CRIMINOLOGIE GENERALĂNOTE DE CURS

Lucrare elaborată cu sprijinul şi contribuţia prof.univ.dr. GEORGETA UNGUREANU

Cuprins

CAPITOLUL I ...............................................................................................................................................................4EVOLUŢIA CRIMINOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ ...........................................................................................................4

1.1. Originile criminologiei.........................................................................................................................................41.2. Incursiune istorică................................................................................................................................................51.3. Criminologia românească....................................................................................................................................71.4. Criminologia – Noţiune, obiect, scop, funcţii......................................................................................................8

1.4.1. Obiectul criminologiei..................................................................................................................................81.5. Caracterul pluridisciplinar al criminologiei.......................................................................................................13

CAPITOLUL 2 ............................................................................................................................................................16METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE..............................................................................16

2.1. Metodele cercetării criminologice.....................................................................................................................162.2. Tehnici de cercetare criminologică....................................................................................................................18

CAPITOLUL 3.............................................................................................................................................................22PRINCIPALELE ORIENTĂRI, TEORII ŞI CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE.........................................................22

3.1. Orientarea biologică. .........................................................................................................................................223.2. Orientarea psihologică.......................................................................................................................................24

3.2.1. Consideraţii generale..................................................................................................................................243.2.2. Teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud...................................................................................................27

3.3. Orientarea sociologică.......................................................................................................................................34CAPITOLUL 4 ............................................................................................................................................................38CAUZALITATEA ÎN CRIMINOLOGIE....................................................................................................................38

4.1. Cauzele fenomenului social al criminalităţii .....................................................................................................384.1.1. Factorii criminogeni....................................................................................................................................38

4.2. Cauzele crimei ca act individual .......................................................................................................................444.2.1. Definirea noţiunilor de infracţiune şi infractor...........................................................................................444.2.2. Personalitatea infractorului.........................................................................................................................45

4.3. Situaţia preinfracţională.....................................................................................................................................664.3.1. Influenţa mediului social în formarea personalităţii...................................................................................664.3.2. Victima şi victimizarea...............................................................................................................................67

4.4. Mecanismul trecerii la act..................................................................................................................................724.4.1. Teoriile trecerii la act Modele particulare...................................................................................................72

CAPITOLUL 5.............................................................................................................................................................74REACŢIA SOCIALĂ ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂŢII...........................................................................................74

5.1. Modele de reacţie socială ..................................................................................................................................745.1.1. Modelul represiv.........................................................................................................................................745.1.2. Modelul preventiv.......................................................................................................................................755.1.3. Doctrina apărării sociale.............................................................................................................................765.1.4. Modelul curativ...........................................................................................................................................76

5.2. Tendinţe moderne în politica penală..................................................................................................................775.2.1. Tendinţa represivă, neoclasică....................................................................................................................775.2.2. Tendinţa moderată......................................................................................................................................78

5.3. Componenta preventivă a criminalităţii.............................................................................................................795.3.1. Mijloacele de luptă împotriva criminalităţii în criminologia modernă.......................................................79

5.4. Criminologia clinică...........................................................................................................................................795.4.1. Consideraţii generale..................................................................................................................................795.4.2. Bazele criminologiei clinice.......................................................................................................................80

CAPITOLUL 6.............................................................................................................................................................81TIPOLOGII DE CRIMINALITATE............................................................................................................................81

6.1. Criminalitatea organizată...................................................................................................................................816.1.1. Consideraţii generale privind crima organizată..........................................................................................816.1.2. Conceptul de crimă organizată în doctrina internaţională..........................................................................856.1.3. Criminalitatea organizată în România.........................................................................................................93

6.3. Traficul de persoane.........................................................................................................................................1096.4. Criminalitatea informatică...............................................................................................................................1276.5. Terorismul internaţional...................................................................................................................................133

6.5.1. Concept.....................................................................................................................................................1336.5.2. Personalitatea teroristului..........................................................................................................................137

6.3. Delincvenţa juvenilă........................................................................................................................................140

2

6.3.1. Devianţa. Comportament deviant.............................................................................................................140 6.3.2. Delincvenţa juvenilă - formă a devianţei sociale.....................................................................................1446.3.3. Concepţii şi teorii fundamentale în evaluarea cauzelor delincventei juvenile..........................................145

6.4. Potenţial delincvenţial a delincventei juvenile.................................................................................................1506.4.1. Aspecte privind potenţialul delincvenţial.................................................................................................1506.4.2. Particularităţi ale metodologiei utilizate în evaluarea fenomenului de delincventă juvenilă................................................................................................................................................................1506.4.3. Metodologii de testare a propensiunii spre delincventă............................................................................1516.4.4. Metode şi tehnici de predicţie a delincventei juvenile..............................................................................1526.4.5. Evaluarea predictivă a raportului dintre predelincvenţă şi delincventă....................................................154

6.5. Politici sociale şi modalităţi de reinserţie a minorilor cu comportament delincvent.....................................1566.5.1. Tipuri de politici sociale...........................................................................................................................1566.5.2. Reintegrarea socială a minorilor delincvenţi............................................................................................157

CAPITOLUL 7...........................................................................................................................................................158PREVENIREA CRIMINALITĂŢII...........................................................................................................................158

7.1. Terminologie – concepte..................................................................................................................................1587.1.2. Prevenirea criminalităţii - noţiune şi trăsături caracteristice...................................................................1597.1.3. Cadrul juridic de organizare a activităţii de prevenire a criminalităţii.....................................................161

7.2. Organisme internaţionale de prevenire a criminalităţii....................................................................................1627.3. Structuri europene şi modele de prevenire a criminalităţii..............................................................................173

7.3.1. Generalităţi................................................................................................................................................1737.3.2. Structuri europene de prevenire a criminalităţii .......................................................................................173

7.4. Modele contemporane de prevenire a criminalităţii.......................................................................................1787.4.1. Modalităţi practice de prevenire a unor genuri de infracţiuni......................................................179

7.5. Cooperarea unităţilor şi formaţiunilor de poliţie pe linia prevenirii şi combaterii criminalităţii.....................182BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................................................185

3

CAPITOLUL I EVOLUŢIA CRIMINOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

1.1. Originile criminologieiCriminologia este o disciplină fondată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în

Italia, de către un medic; ulterior, profesori de drept şi magistraţi, s-au preocupat în mod special de analizele sociologice, psihologico-morfologice ale criminalităţii în consonanţă cu descoperirile juridice1.

Chiar dacă această disciplină nu există decât de aproape un secol, crima şi criminalul au suscitat întotdeauna interesul, încă de la apariţia umanităţii2.

Prin excelenţă o ştiinţă legată de nevoile practicii, de aplicarea cât mai rapidă a soluţiilor propuse de cercetarea ştiinţifică în activitatea concretă de realizare a politicii penale, criminologia este chemată să studieze fenomenul infracţional, aşa cum acesta se manifestă în condiţiile unei anumite societăţi, într-o etapă istorică determinată.

Dotată cu o mare finalitate, criminologia se înfăţişează ca "o armă redutabilă de prevenire şi combatere a faptelor antisociale"3.

Pentru a dobândi asemenea valenţe, criminologia românească trebuie să-şi croiască un drum propriu, determinat de evoluţia şi specificitatea fenomenului infracţional din ţara noastră. Oricât de interesante ar fi unele din concluziile pe care ştiinţa criminologiei le oferă pe plan mondial în prezent, este absolut necesar ca acestea să fie verificate în condiţiile specifice de dezvoltare ale ţării noastre. Desprinderea legităţilor şi sensurilor fenomenului infracţional, a tendinţelor şi devenirilor sale presupune permanenta lui observare, descriere şi explicare, reclamând totodată o examinare aprofundată a corelaţiilor sale cu alte fenomene sociale.

Într-adevăr, delimitarea obiectului criminologiei, despărţirea ei de alte discipline care au tangenţă cu fenomenul criminalităţii (dreptul penal, medicină legală, criminalistica) a fost urmată de un proces de integrare a criminologiei în ansamblul disciplinelor care studiază omul şi comportamentul acestuia în mediul social.

Criminologia se înscrie astfel în cadrul unui proces profund la care am asistat pe plan mondial în ultimele decenii, şi anume acela "de dialectizare a ştiinţei contemporane prin întrepătrunderea şi integrarea diferitelor discipline, prin folosirea metodelor unora de către altele"4.

Astfel, aplicarea în criminologie a unor metode de cercetare ce au fost elaborate în vederea realizării altor scopuri decât acelea ale explicării fenomenului infracţional şi interferenţa ce se produce între metodele proprii ştiinţelor sociale şi metode specifice unor alte domenii de cercetare (matematică, medicină, biologie) au drept consecinţă un anume "dualism", după cum se exprima R.M. Stănoiu, pentru a evidenţia coexistenţa în cadrul aceleiaşi discipline a criminologiei, unor metode diferite de studiu a căror geneză este revendicată de discipline ştiinţifice foarte diverse şi la prima vedere fără legătură. Folosirea unor metode din alte ramuri ale ştiinţei în studiul fenomenului infracţional face ca acestea să dobândească, în procesul aplicării lor concrete, trăsături, particularităţi deosebite, în funcţie de obiectul cercetat. "Dacă există metode comune pe ansamblul ştiinţelor sociale - arăta Albert Brimo -, nimeni nu poate nega că fiecare ştiinţă socială utilizează în mod specific aceste metode conform propriului său obiect "5.

Criminologia, regina fără regat, cum o denumea Thorsten Sellin6 în 1938, şi-a schimbat

1 Lygia Negrier-Dormont, Criminologie, Editions Litec, Paris, 1992, p.1.2 Idem, op.cit., p.19.3 Rodica M.Stănoiu, metode şi tehnici de cercetare în criminology, Edituea Academiei, Bucureşti, 1981, p.13.4 Rodica M.Stănoiu, op.cit., p.12.5 A.Brimo, Les methods des sciences socials, paris, Editura Montehrestien, 1972, p.75.6 T.Sellin, Culture conflict and crime social science, Research Council, NY 1938, p.2.

4

substanţial statutul în ultimul sfert de veac.

1.2. Incursiune istoricăCriminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor forme de

organizare socială. Anterior acestui fapt istoric nu se poate afirma existenţa criminalităţii, deoarece „acolo unde nu există morală şi norme nu există crime".

Deşi criminalitatea nu a fost studiată în mod ştiinţific decât relativ recent (în ultimele două secole), numeroase izvoare prezente pe întreaga perioadă a evoluţiei umanităţii relevă interesul pentru acest fenomen.

Data apariţiei criminologiei ca ştiinţă, ca şi în cazul altor discipline sociale, nu poate fi precizată cu exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei îl consideră pe medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) drept întemeietorul acestei ştiinţe, recunoscând totodată meritele precursorilor săi, un exemplu elocvent fiind Cesare Baccaria (1738-1794), prin importanţa lucrării sale "Dei delitti e dellepene " (Despre infracţiuni şi pedepse) apărută în anul 1764. Influenţat de lucrările filozofilor iluminişti Montesquieu (1689-1755) şi J.J. Rousseau (1712-1778), Beccaria a atacat virulent şi pertinent tirania şi arbitrariul care dominau justiţia italiană din acel timp, pledând împotriva dreptului "divin" (inchizitorial) şi în favoarea dreptului "natural", în virtutea căruia toţi oamenii să fie egali în faţă legii1. Interesul său privind raportarea pedepsei la pericolul social al faptei şi la vinovăţia făptuitorului, precum şi opiniile referitoare la prevenirea criminalităţii constituie idei esenţiale ale şcolii clasice de drept penal, cât şi importante puncte de plecare în criminologie.

Contemporan cu Beccaria, englezul Jeremy Bentham a dezvoltat problematica penalogiei, făcând o serie de propuneri de reformarea sistemului de legi şi pedepse, ce a avut un impact social real, fiind însuşite de structurile britanice, judiciare şi de putere2.

Abordarea filozofico-umanistă a fenomenului infracţional a fost completată cu încercarea de a introduce ca metodă de studiu delincventa într-un sistem de cercetări experimentale. La aceasta au contribuit antropologi şi medici de penitenciare. Franz Joseph Gali (1758-1828), cu lucrarea sa "Les Fonctions du cerveau ", este considerat întemeietorul antropologiei judiciare. Tot în acest sens se înscriu şi cercetările medicului scoţian Thompson, care a publicat în "Journal of Mental Science" (1870) observaţiile sale asupra a peste 5.000 de deţinuţi, iar englezul Nicolson a publicat studiile referitoare la viaţa publică a infractorilor.

Aceste lucrări, majoritatea având caracter experimental şi tratând cu preponderenţă problemele psihiatriei judiciare, au stat la baza lucrării lui Lombroso. Acesta, într-un efort integrator, folosind şi propriile sale cercetări, a publicat în anul 1876 lucrarea "L'uomo delinquente" (Omul delincvent). Susţinând că ar fi găsit imaginea-model a infractorului, acesta fiind o fiinţă predestinată să comită delicte datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute. Opera sa a avut un asemenea impact asupra lumii ştiinţifice de la sfârşitul secolului al XIX-lea, încât Lombroso a fost supranumit părintele "criminologiei antropologice"3.

Un alt nume important de care se leagă naşterea criminologiei ştiinţifice este acela al lui Enrico Ferri (1856-1929), care în lucrarea sa "Sociologia criminale " (1881) a analizat rolul factorilor sociali în geneza criminalităţii, motiv pentru care a fost considerat întemeietorul "criminologiei sociologice".

Triada italiană a criminologiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea este încheiată de magistratul Raffaelo Garofalo (1851-1934), a cărui lucrare-fundamentală este intitulată "Criminologia " (Napoli, 1885). Încercând să depăşească greutăţile cu care se confruntă criminologia datorită dependenţei sale faţă de ştiinţa dreptului penal, el a creat o teorie a "criminalităţii naturale", independenţa în spaţiu şi timp, fapt care 1-a expus unor critici vehemente, mai ales din partea sociologilor francezi4.1 Gh.Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, p.8.2 Bentham J., A fragment on Government, An introduction in the Principle of Morals and Legislation, Omaha, 1983, p.93.3 J.Pinatel în P.Bouzat et J.Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, p.61.4 Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p.9.

5

Menţionăm că, deşi denumirea de "criminologie" este asociată numelui lui Garofalo, datorită titlului celebru al operei sale, folosirea în premieră a acestui cuvânt se pare că aparţine antropologului francez Paul Topinard1.

Antropologia criminologică nu a constituit singura cale de cercetare criminologică în secolul al XIX-lea. Simultan, studiile cu privire la dinamica delincvenţei au dus la acumularea unui volum important de date statistice care au determinat apariţia unui nou domeniu de cercetare. Lucrări ştiinţifice destinate examinării datelor statistice au fost efectuate de francezul Andre-Michel Guerry (1802-1866) - "Essai sur la statistique morale de la France ", apărută în anul 1833, de belgianul Lambert A.J. Quetelet (1796-1874) - "Sur l'homme et le developpement de ses facultes ou Essai dephysique sociale ", apărută în 18352.

În aceeaşi direcţie s-au îndreptat studiile cercetătorilor germani von Mayr -cu lucrarea "Statistik der Gerichhichen Polizei in Konigreich Bayern und in eingen ander Landern " (1867) - şi von Oettingen - cu "Statica morală şi importanţa sa pentru o etică socială creştină".

Tot în Germania, Franz von Liszt a militat cu energie în favoarea cercetărilor criminologice şi aplicarea în practică a rezultatelor. Von Liszt susţine necesitatea unei "ştiinţe totale a dreptului penal", în care să fie incluse antropologia criminologică, psihologia criminologică şi statistică criminologică. O asemenea abordare reprezintă o veritabilă revoluţie în criminologie. "În încercarea de a depăşi divergenţele de idei dintre teoreticienii francezi şi cei italieni, von Liszt a ajuns la teoria sintetică despre interacţiunea predispoziţiilor native cu mediul înconjurător în comiterea faptelor antisociale"3.

Opiniile divergente exprimate în lumea ştiinţifică privind criminalitatea au constituit un prilej favorabil pentru efectuarea de noi cercetări şi au determinat crearea unui cadru instituţional adecvat, care a impulsionat studiul fenomenului infracţional, prefigurând apariţia unei noi discipline ştiinţifice, criminologia.

La sfârşitul secolului ai XIX-lea şi începutul secolului XX, studiile criminologice au fost găzduite de alte discipline ştiinţifice. Starea şi dinamica fenomenului infracţional au fost studiate mai ales cu mijloace statistice, influenţa mediului social asupra criminalităţii s-a dezvoltat în cadrul sociologiei, iar studiul persoanei infractorului a fost realizat antropologic, psihologic şi psihiatric.

Datorită influenţei exercitate de Lombroso, cât şi faptului că publicaţia "Archives d'Antropologie criminelle et de sciencespenale ", înfiinţată la Lyon în 1886, a concentrat principalele preocupări ştiinţifice referitoare la criminalitate, criminologia a purtat o perioadă numele de antropologie criminologică. De altfel, sub această denumire s-au desfăşurat şi congresele internaţionale care au avut loc la Roma (1885), Paris (1889), Bruxelles (1892), Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906) şi Koln(1911).

În această perioadă, "criminologia nu se constituise ca disciplină autonomă, ci se prezenta sub forma unor capitole în cadrul altor ştiinţe care abordau fiecare, în domeniul lor propriu, descrierea şi explicarea realităţii infracţionale"4. Prin acumularea de cunoştinţe referitoare la criminalitate s-a iniţiat un proces de structurare a unor "criminologii specializate (biologică, psihologică, sociologică) independente, dar inevitabil tributare disciplinelor din care au provenit"5.

În anul 1934 s-a creat Societatea Internaţională de Criminologie, cu sediul la Paris, având ca principal obiectiv promovarea internaţională a studiului ştiinţific al criminalităţii. Congresele acestei societăţi au abordat teme precum: crima organizată, criminalitatea "gulerelor albe", criminalitatea transnaţională, dar şi delincventa juvenilă etc.

Din anul 1952, societatea desfăşoară, sub egida O,N.U., cursuri internaţionale de criminologie, în cadrul cărora se analizează cadrul teoretic şi. conceptual, principiile generale şi metodele ştiinţifice de studiere a criminalităţii, precum şi particularităţile diferitelor regiuni ale 1 E.H.Jonson, Crime, Correction and Society, Southerm Illinois Third Edition, 1974, p.4.2 J.Pinatel, op.cit., p.63.3 H.Goppinger, Kriminologie, Munchen, Editura C.H.Beck, 1971, p.22.4 Rodica M.Stănoiu, Introducere în criminology, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.13.5 J.Pinatel, Traite de droit, op.cit., Paris, 1963, p.10.

6

lumii în planul fenomenului infracţional.În anul 1950, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia 415 (V), prin care atribuţiile

Comisiei Internaţionale pentru Penitenciare au fost preluate de Consiliul Economic şi Social (ECOSOC): Fondurile ONU alocate studiului criminalităţii au făcut posibilă organizarea unor congrese internaţionale ce au avut un rol deosebit în dezvoltarea criminologiei.

Suportul teoretic al criminologiei a fost întărit de crearea unor centre de cercetare ştiinţifică în domeniu. Menţionăm în acest sens Centrul Internaţional de Criminologie comparată de la Montreal şi Centrul Internaţional de Criminologie

În anul 1968, sub egida ECOSOC s-a creat, la Roma, Institutul de Cercetări pentru Apărarea Socială (UNSDRI), care în anul 1989 a fost transformat în Institutul Internaţional de Cercetări asupra Crimei şi Justiţiei (UNICRI).

La nivel naţional, după o perioadă îndelungată de câteva decenii, când studiile şi cercetările criminologice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost înfiinţată Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea de Criminologie. În acelaşi timp a fost revitalizat învăţământul universitar de criminologie şi au fost înfiinţate colective de cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, la Parchetul General, şi la Administraţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul de Justiţie.

"Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia că saltul de la criminologiile specializate la criminologia generală se dovedeşte a fi dificil, iar eforturile integratoare ale unor reputaţi specialişti - J. Pinatel, H. Mannheim, D. Szabp, J., s-au soldat cu un succes limitat"1.

Această stare de fapt rezultă - aşa cum susţine şi Rodica M. Stănoiu - din complexitatea obiectului de cercetare, din dificultatea de a integra în planul explicaţiei cauzale diferite laturi ale acestui obiect, din "dependenţa criminologiei faţă de stadiul dezvoltării ştiinţelor despre om şi societate, de formarea unor specialişti în domeniu"2.

Considerând criminalitatea un fenomen complex, "cu multiple determinări, aflat în continuă evoluţie"3, "criminologia contemporană tinde spre o orientare realistă şi pragmatică, urmărind adaptarea permanentă a cadrului său de referinţă şi a modelelor teoretice şi metodologice utilizate"4, ceea ce va contribui, cu siguranţă, la îndeplinirea obiectivelor pe care această ştiinţă şi le-a asumat.

1.3. Criminologia româneascăCa ştiinţă teoretico-explicativă, cu implicaţii de natură practică, aplicativă şi prospectivă,

criminologia românească are, asemeni ştiinţelor sociale, preocupări de testare şi examinare aprofundată, care vizează componentele sistemului de măsuri de cercetare din domeniu, prevenire şi combatere a criminalităţii, în mod special, de tratament al delincvenţilor, pe baza unor metode şi tehnici de cercetare moderne.

Datorită faptului că rezultatele cercetării ştiinţifice din criminologie sunt fragmentare; uneori chiar suferind de dogmatism şi eclectism, din aceste cercetări concrete rezultă că se mai manifestă unele păreri preconcepute cu privire la criminalitate, ca fenomen socio-uman, mai ales cu privire la cauzele şi condiţiile care determină şi favorizează menţinerea acestui fenomen în societatea românească.

O direcţie prioritară în care trebuie să fie concentrate eforturile de cercetare în criminologia românească se materializează în unificarea materialelor de evidenţă statistică interdepartamentale şi multiplicarea indicatorilor statistici privind criminalitatea în scopul prelucrării statistice a datelor cu metode moderne.

Este interesantă şi chiar importantă sugestia ca multiplicarea indicatorilor statistici să fie perfecţionată în spiritul modelelor de indicatori statistici privind criminalitatea, recomandate de experţii Naţiunilor Unite, indicatori a căror gamă implică şi indicatori penali dar şi economici,

1 Rodica M.Stănoiu, op.cit., p.15.2 Rodica M.Stănoiu, op.cit., p.16.3 Queloz, op.cit., pe larg.4 U.Zvekic, Introductiory notes, Essaya on crime and development, UNICRI, Publ. nr.36, Roma, 1990, p.3-21.

7

sociali, culturali, demografici etc.Modelele de cauzalitate privind infracţiunile se cer a fi diversificate şi elaborarea unor

noi modele pentru a completa imaginea determinismului socio-uman al criminalităţii, prin integrarea unor modele teoretice privind etiologia criminalităţii în diferite domenii de activitate economico-socială (comerţ, bănci, transporturi), pe zone geografice şi alte entităţi sociale.

O altă direcţie importantă spre care trebuie să fie îndreptată cercetarea criminologică românească vizează în special şi cercetarea comportamentală a victimelor, precum şi a interrelaţiilor şi influenţei acestora asupra conduitei antisocială a delincvenţilor.

Exigenţele evoluţiei societăţii româneşti reclamă, mai mult ca oricând, în lupta împotriva criminalităţii, elaborarea unor modele de strategii întemeiate pe principiul planificării integrate a prevenirii şi combaterii criminalităţii şi, mai ales, a unor modele sociale de sisteme tactice de prevenire a faptelor infracţionale, inclusiv a unor modele de tratament al delincvenţilor.

1.4. Criminologia – Noţiune, obiect, scop, funcţii1.4.1. Obiectul criminologieiEvoluţia criminologiei ca ştiinţa a fost marcata de numeroase controverse teoretice care

au vizat obiectul său de cercetare, funcţiile, metodele şi tehnicile ştiinţifice de explorare a criminalităţii, aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra stării şi dinamicii fenomenului infracţional şi capacitatea de a elabora măsuri adecvate pentru prevenirea şi combaterea acestuia.

Nu întâmplător, unul dintre punctele sensibile ale controverselor ştiinţifice din domeniul criminologiei îl reprezintă obiectul sau de studiu.

În anul 1950, în Raportul general cu privire la "Aspectele sociologice ale criminalităţii", prezentat cu ocazia celui de-al II-lea Congres Internaţional de Criminologie, care s-a desfăşurat la Paris, sociologul american Thorsten Sellin afirma despre criminologie că este un fel de "regina fără regat", subliniind astfel că problema obiectului criminologiei este departe de a fi rezolvată.

Contribuţia specialiştilor din acest domeniu a adus numeroase clarificări, dar se poate afirma că şi în prezent există opinii divergente, preocupările ştiinţifice pe această temă fiind mereu în actualitate. Aceasta situaţie este consecinţa obiectivă a modului în care a apărut şi s-a impus, ca ştiinţă, criminologia. Dezvoltarea temporară a acestei discipline în cadrul altor ştiinţe a avut ca efect utilizarea unor modele etiologice, sisteme de referinţa şi tehnici de cercetare proprii acelor ştiinţe. Rezultatul a fost atât fragmentarea obiectului de cercetare criminologică în diverse laturi şi aspecte ale fenomenului infracţional, cât şi o anumită lipsă de unitate între teoreticienii care abordau criminalitatea de pe poziţiile unor discipline diferite.

Astfel, datorită faptului ca, la început, cercetarea criminologică a fost iniţiata de antropologi, aceştia au preferat studiul infractorului.1

Orientarea cercetării ştiinţifice câtre subiectul activ al actului infracţional a constituit ulterior o constanta a poziţiilor teoretice care consideră personalitatea individuală drept cauza exclusivă sau prioritară în săvârşirea faptelor antisociale2.

Aceste teorii cuprind o arie largă de modele explicative, de la cele de tip ereditar, psihiatric, psihologic, până la teoriile "personalităţii criminale", în variantele lor moderne. În consecinţă, şi conceptele utilizate sunt diferite, infractorul, criminalul, deviantul sau anormalul fiind plasaţi în zona centrala a obiectului criminologiei.

Opiniile potrivit cărora fapta antisocială constituie obiectul criminologiei sunt specifice, acelor specialişti care abordează criminalitatea de pe poziţiile sociologiei şi psihologiei sociale3. În cadrul acestei orientări, conceptului de infracţiune i se conferă, uneori, o accepţiune care depăşeşte sfera normativului juridic. Astfel, Thorsten Sellin, sociolog american, înţelege prin crimă orice încălcare a normelor de conduită din societate, indiferent dacă acestea fac sau nu obiectul unor reglementari juridice4, iar criminologul german Hans Goppinger susţine că

1 J.Picca, Ou en est la criminologie, Revue internaţionale de criminologie et de police technique, nr.4., 1985, p.386.2 R.M.Stânoiu, Introducere în criminologie, Ed.Academiei, Bucureşti, 1989, p.17. 3 G.Pisapia, Fondamento et oggetto delta criminologiei, Padova, Ed.Cedam, 1983, p. 14.4 Th.Sellin, Culture Conflict and Crime, New York, Social Science Research Council, 1983, pe larg.

8

infracţiunea ca obiect al criminologiei, trebuie considerată atât ca fenomen juridic, cât şi, în strânsa legătură cu religia, morala şi cultura1.

Criminalitatea ca fenomen social a constituit, iniţial, obiectul preocupărilor de ordin statistic. Ulterior, aceasta orientare s-a concretizat în diverse teorii sociologice, dintre care amintim teoriile patologiei sociale, ale dezorganizării sociale, ale conflictului de cultura etc. Într-o măsură importantă, fenomenul infracţional este inclus în formele mai largi de devianţă socială, astfel încât în această perspectivă, criminologia se confundă cu sociologia devianţei2.

Principala carenţa a teoriilor monocauzale consta în abordarea unilaterala a problematicii criminologiei, care este astfel lipsita de o perspectiva unificatoare cu privire la obiectul de cercetare, fapt care pune sub semnul întrebării autonomia disciplinei. Reducerea obiectului de cercetare la persoana infractorului lasă în afara criminologiei fenomenul infracţional, după cum abordarea criminalităţii fie din perspectiva analizei cantitative, fie explicând "socialul prin social", neglijează parţial sau total personalitatea celui care încălca legea penală3.

Modelele explicative mono-cauzale au început sa fie abandonate în favoarea unor modele mai complexe, care se bazează pe o analiza multifactorială a cauzelor criminalităţii.

Considerând că "...obiectul îl constituie factorii sociali şi individuali care stau la baza comportamentului criminal"4, teoria multifactorială asupra cauzelor criminalităţii reprezintă un progres în raport cu poziţiile anterioare, dar ea nu constituie o concepţie aptă să integreze diferitele niveluri de analiza cauzală într-un model explicativ unitar ci, mai degrabă, o listă bogată de factori implicaţi în geneza crimei5.

Eforturile de sinteza susţinute de criminologii secolului XX au reuşit - fără un succes deplin - să depăşească stadiul unor simple adiţionări ale criminologiilor specializate; încercând o unificare, în planul obiectului de studiu, a problematicii referitoare la crima, criminal şi criminalitate.

Intre exponenţii de seama ai criminologiei din aceasta perioada se detaşează HERMAIMN MANNHEIM şi JEAN PINATEL.

H.Mannheim susţine ca, prin criminologie, în sens restrâns, se înţelege studiul crimei, iar în sens larg, se includ penologia6, metodele de prevenire a criminalităţii, de tratament si resocializare a infractorilor7. Autorul consideră că este absolut necesară descoperirea cauzelor criminalităţii, în scopul identificării măsurilor prin care societatea poate interveni pentru limitarea acestui fenomen.

La rândul său, criminologul francez J.Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei pe trei planuri8:

- cel al crimei - care se ocupă de studiul actului criminal;- cel al criminalului - care studiază caracteristicile infractorilor şi factorii care au

influenţat formarea şi evoluţia personalităţii acestora;- cel al criminalităţii - care studiază ansamblul de acte criminale care se produc într-un

anumit teritoriu, într-o anumită perioadă de timp.Autorul surprinde corect obiectul complex de cercetare criminologică, obiect ce reclamă

o analiză diferenţiată a diverselor sale niveluri (infracţiune, infractor, fenomen infracţional). Totuşi, faptul că J.Pinatel, în Tratatul său de criminologie, după ce relevă aceste diferenţe, împarte disciplina într-o "criminologie generală" (cu caracter enciclopedic, dar şi sintetic, ce urmăreşte să compare şi să unifice datele criminologiilor specializate) şi o "criminologie clinică"

1 H.Goppinger, Kriminologie, Munchen, Ed.C.H.Beck, 1971, p.4-6.2 J.M. van Bemelen, Criminologie, Tjeck Willink Zwolle, 1942, citat de R.M.Stânoiu, op. cit., p. 18.3 R.M.Stânoiu, op.cit., p.18.4 S.Hurwitz, Criminology, London, Ed.George Allen and Unwin Ltd., 1952, p.2. 5 R.M.Stânoiu, op.cit., p. 19.6 Studiul pedepselor şi al modului de executare a acestora.7 H.Mannheim, Comparative Criminology, London, Ed.Routledge & Kegan Paul, 1965, p.3-14.8 J.Pinatel, în P.Bouzat et J.Pinatel, Trăite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, Ed.Dalloz, 1963, p.38-52; J.Pinatel, La societe criminogene, Paris, Ed.Calmann-Levy, 1971, pe larg.

9

(având ca obiect abordarea multidisciplinară a cazurilor individuale) este apreciat de unii autori1

ca fiind de natura să rupă individualul de fenomenul global al criminalităţii, vitregind efortul de sinteza.

În ultimele două decenii ale secolului XX, evoluţia modelelor teoretice în domeniul criminologiei a determinat noi şi serioase dispute în legătură cu obiectul criminologiei.

Obiectul criminologiei - analiza sintetică. Considerând drept corect şi fundamentat ştiinţific punctul de vedere "tradiţional" cu privire la obiectul criminologiei, trebuie să arătăm că acumularea treptata de cunoştinţe, pe măsura dezvoltării ştiinţifice, impune necesitatea unei permanente reconsiderări a conţinutului şi limitelor acestuia.

Totodată este necesar ca tratarea acestei probleme să fie făcută în mod echilibrat şi judicios astfel încât obiectul de studiu al criminologiei - care îi conferă identitatea şi îi stabileşte locul în sistemul ştiinţelor - să nu fie extrapolat la alte domenii de cercetare, dar nici restrâns nejustificat.

Având în vedere importantele acumulări ştiinţifice care au avut loc în domeniul criminologiei, precum şi problematica majora analizata de pe poziţiile teoretice ale acestei discipline, consideram ca obiectul de studiu al criminologiei include: criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea, infractorul, victima şi reacţia socială împotriva criminalităţii.2

a) Criminalitatea ca fenomen socialÎmbrăţişând opinia că obiectul sintetic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca

fenomen social, considerăm că, pentru a transforma această noţiune într-un concept operaţional care să permită explicarea fenomenului studiat, este necesară adoptarea unui model sistemic de analiza. Astfel, ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente.

Dacă avem în vedere dimensiunea criminalităţii ca fiind totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp dată, se pune în evidenţă doar componenţa cantitativă a fenomenului. Astfel, ţinând seama de măsura în care criminalitatea este cunoscută precum şi de măsura în care mijloacele de drept penal reacţionează împotriva acesteia, poate fi împărţită în criminalitate reală, aparentă şi legală.

Criminalitatea reală reprezintă totalitatea faptelor infracţionale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată. Acest lucru înseamnă că în practică, există tot timpul o diferenţă cantitativă între numărul infracţiunilor comise în realitate şi numărul celor prevăzute de statisticile judiciare.

Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor semnalate autorităţilor judiciare şi înregistrate ca atare.

Criminalitatea aparentă este diferită de criminalitatea reală, deoarece aceasta nu poate fi cunoscută şi cuantificată din următoarele motive:

• nu toate faptele penale sunt aduse la cunoştinţa organelor abilitate ale statului şi înregistrate ca atare (multe din faptele comise nu sunt sesizate din variate motive: comoditate, lipsă de timp, neîncredere în autorităţi, prejudiciu mic, teamă etc.);

• nu toate faptele penale sesizate în urma cercetărilor cu finalitate şi nu în toate cazurile se pronunţă o hotărâre judecătorească definitivă;

• o bună parte din faptele sesizate rămân cu autori neidentificaţi.Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat

hotărâri de condamnare râmase definitive.Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este denumita cifra neagra

a criminalităţii şi reprezintă faptele antisociale care, din diverse motive, rămân necunoscute organelor judiciare.

Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea ştiinţifica încercând să surprindă dimensiunile adevărate ale acestui fenomen.

b) Infracţiunea

1 R.M.Stănoiu, op.cit., p.19.2 Gh.Nistoreanu, C.Păun – criminologia, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag.23.

10

Infracţiunea reprezintă manifestarea particulară a fenomenului infracţional, având identitate, particularităţi si funcţii proprii. Potrivit art. 17 C.pen., infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

Includerea faptelor antisociale în obiectul de studiu ai criminologiei trebuie să aibă la baza criteriul normei penale. Extinderea obiectului prin includerea fenomenului mai larg al devianţei comportamentale, determină dificultăţi metodologice şi conceptuale1 precum şi o nedorită interferenţă cu alte discipline, cum ar fi sociologia şi psihologia socială.

Consacrat în cuprinsul unei norme juridice acest concept reflecta aspectul material, uman, moral şi juridic al conţinutului infracţiunii, evidenţiind factorii de condiţionare şi determinare socială ai dreptului penal, fundamentul ontologic al acestuia2.

Având rolul instrumentului de cunoaştere ştiinţifică a fenomenului infracţional, a proceselor dinamice care au un impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia îşi aduce contribuţia la procesul de perfecţionare a reglementării juridice, la realizarea unei mai bune concordanţe între legea penală şi realitatea socială pe care o protejează.

InfractorulSub aspect juridic, infractorul este persoana care, cu vinovăţie, săvârşeşte o faptă

sancţionată de legea penală. Din punct de vedere criminologie, conceptul de infractor are o semnificaţie complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determina pe individ să încalce legea.

Întrucât, până în prezent, nu s-a dovedit existenta unor trasaturi de ordin bio-antropologic care sa diferenţieze infractorul de non-infractor, persoana care încălca legea penală este considerată ca un eşec al procesului de socializare.

Criminologia a analizat şi continua să studieze coordonatele biologice, psihologice, sociale, economice, culturale etc, care au relevanţa pentru alegerea conduitei infracţionale şi trecerea la actul infracţional.

Victima infracţiuniiÎn ultima vreme, s-a evidenţiat un aspect teoretic nou, de real interes pentru obiectul

criminologiei şi anume victima infracţiunii. Pe buna dreptate s-a reproşat criminologilor că şi-au concentrat eforturile asupra problematicii referitoare la infractor, neglijând aproape în totalitate studiul victimologic. Lucrările criminologice de data recenta au demonstrat existenţa unei relaţii complexe între făptuitor şi victima, constatându-se că, în producerea actului infracţional, contribuţia victimei nu poate fi exclusa din sfera unui model cauzal complex3.

Pe de altă parte, se susţine4 importanţa pe care studiile de victimizare o prezintă pentru identificarea dimensiunii criminalităţii reale.

Reacţia socială împotriva criminalităţiiOrientata către identificarea modalităţilor prin care fenomenul infracţional poate fi

prevenit şi controlat, criminologia nu poate exclude, din obiectul său de studiu, reacţia socială formală şi informală asupra criminalităţii.

Reacţia socială intervine atât înaintea de săvârşirea infracţiunii, prin programe şi măsuri de prevenire, cât şi post-factum, prin înfăptuirea justiţiei, prin tratamentul, resocializarea şi reinserţia socială a infractorilor.

Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinata de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infracţional şi la tendinţele sale evolutive. Sesizarea inadvertenţelor permite elaborarea unor studii utile atât nivelului institutionalizat al politicii penale, cât şi persoanelor implicate în acţiunea concreta de prevenire şi combatere a criminalităţii.

În conformitate cu opţiunea teoretica prezentata, obiectul sintetic al criminologiei -

1 Nu orice comportament deviant constituie infracţiune, după cum nu orice infracţiune poate fi considerata ca o faptă deviantă.2 R.M.Stănoiu, bp.cit., p.28; V.Dobrinoiu, Gh.Nistoreanu, I.Pascu, I.Molnar, V.Lazăr, A.Boroi, Drept penal, partea generala, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p.67-114.3 16* Criminological Research Conference, Strasbourg,.26-29 Nov. 1984.4 Ph.Robert, Les comptes du crime, Paris, Ed. Le Sycomore, 1985, p.5; M.KilIias, op.cit., p.81-98;etc.

11

fenomenul infracţional - integrează elementele componente într-un ansamblu unitar ce se comportă ca un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţile şi funcţiile părţilor componente. Interacţiunile dintre aceste elemente, precum şi dintre fenomenul infracţional ca sistem şi sistemul social global, constituie obiective importante ale studiului criminologiei orientat spre identificarea cauzelor criminalităţii. Cauzalitatea apare însă în dubla ipostaza: aceea de scop al studiului criminologie, dar şi de obiect al criminologiei. Deşi "paradigma etiologică" a fost vehiculată intens ca fiind parte integrantă a obiectului criminologiei, trebuie evitată includerea sa ca entitate de sine stătătoare, întrucât studierea fenomenului infracţional, pe de o parte, şi a infracţiunii, pe de alta parte, presupune şi analiza cauzelor care le determina şi a condiţiilor favorizante.

În aceeaşi maniera, problematica reacţiei sociale constituie obiect de studiu al criminologiei în măsura în care schimbarea socială accelerata determina rămânerea în urma a sistemului de apărare antiinfractională, după cum elaborarea unei politici penale adecvate de prevenire şi control a criminalităţii constituie unul din scopurile acestei ştiinţe.

Scopul criminologieiCa şi obiectul său de studiu, scopul criminologiei a devenit mai clar, mai bine precizat, o

data cu evoluţia cercetărilor ştiinţifice în acest domeniu. Confruntata cu realitatea infracţională, criminologia a trebuit să-şi reconsidere şi să-şi reorienteze şi problematica referitoare la scop, în sensul includerii măsurilor de profilaxie a criminalităţii.

Scopul general al criminologiei îl constituie fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să determine prevenirea şi combaterea criminalităţii.

Asemănător cu scopul ştiinţelor penale, scopul general al criminologiei se deosebeşte prin modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplină a fenomenului infracţional, iar dreptul penal fiind o ştiinţă normativă. Această distincţie necesară nu exclude raporturile permanente dintre cele două discipline, ele susţinându-se reciproc şi conlucrând la elaborarea doctrinelor preventive şi represive care se aplică în practica activităţii de combatere a criminalităţii.

Funcţiile criminologieiOpiniile teoretice cu privire la obiectul şi scopul criminologiei se regăsesc şi în

concepţiile despre funcţiile acesteia.Astfel, cea mai mare parte a reprezentanţilor criminologiei tradiţionale considera că

aceasta are următoare funcţii: descriptivă, explicativă, predicativă şi profilactică.Funcţia descriptivă – constă în studierea şi consemnarea datelor privind volumul

criminalităţii de pe un anumit teritoriu şi într-o anumită perioadă de timp; cunoaşterea tipologiei criminalităţii în funcţie de:

• genurile de criminalitate (criminalitatea violentă, criminalitatea organizată din domeniul economico-financiar, criminalitatea juvenilă, corupţie etc.);

• vârsta autorilor (minori, tineri, adolescenţi, vârstnici etc.);• locul săvârşirii (urban, rural, zona de frontieră etc.).Funcţia descriptivă utilizează concepte operaţionale cum sunt: mediul, terenul,

personalitatea şi actul .Conceptul de mediu vizează: mediul natural (fizic sau geografic); mediul social (factori

culturali, istorici, tradiţionali, instituţionali etc.) şi mediul personal sau psihosocial (climatul familial, relaţiile dintre oameni, mediul ocazional-şcolar, profesional, mediul ales sau acceptat (anturajul) sau mediul impus (militar, penitenciar etc.).

Al doilea concept terenul este folosit pentru a desemna trăsăturile de ordin biocobnstituţional al individului (ereditate, mutaţii genetice, congenitalul şi constituţionalul).

Personalitatea, semnifică subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-socială. Chiar dacă individul se adaptează la mediul social, nu înseamnă că este în totalitate de acord cu acesta. Un dezacord există întotdeauna şi el poate evalua până la inadaptare şi conflict.

Situaţia premisă, reprezintă ansamblul de împrejurări obiective şi subiective care precede actul criminal, în care este implicată personalitatea individului.

12

Actul infracţional constituie răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite situaţii.Funcţia explicativăH.Manenheim, consideră că faptele nu au nici un înţeles fără interpretare, evaluare şi o

înţelegere generală. Explicarea naturii, a esenţei, a cauzelor care determină sau favorizează fenomenul infracţional, reprezintă scopul cercetării criminologice. Funcţia explicativă operează cu concepte operaţionale cum sunt: cauza, condiţia, efectul, factorul, mobilul, indicele .

Cauza este elementul determinant în procedura fenomenului.Condiţia este un element favorizator.Factorul constituie orice element care într-o măsură mai mare sau mai mică are legătură

cu crima. Dacă factorul criminogen este orice element obiectiv care intervine în producerea infracţiunii, indicele este un simptom care permite un diagnostic criminologic pus societăţii sau grupului studiat.1

Funcţia predictivă se întemeiază pe concepte operaţionale foarte variate, de la cel matematic până la cel euristic.2

Cele mai utilizate concepte predictive sunt: prezent, viitor, probabilitate, similitudine, extrapolare, hazard, risc, prognoză etc. Funcţia predictivă presupune anticiparea fenomenului infracţional în timp şi spaţiu.

Funcţia profilacticăScopul general al criminologiei este de neconceput fără elaborarea unor metode şi tehnici

de prevenire şi combatere a criminalităţii, pentru crearea unui climat de ordine şi siguranţă a comunităţii umane. În domeniul preventiv criminologia utilizează concepte precum: reacţia socială, controlul social, tratament, reintegrare, resocializare, prevenire primară, prevenire secundară şi prevenire terţială.

1.5. Caracterul pluridisciplinar al criminologieiPrimii oameni de ştiinţă care s-au preocupat de fenomenul infracţional au fost

matematicienii, care au utilizat „Statisticile criminale”.3

În procesul de cunoaştere a criminalităţii ca fenomen socio-uman, statistica, îndeosebi statistica penală (dar şi statistica industrială, agrară, comercială etc.) se arată a fi indispensabilă, deoarece criminalitatea constituie, în termeni statistici, un fenomen de masă, iar legităţile care o guvernează sunt legităţi statistice.

Informaţiile furnizate prin demersul statistic, adică prin observarea, prelucrarea şi analiza statistică a criminalităţii - în măsura în care se bazează pe date primare exacte şi complete, prelucrate cu procedee şi tehnici statistice, modeme - sunt în măsură să ofere o viziune clară asupra laturii cantitative a criminalităţii: mărimea, volumul, ritmul, rata medie anuală, distribuţia teritorială, intensitatea etc, în circumstanţe concrete socio-umane, de loc şi de timp. În elaborarea programelor de cercetare criminologică, în analiza şi evaluarea stării, structurii şi dinamicii criminalităţii, ca şi în prognoza criminologică pe orice termen (scurt, mediu sau lung), statistica este cea care aduce o contribuţie considerabilă în asigurarea progresului aplicativ al cercetării criminologice.

Criminoiogia românească preia din statistică nu numai datele brute privind evenimentele statistice (de tip infracţional săvârşite şi înregistrate în bazele de date) - observate, prelucrate şi analizate. Cercetările statistice româneşti în domeniul criminalităţii sunt similare "sondajelor".

Observarea, prelucrarea şi analiza statistică în domeniul activităţilor de aplicare a legii penale, ca şi materialele statistice privind executarea sancţiunilor penale, oferă posibilitatea cercetării ştiinţifice în criminologie să cunoască latura cantitativă a procesului de apărare socială a valorilor societăţii şi, pe această bază, să examineze multilateral, calitativ, gradul de eficienţă al

1 Gh.Nistoreanu, C.Păun – Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996.2 Euristica este ştiinţa care studiază activitatea creatoare, tehnica şi inovaţia intelectuală.3 G.Stefani, G.Levasseur şi R.Jambu-Merlin, Criminologie şi ştiinţă penitenciară, ediţia a III-a, Editura Dalloz, 1972, p.36.

13

intervenţiilor preventiv-educative şi sancţionatoare şi să formuleze, cu un grad de probabilitate ridicat, modele de intervenţie preventivă, în vederea sporirii fermităţii în aplicarea legii penale.

CRIMINOLOGIA Şl SOCIOLOGIA JURIDICĂSociologia, ştiinţă a ansamblului fenomenelor şi realităţii sociale sau ştiinţă a

sistemului social global, a formelor de viaţă socială omeneşti, a devenit astăzi o ştiinţă complexă, diversificată în numeroase specialităţi, şi anume sociologii de ramură - economică, politică, juridică etc. - care, fiind ancorate în realităţile sociale concrete, au un caracter aplicativ, operaţional şi relativ previzional.

Cercetarea sociologică atribuie un rol important investigării relaţiilor juridice. Sociologia juridică cercetează procesul de elaborare şi aplicare a dreptului, condiţionarea socială a concepţiilor, principiilor, categoriilor şi instituţiilor juridice, eficacitatea, legitimitatea şi validitatea reglementărilor juridice, corelaţia dintre conţinut şi forma dreptului1.

Un capitol distinct de preocupări în sociologia juridică îl constituie sociologia dreptului penal, care studiază condiţionarea şi implicaţiile sociale ale criminalităţii, câmpul şi structura relaţiilor sociale în care dreptul penal are vocaţia să intervină, problematica realităţilor sociale anterioare şi contemporane procesului de elaborare, aplicare şi organizare a executării sancţiunilor de drept penal, precum şi problematica conştiinţei juridice a maselor cu privire la fenomenul criminalităţii şi la acţiunea socială de apărare împotriva acestuia, factorii socio-culturali şi influenţa lor în determinarea naturii şi cuantumului acţiunii antiinfracţionale, costul şi timpul acţiunii sociale antiinfracţionale, problematica stabilităţii relative, mobilităţii şi eficacităţii sociale a sistemului dreptului penal.

Datele sociologiei româneşti, ale sociologiei juridice şi ale sociologiei dreptului penal sunt foarte importante pentru cercetarea criminologică, deoarece ele oferă principii, metode şi tehnici care reprezintă cadrul de referinţă, axiomele explicaţiei ce contribuie la abordarea şi analiza cu adevărat ştiinţifică a criminalităţii şi a activităţilor de prevenire şi combatere a manifestărilor contrare ordinii de drept.

CRIMINOLOGIA Şl PSIHOLOGIACriminologia împrumută din psihologie principii şi reguli metodologice şi tehnice

rezultate şi analizele proceselor psihice umane; împrumută, de asemenea, interpretarea dialectică a vieţii psihice, concepţiile privind psihologia conduitei şi legităţile acesteia etc. Concluziile criminologiei privind cauzalitatea fenomenului infracţional, cât şi cercetarea criminologică a resocializării celor condamnaţi sunt condiţionate de validitatea concepţiei teoretice a datelor şi concluziilor psihologiei, îndeosebi ale psihologiei sociale.

CRIMINOLOGIA Şl ŞTIINŢA DREPTULUI PENALDreptul penal, ca ştiinţă juridică, abordează criminalitatea, delincventa, prin referire la

sistemul normelor dreptului penal, dezvăluie conţinutul normativ şi social-politic al dreptului penal ca şi fundamentarea legităţilor obiective. De asemenea, dreptul penal studiază atât circumstanţele obiective şi subiective care determină apărarea penală a anumitor valori şi relaţii sociale, explicând atât modul, cât şi mijloacele de reacţie socială faţă de săvârşirea unor fapte periculoase.

Criminologia abordează criminalitatea prin prisma stării, dinamicii şi, mai ales, a cauzalităţii socio-umane a acestui fenomen, precum şi prin viziunea mecanismului social al prevenirii şi combaterii criminalităţii, încercând a identifica ansamblul şi funcţionalitatea metodelor, procedeelor şi mijloacelor sociale, inclusiv al sancţiunilor de drept penal care reprezintă mijlocul cel mai eficient de prevenire a faptelor interzise de legea penală.

CRIMINOLOGIA Şl CRIMINALISTICACriminalistica, disciplină a metodelor tehnice şi tactici de investigare a faptelor de natură

penală, intervine după ce fapta s-a consumat şi ea se limitează la identificarea probelor care să demonstreze vinovăţia sau nevinovăţia celui care a comis fapta infracţională.

Prin intermediul criminalisticii aflăm cum s-a produs fapta, iar prin intermediul criminologiei aflăm de ce s-a produs fapta.

1 N.Popa, Prelegeri de sociologie juridică, TUB Bucureşti, 1983, p.62-63.

14

Ambele discipline, atât criminalistica, cât şi criminologia au în comun drept obiect de cercetare: infracţiunea, infractorul şi victima.

CRIMINOLOGIA Şl DREPTUL PROCESUAL PENALDreptul procesual penal, ca ştiinţă, studiază principiile, categoriile, instituţiile şi normele

care reglementează procesul penal1 în întreaga complexitate şi în dinamica sa.Criminologia îşi lărgeşte sfera explicaţiilor privind legităţile luptei pentru prevenirea şi

combaterea criminalităţii, integrând datele, rezultatele şi concluziile ştiinţei dreptului procesual penal referitoare la căile, procedeele şi mijloacele juridice de sporire a eficacităţii procesului penal, în fiecare din fazele şi momentele desfăşurării lui, având la bază atât analiza cauzală a criminalităţii ca fenomen socio-uman, cât şi cercetarea sistemului general de metode, procedee şi măsuri de prevenire a criminalităţii.

