prăbuşire (1989-1990). Iată de ce, alături de torţionari din perioada lui Dej (Vasile Ciolpan, Gheorghe Crăciun, Eugen Ţurcanu, Mihai Patriciu, Albon Augustin etc.), contingentul acestora fiind cel mai consistent, lucrarea Doinei Jela cuprinde şi torţionari din vremea lui Ceauşescu (generalul Nicolae Pleşiţă, Ioan Coman, Emil Bobu etc.) şi chiar din perioada de început a anilor ‘90 (generalul Mihai Chiţac). În sfârşit, torţionarii pe care îi “portretizează” Doina Jela acoperă cam toate punctele “fierbinţi” ale universului concentraţional românesc (beciurile sediilor Securităţii, Sighet, Jilava, Aiud, Gherla, coloniile de muncă de la Canal, Ocnele Mari, Baia Sprie, etc).

Sub aspectul conţinutului, cele peste 1700 de portrete sunt deosebit de interesante, relevând în multe cazuri profilul psihologic şi comportamental al torţionarului, din perspectiva celui victimizat, tehnicile şi metodele de tortură, dar şi antecedentele biografice tipice pentru cei care au deservit de pe diferite paliere angrenajul represiunii comuniste. În fapt, din cartea Doinei Jela, torţionarul, chiar dacă nu i se poate face un portret - robot, se prefigurează ca un personaj needucat, alcoolic, primitiv, brutal şi copleşit de cele mai grave frustrări personale sau familiale: “Cu câteva excepţii pe care n-o să le înşir aici, nefiind în măsură, psihologia torţionarilor nu ţine de patologie. Ceva mai multe ar putea explica mediul de provenienţă, precaritatea vieţii de familie: unii, destul de mulţi de altfel, sunt orfani, crescuţi de partid, în care, fragili din interior, şi-au găsit un azil narcisic”. (p. 14)

În ce priveşte “infrastructura” informaţională a cărţii, sursa documentară de bază se regăseşte în memorialistica de închisoare, apărută în România după 1989 şi care relatează mai mult sau mai puţin sistematic imaginea torţionarului sau diferitele sale “fapte de arme în folosul poporului”. Complementar memorialisticii şi lucrărilor publicate pe tema gulagului românesc, autoarea valorifică şi chestionare completate de foşti deţinuţi politici şi într-o proporţie mai redusă, din cauza problemelor întâlnite în accesarea arhivelor româneşti, chiar documente de arhivă. De fapt, aceste limite în sfera pregătirii bazei documentare a cărţii, de care din nefericire se loveşte aproape orice investigaţie serioasă pe tema comunismului românesc, a influenţat atât calitativ cât şi cantitativ biografiile elaborate de Doina Jela, care, sub aspectul conţinutului dar şi al dimensiunii, variază în mod sever în funcţie de materialul documentar avut la dispoziţie.

În concluzie, am putea spune că Lexiconul negru, alături de atuurile ştiinţifice pe care le etalează, face parte şi din acea categorie rară de cărţi pe care dacă le deschizi devii “obligat” să le parcurgi până la ultima filă. Nu în ultimul rând, cartea Doinei Jela poate fi asimilată ca o terapie socială care poate îndeplini funcţiuni importante într-o societate ce pare tot mai sedusă de nostalgiile unui trecut receptat selectiv şi trunchiat.

Cornel Jurju

Virgil Mateiaş, Anii de groază din România comunistă. Mărturii. Existenţa tragică. Însemnări. Testament, 134 p.

Făgărăşan de origine, fost prefect legionar în 1940, Virgil Mateiaş a fost arestat în anul 1948 din considerente exclusiv de ordin biografic. Au urmat 8 ani de detenţie (la Ocnele Mari, Făgăraş, Văcăreşti, Braşov, Codlea) de o mare extenuare fizică şi psihică, pentru ca în 14 octombrie 1955 să fie pus în libertate prin clasarea dosarului, apreciindu-se că nu sunt motive legale pentru trimiterea sa în judecată. După doi ani de “libertate” strict supravegheată, în noaptea de 11/12 februarie 1958 a fost din nou arestat. Anchetat timp de un an jumate în “beciurile” Ministerului de Interne, după reţetele deja bine cunoscute, în aprilie 1959 a fost condamnat la 20 de ani “detenţiune grea” pentru “crima de activitate intensă contra clasei muncitoare” prevăzută de art. 193 Cod Penal. Procesul s-a desfăşurat după tipicul farselor judiciare comuniste, pledoaria avocatului apărării, şi acela din oficiu, nefiind luată în considerare, de acelaşi tratament beneficiind şi depoziţiile martorilor apărării. După proces, până în iulie 1959, a fost reţinut la Jilava, pentru ca apoi să fie mutat la Aiud unde a rămas până la eliberare în 1964.

