UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ NAPOCA

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Analitica raţiunii pure practice

Popuţa Ana-Maria

Asistenţă Socială

Grupa C

1

Cartea întâi

Analitica Raţiunii Pure Practice

Capitolul I

Despre principiile raţiunii pure practice

Definiţie - Principiile practice reprezintă raţiuni care includ o condiţionare universală a

voinţei. Există o multitudine de norme care sunt într-o relaţie de subordonare faţă de voinţă.

Atunci când persoana este de părere că, condiţia este potrivită doar pentru propria voinţă atunci

ea este subiectivă sau maximă, iar în condiţiile în care condiţia este potrivita pentru orişice

persoană atunci putem spune despre condiţie că este de tip obiectiv.

Notă

În cazul în care am accepta faptul că raţiunea pură poate să aibă un fundament care poate

fi de ajuns pentru a determina voinţa vom putea observa existenţa legilor practice, altfel

principiile practice vor fi considerate doar maxime. Poate exista un dezacord între maxime şi

legile practice. Un exemplu ar putea fi hotărârea unui om de a se răzbuna pentru ofiecare insulta

pe care o primeşte. Acest exemplu nu reprezintă un model de lege practică, ci doar de o maximă.

Cunoaşterea practică este ceea ce presupune numai principii de determinare ale voinţei ,

principii care nu sunt privite asemenea unor legi la care să ne supunem.

Pentru un om la care raţiunea nu reprezintă singurul principiu care determină voinţa

există o regulă, adică un imperativ, mai exact această regulă presupune un „trebuie”. Asta

înseamnă că dacă raţiunea ar fi singura care ia decizia, acţiunea s-ar desfăşura conform regulei.

Legile practice sunt cele care se refera doar la voinţă, indiferent de ceea ce rezultă.

Teorema I

Principiile practice care necesită un obiect pe care persoana îl doreşte pentru a-i fi

motivată dorinţa sunt de tip empiric şi nu pot exista legi practice.

2

Principiul liberului arbitru care este în măsură să determine persoana să acţioneze trebuie

să fie tot timpul de tip empiric, aşadar şi principiul material, care îl presupunea ca şi condiţie.

Principiul care se bazează doar pe condiţia de a simţi ceva plăcut sau ceva neplăcut poate

servi doar ca maximă, nicidecum nu poate servi ca şi lege.

Teorema a II-a

Principiile practice materiale se înscriu toate în principiul universal al iubirii de sine sau

al fericirii personale.

Plăcerea se bazează pe capacitatea de a simţi a individului deoarece depinde de un obiect,

aşadar ea face parte din sentimente şi nu din intelect, intelectul face o raportare dupa concepte,

iar la subiect dupa sentimente. Ea este practică doar în măsura în care plăcerea la care se aşteaptă

individul de la obiect, determină facultatea de a râvni.

Aşadar, toate principiile materiale care stabilesc principiul determinant al liberului arbitru

pe baza plăcerii sau neplăcerii simţite sunt de o singurp specie pentru că toate fac parte din

principiul iubirii de sine sau al propriei fericiri.

Consecinţă – Regulile practice materiale plasează principiul determinant al voinţei în

facultatea inferioară de a râvni, iar în cazul în care nu ar exista nici o lege pur formală a voinţei,

nu s-ar putea admite nici facultatea superioară de a râvni.

Nota I

Când vrem să aflăm principiile determinante ale râvnirii şi le stabilim într-o plăcere pe

care o aşteptăm ne preocupă doar cât de mult ne desfată.

Singurul lucru de care este interesat individul atunci când face o alegere este cât de

puternică, de îndelungată, de uşor câştigată şi des repetată este această plăcere. De exemplu un

om care este interesat doar de plăcerile vieţii nu este interesat dacă reprezentările intelectului sau

ale simţurilor îi oferă desfătare, el este interesat doar de cât de multe, de intense sunt plăcerile şi

cât de mult durează.

3

În cazul în care suntem de acord cu Epicur că virtutea influenţează voinţa doar prin

plăcerea pe care o promite, nu putem spune despre această plăcere că este asemănătoare cu

plăcerea oferită de simţurile mai grosolane.

După principiul lui Epicur plăcerea care ne este oferită de respectivele reprezentări,

intelectuale de altfel, numai prin intermediul lor se pot transforma în principii determinate ale

voinţei.