1 N.Volonciu, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1972, p.24.

15

CAPITOLUL 2 METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE

2.1. Metodele cercetării criminologiceStudierea fenomenului infracţional existent într-o anumită arie geografică (pe un anumit

teritoriu) şi într-o anumită perioadă de timp, nu se poate realiza fără o cunoaştere profundă a dinamicii fenomenului. Cunoaşterea sub toate aspectele a fenomenului infracţional se realizează apelând la anumite metode ca: observarea, experimentul, metode clinice etc.

I. Metoda observaţiei, constă în urmărirea atentă şi sistematică a unor reacţii psihice a individului, cu scopul de a sesiza aspectele lor esenţiale, studierea nemijlocită a fenomenului infracţional şi reţinerea unor aspecte cantitative sau calitative ale acestuia.

Observarea ca metodă de cercetare criminologică poate îmbrăca două forme şi anume: forma empirică şi forma ştiinţifică.

Observarea empirică ia naştere în mod spontan în contactul zilnic dintre individ şi mediul înconjurător, fiind limitată la sfera de interese ale individului la grupul social din care face parte. Ea este incapabilă să ofere o imagine completă şi complexă a fenomenului observat. De cele mai multe ori este superficială şi inexactă, reţinând numai aspectele spectaculoase ale evenimentului sau situaţiei observate. Are un caracter subiectiv deoarece observatorul este influenţat de propriile sale percepţii, de interesele sale sau prejudecăţi în raport cu fenomenul observat.

Observarea ştiinţifică presupune cunoaşterea aprofundată a fenomenului infracţional sub toate componentele sale (compartimentul individual al delicventului sau de grup, acţiunile prin care acesta se manifestă, reacţia socială faţă de faptele antisociale etc.).

Observarea, se regăseşte şi la metodele particulare de investigare a criminalităţii (clinică, tipologică, predictivă), aceasta reprezentând momentul contractului iniţial între cel care face cercetarea şi obiectul său de studiu.

II. Experimentul, este o metodă cu grad înalt de generalitate, aplicată în cele mai diverse domenii ale ştiinţei. Ca metodă de investigare criminologică, experimentul constă în provocarea unui fenomen psihic în condiţii determinate, cu scopul de a găsi sau verifica o ipoteză.

În conceperea şi desfăşurarea unui experiment, se pot distinge mai multe etape:a) observaţia iniţială;b) elaborarea unei ipoteze în legătură cu soluţionarea problemei studiate;c) desfăşurarea experimentului conform scenariului;d) prelucrarea statistică a datelor înregistrate şi formularea concluziilor.Prin folosirea experimentului, se urmăreşte a se identifica legăturile existente între

diferite fenomene, dar mai ales să se descopere legătura cauzală dintre acestea.Există trei tipuri de experimente şi anume:

experimentul de laborator, creează condiţii optime de observare a fenomenului, eliminându-se factorii perturbatori, însă subiectul se află în condiţii artificiale, în faţa unor sarcini neobişnuite, fiind dificilă extinderea rezultatelor obţinute asupra comportării în condiţiile vieţii obişnuite:

experimentul standardizat, se desfăşoară într-o ambianţă obişnuită, însă subiectul este supus unor probe cu care nu este familiarizat, premisele acestora fiind standardizate aplicate pentru toţi subiecţii;

experimentul natural, constă în a urmări (monitoriza) o persoană sau un grup de persoane în condiţiile vieţii sale obişnuite, în care a intervenit o modificare.

III. Metoda clinică. Metoda experimentală oferă, de regulă, posibilitatea unei explorări a infractorului în general şi mai puţin a unui infractor individualizat, procedând la fragmentarea personalităţii acestuia în elemente singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate prin grupul de control. Din acest motiv, ea se cere a fi completată prin alte metode care să permită o abordare a

16

personalităţii infractorului în unitatea şi dinamica sa. O astfel de metodă este metoda clinică. Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui diagnostic şi

prescrierii unui tratament.În privinţa mijloacelor de realizare, metoda clinica nu operează: cu variabile ci se

bazează pe anamneză (istoria cazului sau studiul de caz).În cadrul cercetării criminologice studiul personalităţii infractorului are o importanţă

deosebită, motiv pentru care metoda clinică este utilizată frecvent. Ea reprezintă calea prin care se tinde către o cunoaştere multilaterală a personalităţii infractorului.

Pe baza unor tehnici complexe de investigare se poate ajunge la evidenţierea unor trasaturi ale personalităţii infractorului care vor permite formularea unui diagnostic pe baza căruia criminologul urmează să evalueze conduita viitoare a subiectului şi să formuleze un prognostic social. Pornind de la diagnosticul şi prognosticul formulat, se va elabora un program adecvat de tratament. Noţiunea de tratament îmbrăcă, în criminologia clinică, cel puţin două accepţiuni:

a) Prima accepţiune, se referă la modul de acţiune faţă de un delincvent, ca urmare a pronunţării unei sentinţe penale. Acest mod este condiţionat de natura sancţiunii aplicate (pedeapsa, măsura de siguranţă, măsura educativă) şi de cadrul legal ce stabileşte modul de executare a acesteia;

b) Într-o altă accepţiune, noţiunea de tratament desemnează o acţiune individuală desfăşurată faţă de un delincvent în vederea modelării personalităţii acestuia, în scopul de a înlătura factorii care-l determină să recidiveze şi să favorizeze resocializarea.

Metoda clinică se realizează în practică printr-un complex de tehnici de investigare, cum sunt: observarea, studierea documentelor, testele psihologice, interviul clinic aprofundat, examene de laborator etc.

IV. Metoda tipologică este una din cele mai vechi metode de cercetare criminologică şi a servit la:

- descrierea unui aşa-numit "tip criminal" în contrast cu tipul noncriminal;- descrierea unor tipuri particulare de criminali (de ocazie, inteligent, pasional, violent,

viclean etc);- stabilirea unei tipologii criminologice a actului infracţional.Metoda tipologică a fost îmbrăţişată de partizanii tendinţei bio- antropologice în

criminologie, preocupaţi să argumenteze existenta unui tip constituţional de infractor. Ea este prezenta, însă, şi în criminologia de orientare sociologică şi în cea de orientare psihologico-psihiatrică.

Metoda tipologică are la bază noţiunea de tip. Tipul reprezintă o combinaţie de trasaturi caracteristice pentru fenomenul studiat. O grupare de tipuri între care se repartizează diferitele trasaturi caracteristice ale fenomenului studiat constituie o tipologie.1

Diferitele tipologii se pot clasifica, pe de o parte, în tipologii specifice şi în tipologii de împrumut, iar pe de alta parte, în tipologii constituţionale, psihologice, sociologice, în raport cu orientarea lor teoretica.

Cesare Lombroso şi Enrico Ferri sunt cei care au creat primele tipologii specifice. Lombroso a încercat să demonstreze existenta unui tip unic de criminal înnăscut, prin reţinerea anumitor trasaturi, socotite stigmate ale crimei. Ulterior, Lombroso a realizat o tipologie mai diferenţiata, descriind şi alte tipuri de criminal (pasional, bolnav mintal, epileptic).

Un alt exemplu de tipologie specifica este cel realizat de criminologul austriac Seeling, care retine opt tipuri de criminali:

- criminalii profesionişti care evita, în general, să muncească, principala lor sursa de venit provenind din infracţiune;

- criminalii contra proprietăţii;- criminalii agresivi;- criminalii cărora le lipseşte controlul sexual;

1 C.Păun – Criminolgie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996.

17

- criminalii care într-o situaţie de criza nu găsesc decât o soluţie "criminală";- criminalii caracterizaţi prin lipsa de disciplina socială;- criminalii dezechilibraţi psihic;- criminalii care acţionează în baza unor reacţii primitive. Cu ocazia celui de-al VII-lea Congres Internaţional de Criminologie (Belgrad, 1973), s-

au ridicat numeroase obiecţii cu privire la valoarea metodei tipologice în criminologie şi s-a atras atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă interpretarea extremista a unor cercetări întreprinse pe aceasta baza.

V. Metoda comparativă. Este utilizată în paralel sau asociată cu alte metode în toate fazele procesului de cercetare criminologică, de la descrierea şi explicarea fenomenului infracţional până la prognozarea acestuia, la toate nivelurile de interpretare - fenomen, fapta penală, făptuitor -, atât în cercetarea cantitativa cât şi în cea calitativa.

O comparaţie presupune cel puţin două elemente care urmează a fi comparate. Într-o primă etapă se vor evidenţia asemănările şi deosebirile dintre acestea, urmând ca în etapă următoare ele să fie explicate.

Procedeele de comparare sunt:a) procedeul concordanţei are în vedere producerea unui anumit fenomen, precedată în

timp de acţiunea altor fenomene aparent fără legătura între ele. Pentru a se putea determina cauza, este necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare, să se determine elementul comun;

b) procedeul diferenţelor presupune că ori de câte ori un fenomen se produce în cazul în care sunt întrunite anumite condiţii, dar el nu se mai produce când una din aceste condiţii lipseşte, atunci această condiţie constituie cauza fenomenului;

c) procedeul variaţiilor concomitente - în măsura în care mai multe fenomene precedă un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variază în acelaşi fel cu fenomenul care succede constituie cauza.

VI. Metode de predicţie. Cercetarea de tip previzional este o problema foarte complexă, ea atingând în egală măsură dreptul penal, politica penală, penologia şi criminologia.

Problemele legate de previziunea, ştiinţifică în domeniul criminologiei privesc:- raportul dintre legităţile statistice şi prognosticul fenomenului infracţional; - opţiunea cu privire la factorii de predicţie de natura individuală; - activitatea de planificare în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului infracţional. In domeniul criminologiei, metodele de predicţie au urmărit în principal două obiective:a) formularea unor previziuni cu privire la evoluţia fenomenului infracţional pe o

perioada de timp dată;b) evaluarea probabilităţilor de delincventă.

2.2. Tehnici de cercetare criminologicăTehnicile de cercetare sunt procedeele practice prin care criminologia aplică o metodă

sau alta în cercetarea, cunoaşterea şi profilaxia fenomenului criminogen.1) Observarea este recomandată în studierea unor colectivităţi sau grupuri mai restrânse,

a unor activităţi determinate, întrucât actele comportamentale ale eşantionului ales sunt mai uşor de perceput, urmărit şi studiat.

Surprinderea, urmărirea şi examinarea manifestărilor comportamentale prin tehnica observării se poate realiza, în funcţie de scopul urmărit, asupra unor infractori sau grupuri de infractori aflaţi în stare de libertate sau în stare legală de reţinere sau deţinere.

Sunt cunoscute şi folosite mai multe tipuri de observare şi anume : a) în funcţie de relaţia observatorului cu realitatea, observarea poate fi directă (nemijlocită) sau indirectă (ex. studierea bazelor de date);

b) în funcţie de etapă cercetării, observarea poate fi globală, de familiarizare prealabilă cu tot complexul de situaţii în care se manifestă persoanele vizate, sau parţială, axată pe o anumită tematică;

c) în raport cu obiectivele şi scopurile urmărite, observarea poate fi sistematizată (de tip

18

cantitativ) şi nesistematizată (de tip calitativ), cu precizarea ca, în cazul observării ştiinţifice, termenul "nesistematizat" presupune o sistematizare cu un grad mai redus.

În principiu, în cazul cercetărilor cu scop de explorare a fenomenului, unde se urmăreşte o abordare globală, o identificare a problemelor ce urmează a fi studiate, observarea va fi aproape întotdeauna nesistematizată, în sensul că ea se va realiza în limitele unei scheme elastice, cu categorii largi, suple.

În cazul cercetărilor de diagnostic, în care ipotezele de cercetare sunt elaborate din start, observarea va avea un caracter sistematic. Ea se va limita la anumite aspecte considerate semnificative într-un context determinat şi în funcţie de un obiectiv precis. Realizarea acestui tip de observare reclama din partea cercetătorului o perfectă stăpânire a conceptelor (criminologice, juridice, psihologice etc.) cu care operează.

De altfel, utilizarea observării sistematizate este de dată mai recentă în criminologie, ea înscriindu-se în cadrul unor preocupări mai largi de organizare, de standardizare a proceselor studiate în vederea sporirii posibilităţilor de comparare, de identificare a unor constante şi chiar a anumitor legităţi ale fenomenului infracţional.

d) în raport cu poziţia observatorului faţă de sistemul studiat, observarea poate fi externa, observatorul rămânând în afara sistemului respectiv, sau interna, care implică o participare a observatorului la viata grupului studiat, motiv pentru care mai poartă şi numele de observaţie participativă. Această participare poate fi pasivă sau activă, parţială sau totală.

Tipuri de observatori. Observarea se realizează de câtre cercetătorul individual sau de câtre echipa de cercetători. De regula, observarea nesistematizată de tip participativ se realizează de un singur observator sau de o echipă restrânsă de cercetare. Observarea cantitativa sistematizata presupune, dimpotrivă, colaborarea unui număr mare de specialişti.

Indiferent cărui tip va aparţine observatorul, personalitatea acestuia va juca un rol foarte important în reuşita cercetării pe care o desfăşoară. Caracteristica principala a acestei tehnici constă în faptul că principalul instrument de culegere şi evaluare a datelor este instrumentul uman, cercetătorul însuşi. Acesta trebuie să dispună de talent in sesizarea evenimentelor, a conexiunilor între fenomene, să se integreze uşor în colectiv, să dispună de rigoare, precizie, luciditate şi obiectivitate. Nu în ultimul rând, observatorul trebuie să dispună de un bagaj teoretic corespunzător.

2) Chestionarul. Chestionarul reprezintă una din tehnicile de cercetare la care criminologii apelează destul de des întrucât ea poate fi utilizata în cele mai diferite scopuri, pe eşantioane mari, cu o structura eterogena, dispersate teritorial.

Chestionarul este folosit, în mod deosebit, în acele cercetări ce urmăresc să stabilească o evaluare de ansamblu a fenomenului infracţional, în afara datelor statistice oficiale. Studiile de victimizare sau de autoportret se bazează pe tehnica chestionarului, pentru a se obţine cifra neagra a criminalităţii. Chestionarul este aplicat şi în studiile privind reintegrarea post-condamnatorie, predicţia comportamentului delincvent, reacţia socială faţă de faptele antisociale etc.

Eficienţa investigaţiei prin chestionar, depinde în mare măsură de formularea întrebărilor, modul în care acestea reuşesc să exprime cât mai exact obiectivele cercetării.

În structura chestionarului, întrebările vor fi prezentate într-o anumită succesiune, astfel încât să se obţină date cât mai exacte cu privire la o persoană sau un grup social.

Existe chestionare cu răspuns deschis, când subiectul are libertatea de a răspunde cum crede de cuviinţă şi altele cu răspuns închis, în care i se prezintă mai multe răspunsuri posibile, din care el îl alege pe cel considerat convenabil. Acest tip de chestionar are avantajul că se completează uşor de către subiect şi poate fi cuantificat însă, are şi dezavantajul că poate sugera răspunsuri la care cel chestionat nu s-ar fi gândit.

Aşadar, chestionarul reprezintă o succesiune de întrebări logice sau de imagini grafice cu funcţii de stimul, în raport cu ipotezele cercetării, care prin administrarea lor de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea celui chestionat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris.

19

3) Interviul. Interviul constituie o alta tehnica fundamentala de explorare ştiinţifica utilizata frecvent în criminologie. El s-a impus ca o tehnică mai flexibilă de investigare şi aprofundare a unor laturi sau trăsături legate nemijlocit de cunoaşterea faptelor şi de persoana infractorului (opinii, atitudini, motivaţii). El se deosebeşte de chestionar, care este o tehnică adecvată mai ales cercetărilor efectuate la scară mare, studierii globale a fenomenului.

Interviul este o tehnică de cooperare verbală între două persoane, anchetatorul şi anchetatul, ce permite anchetatorului să culeagă de la anchetat anumite date cu privire la o anumită temă.1

Clasificarea tipurilor de interviuA. În funcţie de gradul de formalism al interviului:a) Interviul formal se caracterizează prin faptul că întrebările, numărul, ordinea şi

formularea lor sunt prestabilite.Relaţia de comunicare între intervievat şi operatorul de ancheta este destul de limitata,

acesta din urma neavând libertatea să schimbe formularea sau succesiunea întrebărilor.b) Interviul neformal sau flexibil nu are la baza un chestionar cu întrebări prestabilite. El

se caracterizează printr-o mai mare libertate acordata operatorului de ancheta în dirijarea cursului interviului.

c. Interviul conversaţie sau cazual se desfăşoară ca o convorbire, un schimb de păreri între intervievat şi operator, cu privire la o temă cât mai concretă şi mai clar precizată pentru intervievat. Rolul operatorului este activ.

d. Interviul ghidat sau concentric se apropie de interviul formal, dar fără a avea rigiditatea acestuia. Problemele abordate sunt concentrate în jurul unei teme anume şi sunt sistematizate de către operator, într-o listă de control sau într-un ghid de interviu. Acest ghid cuprinde punctele esenţiale în jurul cărora se organizează interviul.

B. In raport cu modalitatea prin care sunt culese şi interpretate datele, există:- Interviul direct se bazează pe modalitatea directă de punere a întrebărilor şi de

interpretare a rezultatelor, considerându-se că răspunsul reflectă exact ceea ce subiectul a înţeles şi a dorit să exprime.

- Interviul indirect utilizează o cale ocolită, de culegere a datelor, întrebările puse urmăresc să obţină anumite informaţii de la cel intervievat pe o cale indirectă, ocolită.

C. Un tip aparte de interviu este considerat interviul clinic. Utilizat cu precădere în psihiatrie, el este folosit, în special, în criminologia clinică.

Examenul psihiatric al infractorului se bazează în special pe interviul clinic, atât în varianta formala (dirijată) cât şi nedirijată. Prin intermediul interviului clinic, specialistul analizează personalitatea infractorului, încercând a-i reconstitui trecutul pe baza mărturiilor sale.

Ancheta socială. Orice anchetă socială legată de problemele criminalităţii, vizează caracteristicile demografice ale populaţiei din rândul căreia provin participanţii la comiterea de infracţiuni şi mediul în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea până la săvârşirea faptelor antisociale. Prin conţinutul lor, anchetele sociale vizează criminalitatea prin cinci tipuri de probleme şi anume:

• trăsăturile definitorii ale grupului de participanţi la comiterea de infracţiuni;• mediul socio profesional de provenienţă a participanţilor;• activităţile infracţionale analizate, respectiv valorile sociale vătămate, modul,

timpul şi mijloacele de comitere a infracţiunilor din eşantionul investigat, circumstanţele reale şi personale, consecinţele produse;

• opiniile şi atitudinile participanţilor după rămânerea definitivă a sentinţelor de condamnare;

• consecinţele faptelor, soluţiilor de aplicare a sancţiunilor penale, căile de resocializare a condamnaţilor.

Fiecare anchetă socială, trebuie să parcurgă următoarele etape:

1 Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., pag. 74.

20

- organizarea anchetei (stabilirea temei, redactarea şi testarea tehnicilor de lucru);- culegerea şi înregistrarea informaţiilor prin tehnicile folosite (observaţia,

chestionarul, interviul, examinarea dosarelor penale etc.);- analiza datelor şi informaţiilor privind grupul de delincvenţi;- concluziile cercetării şi valorificarea acestora (măsuri preventive, perfecţionarea

legislaţiei mşi a regimului sancţionatar, eficienţa procesului de resocializare etc.).

21

CAPITOLUL 3PRINCIPALELE ORIENTĂRI, TEORII ŞI CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE

3.1. Orientarea biologică. Originea acestei teorii o găsim în evoluţionismul lui Darwin, în concepţia lui Morell

asupra degenerescenţei1, în studiile de fizionomie ale lui Lavataer şi de fenologie ale lui Gall şi Spurzhein, precum şi în lucrările alieniştilor Pritcnard, Mandsley şi alţii2.

Cesare Lombroso s-a născut la Veneţia (1835-1909) şi a studiat medicina; ca profesor universitar de medicină legală, la Universitatea din Torino, a devenit cunoscut odată cu publicarea lucrării; „L’uomo deliquente” (1876), în care susţinea despre criminali că sunt rămăşiţele biologice ale unui stadiu de dezvoltare timpuriu. Această idee a fost iniţial sugerată de Darwin, care opina: „Bărbaţii cu nişte înclinaţii negative, care îşi fac ocazional apariţia în familii fără o cauză observabilă, pot fi rămăşiţe ale unei stări primitive din care ei nu au progresat vreme de generaţii."3 Referitor la cauzele comportamentului criminal C.Lombroso a formulat ideea conform căreia factorul cauzal multiplu se datorează unor motive biologice, psihologice şi de natură socială.

În primele ediţii ale lucrării „L’uomo deliquente”, Lambroso a extins concepţia lui Gall cu privire la corelaţia dintre anomaliile cutiei craniene şi funcţiile creierului şi la alte trăsături ale individului.

Efectuând examene antroponaetrice biologice, medicale şi psihologice pe 5.907 delincvenţi, el formulează ipoteza atavismului evoluţionist.

Potrivit acestei ipoteze, caracterele omului primitiv şi ale animalelor inferioare pot apărea la anumiţi indivizi sub forma unor "stigmate anatomice" (malformaţii) ale scheletului şi cutiei craniene, şi anume: asimetrie bilaterală, dezvoltarea masivă a maxilarelor, anumite anomalii ale urechilor, ochilor, nasului, mâinilor, picioarelor, degetelor etc.

Anomaliile menţionate, mai ales cele de natură atavică, constituie după C. Lombroso, un criminal înnăscut (individ cu puternice înclinaţii criminogene, ce nu pot fi neutralizate prin influenţa pozitivă a mediului).

La început, C. Lombroso a estimat tipul de criminal înnăscut la 65-70% din totalul criminalilor. După criticile ce i s-au adus, C.Lombroso a redus acest procent la 30-35%, ocazie cu care el a expus o tipologie complexă de criminali, respectiv tipurile: pasional, ocazional, epileptic şi din obişnuinţă.

Studiile de psihiatrie efectuate au arătat că ar există similitudini între criminalul înnăscut şi nebunul moral.

La vremea respectivă, teoriile lui Lambroso au determinat replici severe ale oamenilor de ştiinţă (Lacassagne, Manouvrier, Topinard şi Gabriel Tarde), care au evidenţiat limitele teoriei lui C. Lombroso, subliniind lipsa de caracter ştiinţific a conceptelor folosite şi erorile de ordin metodologic.

Cel care a infirmat puternic teoria lombrosiană a fost cercetătorul englez Ch. Goring, care a efectuat un studiu pe un eşantion de 3.000 de deţinuţi recidivişti, sintetizând 96 de trăsături, iar rezultatele obţinute au fost comparate cu cele obţinute din alt experiment efectuat pe un grup reprezentativ, în mare parte studenţi la Cambridge şi Oxford.

Teoriile "eredităţii"Referitor la influenţa factorului ereditar în geneza criminalităţii, Ch. Goring a impus o

nouă orientare în cercetarea etiologiei actului infracţional, anume: studiile efectuate asupra gemenilor, asupra arborelui genealogic şi cercetările de antropologie comparată.1 Ch.Norel in Traite des degenerescences de l’spece humaine, Paris, 1957, citat de Rodica M.Stănoiu, criminology, vol.I, Editura Oscar Print Bucureşti, 1995, p.137.2 R.M.Stănoiu, op.cit., p. 137.3 Ch.Darwin, în Strămoşul omului, John Muray, Lo0ndon 1871, p.137, citat de T.Amza în Criminologie, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.88.

22

În legătură cu studiile efectuate pe gemeni monozigotici şi dizigotici, un nume reprezentativ este cel al psihiatrului german Johannes Longe care a încercat să demonstreze predispoziţia ereditară în comiterea infracţiunilor, în cazul gemenilor monozigotici.

În S.U.A., prin intermediul lui Richard Dugdale, Eastbrook, Davenport şi Henry Goddard s-au efectuat studii de arbore genealogic. Prin aceste cercetări s-a încercat a se demonstra că în familii cu ascendenţi condamnaţi există un număr mai mare de infractori datorită factorului ereditar şi mediul familial.

În 1939, A.S. Hooton a efectuat cercetări de antropologie comparată pentru a demonstra că trăsăturile exterioare şi comportamentul sunt în strânsă legătură. Rezultatele au fost negative, neexistând nici dovada implicării inferiorităţii biologice în etiologia infracţionalităţii.

Teoriile biotipurilor criminaleCurentul biotipurilor criminale a fost susţinut de reprezentanţi precum: Ernst Kretschmer

în Germania, Wiliam Sheldon în S.U. A. şi N. Pende în Italia.În lucrarea "Fizic şi caracter " (Physique and character) a încercat să analizeze relaţiile

existente între diferitele tipuri biologice şi anormalitatea mentală şi a caracterului.Analizând conformaţia fizică a individului, Kretschmer a stabilit următoarele tipuri, şi

anume:• Tipul astenic (leptosom, cu trăsături longiline, umeri înguşti şi musculatură

subdezvoltată; este vorba de tipul rece, rezervat, nesociabil), fiind asociat cu infracţiuni contra proprietăţii.

• Tipul atletic (robust, musculos, având o stabilitate psihică, cu tendinţe explozive), fiind asociat cu infracţiuni contra persoanei.

• Tipul picnic (scund, având tendinţe spre îngrăşare; este prietenos, sociabil), fiind asociat cu fraudele, escrocheriile.

• Tipul displastic (cu disfuncţionalităţi glandulare), fiind asociat cu infracţiuni sexuale. Analizând dezvoltarea embrionului uman, W. Sheldon a stabilit un raport între

dezvoltarea corporală şi trăsăturile energo-dinamice ale personalităţii, sens în care a evidenţiat:• Tipul endomorf-viscerotonic, cu o puternică dezvoltare a organelor interne.• Tipul stomatotomic, cu musculatură dezvoltată puternic.• Tipul ectomorf-cerebrotonic, cu o dezvoltare pronunţată a scoarţei cerebrale şi a

inteligenţei.Constituţia biopsihologică şi inadaptarea socialăUn reprezentant de seamă al teoriei bioconstituţionale a fost criminologul suedez Olof.

Kinberg, cel care a fondat teoria inadaptării sociale,În lucrarea " Basic problems ofCriminology ", în 1935,O. Kinberg a elaborat conceptul de

constituţie biopsihologică. O. Kinberg înţelege prin constituţie biopsihologică dispoziţiile ereditare normale şi

caracterele fenotipice rezultate din acestea.Structura biopsihologică cuprinde câteva trăsături:• Trăsături ereditare normale care formează nucleul constituţional (fiind ansamblul

tendinţelor reacţionale ale individului);• Trăsături ereditare patologice.În funcţie de aceste trăsături, O. Kinberg menţionează două variante: constituţională şi

patologică.Varianta constituţională cuprinde câţiva factori principali ai constituţiei biopsihologice:• Capacitatea (inteligenţa )• Validitatea (energia cerebrală)• Stabilitatea (echilibrul emoţional)• Soliditatea (capacitatea de integrare sau disociere)În conformitate cu aceşti factori, Kinberg clasifică indivizii în: supercapabili, supervalizi,

superstabili, supersolizi şi, respectiv, subcapabili, subvalizi, substabili şisubsolizi.În cadrul acestei variante, O. Kinberg foloseşte conceptul de funcţie morală, care

23

cuprinde ansamblul ideilor şi emoţiilor individului, capacitatea acestuia de a evalua normele morale.

Inadaptarea, în concepţia lui O. Kinberg, reprezintă incapacitatea individului de a reacţiona normal la stimuli de mediu.

Variaţia patologică se referă la bolile psihice, tulburările grave de inteligenţă datorate dispoziţiilor ereditar patologice, traumatismelor cerebrale.

În concepţia lui Kinberg; omul rămâne o individualitate distinctă.Teoria constituţiei delincventeAceastă teorie aparţine italianului Benigno di Tulio, care înţelege prin conceptul de

constituţie acele demente ereditare şi congenitale dobândite în prima partea vieţii în special. În opinia lui di Tulio, constituţia delincventă este o rezultantă a acestor elemente ce creează anumite tendinţe criminogene, care favorizează comiterea unei infracţiuni de către un infractor.

Di Tulio subliniază că ceea ce îl determină pe individ să comită actul infracţional este nivelul excitaţiilor exterioare care formează un "prag" datorită căruia apare tendinţa criminogenă.

Limitele orientării biologiceOrientarea biologică a fost reprezentată de componenta biologică, fiind considerată drept

etalon de clasificare a indivizilor ca urmare a prezenţei anumitor anomalii bioconstituţionale. Chiar dacă au existat limite teoretice şi metodologice în cadrul orientării biologice, aceasta a înregistrat paşi importanţi în dezvoltarea criminologiei ca ştiinţă.

3.2. Orientarea psihologică3.2.1. Consideraţii generaleÎn cadrul orientării psihologice, sunt grupate principalele teorii şi concepţii

criminologice, a căror trăsătură comună rezidă în centrarea explicaţiei cauzale pe factori psihologici. Ceea ce le separă sunt, pe de o parte, caracterul mai mult sau mai puţin exclusivist al determinismului psihologic.

Prin intermediul orientării psihologice sunt examinate teorii extreme care reduc geneza crimei la psihicul uman, ca şi variante mai nuanţate a căror linie de demarcaţie faţă de orientarea biologică şi sociologică este mai greu de trasat, apartenenţa rezultând în ultimă instanţă, din accentele puse pe o categorie sau alta de factori.

Teoriile sau doctrinele psihologice au abordat diferite aspecte ale vieţii psihice sau ale psihicului uman. Ele cuprind o sumă minimă de cunoştinţe privitoare la diferitele resorturi psihice, iar, pe de altă parte, analiza lor critică, efectuată în scopul dezvăluirii meritelor şi neajunsurilor pe care le prezintă, ne facilitează înţelegerea corectă atât a rolului mediului extern în determinarea vieţii psihice, cât şi a rolului pe care diferite laturi ale acestei vieţi îl au sau îl pot avea în explicarea unor comportamente.

Orientarea psihologică pleacă de la ideea că între comportamentul normal şi cel delincvent nu există o diferenţă de natură, ci de grad, încadrând devianţa în domeniul psihologiei şi considerând-o ca rezultat al unui conflict între individul marcat de anumite particularităţi psihice şi anturajul său. Această orientare înfăţişează merite, îndeosebi sub raportul metodologic, întâlnim, astfel, un mod interesant de abordare a problematicii infractorului, şi anume cel indisciplinar -psihologic, medical şi sociologic; reţinem, de asemenea, preocuparea pentru latura practică a problematicii infractorului, de valoarea pe care un diagnostic criminologie o poate avea atât în individualizarea pedepsei, cât şi în cea de resocializare a infractorilor.

Analiza comportamentului criminal implică suficiente elemente de ordin individual, strâns legate de personalitatea făptuitorului, pentru ca întreaga paletă de atitudini şi acţiuni deviante să poată fi analizată în toată complexitatea şi profunzimea lor numai în cadrul conflictului dintre individ şi societate, între persoană şi autoritatea instituită.

În concluzie, prin analiza comportamentului se vehiculează, din unghiuri preponderent subiective, o diversitate de modele care împing în prim-planul genezei delincventei particularităţile de ordin psihic şi deficienţele sau reacţiile de personalitate ale infractorului.

Iniţiatorii orientării psihologice. Teorii premergătoare

24

Studiul psihologic asupra infractorului "normal" a luat avânt în primele decenii ale secolului XX, odată cu trecerea treptată în planul secund a şcolii antropologic-criminologice.

În istoria criminologiei, Lombroso şi alţii din vremea aceea au susţinut teza cu privire la criminal, potrivit căreia acesta este un tip aparte şi, în plus, criminalii constituie o categorie deosebită de oameni, care se deosebesc prin natura lor de noncriminali. Treptat-treptat, în măsura în care au avansat cercetările antropologice, psihologice şi sociologice, susţinerile lui Lombroso n-au rămas în esenţa lor în picioare. Cercetările lui Goring, Hooton şi alţii au arătat că multe din trăsăturile criminalului se regăsesc şi la populaţia noncriminală.

Dovezi cu privire la existenţa unor trăsături specifice criminalilor provin şi din partea lui Garofalo, care, la data aceea, a susţinut existenţa unei periculozităţi criminale speciale la unii infractori. Aceasta provenea, pe de o parte, de la anumite trăsături psihice şi morale care inspirau neîncredere şi teamă în conduita acestuia (comportări brutale, lipsă de milă, indisciplină gravă) şi, pe de altă parte, de la felul de viaţă pe care îl duceau după liberare (parazitism, lipsă de muncă, conflicte cu alţi oameni). După aceste criterii, criminalul este o persoană care prezintă trăsături criminale, care arată o personalitate criminală, deosebită de personalitatea noncriminală. Este adevărat că, de data aceasta, nu mai este o deosebire de natură, ci o deosebire cantitativă, o deosebire de grad. Aşa s-a ajuns la teoria personalităţii criminale, reprezentată de criminologul francez J. Pinatel.

Garofalo a acceptat ca munca sa de cercetare să fie încadrată în şcoala de antropologie, deşi nu s-a identificat cuLombroso, în numeroase rânduri criticând ideile acestuia, cu condiţia ca în lucrările sale "îi este garantat că ştiinţa psihologiei criminale este cel mai important capitol"1.

Pinatel a ţinut seama, în elaborarea teoriei sale, de teoriile biologice, psihologice şi sociologice din criminologia contemporană, mai ales datele reţinute de criminologia clinică, unde teoria este verificată de practică. În acest domeniu, cercetările lui Kretschmer, Kinberg, de Greef, di Tulio, care au examinat în mod riguros procesul de criminogeneză şi procesul de criminodinamică, au relevat trăsături de bază ale criminalului.

Ernest Kretschmer (1888-1864), psihiatru german, a observat existenţa unei relaţii precise între unele tipuri morfologice şi anumite tulburări psihice; pornind de la această observaţie, el a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare a lui Kretschmer ce interesează criminologia a fost "Structura corpului şi caracterul".2

Kretschmer consideră că, în funcţie de constituţia corporală, se pot distinge patru tipuri de indivizi, fiecare categorie având o înclinaţie mai puternică spre comiterea unor infracţiuni specifice:

- tipul picnicoform (sau picnic);- tipul leptomorf (sau astenic);- tipul atletomorf (sau atletic);- tipul displastic.Olof Kinberg a formulat teoria inadaptării bio-psihice, teorie ce se regăseşte în doctrina

criminologică fie sub denumirea "Teoria inadaptării" (J. Pinatel), fie sub denumirea "Teoria inadaptării biologice" (R. Gassin).

Pentru Kinberg, omul nu este o fiinţă doar biologică, ci şi psihologică şi socială, caracterizată prin "plasticitate", adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu numai în funcţie de influenţele fizice şi chimice, dar şi în funcţie de factorii psihologici şi sociali. Dacă plasticitatea nu se corelează cu influenţele mediului, se creează o stare de inadaptare între organism şi mediu. Inadaptarea poate avea surse şi forme diferite. Toate aceste forme de inadaptare pot, pe căi diferite, să ajungă la o inadaptare socială şi, cu sau fără alte simptome, la delict.

Manifestarea inadaptării sub forma unei încălcări a legii reprezintă, deci, o reacţie a individului la diverşi stimuli ai mediului. Dar, cum individul reacţionează în general, în opinia

1 Gh.Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000, p.93.2 R.Garofalo, Criminologie, Little, Braum, Boston, 1914, p.132; Valeriu Cioclei, Manual de criminologie, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p.104.

25

lui Kinberg, în funcţie de propria sa structură bio-psihică, rezultă că, pentru a stabili cauzele crimei, este necesar a se realiza structura bio-psihică a individului sau, altfel spus, personalitatea acestuia.

O altă teorie care a influenţat orientarea psihologică în criminologie este teoria constituţiei criminale a lui Benigno di Tulio. Prin constituţie criminală, autorul înţelege o stare de predispoziţie specifică spre crimă, altfel spus, capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalităţii oamenilor.

Pentru di Tulio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci totdeauna biosociologic. In acelaşi timp, biologicul nu poate fi desprins de psihic, deoarece în realitatea organică a corpului uman nu există nici o funcţie, afară de cele pur vegetative, care să se poată detaşa de activitatea psihică. Rezultă că personalitatea individului nu poate fi corect apreciată decât după criterii biopsihologice.

Psihiatria ocupă un loc important în dezvoltarea şi evoluţia teoriei psihanalitice a lui Freud, putând astfel fi considerată un punct de plecare al orientării psihologice.

Psihiatria, ca ştiinţă, a venit şi a îmbunătăţit metodele medicale în tratarea problemelor de bază ale bolilor mentale. Controlul comportamentului periculos al mentalului şi emoţionalului a constituit o preocupare încă din cele mai vechi timpuri, în societăţile timpurii, când deontologia reprezenta un sistem de gândire, acesta a dat o explicaţie adecvată atât pentru crima făcută, cât şi pentru starea de nesănătate a celui care a comis-o: influenţa spiritelor rele sau a Diavolului1.

Trebuie recunoscut că aceasta era chiar un obiectiv al şcolii naturaliste de gândire medicală din Grecia antică a anului 600 î.e.n.

Gândirea respectivă se baza pe teoriile lui Pythagoras (580-510 î.e.n.), Alcmaeon (550-500 î.e.n.), Empedocles din Agrigentum (490-430 î.e.n.) şiHippocrates, părintele medicinei, al cărui Jurământ este solemn asumat de toţi cei care practică această meserie.

Pythagoras şi elevul său Alcmaeon au identificat creierul ca fiind organul minţii şi, plecând de aici, au precizat că bolile mintale sunt disfuncţii ale acestui organ.

Empedocles a introdus anumite principii explicative ale personalităţii, care au fost folosite sute de ani şi care, de exemplu, explicau că delirul şi alte boli mentale sunt aspecte ale funcţiilor speciale ale creierului. Isteria, nebunia şi melancolia erau descrise ştiinţific şi lor le erau asociate moduri de tratament ca pentru orice altă afecţiune umană.

Orientarea psihologică a fost intens stimulată de apariţia lucrărilor lui Sigmund Freud şi ale succesorilor săi, lucrări cu un impact remarcabil în domeniul studiului psihologic al infractorului normal.

Scopul orientării psihologiceÎn ansamblul preocupărilor sale, criminologia are drept scop general stabilirea unei

politici eficiente de luptă împotriva criminalităţii, care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să prevină fenomenul infracţional, iar atunci când s-a comis o infracţiune, cei vinovaţi să fie traşi la răspundere penală.

Pe lângă scopul general există şi un scop particular şi imediat, acesta constituind criteriul de departajare dintre diferitele domenii ce se ocupă cu studiul criminalităţii. Criminologia tradiţională, studiind crima, criminalul şi criminalitatea, a urmărit relevarea cauzelor care îi determină să săvârşească atare acte reprobabile. În acest sens, criminologul francez J. Leaute consideră că scopul criminologiei generale este să cerceteze raporturile în cadrul cărora se produce fenomenul criminalităţii şi să desprindă acei factori cu caracter general care deosebesc delincventul de nondelmcvent, pe când scopul criminologiei clinice îl constituie reconstituirea interacţiunilor particulare (specifice) care au condus individul la comiterea crimei.

Indiferent de orientarea teoretică, "criminologia tradiţională" a fost dominată de paradigma etiologică (studierea cauzelor), deşi nu pot fi ignorate şi acele opinii care au susţinut că ştiinţa criminologiei nu se limitează numai la studierea cauzelor, ci urmăreşte şi elaborarea

1 A.Dincu, Bazele criminologiei, Ed.Proarcadia, Bucureşti, 1993, p.192-193.

26

unor măsuri de profilaxie a criminalităţii1.Orientarea psihologică urmăreşte aceeaşi linie a teoriilor cauzale şi, respectiv, a

criminologiei tradiţionale, încercând să ofere un tablou creionat în termeni psihologici al cauzelor orientării antisociale a individului.

Orientarea psihologică are drept scop demonstrarea existenţei unei personalităţi antisociale ce ţine de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul de formare ai acesteia.

3.2.2. Teoria psihanalitică a lui Sigmund FreudSigmund Freud şi psihanaliza. Sigmund Freud (1856-1939), medic neurolog şi psihiatru vienez, este creatorul

psihanalizei, care, după cum o numea el însuşi, este a treia mare înfrângere a orgoliului uman: "Copernic a arătat că Pământul nu este centrul universului, Darwin că omul este un animal printre altele şi psihanaliza demonstrează că «eul nu este stăpân la el acasă» ".

Psihanaliza este un set de idei extrem de complicat, deseori neunificate, fiindcă şi Freud însuşi şi-a revizuit de câteva ori ideile, iar urmaşii săi au continuat să propună revizuiri şi extinderi ale acestora şi după moartea sa2. Ea a abordat domenii delicate ale vieţii umane (copilăria, sexualitatea, arta) în care imixtiunea lucidităţii investigatoare se izbeşte, prin tradiţie, de multe prejudecăţi3.

Freud consideră că forţele pulsionale fundamentale ale individului sunt Erosul - ca sistem pulsional hedonic şi vital - şi Thanatosul - ca sistem distructiv; sau, altfel descrise, Erosul - ca instinctul vieţii sau al dragostei şi Thanatosul - ca instinctul urii şi al morţii.

El a fost primul care a operat radical asupra înţelegerii noţiunii de inconştient psihologic într-un dublu sens: pe de o parte, circumscriindu-i cu precizie domeniul, pe de altă parte, stabilind modul şi finalitatea cunoaşterii ei.

Demersul cel mai caracteristic al freudismului constă în extinderea determinismului la întreaga viaţă psihică, sub forma cauzalităţii absolute. întemeiat pe analiza a nenumărate cazuri, patologice şi normale, Freud afirmă, pentru prima oară în acest mod categoric, că în viaţa psihică nu există nimic arbitrar, nimic întâmplător şi nedeterminat, totul până la cele mai insignifiante gesturi, cuvinte, idei, emoţii, având fie o cauză conştientă, fie de cele mai multe ori o cauză ascunsă în structurile adânci ale inconştientului, ca atunci când este vorba de uitări de nume, pierderi de obiecte, greşeli de pronunţie, greşeli de scris, substituţii de cuvinte, intervertiri de expresii, fenomene pe care el le include în clasa manifestărilor de psihopatologie cotidiană. "Anumite insuficienţe ale psihicului nostru... - spune el - şi anumite acte în aparenţă neintenţionate se dovedesc, dacă le supunem examenului psihanalitic, ca fiind perfect motivate şi determinate de factori ce scapă conştiinţei".

Prin studiile efectuate, Freud a încercat să demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul de formare a acesteia. Pe bună dreptate se consideră că psihanaliza a constituit punctul de trecere de la psihologia criminală la criminologia patologică.

Teorii psihanalitice post-freudieneFreud nu a fost un criminolog. Preocupările sale în legătură cu mecanismele psihologice

care declanşează comportamentul infracţional au fost mai degrabă episodice. În schimb, viziunea sa asupra acestor mecanisme a influenţat în mare măsură cercetările criminologice ulterioare, rezultând un număr important de teorii al căror model etiologic este psihanalitic sau psihologic.

August Aichorn, un psiholog orientat psihanalitic, susţine existenţa mai multor surse alternative pentru declanşarea actului criminal, bazându-se pe anii de experienţă din instituţiile pentru delincvenţi.

În urma studiilor întreprinse, a constatat că mulţi copii din instituţia sa aveau supraeul subdezvoltat, astfel că, din punctul său de vedere, criminalitatea şi delincventa erau, în principal,

1 J.Pinatel, Traite de droit penal et criminologie, Dalloz, Paris, 1963, p.448.2 Tudor Amza, op.cit., p. 148.3 Victor Săhleanu, Psihanaliza; pro şi contra, în Lupta de clasă, Anul LI,5, 1971, p.76.

27

expresii ale unui Sine neregulat. Aichorn a atribuit aceasta faptului că părinţii copiilor respectivi ori lipseau din viaţa lor, ori nu-i iubeau, astfel că aceştia au eşuat în formarea ataşamentului intim necesar unei dezvoltări normale a Supraeului. El şi-a bazat tehnicile de tratament, pentru aceşti copii, pe crearea unui mediu plăcut şi fericit, în aşa fel încât să promoveze tipul de identificare cu adulţi pe care copiii eşuaseră să le exprime mai devreme.

Aichorn a utilizat noţiuni referitoare la nevroze şi psihoze pentru a explica anumite componente antisociale. Acesta consideră că, deşi mediul social îl influenţează, individul nu trece la săvârşirea faptei penale decât dacă este predispus în această direcţie. Această predispoziţie a numit-o "delincventă latentă".

Fr. Alexander şi H. Staub au elaborat cea mai cunoscută variantă a teoriei criminalului nevrotic, teorie expusă în lucrarea acestora "Criminalul şi judecătorii săi", publicată în anul 1929 la Viena.

În viziunea celor doi cercetători, criminalitatea poate fi clasificată în următoarele trei categorii:

1. Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate;2. Criminalitatea ocazională, specifică persoanelor şi situaţiilor în care Supraeul

suspendă instanţa sa morală, în urma unei vătămări sau ameninţări iminente pentru Eu (cazurile în care conduita criminală este consecutivă unui şantaj, unei ameninţări, ori unei stări apropiate de legitima apărare);

3. Criminalitatea obişnuită - această categorie cuprinde, la rândul ei, trei tipuri de criminali:

a) criminali organici, a căror personalitate ţine de psihiatria clasică (bolnavi mintal care prezintă alterări ale capacităţii de discernământ ori lipsa acestuia);

b) criminali normali, caracterizaţi prin aceea că sunt sănătoşi din punct de vedere psihic, dar sunt socialmente anormali; aceştia fac parte, de regulă, dintr-o colectivitate criminală şi se comportă conform moralei acesteia; nu reprezintă conflict între Eu şi Supraeu;

c) criminali nevrotici, respectiv cei care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente; Eul este învins de Sine, care scapă determinării Supraeului; în aceste cazuri se constată existenţa unui sentiment de vinovăţie, însoţit de angoasa pedepsei; criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morală, ca o autorizare a recidivei; doar gândul criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate şi nevoia de pedeapsă.

Una dintre cele mai importante teorii psihanalitice pentru analiza criminologică a comportamentului infracţional aparţine lui Alfred Alder (1870-1937), care-a devenit cunoscut în urma inventării conceptului de "complex de inferioritate".

Teoria lui Alder pleacă de la sentimentul de inferioritate al individului care declanşează dorinţa acestuia de a-şi depăşi condiţia proprie, în contextul unor relaţii de compensare sau supracompensare.

Complexul de inferioritate poate conduce la săvârşirea de infracţiuni, deoarece aceasta este o cale extrem de facilă ca individul să atragă asupra sa atenţia opiniei publice, în acest fel compensându-şi psihologic propria inferioritate.

O anumită influenţă asupra criminologiei au avut şi tipologiile constituite pe baze psihanalitice. Cari Gustav Jung (1875-1960) joacă un rol important în acest domeniu, în principal datorită introducerii tipului psihologic şi conceptelor sale de introvertit şi extrovertit.

C.G. Jung a fost unul dintre primii discipoli ai lui Freud. La puţin timp după ce cade sub influenţa psihologiei alderiene, Jung se separă însă de Freud şi iniţiază cercetări autoriome prin care încearcă să dezvolte unele aspecte ale teoriei şi practicii psihanalitice.

În ceea ce priveşte tipologia intro-extraversiune, Jung pleacă de la consideraţia că Freud a limitat etiologia nevrozelor la tulburări de ordin sexual, restrângând inconştientul la un conţinut refulat care priveşte sexualitatea. Jung recunoaşte valabilitatea teoriei sexualităţii, dar o consideră ca exprimând un singur punct de vedere, printre altele posibile. Într-adevăr, arată C.G. Jung, A. Alder a demonstrat că, în ceea ce priveşte dinamica persoanei şi inconştientul, realitatea şi explicaţia acestora pot fi întemeiate şi din punctul de vedere al trebuinţei de

28

dominare.Tipul introvertit se defineşte ca un caracter meditativ, rezervat, care nu abandonează uşor

valorile intelectuale, morale etc, dimpotrivă, le apără; tipul extravertit este tipul omului "deschis", adaptabil la cele mai diverse situaţii, impetuos etc.

O altă interpretare, influenţată de tipologia lui Jung aparţine lui H. Eysenck. încercând să demonstreze existenţa unei personalităţi specifice infractorului, Eysenck consideră că principala cauză a criminalităţii trebuie văzută în eşecul unei anumite componente a personalităţii de a se comporta acceptabil din punct de vedere moral şi social. Eysenck ajunge la concluzia că tipul extravertit manifestă o mai redusă condiţionare şi apare mai frecvent printre infractori.

Teoria personalităţii criminale Conceptul de personalitate criminalăCriminologia - spre deosebire de alte discipline umaniste - abordează personalitatea

umană din perspectiva implicării acesteia în problematica etiologiei şi profilaxiei manifestărilor infracţionale, căutând să dea răspuns la întrebări atât de dificile ca: cine e infractorul? cum apare şi, spre deosebire de alţii, adoptă modelul comportamentului criminal?. Conceptul de personalitate a infractorului a suferit, în evoluţia criminologiei, interpretări diferite, aproape fiecare autor având propria sa definiţie, propriul lui punct de vedere asupra personalităţii1.

Din multiplele cercetări asupra criminalului, atât cele de criminologie generală, cât şi cele de criminologie specială (psihologie criminală), ori, mai ales, cele de criminologie clinică, rezultă că între criminal şi noncriminal nu sunt deosebiri de natură, ci de grad. Potrivit acesteia, şi unul, şi altul sunt împinşi la acţiuni şi activităţi de anumite nevoi, mobilul; şi unul, şi altul sunt ajutaţi sau neajutaţi de anumite capacităţi, de anumite acte de voinţă etc. Aceste elemente psihice, fizice şi altele la criminali sunt uneori mai puternice, de exemplu, impulsurile, mobilurile - agresivitatea, sexualitatea; şi altele mai slabe - de exemplu, voinţa, stăpânirea de sine şi altele.

Pe această linie de gândire s-a observat că nu toate aceste elemente psihice stau pe acelaşi plan şi nu trebuie observate în mod izolat, ci pe ansamblu şi, îndeosebi, în felul cum se grupează, că mai importantă este "constelaţia" lor, spre exemplu impulsuri puternice şi voinţă slabă; asemenea constelaţii şi structurări au un anumit accent de durată şi stabilitate, de exemplu, la recidivişti aceste elemente sunt mai evidente. Se mai constată că unii recidivişti comit uneori aceleaşi crime şi că dovedesc precocitate în manifestările criminale; ei manifestă un fel de înclinaţie spre crimă şi, mai ales, spre anumite crime; totodată, aceştia arată persistenţă pe calea criminalităţii şi ocolirea muncii, neîncadrare în rândul oamenilor cinstiţi, dovedesc periculozitate socială, fiindcă au o înclinaţie şi pornire spre crimă.

Astfel de trăsături şi manifestări îi caracterizează pe criminali şi îi deosebesc de noncriminali. Dar deosebirea nu este, după cum am mai spus, de natură, criminalii nu sunt o altă speţă de oameni, ci o deosebire de grad sau de prag, care caracterizează pe criminali.

Crima - spune Pinatel - este un act omenesc, iar criminalii sunt oameni ca şi noncriminalii, dar ei se disting de alţii deoarece comiterea crimei este expresia unei diferenţe de grad, deci cantitativă, şi nu calitativă; există o diferenţă de grad între psihismul criminalilor şi acelaşi noncriminalilor2.

Cercetarea criminologică trebuie să scoată în evidenţă tocmai aceste deosebiri de grad, care caracterizează pe criminali. în felul acesta, criminalul este o persoană care se deosebeşte totuşi de noncriminal, este o personalitate înclinată spre crimă, adică o personalitate criminală.