Ca şi configuraţie tematică, mărturia lui Virgil Mateiaş acordă un spaţiu destul de extins episodului reeducării de la Ocnele Mari, mai puţin relatat în memorialistica de închisoare apărută în România după 1989. Desfăşurată în 1951, reeducarea de la Ocnele Mari, prin care a trecut şi Virgil Mateiaş, a fost executată de un grup de discipoli “formaţi” la Piteşti de Eugen Ţurcanu, unii dintre ei fiind amintiţi nominal (Gheorghe Ştefănescu, Ion Samson, Liviu Vlădoianu, Constantin Gemeniuc). Cu o memorie foarte bine conservată, autorul oferă o reconstituire, am putea spune, de detaliu asupra acestei problematici, evidenţiind obiectivele reeducării, mijloacele şi tehnicile folosite sau consecinţele acestui adevărat ritual sadic asupra victimelor, în marea lor majoritate legionari.

Alături de Ocnele Mari, Testamentul lui Mateiaş aduce în atenţie şi perioda detenţiei din Penitenciarul Aiud, unde avea să cunoască exeperienţa aşa numitei reeducări “paşnice”, instrumentată de “celebrul” director de închisoare Gheorghe Crăciun. Reducând procentul de tortura fizică prin bătaie, tipologia reeducării de la Aiud, aşa cum o relatează autorul, s-a caracterizat prin formarea unor cluburi de “dialog”, în care cei implicaţi trebuiau să-şi renege trecutul, prin înfometare sau izolare totală pe termen lung, în condiţii termice şi de igienă extrem de vitrege.

Din punct de vedere calitativ, prin claritatea şi detaliile pe care le oferă, mărturia lui Virgil Mateiaş întruneşte trăsăturile unui document istoric important care aduce o contribuţie semnificativă la cunoaşterea a două dintre punctele importante ale gulagului românesc: Ocnele Mari şi Aiud. Pe de altă parte, din aceeaşi perspectivă calitativă, se poate evidenţia că reconstituirea lui Virgil Mateiaş îşi asumă de la bun început şi în mod conştient dimensiunea obiectivităţii: “Sub acest aspect, suntem datori a spune întreg adevărul, numai adevărul şi a nu ascunde nimic din ceea ce ştim, cu puterea unui juramânt”.(p.8) Această preocupare pentru o expunere cât mai apropiată de spiritul realităţii faptelor, devine cu atât mai vizibilă în punctele sensibile ale relatării (anchetele, reeducarea, eliberarea). De fapt, interesul pentru o “mărturisire curată” se desprinde şi din poziţiile moralizante de pe care el abordează procesul, uneori deloc facil, de restituire către publicul larg a propriei memorii: “Rostul jertfei, deci, exclude zgomotul gălăgios şi impune modestia, decenţa, tăcerea. Asta în plan superior, dar omul trăind în imanent, în istorie, e dator a spune contemporanilor săi răul şi ravagiile lui în viaţa şi sufletele semenilor, fie pentru a-i ajuta să se salveze, să scape de păcatele şi alterările sufletului, provocate de teroare, minciună, înşelăciune, defăimare, frică, crimă …”(p. 8)

Cornel Jurju

Neculai Popa, Coborârea în iad. Amintiri din închisorile României comuniste, Editura Vremea, Bucureşti, 1999, 221 p.

După cum încă din titlu afirmă, Neculai Popa aşterne pe hârtie unele momente trăite sau petrecute sub ochii săi în închisorile comuniste sau pe care colegii de suferinţă i le-au relatat, încercând să prezinte o imagine a ceea ce a însemnat deţinutul politic în România. Cartea se poate încadra într-o “clasică a genului” pe care îl constatăm în literatura română la sfârşitul secolului XX, un gen nou, insolit şi deosebit de bogat: jurnalul de închisoare. Memoriile unui supravieţuitor al aparatului represiv comunist sunt, dealtfel, cel mai elocvent mod de a arăta impactul Sistemului asupra indivizilor, pe care i-a “remodelat”, astfel încât să corespundă standardelor unei noi societăţi.

Cartea este structurată în 9 capitole, urmărind principalele episoade din viaţa autorului, începând cu 1945, când, încă liber, prefigurează pericolul jugului impus de la est şi se încheie cu 1964, când, după 15 ani de închisoare politică, sistemul comunist îi oferă pseudo-libertatea vieţii din afara gratiilor de fier.