Cea mai înaltă obligaţie a unui filosof este de a fi consecvent, deşi este foarte rar întâlnită.

Principiul fericirii personale, indiferent cât de multă inteligenţă şi raţiune ar fi folosită, nu

ar putea cuprinde, pentru voinţă alte principii hotărâtoare decât cele potrivite facultăţii inferioare

de a râvni, aşadar nu există facultate superioară a râvni, ori trebuie să fie pusă în practică raţiunea

pură, altfel spus să aibă puterea de a decide voinţa prin forma regulei practice, fără vreun

sentiment, în concluzie fără reprezentările de plăcut sau neplăcut, ceea ce e o condiţie emplirică a

principiilor.

Doar în momentul în care ea hotărăşte prin ea însăşi voinţa, atunci raţiunea reprezintă

adevărata facultate superioară de a râvni, ei îi este subordonată cea determinabilă patologic şi de

care este diferită. Chiar şi cel mai neînsemnat amestec din pornirile celei din urmă face rău tăriei

şi superiorităţii ei, aşa cum elementul empiric cel mai neînsemnat, survenind ca şi condiţie într-o

demonstraţie matematică, având ca efect scăderea demnităţii şi a forţei.

Într-o lege practică, raţiunea influenţează voinţa, dar nu cu sprijinul unui sentiment de

plăcere sau neplăcere, numai pentru că poate fi, ca şi raţiune pură şi practică, ceea ce o face sa

fie legislatoare.

Nota II

Orice fiinţă raţională dar finită îşi doreşte să fie fericită.

Mulţumirea nu este o posesiune originară ci mai degrabă o problemă dată tocmai de

natura ei limitată, deoarece are nevoi care privesc materia facultăţii de a râvni, altfel zis ceva care

ţine de plăcere sau neplăcere, care funcţionează ca principiu prin care poate fi stabilit ceea ce ne

lipseşte şi avem nevoie pentru a fi împăcaţi cu propria noastă stare.

4

Pentru că acest principiu material de determinare poate fi cunoscut doar empiric de către

individ, nu putem să admitem această problemă ca o lege pentru că, legea ar trebui să înglobeze

pentru toate cazurile şi fiinţele care sunt raţionale acelaşi principiu determinant al voinţei.

Chiar dacă conceptul de fericire este folosit peste tot ca şi fundament al raportului practic

care există între obiecte şi facultatea de a râvni, el este doar titlul general dat principiilor

subiective de determinare şi în mod special nu determină nimic. Cu toate acestea în această

problemă practică numai despre acest lucru este vorba şi nu poate fi rezolvată fără determinarea

respectivă.

În ce îşi găseşte fericirea fiecare persoană depinde de fiecare sentiment de plăcere sau

neplăcere.

S-ar putea zice că legile practice nu există, ci există numai sfaturi, în vederea dorinţelor

noastre, decât să fie promovate principii doar de tip subiectiv la rangul de legi practice, trebuind

să aibă o necesitate absolut obiectivă, nu doar cea subiectivă, şi care necesită să fie cunoscute

prin raţiune, a priori şi nu prin experienţă, indiferent cât de empiric universală ar putea fi

aceasta).

În cazul principiilor care sunt numai subiective practice apare ca şi condiţie categorică

faptul că trebuie să aibă la bază condiţii subiective ale liberului albitru. Aşadar, ele pot fi

reprezentate doar ca şi simple maxime, nicidecum nu pot fi reprezentate ca legi practice.

Chiar dacă ultima observaţie s-ar zice ca e doar un simplu pedantism, ea reprezintă

definiţia celei mai importante diferenţe care ar putea fi luată în considerare în cazul cercetărilor

practice.

Teorema a III-a

Aşadar, o fiinţă raţională, nu poate să îşi reprezinte pricipiile subiectiv practice şi ca legi

universale. Tot ce poate să facă este să accepte că simpla lor formă, conform căreia ele se pot

adapta unei legislaţii universale, le face lege practică.

Notă

5

Nu e nevoie de îndrumare pentru ca intelectul, chiar şi cel mai de rând să poată distinge

care formă, în maximă,se adaptează sau nu unei legislaţii universale.