Această problemă a trăsăturilor de bază şi specifice criminalilor a fost sesizată de mult în criminologie, îndeosebi de criminologia clinică şi, în special, în problema etiologiei crimei. Autori ca Pinatel, di Tulio, Kinberg, de Greef şi alţii au cercetat şi au formulat, pe baza acestor trăsături, teoria personalităţii criminale. S-au menţionat trăsături psihologice caracteristice la criminali, cum sunt: agresivitatea, egocentrismul, indiferenţa afectivă, lipsa de inhibiţie şi altele.

1 H.J.Eisen, Crime and personality, London, 1964, p.2-3.2 J.Pinatel, op.cit., p. 391.

29

La problema trăsăturilor personalităţii criminale s-a ajuns în criminologie după ce s-a parcurs un drum lung şi ocolit. în ştiinţa criminologiei s-a pus mereu întrebarea de ce infractorul nu se opreşte de la comiterea crimei nici de teama oprobriului social, care înconjoară pe criminal, nici de teama pedepsei ce urmează după comiterea faptei. S-a răspuns: criminalul este lipsit de prevedere, criminalul nu are stăpânire de sine, nu are putere de inhibiţie a pornirilor sale antisociale etc. S-a dovedit că aceste trăsături sau capacităţii psihice nu sunt suficiente ca să oprească pornirea criminală. Criminologia modernă, îndeosebi criminologia clinică, au scos în evidenţă trăsături ale criminalului care sunt mai puternice decât lipsa de prevedere, inhibiţia etc. şi datorită cărora criminalul nu se opreşte de la comiterea faptei criminale, trăsături cum sunt: agresivitatea, egoismul sau altele de natura acestora din urmă, care, împreună, fac ca un criminal să prezinte o stare de pericol social, în sensul că acesta este înclinat să comită crime.

Conţinutul teoriei personalităţii criminale a lui J. PinatelCea mai ambiţioasă dintre ipotezele avansate în cadrul orientării psihologice aparţine

criminologului francez Jean Pinatel.Preluând ceea ce, în opinia autorului, constituie elementele pozitive ale teoriilor despre

criminal, mai ales viziunea dinamică asupra instanţelor personalităţii de la psihanaliză şi abordarea diferenţială a mecanismelor şi proceselor criminogene ale trecerii la act din varianta psihomorală, J. Pinatel construieşte o teorie explicativă centrată în jurul conceptului de personalitate criminală.

J. Pinatel respinge însă teza existenţei unei diferenţe de natură între infractor şi noninfractor. După cum am arătat în secţiunea anterioară, J. Pinatel susţine existenţa unei diferenţe de grad între personalitatea infractorului şi personalitatea noninfractorului ca şi între diferitele categorii de infractori de la ocazional la recidivistul înrăit. Sub acest aspect, teoria lui J. Pinatel este ceva mai moderată decât a predecesorilor săi.

Pentru a se pune în lumină această diferenţă de grad este necesar să se evidenţieze acele trăsături psihologice care determină transformarea asentimentului temperat în asentiment tolerat şi mai apoi trecerea la act.

Sintetizând ceea ce cercetările criminologice relevaseră până atunci, J. Pinatel consideră că nici una din trăsăturile frecvent întâlnite la infractori nu este suficientă prin ea însăşi să imprime o anumită orientare antisocială personalităţii. Numai o reuniune a unor astfel de trăsături într-o constelaţie conferă personalităţii un caracter specific şi îi imprimă o anumită orientare.

Această constelaţie de trăsături ar reprezenta nucleul central al personalităţii criminale, care apare ca o rezultantă, şi nu ca un destin. Autorul consideră că trăsăturile frecvent întâlnite la infractori sunt: egocentrismul, labilitatea psihică, agresivitatea, indiferenţa afectivă.

În cele din urmă, vom analiza, în lumina concepţiei lui Pinatel, aceste trăsături care stau la baza personalităţii criminale.

A. EGOCENTRISMUL. Egocentrismul, ca trăsătură a persoanei, se caracterizează prin tendinţa de a raporta totul la propria persoană, atât din punct de vedere afectiv, cât şi cognitiv. În anumite limite, egocentrismul priveşte conservarea de sine, afirmarea de sine. Sub raport mintal, persoana îşi face o imagine pozitivă despre sine, ea considerând că propria persoană este punctul de reper pentru toate sentimentele, emoţiile, toate raportându-se la sine şi pentru sine. Dar, procedând astfel, omul se rupe de realitatea imediată şi cade în subiectivism, nerecunoscând importanţa lumii înconjurătoare, îndeosebi lumea socială, ceilalţi oameni.

Egocentricul îşi minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi insuccesele, iar atunci când greşeşte, în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă cu virulenţă.

Sub raport afectiv, se dezvoltă exagerat sentimentul de afirmare proprie, iar când acesta nu reuşeşte, se dezvoltă invidia şi mânia pentru ceilalţi oameni. Se ajunge la sentimentul de frustrare, disperare, orgoliu, vanitate, tot atâtea stări afective care împing pe om la izolare sau conflict cu oamenii1.

Aceste stări pot evolua într-o direcţie psihotică, spre mânie, paranoia etc. De multe ori,

1 J.Pinatel, op.cit., p.480.

30

egocentrismul se poate asocia cu egoismul, care înseamnă punerea intereselor proprii mai presus de interesele altora, ale celorlalţi oameni, ale societăţii.

Egoismul înseamnă lipsa sentimentului de simpatie şi generozitate faţă de alţi oameni. Egocentricul, marcat şi de egoism, ajunge uşor la conflict cu ceilalţi membri ai societăţii şi la comiterea de infracţiuni, fie infracţiuni contra persoanei - ameninţare, vătămări corporale, ale moralei, fie infracţiuni contra patrimoniului, furturi, înşelăciuni, falsuri etc.

Egocentrismul, bazat pe tendinţa de afirmare de sine şi a intereselor proprii, se poate asocia şi cu diferite trăsături de la alte tipuri de infractori, cum este infractorul agresiv, infractorul lacom, doritor de înavuţire etc, iar tendinţele spre comitere de infracţiuni devin tot mai puternice, îndeosebi infracţiunile contra persoanei. Chiar şi la tipurile de infractori sexuali, infractori profesionali - recidivişti - etc, egocentrismul joacă un rol stimulator şi declanşator de infracţiuni.

În ceea ce priveşte rolul egocentrismului (şi egoismului) în stimularea, declanşarea şi trecerea la comiterea crimei, este evident că tendinţa egocentristă (şi egoistă) este mai puternică şi învinge orice tendinţă de opunere la crimă, orice tendinţă de reţinere de teama oprobriului social sau de teama ameninţării cu pedeapsa. Teama de oprobriu sau de pedeapsă este mai mică în comparaţie cu orgoliul, vanitatea, tendinţa de dominare, intoleranţă ori aroganţă, alimentate de egocentrismul criminalului.

B. LABILITATEA. Trecerea la comiterea unei crime este favorizată şi stimulată de o altă trăsătură de bază a criminalului, anume labilitatea. Denumirea acestei trăsături provine de la cuvântul latin "labilis", care înseamnă ceva ce "se ţine într-un fir de păr", a fi gata să cadă, a se rupe, a aluneca. Este vorba de o structură psihică şi morală care este opusă structurii solide, structurii stabile.

Structura labilă este o structură slabă, schimbătoare, cu voinţă slabă, cu putere de stăpânire slabă şi nestatornică. O asemenea structură poate să cuprindă mai multe planuri, cum ar fi: afectivitatea, supusă unor fluctuaţii; prevederea redusă şi nesigură; iniţiativa, însoţită de renunţare; puterea de voinţă şovăitoare şi schimbătoare; influenţabilitate şi sugestibilitate pronunţate; luarea de hotărâri pripite şi apoi părăsite; relaţii de prietenie cu alţi oameni, trecătoare şi schimbătoare; labilul este ca un lichid fără formă care ia forma vasului în care se toarnă.

Labilitatea este influenţată şi de tipurile de criminali. La criminalul normal, neafectat de tulburări psihice deosebite, labilitatea se manifestă în anumite limite acceptabile, dar la criminalii cu tulburări emoţionale şi la care nici nivelul de inteligenţă nu este ridicat labilitatea este mai slabă şi trecerea la comiterea unei crime este mai uşoară. Ea este pronunţată şi la tipul de criminal impulsiv; de asemenea, se constată şi o lipsă de control al stărilor emoţionale. În cazurile de stări psihopatice, nevrotice, de asemenea, labilitatea este slabă, iar trecerea la comiterea unei crime este mai uşoară.

C. AGRESIVITATEA. În procesul de trecere la comiterea unei infracţiuni (crime), trăsătura agresivităţii infractorului joacă un rol important. De regulă, cele mai multe infracţiuni constau într-o faptă pozitivă -, se face ceva - într-o acţiune comisivă (se loveşte, se sustrage), care presupune trei etape (luarea hotărârii, înlăturarea temerii de oprobriul opiniei publice şi de pedeapsa prevăzută de lege), agresivitatea intervine în etapa a treia, etapă ultimă, adică trecerea la săvârşirea concretă a faptei (când se loveşte, se sustrage un bun etc). Atare acţiuni presupun forţă şi acte de agresiune.

Agresivitatea este o formă de manifestare a unei tendinţe, a unui instinct existent în lumea animală şi cea umană, anume tendinţa sau instinctul de combatere (combativ), care constă în acte de înlăturare a unor obstacole ce intervin în momentele de împiedicare a animalului sau omului de a-şi consuma hrana, apa etc, pentru satisfacerea unei nevoi (foame, sete, apărare de un pericol etc). În atare situaţii, agresivitatea este utilă în limite necesare. În cazul comiterii unei crime, agresivitatea se foloseşte în limite depăşite şi în scopuri antisociale. Agresivitatea devine un factor de pericol social, manifestându-se printr-un comportament violent şi distructiv.

Agresivitatea este, după teoria criminologică, de mai multe feluri: autoagresivitate, ce

31

constă în îndreptarea caracterului agresiv spre propria persoană exprimându-se prin automutilări, tendinţe de sinucidere; agresivitate fiziologică (adică forţa fizică, forţa fiziologică a omului), care este influenţată de emoţii mari, pasiuni, de factori sociali (conflicte sociale etc); agresivitatea patologică, în cazul persoanelor psihopatice sau psihotice (epilepsie, beţie, în cazul unor maladii mintale).

Pinatel mai distinge două forme ale agresivităţii: ocazională şi profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă; este întâlnită cu precădere în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, constant.

Agresivitatea se dezvoltă în cazul împiedicării satisfacerii unor trebuinţe, dorinţe (când nu se poate ajunge la obiectul care ar satisface acea dorinţă). O asemenea obstrucţionare provoacă emoţii vii, tulburare, mânie şi, prin aceasta, agresivitatea creşte. Nu sunt lipsite de importanţă cazurile de frustrări, de lipsire violentă de un obiect care ar satisface unele nevoi (materiale sau morale), care conduc apoi la tulburări morale mai intense. Agresivitatea, ca structură psiho-fizică, devine un motiv şi o mijlocire de comitere de infracţiuni.

D. INDIFERENŢA AFECTIVĂ. Indiferenţa afectivă este o stare fizico-psihică ce devine o trăsătură caracteristică a unor Criminali, stare care favorizează trecerea la săvârşirea unei crime. Ea constă în absenţa unor emoţii şi sentimente de omenie ce privesc relaţiile dintre oameni. Este vorba de emoţii şi sentimente de simpatie, prietenie între oameni, datorită cărora oamenii nu-şi fac rău unul altuia sau unii altora. Acestea creează o sensibilitate a omului faţă de semenul său, emoţii şi sentimente de participare la bucuria şi durerea altuia, dar mai ales o sensibilitate morală, adică o sensibilitate la ceea ce este bine şi rău pentru altul. Aceste stări afective sunt mijloace de solidaritate primară între oameni şi mijloace de netrecere la săvârşirea de infracţiuni.

Criminologia modernă, mai ales criminologia clinică, prin J. Pinatel, a dezvăluit că o trăsătură importantă a criminalului este lipsa acestor stări afective, este aşa-numita indiferenţă afectivă, inclusiv indiferenţa morală a criminalului, trăsături care generează sau favorizează săvârşirea de infracţiuni. Adică, în cazul în care infractorul a învins oprobriul public faţă de comiterea unei infracţiuni, dacă a învins teama de pedeapsa ce îl ameninţă, el ar putea să se reţină de la comitere, datorită sentimentului de milă faţă de victimă, datorită rezistenţei sale afective (durerea, suferinţa victimei). Dar, în cazul criminalului stăpânit de indiferenţa afectivă, stăpânit de lipsă de milă, el nu mai întâlneşte nici o piedică emotiv-morală şi trece la săvârşirea infracţiunii.

Indiferenţa afectivă relevă ideea că infractorul este lipsit de inhibiţia necesară pentru a se opri de la comiterea crimei, inhibiţie pe care o aduce suferinţa altuia. Cercetările psihiatrice au arătat că la tipurile de criminali perverşi există o răutate, o inafectivitate.

Originile indiferenţei afective pot fi un deficit bio-constituţional moştenit. Perversiunea criminalului izvorăşte din plăcerea morbidă ce i-o provoacă suferinţa altuia. Dar aceste origini pot fi şi de ordin educativ şi datorate mediului social. în familiile în care părinţii au atitudini şi comportări dure, cu acte de violenţă frecvente, copiii seamănă cu părinţii. De Greef a cercetat cazuri patologice unde, fiind vorba de crime grave (pasionale), criminalul îşi impune un proces de inhibiţie afectivă, un proces care înăbuşă manifestarea emoţiilor şi sentimentelor de simpatie şi milă pentru alţii, ca apoi să poată săvârşi fapta mai uşor. Este un proces de stingere a emoţiilor şi sentimentelor de bine pentru oameni, un proces de "sălbăticire" afectivă1.

Referindu-se la rolul fiecăreia dintre cele patru componente ale nucleului personalităţii, Pinatel le atribuie următoarea distribuţie: agresivitatea joacă un rol de incitare, fiind o componentă activă, celelalte trei - egocentrismul, labilitatea, indiferenţa afectivă - au rol de a neutraliza inhibiţia trecerii la act prin împiedicarea subiecţilor de a lua corect în considerare aprecierea socială ori sentimentul de compasiune şi simpatie pentru altul.

Cu alte cuvinte, rolul lor este de a da cale liberă de manifestare a agresivităţii. Pe bună

1 J.Pinatel, op.cit., p. 512.

32

dreptate, Pinatel observă că, în general, există tendinţa de a se atribui totul agresivităţii, trecându-se în umbră rolul negativ al tuturor celorlalte componente ale personalităţii, deşi, în realitate, comportamentul delincvenţional devine de cele mai multe ori posibil tocmai inexistenţei frânelor care, în mod obişnuit, inhibă la indivizi normali starea de agresivitate.

El mai observă, de asemenea, în mod întemeiat, că fiecare din cele patru componente negative ale personalităţii se pot înfăţişa cu grade de intensitate diferite: în hiper-, mezo- sau hipo-, fără a viza prin aceasta domeniul patologiei mentale, deci fără a interesa sectorul psihiatric.

Pinatel susţine că existenţa personalităţii criminale este supusă la două condiţii: o primă condiţie, care deja am sesizat-o, întrunirea tuturor trăsăturilor de mai sus (egocentrism, agresivitate, labilitate, indiferenţă afectivă); şi o a două condiţie, persoana respectivă să prezinte o stare de pericol social, o stare periculoasă. Autorul menţionează că în 15% din cazuri pentru infractori starea periculoasă este episodică, trecătoare, că pentru 20% ea este cronică, iar pentru 55% ea este marginală; din această categorie se recrutează cei mai mulţi infractori recidivişti sau ocazionali.

Studiile realizate de Pinatel au reliefat şi alte aspecte psihologice ale criminalului care vin să întregească conceptul de persbnalitate criminală.

În primul rând, sunt evocate trăsăturile emotiv-active, cum sunt trebuinţele şi tendinţele, care sunt elemente dinamice, elemente determinante la acţiuni şi activităţi; aici trebuie menţionate diferite mobiluri şi motive psihice. în această privinţă, se afirmă cu putere că atât criminalii, cât şi noncriminalii surit împinşi la fapte de trebuinţe şi tendinţe (foame, afirmare de sine, combativitate, teamă, mânie, sentimente, pasiuni etc). Dar ceea ce îl caracterizează pe criminal este că la acesta aceste trăsături sunt excesive, nestăpânite, datorită cărora criminalul nu se poate stăpâni. Mai este şi voinţa slabă, lipsa de putere de inhibiţie. În plus, criminalii sunt caracterizaţi şi prin trăsături de temperament excesive: impulsivitate, insensibilitate, excitabilitate etc, tot atâţia factori subiectivi care conduc la crimă. Tot aici amintim trăsăturile psihopatice şi neurotice, care la criminali sunt mai frecvente decât la noncriminali.

O trăsătură de bază, caracteristică criminalului, este şi nivelul scăzut de inteligenţă. în cercetările asupra criminalului se subliniază în mod constant nivelul mintal redus. După felul crimelor, se constată: cei ce comit furturi, 34% sunt debili şi 26% sunt înapoiaţi mintal; că cei ce comit omoruri, 47% sunt debili mintali şi 26% sunt mărginiţi; că cei ce comit violuri, 50% sunt debili mintali şi 50% sunt înapoiaţi mintal.

Aspectul psihologic al criminalului, susţine J. Pinatel, trebuie completat şi cu alte elemente. Astfel, nivelul de cunoştinţe, nivelul de instrucţie a criminalului este, în general, scăzut. Acest lucru se exprimă în numărul mare de analfabeţi în rândurile criminalilor, numărul mare de absolvenţi de numai 1-3 clase şcolare elementare, în numărul mare de delincvenţi care au întrerupt sau abandonat şcoala. De aici, unele consecinţe negative privind nivelul scăzut de cunoştinţe referitoare la normele de conduită socială, nivelul scăzut de pregătire profesională şi altele.

S-au abordat şi alte aspecte privind viaţa psihică a criminalului. Pinatel menţionează unele forme de evoluţie psihică şi socială, în sensul că persoana umană parcurge, în dezvoltarea şi maturizarea sa, un proces care conduce la deplina maturizare. Or, la unii criminali se observă o stare de imaturitate socială, ce se manifestă prin: neînţelegerea şi necunoaşterea răspunderii sale faţă de alţi oameni, prin neluarea în seamă a intereselor altora, refuzul admiterii că dorinţele lor au unele limite, anume dorinţele, interesele altor persoane; hoţul, agresivul, violatorul nu înţeleg, nu admit că şi victima are anumite drepturi.

Pinatel susţine că există anumite componente psihice comune la infractori, şi anume: nesuportarea vreunei constrângeri şi ordini în viaţa lor, control de sine slab, impulsuri puternice şi nestăpânite, egoism, absenţa oricărei bunăvoinţe pentru alţi oameni, nerecunoaşterea crimei comise. La acestea se mai adaugă instabilitatea afectivă şi sărăcia intelectuală.

Criminalii, după comiterea faptei criminale, sunt urmăriţi şi cercetaţi penal, sunt traşi la răspundere penală. Tragerea la răspundere presupune, mai întâi, responsabilitate, anume

33

capacitatea mintală de a-şi da seama de fapta făcută, apoi culpabilitate, adică înţelegerea că-i vinovat, apoi imputabilitate, adică înţelegerea că atribuirea faptei criminale i se face lui fiindcă el a săvârşit-o, că fapta săvârşită i se impută, se pune pe seama celui care a comis-o, că acesta trebuie să răspundă penal, adică trebuie să suporte pedeapsa ce i se aplică şi să o execute. Or, criminalii, ca trăsături specifice, nu văd şi nu înţeleg aceste procese şi stări psihice, cum le înţeleg oamenii necriminali, organele de urmărire penală şi judecătoreşti. Criminalii le înţeleg aşa cum le-au trăit ei, adică subiectiv, nu obiectiv, aşa cum s-au desfăşurat şi petrecut. Criminalii, în general, au responsabilitatea, au capacitatea mintală, dar mai socotesc că fapta săvârşită de ei este o faptă de "facere de dreptate", cu de la sine putere, că ei au suferit frustrări, de aceea au comis crima, că nu sunt vinovaţi, că nu se poate şi că nu-i drept să li se impute fapta şi să răspundă penal. Din acest punct de vedere, criminalii resping reproşul, imputabilitatea, vinovăţia şi răspunderea penală.

Cum spune Pinatel, viaţa interioară a criminalului, aşa cum este trăită de acesta, nu coincide cu viaţa acestuia văzută de alţii - autorităţi sau societate. Din păcate, în anumite cazuri dramatice, de exemplu, în caz de condamnare pe nedrept, aceştia uneori au dreptate.

3.3. Orientarea sociologicăA. Considerate generaleÎn timp ce reprezentanţii orientării biologice, ai orientării psihologice au abordat etiologia

de ordin endogen a criminalităţii, adepţii orientării sociologice au preferat analiza cauzelor de ordin exogen, acordând o deosebită importanţă determinărilor de ordin social.

Primele explicaţii etiologice de tip sociologic au fost grupate sub denumirea generică de Şcoala franco-belgiană a mediului social45.

Şcoala cartografică (geografică)Reprezentanţii de seamă ai acestei şcoli au fost Lambert A.J. Quetelet (1796-1874) şi

Andre-Michel Guerry (1802-1S66), care au realizat o analiză statistică a criminalităţii.Quetelet, ca specialist în ştiinţele sociale, a utilizat metode statistice şi matematice pentru

a analiza influenţa factorilor sociali şi individuali în etiologia crimei. Rezultatele cercetărilor întreprinse menţionau despre:

- vârstă, că ar avea cea mai mare influenţă în comiterea crimei (faptele erau săvârşite cu violenţă contra persoanei, în tinereţe, şi contra proprietăţii odată cu înaintarea în vârstă);

- sex (bărbaţii erau mai uşor vulnerabili în ceea ce priveşte predilecţia spre comiterea de infracţiuni); femeile având o frecvenţă infracţională mai mică şi se orientau spre infracţiuni contra proprietăţii);

- anotimpul (vara se comitea un număr mai mare de infracţiuni contra persoanei, iar iarna predominau acele infracţiuni contra proprietăţii);

- climatul (cel din sud stimula săvârşirea infracţiunilor contra persoanei, iar cel din nord stimula contra proprietăţii);

- eterogenitatea socială, ca rezultat al imigrării, determina discriminare, inegalitate socială şi violenţă;

- profesia are un anumit impact asupra tipului de delict comis;- sărăcia, ca şi consecinţă a trecerii de la confort la disconfort);- alcoolismul influenţează săvârşirea infracţiunilor cu violenţă.Şcoala sociologică. Teoria lui DurkheimEmile Durkheim (1858-1917), considerat ca fiind unul dintre pilonii sociologiei ca

ştiinţă, are merite deosebite în analiza criminologică a fenomenului infracţional. Durkheim considera că însăşi criminalitatea este un fenomen social normal, care se manifestă inevitabil în toate societăţile. De aici rezultă că infracţionalitatea nu este determinată de cauze excepţionale, ci, în primul rând, de structura socioculturală căreia îi aparţine.

Crima, afirmă Durkheim, constituie un factor de sănătate publică. În planul analizei criminologice, Durkheim a elaborat conceptul de anomie (a nomos - fără norme), care desemnează o stare obiectivă a mediului social, caracterizată printr-o dereglare a normelor

34

sociale, datorită unor schimbări bruşte (războaie, revoluţii, crize economice etc).Şcoala mediului social (sau şcoala lioneză)A fost fondată de A. Lacassagne (1843-1924) şi L. Manouvrier (1850-1922), promovând

teoria conform căreia mediul social are un rol determinant în geneza criminalităţii.Teoria lui Lacassagne cuprindea două noi idei, şi anume:- "societăţile nu au decât criminalii pe care îi merită";- "mediul social este mediul de cultură al criminalităţii, iar microbul este infractorul". De

aici, leitmotivul criminologiei sociologice care susţine că "fiecare societate conţine tipurile de infracţiuni şi de infractori care corespund condiţiilor economice, culturale, morale şi sociale proprii".

Şcoala interpsihologicăA fost reprezentată de Gabriel Tarde (1843-1904), asociat şi prieten al lui Lacassagne,

care face din sociologie o interpsihologie47. în concepţia acestuia, socialul este guvernat de relaţiile psihologice dintre indivizi, bazate pe legea imitaţiei. Imitaţia constituie, astfel, principala cauză a criminalităţii. Tarde, în urma studiului întreprins, evidenţiază existenţa unor infractori de profesie care se caracterizează prin limbaj (argou), semne de recunoaştere (tatuaje) şi reguli de asociere (grupuri de răufăcători). Spre deosebire de Durkheim, Tarde consideră infractorul ca fiind un parazit social, refuzând să considere crima ca pe un fenomen normal al vieţii sociale.

Teoria sociologică multifactorialăConsiderat drept fondatorul criminologiei sociologice, EnricO Ferri (1856-1929) acceptă

determinismul endogen al maestrului său prin cercetările sale asupra cauzelor exogene, socio-economice ale fenomenului infracţional. E. Ferri considera delictul un fenomen complex, cu determinare multiplă, atât fizico-socială, cât şi biologică, în modalităţi şi grade diferite, în funcţie de caracteristicile persoanei implicate, ale locului şi timpului comiterii faptei penale.

E. Ferri a realizat o clasificare a factorilor criminogeni48 astfel: - factori antropologici (endogeni) specifici constituţiei organice a infractorului, cei

specifici constituţiei sale psihice şi, în ultimul rând, caracteristicile personale (vârstă, sex etc);- factori fizici sau cosmo-telurici (climatul, natura solului, anotimpurile, condiţiile

atmosferice etc);- factorii mediului social: densitatea populaţiei, familia, educaţia, opinia publică,

producţia industrială, alcoolismul, organizarea economică şi politică etc.B. Tendinţe moderneTeoria "asociaţiei diferenţiale" şi teoria "conflictului de culturi"Teoria "asociaţiei diferenţiale", în criminologia americană contemporană, cunoaşte

răspândire mare; ea aparţine lui Edwin Sutherland, în lucrarea intitulată "Introducere în criminologie ".

În concepţia teoriei "asociaţiei diferenţiale", conflictul culturilor este principalul temei al explicării criminalităţii; se susţine că delincvenţii au valori diferite faţă de cele ale nedelincvenţilor, că, prin urmare, subgrupurile în conflict apar din cauza diferenţierii sociale ocazionate de industrializare. De altfel, susţinătorii acestei teorii au avansat teza că rata criminalităţii este mai ridicată în acele subgrupe sociale cu puternice tradiţii infracţionale.

Demersul teoretic al concepţiei "asociaţiei diferenţiale" consideră comportamentul infracţional ca un comportament "învăţat" sau contractat în alt mod, în interacţiune cu alte persoane, în cadrul unui proces de comunicare verbală şi neverbală şi implicit de deprindere a unor tehnici de săvârşire a infracţiunilor şi a unor concepţii favorabile încălcării legislaţiei penale1.

Teoria "asociaţiei diferenţiale" a inspirat şi teoria "conflictului de culturi", cercetată de Thorsten Sellin ("Culture Conflict and Crime ", New York, 1938), potrivit căreia, în cadrul "subculturii delincvente" se stabileşte un sistem de norme şi valori distincte de cultură dominată sau centrală; odată constituită, subcultura respectă aceste norme şi impune o conduită determinată membrilor ei. În acest sens, potrivit opiniei teoreticienilor "subculturii delincvente",

1 A.Dincu, op.cit., p.62.

35

membrii se integrează grupului pe măsură ce se deprind să adopte tipul de comportament valorificat de către grup. În acest sens, criminalitatea apare ca un fel de limbaj care exprimă valorile şi modurile de comportare ale acestor grupuri; comportamentul infracţional apare, cu alte cuvinte, ca un comportament dobândit care este apreciat ca satisfăcător de individ, deoarece îi permite să fie recunoscut ca membru al unui grup.

Limitele teoriei "asociaţiei diferenţiale " şi ale teoriei conflictului de culturiNici teoreticienii "conflictului de culturi" nu definesc în mod explicit conceptele de

"cultură" şi de "structură socială" cu care operează. De asemenea, teoria "asociaţiei diferenţiale" denaturează cauzalitatea criminalităţii americane prezentând, spre exemplu, criminalitatea imigranţilor în SUA ca un fenomen pe care, inevitabil, îl învaţă şi aparţin imigranţilor, ca o fatalitate ce se transmite din generaţie în generaţie.

Aceste teorii referitoare la criminalitate sunt subiectiviste: dintr-un fenomen social, concret-istoric, criminalitatea ajunge să fie o chestiune a fiecărui individ care învaţă comportamentul preluând tradiţiile delincvente ale unui grup sub-cultural.

Teoria anomieiE. Durkheim a fost cel care a folosit prima dată termenul de anomie pentru a desemna o

relaţie dezorganizată sau alterată între ordinea socială şi aspiraţiile sau aşteptările individuale. Anomia, din perspectiva lui E. Durkheim, este pusă pe seama societăţii care, ca rezultat al dezorganizării normative, vede reducându-i-se posibilităţile de control asupra individului şi activităţii sale.

R. Merton, în mod substanţial, a răspândit teoria anomiei, arătând că în societatea americană există un set de valori dominante, fundamentale - cum ar fi prosperitatea, libertatea, achiziţia -, acceptate de întreaga populaţie printr-un consens pe care legea penală îl consacră; mijloacele de realizare a acestor valori nu sunt însă la dispoziţia tuturor membrilor societăţii, împrejurare care generează o stare de anomie, un sentiment de nedreptate, de imposibilitate de a atinge obiectivele şi de a satisface aspiraţiile sociale, ceea ce conduce la folosirea mijloacelor ilicite de realizare, la apariţia devianţei, inclusiv a criminalităţii. Teoria anomiei concepe astfel devianţa, inclusiv delincventa şi criminalitatea ca o reacţie - dezvoltată sub imperiul unei tensiuni şi anxietăţi psihologic considerabile - a unor indivizi înstrăinaţi, dezarmaţi, în neputinţă de a-şi realiza aspiraţiile care, în aceste condiţii, au sentimentul că sunt izolaţi, că societatea este "blocată", că mijloacele legale sunt ineficace pentru atingerea obiectivelor de progres: oriunde există prăpastia dintre aspiraţii şi posibilităţi de realizare se iveşte devianţa şi, deci, delincventa.

Limitele teoriei anomieiDacă însăşi criminalitatea este expresia unei tensiuni, autorii americani ai anomiei merg

până acolo încât identifică chiar tipuri de tensiuni psihice în care discrepanţa dintre aspiraţii şi posibilităţi apare mai vădit, este mai frecventă, mai intensă - a unor sentimente de frustrare, de nedreptate, a indivizilor ce se văd în imposibilitatea de a-şi atinge scopurile cu mijloacele legale de care dispun, atunci criminalitatea încetează a fi un fenomen social, convertindu-se într-un fenomen individual; impasul în subiectivism al teoriei este considerabil.

Dar, totuşi, teoria anomiei nu este lipsită de unele merite, şi anume demersurile cercetătorilor americani de explorare a zonei subiective a comportamentului infracţional au identificat şi unele motivaţii individuale reale, în cazul unor infracţiuni.

Teoria clinicăAceastă concepţie are drept obiectiv esenţial studiul "trecerii la act" şi se sprijină pe

metode de tipologie a delincvenţilor pentru a face accesibile observaţiile clinice; ea îşi propune să examineze personalitatea delincventului în vederea prevenirii în special a recidivei şi, în general, pledează pentru resocializarea condamnaţilor. Promotorii orientării clinice susţin, potrivit metodei lor de diagnostic criminologic, că un individ relevă o "stare periculoasă" şi, deci, un potenţial criminogen mai ridicat de "trecere la act" cu cât sunt mai pronunţate trăsăturile de egocentrism, labilitate, agresivitate şi indiferenţă afectivă şi invers.

Limitele concepţiei cliniceTeoreticienii acestei concepţii încearcă a desluşi etiologia (cauzalitatea) unui fenomen

36

prin excelenţă social, cum este cel al criminalităţii, în termeni biopsihologici. Astfel, Pinatel admite în etiologia actului criminal şi factori sociali, ca dovadă că ei preconizează că diagnosticul criminologic al conduitei infracţionale se compune din combinarea influenţelor biologice cu cele sociale.

Construcţia teoretică a criminologiei clinice acordă o insuficientă atenţie dimensiunii sociale a cauzalităţii comportamentului infracţional.

Teoria interacţionistăInteracţionismul a apărut în doctrina americană a anilor 1960, ca o replică împotriva

concepţiilor care ignorau reacţia socială, care nesocoteau valoarea şi relaţia dintre reacţia socială şi criminalitate; doctrina americana a interacţionismului s-a născut în condiţiile de criză a vieţii americane instituţionale - criză manifestată în special în creşterea instituţiilor birocratice de control social şi amestecul din ce în ce mai puternic al acestora în viaţa indivizilor.

Interacţioniştii doresc să schimbe ceva în ortodoxismul dominant anterior în doctrina americană asupra cauzalităţii care considera că "răul generează rău"; de aceea, ei au părăsit domeniul de cercetare a cauzalităţii criminalităţii şi au studiat procesul calificării ("etichetării") unei persoane ca infractor, urmărind să descopere modul în care, prin intermediul organelor de control al criminalităţii, este "stigmatizată" o persoană ca infractor.

În formula clasică, aşa cum a fost formulată în criminologia americană de Lemert, Chamblis şi Becker, Erikson şi Cohen, teoria interacţionistă consideră comportamentele umane ca fiind infracţionale datorită împrejurării că grupurile sociale dominate în societate le califică ca fiind deviante; altfel spus, în concepţia interacţionistă punctul de plecare al calificării unui comportament uman ca fiind infracţional este "reacţia societăţii", mai exact a grupului dominant sub raport economic şi politic, care aplică "stigmatul" de infractor.

37

CAPITOLUL 4 CAUZALITATEA ÎN CRIMINOLOGIE

4.1. Cauzele fenomenului social al criminalităţii 4.1.1. Factorii criminogeniAbordarea individuală a factorilor criminogeni trebuie canalizată spre un anumit scop, şi

anume acela de a releva corelaţiile existente între o condiţie sau o diversitate de condiţii şi criminalitate.

J. Pinatel clasifica factorii criminogeni în factori geografici, economici, culturali şi politici. R. Gassin este sceptic cu privire la faptul că mediul geografic ar constitui un factor criminogen relevant la nivelul fenomenului infracţional. H. Mannheim tratează cauzele de ordin social ale criminalităţii.

D. Szabo analizează problema cauzalităţii, neevidenţiind cauzele criminalităţii ca fenomen social şi cauzele actului infracţional concret.

Din perspectiva celor afirmate, în ceea ce priveşte analiza factorilor care determină criminalitatea ca fenomen social, aceştia se pot clasifica în factori economici, demografici, culturali şi politici.

Factori economiciStarea economică a unui stat, a unei zone mai restrânse, poate determina sau influenţa

anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul infracţional. Factorii economici ce pot fi consideraţi cu conţinut criminogen sunt industrializarea, şomajul, nivelul de trai şi crizele economice.

Industrializarea este cea care oferă locuri de muncă, posibilităţi de instruire şi specializare oferind creşterea nivelului de trai al oamenilor. Fenomenul de industrializare produce unele efecte secundare, cum ar fi:

- creşterea masivă a mobilităţii orizontale a unei întregi populaţii rurale, care se deplasează spre zonele industrializate. Înlocuirea mediului social rural cu cel urban, în care individul a devenit un necunoscut, este de natură să producă efecte negative asupra acestei categorii de oameni, provocând modificări în structura lor de personalitate;

- industrializarea produce o specializare cu efecte de înstrăinare;- industrializarea afectează grav echilibrul ecologic, producând efecte care accentuează

starea de stres a muncitorilor şi a celorlalţi membrii ai societăţii.Şomajul exercită o influenţă negativă prin scăderea nivelului de trai, dar şi prin instabi-

litatea emoţională pe care o determină, îl pune pe individ să nu-şi mai poată realiza, prin mijloace legale, aspiraţiile sale.

Şomajul are implicaţii şi asupra structurii familiale. Autoritatea tatălui scade, rolul său de "cap" al familiei fiind alterat.

Nivelul de trai. Sărăcia nu are doar o dimensiune economică obiectivă, ci şi o dimensiune spirituală. Dimensiunea obiectivă se raportează la un nivel de trai mediu într-o societate dată. Dimensiunea subiectivă se referă la percepţia individuală, la evaluarea personală pe care individul o face statutului său economic. Astfel, acelaşi salariu poate fi considerat foarte bun de unele persoane, în timp ce altele îl pot considera insuficient pentru un trai decent. Alături de sărăcie, care îi poate determina pe unii indivizi să comită infracţiuni, se adaugă şi dorinţa de îmbogăţire, care, şi ea, poate împinge spre delincvenţă.

Crizele economice. Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentuează în timpul crizelor economice, care afectează atât producţia, cât şi nivelul salariilor şi rata şomajului. În lipsa unei protecţii sociale, persoanele afectate pot fi foarte vulnerabile în ceea ce priveşte predilecţia spre criminalitate.

Factorii demograficiStatistic, s-a constatat că exploziile în rata natalităţii, structura demografică a sexelor,

38

mobilitatea geografică şi socială a populaţiei reprezintă factori criminogeni importanţi.Relaţia existentă între rata natalităţii şi criminalitate este de natură indirectă, la

amplificarea delincventei juvenile contribuind o multitudine de alţi factori, între care putem evidenţia structura familială, carenţele instructiv-educative, rolul negativ al mass-media ş.a.

Mobilitatea socială şi urbanizareaMobilitatea socială este determinată cel mai adesea de urbanizare şi are astfel consecinţe

criminogene certe. Mobilitatea conduce la dezorganizarea instituţiilor sociale existente şi la crearea altora noi.

Creşterea rapidă a mediului urban care nu permite amenajarea cartierelor; mediul tehnic urban, manifestat în forme multiple, cu structuri modificate permanent; rapiditatea transformărilor social-culturale; toate acestea supun personalitatea umană la perturbaţii evidente.

Scăderea controlului social atât informal, cât şi formal determină creşterea delincventei.Factorii socio-culturali"În sens larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de

societatea omenească de-a lungul istoriei. În criminologie interesează în mod deosebit acei factori culturali care au un rol predominant în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor şi care, finalmente, îi conduc la săvârşirea faptelor antisociale"1.

FamiliaFamilia este un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind alcătuită din soţ-soţie şi copiii

născuţi din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga şi alte rude), pe care îi unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale.

Astăzi, familia tinde tot mai mult să se reducă la un cuplu orientat unidirecţional spre viitor, chiar dacă acest viitor are multe incertitudini. Simbolismul casei strămoşeşti este loc sacru unde se reînnoiesc şi întăresc legăturile de rudenie; este din ce în ce mai puţin perceput în aglomerările urbane. Odată cu mobilitatea societăţii moderne, casa copilăriei rămâne până la urmă o simplă amintire.

Opiniile asupra familiei sunt însoţite de numeroase paradoxuri şi contradicţii. O parte din studiile pe această temă, precum şi presa, televiziunea repetau obsesiv: "dispariţia familiei", "familia în bucăţi", "familie asistată", "familia destrămată", accentuând asocierea între familie şi criză. Rămâne totuşi o certitudine că familia contemporană şi-a micşorat atât dimensiunile, cât şi rolurile, restrângându-se în bună parte la cuplul conjugal. Din punct de vedere economic, ea a încetat să devină o comunitate de producţie, fiind doar una de consum. De menţionat faptul că nici funcţia de asistenţă pe care o realiza altădată: îngrijirea bătrânilor, a rudelor bolnave, astăzi familia nu o mai îndeplineşte, fiind alarmantă situaţia în care România, se pare, nu este pregătită să suporte o astfel de schimbare a raporturilor sociale interfamiliale.

Remarcat este că funcţia pe care o păstrează, totuşi (dar chiar şi aceasta este împărţită cu alte instituţii), în pondere destul de mare, este aceea de socializare şi educare a copiilor.

"Astfel, una din cele mai importante funcţii ale familiei constă în educarea şi formarea tinerilor, în vederea integrării lor optime în viaţa şi activitatea socială".

După cum am observat, familia, celula de bază a societăţii, cum a mai fost numită, are o serie de valenţe, rolul de socializare imprimând copilului un anumit standard valoric, precum şi atitudini de aderare ori de lipsă de cooperare faţă de anumite valori sociale.

"Familia asigură copilului siguranţa indispensabilă atingerii maturităţii intelectuale, sociale şi culturale, precum şi o identitate proprie în baza căreia va fi acceptat ca partener social"2.

În ultimul timp însă, un asemenea punct de vedere a fost depăşit, considerân-du-se că, de fapt, în cazul familiilor dezorganizate, nu structura familiei ca atare se face vinovată de apariţia conduitelor deviante, ci marile ei lipsuri: "carenţa familiei constând în incapacitatea ei psihologică, pedagogică şi morală".

"Ce este de fapt familia dezorganizată? Este familia care îşi pierde integritatea ca urmare

1 Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p.151.2 Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p. 152.

39

a separării părinţilor datorită unor motive precum: desfacerea căsătoriei prin divorţ, decesul unuia din părinţi".

Studiile asupra delincventei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului, precum şi a afecţiunii acestora, ca urmare a divorţului, i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte antisociale. Astfel, divorţul, care duce la dezorganizarea familiei, poate contura serioase tulburări afective şi tulburări comportamentale, ce conduc la neadaptarea socială.

Numeroase date de anchetă efectuată pe copii delincvenţi demonstrează faptul că, în mare măsură, comportamentul deviant este determinat de dezorganizarea vieţii familiale ca o consecinţă a divorţului.

Nu de puţine ori, copiii care resimt puternic influenţele climatului conflictual familial fug de acasă şi caută să găsească diferite grupuri de apartenenţă care, la rândul lor, pot fi orientate antisocial. Situaţia este mult mai dramatică în cazul în care, în cadrul familiei, sunt cazuri de alcoolism, imoralitate şi promiscuitate. Astfel, după unii cercetători, alcoolismul în familiile din care provin delincvenţii se manifestă într-o proporţie de aproape trei ori mai mare decât în celelalte familii.

Familiile caracterizate printr-un potenţial conflictogen ridicat şi puternic carenţiale din punct de vedere psihoafectiv şi psihomoral afectează în cea mai mare măsură procesul de maturizare psihologică şi psihosocială a personalităţii copiilor. Fuga de acasă a copiilor, asociată cu lipsa de supraveghere parentală, îi determină să adere la unele medii şi grupuri extrafamiliale cu un mare potenţial delincvenţial.

Eşecuri privind integrarea şcolarăChiar dacă nu în totalitate, un mod de validare a strategiilor educaţionale utilizate în

cadrul familiei îl constituie adaptarea şi integrarea şcolară. Nivelul de adaptare şi integrare şcolară, la rândul lui, poate fi analizat în funcţie de doi indicatori mai importanţi:

a) randamentul şcolar (note, medii, rezultate, performanţe etc);b) gradul de satisfacţie resimţit de elev (motivaţie, interese, atitudini pozitive, atracţie-

preferinţă în raport cu viaţa şi activitatea şcolară).Copiii inadaptaţi şcolar intră în categoria "copiilor problemă", care adoptă o conduită

deviantă în raport cu cerinţele vieţii şi activităţii şcolare."Aceşti copii se caracterizează de obicei prin: insubordonare în raport cu regulile şi

normele şcolare; lipsa de interes faţă de cerinţele şi obligaţiile şcolare; absenteismul, frecvenţa redusă; repetenţia; conduita agresivă în raport cu colegii şi cadrele didactice".

Cercetările efectuate confirmă faptul că există o corelaţie între conduita delincventă şi nivelul pregătirii şcolare, în sensul că delincvenţii minori, de regulă, prezintă un nivel de pregătire şcolară foarte scăzută.

Impactul activităţilor din timpul liberMajoritatea minorilor infractori prezintă serioase deficienţe de socializare familială şi

şcolară, concretizate prin fuga de acasă, abandon şcolar, vagabondaj, consumul de alcool, anturaje negative, care, accentuate cu labilitatea psihică, morală şi afectivă, se structurează în comportamente specifice delincvenţilor. În cadrul acestui proces, timpul liber reprezintă un factor important ce poate face diferenţa în formarea caracterului şi personalităţii între cele normale şi cele delincvente.

Pentru copiii şi tinerii din România, o mare parte a timpului liber îl constituie: vacanţele şcolare, sărbătorile, zilele nelucrătoare, dar şi timpul liber zilnic. Jocul este activitatea fundamentală a copilului până la intrarea în şcoală. Interesul pentru joc satisface şi impregnează distanţa între realitate şi posibilitate cu activităţi şi conduite, trăiri intense şi un fel de fericire a acestora.

Interesele culturale (faţă de produsele culturii) se dezvoltă şi sub influenţa mass-media, prin cărţile cu poveşti, povestiri, teatru. Odată cu introducerea televiziunii prin cablu, singura modalitate de a petrece timpul liber de către mulţi copii o constituie programele TV, internetul etc.

40

Un alt centru de interes, mult mai benefic decât televizorul, îl constituie calculatorul. Puţini însă beneficiază de calculator personal.

Timpul liber este petrecut din ce în ce mai puţin în cadrul familiei. De asemenea, au fost identificate noi şi potenţial periculoase forme de petrecere a timpului liber, cum ar fi asocierea în grupuri care se angajează deliberat în comiterea de infracţiuni. Cercetătorii afirmă că aceste fapte trebuie văzute ca formă de infracţiune între tineri, altfel spus, ca o formă de a petrece timpul liber împreună.

Impactul mijloacelor de informare în masăMijloacele de informare în masă moderne permit nu numai influenţarea unui mare număr

de indivizi, ci şi difuzarea unor ştiri proaspete din cele mai diferite domenii şi arii geografice. Această rapiditate este un extraordinar mijloc de seducţie, iar celor care s-au obişnuit cu ea le vine adesea greu în absenţa ei. Totodată, rapiditatea plăteşte tribut superficialităţii în materie de control a surselor şi uşurinţei în aprecierile făcute asupra evenimentelor. În plus, ea produce creşterea considerabilă a numărului de informaţii, fie şi numai pentru a satisface cererile unui public devenit exigent, antrenând astfel riscul suprainformării. Publicul pare că a devenit sensibil la plăcerea simultană pe care i-o produce un anumit ritual al informării şi caracterul surprinzător al ştirii care i se transmite. Veridicitatea şi importanţa faptelor trec (în afara unor excepţii) pe plan secundar, în timp ce o anumită dramatizare a subiectului, oricare ar fi acesta, focalizează imediat atenţia.

a) Radioul, care a fost unul din primele suporturi de masă pentru informare, a înregistrat o creştere considerabilă în importanţă odată cu apariţia receptoarelor portative, performante şi uşoare.

b) Televiziunea este, de departe, cel mai popular mijloc de informare în masă, deşi se pare că este apreciată mai mult ca sursă de distracţii şi de cultură decât ca vector informaţional. Principala sa deficienţă constă în volumul şi greutatea relativ mare a mijloacelor de înregistrare. Imaginile nu sunt decât puncte de vedere parţiale ale evenimentelor, care adesea nu pot fi "prinse" decât cu condiţia ca evenimentul respectiv să fi fost prevăzut.

c) Presa scrisă pare, totuşi, să fi păstrat serioase avantaje. Diversitatea reprezintă atuul principal al presei scrise şi, să nu uităm, foarte des ilustrate. Cotidianele, publicaţiile săptămânale, lunare sau trimestriale, chiar şi atunci când tratează subiecte asemănătoare, o fac în moduri diferite. Mai multe decât concurentul lor audiovizual, publicaţiile au o posibilitate de retragere şi, deci, de critică mai serioasă, mai bine argumentată. În acelaşi ziar sunt întâlnite modalităţi diferite de prezentare: scurte informaţii de actualitate, reportaje aprofundate, cronici mai mult sau mai puţin specializate, editoriale, comentarii, articole de popularizare, care sunt oferite împreună cititorului, lăsându-i posibilitatea de a alege ceea ce-1 interesează.

Studiile efectuate au relevat influenţa, deseori negativă, exercitată de mijloacele de informare în masă. Criminologii occidentali au menţionat pe primele locuri violenţa în mass-media şi, în special, video-violenţa.

Cercetările s-au concentrat asupra acestui aspect, rezultând că violenţa pe micul sau marele ecran furnizează modelele de comportament negativ. Este demn de remarcat că aceste filme sunt comerciale, făcute pentru a se obţine cât mai mulţi bani din vânzarea lor şi, în consecinţă, abordează fără nici o reţinere acele teme cu efecte în planul instinctului, al inconştientului uman. influenţa este mai puternică asupra spectatorului tânăr. Totodată, se observă creşterea nivelului agresiv în rândul celor ce urmăresc asemenea filme sau emisiuni, desensibilizarea acestora cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violenţa. Programele "violente" determină o "dezinhibaţie" a privitorului şi îl scot din real, determinându-1 să săvârşească, pe calea imitaţiei, fapte violente, spontane şi neplanificate.

În totalitatea lor, mass-media pot reprezenta un factor determinant în evoluţia delincventei juvenile, fiind formatoare de concepţii, idei şi modele sociale, contribuind la realizarea unei culturi de masă.

Cercetările psihosociologice au relevat faptul că receptarea mesajelor mass-media se realizează şi interpretează în funcţie de propriile nevoi, atitudini şi imagini despre lume, astfel că

41

aceste mesaje vor produce efecte doar asupra celor care au înclinaţii spre actul delictual, deci trebuie avuţi în vedere şi ceilalţi factori implicaţi.

ToxicomaniaRegistrul infracţional cunoaşte, pe zi ce trece, o diversificare tot mai largă."Delincvenţa, mai mult decât orice alt fenomen, se dezvoltă şi pătrunde în zone şi medii

de mare subtilitate umană, în principal în mediul adolescenţilor şi tinerilor"1.În ultima perioadă, alături de celelalte infracţiuni îşi anunţă tot mai insistent prezenţa, pe

spaţiul naţional, un nou flagel, extrem de "perfid şi periculos" - consumul de droguri.Cei vizaţi direct sunt în primul rând tinerii, care, pe fondul unor particularităţi ale vârstei

- teribilism, curiozitate, discernământ atenuat, tendinţa de a imita, anumite probleme sociale inerente, cât şi o anumită fragilitate psihică -, cedează tentaţiei de a consuma droguri, după care devin dependenţi. Când realizează dimensiunea dezastrului fizic şi psihic pe care şi l-au autoadministrat, de foarte multe ori este prea târziu pentru a se reface şi a reveni la normal.

Alcoolismul este o tulburare cronică a comportamentului, manifestată prin preocuparea continuă pentru consumul de alcool, în detrimentul sănătăţii fizice şi mentale.

Alcoolismul intervine în viaţa de familie perturbând legăturile şi relaţiile stabilite prin căsătorie, afectând me4diul familial şi comunicarea în relaţiile interpersonale. Cei mai importanţi factori psiho-familiali care sunt incriminaţi în motivarea consumului abuziv de băuturi alcoolice: neînţelegeri între partenerii conjugali, pierderi de bunuri, lipsuri materiale, decese, divorţuri, despărţiri, situaţii psihotraumatizante etc.

Pe de altă parte, alcoolismul, prin crearea unor relaţii interfamiliale neconfortabile şi pline de tensiune, influenţează în mod negativ persoanele apropiate alcoolicilor (soţie, copii). Copiii proveniţi din mediul familial alcoolic pot prezenta tulburări de comportament, iniţial la nivel familial, extinzându-se mai apoi şi în sfera socială. Familia alcoolică nu face faţă decât parţial şi deficitar funcţiilor sale de bază.