Povestind destinul său, Neculai Popa arată încă din primele rânduri idealurile care l-au călăuzit: dragostea de neam, de ţară, de dreptate, de adevăr, de libertate şi dorinţa de a ne păstra biserica şi credinţa în Dumnezeu. Neculai Popa considera că aceste idealuri pot fi cel mai bine slujite din interiorul Mişcării Legionare. Încă din liceu activează în organizaţia “Frăţiilor de cruce”, având ca ţel principal contracaraea influenţei comuniste. Amintirile din perioada liceului din Piatra Neamţ şi a anilor de facultate din Iaşi, marcaţi de o febrilă activitate legionară, sunt dintre cele mai plăcute pentru Neculai Popa. Arestat în mai 1948, autorul va porni pe tragicul drum al închisorilor politice. Este dus la sediul Siguranţei din Piatra Neamţ, apoi la închisoarea din Suceava. Trăieşte apoi unul dintre cele mai mari coşmaruri pe care le-a cunoscut sistemul concentraţionar românesc: reeducarea în închisoarea din Piteşti. Aici, atrocităţile comise mai ales de alţi deţinuţi, “convinşi” de binefacerile noului regim, sunt greu de imaginat. Bătăile, torturile fizice şi psihice neîncetate, întregul spectacol terifiant al degradării umane, par ceva normal în închisorile pe unde trece. Regimul de detenţie şi de muncă din Gherla va fi, prin comparaţie cu celelalte, mai bun. Urmează internarea în sanatoriul-penitenciar pentru bolnavi TBC de la Târgu Ocna, de unde, în ciuda bolii de care suferea, va fi mutat la închisoarea de la Aiud. Este eliberat şi i se stabileşte domiciliul obligatoriu în Bărăgan, dar după mai bine de un an este arestat şi urmează o nouă perioadă de detenţie; autorul trece pe la Colonia Culmea şi pe la Periprava, care va fi ultimul popas din periplul infernal al închisorilor şi lagărelor comuniste.

Aceasta este povestea unui deţinut politic din România comunistă. Deşi afirmă că nu este înzestrat cu darul povestirii, Neculai Popa îşi subestimează talentul scriitriocesc. Stilul este unul natural şi degajat, dar în acelaşi timp impresionant şi profund. Cartea seamănă cu un roman de aventuri bine scris, poate cu o singuă deosebire: atracţia de a continua lectura nu este provocată de curiozitatea în legătură cu faptele care urmează să se întâmple. În timpul lecturii, nu mi-am pus întrebarea “oare care vor fi noile aventuri ale personajului ?”, ci “oare cât de departe pot merge acei indivizi pe care ar trebui să-i numeşti oameni şi semeni ai tăi?”.

Cătălin Dan

****** Memoria închisorii Sighet, Fundaţia Academia Civică, 1999, 270 p.

Memoria închisorii Sighet, al nouălea volum editat de Fundaţia Academia Civică în seria “Biblioteca Sighet”, este compus din mărturiile a trei dintre foştii deţinuţi politici şi din trei studii istorice despre această închisoare, devenită azi Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. La prima vedere volumul dă impresia unui puzzle, însă lecturarea lui relevă o coeziune de fond: toate materialele având legătură cu închisoarea din Sighet, care este prezentată atât din perspectiva celor care au fost deţinuţi acolo cât şi din cea a istoricilor. Primele trei materiale reprezintă restituiri de o certă valoare, bazate pe amintirile celor care au avut contact direct cu acest penitenciar, în timp ce ultimele trei sunt rezultatul unor cercetări ample, extrem de riguroase efectuate de istorici. Împreună, cele şase materiale, oferă o imagine complexă a ceea ce a reprezentat închisoarea din Sighet în cadrul sistemului concentraţionar românesc.

Prima parte a volumului o reprezintă Cu ghiozdanul la închisoare şi îl are ca autor pe Gheorghe Andreica. Acesta a făcut parte din primul lot de deţinuţi politici ai închisorii din Sighet, din august 1948 până în aprilie 1949. Arestarea sa s-a datorat faptului că, elev fiind, fusese angrenat într-o organizaţie anti-comunistă. Însemnările sale descriu condiţiile relativ blânde de detenţie din perioada în care închisoarea din Sighet nu devenise încă politică. Există şi scurte prezentări ale celorlalţi 17 “politicieni” care au făcut parte grupul de elevi arestaţi pentru “activitatea” lor îndreptată împotriva regimului comunist.

A doua parte a volumului o constituie două scrisori trimise în 1998 de preotul greco-catolic Alexandru Raţiu d-nei Ana Blandiana, ca răspuns la invitaţia acesteia de a participa la Simpozionul de la Sighet, ce urma să aibă ca temă anul 1947. Autorul a avut ocazia ca în timpul detenţiei sale la Sighet, în “lagărul select”, aşa cum îl numeşte el, să cunoască 150 de persoane, fruntaşi ai fostelor partide istorice, înalţi ierarhi ai bisericii greco-catolice sau simpli preoţi. În prima scrisoare el face o prezentare a evenimentelor din 1947, aşa cum le-a perceput ca administrator parohial la Giurtelecul Şimleului. În ceea ce priveşte perioada în care s-a aflat la Sighet, relatările sale se referă la regimul disciplinar, regimul alimentar, regimul sanitar, reuşind să creioneze o imagine a ceea ce a reprezentat detenţia în această închisoare în perioada 1950-1955. Alexandru Raţiu îi prezintă pe 15 dintre cei care şi-au pierdut viaţa în acest penitenciar, dintre care îi amintim pe Iuliu Maniu, Dinu. C. Brătianu, Gheorghe Bătrianu, Constantin Argetoianu, gen. Alexandru Tătărăscu, episcopul dr. Traian Frenţiu, episcopul dr. Ioan Suciu.