Dacă o lege universală a naturii are rolul de a armoniza totul, în cazul de faţă, dacă s-ar

dori acordarea maximei universalităţii unei legi, rezultatul ar fi contrarul armoniei, ar rezulta

distrugerea maximei şi a scopului ei. Pentru că voinţa tuturor are obiecte diferite, fiecare pe al

sau, care în mod accidental se poate potrivi cu intenţia altora, pe care şi aceştia le raportează la

propria persoană.

Descoperirea unei legi care să poată să le conducă pe toate cu condiţia de a fixa între ele

o armonie universală, este imposibilă.

Problema I

Pentru că simpla formă a legii poate fi redată numai de ratiune, deci nu este un obiect al

simţurilor, în concluzie nu face parte dintre fenomene, redarea eu ca principiu determinant al

voinţei se deosebeşte de toate principiile care după legea cauzalităţii provoacă evenimentele din

natură, deoarece la ele principiile determinate trebuie sa fie ele însăşi fenomene.

Însă, în cazul în care nici un principiu determinant excluzând forma legislativă

universală, nu poate folosi voinţei de lege, în acest caz această voinţă trebuie considerată ca fiind

total independentă de legea cauzalităţii. Aşadar acest tip de independenţă se numeşte libertate, în

sens transcedental. Drept urmare o voinţă careia îi poate servi ca lege numai simpla formă

legislativă a maximei este o voinţă liberă.

Problema II

Dacă presupunem că voinţa este liberă trebuie să fi egăsită legea care aşteaptă să o

determine necesar.

Prin urmare, forma legislativă este singura care poate forma un pricipiu determinant al

voinţei.

Notă

Libertatea şi legea practică necondiţionată fac trimiterea una la cealalta.

6

Întrebarea este de unde porneşte cunoaşterea a ceea ce este encondiţionat, de la libertate

sau de la legea practică?

Legeam morală de care suntem tot timpul conştienţi automat din momentul în care

formulăm maximele dorinţei, este cea pe care o primim prima şi care este înfăţişată de raţiune ca

un principiu determinant care nu poate fi dominat de nici o condiţionare sensibila, încât este pe

deplin independent de aceasta, ne trimite la conceptul de libertate în mod direct.

Putem să cunştientizăm legile practice pure şi suntem de asemenea conştienţi de

principiile teoretice pure, de vreme ce ţinem cont de nevoia cu care ne sunt prescrise de cître

raţiune şi eliminăm toate condiţiile epirice care ne sunt indicate de ea.

Legea fundamentala a ratiunii pure practice

Trebuie să te comporţi în aşa fel încât maxima voinţei să poată fi valorată în acelaşi timp

şi ca principiu al unei legislaţii universale.

Notă

Deoarece în cazul de faţă raţiunea pură este acum nemijlocit legislativă pentru că voinţa

este proiectată pentru a fi în condiţii empirice independentă, deci ca voinţă pură, determinată de

simpla formă a legii, principiul acesta este considerat ca şi condiţie superioară a toate maximelor.

De altfel, trebuie să vedem că nu este un fapt empiric, pentru a lua în considerare această

lege ca fiind dată, fără a fi induşi în eroare printr-o interpretare greşită. Trebuie să observăm că

ea nu reprezintă un fapt empiric, ci este faptul unic al raţiunii pure, care se consideră a fi originar

legislativă.

Consecinţă

Raţiunea pură oferă o lege universală care se mai numeşte si lege morală.

Trebuie să analizăm doar judecata care ideea pe care oamenii şi-o fac în legătură cu

legitatea faptelor pe care le fac. Vom ajunge tot timpul la concluzia că indiferent de ce ar zice

înclinaţia, raţiunea se autoconstrange atunci când e vorba de o faptă, întotdeauna se face

compataţie cu maxima voinţei în cazul unei acţiuni cu voină pură, autoconsiderâdu-se a priori.

7

Oamenii consideră legea morală ca un imperativ care dă ordine categorice.

În cazul inteligenţei atotsuficientă reprezentarea liberului arbitru este ca fiind nepregatit

indiferent de maximă care nu ar putea fi în acelaşi timp obiectiv lege, conceptul de sfinţenie.

Această sfinţenie este o idee practică care ar trebui să fie folosită drept model şi de care indivizii

trebuie să se apropie la infinit. Ideea aceasta este constantă în ochii indivizilor şi de aceea este

numită sfântă.

Teorema a IV-a

Autonomia voinţei reprezintă singurul principiul al tuturor legilor morale, teoriile

liberului albitru nu doar nu pune bazele nici unei obligaţii, dar este si opusă principiului

obligaţiei şi moraşităţii voinţei.