Alcoolismul se află deseori la geneza actelor imputabile şi a infracţiunilor de toate categoriile, cu pierderi materiale şi de vieţi omeneşti. Intoxicaţia alcoolică acută sau cronică, prin diminuarea până la abolirea simţului uman şi social, cu creşterea iritabilităţii şi exacerbarea impulsivităţii instinctuale, devine sursă de conflicte şi agresiuni prin scăderea criticii faţă de propriul comportament, realizând un comportament patologic.

Un rol important în instalarea şi menţinerea consumului cronic şi abuziv de băuturi alcoolice îl deţine structura de personalitate, personalităţile cu o adaptabilitate optimă la ansamblul influenţelor stresante ale mediului intern sau extern utilizează alcoolul în cantitate mică (moderată) comparativ cu personalităţi inadaptate vieţii socio-familiale şi care utilizează abuziv alcoolul ca modalitate de relaxare a stărilor de recădere psihică, a anxietăţii, a devierii morale şi a diverselor stări conflictuale.

Alcoolismul poate fi definit ca "ingerinţa intermitentă şi permanentă de alcool, ce conduce la dependenţă şi antrenează efecte nefaste"2. Formele clinice de manifestare depind de cantitatea, calitatea şi durata utilizării toxicului. Ele se pot clasifica:

- intoxicaţie etilică acută - definită ca fiind starea de beţie completă, cu un grad avansat de paralizare a energiei fizice şi de intoxicare a funcţiilor psihice, cu lipsa temporară a capacităţii de a înţelege şi de a discerne, datorită tulburărilor psihice produse de alcool;

- intoxicaţia alcoolică supraacută - produsă prin ingestia rapidă a unei cantităţi mari de alcool, în scop de suicid sau accidental, se manifesta prin agitaţie psihomotorie însoţită de amnezie totală;

- intoxicaţia etilică cronică - caracterizată prin consumul abuziv şi cronic de băuturi alcoolice care, în evoluţia sa dinamică, duce la dependenţă cu degradare fizică şi psihică.

În evoluţia fenomenului infracţional se observă o creştere a ponderii delincventei juvenile, iar alcoolismul a fost identificat şi menţionat din ce în ce mai des ca fiind un factor important în influenţarea negativă a comportamentului minorilor şi tinerilor. S-a observat că cei

1 I.Toarbă, V.Brânză, op.cit., p.79.2 I.Toarbă, V.Brânză, op.cit., p.81.

42

ce provin din familii alcoolice sunt predispuşi la consumul de băuturi, din această categorie având mai apoi o atitudine antisocială, devenind chiar autori ale unor astfel de fapte.

Flagelul drogurilor este unul dintre fenomenele cele mai complexe, mai profunde şi mai tragice ale lumii contemporane. An de an, miliarde de dolari sunt deturnaţi spre scopuri antisociale, umflă buzunarele unor traficanţi şi bande de criminali care sfidează autorităţile şi legile. An de an, milioane de oameni cad pradă drogurilor şi o proporţie mereu mai mare dintre ei sunt cu desăvârşire pierduţi pentru societate. An de an se înmulţesc apelurile, întrunirile, conferinţele care îşi propun să găsească cele mai adecvate metode pentru a pune capăt flagelului drogurilor. Pe măsură ce se agravează, situaţia devine şi mai cunoscută sub toate aspectele ei.

Referindu-ne la zona României, reţinem că, datorită poziţiei sale geografice şi conflictelor militare din fosta Iugoslavie, a devenit un segment important al "Rutei Balcanice" de traficare a drogurilor, cu precădere pe varianta nordică a acesteia, respectiv Iran, Turcia, Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia, Cehia, Germania, Olanda şi chiar mai departe. Acest fapt prezintă un pericol pentru societatea românească, care a devenit de câţiva ani consumatoare, piaţa de desfacere pe teritoriul României devenind profitabilă datorită puterii de cumpărare a unor persoane cu posibilităţi materiale".

Pentru prevenirea eficientă a consumului şi traficului de droguri şi implicit pentru protejarea minorilor de efectele stupefiantelor este necesară cunoaşterea principalelor tipuri de substanţe de această natură prezente în traficul intern.

Heroina: este un drog care creează o dependenţă foarte puternică, provine din morfină. Afectează centrul cerebral al plăcerii şi capacitatea creierului de a percepe durerea.

Cocaina: este un drog obţinut din frunzele de coca. Stimulează foarte puternic creierul şi creează cea mai puternică dependenţă.

Marijuana: obţinută din frunzele şi florile plantei de cânepă; în stradă este vândută ca un amestec de frunze mărunţite.

L.S.D.: drog halucinogen care se obţine din acid lisergic, care, la rândul său, se prepară dintr-o ciupercă dezvoltată pe spicele de secară. Se vinde sub formă de tablete colorate, lichid, sau pe diferite suporturi.

Factorii politiciExistă două situaţii specifice, şi anume: războiul şi revoluţia, care determină influenţa

factorilor politici în crimiriogeneză.RăzboiulIndiferent de natura conflictului (fie politică, etnică sau religioasă), în timpul războiului

civil1 se creează centri antagonici de putere, sistemul legislativ fiind ignorat se instaurează haosul, anarhia socială şi economică, violenţa înregistrând cotele cele mai înalte. În acest context, profitând de disoluţia autorităţilor, infractorii găsesc condiţii prielnice de acţiune.

Ca formă a luptei pentru putere, în împrejurările menţionate îşi face apariţia terorismul, cu implicaţiile sale devastatoare.

Revoluţia reprezintă acea stare de criză politică de mare amploare care se finalizează pe cale conflictuală, urmărindu-se înlăturarea de la putere a unui grup conducător, cucerirea puterii politice şi schimbarea orânduirii sociale.

Momentul de criză creat prin intermediul revoluţiei are repercusiuni grave asupra întregului sistem legislativ, care, nemaifiind respectat, împiedică autorităţile să-şi mai poată exercita atribuţiile, care uneori pot fi uşor eliminate.

Perioada din timpul revoluţiei, cât şi cea de tranziţie conferă criminalităţii oportunităţi de creştere la cote alarmante.

Nu lipsite de importanţă rămân acele eforturi substanţiale care vizează readaptarea structurilor de personalitate a indivizilor.

1 Războiul civil constituie cea mai înaltă expresia a unei crize politice pe teritoriul unui stat producând efecte criminogene. Războiul convenţional este mai puţin criminogen, datorită reglementărilor speciale în domeniul penalului (legii marţiale).

43

4.2. Cauzele crimei ca act individual 4.2.1. Definirea noţiunilor de infracţiune şi infractor.Infractorul nu este altceva decât individul obişnuit care este dispus, în anumite

împrejurări, să comită infracţiuni. Infractorul poate fi şi un om bolnav, situaţie în care trebuie analizat în alte circumstanţe.

Fiecare individ are o personalitate proprie, care se exprimă prin specificul bio-psiho-social. Din ansamblul cercetărilor nu se poate reţine că infractorul are trăsături specifice sau că se distinge net de ceilalţi oameni.

Nu există şabloane în care să fie încadraţi indivizii, în aşa fel încât să se stabilească imediat cine este infractor sau predispus la comiterea de infracţiuni şi cine este un om obişnuit. Oricum, personalitatea indivizilor trebuie studiată şi, de asemenea, ansamblul factorilor care pot contribui la formarea şi modificarea ei.

Din studiul făcut până în prezent, factorii principali de influenţare a oricărui individ sunt cei biologici, psihici şi sociali. Fiecare dintre aceştia poate crea o varietate numeroasă de tipuri umane.

Vârsta infractoruluiDin punct de vedere criminologie, vârsta este un element obiectiv important, care

exprimă ansamblul manifestărilor unui individ la un moment dat, maturitatea acţiunilor acestuia, particularizarea genurilor de criminalitate în funcţie de vârstă. În mod normal, individul parcurge la anumite vârste diferite etape în pregătirea sa şcolară, socială, familială.

În studiile făcute, din punctul de vedere al vârstei, persoanele au fost grupate astfel: 0 - 12 ani copilăria; 12 - 18 ani adolescenţa; 18 - 22 ani tinereţea timpurie; 22 - 35 ani tinereţea; 35 - 65 ani vârsta adultă; peste 65 ani - vârsta a treia.

Este firesc ca vârsta să fie extrem de importantă pentru o cercetare criminologică, deoarece şi infracţiunile pot fi grupate în funcţie de aceasta. Fiecărei vârste îi sunt specifice anumite fapte. În general, adolescenţa şi tinereţea sunt caracterizate, în multe situaţii, ca fiind perioade ale vieţii căror le sunt specifice acţiunile periculoase, bazate pe forţa fizică sau pe risc. Perioada maturităţii presupune deja o altă orientare faţă de infracţiune, aici apărând factori care încearcă să elimine riscurile, dând o mai mare importanţă raţiunii, calculelor şi analizei.

Chestiunea delicată este însă aceea a infractorilor minori. Nenumăraţii factori existenţi în mass media, în dezorganizarea vieţii de familie, în anturaj, au creat un anumit gen de brutalitate, de spirit de aventură care s-a difuzat, aşa cum spunea Gabriel Trade, prin imitaţie. Imitarea anumitor personaje din cinematografie, în special, a dus la o lipsă de sensibilitate, cu totul opusă faţă de sentimentele pe care în mod firesc ar trebui să le aibă un copil. Toate acestea s-au materializat într-o largă paletă de infracţiuni, de la cele mai uşoare până la cele mai grave, .de cele mai multe ori neexistând nici o motivaţie pentru comiterea lor.

Codul penal defineşte infracţiunea în art. 17, alin. 1 ca fiind "fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală". De asemenea, art. 17 alin.2 prevede că "infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale", sau, cu alte cuvinte, săvârşirea oricărei infracţiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o pedeapsă care, la rândul ei, presupune din partea celui ce o suportă răspunderea penală pentru fapta săvârşită.

Pentru existenţa infracţiunii, elementele sale (pericolul social, vinovăţia şi prevederea faptei în legea penală) trebuie să existe în mod cumulativ, lipsa uneia din ele făcând să dispară caracterul infracţional al faptei.

Trebuie subliniat că infracţiunea este privită atât ca fenomen social, cât şi ca fenomen juridic; orice infracţiune este o faptă socială datorită materialităţii şi rezonanţei sale sociale şi faptului că exprimă o anumită poziţie a făptuitorului faţă de ordinea socială, constituind în esenţă un act de conduită socială; ca fenomen juridic, infracţiunea este o faptă, constând într-o acţiune sau omisiune, imputabilă autorului său şi sancţionată potrivit legii. Caracteristic infracţiunii, ca fenomen juridic, este, pe de o parte, incriminarea acţiunii socialmente periculoase şi, pe de altă parte, prevederea legală a unei pedepse pentru săvârşirea ei.

44

Codul penal nu dă o definiţie a infractorului. Noţiunea de infractor are o sferă largă de cuprindere, însă, în mod curent, desemnează persoana care a săvârşit o infracţiune. În Codul penal, alături de termenul de infractor mai întâlnim şi pe acela de făptuitor. Sfera acestor termeni nu coincide, făptuitorul având un sens mai larg, desemnând orice persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă răspunde penal sau nu. Deoarece făptuitorul nu răspunde întotdeauna penal, subiect de drept al răspunderii penale poate deveni numai cel ce răspunde penal1 în condiţiile legii.

Din punct de vedere juridic, infractorul (criminalul) este acea persoană care a comis o infracţiune cu vinovăţie sau la care a participat ca autor, complice sau instigator. Calitatea de infractor impune cunoaşterea aprofundată a mecanismelor şi factorilor care influenţează conduita criminală.

Infractorul trebuie cunoscut şi analizat în profunzime, acordându-se atenţie structurii sale psihologice, factorilor ce determină conduita acestuia, atât în ceea ce priveşte explicarea manifestărilor sale negative, cât şi pentru alegerea celor mai eficiente mijloace de corectare. Deşi aprecierea gravităţii faptelor şi calificarea acestora drept infracţiuni revin politicii coercitive a statului, totuşi cercetarea infracţiunii presupune şi studierea infractorului, a factorilor endogeni şi exogeni care acţionează asupra comportării sale. Meritul criminologiei constă în aducerea în prim-plan a infractorului, a personalităţii sale, ca prin studii şi investigaţii aprofundate să se stabilească cele mai potrivite mijloace de prevenire a infracţiunilor.

Din punct de vedere criminologie, ceea ce caracterizează într-o manieră originală dezvoltarea studiilor privind pe criminali este trecerea de la o cunoaştere obiectivă la una subiectivă.

4.2.2. Personalitatea infractoruluiNoţiunea de personalitateTeoriile care au avut drept temă centrală personalitatea au cunoscut o diversitate

remarcabilă datorită abordărilor extrem de variate a diverşilor autori.a) Teoriile genetice: în raport cu acestea, personalitatea este un produs al dezvoltării

istorice şi maturizării, constând în organizarea internă a persoanei caracterizată prin complexitate, libertatea structurilor şi cicluri funcţionale. Un reprezentant al acestui curent, P. Janet vede în personalitate o construcţie ce angajează o ierarhie de niveluri şi de planuri de trăire, un edificiu funcţional de "conduite" interne şi sociale, ce se suprapune acţiunii elementelor şi prin intermediul căreia se distinge şi identifică personajul.

b) Teoria psihanalitică a genezei şi funcţiunii Eului. După Freud, organizarea psihică se efectuează din adâncime la suprafaţă, prin aceasta delimitându-se trei instanţe psihice: Sinele, Eul şi Supraeul. Sinele reprezintă matricea personalităţii, fiind conceput ca o instanţă a organismului, conţinând tendinţele sexual-libidinale şi cele agresive.

c) Teoria personalităţii în psihologia analitică a lui Jung, conform căreia, personalitatea constituie un tot de energie, parţial închis, relativ stabilizat, suferind continuu influenţe şi modificări din exterior, având în autoactualizare scopul dezvoltării.

d) Teoria personalităţii în psihologia individuală a lui Alfred Adler. După acesta, Eul, eminamente creator, acţionând asupra lumii, transformă omul într-o personalitate subiectivă, personală, dinamică şi unic stilizată.

e) Teorii sociale neofreudiste. H.S. Sulivan admite că personalitatea este un model "de durată relativă a situaţiilor periodice interpersonale care caracterizează viaţa umană, depinzând de trei procese principale: cel al dinamismelor ei, cel al personificării (imaginea pe care individul şi-o face despre el şi despre alţii), de procesele cognitive.

f) Personologia dinamică anglo-saxonă. H. A.Murray identifică personalitatea cu o formă integratoare şi organizatoare, angajată atât pe plan intern (rezolvarea problemelor), cât şi extern (interacţiunea cu persoane şi lucruri).

g) În psihologia umanistă a lui Allport, personalitatea este văzută ca o organizare

1 V.Dobrinoiu, Gh.Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p.24.

45

dinamică în sânul individului a acelor sisteme psihologice care determină adaptarea sa specifică la ambianţă.

Teorii cu punctul de greutate pus pe comportament1

- Behaviorismul concepe personalitatea ca rezultat al condiţionării şi învăţării, o serie de reacţii individuale faţă de stimulii specifici. După Watson, personalitatea este o sumă de activităţi comportamentale de-a lungul unei perioade de timp, un produs al sistemelor noastre de deprinderi.

- Concepţia factorială, încercând o clasificare cu sens a modurilor de comportament, vede în aceasta o serie de variabile sau factori specifici. Eysenck, spre exemplu, studiază comportamentul prin intermediul trăsăturilor şi al tipurilor, considerând personalitatea ca "o predicţie a ceea ce o persoană va face într-o situaţie dată ". Guilford defineşte personalitatea ca un edificiu cu trei niveluri: hexitc sau înnăscut, nivelul trăsăturilor primare şi nivelul tipului de personalitate.

- Teoriile socio-culturale despre personalitate pun accent pe rolul deosebit în modelarea personalităţii, rezultând că o mare parte din comportament este un produs al culturii.

- Teoria rolului, având în G.H. Mead un reprezentant important, înţelege personalitatea ca o sumă de roiuri, prin intermediul cărora Eul devine capabil de adaptări multiple şi de extensiune.

- Dintre autorii români poate fi citat C. Rădulescu Motru, care fundamentează personalitatea pe Eu, afirmând că "personalitatea este Eul ataşat în structura experienţei sociale ".

- Sociologul D. Gusti rezumă personalitatea la unitatea de "armonie concentrată dintre afectele fundamentale ale voinţei (iubire de sine, simpatie şi respect) şi voinţa cea mai lungă ".

Componentele personalităţiiPe baza cunoaşterii structurilor de personalitate se pot face previziuni asupra reacţiilor şi

conduitei subiectului într-o situaţie dată sau în faţă unei sarcini ce i se încredinţează sau a unei situaţii-limită.

Persoana normală poate fi privită în funcţie de trei nivele: biologic, intelectual şi spiritual, cu interferenţe între ele.

Ceea ce interesează criminologia sunt cele trei elemente componente ale personalităţii. Acestea sunt considerate a fi: temperamentul, aptitudinile şi caracterul2.

Temperamentul. Latură dinamico-energetică a personalităţiiTemperamentul (firea) este una din laturile sau subsistemele personalităţii, fiind relativ

uşor de observat, el exteriorizându-se în manifestările de comportament.Din comportamentul unei persoane se pot obţine informaţii despre:- dinamica activităţilor psihice, respectiv cât de iute sau lentă, mobilă sau rigidă,

accelerată sau domoală, uniformă sau neuniformă este conduita subiectului;- nivelul energetic sau cantitatea de energie de care dispune subiectul şi mai ales felul în

care o consumă. Astfel, unele persoane dispun de un surplus energetic, iar altele se caracterizează prin deficit energetic; unele persoane se descarcă exploziv, iar altele îşi consumă energia în mod echilibrat făcând economie.

Constatăm astfel că între oameni există diferenţe de comportament care sunt determinate de diferenţele de dinamism şi potenţial energetic, deci diferenţele de temperament.

Clasificarea temperamentului:- sangvin (predomină sângele); - flegmatic (predomină flegma);- coleric (predomină fierea neagră); - melancolic (predomină fierea galbenă).Portrete temperamentale3

1 I.Alexandrescu, Persoană, personalitate, personaj, op.cit., p. 194-210.2 P.P.Neveanu, Mielu Zlate, Tinca Creţu, Psihologie, Editura Didactică şi Pedagogie, Bucureşti, 1988, p.160.3 P.P.Neveanu, Mielu Zlate, op.cit., p.165.

46

Colericul este puternic, neechilibrat, instabil şi extrovertit. Având un sistem nervos puternic, prezintă o mare capacitate de muncă, dar, fiind neechilibrat, el este inegal în desfăşurarea manifestărilor sale.

Astfel, colericul nu cunoaşte linia de mijloc, căci este fie eruptiv, năvalnic, nestăpânit, fie dezarmat. El trece de la iniţiativa de o cutezanţă uluitoare la abandon, de la desfăşurarea neobişnuită de forţe, la stagnare totală.

Faptul că inhibiţia nu reuşeşte să dirijeze cpntinuu fluxul excitativ face ca temperamentul coleric să facă investiţii de energie neeconomicoase, lucru care explică de ce periodic, oricât de mare ar fi energia sistemului nervos, apare epuizarea. El nu are un ritm uniform de activitate. Temperamentul îi dictează activităţi în salturi, uneori cu efecte surprinzătoare într-un interval minim de timp, după cum urmează inevitabil un timp prelungit de odihnă sau evoluţii în alt tip de activitate.

Colericul acţionează foarte bine numai sub impulsul unor scopuri de mare însemnătate pentru el şi este înclinat spre exagerarea acţiunilor pe care le întreprinde. Nu este deloc capabil să desfăşoare acţiuni care presupun răbdare, rezolvări de detaliu, uniformitate. Dacă activitatea are o semnificaţie pentru el, o poate finaliza cu rezultate foarte bune.

Colericul este omul marilor iniţiative, este un foarte bun organizator de colectivităţi umane, un organizator energic, calculat. în relaţiile cu oamenii, colericul este inegal şi relaţia depinde în mare măsură de starea afectivă în care se află.

Se supune greu normelor, regulilor, în general, este un indisciplinat, dar poate fi disciplinat dacă este făcut răspunzător de disciplina altora.

Fiind un extrovert, este comunicativ şi, ca şi sangvinul, este orientat spre prezent şi viitor. în relaţiile de prietenie este foarte statornic, deşi conduita nu o dovedeşte întotdeauna.

Sangvinul este puternic, echilibrat, mobil, extrovert şi stabil. Are o mare capacitate de muncă şi, fiind echivalent, are un ritm egal de activitate. îşi dozează foarte bine, economicos chiar, energia de care dispune, alternând perioadele de activitate cu cele de refacere.

Sangvinul se caracterizează prin vioiciune, rapiditate în mişcări şi vorbire, efervescenţă emoţională. Este temperamentul bunei-dispoziţii, al adaptabilităţii prompte şi economicoase. Dincolo de vioiciune şi exuberanţă, se descoperă calmul şi stăpânirea de sine. Nu este înclinat să se avânte în acţiuni şi se angajează în acţiuni energice numai dacă este solicitat. N-are spirit de iniţiativă, dar şi-1 poate forma prin educaţie. Formează uşor prietenii, dar tot aşa de uşor renunţă la ele. Nu se afirmă ca un ambiţios, dar nici nu este pasiv sau indiferent.

Flegmaticul este puternic, echilibrat, inert, stabil şi introvertit Are putere de muncă, dar, fiind inert, are un ritm foarte lent. Este neobişnuit de calm şi are reacţii lente care denotă aparent indiferenţă. Când se angajează într-o activitate este foarte meticulos.

Nu ocoleşte detaliile şi nu abandonează activitatea până nu ajunge la un rezultat satisfăcător.

Deşi cheltuieşte de două-trei ori mai mult timp decât colericul sau sangvinul în desfăşurarea unei activităţi, el lucrează cu nădejde, temeinic şi ajunge la performanţe excepţionale. Se adaptează greu la situaţii noi, trece greu de la un soi de activitate la altul şi nu renunţă uşor la obişnuinţele şi deprinderile sale, care sunt foarte puternice.

În relaţiile cu oamenii leagă greu prietenii, dar este foarte statornic. Este foarte răbdător şi îşi iese foarte rar din fire, dar, atunci când o face, tinde să prelungească mult furia şi nemulţumirea.

În genere, este foarte realist, cumpătat, practic şi are simţul măsurii. Este foarte interiorizat şi, aparent, nu este afectat de problemele grupului; în realitate însă, problemele grupului au un ecou puternic în forul său intern.

Melancolicul este un tip nervos, slab, introvertit şi instabil. În limbajul curent, prin a fi melancolic se înţelege a fi trist şi pesimist, or, această stare de

spirit nu este întotdeauna un efect al temperamentului. Pesimismul, tristeţea sau deprinderea pot proveni datorită diverselor cauze sociale, culturale şi se pot imprima pe orice temperament. Tot aşa, temperamentul slab poate evita starea de spirit melancolică în anumite condiţii care să îi

47

determine o orientare optimistă.Este adevărat însă că temperamentul slab, deci mai puţin rezistent nervos, este supus mai

des stărilor melancolice, mai ales atunci când apar suprasolicitări, obstacole ce nu pot fi depăşite decât printr-o considerabilă mobilizare de energie. De altfel, numai în aceste situaţii critice slăbiciunea acestui temperament devine evidentă. În rest, reprezentanţii temperamentului slab ni se recomandă ea fiind mai degrabă mobili şi echilibraţi.

Aptitudinile. Latura instrumental-operaţională a personalităţii1

Valoarea aptitudinilor trebuie pusă în legătură directă cu eficienţa, calitatea şi modul de îmbinare a operaţiilor.

Aptitudinile sunt subsisteme sau sisteme operaţionale superior dezvoltate care mijlocesc performanţele supramedii în activitate. Aptitudinile arată ce poate individul, iar nu ceea ce ştie el, şi, de aceea, un om va fi considerat inteligent când va fi în măsură să extragă dintr-un minimum de cunoştinţe un maximum de efect2.

Dicţionarul de psihologie3 face o distincţie între aptitudine care rezultă dintr-un potenţial şi se demonstrează prin facilitate în învăţare şi execuţie şi capacitate ca o aptitudine împlinită care s-a consolidat prin deprinderi rezultate din exerciţiu şi s-a îmbogăţit cu o serie de cunoştinţe adecvate.

Pentru ca potenţialul să fie valorificat şi dezvoltat ca un sistem operaţional, sunt necesare:- maturizarea organismului şi a sistemului nervos central;- adaptarea la mediul natural şi social în condiţiile unor necontenite interacţiuni dintre

subiect şi ambianţă;- activitatea şi învăţarea prin care sistemele operaţionale se organizează progresiv şi se

construiesc la diverse niveluri calitative.În cadrul aptitudinilor, un rol deosebit îl au aptitudinile generale, iar dintre acestea se

remarcă inteligenţa.Termenul de inteligenţă provine din latinescul "inteligere" care înseamnă a relaţiona, a

organiza, şi de la cuvântul "interlegere", care desemnează stabilirea de relaţii între relaţii. Astfel, chiar terminologia sugerează faptul că inteligenţa depăşeşte gândirea care se limitează la stabilirea de relaţii între însuşirile esenţiale ale obiectelor şi nu se referă la relaţiile între relaţii.

Atunci Când vorbim de inteligenţă ca "un sistem complex de operaţii care condiţionează mediul general de abordare şi soluţionare acelor mai diverse sarcini şi situaţii problematice" se au în vedere operaţii ca:

- adaptarea la situaţii noi;- generalizarea şi deducţia;- anticiparea consecinţelor;- compararea rapidă a variantelor de acţiune şi alegerea celei optime;- rezolvarea uşoară şi rapidă a unor probleme cu grad ridicat de dificultate. Toate acestea

relevă cel puţin trei caracteristici fundamentale ale inteligenţei: - capacitatea de a soluţiona situaţii noi, căci cele vechi, familiarizate, sunt soluţionate cu

ajutorul deprinderilor şi obişnuinţelor;- rapiditatea, supleţea, mobilitatea inteligenţei;- adaptabilitatea adecvată şi eficientă în împrejurări noi.Prin aceste însuşiri, inteligenţa apare ca o calitate a întregii activităţi mintale, ca o

expresie a organizării superioare a tuturor proceselor psihice (intelectuale, afectiv motivaţionale, volitive).

Caracterul. Latură relaţional-valorică a personalităţii4 în greaca veche, "caracter" înseamnă tipar, pecete, iar cu aplicare la om semnifică fizionomia, înfăţişarea individului, luat sub aspectul trăsăturilor sale psihice spirituale, pe care le deducem din modelul său propriu de a

1 P.P.Neveanu, M.Zlate, op.cit., p. 172-179.2 D.Aurel, Introducere în psihologie, Editura Luceafărul, Cluj Napoca, 1969, p.74-76.3 P.P.Neveanu, Dicţionar de psihologie, Editura Academiei Române, 1976, p. 214.4 P.P.Neveanu, M.Zlate, op.cit., p. 172-179.

48

se comporta în activităţile şi în relaţiile sale sociale. Este, deci, o fizionomie spirituală prin care omul se prezintă ca o individualitate irepetabilă, ce-1 deosebeşte de alţii, aşa cum se deosebeşte prin înfăţişarea sa fizică.

Particularităţile de caracter prezintă o anumită constanţă sau stabilitate, altfel chiar existenţa caracterului ar fi contrazisă.

În sens larg, caracterul este un mod de a fi un ansamblu de particularităţi psiho-individuale ce apare ca un portret psihic global. În această viziune, termenul de caracter ne apare sinonim cu cel de personalitate.

Caracterul însumează trăsături sau particularităţi privind relaţiile pe care subiectul le are cu lumea şi valorile după care el se conduce. Este un sistem relaţional-valoric şi de autoreglaj.

În sistemul de personalitate, caracterul reprezintă latura relaţional valorică, este, în principal, un ansamblu de atitudini şi valori. Corespunzător identificăm şi patru tipuri de atitudini:

- atitudinea faţă de lume (patriotismul);- atitudinea faţă de muncă (hărnicie);- atitudinea faţă de proprie persoană (demnitatea, exigenţa faţă de sine);- atitudinea faţă de oameni (încrederea în oameni).Relaţii între structurile de personalitate1

Relaţia temperament-caracter a fost considerată diferit:a) unii autori, neputându-le diferenţia, au recurs la amestecul lor;b) alţii, considerându-le total diferite, le-au separat, afirmând că între ele nu există relaţii;c) alţii au făcut referire la legătura dintre ele;d) ultimii au considerat că influenţarea reciprocă se manifestă astfel:1. Temperamentul influenţează caracterul în următoarele situaţii tipice:- temperamentul corelează modul de exprimare, de manifestare în temperament a

trăsăturilor caracteriale; de exemplu, exigenţa faţă de sine este o trăsătură de caracter într-un fel manifestată la coleric şi în altul la sangvinic;

- temperamentul predispune la anumite manifestări caracteriale; în cazul tipului coleric este evidentă predispunerea la o anumită instabilitate caracterială;

- temperamentul avantajează sau provoacă dificultăţi în formarea unor trăsături de caracter; echilibrul sangvinului şi flegmaticului influenţează pozitiv formarea unor trăsături de caracter, în timp ce neechilibrul excitativ al colericului acţionează negativ asupra formării trăsăturilor de caracter.

2. Influenţa caracterului asupra temperamentului constă, în principal, în controlarea şi reglarea acestuia din urmă, în următoarele situaţii:

- caracterul reţine, inhibă anumite însuşiri temperamentale, mai ales pe acelea care au în plan comportamental efecte diferite;

- caracterul maschează şi compensează temporar trăsăturile temperamentale care au efecte negative în plan comportamental;

- caracterul valorifică la maximum trăsăturile de temperament care în plan comportamental au efecte pozitive.

În concluzie, cele două subsisteme ale personalităţii deţin fiecare o anumită putere asupra celeilalte.

Relaţia aptitudini-caracter, ca relaţie de influenţare reciprocă:1. Caracterul, prin sistemul său atitudinal, favorizează sau defavorizează punerea în

valoare a capacităţilor.Nu de puţine ori, datorita lipsei unui caracter bine format, multe potenţialităţi, sau

premise rămân în stare latentă sau cele existente deja nu sunt valorificat maximal; prin urmare, caracterul valorizează aptitudinile. Când atitudinile sunt adecvate aptitudinilor, atunci influenţa este pozitivă, aptitudinile realizându-se la un nivel performanţial.

2. Influenţa aptitudinilor asupra caracterului.

1 A.G.Kovaler, op.cit., p. 89-104.

49

Aptitudinile modifică atitudinile caracteriale. Acest fapt are loc atunci când ele sunt integrate în caracter. Dacă un om îşi identifică, fie şi accidental, înclinaţiile spre o anumită activitate, uşurinţa cu care o poate realiza, plăcerea pe care o resimte în urma rezultatelor obţinute îi va schimba total atitudinea faţă de acea activitate.

Relaţia temperament-aptitudini, ca relaţie de influenţare reciprocă:1. Temperamentul nu constituie decât o premisă extrem de generală în raport cu

aptitudinile.Temperamentul nu predispune sau predetermină aptitudinile, dovada fiind formarea uneia

şi aceleiaşi aptitudini pentru orice temperament sau a mai multor aptitudini pe acelaşi temperament. Cu toate acestea, temperamentul poate avantaja sau provoca dificultăţi în formarea aptitudinilor, acestea din urmă putând fi depăşite prin antrenament sau compensare. Pe de altă parte, modificarea manifestărilor temperamentale este de natură să conducă la manifestarea aptitudinilor.

În concluzie, se consideră că între structurile personalităţii există următoarele tipuri de relaţii:

- ierarhizare cu dominanţă clară a caracterului asupra celorlalte două şi cu capacitatea acestuia de a le regla şi valorifica maximal;

- interinfluenţare;- rol de compensare: aptitudini-caracter;- feed-back: efectele produse de o latură în alta se repercutează chiar asupra laturii care

le-a generat.Bolile psihice ale infractorului1 Omul este alcătuit din trup şi suflet, care se întrepătrund şi se intercondiţionează. În viaţa

sa normală, psihicul este coordonatorul vieţii persoanei umane. Rezultă că orice atingeri (tulburare sau boală) ale acestuia pot avea grave consecinţe asupra manifestărilor exterioare.

Apare atunci evident că trebuie definită sănătatea, prin care suntem atât de particular şi imperativ legaţi de existenţă.

Vechea definiţie - echilibru între organism şi factorii de mediu - este ambiguă. S-a relevat în acest sens că definirea unei noţiuni nu are sens să fie făcută prin alte trei concepte la fel de abstracte. După E. Pamfil şi D. Odogescu, "cota de normalitate din fiecare individ se numeşte sănătate ". S-a observat că spiritul este mult mai vulnerabil decât corpul şi că bolile mintale (ale spiritului) sunt mai numeroase decât bolile trupeşti. Bolile psihice ale infractorului pot afecta responsabilitatea acestuia şi de aceea se impune trecerea lor în revistă cu indicarea celor care înlătură răspunderea penală.

Nevrozele2

Nevrozele reprezintă tulburări psihopatologice de intensitate medie, însă cu o durată semnificativă (luni, ani). Ele se manifestă prin intense suferinţe subiective, inhibiţii variate şi tendinţa la dependenţă. Simptomele sunt: anxietate, fobie, obsesie, depresie, astenii. În geneza lor îşi fac loc o serie de cumulări ale factorilor psihosociali specifici: eşecuri, frustrări, conflicte intrapsihice, stres interpersonal continuu, lipsa de satisfacţii. Mai contribuie şi alţi factori: epuizarea biopsihică recentă (câteodată cu slăbirea sistemului nervos vegetativ), ciclurile vieţii şi crizele acestora, cumularea de traume.

De regulă, nevroza este progresivă în raport cu instalarea, ceea ce o condiţionează, nefiind sesizabil decât parţial atât pentru bolnav, cât şi pentru pacient. Formele de nevroză sunt: neurastenia (corespunzând nevrozei fobico-obsesive, în prezent descrise ca două entităţi separate: nevroza fobică şi cea obsesivă), isteria.

Nevrozele, când sunt la originea unor tulburări de comportament, se consideră că bolnavul este în cvasitotalitatea cazurilor responsabil.

Psihopatiile3

1 B.Tiberiu, Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 23-24.2 Marţian Iovan, op.cit., p. 119.3 Marţian Iovan, op.cit., p. 119.

50

Psihopatia este o boală a personalităţii care se manifestă prin tulburări de afectivitate, comportament sau caracter. Psihopatiile sunt situate între nevroze şi psihoze, în evoluţia cărora se asistă, pe lângă suferinţă, la manifestări de inadaptabilitate socială. Anormalitatea psihopatului este determinată de comportamentul său anormal şi antisocial, el nerespectând normele sociale şi etice impuse de societate. Dacă acela care este afectat de o nevroză îşi trăieşte suferinţa datorită conflictelor interioare, psihopatul o aruncă asupra altora, făcându-i pe aceştia să sufere.

Din diversitatea de simptome care caracterizează psihopatia, putem să ne oprim asupra a patru esenţiale1:

- inadaptabilitatea la norme şi la constrângerile societăţii printr-o instabilitate funciară şi incapacitatea suportării lor;

- reactivitatea impulsivă, dezordonată şi imprevizibilă;- incapacitatea de a valorifica experienţele anterioare triste, existând astfel tendinţa

repetării actului antisocial;- existenţa unei stări de disconfort somato-psihic care se vrea depăşită prin

comportamente sociopate: drogare, care duce la toxicomanie, sau căutarea unor senzaţii inedite şi violente.

Săvârşind faptele cu discernământ, psihopatul nu poate fi exonerat de răspunderea penală. Forme de psihopatii: astenică, cicloidă, paranoidă, isterică, schizoidă etc.

PsihozelePsihoza constituie o boală psihică ale cărei manifestări sunt grave tulburări ale

afectivităţii, gândirii sau comportamentului, de care cel în cauză nu este conştient. Psihozele endogene, cum mai sunt denumite, apar fără să aibă un suport actual evident. Cu toate acestea, nu poate fi exclus determinismul, care nu poate fi încadrat în schema tipică, liniar-carteziană, a cauzalităţii. Ipotezele care au considerat factorii genetici responsabili nu pot fi înlăturate, aceştia jucând un rol, însă corelaţia factori genetici-boală nu a fost clarificată până astăzi.

Predispoziţia pentru psihoză este întipărită profund în structura persoanei. Persoana devine vulnerabilă în urma unui proces în care se cumulează progresiv, în timpul ontogenezei, diverşi factori, de la cei genetici până la influenţele subliminare. Simptomele acesteia sunt:

- delir (convingere patologică într-o idee aberantă şi care nu poate fi modificată prin argumente, ea acaparează preocupările şi determină un comportament anormal);

- halucinaţie;- depresie, însă una gravă, căreia i se alătură modificări de bioritm;- stare maniacală, contrară celei precedente; depersonalizare;- lipsa de interese, dorinţe, iniţiative spontane;- indiferenţă faţă de tot şi de toate (de sine, de lume);- dezorganizare în planul ideilor, al vorbirii şi comportamentală.Forme: psihozele schizofrene, psihozele delirante (psihoza paranoidă, parafrenii,

paranoia), psihozele afective periodice. Din cauza gravelor tulburări (de cunoaştere, de psihoze nu pot înţelege şi nici aprecia starea în care se găsesc, nu pot stabili relaţii cu mediul, iar comportamentul lor este aproape în totalitate destructurat.

Clasificarea infractorilor. Tipologii Cei care au studiat problemele criminalităţii s-au preocupat în mod deosebit de elaborarea

unor tipologii, ajungându-se ca de numele fiecărui criminolog remarcabil să se lege o clasificare proprie. Aceste clasificări sunt instrumente de lucru, mijloace care ajută la o anumită direcţionare a activităţii; de prevenire şi combaterea comportamentelor criminale, precum şi la individualizarea proceselor de reeducare şi reintegrare socială.

Sub aspect normativ-juridic ar putea fi amintite mai multe clasificări influenţate de:a) gradul de conştientizare şi control al comportamentului criminal:- infractori normali; - infractori anormali;

1 V.Dragomirescu, Unele aspecte privind specificul infracţional la psihopaţi, Editura Medicală, Bucureşti, 1971, p.94-104.

51

b) vârsta infractorului: - infractori minori; - infractori majori; c) repetabilitatea actelor criminale: - infractori primari sau nerecidivişti;- infractori recidivişti. Infractorii ocazionali sau situaţionali sunt: socialmente, adaptaţi şi nu au de-a face cu

justiţia decât printr-un concurs particular de împrejurări, marea lor majoritate reintegrându-se social şi nerecidivând. Principala deosebire dintre infractorii de carieră şi cei ocazionali este că prima caută şi provoacă situaţiile infracţionale, pe când ocazionalul este, de obicei, produsul circumstanţelor.

Caracteristicile generale ale criminalilor situaţionali sunt: - individul a fost confruntat cu o situaţie care a solicitat acţiunea;- individul a ales acţiunea care constituia violarea legii;- persoana a fost prinsă, judecată, condamnată primind statutul de criminal;- până la comiterea infracţiunii, criminalul s-a supus sistemului judiciar al societăţii.În funcţie de caracteristicile contextuale se pot diferenţia trei grupe de infractori:- datorită unei situaţii emoţionale: crimă pasională sau din gelozie;- datorită unei situaţii financiarei fraude, delapidări, fâlfalsificări;siftcân;- datorită unor situaţii politice.Infractorii de carieră se caracterizează prin antisocialitate, inadaptabilitate socială şi

preocuparea de a-şi organiza metodic actul infracţional. Nu de puţine ori, asemenea infractori sunt inteligenţi, prevăzători, activi. Sub aspect temperamental şi caracterial sunt plini de iniţiativă, calmi hotărâţi, iar în ceea ce priveşte afectivitatea sunt reci, insensibili emoţional, sunt permanent nesatisfăcuţi şi nu-şi pot amâna satisfacţiile imediate. Criminalii de carieră sunt, de obicei, formaţi şi socializaţi în direcţia comiterii crimei, într-un sistem de valori, norme, reguli şi "definiţii" ale unor acte comportamentale diferite de cel utilizat de majoritatea populaţiei.

În cadrul categoriei criminalilor de carieră se poate produce o ''specializare", în sensul că unii criminali devin "profesionişti" în comiterea unui anumit gen de infracţiuni. Caracteristicile principale ale criminalului de carieră profesionist sunt:

- infracţiunea este modul său de câştigare a existenţei, din acest punct de vedere nediferenţiindu-se de criminalul de carieră ordinar; obiectivul său principal îl constituie câştigurile financiare şi, de aceea, nu se implică în săvârşirea crimelor cu violenţă, cu excepţia cazului când violenţa este specialitatea sa;

- este un specialist, spre deosebire de criminalul ordinar; deoarece este înalt specializat, este capabil să-şi planifice acţiunile, să-şi aleagă victimele, să şteargă urmele şi să-şi îndeplinească planul de comitere a infracţiunilor în aşa fel încât să evite depistarea ei;

- este "format", având deprinderi şi abilităţi ca urmare a unui proces de formare de specialitate; "profesorii" lui sunt, de obicei, infractori profesionişti mai vârstnici;

- este foarte probabil recrutat din rândul ocupaţiilor tehnice şi profesionale, decât din rândul infractorilor de carieră sau al delincvenţilor juvenili;

- este, de obicei, normal din punct de vedere psihologic, între el şi populaţia normală existând diferenţe nesemnificative în planul reacţiilor şi atitudinilor emoţional-afective; este, în general, pregătit pentru arest şi judecată; în mod probabil cunoaşte un avocat, putând avea sume de bani puse deoparte pentru plata acestuia şi a cheltuielilor de judecată;

- planifică acţiunea infracţională mult mai amplu decât o face criminalul de carieră ordinar; studiază cu atenţie locurile calculează riscurile, elaborează strategii.

În ceea ce priveşte crima prin violenţă, Yablonski1 consideră că pot fi diferenţiate patru categorii de violenţă;

- violenţa legală, raţională, aprobată, de exemplu acţiunile militarilor în război, ofiţerii şi cadrele din poliţie, jucătorii unor sporturi dure, agresive;

1 L.Yabloski, op.cit., p. 168-69.

52

- violenţa ilegală, raţională şi aprobată, în acest caz un rol important îl joacă sancţiunea şi suportul social; mulţi tind să aprobe violenţa unui soţ înşelat asupra concubinului soţiei, răspunsul la o insultă sau la acţiunile de pătare a onoarei, răspunsul agresiv al unei soţii asupra soţului care o terorizează pe ea sau pe ceilalţi membri ai familiei;

- violenţa ilegală, neaprobată, raţională, constând în fapte ilegale, neaprobate, dar care au o anumită raţiune în contextul criminal (omuciderea în cadrul unor crime organizate poate avea o raţiune pentru făptuitori).

- violenţa ilegală, neaprobată, iraţională, prezentă în cazul crimelor bizare, lipsite de sens.

Levis Yablonski, folosind drept criteriu modul în care personalitatea infractorului afectează comportamentul lui criminal, diferenţiază patru categorii de criminali:

1. criminali socializaţi;2. criminali nevrotici;3. criminali psihotici;4. criminali sociopaţi.Criminalii socializaţi sunt cei care prezintă tulburări emoţionale mai mari decât orice

persoană care nu a comis infracţiuni; ei devin criminali datorită impactului contextului social în cadrul căreia învaţă reguli şi valori deviante. Aceşti criminali se îndreaptă cu predilecţie spre violarea proprietăţii.

Criminalii nevrotici comit, în general, acte infracţionale datorită convulsiilor nevrotice; spre deosebire de psihotic, nevroticul nu vede lumea în mod distorsionat, el fiind conştient că există ceva râu în comportamentul şi gândirea sa. Principalul simptom al nevrozei este anxietatea exprimată direct sau indirect, prin manifestări ca: orbirea, surzenia, istovirea, frica inexplicabilă faţă de unele obiecte sau situaţii, în forma unor activităţi compulsive, precum comiterea unor infracţiuni de tipul cleptomaniei, piromaniei, furtul din magazine, prin urmare, criminalii neurotici devin criminali datorită distorsiunilor ce există la nivelul personalităţii acestora, precum şi perceperii, deformate a lumii din jurul lor.

Criminalii psihotici sunt indivizi cu serioase probleme de personalitate care au o percepţie complet distorsionată asupra realităţii sociale şi lumii din jurul lor. Spre deosebire de criminalii socializaţi, psihoticii nu-şi planifică crimele, dar, datorită percepţiei greşite asupra realităţii, gândurilor lor iluzorii şi înşelătoare, sunt determinaţi să comită crime. Înclinaţia acestora spre acte de violenţă, inclusiv omorul, îi determină să comită cele mai bizare şi lipsite de sens acte antisociale.

Criminalii sociopaţi sunt caracterizaţi ca având o personalitate egocentrică. Ei au o compasiune limitată faţă de alţii sau nu au deloc şi de aceea pot victimiza pe alţii fără să simtă, un minim de sentiment de anxietate sau de vinovăţie.

Inspirându-se din analiza psihiatrică clasică, V. Dragomirescu1 consideră că personalitatea poate fi încadrată în una din următoarele cinci categorii:

- personalitatea matură sau imatură;- personalitatea nevrotică;- personalitatea psihopatică sau dizarmonică; - personalitatea psihotică;- personalitatea demenţială.Unele din aceste categorii pot prezenta un grad mare de risc social în ceea ce priveşte

orientarea comportamentului în direcţie antisocială.Jean Pinatel încearcă o clasificare a infractorilor din punct de vedere fenomenologic în

homotropi şi politropi.Homotropii sunt infractorii care comit aceleaşi infracţiuni şi folosesc acelaşi mod de

operare2. Aici se încadrează recidiviştii profesionişti, pentru care infracţiunea a devenit o

1 V.Dragomirescu, Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.18-30.2 Modalitate specifică infractorilor în a comite un gen de infracţiuni (împrietenire cu victima, escaladare, chei

53

profesie, iar riscul de a fi prins este considerat un risc profesional.Politropii sunt infractori care comit diferite infracţiuni în modalităţi diferite. Una dintre

tipologii distinge următoarele categorii de infractori:1. Cei cuprinşi în tipuri nedefinite:- caracteriali, a căror trăsătură esenţială o constituie tulburările de conduită, de natură

educaţională, psihopatică sau neuropatică;- perverşii, caracterizaţi prin lipsă de afectivitate, de moralitate, de intimidare, cât şi prin

nevoia de a face rău din plăcere, prin egocentrism, orgoliu nelimitat, gelozie; - debilii mintali, care nu depăşesc din punct de vedere intelectual vârsta de zece ani):

idioţii au vârsta intelectuală de 0-2 ani, imbecilii - de 3-6 ani, debilii - de 7-10 ani); debilii se caracterizează prin instabilitatea atenţiei, lipsa discernământului, credulitate; sugestibilitate; din această categorie, cei pasivi nu au relevanţă, spre deosebire de cei activi şi agresivi;

- alcoolicii sau toxicomanii.2. Cei cuprinşi în tipuri definite:- profesioniştii, echilibraţi temperamental, cu o dotare aptitudinală care le permite să facă

faţă unor situaţii complexe, iar din punct de vedere afectiv -caracterizaţi prin superstabilitate, insensibilitate, egocentrism;

- ocazionalii, indivizi socialmente adaptaţi, nu ajung să aibă de-a face cu justiţia decât în situaţii deosebite, în general aceştia nu recidivează. Acest grup se subdivide în pseudocriminali, indivizi care comit delicte involuntare, din neglijenţă, ignoranţă sau în mod fortuit, şi criminali pasionali.

Aspectul cel mai important legat de încercarea de a surprinde caracteristicile tipice ale personalităţii criminale vizează dificultatea diferenţierii nete între personalitatea infractorului şi cea a noninfractorului, întrucât personalitatea individului uman, indiferent de statutul ei din punct de vedere juridic (infractor sau noninfractor), este mai mult sau mai puţin contradictoriu structurată, trăsăturile negative coexistând cu cele pozitive.

Dar, aşa cum ar părea la prima vedere, proporţia acestor trăsături nu corelează întotdeauna pozitiv cu "statutul" juridic al persoanei: este posibil ca la nivelul unei persoane, chiar dacă a comis o infracţiune, proporţia trăsăturilor pozitive să domine şi, pe de altă parte, este posibil ca la nivelul altei persoane care nu încalcă legea penală suma trăsăturilor negative (agresivitatea, impulsivitatea, nesinceritatea) să predomine şi ea să fie foarte activă în a încălca normele juridice nonpenale: contravenţii, sancţiuni disciplinare şi aşa mai departe.

Pentru exemplificare, se vor detalia câteva din cele mai semnificative tipuri:Criminalul agresiv (violent)Un tip de criminal despre care în criminologie s-a scris şi se scrie mult este criminalul

agresiv, autor de crime violente, brutale şi cu consecinţe individuale şi sociale multiple (de exemplu, omoruri simple ori calificate, lovituri cauzatoare de moarte, vătămări corporale simple sau grave etc), aparţin acestei categorii şi faptele de distrugeri de bunuri, cauzatoare de pagube materiale şi morale grave (incendieri, inundări intenţionate etc), se socotesc acte de violenţă şi agresiunile şi actele cu caracter moral care, lovind în demnitatea omului, lovesc în moralul şi conştiinţa profundă a omului (de exemplu, unele calomnii grave, unele violenţe morale continue, care împing victima spre sinucidere).

Unii autori vorbesc despre un tip de criminal, numindu-1 criminal pervers. Nu există certitudinea că este vorba de unul şi acelaşi tip de criminal - cu două denumiri. Criminalul agresiv s-ar defini prin acte criminale comise prin agresivitate, pe când criminalul pervers s-ar defini prin acte perverse, acte care au la bază o perversiune, care este, în unele privinţe, ceva de natură anormală şi uneori patologică. În această ipoteză există, pe de o parte, criminalul agresiv, care este un tip, în mai multe privinţe, emotiv-activ, mintal, oarecum un om normal, cu tendinţe agresive, violente şi autor de crime simple, comune, şi, pe de altă parte, criminalul pervers, care este un tip în multe privinţe emotiv-activ cu tulburări caracteriale, cu tendinţe perverse şi autor de crime grave şi deosebit de grave, cum este omorul prin cruzime, omor al mai multor persoane

potrivite, uzurpare de calităţi oficiale etc.).

54

deodată.Criminalul achizitivÎn dreptul penal, în legătură cu comiterea diferitelor tipuri de infracţiuni, un loc important

îl deţine criminalul, mai exact criminalii care comit crime contra proprietăţii, contra bunurilor, valorilor băneşti etc.

Acceptându-se mai multe tipuri de criminali, aici este vorba de criminalii care comit diferite furturi (furt simplu, furt calificat), tâlhărie (simplă ori calificată), abuzul de încredere (însuşirea, dispunerea ori refuzul de a restitui un bun mobil al altuia), înşelăciunea (inducerea în eroare în scopul obţinerii unui folos material), tulburarea de posesie a unui imobil (ocuparea, desfiinţarea ori strămutarea semnelor de hotar) aflat în posesia altuia, delapidarea (însuşirea, folosirea ori traficarea) de către un funcţionar ori salariat de bani, valori sau alte bunuri. Tot aici cităm şi infracţiunile de fals (falsificarea de monede, titluri de credit, cecuri ori alte valori asemănătoare etc, falsificarea de timbre, mărci, valori străine), deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori. Am putea adăuga aici, de asemenea, infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale (falsul, contrafacerea scrierii ori a subscrierii ori alterarea lor), falsul intelectual (atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului), falsificarea de înscrisuri sub semnătură privată. Menţionăm şi unele infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice (speculă, înşelăciune la măsurătoare, înşelăciune la calitatea mărfurilor). În sfârşit, aparţin aici unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, precum sunt: luarea de mită (fapta funcţionarului care pretinde, primeşte bani ori altfel de foloase) în scopul de a îndeplini ori a nu îndeplini un act de serviciu, darea de mită (promisiune, oferirea sau darea de bani, foloase), în modurile şi scopurile de mai sus.