A doua scrisoare prezintă câteva întâmplări referitoare la regimul alimentar, regimul disciplinar şi cel medical, care completează tabloul prezentat anterior de Alexandru Raţiu.

A treia prezentare, Memorialul Rezistenţei, aparţine preotului franciscan Gheorghe Pătraşcu, condamnat în 1949 la 11 ani temniţă grea, din care o parte i-a petrecut la Sighet. Autorul descrie viaţa în închisoarea de la Sighet, diversele activităţi la care participau deţinuţii, precum şi împrejurările în care au murit Gheorghe Brătianu şi Virgil Potârcă.

Primul studiu, Regimul de izolare, îl are ca autor pe profesorul Nuţu Roşca, care s-a ocupat de evidenţa foştilor deţinuţi politici din închisoarea de la Sighet. El prezintă regimul de izolare impus la Sighet, pornind de la poziţia geografică a oraşului şi continuând cu interdicţia de a păstra evidenţe şi alte acte, care să poată fi folosite pentru a stabili cine a fost închis aici şi care a fost regimul de detenţie. În acest sens, autorul arată că înhumările celor decedaţi se făceau în cimitirul săracilor, la marginea oraşului, în aşa fel încât să nu rămână nici o urmă.

Studiul Decapitarea elitelor. Metode, mijloace, mod de acţiune, este rezultatul unei colaborări între profesorul Ioan Ciupea, cercetător la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj şi Andrea Dobeş, cercetător în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din Sighet. Se poate

remarca acribia cu care au fost analizate sursele de informaţii şi faptul că s-au avut în vedere, pe lângă lucrări general, speciale sau mărturii scrise, surse arhivistice, presa şi nu în ultimul rând mărturii orale.

Analiza propusă de cei doi cercetători este una complexă, rezultatul fiind o prezentare a închisorii de la Sighet, atât din perspectiva instituţională, logistică, a numărului deţinuţilor, a personalului M.A.I., a regimului alimentar, sanitar, cât şi din aceea a fenomenului represiunii în regimul comunist. Bine documentat, riguros structurat şi dovedind o bună aplicare a metodelor de lucru specifice cercetării istorice, studiul semnat Ioan Ciupea şi Andrea Dobeş poate reprezenta un model de analiză, care se poate extinde şi asupra celorlalte centre de detenţie din timpul regimului comunist din România.

În încheierea volumului se află studiul lui Claudiu Secaşiu, Contribuţii privind distrugerea elitei politice româneşti, reprodus după Analele Sighet 6. Anul 1948 - instituţionalizarea comunismului, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, pp. 894-921. Analiza are la bază cercetarea arhivelor, şi prezintă acţiunea concertată a autorităţilor comuniste după 1946 şi mai ales din 1950 pentru eliminarea principalilor exponenţi ai societăţii româneşti, percepuţi ca un potenţial pericol de către regimul comunist.

Volumul, în integralitatea sa, este o lectură plăcută şi poate prezenta interes atât pentru istoricii care se ocupă de această perioadă cât şi pentru publicul larg, dornic de a cunoaşte mai multe despre sistemul concentraţionar românesc.

Cosmin F. Budeancă

Victor Isac, O viaţă istorică a secolului XX. Memorii, cugetări, mini-eseuri, Editura Călăuza, Deva, 2000, 193 p.

După 1990 piaţa editorială a cunoscut o “explozie” a literaturii memorialistice, astfel că, acum, apariţia unui nou volum trece adesea neobservată, umbrită de problemele cotidiene. Din acest motiv, cei care nu au avut “curajul” să pună mâna pe condei, ezită să o facă: Oare este oportun să-mi scriu memoriile ? Pe cine mai interesează astăzi trecutul, aşa cum l-am cunoscut eu ? Oare o să reuşesc să mă ridic la nivelul altor autori de memorii ? Sunt întrebări pe care cei ajunşi la vârsta senectuţii şi le pun, apăsaţi de trecut, “sufocaţi” parcă de informaţiile pe care le deţin despre evenimente şi personalităţi ale istoriei noastre. Un astfel de caz este cel al prof. Victor Isac din Hunedoara, care după un efort de “reamintire” de peste zece ani, ne oferă un volum de memorii, cugetări şi mini-eseuri. Acest volum vine să se adauge ca un corolar al numeroaselor sale lucrări care au cunoscut lumina tiparului până astăzi şi care, credem noi, au reprezentat o contribuţie însemnată în domenii ca logica, etica şi nu în ultimul rând istoria.