Singurul principiu al moraţităţii se compune din independenţa de un obiect dorit şi de

asemenea şi în totuşi în determinarea liberului arbitru de simpla formă legislativă universală.

Această independenţă reprezintă libertatea ca model negativ cât despre legislaţia raţiunii pure şi

practice reprezintă libertatea în sens pozitiv maximă.

Eteronomia liberului arbitru este altfel zis dependenţa de legea naturală dacă este legată

de un obiect dorit.

Nota I

Niciodată nu trebuie considerat ca lege practică un precept practic care are este

conditionat material.

Aşadar materia maximei se poate menţine, dar nu trebuie să fie condiţia maximei pentru

că atunci maxima nu mai are valoarea unei legi. Simpla formă a unei legi, acea formă care

limitează materia, trebuie să fie şi un principiu de a adăuga această materie la voinţă, nu de a o

presupune.

Nota II

În cazul în care din principiul fericirii personale se face principiul determinant al voinţei,

avem contrarul moralităţii. Contradicţia aceasta nu este logică, ea este practică.

Principiul fericirii nu poate da maxime care să fie folositoare legii voinţei, chiar dacă ar fi

luată ca obiect fericirea universală.

8

Îndeplinind porunca categorică a moralităţii depinde de puterea fiecăruia, a urma

perceptul empiric condiţionat al fericirii este posibil dar nu tuturor persoanelor şi oricum, într-o

mică măsură.

Culpabilitatea e ceva care în ideea raţiunii noastre practice se asociază cu violarea unei

legi morale.

Putem spune despre principiile de determinare posibile ale voinţei că pot fi subiective

aşadar şi empirice sau obiective şi raţionale. Acestea pot fi ori externe ori interne, ambele.

DESPRE DEDUCŢIA PRINCIPIILOR RAŢIUNII PURE PRACTICE

Raţiunea pură poate fi practică pentru că se poate prin ea determina voinţa, indiferent de

orice element empiric. Ea se exprimă prin autonomie, prin care se ajunge la acţiune. Ea este de

asemenea legată de conştiinţa libertăţii voinţei.

Legea morală oferă un fapt curios din toate informaţiile lumii sensibile şi a întrebuinţării.

Acest lucru ne influenţează în mod povitiv intelectul.

Diferenţa dintre le legile unei naturi căreia îi este supusă voinţa, şi a unei naturi care e

supusă unei voinţe este bazată pe baza că la cea dintâi obiectele trebuie să reprezinte cauzele care

determină voinţa, iar la celaltă trebuie să fie invers, în modul acesta cauzalitatea

voinţei îşi are principiul determinant exclusiv în facultatea raţiunii pure, care, din această cauză,

poate fi numită şi o raţiune pură practică.

Există două probleme: cum raţiunea pură e posibil să cunoască a priori obiecte şi pe langă

acestea cum poate ea fi un principiu hotărâtor al voinţei, cu alte cuvinte al cauzalităţii fiinţei

raţionale cu privire la realitatea obiectelor sunt foarte diferite.

Rezolvarea primei probleme are ca rezultat faptul că toate intuiţiile sunt doar sensibile. În

cazul celei de a doua probleme nu se pune problema unui rezultat si de determinarea voinţei şi

de principiul determinant al maximei ei ca voinţă liberă.

Aflarea cauzalităţii fiinţelor din lumea sensibilă ca atare nu putea fi niciodată

necondiţionată şi totuşi să existe la capătul oricărei serii de condiţii ceva necesar necondiţionat,

prin urmare o cauzalitate determinîndu-se numai pe ea însăşi. Din această cauză ideea de

libertate, nu reprezintă o nevoie, cât un principiu analitic al raţiunii pure speculative.

9

Conceptul pe care îl concepe despre propria sa cauzalitate ca noumenon, nu are dreptul

să-l determine teoretic pentru cunoaşterea existenţei sale suprasensibile (deci să dea în această

măsură o semnificare). Semnificaţia o primeşte indiferent chiar dacă numai pentru folosirea

practică, prin legea morală. El va fi totdeauna un concept clar al intelectului dat a priori care

poate fi aplicat la obiecte, indiferent daca ele sunt sensibile sau nu sunt.

Semnificaţia pe care o obţine raţiunea prin legea morală poate fi doar practică, pentru că

ideea de lege a unei cauzalităţi car ea însăşi cauzalitate.