În ştiinţa dreptului penal şi în practica judiciară penală, ca şi în criminologie, autorii acestor crime (infracţiuni) au primit denumiri după numele crimei săvârşite, anume: hoţi (pentru furt), tâlhar (pentru tâlhărie), şarlatan (pentru înşelăciune), delapidator (delapidare), falsificator (pentru fals), mituitor, traficant de influenţă, mituit, speculant etc. (pentru acte de corupţie). în criminologie şi în psihologie criminală, unii din aceşti criminali au şi denumiri şi mai detaliate, precum hoţi de buzunare, hoţ de bijuterii, hoţi din hoteluri şi altele. Despre unii din aceste tipuri de criminali, în criminologie s-au făcut studii interesante şi meritorii, anume despre tipul hoţului.

Toţi autorii acestor crime au câteva trăsături comune, anume:- efectuează acţiuni ce privesc bunurile, valorile materiale;- acţiunile constau în luarea, însuşirea, folosirea acestora;- în scop de câştig, de apropriere în folos propriu; acest lucru este valabil pentru furturi,

delapidări, falsificări, cumpărători şi aşa mai departe.Aşa fiind, toţi criminalii aceştia trebuie să se caracterizeze nu numai prin obiectul

infracţiunii (bun mobil, valori), ci prin trăsăturile, prin motivele care stau la baza acestor crime. Din acest punct de vedere, toţi aceşti criminali se aseamănă şi formează un tip de criminal, caracterizat prin tendinţa de luare, de achiziţionare de bunuri, valori. Resortul comun şi principal la acest tip de criminal este tendinţa de luare, adunare, însuşire de bunuri de tot felul. Acest tip de criminal se numeşte tipul criminalului achizitiv, criminalul care îşi adună bunuri în scop personal, în scop de câştig, în scop de întreţinere, îmbogăţire etc.

Tendinţa de a aduna bunuri (alimente, de a avea adăpost etc.) este o tendinţă biologică importantă şi este comună animalelor (cele ce adună alimente) şi oamenilor (provizii, bani etc). Ea este o tendinţă a tuturor oamenilor, cinstiţi şi necinstiţi, criminali şi necriminali, cu menţiunea că la oamenii cinstiţi, necriminali, această tendinţă are anumite limite, pe când la criminali ea nu respectă asemenea limite, aceştia operând cu metode neadmise de conştiinţa socială, juridică şi de lege, prin înşelăciune, prin violenţă, tâlhărie, prin abuz de încredere, prin falsificare etc. În această situaţie putem vorbi de tipul criminalului achizitiv ca tip comun, ca gen, şi de tipuri de tâlhar, hoţ, şarlatan, falsificator, mituitor şi alte subtipuri, ca specii de criminal achizitiv.

Criminalul caracterialÎn criminologia contemporană, alături de criminalul agresiv, nervos, alţi autori citează şi

menţionează criminalul caracterial. În psihologie şi în criminologie, prin caracter se înţelege o

55

anumită structură a afectivităţii, o anumită structură a "tendinţelor de natură afectivă, care dirijează reacţiile şi activitatea individului în condiţiile mediului". Este vorba de organizarea, de aşezarea vieţii psihice afective, a diferitelor tendinţe, impulsuri, sentimente. Aceasta înseamnă că fiecare om, inclusiv criminalul, are, mai întâi, un caracter psihologic, în funcţie de tendinţa afectivă dominantă; de exemplu, caracterul egoist, avar, achizitiv al celui ce adună, achiziţionează bani, bunuri, în mod exagerat, caracterul agresiv al celui care domină şi combate, caracterul erotic la care domină tendinţa sexuală erotică etc.

În literatura de specialitate, criminalii caracteriali sunt de mai multe feluri:a) criminali psihopatici care, la rândul lor, sunt: tipul orgolios (paranoic), caracterizat prin

orgoliu, vanitate, trufie, încredere oarbă în sine, desconsiderare a altor oameni, revendicativ, suspicios şi în conflict cu alţi oameni, comite acte de violenţă etc; tipul pervers, nemilos, lipsit de afectivitate şi în conflict cu alte persoane, comite acte infracţionale de cruzime; tipul nervos (hiperemotiv), caracterizat prin excitabilitate, iritabilitate excesivă şi greu de adaptat social, comite acte de conflict (certuri, calomnii etc); tipul oscilant, agitat şi schimbător (cicloid), caracterizat prin multă mişcare, de la agitaţie la stări depresive, în societate nu inspiră încredere şi comite acte de violenţă oii neglijenţă; tipul schizoid (introvertit), retras şi pasiv, comite acte de imprudenţă;

b) criminali psihonevrotici care, la rândul lor, sunt de mai multe feluri, şi anume: tipul psihastenie, caracterizat prin stări de îndoială, teamă, inacţiune, omisiuni penale; tipul neurastenic, cunoscut ca om sensibil la oboseală, dureri corporale, insomnie, ipohondru, tipul isteric bolnăvicios, crize nervoase etc.

Criminalul lipsit de frâne sexualeInfracţiunile în legătură cu viaţa sexuală sunt dintre cele mai periculoase şi cu urmări

individuale şi sociale la fel de periculoase. Violul, adică raport sexual cu o persoană prin constrângerea acesteia ori aflată în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa (art.197 C.pen.), raportul sexual cu o minoră, incestul ori corupţia sexuală produc indignare şi proteste. Astfel de fapte sunt comise de persoane lipsite de simţ moral şi grijă faţă de victimă, de către persoane brutale şi lipsite de puterea de stăpânire a impulsului sexual. Ele alcătuiesc un tip special de criminal, denumit de Seeling criminal lipsit de frâne sexuale. Criminalii care aparţin acestui tip sunt numai aceia care comit acte legate de viaţa sexuală, de exemplu un act de viol, de incest, de sadism etc. Nu aparţine acestei categorii criminalul care comite un omor din gelozie sau un ultraj contra bunelor moravuri.

Viaţa sexuală este legată de instinctul, de impulsul sexual, care vizează o persoană de sex opus sau de acelaşi sex şi care este o necesitate firească şi permisă. Dar ea este, într-o societate civilizată, reglementată în aşa fel încât să-şi îndeplinească funcţiile fireşti, continuitatea speciei umane. Ea este permisă între bărbat şi femeie, pe bază de liber consimţământ. Raportul sexual nu este permis faţă de o minoră ori faţă de rude (fraţi-surori, părinţi-copii). Nu este permis între persoane de acelaşi sex sau acte nefireşti ori prin mijloace brutale, sadice etc. Cei ce încalcă asemenea interdicţii devin criminali prin lipsă de frâne sexuale.

Criminalii aceştia sunt de mai multe feluri şi se caracterizează prin anumite trăsături biologice şi psihologice specifice. În regula generală, exercitarea funcţiei sexuale este firească, liberă şi permisă. Ea este însă reglementată şi i se aduc unele limite, unele opriri, care sunt de două feluri: unele cu privire la anumite persoane (minori, rude apropiate, persoană de acelaşi sex etc.) şi altele cu privire la mijloacele de exercitare a actului sexual (de exemplu, nu-i permisă constrângerea, brutalitatea, perversiunea) sau cu privire la obiect (persoane de acelaşi sex).

În acest cadru de permisiuni şi interdicţii de exercitare a trebuinţei sexuale, persoanele care încalcă un asemenea cadru se delimitează, apărând mai multe categorii de infractori sexuali, şi anume:

- cei ce săvârşesc fapta faţă de minore până la 14 ani, unde este vorba de o nematurizare completă a minorei, într-o bună măsură încă un copil; infractorul se caracterizează prin violenţă, brutalitate, care, la rândul ei, se datorează unor impulsuri oarbe, unei lipse de afectivitate, milă faţă de copii şi, mai ales, unei lipse de frâne sexuale, de stăpânire de sine şi de voinţă. S-ar putea

56

ca exercitarea instinctului sexual faţă de minore să se datoreze unei tulburări caracteriale privind preferinţa pentru persoane minore, unei stări patologice în persoana violatorului;

- cei ce săvârşesc fapta faţă de persoane profitând de imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa; şi aici este vorba de lipsă de milă, de brutalitate şi de lipsă de frâne sexuale;

- cei ce săvârşesc fapta faţă de rude apropiate (tată - fiică, frate - soră), unde explicaţia poate să consiste în condiţii familiale de creştere (în condiţii de promiscuitate, dormitul în acelaşi pat, condiţii de educaţie negativă etc.), care i-au apropiat pe parteneri la actul sexual. Aici se pot dezvolta unele complexe psihice care să ducă la stări anormale, chiar patologice. În aceste cazuri nu există nici frâne sexuale, nici acte de voinţă şi stăpânire de sine;

- cei ce săvârşesc fapta faţă de un partener de acelaşi sex (homosexualitate, lesbianism); aici este vorba de o deviere anormală a instinctului sexual de la un partener de sex opus la un partener de acelaşi sex; cercetările psihiatrice în această materie n-au emis o ipoteză ereditară, care ar avea o explicaţie clară, deşi aşa ceva nu este exclus; se pare, totuşi, că ipoteza dobândirii unei astfel de devieri este mai credibilă în tot cazul, este vorba de ceva patologic;

- o ultimă categorie este formată din criminalii care săvârşesc crime contra vieţii sexuale prin procedee şi mijloace cu totul anormale, patologice, anume:

- sadicul, prin care se înţelege individul care poate satisface impulsul lui sexual numai făcând pe partenerul lui sexual să sufere (să fie bătut, chinuit etc); este vorba mai întâi de suferinţe fizice (bătăi, flagelări), dar şi de suferinţe morale (umiliri, torturi morale); uneori, sadicul îşi poate consuma actul sexual prin omorârea partenerei;

- masochistul, care poate avea raport sexual numai dacă el însuşi est, chinuit, torturat, dacă este făcut să sufere (să fie rănit, însângerat etc.) sau, la instigarea lui, un altul aplică unui terţ torturi, răniri.

Criminalul profesionalÎn teoria şi practica dreptului penal se vorbeşte adesea despre criminalul de profesie,

desemnat astfel prin aceea că face din infracţiune un mijloc de existenţă, îndeletnicire (de exemplu, escrocul profesional, hoţul de buzunare, prostituate etc). Problema a fost preluată de criminologie, iar astăzi, în cadrul tipurilor de criminali, s-a cuprins şi criminalul profesional. În societatea zilelor noastre, existenţa crimei organizate, ca şi criminalitatea legată de droguri cuprind mulţi criminali-profesionali.

Criminalul profesional este persoana refractară muncii într-un cadru legal, care săvârşeşte infracţiuni în mod sistematic în scopul câştigării resurselor de trai. Seeling numeşte acest tip de criminal, criminal refractar muncii. Refuzul muncii cinstite şi legale apare ca o trăsătură esenţială a acestui tip de criminal. Criminalii profesionali sunt de două feluri: criminalul profesional pasiv sau parazit social şi criminalul profesional activ, dinamic şi organizat. Criminalul profesional pasiv este persoana care nu munceşte şi nu-şi câştigă existenţa din muncă, ci din săvârşirea de infracţiuni, prin practicarea unor activităţi parazitare, precum cerşetoria, vagabondajul, prostituţia, jocuri de noroc etc.

Ceea ce caracterizează pe acest infractor, sub aspectele de personalitate, sunt:- un nivel de inteligenţă scăzut, capacitate redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice de

viaţă; nivelul de inteligenţă se acordează cu nivelul de instrucţie şcolară, care se rezumă la şcoala întreruptă ori la câteva clase elementare. Prezintă o structură caracterială labilă, pronunţată, fiind şi tendinţa spre supunere şi ascultare faţă de alte persoane; în plus, o voinţă slabă şi stăpânire de sine oscilantă.

Criminalul profesional activ şi organizat, care, de asemenea, îşi câştigă existenţa din săvârşirea de infracţiuni, dar din infracţiuni de altă natură şi mai complexe, cum sunt: infracţiunea de furt de buzunare, traficul de persoane, falsificarea de bani sau înscrisuri, uz de fals etc; aceşti infractori, de cele mai multe ori, comit infracţiuni în mod organizat, în grup unde se cer pricepere şi metode tehnice (ex. furturi prin spargere şi chei potrivite, atacuri de camionete de poştă, de bănci, furturi în trenuri, furturi în magazine, furturi prin efracţie, furturi de autovehicule, de mopede, escroci, "şoareci" de hoteluri, trişori, escroci în industrie şi comerţ, contrabandă pe piaţa neagră, spargeri de case de bani etc).

57

Ca trăsături de personalitate, acest tip de criminal este cu un nivel de inteligenţă normal sau chiar ridicat, dar, din punctul de vedere al laturii afective, este insensibil şi lipsit de simpatie, milă pentru alţii, este egocentric, neîncrezător şi chiar pervers, incapabil de renunţare la o satisfacţie imediată, insuficienţa controlului de sine, de judecată, de utilizare a experienţei trecute, impulsiv etc. În ceea ce priveşte abilitatea de a acţiona, aptitudinile sale tehnice, el le posedă, le-a învăţat şi s-a ataşat de astfel de activităţi. Apucarea însă pe drumul crimei profesionale este ceva ales deliberat şi în mod liber, dar poate fi şi "o sfidare, un refugiu, ca urmare a unei deziluzii, a unei frustrări, ca o dorinţă de răzbunare".

Personalitatea criminalului profesional activ este şi rezultatul unor date ale structurii sale biologice abilitate, aptitudini, îndrăzneală, răceală afectivă, desconsiderare faţă de semeni şi ale influenţelor de mediu. De regulă, criminalul profesional a crescut într-un mediu infracţional sau antisocial, într-un mediu de afaceri şi petreceri.

Criminalul ocazionalÎn cadrul tipurilor de criminali este menţionat cu insistenţă, de majoritatea criminologilor,

criminalul ocazional. El este indicat de reprezentanţii şcolii pozitiviste (Lombroso Garofalo, Ferri), de reprezentanţii şcolii sociologice (Lacassagne, Tarde, Pop) şi este menţionat de criminologii contemporani (J. Pinatel, Sellin, Sutherland, Tulio, de Greef etc),

Pinatel spune despre criminalul ocazional că este un om adaptat social, cu o conduită conformistă, dar care comite o infracţiune "ca urmare a unui concurs particular de circumstanţe". Criminalul ocazional comite o faptă criminală împins fiind de factori exteriori, de ocazii speciale. Este, bunăoară, criminal ocazional cel care nimerind într-o ambuscadă, într-o încăierare, loveşte şi el; cel care, lăsându-se antrenat de alţii, comite un furt, un fals etc

Trăsăturile caracteristice ale infractorului ocazional sunt:- conduită bună, conformă până la comiterea unei crime;- aceasta se comite ca urmare a unor împrejurări, factori exteriori, ocazionali;- criminalul ocazional nu recidivează; această ultimă trăsătură ar fi, de asemenea, un

criteriu de deosebire a criminalului ocazional de alţi criminali, cum este criminalul profesional ori cel din obişnuinţă;

- în sfârşit, criminalii ocazionali reprezintă încă un procent ridicat între criminali, anume 70-80% din totalul criminalilor.

Criminalul ocazional este cel care comite fapta datorită unei împrejurări; situaţii exterioare unei ocazii, însă nu trebuie absolutizată, această idee fiindcă nu toţi cei care se găsesc într-o împrejurare critică comit infracţiuni, că unii rezistă şi se pot stăpâni.

Criminalul ocazional este de multe feluri şi există o gamă întinsă de criminali ocazionali, după felul ocaziilor, după felul, crimelor săvârşite şi aşa mai departe, încercările de a face unele delimitări şi subdiviziuni n-au lipsit, deşi ele sunt criticate.

Astfel, J. Pinatel aminteşte următoarele feluri de infractori ocazionali:a) delincventul de ocazie comun care, sub presiunea unor nevoi imediate şi în prezenţa

unor circumstanţe defavorabile, comite furturi din magazine, încalcă ordinea publică ori, pentru obţinerea unor beneficii ilegale, comite acţiuni frauduloase;

b) delincventul care comite unele infracţiuni sub presiunea unor stări emotive puternice cărora nu le poate rezista (de exemplu, mânie, furie, jignire etc);

c) delincventul care, urmare a unor condiţii defavorabile, sustrage o sumă de bani din casieria instituţiei unde lucrează;

d) delincventul care comite un delict din neprevedere (de exemplu, automobilistul care încalcă semnele de circulaţie, etc).

Criminalul debil mintalDupă cum o demonstrează ştiinţa psihologiei, nivelul de dezvoltare a capacităţii mintale

este de trei feluri: nivelul normal, nivelul subnormal şi nivelul peste normal sau superior. Psihologia experimentală a reuşit să măsoare cu mijloace ştiinţifice (testele psihologice?) aceste niveluri şi să le exprime numeric prin coeficienţi de inteligenţă. În linii mari s-a stabilit că, în populaţia generală; 50% sunt cu o inteligenţă normală, 25% - cu o inteligenţă slabă, debilă, şi

58

25%- cu o inteligenţă superioară. Tot ştiinţele psihologică şi criminologică au mai stabilit că procentul debililor mintali este ridicat în populaţia penală, motiv pentru care aceasta este o cauză la producerea criminalităţii şi, totodată, existenţa unui tip special, anume tipul debilului mintal.

Debilitatea mintală este de mai multe feluri sau grade: una, debilitatea gravă, unde se plasează debilii mintali cu gradul cel mai de jos de inteligenţă (idioţii şi imbecilii), cu un coeficient de inteligenţă până la 50, adică egal cu nivelul de inteligenţă al unui copil până la zece ani; alta, debilitatea mintală uşoară (mărginiţii şi submediocrii), coeficient de inteligenţă până la 90, în vecinătatea inteligenţei normale, egal cu nivelul de inteligenţă al unui copil până la 12-13 ani.

Potrivit numeroaselor date statistice, se dovedeşte că între criminali este un procent mai mare de debili mintali decât între necriminali.

S-au făcut şi unele corelaţii între nivelul de inteligenţă şi natura infracţiunilor comise. Astfel, debilii mintali comit multe incendii (29%), delicte sexuale (21,7%); dimpotrivă, infracţiuni de omor mai puţine (16%); la furtul simplu -14,9%, la furtul calificat-12,9%. Pentru înţelegerea infracţionalităţii debililor mintali trebuie sase ţină seama şi de alte aspecte ale personalităţii lor, nu numai de latura mintală. Instabilul, dinamicul ajunge mai uşor în conflict cu alţii şi comite infracţiuni; o trăsătură specifică debilului constă în limitele restrânse de a ţine seama de alţi oameni, de reacţiile acestora. El nu prevede că alţii pot gândi mai bine, că pot reacţiona mai prompt, motiv pentru care el nu se poate adapta. Infractorul debil, odată prins asupra infracţiunii, neagă realitatea, neputându-şi da seama că alţii ştiu şi înţeleg mai mult. El judecă lumea după nivelul de înţelegere, după cum omul normal o judecă după nivelul lui mai ridicat.

O altă caracteristică este lipsa capacităţii de prevedere a debilului asupra săvârşirii şi urmărilor crimei, lipsă ce izvorăşte şi din lipsa noţiunii de durată în timp a faptei, noţiune care la el este restrânsă; cum s-a spus, el are un "orizont temporal" restrâns, el lucrând pe durate scurte, pe zile, săptămâni, nu pe ani. Din această cauză, el nu prevede exact consecinţele faptelor sale.

Văzut mai de aproape, el are, în bună măsură, o gândire infantilă, concretă; el se descurcă greu în activitatea sa şi are nevoie de sprijin; viaţa lui afectivă, de asemenea, este restrânsă, limitată. El este redus ca viaţă mintală, la el predomină "achiziţia" de cunoştinţe, dar nu prelucrarea şi elaborarea de soluţii proprii în diferitele situaţii noi şi complicate ale vieţii. El este egocentric, vede totul prin prisma proprie, dar nu se poate transpune în situaţia altuia şi nu poate gândi în situaţia altuia. Apoi, nu este conştient de sine, nu-şi dă seama de limitele restrânse ale judecăţii proprii. Atenţia, memoria, reprezentarea sunt sărace, limitate; nu are control de sine, este credul şi sugestibil. Pentru toate acestea nu se poate adapta uşor la viaţa socială. De regulă, la aceste deficienţe mintale se adaugă deficienţe caracteriale, instabilitate emotivă şi slabă stăpânire de sine. De aceea, el devine mai uşor un infractor.

Criminalul recidivistCriminalul recidivist este caracterizat, în general, prin aceea că el comite în mod repetat

crime. După comiterea unei crime, descoperit şi pedepsit, comite din nou alte crime. El devine un fel de profesionist în criminalitate. Fenomenul recidivismului, adică existenţa unei criminalităţi săvârşite de persoane care au mai săvârşit înainte alte crime, devine o parte importantă a criminalităţii generale. Recidivismul constituie partea cea mai periculoasă a criminalităţii, iar recidiviştii reprezintă partea cea mai periculoasă a criminalilor. Recidiviştii constituie, oarecum, o parte permanentă, un fel de "armată permanentă" a criminalilor.

După lege, recidiviştii sunt de două feluri: unii care, după ce au fost condamnaţi pentru prime infracţiuni, săvârşesc din nou alte infracţiuni (recidivişti postcondamnatorii) şi alţii, după ce au executat pedepse pentru prime infracţiuni, comit din nou alte infracţiuni (recidivişti postexecutorii).

Câteva date statistice, cu titlu de exemplu, cu privire la recidivişti, sunt necesare. Astfel, E. Ferri, citat de Pinatel, susţine că criminalitatea recidiviştilor în Europa, în perioadele studiate, ocupă 50%-60%, în cadrul criminalităţii generale. M. van Benimelen, criminolog olandez din zilele noastre, susţine că recidivismul reprezintă 30%-35% din criminalitatea generală.

59

Ca şi în cazul celorlalte tipuri de criminali, este necesar să indicăm trăsăturile caracteristice ale criminalului recidivist.

Prima trăsătură după care se poate identifica recidivistul este aceea că recidivistul este o persoană care a mai comis infracţiuni, care se pot dovedi cu actul de condamnare, cu înscrierea în registrul de cazier judiciar sau cu deţinere la penitenciar. Dar această trăsătură nu este suficientă; este necesar a fi cunoscute şi trăsăturile de personalitate şi condiţiile de dezvoltare ale recidivismului, care să explice cauzele persistenţei pe drumul comiterii de crime.

În această privinţă, punctul de vedere al criminologiei este că şi la recidivist există, ca şi la infractorul primar, anumite cauze personale, ereditare ori dobândite, şi cauze sociale, de mediu, cu menţiunea că la recidivist aceste cauze sunt mai puternice. În afară de acestea, la recidivişti, la fel ca la infractorii primari, există tipuri diferite de criminali: criminal agresiv, criminal pervers şi aşa mai departe. Deci se va ţine seama, în explicarea etiologică a recidivistului, de toate aceste aspecte.

Teoria şi practica criminologică recunoaşte că unii oameni ajung să săvârşească infracţiuni prin formarea unei asemenea obişnuinţe. Existenţa infractorului recidivist confirmă formarea obişnuinţei criminale. Obişnuinţa nu se confundă cu deprinderea, deşi au unele elemente comune.

Obişnuinţa este o formă de activitate mai complexă, ea cuprinzând zone psihofizice mai largi şi mai profunde (ex., obişnuinţa de a munci ori obişnuinţa de a nu munci, obişnuinţa de a fura etc.).

Obişnuinţa, se formează şi se consolidează prin exerciţiu repetat; săvârşirea repetată de infracţiuni creează o obişnuinţă infracţională serioasă; în sfârşit, obişnuinţa odată formată, capătă o anumită stabilitate şi durată, ceea ce se întâmplă şi la recidivişti. Concluzionând, tipul criminalului recidivist are o existenţă la care trebuie să se ţină seama şi de obişnuinţă.

Criminalul ideologic (politic)În dreptul penal şi criminologia ţărilor europene s-a admis mai de mult ideea că

criminalul ideologic (politic) nu se confundă cu criminalul de drept comun. Criminalul ideologic este persoana care, având anumite idei şi convingeri politice, ştiinţifice ori religioase, comite, datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor existente într-un stat, inclusiv legilor penale şi i se aplică pedeapsă penală. De regulă, criminalul politic este un militant care propagă şi luptă pentru anumite reforme şi prefaceri sociale, economice, ştiinţifice etc. Asemenea idei şi acţiuni, de cele mai multe ori, vin în conflict cu unele legi, inclusiv cele penale, existente în statul respectiv, motiv pentru care el poate fi ori este considerat adversar, criminal şi este sancţionat. Dar, după scopurile urmărite prin acţiunile sale, acesta nu este un criminal de drept comun, ci un criminal politic.

În Codurile penale din ţările occidentale se recunoaşte criminalul politic (prin ideologie) pentru următoarele argumente:

a) mobilul faptelor săvârşite de acesta este un mobil generos, social, cum sunt dorinţa şi voinţa de schimbare în bine a unui regim politic; el nu este determinat în faptele lui de mobiluri personale (îmbogăţite etc.), ci de dorinţa de a face bine altora, de a înlătura suferinţe şi nedreptăţi sociale;

b) criminalul politic socoteşte că, luptând pentru idei politice, religioase, ştiinţifice, el îşi face o datorie;

c) experienţa istorică arată că mulţi disidenţi, consideraţi la un moment dat ca duşmani şi criminali, pedepsiţi chiar, ulterior, ideile lor au triumfat, iar aceştia au fost consideraţi apoi eroi şi aplaudaţi de popor;

d) există o excepţie, anume lupta politică însoţită de acte de asasinat, catastrofe etc, cu victime omeneşti nevinovate. Persoanele care săvârşesc asemenea fapte răspund penal şi nu se consideră criminali politici. De asemenea, nu se consideră criminali politici cei care se organizează şi comit, în zilele noastre, acte de terorism.

Criminalul alienatDupă cum se ştie, infracţiuni săvârşesc nu numai oamenii normali din punct de vedere

60

mintal, ci şi unii oameni anormali sau bolnavi psihic. Sunt unele infracţiuni, cum sunt cele de distrugere, incendiere, omor, vătămări corporale grave, care sunt comise de asemenea persoane. Acestea, din punct de vedere juridic, nu răspund penal şi nu li se pot aplica pedepse. Acestora li se aplică unele măsuri de siguranţă, mai exact unele măsuri medicale prevăzute de lege.

Din punct de vedere criminologie, criminalul alienat nu este lăsat în afara cercetării ştiinţifice criminologice. Unele date privind felurile categoriile şi trăsăturile caracteristice alienaţilor sunt necesare a fi cunoscute, după cum sunt necesare şi unele informaţii ştiinţifice privind cauzele care determină alienarea, felul infracţiunilor pe care alienaţii le săvârşesc şi cauzele acestora etc.

Criminalul alienat se caracterizează, în general, prin tulburări grave, care cuprind întreaga lor viaţă psihică, începând cu viaţa lor emotiv-activă, continuând cu funcţiile de cunoaştere, memorie, gândire etc. şi terminând cu acţiunile, activitatea şi condiţia socială. Criminalul alienat este stăpânit de temere ori mânie pronunţată, de emoţii şi alte stări afective, nestăpânire, gândire haotică, stăpânit de idei fixe ori lipsă de gândire, de impulsuri şi acţiuni străine de realitatea în care trăieşte. Pe scurt, infractorul alienat nu este stăpân pe dorinţele şi emoţiile sale, nu este conştient şi lucid despre starea lui şi despre ceea ce face, nu are control de sine şi nici conştiinţa stării sale. Pentru aceasta, el este un iresponsabil şi nu răspunde penal.

Criminalul alienat (psihotic) se deosebeşte de criminalul caracterial (psihopatie ori nevropatic) prin aceea că la ultimul este vorba de o tulburare psihică parţială, dar el este lucid, conştient de el şi de realitatea în care trăieşte. Aceştia au responsabilitate şi răspund penal.

Criminalul alienat este de mai multe feluri, în funcţie de cauza, psihoza sau boala de care suferă şi care i-a determinat alienarea. Amintim cele mai importante feluri de alienaţi: criminalul paranoic, care are la bază psihoza paranoică, criminalul epileptic, bolnav de epilepsie, criminalul schizofrenic, determinat de boala schizofrenică, criminalul maniaco-depresiv, urmare a psihozei maniaco-depresive, criminalul grav alcoolic ori toxicoman, determinat de intoxicaţie cu alcool ori substanţe toxice, droguri, criminalul infectat, al cărui sistem nervos este atins de sifilis ori altă infecţie similară, criminalul traumatizat puternic fizic ori psihic, care are atins sistemul nervos central, criminalul senil, urmare a unei arterioscleroze senile.

La felurile de criminali alienaţi menţionaţi mai sus se adaugă o altă categorie şi anume criminali alienaţi din cauze organice, din cauze de infecţii puternice, îmbolnăviri grave, toate acestea aduc atingere, într-un fel sau altul, sistemului nervos, îndeosebi sistemului nervos central.

Sub raport social, bolnavul pierde legătura cu societatea, nu mai caută relaţii sociale (cu familia, prietenii, profesiunea), producându-se un pronunţat proces de înstrăinare şi de însingurare. În aceste stări morale şi psiho-sociale, comportarea bolnavului devine curioasă, dificilă şi asocială. Simţirea lui este deplasată, dorinţele lui sunt contrare relaţiilor sociale şi, în cazuri excepţionale, omul se dedă la acte antisociale, chiar la infracţiuni.

Comiterea de crime apare deodată, prin surprindere, pe neaşteptate, din senin; multe crime sunt deosebit de brutale, crude şi fără cauze; sunt frecvente crimele de incendiu, dar şi cele de omor. Cea mai frapantă trăsătură a criminalului alienat constă în aceea că crimele săvârşite de acesta cele mai multe sunt absurde, de neînţeles (mobilul bizar).

Personalitatea infractoruluiPrincipala problemă care se ridică în legătură cu personalitatea infractorului este aceea

dacă între infractori şi neinfractori există diferenţe esenţiale şi, dacă există, prin ce se deosebesc, sub aspect psihologic, unii de ceilalţi.

Cele mai serioase investigaţii nu au găsit diferenţe semnificative decât la nivelul conduitei, al comportamentului, în modul de a acţiona şi reacţiona în spaţiul psihosocial şi, implicit, modul de a rezolva situaţiile conflictuale care apar în acest spaţiu, astfel că cele mai elaborate studii nu s-au soldat decât cel mult cu inventarierea mai mult sau mai puţin complexă de caracteristici şi trăsături stabile înregistrate la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea.

Astfel una dintre cele mai frecvente particularităţi psihice ale delincvenţilor o constituie

61

instabilitatea de ordin emotiv-acţional. (T.Bogdan, 1973). Accepţia termenului de instabilitate este foarte eterogenă şi trebuie considerată cu prudenţă Nu trebuie înţeles din acest context că omul normal, nedelincvent, are o stabilitate totală a atitudinilor şi reacţiilor emotiv-afective pentru că acest fapt ar intra în contradicţie cu principiul adaptării continue la multiplele solicitări ale ambianţei. La omul normal, stabilitatea reacţiilor la mediu are totuşi un caracter de relativitate, realizându-se prin durata reacţiilor sale reglate voit şi conştient, prin continuitatea lor, prin lipsa de oscilaţii excesive şi prin constanţa lor care rămân atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ adecvate la stimulii care le-au declanşat.

În opoziţie cu acesta, delincventul trădează în manifestările sale discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanţă şi imprevizibilitate în reacţiile sale fată de stimuli.

O altă particularitate o constituie incapacitatea de a se conforma cerinţelor sociale exprimate prin norme şi reguli care impun o anumită conduita. Inadaptabili sunt refractari la orice influenţe social-educative organizate, sunt greu educabili creând permanent probleme în grupurile lor de apartenenţă. Familia acestora, este şi ea, la rândul ei, de cele mai multe ori o „familie problemă” anamnezele relevând fie deficienţele de structură, lipsa unui părinte ca urmare a decesului, abandonului, condamnării sau divorţului, fie deficienţe funcţionale când familia este structural intactă, dar lipseşte priceperea, interesul sau preocuparea de a educa în mod corespunzător copilul, ca urmare a nivelului socio-economic şi cultural scăzut, a alcoolismului unuia sau ambilor părinţi, a preocupărilor cu tentă infracţională ş.a. Fără a considera că situaţiile de acest gen constituie o fatalitate, astfel de familii oferă totuşi un procent semnificativ de devianţi. Nu trebuie excluse din context nici familiile bine structurate, cu nivel economic şi cultural ridicat, dar in care se consideră că educaţia copilului merge de la sine, eliminându-se orice grijă şi orice control asupra evoluţiei acestuia, survenind cel mult eventuale corecţii şi sancţiuni sporadice, din când în când, şi numai când conduita depăşeşte anumite limite. Aproape unanim se apreciază că acolo unde nu se acordă atenţia cuvenită normelor, regimului zilnic de viaţă al individului, îndeosebi etapelor incipiente ale vârstei, se pun pe nesimţite bazele unei inadaptări.

Deprinderea de a merge de timpuriu în consens, în contrasens sau pe lângă linia impusă de normele sociale este decisivă, deoarece începând cu primii ani ai dezvoltării umane se fixează primele repere ale conduitei. Dacă, spre exemplu in perioada preşcolară şi cea şcolară, copilul are libertatea să vagabondeze, atunci prin natura lucrurilor i se oferă posibilitatea de a parcurge evoluţia infracţională de la micile furturi până la crimele agresive.

Particularităţi psihologice ale unor tipuri de infractoria) Particularităţi ale psihicului infractorilor profesionişti O notă dominantă a infractorilor profesionişti (multirecidiviştilor, a criminalilor prin

obişnuinţă) este aceea că demonstrează capacitate psihică, în special calităţi de voinţă, de a desfăşura profesii de utilitate socială. Cariera lor se va situa sub aspect valoric la antipodul profesiilor acceptate de societate; incapacitatea de a desfăşura o muncă utilă are drept componentă atitudinală a personalităţii lor dispreţuirea celor ce muncesc, imaginea negativă despre lumea socială din care fac parte, considerată ca un duşman personal, ca principala responsabilă pentru situaţia în care au ajuns. Aici trebuie căutată sursa principală a multiplelor justificări pentru atitudinile şi comportamentele lor antisociale. Procesele psihice (gândire, memorie, imaginaţie, atenţie superioară la condiţiile variate şi imprevizibile survenite în situaţia în care se va produce infracţiunea sau delictul) au o dexteritate deosebită. Astfel de calităţi se formează prin învăţare, prin exerciţiu îndelungat şi devin caracteristici ale infractorilor de carieră.

Viaţa afectivă a infractorilor este compusă din pasiuni, vicii, plăceri inferioare: desfrâul, sexul, consumul de stupefiante, de droguri, consumul de artă vulgară, spectacole de mahala etc.

Alte caracteristici fundamentale ale infractorilor de carieră sunt minciuna şi egoismul (duplicitatea moral-caracterială). Inadaptarea socială, neacceptarea coerciţiei moral-sociale, lipsa de aderenţă la valorile colectivităţii generează infractorului o atitudine de indiferenţă faţă de viitor, faţă de propriul destin. De aici va rezulta insensibilitatea sa morală, labilitatea afectiv-

62

caracterială. Numeroşi infractori au ca dominantă atitudinală egoismul, care devine un factor de anihilare a compasiunii pentru victimă, a empatiei sau a atitudinii simpatetice. De aceea, fiind neutri afectiv, vor putea comite fără reţineri acte antisociale, indiferent de condiţia socială, materială, morală a victimei, vor putea executa cu uşurinţă acte de mare cruzime.

Şi societatea poate avea o vină a ei în activarea mecanismelor psihice ale comportamentelor antisociale, deoarece uneori reprimă personalitatea fără a avea un suficient temei, alteori etichetează, ironizează, sancţionează, marginalizează anumiţi indivizi când nu este cazul.

Trăsăturile, presupuse generale, ale infractorilor au o valabilitate statistică. Ele se asociază cu trăsături particulare, individuale, actul infracţional este unic şi irepetabil prin însuşirile sale individuale de conţinut, de loc şi de timp. Dar orice act individual este încadrabil într-un tip general, aşa cum poate rezulta deja din explicaţiile anterioare.

b) Portrete psihologice ale unor tipuri de infractori:Vagabonzii şi cerşetorii sunt dispreţuiţi nu numai de societate în ansamblul ei, ci chiar şi

de lumea interlopă din care fac parte, fiind consideraţi speţa inferioară a infractorilor, paraziţii lumii marginalizate. Ambele tipuri de infractori au reprezentanţi începând de la cele mai mici etape de vârstă (în unele cazuri de la ciclul preşcolar).

Atâta vreme cât vagabonzii nu lucrează, motivaţia principală a comportamentului lor o constituie condiţia economică. Din statutul ei de vagabond, persoana nu poate trăi. De aceea, în mod necesar vagabondajul se va asocia cu furtul, cerşetoria şi alte infracţiuni aducătoare de mijloace de subzistenţă, de obicei nonviolente.

Vagabondajul, început în copilărie sau în tinereţe, este doar o etapă pregătire şi de specializare într-o viitoare carieră infracţională.

Sunt psihologi care consideră vagabondajul ca având cauze psihopatologice, care produc diverse manifestări maniace de tipul drumo-maniilor. În realitate, analizându-se un număr mare de cazuri de vagabonzi, se pot distinge cu greu; graniţele dintre multiplele categorii de cauze şi factori de influenţare a originii vagabondajului. Sunt cauze socio-economice, culturale, psihice, neurofiziologice, în reacţia socială faţă de infractori.

Hoţul este autorul celei mai primitive infracţiuni: furtul, care constituie o acţiune făcută cu dexteritate manuală, pentru captarea, dosirea şi apoi îndepărtarea obiectului de la locul faptei, pentru a-1 însuşi şi valorifica. Hoţia apare de la primele vârste, fiind cea mai veche, dar şi mai răspândită speţă infracţională. Atenţia hoţului se concentrează asupra modului subtil de operare, de înstrăinare a obiectului, apoi pentru a se îndepărta grăbit de la locul infracţiunii; totodată, şi asupra ştergerii urmelor, pentru a nu putea fi descoperit de organele de cercetare.

Există şi furturi mai complexe, care presupun, depăşirea unor obstacole dificile (deschiderea de case de bani, a unor sisteme perfecţionate de închidere şi de asigurare), grija pentru a nu lăsa urme, dar cleptomanii, cei mai mulţi, operează foarte simplu, după ce au pregătit mintal situaţia şi au dobândit deprinderea, abilităţile de operare, pe baza efectuării unor numeroase exerciţii. Mecanismul lor de operare se bazează pe rapiditate în execuţie, precizie, adaptabilitate manuală şi fizică. Aceasta presupune o dezvoltare superioara a analizatorilor senzoriali-receptivi, o mobilitate optimă a proceselor nervoase superioare (excitaţia şi inhibiţia), spirit de observaţie, calităţi superioare ale atenţiei. Dibăcia şi rapiditatea executării operaţiei de furt poate înlocui la hoţ momentul anticipativ şi de luare a deciziei. De aceea se spune despre cleptomani că "fură fără să vrea", dacă găsesc ocazia favorizantă.

Pe plan psihic, hoţii posedă un spirit de observaţie extrem de ascuţit; adaptabilitate manuală şi fizică rapidă, precisă în funcţie de ocazie şi corespunzătoare uneia dintre strategiile de acţiune pe care le posedă în experienţă. Mijloacele de operare ale hoţilor, deşi unele sunt foarte ingenioase, sunt limitate şi puţin variabile. Uneori li se întâmplă ca o procedură fixă să fie aplicată în situaţii nepotrivite, ceea ce favorizează descoperirea făptaşului furtului. Tehnicile de operare sunt dobândite, în general, prin imitaţie, dar există însă şi hoţi autodidacţi. Inteligenţa hoţilor este variabilă după criteriul individual. Furtul nu solicită o gândire deosebită, aptitudini şi performanţe înalte în planul inteligenţei. Dar ceea ce este caracteristic profesiei de hoţ constă în

63

faptul că inteligenţa acestora este valorificată din plin în asigurarea reuşitei în specialitatea lor, indiferent de coeficientul de inteligenţă. Gândirea, inteligenţa sunt doar un mijloc al hoţiei, impulsul spre furt provine din structura bio-psiho-socio-culturală a personalităţii, corelată cu oportunităţile prezente în situaţia în care va fi comis actul.

Operaţiunile de furt, ca orice act infracţional, conţin înăuntrul lor diverse fisuri (sunt lăsate amprente, sunt incluse elemente artificiale, apar unele lacune etc). Acestea, de multe ori, sunt cauzate de tensiunea psihică maximă pe care o suportă infractorul în act şi care este generată de teama de a nu greşi, de grija de a nu lăsa urme.

Ca şi ceilalţi infractori, şi hoţii, în repetate rânduri, lucrează după scheme mintale simple, după reţete fixe. Veniturile obţinute sunt folosite în scopuri personale, fiind înclinaţi spre viaţă frivolă, lipsindu-le voinţa şi puterea de a respecta normele etico-juridice. Această tentă a personalităţii lor îi va împinge, adesea, spre fapte al căror risc este foarte mare, ei ştiind bine că şansa de a nu fi identificaţi este extrem de mică sau chiar că nu există. Surprinşi în exerciţiu, hoţii se debarasează de obiectul furat; arma lor este fuga, mod de apărare tipic pentru hoţ. Eşecul în acţiune, mai ales pe fondul asigurării tuturor factorilor de camuflare, îi conduce, de regulă, spre o atitudine mistică, unii fiind superstiţioşi.

Hoţii sunt maeştri ai minciunii şi ai prefăcătoriei, dominante caracteriale valabile şi pentru spărgător. Toţi aceştia le utilizează pentru camuflare, apărare ca arme prin care vor să şteargă orice urmă, orice posibilitate care ar putea conduce la descoperirea lor de către organele de cercetare. Spărgătorul este un tip special de hoţ, având o clasă aparte. El operează de multe ori în bandă şi, la nevoie, utilizează forţa dacă este surprins în fapt. Inteligenţa şi cultura tehnică, în special cele legate de aparatură, de mijloacele necesare specificului spargerilor la care va recurge, sunt superioare hoţilor obişnuiţi. Ei pot fi foarte buni tehnicieni, depanatori, mecanici, şoferi, electricieni, informaticieni, fizicieni, mânuitori de arme etc.

Ingeniozitatea, flerul, deprinderile tehnice, gândirea spărgătorilor ating cotele cele mai înalte în clanul răufăcătorilor. Lor le sunt cerute în timpul operării şi alte calităţi: sânge rece, calm, curaj, perseverenţă, adaptabilitate, toate fiind integrate funcţional în realizarea efectivă a unui plan.

Tâlharii (bandiţii) sunt un alt tip de hoţi care folosesc violenţa fizică pentru a obţine valori (bunuri) materiale. Recurgerea la folosirea forţei presupune o constituţie somatică solidă, atletică. Tâlharii posedă o bună motricitate, curaj, îndrăzneală, uneori cruzime, chiar dacă în mod obişnuit nu sunt predispuşi să recurgă la asasinarea victimei. Spre deosebire de hoţ, tâlharul aplică cu hotărâre planul, acţionând cu curaj, recurgând la violenţă pentru a-şi realiza scopul.

Tâlharii acţionează în bande, au o viaţă nomadă, implicând-o frecvent pe aceea de vagabond. Există şi tâlhari solitari, extrem de periculoşi prin agresivitatea fizică la care recurg.

Cerşetorii, hoţii, spărgătorii, tâlharii, gangsterii îşi însuşesc bunurile în mod direct. Există însă şi infractori care intră în posesia valorilor dorite în mod indirect, pe o cale "intelectuală": cazul falsificatorilor, escrocilor, şantajiştilor, martorilor falşi, traficanţi de influenţă etc. Aceştia se numesc infractori intelectuali, întrucât utilizează mijloace mai perfecţionate, mai complexe din punctul de vedere al performanţelor intelectuale implicate în sensul acaparării ilicite a unor valori. O tehnică larg utilizată de aceştia constă în asumarea unor statusuri şi jucarea rolurilor corespunzătoare cu o perspicace deosebită (de pildă: escrocii, şantajiştii, martorii mincinoşi etc), alteori tehnica utilizată presupune şi o dexteritate manuală, abilităţi deosebite (trişorii la cărţi, şmenarii etc).

La infractorii intelectuali, forţa fizică are o importanţă mai mică; înşelarea, inducerea în eroare, distragerea atenţiei, sunt realizate pe cale verbală. Majoritatea posedă un mare debit verbal şi cunoştinţe într-o ramură în care se profilează tipul lor de infracţiune, ştiind să le valorifice în exercitarea rolului profesional de care au nevoie (rolul de patron, de inspector, director, finanţe, liber întreprinzător, medic etc), pentru a convinge şi a-şi atinge scopul. Rolul pe care îl joacă dă expresie unei dedublări a personalităţii, are la bază o transpoziţie actoricească bine pusă la punct, prin care se manifestă o latură a conduitei lor duplicitare. Unealta lor principală este minciuna perfect integrată în rol. Logică utilizată este simplă, preponderent

64

dominată de imaginaţie şi se adaptează cerinţelor situaţiei, psihicului victimei, valorificând orice înclinaţie victimală, orice oportunitate care apare în raporturile cu obiectul infracţiunii lor.

Escrocii şi şantajiştii au supleţe în gândire, intuiţie, adaptabilitate mare, reuşind să descopere rapid slăbiciunile victimei. Gândirea lor flexibilă şi divergentă, tatonările, explorările subtile ale psihicului victimei sunt premise pe care le vor valorifica cu dibăcie în vederea realizării scopului infracţional.

Falsificatorii, trişorii recurg la minciuna scrisă, prin corespondenţă, la diverse tehnici prin care se reproduc hârtii de valoare, bancnote sau se creează forme credibile pentru a deturna fonduri, a obţine avantaje materiale şi morale.

Infractorii de moravuri (practicanţii incestului, pedofilii, corupătorii de minori, prostituatele, proxeneţii, sadiştii, exhibiţioniştii etc.) au personalitatea clădită pe deficienţe educaţionale, pe mobiluri materiale, dar, mai ales, pe absenţa frânelor inhibitorii în situaţia în care apare stimulul specific sau ocazia. Tentaţia lor consta în obţinerea plăcerii senzuale prin pervertire, invertire sau pe altă cale contrară bunelor moravuri. Cu cât cauzele acţiunii lor sunt mai apropiate de patologic, cu atât mobilizarea lor psihică pentru a-şi atinge ţinta va fi mai mare. Majoritatea acestor infractori sunt nevoiţi să comită şi alte categorii de infracţiuni (să recurgă la violenţă fizică, escrocherie, mită, furt, tâlhărie etc) pentru a-şi realiza plăcerile.

Asasinii prezintă cel mai mare pericol social, sunt tipul de infractori odioşi. În literatura de specialitate sunt distinse două grupe: cel ce loveşte mortal şi cel ce ucide premeditat. în prima grupă se ajunge, la crimă printr-un accident. Motivele asasinilor sunt foarte diferite (gelozie, răzbunare, vendetta, jaful, obţinerea unor foloase, politice, fanatism religios etc).

Cunoscând motivaţia unui asasinat şi mecanismul întrebuinţat de asasin, vom putea deduce din ce grupă acesta face parte şi ce grad de "normalitate" a avut acţiunea lui.

Pe planul vieţii psihice, asasinii se caracterizează prin aceea că posedă o "plăcere" a omorului. Aceasta rezultă din descărcarea sau încetarea unei tensiuni psihice foarte mari pe care o aveau înainte de crimă. Asasinarea efectivă constituie ultima etapă într-un şirag de acte antiumane în care a mai fost utilizată forţa, violenţa fiind consecinţa unei continue decăderi morale. Crima premeditată presupune un antrenament prealabil impulsiv, o sporire a conflictului, a tensiunii psihice, dar şi un temperament impulsiv. Asasinatul este răspândit la oamenii maturi, la minori apărând cu o frecvenţă mai mică.

O caracterizare psihologică foarte sugestivă asasinului a făcut-o Lombroso1: "Criminalii sunt insensibili la dureri fizice şi de aceea sunt lipsiţi, şi de compasiune faţă de alţii. Moartea le este indiferentă, iar distrugerea unei vieţi este lipsită de importanţă în ochii lor. Faţă de străini, în mod aparent manifestă compasiune sunt flexibili şi liniştiţi. Alcoolul este mai puţin gustat de ei decât jocurile de noroc sau plăcerile senzuale. Sunt mândri de isprăvile lor, în care dau dovadă de mai puţină inteligenţă decât de forţă fizică şi curaj. Ceea apare la ei ca mare abilitate nu este altceva decât efectul unui îndelungat exerciţiu. La toate acestea se poate adăuga că cei mai mulţi criminali au putere de judecată şi de anticipare redusă, voinţa lor este slabă, iar viaţa afectivă este centrată pe efecte foarte puternice (mânie, sete de răzbunare, invidie, ură), care le domină conduita. Trăirile simpatetice sunt o raritate, iar dacă apar, atunci vor avea o semnificaţie practică minoră ".

În concluzie, putem constata că există numeroase tipuri de infractori şi de infracţiuni, cu cauze extrem de complexe şi nereproductibile în totalitate în diferitele acte antisociale concrete.

Cunoaşterea cauzelor şi caracteristicilor psihologice ale crimelor, delictelor şi infracţiunilor face posibilă explicarea comportamentului deviant pentru a găsi căi de prevenire, depistare, eradicare a acestuia, a găsi tehnici potrivite pentru reeducarea şi reintegrarea socială a celor care au săvârşit devianţe.

Activitatea infracţională vastă, nedescoperită în cazul unor făptaşi, constituie un mediu favorabil perfecţionării acesteia, măririi performanţelor, implicit în planul camuflării acţiunii. Nu inteligenţa, nici gândirea, memoria, imaginaţia, limbajul caracteristic persoanei sunt cauzele psihologice ale infracţionalităţii, ci resorturi mult mai profunde ale personalităţii: dominantele afective, motivaţionale, caracteric care, la rândul lor, au fost generate nu numai de factori

65

ereditari, biologici, ci şi de factori ce ţin de educaţie, socializare, cultură şi, mai ales, de mediul socio-economic traversat de individ. Atitudinile antisociale ale individului infractor devin eficiente prin dobândirea unor instrumente adecvate, a unor stereotipuri, priceperi, deprinderi, abilităţi care vor permite obţinerea unei eficienţe în operare. Acestea vor conduce, mai devreme sau mai târziu, la specializarea infractorului într-o anumită profesie criminală.

4.3. Situaţia preinfracţională4.3.1. Influenţa mediului social în formarea personalităţiiDintre componentele mediului psihosocial care exercită o influenţă deosebită asupra

formării personalităţii individului, atenţia criminologilor s-a îndreptat mai ales asupra familiei, şcolii şi locului de muncă sau profesiei.

FamiliaFără doar şi poate, familia are o influenţă covârşitoare în modelarea personalităţii fiecărui

om. S-a susţinut că rolul ei este superior oricărui grup social.Considerată drept prima şcoală atât pentru omenire, cât şi pentru copil, ea reprezenta

pentru cel din urmă modelul exemplar în formarea sa. De aceea, carenţele existente în sânul ei au repercusiuni dintre cele mai variate, de la traume psihice la delincventă.