Meditând “la căpătâiul unor decedaţi, la crucea multor morminte şi asupra amintirii celor cunoscuţi şi necunoscuţi, victime ale blestematelor de războaie şi ale criminalelor persecţii politice sau culturale, de la noi şi din gulagurile de pretutindeni”,(p. 8) Victor Isac, la îndemnurile lui Constantin Noica şi Mircea Ciobanu, se decide să-şi aştearnă pe hârtie amintirile, conştient că “istoria poate fi mai mult trăită şi prea puţin, corect scrisă”.(p. 104)

Din punct de vedere structural volumul debutează cu o prefaţă, are 13 capitole, un epilog şi o listă cu realizări editoriale. Remarcăm însă o împărţire duală, prima parte cuprinzând Introducera, Pe firul cronologic al copilăriei, Epoca liceală, Perioada studenţiei în Bucureşti, În lupta pentru democraţie, Relatări istorice ale vieţii politice, Angajarea mea în viaţa politică (Istoric), Angajarea mea în cercetarea ştiinţifică, iar a doua parte care conţine Cugetări şi reflecţii, Meditaţii, Mini-eseuri, Etica adevărului: eticism cultural şi Dezvăluiri istorice.

Primele capitole reprezintă partea de memorialistică a volumului şi încep cu motivaţia care l-a determinat pe autor să scrie, după care este relatată cu amănunte perioada copilăriei, a adolescenţei şi a studenţiei. Avem astfel o imagine a României interbelice, cu probleme şi realizări, cu speranţe şi dezamăgiri. Aflăm despre autor că s-a născut în satul Zlaşti, jud. Hunedoara, la 29 decembrie 1917 şi a fost marcat de la o vârstă fragedă de război, datorită morţii tatălui său. A reuşit cu greu să depăşască greutăţile cu care se confrunta familia, a urmat Liceul Militar la Târgu Mureş iar apoi Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti.

În perioada studenţiei s-a implicat în viaţa politică şi publicistică şi i-a cunoscut pe Iuliu Maniu, Ghiţă Popp, Miron Constantinescu, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa ş.a. A fost responsabil cu tineretul universitar P.N.Ţ. şi a făcut parte din Asociaţia politică secretă Ardealul, înfiinţată în toamna anului 1940 cu scopul de a lupta pentru redobândirea Ardealului. Din această asociaţie mai făceau parte Virgil Ierunca, Dan Amedeu Lăzarescu, Remus Ţeţu, Corneliu Coposu, ş.a. Ca student a colaborat la Curentul şi Pământul Românesc.

Primul contact cu aparatul represiv comunist are loc în iulie 1945, când este arestat şi este condamnat la 5 ani, în procesul Organizaţiei T, alături de alţi 17 tineri dintre care Remus Ţeţu, Adriana Georgescu, Dan Cernovodeanu, Ion Flueraş ş.a. Refuză să facă cerere de graţiere sau să “evadeze împreună cu Remus Ţeţu” (acesta a “fost răpit” şi a ajuns în Argentina). În 1947 rămăsese singurul din “organizaţie” care se mai afla închis, dar beneficiază de un decret de reducere a pedepselor şi este eliberat de la Aiud, în ianuarie 1948. În timpul detenţiei i-a cunoscut pe Ion Moldovanu, vicar al Blajului, generalul Aurel Aldea, fost ministru de interne în primul guvern Sănătescu, C-tin Eftimiu, fost ministru al lucrărilor publice în acelaşi guvern, generalul Constantin Pantazi, fost ministru de război, Mircea Vulcănescu, Alexandru Marcu, fost ministru al propagandei, generalul Constantin Petrovicescu, fost ministru de interne, Gheorghe Cuza, fiul lui A.C. Cuza, Nichifor Crainic ş.a.

După eliberare întâmpină probleme cu angajarea. În perioada care a urmat a lucrat în agricultură, ca profesor la o şcoală generală din Călan, ca rectificator la Uzina din Cugir, ca zidar la Trustul de construcţii din Cugir şi ca tehnician la Combinatul Siderurgic Hunedoara.

În 1958 este arestat din nou alături de alte 74 de persoane şi implicat într-o înscenare judiciară care avea ca obiect o “organizaţie subversivă inventată de Securitatea hunedoreană, Gada Albă”. Condamnările au fost majoritatea muncă silnică pe viaţă (45), sau pedepse mai mici, dar au fost şi 4 condamnări la moarte urmate de execuţii. Urmează descrierea periplului prin închisorile comuniste: Deva, Jilava, Galaţi şi Botoşani. Este eliberat în 1964.