II DESPRE DREPTUL RAŢUNII PURE ÎN FOLOSIREA PRACTICĂ

LA O EXTINDERE CARE NU ESTE POSIBILĂ PENTRU EA

ÎN FOLOSIREA SPECULATIVĂ

A fost proiectat omul nu doar ca facând parte dintr-o lume a intelectului pur, deşi ascuns

în această privinţă , dar a fost determinat referitor la cauzalitatea lui cu spriinul unei legi care nu

poate fi numărată printre legile naturale ale lumii sensibile,mai exact a fost marită cunoaşterea

noastră în cealaltă parte a limitelor lumii sensibile, cerinţă pe care Critica raţiunii pure o declara

ca fiind neacceptată în orice speculaţie.

David Hume, despre care putem zice că el a început propriu-zis toate atacurile împotriva

drepturilor unei raţiuni pure, care aveau nevoie de o cercetare întreagă, încheia astfel : conceptul

de cauză este un concept care înglobează nevoia conexiunii diversului, şi pentru ca e divers,

astfel dacă A a zis ceva, cunosc că în mod strict trebuie să fie şi ceva total diferit de el, B.

Matematica trecuse multă vreme cu bine, deoarece Hume credea că toate judecăţile ei

sunt de tip analitic, şi anume că trece de la o determinare la alta în virtutea identităţii, deci după

principiul contradicţiei şi chiar dacă geometria, se ocupă numai cu determinarea lucrurilor a

priori într-o intuiţie posibilă, trece totuşi la fel de bine ca şi cu ajutorul conceptelor cauzale, de la

o determinare A la una cu totul diferită B, ca fiind totuşi necesar legată de prima.

Cu privire la scrierea din Critica raţiunii pure, scrierea care era prilejuită de doctrina

sceptică a lui Hume a procedat cu privire la indoiala filosofului scoţian, relativă la conceptul

cauzalităţii în felul următor. Cu privire la lucruri în sine şi determinările lor ca atare nu se poate

10

înţelege de ce pentru faptul că un A este spus, trebuie să fie pus în mod necesar şi altceva, B, şi

deci el nu putea accepta o astfel de cunoaştere a priori a lucrurilor în sine.

Dar din cercetări rezulta că obiectele cu care avem de-a face de-a lungul timpului, nu sunt

deloc lucruri în sine, ele sunt fenomene, şi chiar la lucruri în sine nici nu se poate zice, că dacă

există un A, trebuie să fie potrivnic de a nu pune pe B care este cu complet diferit de A. S-ar

putea zice că ele, ca fenomene, trebuie să fie obligatoriu legate într-un anumit fel într-o

experienţă şi că nu pot fi separate fără a nu contrazice acea legătură, prin intermediul căreia

există această experienţă, în care ele sunt obiecte şi singura în care ne sunt cunoscute.

Însă, pe lângă raportul în care se află intelectul şi obiectele, există un raport şi cu

facultatea de a râvni, care din acestă cauză se numeşte voinţă, şi voinţa pură, întrucît intelectul

pur este practic prin simpla reprezentare a unei legi.

Presupunând că, împreună cu Hume, ar fi luat conceptului cauzalităţii în nu doar referitor

la lucrurile în sine, dar şi referitor la obiectele simţurilor, conceptul şi-ar fi pierdut sensul, iar un

concept teoretic irealizabil, ar fi fost cosiderat ca absolut nefolositor şi deoarece nimicului nu ă

se poate atribui nici o folosire, folosirea practică a unui concept teoretic nul ar fi fost cu totul

lipsită de raţiune.

Însă prezenta realitate obiectivă a unui concept care este pur al intelectului, odată inclusă

în domeniul suprasensibilului, oferă în continuare celorlalte categorii, chiar dacă totdeauna

numai fiindcă ele stau în legătură necesară cu principiul determinant al voinţei pure şi anume o

realitate obiectivă, doar una singură practic aplicabilă, în timp ce asupra cunoştinţelor teoretice

ale acestor obiecte, ca scrutare a naturii lor de raţiunea pură, nu le influenţează deloc pentru a le

spori.

11

Bibliografie

Kant, I., Critica raţiunii practice, trad de Bagdasar, N., Cartea întai Analitica

raţiunii pure practice, cap. I, pag 103-145

12