Influenţa timpurie şi aproape exclusivă a familiei, aceasta constituind multă vreme singurul univers social al copilului, la care se adaugă şi timpul relativ îndelungat în care se petrece, câţiva ani, reprezintă tot atâtea argumente în favoarea rolului determinant pe care îl are "celula de bază a societăţii" în socializarea persoanei.

Modul de a fi al părinţilor este idealul oricărui copil (până la un punct, până la o vârstă). Deci mortalitatea îndoielnică parentală, coroborată cu lipsa de preocupare faţă de devenirea, împlinirea ca persoană a copilului (şi care nu se rezumă la a-i da tot ce are nevoie din punct de vedere material) conduc la deformările de conştiinţă ale minorului, cu efecte directe şi dureroase nu numai asupra societăţii (devianţa-delincvenţa-infracţionalitatea), ci şi asupra celor care trebuiau să îi ofere altceva decât surogate educaţionale.

Două sisteme de comportament ale părinţilor se întrec în a distruge personalitatea copilului: cel paternalist şi cel laxist, opuse unul altuia în esenţă, dar paradoxal extremele se ating.

În primul, tot ce comandă adultul trebuie executat necondiţionat de către minor. Astfel, cu personalitatea strivită, timid şi nesigur, cel din urmă nu va cunoaşte ce şi cum este libertatea, creativitatea lui va fi anulată.

În a două situaţie, inexistenţa limitelor impuse de către părinte determină insuficienta dezvoltare a conştiinţei morale pentru că, repetăm, nu există oprelişti şi totul i se cuvine.

Sensibilitatea specifică vârstei îl determină pe copil să sufere şi să rămână marcat nu doar de divorţul sau moartea părinţilor, ci şi de relaţiile interconjugale încordate chiar dacă ele nu sunt exteriorizate, ele fiind simţite din plin.

Alte suporturi ale influenţei negative din partea familiei sunt despărţirea în fapt a părinţilor (asimilabilă divorţului), ignorarea şi încălcarea sistemului normativ al societăţii, alcoolismul, consumul de droguri etc.

Dacă astăzi se vorbeşte mereu de o criză a societăţii, cu siguranţă că în aceeaşi măsură se cuvine să fie menţionată şi criza familiei, care trebuie înţeleasă nu neapărat şi imediat ca o disoluţie a instituţiei în sine, cât ca o abdicare de la anumite funcţii de socializare şi de educaţie morală.

ŞcoalaLa şcoală copilul merge cu "cei şapte ani de acasă" şi, după majoritatea cercetărilor în

domeniu, cu un caracter conturat şi structurat.În intervalul de timp rămas pentru instruire, de regulă nu se mai produc transformări

radicale de personalitate, ci au loc adăugări, amplificări sau înlăturări parţiale. Şi aşa, şcoala reprezintă un pilon de bază în devenirea personalităţii umane.

Învăţământul poate constitui un obstacol în socializarea copiilor sau o poate perturba

66

prin:- procesul de învăţământ scăzut din punct de vedere calitativ (incompetenţa sau

indiferenţa cadrelor didactice);- acceptarea actelor de indisciplină, deci nesancţionarea conduitelor deviante, în primă

instanţă, şi delincvenţe ulterioare;- existenţa unor greşeli grosolane în aprecierea nivelului de cunoştinţe (severitate

nemăsurată, mai rar astăzi, sau indulgenţă sterilă);- numărul mare de elevi cuprinşi într-o clasă, ceea ce face mai grea misiunea lucrului cu

elevii în ansamblu şi cu fiecare în parte;- lipsa unui contact rezonabil cu familiile care au copii-problemă (indisciplinaţi notorii,

slabi şi foarte slabi la învăţătură, cu tendinţe antisociale persistente etc).Cunoştinţele, în sine, nu determină o persoană să devină infractor dacă nu le are. Nu

acesta este criteriul care diferenţiază infractorul de noninfractor, ci moralitatea. Astfel, instrucţia dublată de moralitate poate să determine abandonarea devianţei, în primă instanţă. După E. Durkheim, este moral tot ceea ce reprezintă o sursă de solidaritate socială, tot ceea ce leagă indivizii între ei, tot ceea ce îi limitează în libertatea lor absolută pentru a-i face dependenţi unul de celălalt în cadrul aceleiaşi societăţi.

Locul de muncă La rândul său, locul de muncă exercită o influenţă manifestată asupra fiecărei persoane.

Elementele de coeziune care există între membrii unui colectiv de muncă transformă grupul într-o a două familie. Din această cauză nu surprinde afirmaţia făcută de mulţi infractori că au dobândit comportări antisociale la locul de muncă.

Fiecare loc de muncă, prin specificul său, poate avea consecinţe particular criminogene. Astfel, munca prestată în zgomot mare poate slăbi psihicul omului; caracterul moral poate fi slăbit în cazul în care se munceşte în anumite localuri de consumaţie (baruri); mediile comerciale şi de afaceri, caracterizate prin "setea de aur", prin îmbogăţiri rapide, afectează negativ moralitatea unora.

Trebuie să spunem că, de regulă, infractorii, mulţi dintre ei, nu se adaptează mediului de la locul de muncă: comit abateri disciplinare, întârzie sau lipsesc, întrerupe sau modifică programul de muncă, au loc conflicte cu colegii, uneori comit infracţiuni la locul de muncă.

4.3.2. Victima şi victimizareaÎn cadrul legislaţiei noastre, atât în Codul penal, cât şi în Codul de procedură penală,

privitor la raportul infractor-victimă, atenţia este concentrată maximal asupra celui ce săvârşeşte fapta antisocială şi mult mai puţin asupra celui ce suportă efectele directe ale comiterii infracţiunii, mai ales în cazul infracţiunilor de violenţă, (omor, lovitură cauzatoare de moarte, viol, tâlhărie etc).

Deşi victimei i s-a acordat mai puţină atenţie din partea legiuitorului, analiza şi cunoaşterea locului şi rolului pe care acesta îl ocupă atât în activitatea infracţională cât şi în cea judiciară (depistarea şi sancţionarea infractorului) contribuie, pe de o parte, la formarea unor recomandări pentru conduita preventivă şi autoprotecţie.

În raport cu pericolul victimizării, şi, pe de altă parte, la o mai rapidă şi mai corectă aplicare a legii în cazul săvârşirii infracţiunilor. Prin victimă înţelegem "orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale"1.

După cum reiese din această definiţie, precum şi din precizările altor autori, victima înseamnă întotdeauna fiinţa umană, deşi este necesar să se facă o serie de precizări şi în acest sens. Victima este persoana care, "fără să-şi fi asumat conştient riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jertfită în urma unei acţiuni sau inacţiuni criminale"2. Sunt asemenea exemple: poliţişti

1 T.Bogdan şi colab., Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I., Serviciul editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1983, p.93.2 T.Bogdan şi colab., op.cit., p. 93.

67

care, în îndeplinirea misiunilor, sunt ultragiaţi sau îşi pierd viaţa; luptători în confruntări militare; iniţiatorul acţiunii criminale care îşi pierde viaţa; infractorul ce îşi pierde viaţa în cazul legitimei apărări etc.

Deşi există mai multe aspecte ce ţin de relaţia infractor-victimă de care se intersectează victimologii, cel mai important dintre ele se referă la faptul dacă victimele pot sau nu să împartă într-o anumită măsură responsabilitatea cu infractorii ce comit fapte de natură antisocială împotriva lor.

Introducând noţiunea de "victimă activantă", prin care înţelege rolul jucat de victimă în declanşarea mecanismelor latente ale infractorilor, von Hentig ajunge la concluzia că, direct sau indirect, şi victima poartă o parte din vină în desfăşurarea acţiunii infracţionale1. Pe linia susţinerii ideii că victima poartă o anumită răspundere în desfăşurarea activităţii infracţionale a apărut şi conceptul de "potenţial de receptivitate victimală", propus de B. Mendelsohn (1956), care înseamnă gradul de vulnerabilitate victimală a unui individ, acesta fiind condiţionat de o multitudine de factori, precum: vârsta, sexul, aspect bio-constituţional, pregătire socio-culturală, caracteristici psiho-comportamentale. De exemplu, neglijenţa, superficialitatea, exagerarea eului etc. pot corela cu valori crescute ale nivelului vulnerabilităţii victimale.

Gradul de vulnerabilitate victimală poate fi precizat prin intermediul a două categorii de factori:

a) factori personali; retardaţii mintali sau cei normali, dar cu o valoare mai scăzută a coeficientului de inteligenţă, imigranţii noi, indivizi cu achiziţii modeste pe linia educaţională sau cei cu o redusă experienţă socială şi interacţională pot fi uşor victimizaţi de infractori, care folosesc minciuna şi frauda; indivizii care sunt handicapaţi fizic, persoanele foarte în vârstă sau fragile, minorii, femeile; este posibil ca ei să fie destul de frecvent ţinta atacului infractorilor violenţi;

b) factori situaţionali; unii indivizi sunt în mai mare măsură susceptibili de a fi victimizaţi decât alţii, în anumite perioade de timp sau când se află în anumite situaţii. De exemplu, turiştii constituie un grup vulnerabil, infractorii atacându-i fără teamă, ştiind că datorită unor consideraţii legate de timp, bani etc, puţini dintre aceştia sunt dispuşi să participe la rezolvarea cazurilor de către sistemul judiciar.

Diverşi autori s-au străduit să realizeze clasificări în funcţie de o serie de criterii. Un prim criteriu îl poate constitui, desigur, categoria infracţională, în urma căreia o persoană sau mai multe sunt victimizate. Astfel, putem diferenţia:

- victime ale infracţiunii de omor; ;

- victime ale infracţiunii de vătămare corporală;- victime ale infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte;- victime ale infracţiunii de viol;- victime ale infracţiunii de tâlhărie;- victime ale infracţiunii de furt etc.Cele mai multe clasificări însă iau în atenţie gradul de implicare şi de responsabilitate a

victimelor în comiterea infracţiunii. Astfel, în 1956, Mendelsohn, diferenţiază următoarele categorii:

- complet inocent;- având o vinovăţie minoră;- la fel de vinovat ca şi infractorul;- mai vinovat ca şi infractorul;- cel mai vinovat, responsabilitate totală în comiterea infracţiunii;- simulant sau confabulator.Această tipologie foloseşte, practic, o scală gradată privitoare la răspunderea ce revine

celor doi "parteneri" ai cuplului penal privind comiterea infracţiunii. La o extremitate a ei se află nevinovăţia, iar la cealaltă, întreaga responsabilitate a victimei.

În 1967, Fattah diferenţiază următoarele categorii de victime, ţinând seama de gradul de

1 T.Bogdan şi colab., op.cit., p.94.

68

participare şi de implicare în comiterea actelor infracţionale:- nonparticipare;- latent; predispus;- provocator;- participant; - fals.O foarte interesantă clasificare o realizează Shelez (1979):- infractor activ-victimă;- infractor activ-victimă semiactivă;- infractor activ-victimă activă;- infractor semipasiv-victimă activă;- infractor pasiv-victimă activă.Această tipologie scoate în evidenţă mult mai clar care este rolul pe care îl poate juca

victima, ca membru al cuplului penal, în comiterea infracţiunii.Hans von Hentig, plecând de la diferenţierea victimelor înnăscute (born victims), de

victimele societăţii (society-made victims), în ultimele sale lucrări, utilizând drept criterii factori psihologici, biologici şi sociali, conturează treisprezece categorii de victime1:

1. Vârstele fragede constituie o categorie care devine uşor victimă a agresorilor. Fiind neevoluaţi fizic, naivi şi fără experienţă sub aspect mintal, copiii pot fi uşor victimizaţi. Printre cele mai frecvente forme de victimizare, Hentig menţionează: răpirea lor, mai ales dacă părinţii sunt bogaţi sau au asigurare de viaţă; utilizarea lor de către infractorii adulţi drept complici la diferite infracţiuni, maltratarea şi abuzul sexual.

2. Femeile, ca victimă, apar mai ales în cazul infracţiunilor de ordin sexual. Desigur, această situaţie este valabilă în primul rând pentru femeile tinere. În cazul femeilor în vârstă, mai ales dacă acestea au un statut economic ridicat, devin victime ale unor acţiuni infracţionale motivate material (tâlhărie, furt, înşelăciune).

3. Vârstnicii pot deveni victime ale unor infractori care, pe de o parte, îi bănuiesc că au o anumită avere (banii adunaţi pentru "zile negre") şi, pe de altă parte, profită de slăbiciunea lor fizică şi de imposibilitatea de apărare.

4. Consumatorii de alcool şi stupefiante, faţă de alte categorii de victime, sunt în cea mai mare măsură expuşi. Astfel, autorul arată că, din totalul bărbaţilor asasinaţi într-o anumită perioadă, 66,6% erau alcoolici. Foarte frecvent, consumatorii de alcool, mai ales, sunt expuşi acţiunilor victimizante ale hoţilor de buzunare, cartoforilor, tâlharilor etc, iar consumatorii de droguri sunt expuşi în special pericolului de autovictimizare.

5. Imigranţii pot să cadă uşor pradă victimizării, deoarece imigraţia constituie o reducere temporară la un grad extrem de neajutorare, în domeniul relaţiilor umane vitale, necunoaşterea limbii în noua "patrie", lipsa de mijloace materiale, ca şi ostilitatea băştinaşilor constituie un complex ce reprezintă atractivitate pentru infractori, care exploatează starea de mizerie şi de credulitate a noului venit.

6. Minorităţile etnice pot apărea în calitate de victime mai ales datorită activităţii bazate pe discriminarea rasială.

7. Indivizii normali, dar cu o inteligenţă redusă, în concepţia lui Hentig, sunt născuţi spre a fi victime, deoarece stupizenia victimelor, şi nu mintea briliantă a escrocilor face să se succeadă manevrele lor, în fond foarte transparente.

8. Indivizii (temporar) deprimaţi, datorită nivelului scăzut al reactivităţii fizice şi psihice, pot să cadă uşor pradă victimizării.

9. Indivizii achizitivi, adică cei care, în orice împrejurare, caută să profite şi să-şi mărească câştigurile. Această tendinţă însă nu duce numai la crimă, ci, adesea, la victimizare. Astfel, după cum remarcă Hentig, cei săraci, dar hrăpăreţi caută prin câştiguri să-şi dobândească o mai mare securitate, hrăpăreţii din clasele mijlocii doresc să obţină bunuri de lux, iar bogătaşi

1 T.Bogdan, I.Sântea, Analiza psihosocială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar, M.I., Serv.editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1988, p.41-45.

69

hrăpăreţi sunt foarte dornici să-şi mărească averea. Aceştia din urmă sunt cei mai expuşi victimizării.

10. Indivizii destrăbălaţi şi desfrânaţi sunt cei care, din pricina indiferenţei şi a dispreţului faţă de legi, devin foarte vulnerabili faţă de manevrele iscusite ale infractorilor.

11. Indivizi singuratici şi cu "inima zdrobită" sunt vulnerabili la victimizare deoarece cu greu pot suporta singurătatea şi frustrările, mai ales sentimentale, la care i-a supus viaţa. Starea lor psihica generală le conferă o credulitate mărită, expunându-i la mărite pericole de victimizare, precum: furturi, fraude, înşelătorii şi chiar crime.

12. Chinuitorii sunt cei care în urma chinurilor prelungite la care supun unele persoane, mai ales în cadrul familiei, ajung jertfa reacţiilor agresive ale acestora. De exemplu, un tată care, alcoolic fiind, îşi chinuise familia multă vreme, până când, în cele din urmă, a ajuns să fie ucis de propriul copil.

13. Indivizii blocaţi şi cei nesupuşi. Individul blocat este cel încurcat în fel de fel de datorii. Este cazul oamenilor de afaceri sau al bancherilor faliţi care nu mai pot face faţă situaţiei lor pe căi legale şi foarte uşor cad victime unor "binevoitori" care le oferă "soluţii". În categoria celor "nesupuşi" intră aceia care, atacaţi fiind, nu se lasă lesne victimizaţi, astfel încât constituie o grupă de victime dificile faţă de cei care se lasă victimizaţi cu uşurinţă, victime uşoare.

Una dintre clasificările cele mai valoroase şi mai utile din punct de vedere ştiinţific este cea a lui Stephen Schafer (1977). Folosind drept criteriu gradul de participare şi, de răspundere a victimei în comiterea infracţiunii, Schafer diferenţiază următoarele şapte categorii de victime:

1. Victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu făptaşul. "Întâlnirea" dintre victimă şi infractor la locul infracţiunii este întâmplătoare. Este cazul funcţionarului de la ghişeul unei bănci care cade victimă unui infractor, ucidere din culpă etc.

2. Victime provocatoare sunt cele care, anterior victimizării lor, au comis ceva, conştient sau inconştient, faţă de infractor. Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când o persoană (victima ulterioară) se comportă arogant faţă de viitorul infractor sau dacă nu-şi ţine o promisiune dată solemn, ori dacă intră în legături amoroase cu iubita infractorului.

3. Victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului. Este cazul persoanelor care, prin conduita lor, influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni; deşi între ei nu a existat niciodată vreo legătură. Astfel, ca exemple, se pot cita: persoana care trânteşte portiera maşinii, dar uită să o încuie; femeia care umblă seara prin locuri puţin frecventate cu o costumaţie provocatoare etc.

4. Victime slabe sub aspect biologic. Este cazul persoanelor ce reprezintă slăbiciuni din punct de vedere psihic sau fizic şi, din această cauză, sunt uşor victimizate. Dacă, totuşi, se pune problema vinovăţiei, răspunderea revine în primul rând persoanelor care sunt obligate, să le supravegheze şi să le asigure paza juridica (rude, îngrijitori, surori de caritate etc).

5. Victime slabe sub aspect social sunt acele persoane care aparţin unor grupuri minoritare etnice, sexuale sau religioase neagreate de către comunitate. Fără să aibă nici un fel de vină, asemenea persoane pot să cadă frecvent victime ale discriminării sau agresiunii manifestate de către reprezentanţii comunităţii.

6. Victime autovictimizante sunt acele persoane care orientează agresiunea către propria persoană. Drogomaniile, suicidul, jocurile de noroc, inversiunile sexuale, etc. sunt acele acte deviate sau chiar criminale în care cel lezat joacă atât rolul de criminal, cât şi pe cel de victimă.

7. Victime politice sunt persoane care au de suferit din cauza convingerilor lor, convingeri care nu trebuie să se materializeze neapărat în acţiuni.

Cunoaşterea psihologiei victimeiEste foarte greu de operat cu diferenţieri clare pe linia responsabilităţii celor doi membri

ai cuplului penal (infractor şi victimă) în comiterea infracţiunii.Din punct de vedere strict juridic, precizarea statutului celor doi membri ai cuplului se

face atât în baza stabilirii iniţiativei în a comite o faptă antisocială, cât şi în baza efectelor acesteia. Persoana ucisă, vătămată corporal, violată apare în calitate de victimă, iar cea care a ucis, a vătămat corporal sau a violat apare îţi calitate de infractor.

70

Deşi există şi cazuri în care între infractor şi victimă nu a existat nici un fel de legătură anterioară, considerăm că, privind din perspectivă strict psihologică, nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită răspundere legată de actul infracţional. Victima unui viol într-un parc în timpul nopţii poartă vina ignorării pericolelor posibile atunci când încearcă să se plimbe singură prin parc la ore târzii. Poştaşul cu bani mulţi asupra sa nu se asigură deloc că este atacat în scop de jaf. Victima unui atac nocturn la domiciliu se poate face vinovată de "publicitatea" exagerată privind achiziţionarea unor bunuri de valoare.

Chiar şi în cazul unor minori, victime ale unor infracţiuni, un anumit grad de vinovăţie aparţine părinţilor sau persoanelor ce-1 au în pază juridică (cadre didactice, personal de îngrijire etc).

În cazul în care, între victimă şi infractor există anumite legături anterioare, plecându-se de la cunoaşterea victimei (modul său de viaţă, preferinţe, trăsături psihomorale şi psihocomportamentale), se poate "reconstitui" fizionomia particulară a relaţionării interpersonale infractor-victimă şi, în felul acesta, se poate identifica cel ce a comis fapta criminală.

Această situaţie este valabilă pentru cazul în care victima este o persoană decedată. În cazul în care victima nu decedează, apare problema măsurii în care ea este dispusă, voluntar sau involuntar, să-1 demaşte pe infractor. Dacă teama de reacţiile acestuia este extrem de mare, este posibil să evite complet în a-1 demasca sau este posibil să încerce să găsească alte "explicaţii" ori, pur şi simplu, să nege comiterea infracţiunii. În toate aceste cazuri, modul de reacţie a victimei, psihologia ei vor "informa" asupra unor caracteristici psihice şi comportamentale ale infractorului. Din marea varietate a datelor de interes pentru cunoaşterea victimelor, T. Bogdan a făcut o selecţie a celor pe care le-a apreciat ca având o semnificaţie deosebită, în procesul identificării autorilor, şi anume:

- datele referitoare la determinarea naturii juridice a cazului pentru a stabili dacă în speţă este vorba de un omor, sinucidere ori moarte accidentală;

- datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârşirii infracţiunii;- datele relative la precizarea circumstanţelor esenţiale ale evenimentului (de loc, timp,

mod de comitere, surprinderea victimei ori acceptarea pătrunderii autorilor în locuinţă), alte împrejurări semnificative (tentative de alarmare sau de apărare a victimelor);

- datele care definesc personalitatea victimei, în principal cele privind concepţia şi modul de viaţă, materializate în nivelul de cultură şi educaţie, atitudini, calităţi morale, temperamentale şi caracteriale, credinţe şi obiceiuri, anumite tabieturi, dorinţe nesatisfăcute, starea de echilibru psihic ori manifestarea unor tendinţe spre agresivitate, izolare socială sau depresiune, anumite tare sau vicii ascunse (jocuri de noroc, consum excesiv de alcool, relaţii extraconjugale ori de inversiune sau perversiune sexuală);

- cercul de relaţii ale victimei (de familie, de rudenie, vecinătate, de serviciu, de distracţie), mediile şi locurile sau localurile publice frecventate. De o importanţă deosebită în acest sens sunt precizarea naturii relaţiilor victimei (de amiciţie, duşmănie, indiferenţă) şi, mai ales, identificarea şi conturarea tuturor stărilor tensionale ori conflictuale mai vechi sau apărute recent (neînţelegeri familiale, conflicte pentru moştenire, motive de răzbunare sau gelozie etc), precum şi a celor care privesc legătura cu persoane bănuite de comiterea faptei sau cu cercuri afaceriste ori de infractori, care ar putea sugera preocuparea victimei pentru obţinerea unor venituri pe căi ilicite;

- informaţiile privind mişcarea în timp şi spaţiu a victimei, cu accent deosebit pe perioada imediată, a evenimentului, care pot avea relevanţă deosebită;

- datele privind bunurile deţinute de victimă, mai ales ale celor de valoare şi cele privind dispariţia unora dintre acestea ori a unor documente;

- informaţiile privind antecedentele morale, medicale, penale şi contravenţionale ale victimei.

Desigur, există foarte multe variante posibile ale relaţiei infractor-victimă, în special în cazul infracţiunilor cu violenţă. Având în vedere poziţia şi situaţia victimei după comiterea infracţiunii, putem diferenţia mai multe variante posibile, precum:

71

a) victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute şi, nu de puţine ori, chiar de către infractor, cum ar fi cazul soţului ucigaş;

b) victime ce nu supravieţuiesc agresiunii (decedate), care "oferă" în principal informaţii asupra infractorului, plecând de la modul în care a procedat acesta (în ce loc, cu cruzime sau fără, încercând sau nu să acopere urmele, jefuind sau nu victima etc);

C) victimele ce supravieţuiesc agresiunii, dar nu pot identifica infractorul din motive obiective (fapta s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat, victima a fost mai întâi legată la ochi, prin surprindere etc). În asemenea cazuri, victima poate oferi informaţii în legătură cu unele caracteristici fizice sau psihice ale infractorului (eventual vocea, aspecte vestimentare, nervozitate, precipitare etc);

d) victime ce supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul, însă nu-1 denunţă, din motive ce ţin de teama de răzbunare a acestuia (de exemplu, victima cunoaşte ameninţarea infractorului că, în cazul în care va fi denunţat, se va răzbuna pe copii);

e) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar pe care nu-1 denunţă din motive ce ţin de viaţa lor particulară (de exemplu, agresorul este concubinul victimei căsătorite);

f) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar care, în loc să-1 denunţe, încearcă să ofere alte explicaţii, inclusiv autoacuzându-se, protejându-1 deliberat pe infractor (este cazul, desigur, mai rar, al victimei care în acest fel consideră că oferă "dovezi de dragoste" infractorului pe care-1 iubeşte);

g) victime care supravieţuiesc agresiunii şi care, deşi cunosc infractorul adevărat, acuză o altă persoană pe care vor să se răzbune;

h) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, însă, profitând de situaţie, încearcă să pună în seama acestuia şi fapte pe care nu le-a comis (de exemplu, reclamă dispariţia unor lucruri de valoare sau bani pe care, în mod real, infractorul, care s-a rezumat numai la violarea ei, nu şi le-a însuşit);

i) victime care profită de o anumită situaţie, reclamând o "infracţiune" comisă asupra lor cu intenţia de a sancţiona o persoană sau de a profita de pe urmă ei (de exemplu, simularea voluntară şi regizarea corespunzătoare pentru a transforma o relaţie sexuală în viol).

Desigur, practica judiciară este mult mai complexă, ceea ce face ca eforturile noastre de sistematizare să nu-i corespundă întru-totul.

4.4. Mecanismul trecerii la act4.4.1. Teoriile trecerii la act Modele particulareÎn această categorie poate fi inclus unul dintre primele modele de trecere la act, ce

aparţine criminologului belgian Etienne de Greef. Acesta considera că "procesul criminogen" trebuie raportat la actul infracţional. El foloseşte ca model procesul de convertire parcurs de indivizi aparţinând comunităţilor recivilizate, proces descris de un alt autor. Aplicând acea schemă generală la actul criminal (în sens de omor), de Greef consideră că sunt parcurse, în principal, de către delincvent trei etape:

Prima etapă, cea a asentimentului ineficace, reprezintă o perioadă mai degrabă subconştientă, susţinută de numeroase elemente inconştiente. În această etapă, la un moment dat, trăirile subterane ce tind spre crimă apar spontan în zona conştientului: apare ideea "dispariţiei" eventualei victime. Această "prise de con-science " poate fi declanşată de stimuli exteriori ori interiori multipli, de natură diversă. O asemenea etapă poate fi întâlnită, în principiu, în viaţa oricui. În general, individul, sub influenţa factorilor morali afectivi, va îndepărta ideea criminală. Viitorul infractor va trece însă la cea de-a două etapă.

A două etapă este denumită etapă asentimentului formulat. Deşi procesele subconştiente nu au dispărut, în această fază "lucrurile se petrec în mare parte de o manieră conştientă". Individul acceptă ideea că o anumită persoană trebuie să dispară şi oscilează între dorinţa ca această "dispariţie" să se îndeplinească fără contribuţia sa şi ideea că ar putea "ajuta" la această dispariţie. Este o etapă contradictorie, de ezitări: "Progresia nu se face de o manieră univocă.

72

Există în suflet mişcări pentru şi contra. Ideea se conturează în mod lent, prin avansări şi reculuri. Greşelile victimei au tendinţa de a fi exagerate, motivele de a o vedea dispărută au tendinţa de a fi înnobilate".

Pericolele şi inconvenientele de a face să dispară, decăderea, abjectul constituie rezistenţa interioară. "Este vorba de a rupe cu totul trecutul, de a se pune în afara societăţii...".

Se întâmplă uneori în această etapă, când decizia de a comite crima nu este încă luată, ca un eveniment accidental (spre exemplu beţia) să declanşeze totuşi actul criminal. în aceste cazuri asistăm la o pregătire deficitară, la o executare imprecisă, la o lipsă totală de precauţii pentru asigurarea impunităţii.

Cea de-a treia etapă, criza, presupune ca dispariţia să fie decisă. "Principiul morţii fiind admis, nu rămâne decât să accepte, să se coboare personal la act, să-i accepte ruşinea şi riscul (...)". Criminalul se găseşte în acest moment într-o stare morală şi fizică acută. Sensibilitatea sa este exasperată, emotivitatea- dezechilibrată, judecata sa este obsedată de starea de criză şi de luptă şi se întâmplă să fie pentru moment delirant.

Explozia este iminentă. Poate să fie, eventual, încă împiedicată, dar cu siguranţă că nimic nu poate să o elibereze. Drumul spre crimă poate fi oprit în oricare dintre cele trei etape, prin acţiunea forţelor de inhibiţie interioare, care pot fi eventual stimulate de împrejurări externe. În acelaşi timp, trecerea la act se poate face înainte de a se ajunge la o "decizie propriu-zisă" şi, în acest caz, executarea fiind rău pregătită, crima are toate şansele să eşueze ori să fie realizată de o manieră improprie. Rezultă că procesul de trecere la act este, în opinia lui de Greef, este rezultatul luptei unor tendinţe (mobile) opuse, ce pot să apară sau nu în zona conştientului, în funcţie de etapele ce sunt ori nu parcurse; configuraţia psiho-morală a individului joacă un rol esenţial; în plus, pot să apară anumiţi factori conjugali care să faciliteze ori pot să apară anumiţi factori conjuncturali care să faciliteze ori, dimpotrivă, să îngreuneze drumul spre crimă.

În sfârşit, trebuie remarcat că în opinia lui de Greef există şi acte criminale ce se realizează total în afara schemei propuse, fără parcurgerea niciuneia din etapele descrise. În asemenea situaţii, "uşurinţa" de a comite fapta este foarte mare, criminalul fiind cu atât mai periculos cu cât crima este comisă ca şi un act banal lipsit de gravitate.

Modelul de trecere la act, conceput de J. Pinatel şi, respectiv, H. Becker, este considerat a fi obiectiv, în sensul că el descrie actul criminal, aşa cum acesta este perceput din exterior de către un observator care analizează "dinamica personalităţii agentului". Prin aceasta el se deosebeşte de modelul lui de Greef, care este considerat "subiectiv", în sensul că descrie trecerea la act, aşa cum aceasta este trăită de subiectul însuşi.

Pentru J. Pinatel trecerea la act se explică prin acţiunea conjugată a celor patru trăsături psihice esenţiale ce alcătuiesc "nucleul personalităţii criminale".

Pentru ca un subiect să treacă la act trebuie să nu fie reţinut de oprobriul social care este asociat răufăcătorului; acest proces de "autolegitimare subiectivă" este asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reţinut de ameninţarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile să împiedice executarea crimei sunt învinse prin agresivitate. În ultimă instanţă, când subiectul ajunge în situaţia de a comite crima, este necesar ca el să nu fie reţinut de sentimentul că produce un rău aproapelui său, atentând la persoana ori bunurile acesteia. Indiferenţa afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act.

Ca şi în explicaţiile privind structura personalităţii criminale în modelul de trecere la act conceput de J. Pinatel, factorul afectiv joacă un rol esenţial.

73

CAPITOLUL 5REACŢIA SOCIALĂ ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂŢII

5.1. Modele de reacţie socială Reacţia socială împotriva criminalităţii este asociată cu denumirea luptei împotriva

criminalităţii prin mijloace specifice apărării valorilor sociale, şi anume prin mijloace juridice penale.

Ceea ce frapează în ansamblul mijloacelor folosite pentru a combate criminalitatea este faptul că ele au fost puse în aplicare fără să existe o veritabilă preocupare de cunoaştere pe baze ştiinţifice a izvoarelor acestui fenomen complex1.

Cuvântul "reacţie" desemnează atât un mod de a reacţiona, de a răspunde la o acţiune venită din afară, cât şi un mod de a răspunde unei reacţiuni ca o contrareacţiune necesară.

Pentru a combate un rău este necesar să se lovească în izvoarele sale, adică în cauzele acelui rău.

5.1.1. Modelul represivFoarte mult timp, reacţia socială antiinfracţională a avut un caracter strict represiv. În

acest sens, sunt relevante acele reglementări juridice inscripţionate care confirmă atât existenţa răzbunării private nelimitate, cât şi forme ale răzbunării private limitate şi ale compoziţiei.

Cutumele justiţiei private consideră că ofensa adusă unui grup, trebuie să se repercuteze automat asupra clanului din care face parte, responsabilitatea ripostei aparţinând întregului grup. De asemenea, responsabilitatea individuală pentru fapta comisă devine colectivă.

Răzbunarea privată limitată restrânge riposta de la nivelul grupului, concentrând-o asupra făptuitorului, fiind echivalentă cu răul provocat (legea talionului "ochi pentru ochi").

Sub imperiul "răzbunării divine", conducătorul (mai târziu, judecătorul) putea impune aplicarea legii. În acest sens, edificator a fost "Codul lui Hammurabi", cod preluat şi de alte legislaţii penale orientale (egiptene şi ebraice).

În Europa, civilizaţia antică a avut mari influenţe asupra sistemelor de justiţie penală din Grecia şi peninsula romană.

Ultima formă a reacţiei represive: a fost represiunea etatizată, ce s-a bazat pe "ideea retributivă". Această, concepţie a fost criticată de Platon, care considera ca reacţie la încălcarea legii să prezinte utilitate Socială, şi anume scopul pedepsei trebuie să fie prevenirea speciala (ca efect de intimidare al pedepsei) şi prevenirea generală (ca exemplu pentru ceilalţi).

Despre utilitatea socială a pedepsei vor aminti în ideile lor filosofii antici: Aristotel, Seneca, precum şi cei moderni (iluminiştii francezi).

Referitor la aceeaşi idee se impune şi lucrară „Dei delitti e dellepene ", în 1764, avându-1 ca autor pe Cesare Beccaria, care atacă arbitrariul şi corupţia care există în sistemul judiciar şi penitenciar; sens în care susţine ideea tratamentului judiciar egal, în scopul respectării demnităţii fiinţei umane.

Principalele idei exprimate în opera lui Beccaria vizează următoarele aspecte2:1 - Codificarea riguroasă a delictelor şi pedepselor, necesitatea elaborării unui corp de

legi scrise, clare şi accesibile;2 - Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant şi, prin urmare, util

pentru conservarea ordinii sociale;3 - Necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar sigure şi prompte;4 - Desfiinţarea pedepsei cu moartea;5 - Introducerea sistemului acuzator în procedura penală; necesitatea ca judecata şi

probele să fie publice;

1 J.Pinatel, Criminologie, Paris, 1988, p.16.2 Valeriu Cioclei, Manual de criminologie, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p.67.

74

6 - Desfiinţarea torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obţinere a probelor;7 – Necesitatea prevenirii delictelor.Tratatul lui Beccaria se finalizează printr-o sinteză a ideilor sale novatoare, şi anume:

"Pentru ca pedeapsa să nu constituie un act de violenţă împotriva cetăţeanului, ea trebuie să fie esenţialmente publică, promptă, necesară, cea mai slabă dintre pedepsele aplicabile în circumstanţele date, proporţională cu delictul şi stabilită prin lege". Principiile stabilite de Beccaria au stat la baza şcolii clasice a dreptului penal, cea care a dominat ulterior, timp de un secol, gândirea şi practica juridico-penală1.

Teoria formulată de Cesare Beccaria a fost reluată şi întărită de Jeremy Bentham, filosof britanic, în concepţia sa fundamentală, şi anume "ceea ce justifică pedeapsa este utilitatea acesteia sau, mai exact, necesitatea sa ".

J. Bentham consideră că pedeapsa ar avea următoarele valenţe:• de a preveni săvârşirea infracţiunilor;• de a-1 determina pe infractor să comită o faptă mai puţin gravă când prevenirea nu s-ar

realiza;• de a-1 determina pe infractor să nu folosească mai multă forţă decât este necesar pentru

săvârşirea faptei;• să menţină fenomenul infracţional la un nivel cât mai scăzut.Enrico Ferri menţiona despre şcoala clasică de drept penal că a fundamentat raţiunea; a

stabilit limitele dreptului statului de a pedepsi; a obţinut o îmblânzire generală a pedepselor, eliminându-le pe cele infamante.

Această doctrină penală a avut şi câteva limite date de concentrarea exclusivă "asupra delictului şi asupra pedepsei ca entitate juridică abstractă, izolată de omul care săvârşeşte un delict şi este condamnat, cât şi de mediul din care provine şi în care se întoarce după pedeapsă"2.

5.1.2. Modelul preventivAcest model aparţine doctrinei pozitiviste de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Fondatorul

acesteia a fost juristul şi sociologul Enrico Ferri, care contestă sistemul represiv conceput de şcoala clasică.

Ideile susţinute de şcoala pozitivistă erau:- importanţa comportamentului infracţional pentru instanţa de judecată;- relevarea factorilor ereditari şi de mediu care au determinat evoluţia comportamentului

infractorului;- ştergerea imaginii clasice a omului rezonabil, stăpân pe actele sale şi liber întotdeauna

să aleagă între bine şi rău;- infractorul nu este întotdeauna liber să aleagă, fiind determinat de legile naturale

(descoperite doar de ştiinţă);- individualizarea pedepsei să se realizeze ţinându-se seama de personalitatea

infractorului şi de condiţiile concrete care au determinat producerea activităţii infracţionale.În conformitate cu aceste opinii, pedeapsa constituie un mijloc de apărare socială cu

caracter curativ, prin care se urmăreşte vindecarea infractorului.E. Ferri afirma că infracţiunea este mai întâi un fenomen natural şi social care trebuie

prevenit şi apoi este o entitate juridică. Prevenirea generală se poate realiza dacă există certitudinea represiunii, şi nu severitatea acesteia.

E. Ferri susţine necesitatea luării unor măsuri de ordin social şi economic, care să elimine, eventual să limiteze, rolul factorilor criminogeni.

Măsurile propuse le-a numit "substitutive penale", sens în care autorul enumera câteva: iluminatul străzilor, descentralizarea administrativă, reducerea consumului de alcool etc. Luând în considerare cunoaşterea ştiinţifică a cauzalităţii fenomenului infracţional, doctrina pozitivistă

1 Valerian Cioclei, op.cit., p,.73.2 Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p. 30.

75

propune modelul preventiv ca primă încercare de prevenire a criminalităţii.

5.1.3. Doctrina apărării socialeAceastă doctrină încearcă să îmbine cele două concepţii (ale şcolii clasice şi şcolii

pozitiviste), conferind dreptului penal o nouă finalitate, respectiv: apărarea socială realizată atât prin prevenire, cât şi prin represiune.

Doctrina apărării sociale este explicată de Marc Ancei în lucrarea "La deferise sociale nouvelle" (Noua Apărare Socială).

Ideile fundamentale ale acestei doctrine susţineau că:- "apărarea socială" se referă la protejarea societăţii împotriva criminalităţii;- "protecţia" se realizează prin măsuri penale şi extrapenale de natură a neutraliza

delincventul (prin aplicarea de metode emotive şi educative sau prin eliminare sau segregare);- "apărarea socială" susţine acea politică penală care acordă prioritate prevenirii crimei şi

tratamentului delincventului (având drept obiectiv resocializarea infractorului);- resocializarea este considerată o rezultantă a procesului de umanizare a noilor legislaţii

penale;- umanizarea dreptului penal şi procesual penal se bazează pe cunoaşterea ştiinţifică atât a

fenomenului infracţional, cât şi a personalităţii delincventului.Aceste obiective ale "Şcolii Apărării Sociale" (de tratare şi resocializare a delincventului)

se regăsesc şi în ideile susţinute de orientarea clinică1.Criminologia şi modelele de politică penalăTeoriile criminologice au influenţat în mare măsură complexul proces de elaborare şi

punere în aplicare a unor metode de tratament şi reeducare a condamnatului, dar şi programele de prevenire a criminalităţii.

Examenul psiho-individualPrima încercare a avut loc în Argentina, în 1907, prin înfiinţarea unui cabinet de

psihologie clinică şi experimentală în cadrul penitenciarului naţional.Ulterior, "câştigă teren" aplicarea acestui examen psiho-individual şi în Brazilia, Chile,

Belgia, Germania, Austria şi Franţa.Programele de prevenireCel mai cunoscut program de prevenire este "Proiectul Zonei Chicago" (Chicago Area

Project) şi a fost inspirat de teoria ecologică a "Şcolii din Chicago".În conformitate cu aceasta, rata criminalităţii poate fi redusă ca efect al ameliorării

mediului social (prin îmbunătăţiri de ordin social, economic şi cultural; schimbări atitudinale prin implicarea directă a cetăţenilor la reducerea criminalităţii).

Chiar dacă a fost contestat şi nerezistând în timp (decât între 1930-1950), Proiectul Zonei Chicago a determinat o scădere considerabilă a delincventei în oraşul respectiv.

5.1.4. Modelul curativAcest model de politică penală s-a fundamentat pe rezultatele cercetării ştiinţifice în

criminologie.Fundamentarea ştiinţifică a tendinţei non-represive în politica penală a fost stimulată şi

de evoluţia criminologiei în perioada interbelică, mai ales a criminologiei clinice, care situează persoana infractorului în centrul preocupărilor, urmărind tratamentul şi resocializarea acestuia. La datele ştiinţifice furnizate de criminologia clinică s-au adăugat ideile doctrinei "apărării sociale" susţinute de Filipe Grammatica şi, mai ales, cele ale "noii apărări sociale", promovate de Marc Ancei2.

Modelul curativ viza:- axarea politicii penale pe ideea de resocializare a infractorului;- adoptarea unor metode de tratament apte să contribuie la readaptarea socială a

1 Rodica M.Stănoiu, op.cit., p.157.2 Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p.227.

76

individului;- adoptarea unor tehnici de individualizare menite să contribuie la creşterea eficienţei

tratamentului, atât în momentul individualizării judiciare a sancţiunii, cât şi în perioada executării acesteia;

- adoptarea unui ansamblu de măsuri de ordin social, economic, cultural etc, în scopul facilitării reinserţiei sociale cât mai adecvate a infractorului, după executarea tratamentului.

Programele de tratament au la bază metoda clinică, abordând personalitatea infractorului în unitatea şi dinamica acesteia1.

În S.U.A., ideea de tratament a cunoscut o anumită consacrare juridică în sistemul sentinţelor cu durată nedeterminată combinate cu măsura eliberării condiţionate "pe cuvânt".

- Alte modalităţi de sancţionare non-represivă au vizat executarea sancţiunii cu închisoarea în semilibertate, având drept scop facilitarea resocializării (infractorul este lăsat în mediul său familial şi social, păstrându-şi locul de muncă, dar îşi petrece sfârşitul de săptămână şi concediul în penitenciar).

- Reforma sistemului penitenciar a constituit un alt punct de interes, urmărindu-se umanizarea regimului de executare în mediu închis şi realizarea unui tratament adecvat de resocializare a infractorului.

- Ideea tratamentului post-penal, care vizează sprijinirea infractorului la ieşirea din penitenciar, astfel încât acesta să evite situaţiile criminogene şi să atenueze procesul de stigmatizare.

- Modelul curativ de politică penală constituie un succes important al criminologiei tradiţionale, iar nereuşitele care au apărut pe parcursul transpunerii lui în realitate nu se datorează lipsei fundamentului teoretic, ci condiţiilor social-economice şi culturale specifice fiecărei ţări.

5.2. Tendinţe moderne în politica penalăPolitica penală la nivel statal manifestă o tendinţă de armonizare internaţională atât în

planul legislativ al combaterii criminalităţii, cât şi în planul respectării drepturilor omului, devenit o adevărată "religie"2 a sfârşitului acestui secol.

În această conjunctură, o importanţă specială revine congreselor specializate organizate de Naţiunile Unite (la care participă, în calitate de raportori ori de consultanţi, personalităţi din toate statele lumii, atât oameni de ştiinţă, cât şi reprezentanţi ai puterii legislative şi executive).

O importanţă decisivă în prefigurarea tendinţelor actuale şi de perspectivă în politica penală au avut-o ultimele două congrese specializate ale O.N.U., respectiv cel de la Milano şi al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite asupra prevenirii criminalităţii şi tratamentului delincvenţilor, desfăşurat la Havana în perioada 27 august-7 septembrie 1990.

5.2.1. Tendinţa represivă, neoclasicăConform Recomandărilor de politică penală ale Congresului de la Havana, Anexa A,

tendinţa represivă ar trebui să se manifeste mai ales în cazul terorismului, al crimei organizate, infracţiunilor contra mediului înconjurător şi împotriva activităţilor corupte ale funcţionarilor publici.

Apariţia curentului neoclasic ca orientare teoretică este însă de dată mai recentă şi s-a constituit iniţial într-o reacţie faţă de modelul curativ de politică penală, criticat sub aspectul ineficacităţii metodelor şi tehnicilor de tratament, abuzului de psihiatrie şi al neglijării programelor globale de prevenire a criminalităţii. De asemenea, sistemul pedepselor cu durată nedeterminată, probaţiunea şi eliberările "pe cuvânt" au fost criticate, considerându-se în acest sens că ele constituie un vast domeniu al arbitrariului juridic şi execuţional, implicând contradicţii grave între măsurile non-punitive şi sistemele penale represive.

După disputele care au avut loc pe această temă în perioada 1970-1975, ideile şcolii

1 Rodica M.Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 75-80.2 A.Năstase în Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, I.R.D.O., Bucureşti, 1992, citat de Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p. 232.

77

clasice de drept penal au fost reluate în planul teoriei politicii penale, adepţii lor fiind susţinuţi de realitatea infracţională concretă, de "explozia" criminalităţii în ţările occidentale şi de tendinţa de universalizare a acestui fenomen.

Fără a fi partizanul măsurilor represive, J. Pinatel recunoaşte că această tendinţă este oarecum justificată de creşterea gravă a infracţionalităţii, mai ales a celei săvârşite cu violenţă, fapt care determină o reacţie agresivă de apărare din partea societăţii, reacţie reflectată în plan legislativ. Totodată, autorul atrage atenţia asupra marilor probleme pe care le ridică mediul penitenciar, care se constituie într-o adevărată "şcoală a crimei", din care infractorii ies mai versaţi, mai marcaţi psihic şi mai înrăiţi.

5.2.2. Tendinţa moderatăTendinţa moderată în politica penală reprezintă tentaţia echilibrului într-o lume din ce în

ce mai dezechilibrată. Această tendinţă este o politică a bunului-simţ, dictat de ideea că atât o represiune mai înaltă, cât şi renunţarea la sancţiunea penală vor conduce la dificultăţi.

Tendinţa moderată a fost marcată cu prilejul tuturor reuniunilor internaţionale de specialitate din ultimele două decenii şi exprimată cu claritate cu prilejul congreselor de la Milano şi Havana. Astfel, în "Planul de acţiune" de la Milano se precizează:

"Trebuie explorate şi încurajate formele diverse ale participării comunităţii (la prevenirea şi combaterea criminalităţii — n.n.), în scopul creării alternativelor viabile la intervenţia judiciară pură, alternative care ar putea furniza metode măi accesibile pentru administrarea justiţiei, cum ar fi medierea, arbitrajul şi curţile de conciliere ".

În acelaşi sens, se remarcă şi importanţa Seminarului European asupra Alternativelor la Pedeapsa cu închisoarea (Helsinki - 1988). Cu acest prilej s-a susţinut că pedeapsa cu închisoarea trebuie să fie aplicată cu moderaţie şi numai în cazul săvârşirii unor infracţiuni grave ori atunci când subiecţii activi ai faptelor penale sunt delincvenţi incorigibili1.

Referitor la măsurile alternative închisorii trebuie să se acorde o mai mare importanţă: - avertismentului penal, amânării nelimitate a pronunţării sentinţei, măsurii de

compensare a victimei;- pedepsei pecuniare, atât amenzii, cât şi sancţiunii denumite "zile-amendă";- aplicării pedepselor care prevăd munca în serviciul comunităţii ori condamnarea la locul

de muncă;- limitării ori interziceri i unor drepturi pe o perioadă limitată de timp;- menţinerii unor sancţiuni specifice modelului curativ, între care suspendarea executării

pedepsei şi probaţiunea;- modalităţilor de executare a sancţiunii cu închisoarea în "semilibertate" sau

„semidetenţie";- soluţionării conflictelor penale pe alte căi decât cele obişnuite, cum ar fi mediaţiunea şi

dejuridicizarea.Tendinţa moderată în politica penală, orientată pe ideea de alternativitate oferă multiple

soluţii viabile important este însă modul în care acest model este răspus în practică, fondurile alocate şi nivelul de calificare a personalului din sistemul justiţiei penale.

Regionalizarea dreptului penal internaţional şi cooperarea în materie penalăColocviul pregătitor al celui de-al XV-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale le Drept

Penal (Rio de Janeiro - septembrie 1994), desfăşurat la Helsinki, în perioada 1-6 septembrie 1992, sub d «numirea "Regionalizarea dreptului penal internaţional şi protecţia drepturilor omului prin mijloacele procedurii penale", a abordat pe larg această problematică. în urma dezbaterilor care au avut loc s-a concluzionat că în perioada actuală există un interes evident din partea tuturor statelor europene pentru armonizarea legislaţiilor penale şi procesual-penale, în scopul asigurării unei mai bune protecţii sociale, prin sporirea eficienţei sistemului justiţiei penale şi a protejării drepturilor omului.

1 Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p.240.

78

5.3. Componenta preventivă a criminalităţiiPentru cel care a comis o infracţiune, cauzând un rău unui alt om, cum trebuie ă fie

pedeapsa? Care este realul acesteia?Pedeapsa este menită să trezească conştiinţa criminalului şi să prevină comiterea Ie noi

crime. Funcţia de prevenire a pedepsei (specială sau generală) depinde nu le asprimea şi duritatea acesteia, ci de certitudinea şi inevitabilitatea pedepsei.

Neaplicarea pedepsei, întârzierea aplicării şi executării pedepsei determină pierderea autorităţii şi eficacităţii pedepsei21.

Aşa cum sublinia C. Beccaria în lucrarea sa "Dei delitti et detle pene ", pedeapsa nu se poate justifica prin asprime, prin intimidare şi explicaţiune, ci prin utilitatea ei. Pedeapsa se aplică nu pentru a ispăşi un rău făcut - crima -, ci pentru împiedica alte rele, alte crime în viitor.

Mijloacele de luptă împotriva criminalităţii sunt atât de natură juridică, cât şi nejuridică. În opinia lui Marc Ancei, politica penală cuprinde atât sancţiuni penale, cât şi măsuri de îndreptare a criminalului, măsuri de prevenire socială şi individuală. Astfel, menirea politicii penale este să apere societatea împotriva crimei, să aplice pedepse, dar să şi apere pe victimă. În aceeaşi măsură trebuie să ajute la reintegrarea socială a celui care â terminat de executat pedeapsa.

5.3.1. Mijloacele de luptă împotriva criminalităţii în criminologia modernăPrevenirea generală şi prevenirea specialăConsideraţii generaleCriminologia modernă oferă un spaţiu cuprinzător cercetării căilor şi mijloacelor de luptă

împotriva criminalităţii.În opinia unor autori reprezentativi (Sellin, Pinatel, Sutherland etc), lupta împotriva

criminalităţii trebuie realizată pe două căi, şi anume: o cale preventivă, de împiedicare a comiterii de crime (ante-delictum) şi o cale represivă, de pedepsire a celor care comit crime (post-delictum). De asemenea, în lupta împotriva criminalităţii un loc important îl ocupă activitatea poliţiei, sens în care se remarcă acele aspecte ce vizează prevenirea criminalităţii prin controlul şi supravegherea ca atribut al poliţiei ca organ al ordinii publice.

Conceptul de prevenirePrin conceptul de prevenire se înţelege luarea unor măsuri care să conducă-la

împiedicarea comiterii de crime.În opinia lui Traian Pop1 există două forme de prevenire a criminalităţii: prima formă se

referă la prevenirea apariţiei sau existenţei unor cauze sociale ori individuale care pot conduce la crimă (de exemplu, sărăcia, criza economică, lipsa instrucţiei, carenţele educative, conflictele între oameni, criza individuală).