Capitolul Relatări istorice ale vieţii politice cuprinde informaţii interesante despre cei pe care i-a cunoscut: Iuliu Maniu, Ion Marinache, “copilul nelegitim al lui Ion Mihalache”, (p. 90), Constantin Hagea, secretar general adjunct al P.N.Ţ., mort în 1962, în urma bătăilor îndurate la Râmnicul Sărat, Ghiţă Popp.

Capitolul Angajarea mea în viaţa politică reiterează implicarea autorului în activitatea P.N.Ţ, până la arestarea din 1945 dar face referiri şi la perioada de după 1989.

În ceea ce priveşte activitatea de cercetare, aceasta este descrisă în capitolul Angajarea mea în cercetarea ştiinţifică. Recunoaşterea activităţii în acest domeniu este evidenţiată de alegerea sa ca membru al Comisiei de Antropologie şi Etnologie a Academiei Române, a Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă, a Uniunii Scriitorilor şi a Asociaţiei de Istorie comparată a instituţiilor şi dreptului.

A doua parte a volumului cuprinde aforisme, meditaţii, cugetări, mini-eseuri şi dezvăluiri istorice, caracterizate de profunzime şi sens, rezultat al unei vieţi întregi dedicate de autor cunoaşterii cât mai adânci a realităţilor care ne înconjoară. Spre deosebire de partea memorialistică, care este densă ca informaţii dar poate fi lecturată ca un roman, aceasta din urmă solicită cititorului un efort şi o concentrare specifică unei lecturi filosofice. Domeniile în care Victor Isac “încearcă” să sintetizeze multitudinea lecturilor sale sunt: politologia, axiologia, praxiologia, etica (critică, literară), pedagogia, ş.a.

Finalul cărţii te surprinde: ai sentimentul că ai reuşit să găseşti între cele două coperţi răspunsuri la numeroase întrebări, dar în acelaşi timp, pare că lipseşte ceva. Pentru anumite episoade, pare că numărul de pagini este prea mic. În unele cazuri există trimiteri la alte realizări editoriale ale autorului, care pot completa “lipsurile” pe care le are acest volum. Cu o excepţie: cei 9 ani petrecuţi în închisorile comuniste, despre această perioadă Victor Isac afirmând că “şirul amintirilor… este imens, necesitând volume întregi”.(p. 86). Cu gândul la paginile extrem de interesante dedicate acestor ani, te întrebi: Şi de ce nu ?

În final, putem afirma că avem o carte căreia merită să i se acorde timpul necesar lecturii, o apariţie interesantă în peisajul literar românesc. Deşi s-a vrut un volum personal, care să descrie câteva momente din viaţa autorului, rezultatul a fost o carte care pune pe gânduri, deschide orizonturi noi şi nu în ultimul rând redă plăcerea lecturii, pentru care, majoritatea, avem din ce în ce mai puţin timp.

Cosmin F. Budeancă

Bucur Stănescu, Spicuiri dintr-o viaţă chinuită. Meditaţii asupra închisorilor comuniste, Editura Ramida, Bucureşti, 1999, 271 p.

Un volum de memorii are întotdeauna un farmec aparte. Oferă informaţii interesante despre persoane cu care s-a întâlnit autorul, despre locuri pe unde soarta l-a purtat şi, dacă autorul are şi darul scrisului, te transpune şi te face să trăieşti alături de el momente de bucurie sau de tristeţe. Un astfel de volum este Spicuiri dintr-o viaţă chinuită, al cărui autor, Bucur Stănescu, are o biografie aproape tipică pentru o parte a intelectualităţii româneşti formate în perioada interbelică şi care, de bună voie sau silită de împrejurări, a fost nevoită să trăiască în România comunistă.

Bucur Stănescu s-a născut la 14 iulie 1916, în Roşiorii de Vede, jud. Teleorman. A urmat liceul în oraşul natal şi a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie în 1939, cu specializări în logică şi limba şi literatura germană. După rebeliunea legionară din ianuarie 1941 se refugiază în Germania, lucrează ca muncitor în uzinele Heinkel dar este arestat de Gestapo şi internat la Buchenwald, unde este supus la un regim de “reeducare”. După 23 august 1944 este eliberat din lagăr şi condus la Viena de unde însă pleacă şi trece în Bavaria, stabilindu-se lângă Műnchen. Se înscrie la Universitatea din Műnchen pentru doctorat dar se întoarce în ţară în 1947 ca repatriat. Este reţinut la graniţă şi deţinut la Ministerul de Interne şase luni. Este arestat din nou în mai 1948 şi este internat în penitenciarul din Aiud până în 1955, fără a fi judecat sau condamnat. I se stabileşte după eliberare domiciliu obligatoriu în satul Lăţeşti iar apoi, din 1957 în satul Schei, raionul Însurăţei, unde o cunoaşte pe viitoarea sa soţie, venită şi ea direct din închisoare. Sunt arestaţi amândoi în 1958, soţia sa pentru trei ani iar el pentru şase ani, pe care îi petrece în coloniile de muncă Culme şi Periprava. Eliberat în 1964 nu reuşeşte să se stabilească în Bucureşti şi este nevoit să se angajeze ca salahor la intreprinderea comunală din Zlatna, jud. Alba. După patru luni ocupă un post de operator chimist la o uzină din localitate, după care se transferă la Făgăraş iar mai apoi la Găeşti. Aici este angajat ca traducător tehnic la uzina tehnică, iar cunoştinţele de limba germană îi permit să încheie câteva contracte cu editurile Univers, Meridiane şi Muzicală, pentru care traduce mai multe lucrări. După 1989 a publicat şi a colaborat la reviste ca Vatra - Tg Mureş, Caiete critice - Bucureşti, Memoria - Bucureşti, Viaţa românească.