Măsurile recomandate a se lua în asemenea situaţii sunt măsurile sociale, individuale, prin care în mod direct se însănătoşeşte situaţia socială, iar indirect, înlăturându-se acele cauze care pot genera săvârşirea de infracţiuni.

Despre cea de a două formă de prevenire a criminalităţii, T. Pop sublinia că aceasta se referă la prevenirea directă a crimei (în situaţia existenţei unui grup de recidivişti care comit mereu crime, împotriva acestora pot interveni organele de poliţie care supraveghează acest grup şi îl împiedică să comită crime)24.

5.4. Criminologia clinică5.4.1. Consideraţii generaleConcepţia clinică în criminologie este de tradiţie mai veche, fiind o expresie a orientării

biologice şi psihologice. Ea s-a dezvoltat şi răspândit tot mai mult, reprezentând în criminologie una din cele mai răspândite tendinţe. Această orientare se bazează pe lucrările lui E. de Greef, di Tulio, E.E. Gluck, Gegnard, Mayn şi Pinatel.

În dezvoltarea criminologiei clinice s-a evidenţiat experienţa accesului clinic, folosit în

1 T.Pop, Criminologie, Cluj, 1928, p.621.

79

practică în cadrul clinicilor, şi care au ca înclinaţie medicală cu implicaţii în domeniul diagnosticului, prognozei şi tratamentului respectiv, clinicianul se bazează pe "încrederea faţă de realizările terapeutice", fiind împotriva aplicării procedeelor tehnice.

În prezent, asistăm la încercări de accentuare a orientării clinice în practică, prin orientarea asupra cercetării ştiinţifice şi aplicării procedeelor experimentale, cum ar fi studierea cazurilor elocvente în scopul formulării de ipoteze şi soluţionarea reglementărilor.

Astfel, cercetarea are un caracter statistic, spre deosebire de caracterul cauzal, şi arată deosebirile care se referă la valorile diferitelor elemente pe plan clinic şi statistic. Ţinând seama de această situaţie, unii autori susţin "integrarea efectivă a metodelor psihologice şi sociologice".

5.4.2. Bazele criminologiei cliniceBaza iniţială a criminologiei clinice este reprezentată de personalitatea infractorului.

Această criminologie încearcă să explice comportamentul infracţional prin caracteristicile personalităţii infractorului. Fiecare infractor reprezintă un caz deosebit, special care trebuie studiat prin prisma clinică bazându-se pe experienţa clinică spunea di Tulio. Studiind infractorul, criminologia clinică îşi propune ca scop "starea de pericol" legată de personalitatea lui, care apare sub forma cronică sau potenţială, folosind accesul interdisciplinar. În acest sens, starea periculoasă a personalităţii este legată de înclinaţia pentru comiterea acţiunii penale, de înclinaţia "trecerii la act".

Din perspectiva criminologiei clinice, personalitatea reprezintă unitatea şi exprimarea diverselor proprietăţi individuale care se află întotdeauna în acţiune şi interacţiune. Personalitatea reprezintă o unitate structurală dinamică a acestor proprietăţi. Pinatel explică faptul că trăsăturile diferenţiale ale personalităţii incluse în nucleul central explică capacităţile penale şi condiţia "trecerii la act", cu toate că ele acţionează întotdeauna în mod diferenţial şi stabilit în direcţia comiterii infracţiunii. Înclinaţia decurge din nucleul central care se compune din egocentrism, nestabilitate, agresivitate şi neparticipare afectivă- lipsă de acţionare.

Criminologia clinică, bazându-se pe asemenea concepte, prin legătura dintre cercetare şi acţiune, se îndreaptă spre partea practică a problemei legate de personalitatea infractorului, în baza aplicării metodelor corespunzătoare.

Criminologia clinică încearcă printr-o metodologie corespunzătoare să aplice în clinică faţă de cel pedepsit un sistem special "de cercetare psihologică, medicală şi socială", explicând complexul obţinut pe cale clinică, datorită cărui fapt ea poartă numele de clinică socială sau criminologică. Pe baza acestei observări clinice şi a diagnosticului se determină măsurile terapeutice de acţionare asupra infractorilor (tratamentul criminologic al infractorilor), care prezintă posibilitatea readaptării lor la societatea în care trebuie să-şi continue viaţa şi activitatea.

După părerea lui Pinatel, se creează posibilitatea unei cercetări reale operative, care să lege cercetarea ştiinţifică de acţiunea socială, în timp ce criminologia se eliberează de o serie de cercetări suplimentare şi de pragmatism, care apare ca o acţiune rapidă antipenală în condiţiile contemporane de creştere a infracţiunii.

În cadrul criminologiei clinice se acordă o deosebită importanţă sectorului de cercetare, care cuprinde documentarea de laborator şi clinică, deoarece activitatea acestuia trebuie să servească aplicării practice şi să dea posibilitatea acţionării rapide şi în mod corespunzător asupra creşterii infracţiunii în condiţiile contemporane.

Aplicarea criminologiei clinice nu se limitează la acţionare şi resocializare, în faza de penitenciar, ea se răsfrânge şi asupra, stadiului judiciar al procesului penal, se menţionează în hotărârile primului Congres Internaţional de Criminologie Clinică (Roma, 1958, tema a fost susţinută şi la Congresul Criminologilor francezi de la Lyon, 1960). Reprezentanţii crimonologiei clinice consideră că centrele de observare, ţinând seama de larga lor transformare ca rezultat al dezvoltării, trebuie să îndeplinească funcţia de observare şi acţionare.

80

CAPITOLUL 6TIPOLOGII DE CRIMINALITATE

6.1. Criminalitatea organizatăNoţiunea de criminalitate internaţională cuprinde totalitatea actelor infracţionale

internaţionale făptuite într-o perioadă de timp bine determinată, pe teritoriul tuturor statelor comunităţii internaţionale sau al unor anumite zone geografice, de către persoane fizice.

6.1.1. Consideraţii generale privind crima organizatăCrima organizată poate fi percepută ca un produs social „pătruns în viaţa noastră socială

şi politică”, izvorât din tendinţa diferitelor grupuri de a folosi criminalitatea ca mijloc de mobilitate socială1 şi chiar de acaparare a puterii2.

Potrivit teoriei dezvoltate de A.J. Ianni şi Daniel Bell3, la baza crimei organizate se află un proces social4. De exemplu în America, explică Daniel Bell, crima organizată reprezintă modul în care grupurile de emigranţi sărăcite se ridică deasupra condiţiei de ghetou şi acţionează pentru evitarea opresiunii şi a discriminărilor. Este una din explicaţiile ce sunt date existenţei mafiei italiene sau altor grupări de crimă organizată, cum ar fi organizaţiile tong, triadele, yakuza, grupările columbiene, ruseşti, etc.5.

Într-o teorie similară, denumită teoria transmisiunii culturale, Edwin Sutherland6

argumentează comportamentul criminal ca fiind deprins, învăţat, iar acest fapt implică ceva mai mult decât simpla imitare. Cei ce devin criminali cunosc o asemenea evoluţie atât datorită contactului lor permanent cu cei care încalcă legea cât şi datorită relativei lor izolări de cei care respectă legea.

Sociologii au considerat că anumite zone sau medii încurajează delincvenţa, devenind terenuri propice pentru structurile crimei organizate. Succesul şi bunăstarea traficanţilor de droguri şi a altor infractori implicaţi în activităţi criminale constituie modele demne de urmat pentru tineri în locurile în care nu există alte alternative pentru progresul social7. Sursa crimei organizate îşi găseşte astfel locul în destrămarea şi proasta funcţionare a sistemului (înţelegând sistemul în ansamblul său), ceea ce a făcut ca, după schimbările survenite în fostele state totalitare, crima organizată să se dezvolte cu mare repeziciune, surclasând structurile de drept, spulberând circuitele bancare, acaparând clasa politică, reuşind să intimideze ori să copleşească sistemul represiv8.

Privită ca fenomen, crima organizată este o creaţie a ultimelor secole şi a apărut în diverse puncte de pe glob (S.U.A., China, Japonia, Italia) în anumite condiţii şi având cauze specifice de ordin istoric şi social, sub diverse denumiri (mafia, yakuza, triade, etc.). Aceste organizaţii criminale au abordat criminalitatea ca modalitate de obţinere a unor profituri ridicate prin săvârşirea unor infracţiuni specifice (trafic de droguri, trafic de persoane, trafic de armament, contrabandă, spălarea banilor, prostituţie, jocuri de noroc, etc.) 9.

În opinia lui F. Alder10, crima organizată s-a manifestat totuşi cu mult înaintea acestei perioade, chiar dacă nu s-au folosit denumiri specifice. În acest sens, sunt exemplificate existenţa

1 Kely J.Robert – Natura crimei organizate şi operaţiunile ei specifice, SUA, 1987, pag. 5.2 Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică – Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag. 211.3 Koening Dorean Marguerite – Confruntarea dintre sistemul justiţiei penale şi crima organizată în Statele Unite. Raport la Colocviul preparator al Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, Egipt, 1977, în „Revista Internaţională de Drept Penal”, vol. 69, pag. 306.4 Chipăilă Ion (coordonator) şi colectiv – Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006, pag. 13.5 Miclea Damian – Cunoaşterea crimei organizate, Editura Pygmalion, Ploieşti, 2001, pag. 12-13.6 Sutherland E. – White coilar crime, Editura Dryden Press New York, 1949, pag. 53.7 Alder F.şi alţii – Criminologia, Ediţia a II-a, Editura MacGrew N.J.All., SUA, 1995, pag. 304.8 Miclea Damian – op.cit., pag. 13.9 Chipăilă Ion (coordonator) şi colectiv – Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006, pag. 14.10 Alder F. şi alţii – Criminologia, Ediţia a II-a, Editura MacGrew N.J.All., SUA, 1995, pag. 305.

81

traficului ilegal cu sclavi sau a uneia din cele mai vechi infracţiuni ce a dăinuit de la începuturile navigaţiei şi până în prezent, şi anume pirateria.

De-a lungul timpului, s-a observat că o serie de fapte şi grupări specifice crimei organizate au fost nu numai tolerate de statele ce au obţinut profituri uriaşe în urma desfăşurării acestor activităţi, dar structurile sociale s-au implicat şi în comiterea şi organizarea lor, fiind ulterior scăpate de sub control. Spre exemplu, politica economică desfăşurată timp de peste trei secole de Compania engleză a Indiilor occidentale a făcut din China o adevărată naţiune de opiomani şi a dus la declanşarea celor două războaie ale opiului1. Astfel, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o treime din populaţia masculină a Chinei era consumatoare de opiu. În vederea stopării consumului de opiu, autorităţile chineze au somat pe toţi negustorii străini să-şi aducă stocurile de opiu pentru a fi distruse, englezii protestând atunci când cele 1400 tone de opiu ce le aparţineau au fost aruncate la Canton în apele fluviului. Drept consecinţă, la 4 aprilie 1840, regina Victoria a Angliei a declarat război împăratului Chinei, război pierdut de China, iar prin pacea de la Nankin în 1842, englezii obţineau insula Hong Kong, precum şi stimularea comerţului cu opiu. A urmat al doilea război al opiului (1856-1858) câştigat de francezi şi englezi, iar prin pacea de la Tianjin, China a fost obligată să legalizeze comerţul cu opiu contra unei taxe vamale, ceea ce a dus la creşterea importului, dar şi la cultivarea macului, devenind primul producător de opiu din lume, cu 100.000 de tone, în perioada 1905-19082. Acest lucru a făcut ca opiul să se răspândească nu numai în regiune, ci şi în statele occidentale prin numărul mare de imigranţi chinezi, indieni sau filipinezi. Această perioadă a făcut să se perfecţioneze şi să se extindă organizaţiile criminale denumite triadele chinezeşti. În faţa acestei situaţii, Occidentul a interzis comerţul ilicit cu droguri prin Convenţia de la Shanghai din 1909, la care au participat S.U.A., Germania, Franţa, Marea Britanie, Iran, Portugalia, Rusia şi Cambodgia, ceea ce a constituit un început în lupta împotriva crimei organizate.

Ultimul deceniu al secolului XX s-a caracterizat printr-o veritabilă schimbare în toate domeniile vieţii economico-sociale şi politice, a gândirii şi a modului de viaţă. O doctrină retrogradă de înăbuşire a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti s-a prăbuşit, iar alta opusă şi-a făcut loc pe spaţii geografice îndeosebi în Europa de Est, dar şi în Asia, Africa şi America Latină3.

Această schimbare a avut repercusiuni şi asupra criminalităţii, având în vedere că aceasta constituie suma unui ansamblu de factori favorizatori4.

Dezvoltarea căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de transport, a schimburilor comerciale şi a turismului la scară mondială, a permis deplasarea tot mai rapidă a infractorilor în diferite ţări pentru săvârşirea de fapte penale, pentru a scăpa de răspunderea juridică ori pentru a ascunde sau valorifica produsul infracţiunilor. Această tendinţă a dus în primul rând la dispariţia limitelor dintre naţional, regional şi internaţional şi la întrepătrunderea problemelor politice, economice şi sociale. În cadrul acestei tendinţe globalizarea s-a extins şi în sfera criminalităţii.

Deschiderea graniţelor nu a condus doar la creşterea cooperării economice, culturale şi politice dintre state ci, coroborate cu instabilitatea economică şi slăbirea controlului la frontieră, a generat şi o creştere a criminalităţii. A apărut astfel criminalitatea organizată la nivel transnaţional şi transcontinental. Această tipologie a infracţionalităţii şi-a îndreptat atenţia spre anumite domenii favorizate de climatul globalizării, cum ar fi: traficul de droguri, traficul ilicit de arme, de materiale nucleare, terorismul, traficul de persoane, prostituţia, pedofilia, spălarea banilor, furtul şi contrabanda cu obiecte din patrimoniul naţional, răpirea oamenilor de afaceri şi vedetelor în scopul răscumpărării, corupţia din companiile multinaţionale, pirateria maritimă şi aeriană, etc. Crima organizată a îmbrăcat un aspect mondializat, aducând atingere siguranţei publice şi siguranţei naţionale, tulburând buna desfăşurare a activităţii organismelor economice, politice şi sociale5.

1 Bell Richard – Interzicerea stupefiantelor în Revista „Interpol” nr. 432/1991. În acelaşi sens Bercheşan Vasile şi Pletea Constantin – Drogurile şi traficanţii de droguri, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998, pag. 103.2 Miclea Damian – Cunoaşterea crimei organizate, Editura Pygmalion, Ploieşti, 2001, pag. 15.3 Chipăilă Ion (coordonator) şi colectiv – op.cit., pag. 15.4 Miclea Damian – op. cit., pag. 16.5 Chipăilă Ion (coordonator) şi colectiv – Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006, pag. 16.

82

Formele de manifestare a criminalităţii organizate s-au diversificat de la o zi la alta, acestea trecând de la domenii tradiţionale, cum sunt jocurile de noroc, camăta şi prostituţia, la traficul cu opere de artă şi obiecte arheologice furate, fraudele cu cărţi de credit, comerţul cu animale şi păsări rare, etc., ajungându-se la organizarea activităţii infracţionale după modelul companiilor legale (sectoare de preluare, producţie, transport, valorificare, protecţie)1.

Organizaţiile criminale sunt implicate tot mai mult în practici ilicite de dumping şi înregistrarea unor pierderi fictive, operaţiuni realizate deseori cu complicitatea unor funcţionari corupţi.

Scăderea ofertei mondiale de organe umane pentru transplant constituie un aspect cu caracter de noutate exploatat de reţelele de crimă organizată. Ca urmare, s-a dezvoltat o piaţă neagră cu astfel de organe care exploatează sărăcia, îndeosebi în ţările slab dezvoltate, iar progresele înregistrate în tehnicile de transplant a organelor prelevate sunt de natură a spori această activitate atât de sumbră2.

Faţa nevăzută a profiturilor ilicite realizate prin spălarea banilor cunoaşte mijloace din ce în ce mai sofisticate, iar sumele uriaşe obţinute sunt valorificate de organizaţiile criminale pentru a ţine sub control importante instituţii financiar-bancare sau economico-sociale, creându-se de multe ori adevărate monopoluri prin înlăturarea concurenţei.

Crima organizată urcă spre vârfurile societăţii prin corupţie, cuprinzând instituţii vitale ale statului, punând astfel în pericol siguranţa naţională.

Cercetătoarea Louise Shelley este de părere că sfârşitul secolului XX a însemnat şi apariţia unui nou fenomen – globalizarea simultană a crimei, terorii şi corupţiei, o adevărată trinitate a răului care se manifestă în întreaga lume3. Ea poate fi întâlnită nu numai în ţările cele mai sărace din America Latină sau în Africa, dar şi în America sau în ţările cele mai prospere din Europa. Mafia globală, pax mafiosi, partea întunecată a globalizării, economia ilicită globală sunt cei mai recenţi termeni care definesc apariţia crimei organizate transnaţionale.

Globalizarea desemnează existenţa şi manifestarea unui set de procese care se produc în societatea internaţională şi care reflectă acţiunea unor reţele şi sisteme cu caracter interregional. Aceste relaţii şi interacţiuni sunt prezente în toate domeniile vieţii sociale (cultură, economie, politică, juridic, militar şi ecologic). Globalizarea este asociată cu deteritorizarea şi cu reteritorializarea spaţiului socio-economic şi politic. Guvernarea globală desemnează procesul prin care instituţiile şi organizaţiile internaţionale şi interguvernamentale elaborează şi susţin reguli şi norme ce guvernează ordinea mondială în toate aspectele vieţii sociale contemporane, de la cultură la criminalitate, de la finanţe la viaţa spirituală)4.

În ultimul deceniu, ameninţările criminalităţii organizate au devenit mai importante decât cele care s-au manifestat prin înfruntarea blocurilor militare, în perioada Războiului Rece. Nesocotind frontierele permeabilizate la maxim şi ignorând statul de drept, crima organizată are puterea de a destabiliza ţări şi continente întregi.

Experţii afirmă în unanimitate că organizaţiile criminale s-au adaptat la noua ordine a economiei mondiale şi au ştiut să profite extraordinar de mondializarea schimburilor de mărfuri şi capitaluri5.

Magnitudinea criminalităţii este percepută doar odată cu declanşarea marilor seisme financiare, cu proliferarea actelor teroriste finanţate de organizaţiile criminale şi cu prăbuşirea imperiilor financiare construite din traficul de droguri şi spălarea banilor.

Globalizarea, ca fenomen în desfăşurare dinamică, oferă criminalităţii organizate facilităţi care generează o veritabilă explozie a tuturor tipurilor de trafic, din ce în ce mai greu de depistat, de urmărit şi de stopat. Această nouă ordine mondială a permis şi consolidarea unei criminalităţi noi, oportunistă şi agresivă, transnaţională şi tot mai bine organizată, care prosperă profitând de

1 Miclea Damian – Cunoaşterea crimei organizate, Editura Pygmalion, Ploieşti, 2001, pag. 17.2 Pitulescu Ion – Al treilea război mondial. Crima organizată, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, pag. 15.3 Suceavă Ion – Interpol la început de mileniu, Editura Meronia, Bucureşti, 2007, pag. 26.4 Voicu Costică, Voicu Adriana-Camelia, Geamănu Ioan – Criminalitatea organizată în domeniul afacerilor, Editura Pildner&Pildner, Târgovişte, 2006, pag. 29.5 Dupuis-Danon Marie-Christine – Finance Criminelle, Editura Presses Universitaires de France, Paris, 2004, pag. 5.

83

diferenţele între legislaţiile şi practicile represive naţionale1.Este evident faptul că în momentul de faţă criminalitatea organizată este direct legată de

dezvoltarea economiei, de evoluţia politicii şi progresul ştiinţei. Criminalitatea organizată exploatează cu maximă operativitate şi eficienţă atât progresele ştiinţei, cât şi contradicţiile şi vidurile legislative naţionale. Globalizarea a permis organizaţiilor criminale să-şi optimizeze activităţile prin delocalizarea etapelor infracţiunilor comise (pregătire, acţiunea criminală propriu-zisă, plăţi, spălarea banilor proveniţi din activităţi ilicite, etc.)2.

Imaginea globală a economiei reflectă interpenetrarea puternică între economia criminală şi economia legală, situaţie favorizată de numeroasele evoluţii geopolitice care se produc în lumea contemporană.

Se poate afirma faptul că înainte de Tratatul de la Maastricht s-a constituit o piaţă europeană criminală care uneşte Estul cu Vestul, în cadrul căreia acţionează grupările criminale italiene, yakuza japoneză, triadele chinezeşti, clanurile turceşti, ruseşti, poloneze, grupările pakistaneze, iraniene, nigeriene, precum şi cartelurile din America Latină. Aceste grupuri criminale nu formează o super-mafie unificată, dar ele dezvoltă raporturi care merg de la colaborare la conflict3.

Globalizarea a consolidat „piaţa” internaţională a crimei ca răspuns la cererea şi oferta de produse şi acte ilicite tot mai grave. În universul rarefiat al puternicelor organizaţii criminale sunt iniţiate, derulate şi finalizate activităţi criminale de mare amploare, astfel încât fenomenul criminalităţii organizate, amplasat tradiţional la periferia societăţii devine o prezenţă activă şi agresivă pe toate treptele societăţii, inclusiv cele mai selecte, contribuind considerabil la diminuarea autorităţii statului.

Globalizarea determină profesionalizarea crimei organizate, care utilizează ultimele cuceriri în materie de tehnologie şi comerţ pentru a-şi extinde şi perfecţiona activităţile ilegale. Prin utilizarea computerelor, membrii reţelelor criminale obţin, protejează şi procesează informaţiile de care au nevoie în desăvârşirea operaţiunilor lor ilicite. După opiniile experţilor europeni, puterea criminalităţii organizate prezintă următoarele particularităţi4:

● legăturile între organizaţiile criminale transnaţionale sunt tot mai puternice şi mai complexe;

● internaţionalizarea tot mai extinsă a grupurilor criminale organizate;● activitatea acestor supraputeri ale crimei organizate constituie o ameninţare la

nivel strategic pentru toate sistemele de drept naţionale.Criminalitatea organizată globalizată reprezintă un fenomen căruia i se acordă astăzi o

importanţă din ce în ce mai mare, atât pe plan naţional, regional, continental şi internaţional, în sensul că autorităţile au conştientizat faptul că această problemă nu poate fi rezolvată secvenţional, ci numai la nivel mondial.

În conceperea şi punerea în aplicare a strategiei de prevenire şi combatere a criminalităţii organizate trebuie avute în vedere următoarele aspecte5:

necesitatea completării cadrului legislativ prin elaborarea unor norme de incriminare a tuturor faptelor ilicite care se circumscriu fenomenului de criminalitate organizată, în deplin acord cu recomandările şi convenţiile ONU, ale Consiliului Europei şi Uniunii Europene;

creşterea gradului de performanţă al serviciilor şi autorităţilor de aplicare a legii, care să opereze cu aceeaşi supleţe ca şi organizaţiile criminale. Aceste autorităţi trebuie să coopereze mult mai eficient prin intermediul canalelor de cooperare ale OIPC-Interpol, Europol sau ale celorlalte organizaţii regionale;

1 Dupuis-Danon Marie-Christine – op. cit., pag. 6; a se vedea în acest sens şi Chipăilă Ion (coordonator) şi colectiv – Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006, pag. 18.2 Voicu Costică, Voicu Adriana-Camelia, Geamănu Ioan – op.cit., pag. 36.3 Santino Umberto – Mafia entre premiere et deuxieme republique dans „Peuples mediterraneens” nr. 67/1994, pag. 104.4 Xavier Raufer- Introducere în volumul “Cele 13 capcane ale haosului mondial”, Editura Corint, 2004, pag. 29-30.5 Voicu Costică, Voicu Adriana-Camelia, Geamănu Ioan – Criminalitatea organizată în domeniul afacerilor, Editura Pildner&Pildner, Târgovişte, 2006, pag. 29-30.

84

ridicarea capacităţii structurilor specializate de anticipare a viitoarei criminalităţi, a formelor de manifestare şi metodelor folosite de grupările criminale, ceea ce presupune o bună cunoaştere a acestora, a scenariilor şi resurselor de care dispun, percum şi a punctelor vulnerabile în fazele de concepere, punere în aplicare şi finalizare a acţiunilor criminale;

creşterea capacităţii de supraveghere a comunicaţiilor ce se realizează între grupurile criminale, de urmărire a deplasărilor transfrontaliere a acestora, prin utilizarea bazelor de date existente;

conceperea şi punerea în aplicare de către autorităţile statale, a procedurilor unitare privind sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activităţi criminale;

necesitatea asigurării primatului informaţiei, prin creşterea capacităţii serviciilor specializate de penetrare informativă a structurilor criminale, precum şi a organismelor şi instituţiilor din sfera economică şi financiar bancară care au legături cu aceste organizaţii criminale, mai ales în problema spălării banilor;

iniţierea de programe speciale de formare pentru personalul serviciilor de investigaţii, lucrători vamali, poliţia de frontieră, pentru identificarea tehnicilor folosite de infractori pentru traficul de persoane, droguri, contrabandă, etc.;

implementarea unor programe eficiente de protecţie a victimelor şi martorilor.Organizaţiile criminale transnaţionale vor exploata, tot mai mult, răspândirea pe plan

global a informatizării, a fluxului de capital şi extinderea reţelelor de transport care facilitează traficul ilicit de droguri, de persoane, de armament, a produselor de contrabandă, etc. Reţelele criminale cu baza în America de Nord, Europa Occidentală, China, Columbia, Japonia, Israel, Mexic, Nigeria şi Rusia îşi vor extinde aria de acţiune şi obiectivele, vor corupe liderii unor state instabile sau fragile economic şi vor pătrunde în bănci şi afaceri, influenţând sau chiar determinând sistemele de putere şi natura regimurilor politice.

Criminalitatea transnaţională este favorizată de existenţa a trei elemente esenţiale1: permeabilitatea frontierelor şi imposibilitatea autorităţilor de a controla tot ce

intră şi tot ce iese dintr-un teritoriu naţional; diferenţele de regimuri juridice şi politice dintre ţări, dublate de existenţa unor

reglementări contradictorii în materie bancară, comercială, fiscală, precum şi tratamentul juridic aplicat;

inexistenţa unui Cod penal european şi a unei veritabile voinţe politice de a lupta organizat împotriva acestui fenomen.

6.1.2. Conceptul de crimă organizată în doctrina internaţionalăLa ora actuală asistăm la o recrudescenţă fără precedent a fenomenului criminalităţii care

este amplificat prin trafic de droguri, acte de terorism şi crimă organizată, comise în scopul de a produce teamă şi insecuritate în rândul populaţiei, dar şi o serie de delicte şi crime, ce aduc atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, caracterizate prin omoruri, tâlhării, răpiri, jafuri cu mâna armată şi alte fapte care afectează siguranţa civică şi individuală.

Alături de violenţa primitivă, ocazională sau pasională, se constată proliferarea violenţei raţionale, specifică criminalităţii organizate şi organizaţiilor criminale profesioniste. Asistăm la o aşa numită „internaţionalizare” a violenţei şi crimei organizate la nivelul diferitelor societăţi, state şi naţiuni, prin apariţia şi proliferarea unor noi tipuri de crime şi delicte, ce presupun noi forme de prevenire şi combatere a violenţei şi criminalităţii organizate atât la nivel naţional cât şi internaţional.

În pofida intensificării activităţii şi intervenţiilor organismelor cu atribuţii de prevenire şi combatere a criminalităţii în general, se constată o amplificare a actelor infracţionale îndreptate împotriva persoanelor şi patrimoniului public sau privat, precum şi o extensie a faptelor de corupţie şi fraudă în diferite sectoare ale vieţii economico-sociale. În cadrul acestui climat infracţional, criminalitatea organizată constituie cea mai periculoasă formă, cu un impact direct

1 Voicu Costică, Voicu Adriana-Camelia, Geamănu Ioan – op. cit., pag. 26.

85

asupra stării de normalitate şi siguranţă civică. Astfel, forma cea mai periculoasă şi virulentă a infracţionalităţii organizate o reprezintă criminalitatea organizată transfrontalieră, un adevărat flagel ce ameninţă toate statele lumii, deoarece toate pot fi exploatate în folosul capilor lumii interlope pentru care frontierele sunt ca şi inexistente1.

Formele criminalităţii organizate au căpătat noi valenţe, extinzându-şi aria de cuprindere şi sfera de activitate la cote alarmante, în contextul transformărilor geopolitice, economice şi sociale cu care se confruntă în prezent comunitatea internaţională2.

Criminalitatea organizată constituie o problemă socială complexă ale cărei modalităţi de manifestare, repercusiuni şi moduri de soluţionare interesează atât factorii instituţionalizaţi de control cât şi opinia publică, ea devenind un fenomen deosebit de grav şi periculos ce are consecinţe distinctive şi destabilizatoare asupra structurii instituţiilor unui stat democrat, şi un impact devastator ce pune în pericol nu doar stabilitatea economico-socială a statelor ci chiar securitatea şi pacea naţiunilor.

În aceste condiţii, recunoscând faptul că prin formele sale de manifestare, prin tendinţele şi dimensiunile sale, criminalitatea organizată reprezintă o ameninţare serioasă, statele lumii au luat măsuri de contracarare a acestui flagel, elaborând strategii de combatere ce au vizat două coordonate principale3:

pe de o parte, au fost create structuri specializate de luptă împotriva diferitelor forme pe care le îmbracă criminalitatea organizată, încercându-se în acelaşi timp o armonizare a legislaţiei penale în domeniu;

pe de altă parte s-a întărit şi diversificat cooperarea internaţională între state.Punerea în evidenţă a conceptului de criminalitate organizată a preocupat şi preocupă

specialiştii din domeniile criminologiei, sociologiei şi dreptului penal. Una din sursele crimei organizate o constituie anormala funcţionare a sistemului social în

ansamblul său, acest lucru facând ca după schimbările survenite în fostele state totalitare, crima organizată să se dezvolte cu repeziciune, aproape la vedere, să surclaseze structurile de drept, să spulbere circuitele bancare, să acapareze clasa politică, să intimideze ori să copleşească sistemul represiv, să constituie un pericol pentru siguranţa naţională4.

Primele încercări de definire juridică a criminalităţii organizate au demonstrat o preocupare evidentă din partea specialiştilor pentru a combate fenomenul prin studiul ştiinţific al acestuia. Această activitate intensă a penaliştilor a căpătat amploare în ultima perioadă de timp, atât la nivel naţional, cât şi în plan internaţional, dar nu întotdeauna au reuşite notabile pe plan legislativ. Astfel, se operează în multe state şi la nivelul unor foruri ştiinţifice cu termeni cum ar fi „crima organizată” sau „organizaţii criminale”, dar aceştia nu sunt definiţi juridic, existând chiar confuzii sub aspectul delimitării lor.

Preocupările penaliştilor în definirea criminalităţii organizate s-au evidenţiat şi cu prilejul Colocviului Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, organizat la Budapesta în septembrie 1999.

În vederea delimitării conceptelor de „criminalitate”, „crimă organizată” şi „mafie”, se impun a fi făcute următoarele precizări5:

în primul rând, este necesar să se facă o diferenţiere clară între conceptele de „criminalitate”, „crimă organizată” şi „mafie”;

în al doilea rând, trebuie făcută o delimitare clară între cele două concepte menţionate mai sus şi organizaţiile criminale compatibile cu acestea;

în al treilea rând, se impune fie schimbarea opticii cu privire la definirea

1 Chipăilă Ion (coordonator) şi colectiv – Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006, pag. 22; a se vedea în acelaşi sens şi Iacob Adrian – Lupta împotriva criminalităţii organizate, Editura Sitech, Craiova, 2007, pag. 13-14.2 Miclea Damian – Combaterea crimei organizate, vol. I, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004, pag. 7.3 Chipăilă Ion (coordonator) şi colectiv – op. cit., pag. 23; a se vedea în acelaşi sens şi Iacob Adrian – op. cit., pag. 14.4 Miclea Damian – op. cit., pag. 10.5 Ţical George Marius – Crima organizată şi terorismul, Editura Fundaţiei Universitare “Dunărea de jos”, Galaţi, 2006, pag. 22-23.

86

conceptului de „mafie”, fie găsirea unui termen generic corespondent acestuia, dar care să desemneze toate activităţile de tip mafiot.

Aceste trei concepte se diferenţiază între ele prin: gradul de periculozitate socială a activităţilor infracţionale compatibile cu fiecare

segment infracţional în parte, de natură să afecteze sectoarele vieţii economice, sociale şi politice în stat;

nivelul de organizare şi structurare a organizaţiilor criminale, care se raportează la fiecare concept în parte;

metodele şi mijloacele folosite de organizaţiile criminale pentru atingerea scopului propus;

scopul urmărit. Activităţile de tip mafiot presupun, în plus faţă de cele asociate cu crima organizată,

următoarele trăsături caracteristice1: se dezvoltă în concordanţă cu evoluţia structurilor statale, economice, politice şi

sociale; prezintă un grad de periculozitate deosebit, deoarece urmăresc instituirea

controlului asupra unor sectoare economice şi niveluri de decizie; în activitatea asociaţiilor criminale de tip mafiot prevalează metodele de acţiune

agresive; scopul final al activităţilor mafiei îl constituie obţinerea unor câştiguri ilicite

uriaşe. modul de structurare a asociaţiilor mafiote urmează o linie tradiţională care

depăşeşte uneori un secol de vechime; liderul asociaţiei se bucură de o autoritate deosebită în rândul membrilor acesteia,

în majoritatea cazurilor având drept de viaţă şi de moarte asupra lor; admiterea noilor membri în asociaţie se face după o perioadă de iniţiere şi de

testare a aptitudinilor infracţionale, printr-un ritual specific; toţi membrii asociaţiilor mafiote consimt să respecte legea tăcerii (omerta)2, care

presupune o interdicţie absolută de a colabora cu autorităţile, încălcarea acesteia atrăgând după sine pedeapsa capitală;

fiecare membru al asociaţiei mafiote, în funcţie de treapta ierarhică pe care se află, are un rol bine stabilit în activitatea infracţională la care urmează să ia parte.

Delimitarea conceptelor de „criminalitate”, „crimă organizată” sau „mafie”, de cel de „organizaţii criminale” compatibile cu acestea prezintă o importanţă deosebită pentru legiuitor. Nu pot fi incriminate prin lege conceptele de „criminalitate”, „crimă organizată” sau „mafie”, deoarece acestea implică o diversitate de acte şi fapte infracţionale, sancţionate în mod individual de legiuitor şi au o sferă de cuprindere greu de delimitat cu exactitate.

Conceptul de „criminalitate” trimite cantitativ, la un ansamblu de crime (comise, cunoscute şi sancţionate) într-un spaţiu dat şi calitativ, la procese de confruntări sociale complexe între responsabilii controlului şi reacţiei sociale şi autorii infracţiunilor.

În acest sens, considerăm că termenul de „criminalitate organizată” este mai just şi mai potrivit decât cel de „crimă organizată”, din moment ce avem de-a face, în acest caz, cu un ansamblu de comportamente criminale de diverse tipuri, care se înscriu într-o dinamică de confruntări şi alianţe colective, şi nu numai cu acte criminale individuale şi izolate.

Există o ambiguitate conceptuală în materia criminalităţii organizate care, depăşind planul teoretic, produce consecinţe negative pe plan practic, în lupta efectivă împotriva fenomenului infracţional generat de grupurile criminale organizate. În acest context, campania 1 Albu Petru – Crima organizată în perioada de tranziţie-o ameninţare majoră la adresa securităţii naţionale, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2007, pag. 29.2 Omerta reprezintă codul sicilian al onoarei care interzice transmiterea de informaţii cu privire la delicte considerate a fi afaceri ale persoanelor implicate. (World Book Dictionary). A se vedea în acest sens şi Mario Puzo – Omerta, Editura RAO, Bucureşti, 2007.

87

împotriva criminalităţii organizate creează uneori impresia unei lupte împotriva unui inamic aflat în ceaţă şi de aceea orice clarificare conceptuală trebuie privită nu ca un simplu exerciţiu teoretic, ci ca un instrument necesar din punct de vedere al practicii anticriminale. Ambiguitatea conceptuală se manifestă în primul rând în plan terminologic (inconsecvenţa terminologică), se reflectă apoi asupra caracteristicilor fenomenului (eterogenitatea caracteristicilor) şi în final asupra dificultăţii definirii1.

„Criminalitate organizată”, „crimă organizată”, „organizaţie criminală”, „criminalitate organizată transnaţională”, reprezintă doar o parte din expresiile folosite de diferiţi autori sau de unele documente internaţionale pentru a indica acelaşi fenomen2.

Unii autori utlizează alternativ sintagmele „criminalitate organizată” şi „crimă organizată”, uneori în aceeaşi propoziţie şi în mod evident cu un sens absolut identic3, în timp ce alţi autori pun semnul egalităţii între „crima organizată” şi „organizaţia criminală”4, ceea ce întreţine o stare de confuzie cu privire la aceste concepte, într-un domeniu atât de important, în care se impune un minim de rigoare în utilizarea diferitelor expresii, doar aparent echivalente.

„Criminalitatea organizată” este sintagma cea mai adecvată pentru ipoteza în care se desemnează fenomenul în general5. Prin „criminalitate” se înţelege, aşa cum s-a precizat anterior, un ansamblu de fapte penale. Există diferite categorii de criminalitate, în funcţie de diverşi factori la care se raportează. Dacă se foloseşte drept criteriu de referinţă caracterul organizat al faptelor penale, putem alcătui o categorie de criminalitate, pe care o putem numi organizată6.

„Crima organizată” este o expresie care are mai mult o valoare metaforică, fiind mai adecvată discursului gazetăresc decât cel ştiinţific. Termenul de „crimă organizată” este adesea folosit ca o categorie generală nedefinită, presupunând că oricine ştie ce înseamnă7. În orice caz, este nepotrivită utilizarea termenului pentru a desemna fenomenul în ansamblu, deci ca echivalent al „criminalităţii organizate”, după cum, la fel de nepotrivită este folosirea lui ca echivalent al expresiei „organizaţie criminală”, aşa cum se întâmplă de multe ori.

„Organizaţia criminală” reprezintă la rândul ei o expresie ce se referă la o grupare de infractori, care desfăşoară activităţi criminale, dar nu se referă la activitatea sau activităţile în sine.

De altfel, termenul de „organizaţie” este puţin cam pretenţios în acest caz. Dacă avem în vedere sensul sociologic al termenului, este foarte dificil să admitem că o grupare de infractori poate îndeplini standardele necesare pentru a fi calificată drept organizaţie8. Este de preferat expresia „grup criminal organizat”, care este de altfel utilizată şi de Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate adoptată la New York la 15 noiembrie 2000 (art. 2, lit.a).

Termenii de „criminalitate transnaţională” şi „criminalitate organizată transnaţională”, trebuie să fie la rândul lor folosiţi în mod diferenţiat după caz. Există o criminalitate transnaţională care nu are caracter organizat, după cum există şi o criminalitate organizată care nu are neapărat caracter transnaţional. Oricum, nici una din aceste două expresii nu poate fi

1 Cioclei Valerian – Despre ambiguitatea conceptuală în materia criminalităţii organizate, Culegere de materiale din Proiectul TEMPUS VEP – Lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate, Editura Lumina Tipo, Bucureşti, 2001, pag. 138-143.2 Monet Jean Claude – La criminalite organisee, Editura “La documentation francaise”, Paris, 1996, pag. 8.3 A se vedea spre exemplu Albrecht Hans Yorg – “La criminalite organisee et la notion d’ordre”, în Criminalite organisee et ordre dans la societe, Editura P.U.D’AIX Marseille, 1997, pag. 18.4 Monet Jean Claude – op.cit., pag. 8.5 Chipăilă Ion (coordonator) şi colectiv – Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006, pag. 27; a se vedea în acelaşi sens şi Iacob Adrian – Lupta împotriva criminalităţii organizate, Editura Sitech, Craiova, 2007, pag. 17.6 Cioclei Valerian – op. cit., pag. 139.7 M. Anderson – Marea Britanie şi crima organizată: dimensiunea internaţională – European journal of crime. Criminal Law and Criminal Justice – Anglia, 1993, pag. 292-308.8 P. Reuter – Disorganized crime: The economics of the visible hand. Editura M.I.T.Press Cambridge, 1983, în acelaşi sens Pierre Trembley şi Maurice Cusson – Marches criminels transnationaux et analyse strategique, în „La Criminalite Organisee”, pag. 23.

88

substituită celei de „criminalitate organizată”, deoarece una spunea prea mult, iar cealaltă prea puţin1.

Având în vedere aspectele prezentate anterior, considerăm că expresia „criminalitate organizată” este cea care trebuie folosită atunci când este vorba de un ansamblu de fapte penale, cărora li se poate ataşa atributul organizat.

Inconsecvenţa terminologică s-a transmis în mod firesc şi asupra caracteristicilor criminalităţii organizate faţă de care nu există o viziune coerentă2. Majoritatea autorilor care au admis similitudinea între conceptele de „criminalitate organizată”, „crimă organizată” şi „organizaţie criminală” s-au axat pe stabilirea trăsăturilor care conferă grupului caracterul organizat şi anume:

existenţa unei structuri piramidale şi a unei puteri centrale; folosirea anumitor reguli de constrângere şi recurgerea sistematică la violenţă; profesionalizarea infractorilor; organizarea metodică a operaţiunilor ilicite; monopolizarea; presiunea şi ameninţarea exercitate asupra democraţiei3.La cea de-a V-a Conferinţă a ONU privind prevenirea criminalităţii şi tratamentele

infractorilor, s-a elaborat o rezoluţie specială – „Crima ca formă de afaceri”, în care se subliniază patru criterii definitorii pentru crima organizată, respectiv4:

scopul: obţinerea de câştiguri substanţiale; legături: bine structurate şi delimitate ierarhic în cadrul grupului; specific: folosirea atribuţiilor şi relaţiilor de serviciu ale participanţilor; nivel: ocuparea de către participanţi a unor funcţii superioare în economie şi

societate.Majoritatea autorilor care au încercat să desprindă caracteristicile acţiunilor şi nu ale

grupurilor criminale organizate s-au axat de regulă pe „listarea” unor activităţi susceptibile a fi incluse în sfera fenomenului de criminalitate organizată, ajungându-se la stabilirea următoarelor tipuri de activităţi care ar fi în sfera criminalităţii organizate, astfel: spălarea banilor obţinuţi din activităţi ilicite; terorismul; furtul obiectelor de artă şi traficul cu acestea; furtul de proprietate intelectuală; traficul de persoane; traficul cu organe umane; traficul ilicit de droguri; traficul de armament; deturnarea de aeronave şi pirateria maritimă; frauda în asigurări; bancruta frauduloasă; infiltrarea în afaceri legale; coruperea funcţionarilor publici şi a reprezentanţilor unor partide sau alte personalităţi oficiale; alte infracţiuni comise de grupuri criminale organizate. Aşa cum s-a remarcat în doctrină, o asemenea listă este desigur imperfectă. De altfel, însăşi utilitatea unei astfel de clasificări este incompletă dacă ne referim la ultimul punct al listei. Aceasta ar fi trebuit să înceapă şi să se încheie cu specificarea „orice infracţiuni comise de grupuri criminale organizate”.

Stabilirea unor caracteristici formale este o operaţiune sortită impreciziei, nu numai datorită divergenţelor de opinii între diverşi specialişti sau foruri interne şi internaţionale, ci şi datorită complexităţii şi mobilităţii fenomenului. În aceste condiţii este mult mai important să se încerce desprinderea unor caracteristici fundamentale ce ţin de natura fenomenului, care să permită individualizarea criminalităţii organizate în raport cu alte tipuri de criminalitate.

Inconsecvenţa terminologică şi modul eterogen în care sunt abordate caracteristicile criminalităţii organizate reprezintă în mod evident, premise total nefavorabile pentru definirea acesteia. Definirea unui fenomen infracţional are repercusiuni practice extrem de importante mai ales când percepţia acestuia este confuză, aşa cum se întâmplă în cazul criminalităţii organizate. În prezent nu există o definiţie unanim acceptată şi nici măcar o convergenţă de opinii pe această

1 Cioclei Valerian – op. cit., pag. 139.2 Chipăilă Ion (coordonator) şi colectiv – op.cit., pag. 29. A se vedea în acelaşi sens şi Iacob Adrian – op.cit., pag. 19.3 Cusson Maurice – La nation de crime organise, în „Criminalite organisee et ordre dans la societe”, Paris, 1994, pag. 29.4 Albu Petru – Crima organizată în perioada de tranziţie-o ameninţare majoră la adresa securităţii naţionale, Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Bucureşti, 2007, pag. 32.

89

temă. Explicaţiile acestei stări de fapt sunt multiple. Se poate invoca în primul rând un motiv obiectiv ce rezultă din complexitatea fenomenului, adică din diversitatea faptelor ilegale susceptibile a se încadra în sfera criminalităţii organizate1.

Principala dificultate în definirea criminalităţii organizate, derivă însă dintr-o abordare greşită în plan metodologic, respectiv din tratarea problemei fără distincţie în plan normativ şi criminologic, ceea ce este necesar.

Dacă abordăm problema din punct de vedere normativ constatăm că o definire a criminalităţii organizate este inutilă, atâta timp cât noţiunea de criminalitate se referă la un ansamblu de fapte penale, la o diversitate de infracţiuni. În plan normativ criminalitatea organizată trebuie raportată la diverse infracţiuni predefinite de legea penală, comise în mod organizat sau, altfel spus, de grupuri criminale organizate. În acest plan normativ, ceea ce este necesar de definit, se referă în primul rând la noţiunea de „grup organizat”. Rezultă că din punct de vedere normativ definiţia criminalităţii organizate nu poate fi decât consecinţa finală a unui întreg şir de reglementări de definiţii prealabile pentru a se înţelege fenomenul şi a se propune strategii eficiente de combatere a acestuia2.

În prezent criminalitatea organizată constituie obiectul unor preocupări constante de politică criminală, conceptul criminologic în sine rămâne prea vag, acoperind caracteristici prea vaste, şi nu de o viziune integrată asupra structurii sale globale. Pe de altă parte, termenii de „crimă organizată”, „mafie”, „criminalitate organizată”, „criminalitate economică sau de afaceri”, sunt încă, din păcate, prea des confundaţi sau folosiţi ca sinonime. De asemenea, este adevărat şi faptul că rapoartele guvernamentale cultivă ideea că această criminalitate organizată este o problemă socială importată din străinătate şi că, prin urmare, este vorba de o conspiraţie exterioară reprezentată de mafia siciliană, turcă, rusă, triadele chinezeşti, yakuza japoneză, cartelurile columbiene, reţelele albaneze sau nigeriene etc., căutându-se astfel un ţap ispăşitor3.

Prin extrapolare, majoritatea specialiştilor în domeniu încearcă să caracterizeze crima organizată, folosind criterii asemănătoare acceptate pe plan internaţional.

Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptată la 15 noiembrie 20004, defineşte „crima organizată” ca fiind activităţile desfăşurate de orice grup format din cel puţin trei persoane care permit celor aflaţi la conducere să se îmbogăţească sau să controleze teritorii ori pieţe interne sau străine prin folosirea violenţei, intimidării, corupţiei, urmărind fie să desfăşoare o activitate infracţională, fie să se infiltreze în economia legală5.

În doctrina OIPC–INTERPOL, prin „crimă organizată”, în sensul de criminalitate se înţelege ansamblul activităţilor criminale desfăşurate de grupuri de infractori structurate, implicate în activităţi ilicite (jocuri de noroc clandestine, prostituţie, trafic de persoane, de stupefiante, falsificarea şi traficul cu monedă falsă, traficul de armament, furtul şi traficul cu opere de artă etc.) care îşi investesc profiturile obţinute în activităţi ilegale. Într-un sens mai larg, prin „crimă organizată” se înţeleg activităţile ilegale desfăşurate de grupuri de infractori profesionişti, caracterizate printr-o anumită organizare într-o specialitate criminală.

Conform unei alte definiţii formulate de OIPC–INTERPOL6, „crima organizată” reprezintă orice asociere sau grupare de persoane care se dedau la o activitate ilicită continuă, al cărui scop principal este de a realiza profituri fără a respecta graniţele naţionale.

Biroul Federal de Investigaţii (FBI) din SUA defineşte „crima organizată” drept o conspiraţie infracţională continuă, care se autoîntreţine, având o structură organizatorică 1 Chipăilă Ion (coordonator) şi colectiv – Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006, pag. 31; a se vedea în acelaşi sens şi Iacob Adrian – Lupta împotriva criminalităţii organizate, Editura Sitech, Craiova, 2007, pag. 20.2 Cioclei Valerian – Despre ambiguitatea conceptuală în materia criminalităţii organizate – în culegerea de materiale din Proiectul TEMPUS JEP – „Lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate”, Editura Lumina Tipo, Bucureşti, 2001, pag. 143.3 Studiu publicat în „Revue de Science criminelle et de droit penal compare”, nr. 4/1997, pag. 89-90.4 Ratificată de România prin Legea nr. 565/2002.5 Ţical George Marius – Crima organizată şi terorismul, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de jos”, Galaţi, 2006, pag. 22.6 Le Dosar Serge şi Rose Philiphe – Cyber-Mafia, Editura Antet, Bucureşti, 1998, pag. 32.

90

menţinută prin frică şi corupţie şi motivată de lăcomie7.Într-o altă accepţie, prin „crimă organizată” se înţelege acel segment infracţional la care

se raportează activităţi ilegale de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice, desfăşurate prin metode şi mijloace, în mod constant, planificat şi conspirat, de către asociaţii de indivizi, cu ierarhie internă bine determinată, în structuri specializate şi mecanisme de autoapărare, în scopul obţinerii de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate3.

Criminalistul american H. Abadinsky4, profesor la St. Xavier University, defineşte „crima organizată” ca „o asociaţie non-ideologică, implicând un anumit număr de persoane aflate într-o strânsă interacţiune socială, organizată pe baza unei ierarhii alcătuite din cel puţin trei niveluri, în scopul de a-şi asigura profitul şi puterea cu activităţi ilegale. Locul în interiorul ierarhiei şi gradele cu o anumită importanţă pot fi atribuite în funcţie de gradele de rudenie şi de relaţiile de prietenie sau în mod raţional, în funcţie de specializarea fiecărui individ în parte”.

Premeditată şi concepută până la detaliu, în ceea ce priveşte rolul şi modul de acţiune al celor care o înfăptuiesc, criminalitatea organizată se deosebeşte fundamental de acţiunile criminale ale unor indivizi care se asociază ocazional pentru a comite infracţiuni5.

Formele concrete de manifestare ale criminalităţii organizate diferă de la o ţară la alta, dar există şi grupuri criminale ale căror acţiuni afectează concomitent mai multe ţări.

Deşi definiţia şi tipurile crimei organizate sunt controversate pe plan mondial, mulţi specialişti considerându-le prea generale, concluzia care se desprinde este clară: pentru a avea un program eficient de luptă împotriva criminalităţii organizate, trebuie să fie înţeles comportamentul criminal în ansamblu.

Combaterea criminalităţii organizate a preocupat şi preocupă comunitatea internaţională pe măsură ce fenomenul a fost perceput în formele sale de manifestare. Sesizând pericolul social ce-l reprezintă statele lumii, la nivel global, continental şi regional, au căutat diverse forme de combatere. Dacă iniţial sfera acestor acţiuni s-a regăsit, în principal, în mijloacele naţionale de combatere, extinderea fenomenului a făcut ca organismele guvernamentale şi neguvernamentale să-şi dea mâna până la cel mai înalt nivel pentru cunoaşterea în primul rând a fenomenului şi apoi găsirea căilor şi mijloacelor poliţieneşti şi legislative de contracarare. Dacă la început au existat reţineri legate de regimul politic al unor state, de sfera frontierelor, de principiile din dreptul penal naţional, acestea au fost treptat înlăturate, pentru găsirea unor soluţii optime privind conceptul general de combatere şi crearea unor organisme internaţionale continentale şi regionale, apte să pună în aplicare măsurile adoptate6.