Încă de la început autorul trasează câteva din coordonatele pe care intenţionează să le respecte în prezentarea memoriilor sale, arătând că nu este de acord cu “literaturizarea până la deformarea totală a realităţii”, dar nici cu “reportajul brut al faptelor”. Rezultatul este o lectură captivantă, o carte care te transpune în lumea penitenciarelor româneşti, care-ţi relevă faţa întunecată a comunismului, reprezentată de închisori, gardieni, domiciliu forţat, persecuţii şi torturi greu de imaginat altfel.

Volumul este structurat în două părţi. În prima parte sunt prezentate, secvenţial, diverse momente din perioada detenţiei, Bucur Stănescu descriind calvarul prin care a trecut el sau alţi colegi de detenţie, începând cu metodele folosite în anchetă la Aiud: înfometarea, bătaia, reeducarea, anchetele non-stop şi nu în ultimul rând drogarea.

Urmează apoi momentele cele mai importante petrecute în închisori şi lagăre de muncă, însistându-se în special asupra perioadei petrecute în lagărul de muncă de la Culme (capitolele: O zi de pomină, Prăşit de porumb la Colonia “Culme”Vreau să fiu pisică, Este foarte greu să absolvi, dar şi mai greu să condamni, Însemnări pentru ziua de ieri, pentru cea de azi, pentru cea de mâine, Numai să nu faci ca ei), sau asupra unor personaje întâlnite în timpul detenţiilor şi după eliberare, care, prin comportamentul lor exemplar, au constituit modele pentru ceilalţi deţinuţi (capitolele: Nea Vasile, Părintele Pavel, Omul din Cegani).

Un interes deosebit prezintă capitolele în care în care este descrisă detenţia în Penitenciarul de la Aiud şi tentativele autorităţilor de a impune şi aici un regim de reeducare. (capitolele: Primele încercări de reeducare la Aiud, Zurgălăii Aiudului, Suta la pachet) A doua parte a volumului, de dimensiuni mai mici dar de o consistenţă ideatică asemănătoare primeia, cuprinde diverse “consideraţii inactuale”, scrisori, însemnări şi mici “încercări” ale autorului.

Din perspectiva genului, cartea semnată de Bucur Stănescu se subscrie literaturii memorialistice, prezentând informaţii de o certă valoare istorică pentru reconstituirea regimului comunist din România. Aparatul represiv căruia i-a căzut victimă şi autorul, îl face pe acesta să îşi imagineze “o moară imensă în coşul căreia oamenii toarnă alţi oameni ca pe grăunţele de grâu pentru a scoate din aceştia un anume produs urmărit de ei”, “o moară de măcinat vieţi”. O imagine plastică dar foarte reală asupra practicilor de nimicire şi de dezumanizare la care au fost supuse sute de mii de persoane în perioada comunistă.

Cosmin F. Budeancă

Ilie Lazăr, Amintiri, Editura Fundaţiei Academia Civică, Bucureşti, 2000, 164 p.

Volumul a cărui prezentare urmează în rândurile de mai jos aparţin unui gen literar, memorialistica, fără de care misiunea istoricilor de “reconstituire” a trecutului ar fi mult îngreunată şi chiar lipsită de viaţă.

Amintirile lui Ilie Lazăr, membru marcant al mişcării naţional – ţărăniste au o triplă semnificaţie, aşa cum afirmă prof. univ dr. Doru Radosav în prefaţa lucrării. Prima este una istoriografică, de reconstituire a unei realităţi trecute, la nivelul “istoriei trăite”, a doua ţinând de viaţa politică interbelică, în timp ce a treia semnificaţie se constituie într-un omagiu adus de Fundaţia Academia Civică “mai marilor noştri”.

Cartea este un răspuns la acuzaţia de a fi “reacţionar” şi “duşman al poporului”, titluri cu care a fost acoperit patriotul Ilie Lazăr de către proaspăt instauratul guvern comunist, condus, culmea, de un fost prieten din tinereţe, Petru Groza.

Lucrarea este structurată în două mari părţi şi este completată cu un capitol de anexe unde regăsim articole semnate de Octavian Goga şi Iuliu Maniu dar şi fragmente din corespondenţa lui Ilie Lazăr şi cea a lui Iuliu Maniu.

În prima parte a volumului, autorul reface atmosfera familială şi naţională în care s-a născut şi a crescut la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX. Este altfel reconstituit firul vieţii sale, din Maramureşul natal, Giuleşti, până la activitatea politică din Bucureşti, după Unirea din 1918, fără a uita “stagiul liceal” din Lugoj sau participarea la eliberarea “Cernăuţilor”, chiar dacă îmbrăcat în uniformă austro-ungară.

A doua parte a cărţii este de fapt o analiză critică a vieţii politice interbelice, în prim plan fiind atenţia pentru activitatea naţională desfăşurată de românii ardeleni şi mai ales de naţional ţărăniştii conduşi de Iuliu Maniu, modelul politic al lui Ilie Lazăr.

Între ideile forţă ale volumului, cititorul va distinge fidelitatea faţă de mişcarea naţional-ţărănistă şi de Iuliu Maniu, încrederea în sistemul democratic, dar şi respingerea modelului totalitar, fie el carlist, antonescian sau comunist.

În încheiere, lansăm invitaţia la lectura unei cărţi scrisă, cum însuşi autorul mărturiseşte “din gând şi suflet curat românesc”.

Marius Mendiac

****** Germanii din Banat prin prezentările lor, coordonator Smaranda Vultur, Editura Paideia, Bucureşti, 2000, 400 p.

Germanii din Banat prin poveştile lor este una din lucrările necesare astăzi pentru restituirea

memoriei minorităţilor naţionale din România. Modernitetea acestui demers ştiinţific este exprimată pe două planuri. În primul rând subiectul

în sine, atenţia îndreptată asupra uneia dintre celke mai importante minorităţi naţionale din România, iar în a doilea rând, prin metodologie, apelul la sursele orale pentru reconstituire trecutului, fiind folosită arhiva de istorie orală alcătuită de Grupul de Antropologie Culturală şi Istorie Orală din cadrul Fundaţiei A treia Europă.

Acest volum se află în continuitate directă cu o altă lucrare, Lumi în devenire. Memoria generaţiilor de început de secol din Banat, apărută la Editura Nemira din Bucureşti în ianuarie 2000, doar că acum autorii îşi îndreaptă atenţia asupra unei singure etnii din Banat.

Cartea de faţă ar putea fi începutul unei colecţii intitulată Întâlnirea cu celălalt, demers extins, cum sugerează autorii la comunitatea bulgarilor catolici din Banat, a maghiarilor, sârbilor, italienilor şi nu numai.

Lucrarea în sine este structurată în cinci mari părţi, cuprinzând peste 30 de interviuri şi fragmente de interviuri, care surprind momentele importante din viaţa şvabului bănăţean. Sub titlul de Repere introductive, partea întâi oferă cititorilor două studii de calitate semnate de Rudolf Gräf, care prezintă la modul general istoria şvabilor din Banat, odată cu primele colonizări, după 1718, în timp ce Valeriu Leu analizează imaginea germanului la românii din Banat.

Partea a II-a, Povestea vieţii, încearcă să reconstituie momentele importante din viaţa celor intervievaţi, toţi şvabi bănăţeni.

Sărbatorile la germani, a treia parte a lucrării reconstituie spaţiul sărbătoresc la germanii din Banat, în centrul acestor amintiri fiind situate balurile, concursurile muzicale şi mai ales sărbătorile specific bănăţene în afara Paştelor, Crăciunului şi anume Chirvai-ul, similar cu Ruga la români şi Fărşangul.

Penultima parte a lucrării Locuri din memorie, readuce în atenţia cititorului localităţile bănăţene locuite de şvabi precum Anina, Oraviţa, Giarmata, Bacova, Gărâna.

Dombas ’45 încheie volumul fiind o rememorare a deportării etnicilor germani după al doilea război mondial de către regimul comunist.

Chiar dacă imaginea rezultată poate fi bănuită de subiectivitate, deoarece provine din interiorul comunităţii, nu credem că o istorie de orice fel poate fi scrisă fără aportul celor care au trăit-o.

Ca o concluzie la rândurile de mai sus, faptul că în spaţiul multietnic cu totul special al Banatului, germanii, şvabii cum sunt numiţi, indiferent din ce unghi sunt priviţi, din interiorul sau exteriorul comunităţii, ocupă o poziţie privilegiată, prin hărnicia şi ordinea lor, prin spiritul

organizatoric dovedit, fiind un model de referinţă pentru toţi locuitorii Banatului. Invităm cititorul să descopere acest univers printr-o lectură pe cât de instructivă pe atât de plăcută.

Marius Mendiac