Amplasarea fenomenului a făcut ca sub egida ONU, preşedinţii de state să se întâlnească la cel mai înalt nivel şi să-şi exprime poziţia faţă de pericolul criminalităţii organizate ce ameninţă siguranţa naţională.

În acest sens, în cadrul Reuniunii Ministeriale a Preşedinţilor de state de la Neapole din 1994, a fost adoptat Planul Mondial de acţiune contra criminalităţii transnaţionale organizate, ce cuprinde printre altele, următoarele prevederi7:

a) În scopul combaterii efective a criminalităţii organizate, comunitatea internaţională trebuie să ţină cont de caracteristicile sale structurale şi metodele specifice de manifestare pentru a elabora strategii, politici, legi şi alte măsuri. Deşi nu se constituie într-o definiţie juridică, sau exhaustivă a fenomenului, următoarele elemente configurează caracteristicile crimei organizate:

organizare de grupuri cu scopuri de activităţi criminale; legături ierarhice sau relaţii personale care permit anumitor indivizi să conducă

7 Hedeşiu Emil – Contracararea crimei organizate transfrontaliere, Editura UNAP, Bucureşti, 2005, pag. 15.3 Rădulescu Sorin, Banciu Dan – Sociologia crimei şi criminalităţii, Editura Şansa, Bucureşti, 1996, pag. 68.4 Paolo Pezini – Mafiile, Editura BIC-ALL, Bucureşti, 2003, pag. 8-9.5 Şerb Stancu, Drăghici Constantin, Iacob Adrian, Ignat Andrei – Drept poliţienesc, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003, pag. 202.6 Miclea Damian – Combaterea crimei organizate, vol. I, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004, pag. 54.7 Chipăilă Ion (coordonator) şi colectiv – op.cit., pag. 34. A se vedea în acelaşi sens şi Iacob Adrian – Lupta împotriva criminalităţii organizate, Editura Sitech, Craiova, 2007, pag. 23.

91

grupul; recurgerea la violenţă, intimidare şi corupţie în vederea realizării de profituri sau

pentru a obţine sechestru pe teritorii sau pieţe; spălarea profiturilor ilicite, atât în sensul unei activităţi criminale cât şi pentru

infiltrarea în economia legală; potenţial de expansiune în orice nouă activitate şi dincolo de frontierele naţionale; cooperarea cu alte grupuri criminale organizate transnaţional.

b) Pentru a preveni, descoperi şi combate cât mai judicios activităţile criminale transnaţionale organizate, comunitatea internaţională trebuie să cunoască organizaţiile criminale şi dinamica lor, în care scop este necesar ca fiecare stat să strângă, să analizeze şi să difuzeze statistici şi informaţii fiabile asupra acestui fenomen;

c) Este necesar ca fiecare stat să studieze experienţa ţărilor care au fost şi sunt confruntate cu fenomenul criminalităţii organizate, şi să interpreteze informaţiile rezultate din analiza structurii şi activităţilor criminale ale acestora pentru a elabora strategii utile şi măsuri legislative în materie penală şi de procedură penală, să înfiinţeze structurile organizatorice necesare prevenirii şi combaterii acestui fenomen;

d) Statele trebuie să examineze, dacă este cazul, posibilitatea de a adopta reglementări legislative care să califice drept infracţiune participarea la o organizaţie criminală sau la o asociaţie infracţională, instaurând o responsabilitate penală a persoanelor fizice, pentru a întări capacitatea de luptă contra criminalităţii organizate, în interiorul frontierelor acestora şi pentru a îmbunătăţii cooperarea internaţională;

e) De asemenea, statele trebuie să asigure condiţiile ca justiţia penală să dispună de structuri şi mijloace suficiente pentru a face faţă activităţilor complexe ce le presupune criminalitatea organizată, şi în primul rând garanţii contra corupţiei, intimidării şi violenţei;

f) Pentru combaterea eficace a criminalităţii organizate, este necesar ca statele să depăşească codul de tăcere şi intimidare, examinând posibilitatea recurgerii la tehnici fiabile de strângere a probelor cum ar fi:

supravegherea electronică; operaţiunile clandestine şi livrările supravegheate (când acest lucru este prevăzut

în legislaţia naţională şi cu respectarea deplină a drepturilor individuale, în special a dreptului la respectarea vieţii private şi sub rezerva, dacă este cazul, a unei supervizări juridice);

măsuri care să încurajeze membrii organizaţiilor criminale, să coopereze şi să depună mărturie, în special programele de protecţie a martorilor şi familiilor acestora, iar în limitele impuse de legislaţia naţională, să beneficieze de un tratament mai favorabil, ca recompensă pentru colaborarea în derularea cercetărilor şi a judecăţii. g) În altă ordine de idei, se recomandă statelor să creeze celule speciale de cercetare şi să le doteze pentru cunoaşterea aprofundată a caracteristicilor structurale şi a metodelor de funcţionare a grupurilor criminale organizate, asigurând în acelaşi timp, membrilor acestor celule resursele necesare pentru ca aceştia să-şi poată concentra eforturile asupra strângerii şi analizei informaţiilor privind criminalitatea transnaţională organizată;

h) Statele trebuie să pună la punct programe educative pentru crearea unei culturi de moralitate şi legalitate, să elaboreze şi să aplice măsuri destinate să aducă la cunoştinţă publicului efectele nefaste ale criminalităţii organizate, pentru a obţine ataşamentul comunităţii în sprijinirea eforturilor naţionale şi internaţionale de luptă împotriva criminalităţii organizate;

i) Statele trebuie să examineze posibilitatea adoptării măsurilor de restituire sau de indemnizaţie adecvate în favoarea victimelor criminalităţii organizate, în conformitate cu dispoziţiile Declaraţiei de principii fundamentale de justiţie, referitoare la victimele criminalităţii şi victimele abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU, prin Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985;

j) ONU şi organizaţiile sale competente trebuie să pună la punct modele şi directive practice în materie de drept material şi de drept procesual, bazându-se pe experienţa şi cunoştinţele specializate ale statelor şi pe contribuţia organizaţiilor interesate, ajutând statele la

92

cererea lor să examineze şi să evalueze legislaţia internă, să planifice şi să întreprindă reforme, ţinând seama de practicile existente şi tradiţiile culturale, juridice şi sociale.

6.1.3. Criminalitatea organizată în RomâniaÎn perioada 1990-2000, crima organizată nu a fost definită în sistemul penal român ca act

sau concept, infracţiunile specifice crimei organizate fiind definite ca atare, nefăcându-se referire sub aspectul formelor agravante la crima organizată1. Existau însă instituţii în Codul penal şi legi speciale pretabile aplicării lor ca instrumente juridice şi penale în combaterea crimei organizate, ca de exemplu: circumstanţele agravante2; infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni3; infracţiunea de trafic de stupefiante4; infracţiunea de spălare a banilor şi infracţiunea de contrabandă calificată.

Într-o opinie formulată de analişti ai dreptului penal5, soluţiile juridico-penale prevăzute de Codul penal erau următoarele:

incriminarea şi sancţionarea infracţiunii de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni;

aplicarea prevederilor referitoare la participaţie; incriminările prevăzute în partea specială a legii penale care acoperă toate faptele

ilicite care ar putea fi comise de asociaţii criminale; prevederile din partea generală care cuprinde cauzele legale de agravare (recidivă,

concursul de infracţiuni, infracţiunea continuată, circumstanţele agravante, cauzele legale de atenuare sau cauzele de diferenţiere şi circumstanţele atenuante).

Anul 2000 este considerat a fi un an de referinţă în combaterea crimei organizate în România, odată cu adoptarea Legii nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. Fiind un segment foarte important al crimei organizate, apariţia acestei legi cu forme moderne de combatere prin mijloace penale şi procesual penale (incriminarea a noi infracţiuni, înăsprirea pedepselor, protejarea legală a livrărilor supravegheate, a poliţiştilor şi colaboratorilor sub acoperire, controlul comunicaţiilor informatice, regimul confiscărilor şi cooperarea poliţienească internaţională) a făcut ca dreptul să devină o armă la îndemâna organelor judiciare6.

Problema integrării României în Uniunea Europeană a făcut ca începând cu anul 2001 combaterea criminalităţii organizate să ocupe un loc important în preocupările structurilor politice şi să se înceapă un laborios program de armonizare a legislaţiei şi adoptarea, aproape în serie a legilor necesare combaterii tuturor domeniilor criminalităţii organizate.

Astfel, începând cu anul 2000 au fost adoptate acte normative importante, cum ar fi: Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane; Legea nr. 656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor; Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor; Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic; Legea nr. 243/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 105/2001 privind

frontiera de stat a României; Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei şi

exercitarea demnităţilor publice a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (Titlul III - Prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice);

Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate;

1 Miclea Damian – op. cit., pag. 107.2 Art. 76 Cod penal român.3 Art. 323 Cod penal.4 Art. 312, alin.2 Cod penal.5 Antoniu George – Reflecţii asupra crimei organizate, Revista de Drept penal, vol. IV, nr.3/1994, pag. 37-42.6 Chipăilă Ion (coordonator) şi colectiv – Globalizarea traficului de copii, Editura Sitech, Craiova, 2006, pag. 66; a se vedea în acelaşi sens şi Iacob Adrian – Lupta împotriva criminalităţii organizate, Editura Sitech, Craiova, 2007, pag. 49.

93

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală; Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul

Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;

Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului; Hotărârea Guvernului nr. 73/2005 privind aprobarea Strategiei Naţionale

Antidrog în perioada 2005-2012; Hotărârea Guvernului nr. 2209/2004 privind aprobarea Strategiei naţionale de

combatere a criminalităţii organizate în perioada 2004-2007.Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate este legea de

bază, cadrul legislaţiei moderne de combatere a crimei organizate în România şi a avut la bază Convenţia ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, adoptată la New York în 15 noiembrie 2000 şi ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 565 din 16 octombrie 2002.

Prin „grup infracţional organizat”, conform art.2, lit.a din Legea nr. 39/2003, se înţelege grupul structurat format din trei sau mai multe persoane, care există o perioadă şi acţionează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni grave, pentru a obţine direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material.

În lege sunt prevăzute totodată faptele care fac parte din categoria infracţiunilor grave, şi anume: omorul, omorul calificat, omorul deosebit de grav; lipsirea de libertate în mod ilegal; sclavia; şantajul; infracţiunile contra patrimoniului, care au produs consecinţe deosebit de grave; infracţiunile privitoare la nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive; falsificarea de monede sau de alte valori; divulgarea secretului economic, concurenţa neloială, nerespectarea dispoziţiilor privind operaţii de import sau export, deturnarea de fonduri, nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi reziduuri; proxenetismul; infracţiunile privind jocurile de noroc; infracţiunile privind traficul de droguri sau precursori; infracţiunile privind traficul de persoane şi infracţiunile în legătură cu traficul de persoane; traficul de migranţi; spălarea banilor; infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate acestora, precum şi infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie; contrabanda; bancruta frauduloasă; infracţiunile săvârşite prin intermediul sistemelor şi reţelelor informatice sau de comunicaţii; traficul de ţesuturi sau organe umane; orice altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii, al cărei minim special este de cel puţin 5 ani.

Legea nr. 39/2003 reglementează măsuri specifice de prevenire şi combatere a criminalităţii organizate la nivel naţional şi internaţional. Astfel, în cuprinsul acestei legi, la art.2, lit.c se defineşte infracţiunea cu caracter transnaţional, ca fiind orice infracţiune care, după caz:

este săvârşită atât pe teritoriul unui stat cât şi în afara teritoriului acestuia; este săvârşită pe teritoriul unui stat, dar pregătirea, planificarea, conducerea sau

controlul său are loc, în total sau în parte, pe teritoriul altui stat; este săvârşită pe teritoriul unui stat de un grup infracţional organizat care

desfăşoară activităţi infracţionale în două sau mai multe state; este săvârşită pe teritoriul unui stat dar rezultatul acesteia se produce pe teritoriul

altui stat.În art.7 din lege este incriminată ca infracţiune şi pedepsită cu închisoare de la 5 la 20 de

ani iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup.

O altă reglementare juridică ce vizează criminalitatea organizată este şi cea prevăzută în Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Astfel, în sensul art.9 din această lege, prin organizaţie sau asociaţie criminală se înţelege o pluralitate constituită de infractori, care au ca scop săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni.

6.2. Traficul ilicit de droguri

94

6.2.1. Apariţia şi evoluţia drogurilorÎncă din cele mai vechi timpuri, omenirea a cunoscut acţiunea farmaceutică toxică şi

curativă a anumitor plante care conţin droguri, utilizându-le în scop terapeutic sau în activitatea mistico-religioasă. Oamenii au utilizat ierburi, rădăcini sau frunze pentru calmarea durerilor. Există numeroase referiri1, izvoare scrise sau tradiţii, care atestă rolul drogurilor în viaţa oamenilor încă de la începutul istoriei. Din timpuri imemoriale s-a constatat că unele plante şi minerale au proprietăţi ce pot înlătura diferite dureri, pot vindeca anumite afecţiuni, totodată pot provoca unele senzaţii plăcute sau stranii, deformând trecerea timpului, percepţia sunetelor şi culorilor2.

Înscriindu-se în istoria omenirii încă de la începuturile existenţei sale, probabil din epoca de piatră, toxicomania a însoţit şi a înrobit generaţii. Tentaţia de a ajunge la stări de euforie îşi are rădăcina în timpuri de mult apuse, când se fumau anumite ierburi cu efecte afrodisiace şi halucinogene. Drogurile au fost substanţe create artificial de oamenii de stiinţă în anumite situaţii limită, principala cauză fiind, de regulă, războaiele. Efectele drogurilor erau „benefice” pentru armatele diverselor popoare care trebuiau să reziste în regim de război, de multe ori fără hrană şi fără apă. Aşa au luat naştere substanţele excitante, halucinogene, droguri în forma primară3.

În ordinea cronologică a menţionării lor, cele mai vechi atestări referitoare la droguri sunt făcute în tăbliţele sumerienilor din Mesopotamia, în urmă cu circa 7000 de ani. Ele se refereau la macul din care se produc opiul şi derivaţii săi. Ca preparat medicinal, opiul a fost menţionat de Scriponius Largus în anul 46 î. Hr.

Antichitatea a cunoscut efectele farmacologice ale opiului şi cannabisului, recomandate ca medicamente de către Hipocrat şi Galenius. Arbustul de coca este cunoscut de pe vremea civilizaţiei incaşe pentru efectele euforizante şi afrodisiace obţinute după consumul frunzelor sale. Administrate corect şi raţional, drogurile au fost o binefacere pentru medicină. Din păcate însă, drogurile au început să fie folosite în mod abuziv, devenind o problemă gravă a umanităţii, un flagel al societăţii moderne4.

Potrivit documentelor publicate de ONU, milioane de oameni, de aproximativ patru-cinci mii de ani fumează, prizează sau consumă cannabis în amestec cu alte substanţe. Prima referinţă cu privire la folosirea marijuanei datează din anul 2737 î.Hr. şi aparţine împăratului chinez Shen Nung, care recomanda folosirea drogului pentru tratarea reumatismului, malariei şi constipaţiei5.

Există date că în Evul Mediu, drogurile erau consumate atât în scop medical cât şi pentru obţinerea unor stări euforice. Deşi din antichitate se atrăgea atenţia asupra dependenţei pe care o dădea, opiul era preferat în continuare în scopuri medicale. Consumul de opiu a devenit foarte răspândit în China în timpul dinastiei Ming, fiind favorizat şi de prezenţa portughezilor în portul Canton.

Imediat ce o civilizaţie atingea un stadiu de dezvoltare în care începea să se manifeste o activitate identificabilă drept practică a medicinei, opiul căpăta rolul unui panaceu. Toate marile autorităţi medicale timpurii au susţinut cu fervoare folosirea opiului. Opiul şi-a găsit loc în medicina europeană atunci când alchimistul şi medicul german Paracelsius (1493-1541) a arătat că acesta este solubil în alcool şi, astfel, poate fi preparată o tinctură. În următoarele câteva secole, utilizarea opiului în scop terapeutic a fost susţinută în mod repetat în textele europene6.

Tot în China era întâlnit şi cannabisul, care era folosit numai pentru tratamentele medicale. Indienii însă au început să considere consumul de cannabis o plăcere foarte mare, aproape un dar divin.

Planta de cânepă a fost cultivată din vremuri imemoriale pentru fabricarea funiilor,

1 Drăgan Jenică – Aproape totul despre droguri, Editura Militară, Bucureşti, 1994, pag. 93.2 Alecu Gheorghe – Manual de educaţie antidrog, Editura C.N.A.P.M., Constanţa, pag. 15.3 C. Gorgos – Vademecuum în psihiatrie, Editura Medicală, Bucureşti, 1989, pag. 353.4 Răşcanu Ruxandra, Zivari Mirela – Psihologie şi psihopatologie în dependenţa de drog, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2002, pag. 15.5 Drăgan Jenică – Dicţionar de droguri, Editura Naţional, Bucureşti, 2000, pag. 95.6 Griffith Edwards – Drogurile: o tentaţie ucigaşă (traducere de Octav Ciucă), Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, pag. 110.

95

oamenii ştiind cam din aceleaşi vremuri că din ea se poate obţine un drog psihotrop. Herodot descria în anul 450 î.Hr. modul în care s-a consumat acest drog de către sciţi: „Când sciţii obţin seminţele acestui cannabis, le aruncă în foc pe pietre înroşite. Seminţele ard asemenea tămâii, degajând mai mult fum decât orice baie de aburi grecească. Ei inhalează fumul şi încep să delireze”1.

Pătrunderea drogurilor în lumea arabă şi consumul acestora au născut puternice dispute, care s-au încheiat prin incriminarea acestuia, măsură care n-a avut însă efecte remarcabile în practică.

Haşişul este un alt tip de drog folosit din vechime, el fiind menţionat în legendele orientale ca o substanţă halucinantă şi euforică2.

Un decret din 1799 al lui Napoleon Bonaparte, considerat istoric, a interzis pe întreg teritoriul Egiptului consumul de lichior preparat din florile plantei denumită haşiş.

Şi pe continentul european drogurile şi efectele sale şi-au făcut simţită prezenţa. Acestea au fost folosite atât ca medicament, afrodisiac dar şi ca o modalitate de a înlătura adversarii. Cel mai folosit drog a fost opiul care a fost utilizat, de exemplu, pentru suprimarea unor adversari politici de către Papa Alexandru al IV-lea, care împreună cu copiii săi – Cezar şi Lucreţia Borgia – va ridica crima la rang de politică de stat3.

Continentul sud-american a cunoscut numai consumul de frunze ale arborelui de coca pe care băştinaşii le mestecau.

În 1862 Albert Niemann reuşeşte să extragă dintr-o substanţă cristalină derivată din frunzele de coca o formă pură de cocaină. Cocaina era foarte preţuită în deceniile opt şi nouă ale secolului al XIX-lea şi multe figuri marcante ale timpului recomandau utilizarea terapeutică a cocainei4.

În 1884 Sigmund Freud a publicat un articol despre potenţialul terapeutic al cocainei. Unele autorităţi din SUA i-au împărtăşit entuziasmul şi cocaina a început să fie recomandată ca remediu pentru boală. După o anumită perioadă s-a constatat că are capacitatea de a induce intoxicaţii care produc tulburări psihice, precum şi pierderea controlului asupra comportamentului, iar dacă este folosită timp îndelungat induce dependenţă. Cu toate acestea, în SUA, la sfârşitul secolului al XIX-lea, opiul şi cocaina se puteau găsi la patentele medicamentelor care erau vândute pentru o mare varietate de indicaţii terapeutice5.

Consumul de cocaină în rândul prozatorilor era un lucru comun. Sir Arthur Conan Doyle consuma cocaină şi a făcut din eroul său fictiv Sherlock Holmes un consumator care a descoperit utilitatea drogului în îmbunătăţirea procesului de deducţie. Totodată, se apreciază că Robert Louis Stevenson şi-a scris romanul său „Dr. Jekyll şi Mr. Hyde”, aflându-se sub influenţa cocainei. Pe lângă aceştia, Alexandre Dumas, Jules Verne şi Thomas Edison erau consumatori recunoscuţi de cocaină, promovând calităţile acesteia.

În anul 1897, chimistul german H. Dreser a descoperit heroina, fiind convins că a găsit leacul împotriva tuberculozei, boală care făcea ravagii în acele vremuri6. Dar heroina s-a dovedit a fi, dintre toate drogurile cunoscute până în prezent, cea care dă naştere cu cea mai mare uşurinţă dependenţei fizice.

În luna aprilie a anului 1971, doi congresmeni americani, Robert Steele şi Morgan Murphy, au revenit în Washington în urma unei vizite de lucru la baza forţelor armate americane din Vietnam, afirmând că 10-15% din totalul personalului american staţionat în acea regiune devenise dependent de heroină. Cercetările ulterioare au demonstrat că acea estimare a fost mult inferioară valorii adevărate.

În anul 1910, au fost descoperite aminele sintetice denumite amfetamine. Acestea au fost folosite pentru prima dată în scopuri medicale în jurul anilor ’30, pentru vindecarea narcolepsiei

1 Griffith Edwards – op. cit., pag. 176.2 Drăgan Jenică – op.cit., pag. 117.3 Bercheşan Vasile, Pletea Constantin – Drogurile şi traficanţii de droguri, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998, pag. 101.4 Ţical George Marius – De la plante la droguri. Trecut şi prezent, Editura Lucman, Bucureşti, 2005, pag. 94.5 Răşcanu Ruxandra, Zivari Mirela – op. cit., pag. 16.6 Drăgan Jenică – Dicţionar de droguri, Editura Naţional, Bucureşti, 2000, pag. 121.

96

(nevoia necontrolată de a dormi). În timpul celui de-al doilea război mondial, utilizarea acestor produse s-a răspândit dramatic printre muncitori şi militari, în special în Japonia şi Germania.

Multă vreme, drogurile halucinogene au fost cunoscute lumii occidentale aproape exclusiv din poveştile călătorilor sau din descrierile excitante ale savanţilor sau esteţilor care s-au jucat cu vraja drogurilor. Şi probabil că situaţia ar fi rămas aceeaşi dacă pe scena drogurilor nu ar fi apărut LSD-ul ca un halucinogen sintetic ce oferea accesul larg către o lume ce depăşea cu mult palida realitate1.

În spaţiul carpato-danubiano-pontic, strămoşii noştri, geto-dacii, fiind o naţiune înfloritoare şi participând la schimburile culturale şi comerciale ale timpului, au cunoscut drogurile, acestea făcând parte integrantă din viaţa lor. Drogurile au fost folosite cu predilecţie în cadrul ritualurilor religioase şi la vindecarea bolilor.

Cunoştinţele despre proprietăţile plantelor, precum şi anumite practici erau transmise din generaţie în generaţie, unele dintre ele regăsindu-se şi astăzi în medicina populară sau în tradiţiile folclorice. Astfel, prin cunoaşterea proprie sau prin schimbul de informaţii cu alte civilizaţii, strămoşii noştri au aflat proprietăţile unor plante, cărora le-au dat şi denumiri pe măsură, cum ar fi iarba-bună, macul-bun (din care se puteau extrage opium, morfină şi heroină), cânepa sălbatică (cannabis), bureţii veninoşi, buretele şerpilor (denumiri date pentru o specie de ciuperci bine cunoscute cu proprietăţi halucinogene care induc o stare de transă şi de furie deosebită, urmată de un somn profund).

În perioada imediat următoare, a continuat folosirea drogurilor în diverse scopuri, mai ales în cele medicale. Obiceiurile şi experienţa adunată de atâtea generaţii s-au transmis ajungându-se la cunoaşterea unor multitudini de leacuri obţinute din plante cu proprietăţi toxice şi narcotice. Aceste substanţe însă au fost folosite, din păcate, şi la îndepărtarea adversarilor, ţinând cont de perioada mare de frământări şi lupte date pentru acapararea puterii.

În Evul Mediu, sunt utilizate în mod frecvent drogurile, fiind folosite nu numai în scop medical, ci şi pentru desfătarea celor cu posibilităţi materiale. Sunt cunoscute mai multe exemple, printre care ultima parte a domniei lui Ştefan cel Mare, care bolnav fiind, a fost vegheat de vindecători buni cunoscători ai proprietăţilor cânepei indiene şi ale macului opiaceu.

În timpul domniilor fanariote, se remarcă scrisoarea domnului Ţării Româneşti şi ulterior al Moldovei, Nicolae Mavrocordat, către Patriarhul Hrisant Notara la Constantinopol, prin care îl înştiinţează despre trimiterea a “două tenzuhuri (pastile) găsite cu mult Penzehr (antidot)” şi “un magiun – de opiu – ales”2.

Cum era de aşteptat, folosirea acestor substanţe a început să creeze dependenţă, fiind cunoscute câteva cazuri celebre, cum ar fi cel al lui Constantin Racoviţă Cehan, domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti, care “de atâta era straşnic că mânca afion (opiu) dimineaţa şi la vreme de chindii bea pelin cu ulciorul” sau cel al Mariei Calimachi, soţia domnului Moldovei, Scarlat Vodă Calimachi, care solicita “picături de licfor anodin” (opiu preparat3).

6.2.2. Dimensiunea globală a traficului de droguriUnul din cele mai răspândite mituri este cel potrivit căruia ne găsim în mijlocul unei

„epidemii de droguri”4.Producţia şi traficul ilicit de droguri reprezintă una din formele cele mai active de

manifestare a crimei organizate transnaţionale. Profiturile obţinute din această activitate ilicită, care depăşesc cu mult unele afaceri legale, au făcut ca, pe lângă organizaţiile mafiote tradiţionale, să apară zeci şi sute de grupări şi bande criminale care pun în prim planul preocupărilor lor producţia şi traficul de droguri. Îngrijorător este faptul că, în unele ţări, aceste activităţi se desfăşoară sub privirile îngăduitoare ale autorităţilor, context în care organizaţiile criminale posedă mii de hectare de pământ arabil pentru culturile de plante opiacee, angajaţi

1 Griffith Edwards – op. cit., pag. 225.2 Bercheşan Vasile, Pletea Constantin – Drogurile şi traficanţii de droguri, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998, pag. 1093 Bercheşan Vasile, Pletea Constantin – op.cit., pag. 109.4 J. W. Coleman, D. R. Cresey – Social problems, Harper-Row, New York, pag. 362.

97

pentru întreg procesul de fabricare a drogurilor, grupuri de protecţie, specialişti în domeniul chimiei, informaticii, economico-financiar şi întreaga logistică, inclusiv minisubmarine şi elicoptere necesare derulării activităţilor lor infracţionale1.

În Africa, Asia şi America Latină, banii obţinuţi din vânzarea drogurilor ilicite sunt folosiţi la achiziţionarea armelor şi la sprijinirea războiului şi a rebeliunii2.

Odată cu dezvoltarea societăţii şi înflorirea ştiinţei, s-a amplificat chimia alcaloizilor, având ca urmare obţinerea unor substanţe cu efecte mult mai puternice decât plantele din care provin, fapt care a impulsionat şi traficul de droguri. Intuind posibilitatea de câştig fără muncă şi exploatând slăbiciunile fiinţei umane, anumiţi indivizi s-au lansat în una din cele mai nocive afaceri, traficul ilicit de droguri.

În prezent, producţia şi consumul de droguri au cunoscut o explozie extraordinară, explozie ce a decurs din profiturile obţinute în urma traficului ilicit de către organizaţii bine puse la punct. Vechile locuri geografice unde se cultivau plante din care se obţineau droguri, au atras atenţia traficanţilor care au preluat acest obicei, transformându-l într-o activitate organizată.

Rutele traficului de droguri urmează de mult timp itinerarii ocolitoare, folosindu-se zonele mai puţin frecventate şi slab controlate. Obiectivul traficanţilor este acapararea marilor pieţe de consum, limitând la minim riscurile de confiscare a drogurilor. Anumite zone de pe glob constituie încă de demult locurile de tranzit al traficului de droguri. Este cazul vechii rute a mătăsii şi opiului, care constituia, încă din antichitate, o axă comercială esenţială între Asia şi Occident. Încă din anii ’80, această rută care trece prin Kashi (fostul Kachgar) între podişul Pamir şi munţii Tian Chaui, în vestul Chinei, a redevenit o rută a drogurilor, potrivit spuselor preşedintelui Kîrghîzstan, Astor Akalo.

Regiunea montană situată la nordul frontierei dintre Thailanda, Birmania şi Laos, cunoscută sub numele de „Triunghiul de Aur”, a fost acaparată de traficanţii de droguri. Culturile mari au putut exista datorită zonei semisălbatice, a populaţiei seminomade precum şi inaccesibilităţii zonei datorită vegetaţiei sălbatice de junglă. Obiceiul locuitorilor acestei zone este acela de a arde pădurile, iar terenurile rezultate să fie cultivate cu mac opiaceu. După recoltare, terenul este părăsit, iar activitatea este reluată în altă zonă. Plantele sunt preluate de traficanţi, care le prelucrează în laboratoare clandestine situate în apropierea culturilor, produsele obţinute luând calea pieţelor de desfacere. Toate eforturile autorităţilor de a împiedica culturile de mac opiaceu au fost sortite eşecului. Aceasta s-a întâmplat din cauza sărăciei populaţiei care supravieţuieşte din punct de vedere economic de pe urma acestor culturi, obţinând venituri foarte mici, însă sigure în comparaţie cu sumele finale rezultate din traficul de droguri. Împiedicarea cultivării de plante specifice în zonă nu a fost posibilă nici în urma intervenţiei în forţă a autorităţilor. Instabilitatea politică din zonă, controlul acesteia din punct de vedere militar de către forţe care încurajează pe ascuns activităţile ilicite, precum şi corupţia factorilor de răspundere implicaţi în combaterea traficului din zonă care atinge cote alarmante, sunt alţi factori care nu permit eradicarea flagelului în acest colţ de lume3.

Instabilitatea politică şi militară, precum şi sărăcia în care se află populaţia a permis traficanţilor de droguri să stăpânească şi zona cunoscută sub denumirea de „Semiluna de aur”, ce cuprinde Afganistanul, Pakistanul şi Iranul. Aici populaţia seminomadă, care se bucură de obţinerea unor venituri sigure din traficul ilicit de droguri, cultivă pe suprafeţe mari mac opiaceu şi cannabis, pe care traficanţii le transformă în renumita „heroină persană”. Regiunea Matran din Pakistan, regiune aridă şi puţin frecventată, loc de contrabandă, serveşte ca punct de plecare a exportării heroinei din „Semiluna de aur”.

În Penjab şi în regiunea de nord-vest a Pakistanului se găsesc peste 800 de laboratoare clandestine care produc o heroină de calitate superioară care alimentează piaţa naţională şi internaţională, exportând drogul către SUA, ţările Europei şi Orientul Mijlociu. Laboratoarele de 1 Raport de evaluare a fenomenului drogurilor în România, Agenţia Naţională Antidrog, Bucureşti, 2004.2 Raportul Organului Internaţional de Control al Stupefiantelor pentru anul 2005, Organizaţia Naţiunilor Unite.3 Boroi Alexandru, Neagu Norel, Sultănescu Valentin-Radu – Infracţiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, pag. 13.

98

rafinare a heroinei sunt situate pe dealurile Chagai din Balouchistan şi în centura tribală din apropiere de Peshawar şi Karachi. Mafia drogurilor din Pakistan a profitat de instabilitatea politică a ţării şi de lipsa de reacţie a autorităţilor.

Pakistanul este considerat un narcostat, adică o ţară în care statul sau un sector de activitate din societate este implicat în traficul ilicit de droguri, realizând profituri în urma acestei activităţi.

Conflictul din Afganistan a provocat o extindere considerabilă a producerii opiului, cauzată de inexistenţa unei puteri centrale care să deţină controlul asupra teritoriilor.

În 2006, din întreaga cantitate de opiacee care a părăsit teritoriul afgan, 53% a trecut prin Iran, 33% prin Pakistan şi 15% prin Asia Centrală (în principal, prin Tadjikistan). Ruta de trafic din Afganistan continuă să traverseze Pakistanul, Iranul, Turcia şi ţările balcanice către centrele de distribuţie din Europa Occidentală.

Localizaţi în Afganistan şi în toate cele cinci republici din Asia Centrală, mafia drogurilor se identifică prin reţelele naţionale şi prin caracterul exclusiv familial sau etnic al acestora. Rolul lor pe piaţa drogurilor constă în cumpărarea opiaceelor de la fermieri şi vânzarea lor cumpărătorilor internaţionali. Mafia drogurilor din regiune este formată din grupări originare din Kazakhstan, Kîrghîzstan, Tadjikistan, Uzbekistan, dar aceste grupări nu sunt la fel de bine implementate precum grupările afgane.

A doua categorie de grupări implicate în traficul de droguri în Asia Centrală sunt organizaţiile criminale transnaţionale. Aceste grupări sunt următoarele:

reţelele de traficanţi afgani, kîrghîzi şi ruşi care transportă încărcăturile de opiacee spre Asia Centrală, Ţările Baltice, Rusia şi Uniunea Europeană;

reţelele de traficanţi afgani, turkmeni şi turci care fac trafic cu opiacee către Turcia, traversând Turkmenistanul, Armenia sau Azerbaidjan;

reţelele de traficanţi caucazieni responsabili cu traficul de droguri din Federaţia Rusă;

grupările afgano-iraniene şi afgano-pakistaneze; grupările independente din Tadjikistan şi Uzbekistan, care realizează contactul cu

diaspora din Afganistan; grupările de kîrghîzi şi turkmeni, care încearcă să dezvolte legăturile cu mafia

afgană a drogurilor; în ultima perioadă de timp, încearcă să pătrundă în traficul regional de droguri

grupările chineze, coreene, latino-americane şi nigeriene.Operaţiunile organizaţiilor criminale transnaţionale nu îşi au originile întotdeauna în

Afganistan. Pe lângă stocarea opiaceelor în Afganistan, grupările transnaţionale depozitează de asemenea drogurile în centre regionale diferite, precum Osh, Shymkent şi Samarkand, unde se implementează din ce în ce mai multe laboratoare clandestine.

Ultima categorie de grupări implicate în traficul de droguri din Asia Centrală sunt grupările armate nestatale şi grupările teroriste, precum talibanii, Al-Qaeda şi Mişcarea islamică din Uzbekistan. Grupările armate nestatale sunt comandate de „lorzi ai războiului”, persoane cu experienţă în derularea unor războaie civile. Ei domină comerţul cu droguri în două modalităţi: prin colectarea taxelor de la cultivatorii locali sau de la traficanţii care tranzitează teritoriul lor şi prin controlul procesului de fabricare a drogurilor în laboratoarele clandestine.

Relieful Asiei nu este un obstacol pentru traficanţi: numeroase puncte de trecere permit traversarea celor 2087 km. de frontieră dintre Afganistan şi vecinii de nord, de-a lungul a trei mari posturi de frontieră: Kuska (pe ruta Nerat din Achgabat pe unde traversează Turkmenistan), Turmez (pe ruta Mazâr–e Charif spre Karshi şi Boukhara, mai exact prin Uzbekistan) şi în final Nizhiny Pyandz (pe ruta Kaboul - Duşanbe, capitala Tadjikistan).

Mai mult, munţii din nord-estul Afganistanului prezintă trecători dificile, dar foarte puţin supravegheate. Traficanţii descoperă astfel provincii tadjikistaneze care sunt autonome de Duşanbe înainte de a trece prin Uzbekistan sau Kazakhstan.

Din cauza faptului că Iranul a adoptat o legislaţie severă în domeniul combaterii traficului

99

de droguri (legea din 12 ianuarie 1989 care prevede pedeapsa capitală în cazul deţinerii a cel puţin 5 kg. de opiu brut sau 30 de grame de heroină), traficanţii au început să caute noi rute de transport la începutul anilor ’90, dar confiscările efectuate de agenţiile de aplicare a legii confirmă faptul că Iranul rămâne un loc privilegiat de tranzit al heroinei afgane.

Tadjikistanul reprezintă în acest moment, principala cale de acces a opiaceelor ce provin din zona „Semilunei de aur”. Traficul de droguri ce tranzitează Tadjikistan relevă în mod clar importanţa acestor teritorii aflate sub controlul Alianţei de Nord, în special zonele din jurul Jirgatalului şi Garm din Tadjikistan. Aproximativ 3% din familiile agricultorilor din Tadjikistan se ocupă de cultivarea opiului şi între 10 000 şi 40 000 de tadjikistanezi (0,4% din populaţia totală) se ocupă cu comerţul de opiu, fiind folosiţi de traficanţi ca transportatori sau intermediari.

De altfel, nici o regiune a globului pământesc unde situaţia geografică şi social-politică au permis, nu a scăpat de prezenţa traficanţilor de droguri, care la preţuri mici reuşesc cultivarea şi transformarea culturilor în droguri ilicite pentru consum, după care le comercializează la preţuri exorbitante, profiturile fiind fabuloase.

Altă ţară puternic afectată de invazia drogurilor şi creşterea numărului de consumatori a devenit India. Întinsa suprafaţă a teritoriului, lungimea frontierelor maritime şi terestre nu au permis autorităţilor să efectueze un control sever asupra circulaţiei. Handicapul a fost imediat speculat de traficanţii de droguri care la început au folosit India ca ţară de tranzit pentru drogurile aduse din „Triunghiul de Aur”, după care s-au orientat către populaţie, numărul consumatorilor crescând continuu.

În prezent există trei centre distincte de producţie a opiaceelor care aprovizionează trei pieţe principale, şi anume1:

Afganistanul care aprovizionează ţările învecinate, Orientul Mijlociu, Africa şi, în mod deosebit, Europa;

Myanmar/Laos care furnizează opiacee ţărilor învecinate (în special Chinei) şi continentului Oceania (în principal, Australiei);

America latină (Mexic, Columbia, Guatemala, Peru) care aprovizionează America de Nord (în mod deosebit, Statele Unite ale Americii).

Într-un comunicat de presă din data de 2 septembrie 2006, Directorul Executiv al Biroului Naţiunilor Unite privind Drogurile şi Criminalitatea, Antonio Maria Costa, preciza că recolta de mac opiaceu obţinută în anul 2006 în Afganistan reprezintă aproape 92% din producţia la nivel mondial şi depăşeşte cererea globală cu 30%. „Opinia publică este din ce în ce mai frustrată de faptul că în Afganistan culturile de mac opiaceu nu pot fi ţinute sub control. Investiţiile politice, militare şi economice făcute de ţările coaliţiei nu au un impact vizibil asupra acestor culturi. Prin urmare, opiul din Afganistan finanţează insurgenţii, mafia internaţională şi duce la decesul a peste o sută de mii de persoane în fiecare an”, a mai adăugat domnul Costa2.

În data de 7 septembrie 2006 atrăgea atenţia un articol dat publicităţii de BBC NEWS prin care se aducea la cunoştinţă că generalul James Jones, comandantul NATO solicită ţărilor membre NATO să acorde întăriri pentru misiunea din sudul Afganistanului, recunoscând că trupele aliate nu mai fac faţă violenţei din regiune. La data de 12 septembrie 2006, Antonio Maria Costa făcea următorul apel pentru distrugerea industriei opiului în Afganistan: „Fac apel la forţele NATO pentru distrugerea laboratoarelor de heroină, dezafectarea pieţelor de opiu, atacarea convoaielor de opiu şi aducerea comercianţilor în faţa justiţiei. Invit ţările coaliţiei să ofere NATO mandatul şi resursele necesare”. În prezent, în Afganistan, numai în 6 din cele 34 de provincii nu se cultivă mac opiaceu. Aproximativ 12,6% din totalul populaţiei este implicată în cultivarea opiului.

În anul 2002, înalţi funcţionari din Kandahar şi chiar ministrul de interne afgan au fost 1 Raport de evaluare Semestrul I/2007 privind stadiul realizării activităţilor prevăzute pentru semestrul I/2007 în Planul de acţiune în vederea implementării Strategiei Naţionale Antidrog, în perioada 2005-2008, Agenţia Naţională Antidrog, Bucureşti, 2007, pag. 14. A se vedea şi UNODC, World Drug Report, 2006, pag. 63.2 Raport de evaluare 2007 privind stadiul realizării activităţilor prevăzute pentru anul 2006 în Planul de acţiune în vederea implementării Strategiei Naţionale Antidrog, în perioada 2005-2008, Agenţia Naţională Antidrog, Bucureşti, 2007, pag. 5.

100

acuzaţi că ar avea legături cu reţelele de trafic de droguri.Concluzia la care au ajuns mai multe organisme internaţionale însărcinate cu lupta

împotriva traficului de droguri este că în Africa, traficul de droguri constituie o problemă majoră, reprezentând un obstacol suplimentar în calea dezvoltării continentului. Deja, în 2001, un raport al Organului Internaţional de Control al Stupefiantelor afirma că „graţie experienţei lor în domeniul traficului cu haşiş şi heroină, cartelurile drogurilor din Africa occidentală căutau noi contacte în America Latină pentru a extinde traficul cu cocaină în întreaga regiune a Africii subsahariene”.

Este vorba de o turnură fundamentală în strategia traficului de droguri la nivel mondial, care poziţionează Africa ca o regiune „pivot” pentru distribuirea drogurilor în lumea întreagă. De la începutul anilor ’90, Africa era situată pe rute de tranzit ale drogurilor. Turnura a avut loc în anul 1993, când au fost confiscate în Nigeria 300 kg. de heroină provenind din Thailanda. Aceasta a reprezentat semnalul unei schimbări care arată transformarea numeroşilor mici contrabandişti africani (majoritatea nigerieni) din simpli transportatori pentru profitul altora, în membri ai unor bande conduse de cetăţeni africani, în măsură de a trata de la egal la egal cu organizaţii similare din alte continente. Afirmarea mafiilor nigeriene derivă de asemenea din apartenenţa Nigeriei la Commonwealth, care a permis legarea de relaţii strânse comerciale cu subcontinentul indian, producător de opiu şi heroină şi cu lumea consumatoare anglo-saxonă.

La sfârşitul anilor ’80 se înregistrează o creştere importantă a rolului Nigeriei ca centru strategic. În anul 1992, urmare a confiscărilor de cocaină din aeroportul Lagos, autorităţile nigeriene au suspendat zborurile directe către Rio de Janeiro. De atunci, traficanţii nigerieni sunt consideraţi ca principalii vectori ai drogului, o adevărată industrie a serviciului de comerţ de heroină şi cocaină. Ei sunt prezenţi în toate punctele cheie ale producerii şi traficului de droguri. Graţie compatrioţilor lor rezidenţi în străinătate, ei au format clanuri criminale comparabile cu cele columbiene, turce şi chineze.

Organizaţiile mafiote nigeriene, ca şi altele, se bazează pe solidaritatea etnică, de clan şi de familie. Deja în 1995, autorităţile americane estimau că 50% din heroina care circulă în ţara lor era introdusă de către nigerieni care utilizau Polonia şi Ungaria ca punct de tranzit pentru cocaina destinată Europei occidentale.

Prezenţa acestor organizaţii criminale, urbanizarea puternică, distrugerea valorilor tradiţionale africane, difuzarea unei culturi hedoniste sunt de asemenea factori care au creat premisele pentru un progres al traficului de droguri pe continentul african.

Confiscările de opiacee în Africa au înregistrat o creştere în aceşti ultimi ani. Potrivit statisticilor ONU, în anul 2004 s-a înregistrat o creştere a confiscării de heroină cu 60% în comparaţie cu anul precedent. Cea mai mare parte a acestei creşteri este datorată confiscărilor care au avut loc în Africa centrală şi occidentală, care s-au dublat între 2003 şi 2004. Heroina care trece prin Africa este destinată în primul rând pieţelor europene şi în al doilea rând celor din nordul Americii. Heroina provine din ţările Asiei de Sud-Vest şi de Sud-Est.

Cantitatea totală a opiaceelor confiscate în Africa este totuşi modestă (0,3% din totalul confiscărilor la nivel mondial). Trebuie să ţinem cont totuşi că nu există statistici fiabile şi că nivelul confiscărilor nu reflectă adevăratul flux al drogurilor care tranzitează Africa din cauza slăbiciunii forţelor de poliţie locală care au dificultăţi în interceptarea transporturilor ilicite.

În ceea ce priveşte utilizarea opiaceelor în Africa, potrivit statisticilor Biroului Naţiunilor Unite privind Drogurile şi Criminalitatea (UNODC), se remarcă o creştere a consumării lor pe continentul african, îndeosebi în Africa orientală, în Africa sudică şi în mai multe ţări din Africa occidentală. După experţii ONU, creşterea consumului de heroină în aceste regiuni provine din faptul că ele sunt folosite ca locuri de tranzit de către narcotraficanţi, care nu se dedau totuşi de la a-şi crea o piaţă locală.

Raportul Biroului Naţiunilor Unite privind Drogurile şi Criminalitatea (UNODC) asupra traficului de stupefiante din 2007 remarcă faptul că „o parte mică, dar în creştere din producţia de opiacee afgane este trimisă în America septentrională fie prin Africa orientală şi Africa occidentală, fie prin Europa”.

101

În 2004, 50% din confiscările de cocaină de pe continentul African au fost înregistrate în Africa occidentală şi centrală. Zona de trecere cea mai utilizată de către traficanţii de cocaină este cea a Golfului de Guineea, de unde cocaina este transportată în Europa în cantităţi mici de către „cărăuşi”.

Traficanţii de cocaină încearcă într-o măsură ascendentă să utilizeze ca rute ale tranzitului Africa din două motive. Primul provine din îmbunătăţirea sistemelor de supraveghere desfăşurate de autorităţile locale şi de autorităţile americane în regiunea Caraibe şi America centrală, ruta tradiţională folosită de traficanţi. În aceşti ultimi ani de exemplu, s-au ridicat baze de supraveghere americane din Anzi în Insulele Caraibe. În plus autorităţile olandeze au intensificat supravegherea cu patrule aeriene poziţionate în insulele Curaqao şi Saint Martin.

Al doilea factor este legat de diminuarea consumului de cocaină înregistrată în SUA, faţă de o creştere a cererii în Europa. Africa este deci o rută comodă şi sigură pentru a ajunge o piaţă în creştere. Ca efect colateral, s-a creat, în plus, o piaţă africană care înregistrează în ultimii ani creşteri însemnate.

Pe când Africa nu este pentru moment decât un loc de tranzit şi o piaţă reziduală pentru droguri precum cocaina şi heroina, principala producţie locală de substanţe stupefiante este cea de cannabis. Conform raportului Biroului Naţiunilor Unite privind Drogurile şi Criminalitatea (UNODC) pe anul 2006, iarba de cannabis este cultivată, adeseori în mod ilegal, în 176 de ţări din lumea întreagă. Africa reprezintă 27% din producţia mondială şi principalii producători sunt Marocul (3700 de tone), Africa de Sud (2200 de tone) şi Nigeria (2000 de tone).

Producţia de droguri sintetice este limitată în Africa, cu excepţia Africii de Sud unde fabricarea de metamfetamine a crescut în ultimii ani. Datele privind descoperirea de laboratoare clandestine confirmă această tendinţă.

Columbia este statul cu cea mai mare suprafaţă cultivată cu coca, în ciuda scăderii cu 9%, de la 86.000 de hectare la 78.000 de hectare a suprafeţei de cultură. La nivel statal, 72% din numărul global de capturi de cocaină se concentrează pe teritoriul a 5 state: Columbia, Statele Unite ale Americii, Venezuela, Spania şi Ecuador1.

Organizaţiile mexicane de trafic de droguri sunt cele mai influente dintre organizaţiile care operează pe teritoriul SUA, prezentând pericolul cel mai mare din punct de vedere organizaţional. Acestea reprezintă principalii transportatori de cocaină şi distribuitorii de cantităţi mari în ţară, de asemenea wlw sunt impolicate în producţia, transportul şi distribuţia heroinei, marijuanei şi metamfetaminei disponibile pe piaţa de droguri din SUA.

Sediul local al DEA din New York a constatat recent că grupările criminale mexicane se aprovizionează de la grupările criminale columbiene, acestea fiind sursa cantităţilor mari, la nivelul kilogramelor de cocaină existente în multe zone din oraşul New York.

În Europa, heroina se găseşte sub două forme de import: heroina brună obişnuită (forma sa chimică de bază) şi heroina albă (sub formă de sare) care este mai rar întâlnită şi, de obicei, mai scumpă, provenind de obicei din Asia de Sud-Est. Pe lângă heroina importată, unele droguri pe bază de opiacee sunt produse în Uniunea Europeană, dar fabricarea este în esenţă limitată la producerea pe scară redusă a preparatelor „de casă” din mac opiaceu (ex. tulpini de mac opiaceu, concentrat de mac opiaceu obţinut din tulpini sau capsule zdrobite de mac) într-o serie de state din estul Uniunii Europene, cum ar fi Lituania, unde piaţa de tulpini de mac opiaceu şi concentrat de mac opiaceu din tulpini pare să se fi stabilizat, precum şi Polonia, unde se pare că producţia de „heroină poloneză” este în descreştere2.

Pe lângă implicaţiile acestui flagel asupra sănătăţii populaţiei şi a costurilor tot mai mari pentru menţinerea sa sub control, trebuie relevate şi cele legate de câştigurile imense realizate de traficanţi, parte din acestea fiind folosite pentru comiterea altor activităţi ilicite, inclusiv pentru finanţarea actelor teroriste. La nivel mondial se constată o creştere continuă a numărului de

1 Raport de evaluare Semestrul I/2007 privind stadiul realizării activităţilor prevăzute pentru semestrul I/2007 în Planul de acţiune în vederea implementării Strategiei Naţionale Antidrog, în perioada 2005-2008, Agenţia Naţională Antidrog, Bucureşti, 2007, pag. 16.2 http://ar2006.emcdda.europa.eu

102

consumatori de droguri. În anul 2004, peste două sute milioane de persoane (peste 5% din populaţia lumii), cu vârste cuprinse între 15 şi 64 de ani, au consumat droguri cel puţin o dată.

Până nu de mult, la noi în ţară s-a considerat că fenomenul drogurilor nu a fost cunoscut niciodată, drogurile reprezentând ceva cunoscut numai de către Occidentul decadent, această idee fiind indusă de propaganda comunistă. Înainte de anul 1990, consumul ilicit de droguri în România constituia un aspect cu caracter excepţional, în cele câteva cazuri înregistrate consumatorii fiind cetăţeni străini, în marea lor majoritate marinari. De asemenea, în evidenţa autorităţilor vremii se regăsea un număr mic de persoane, devenite dependente ca urmare a unor tratamente îndelungate cu morfină sau alte medicamente cu conţinut stupefiant1.

În perioada de tranziţie parcursă de România după Revoluţia din Decembrie 1989, criminalitatea organizată naţională şi internaţională şi-a făcut apariţia şi s-a dezvoltat, grupurile criminale acţionând structurat în diverse domenii ale vieţii sociale şi economice. O parte a cetăţenilor români uzitând de dreptul la libera circulaţie au săvârşit fapte penale în afara teritoriului naţional, pentru ca ulterior, în baza experienţei acumulate, să iniţieze pe teritoriul României forme organizate de criminalitate, deja existente în alte zone geografice.

Poziţia geografică deosebită pe care o ocupă România a făcut ca aceasta să fie luată în calcul de către reţelele de traficanţi de droguri ca un important „cap de pod” ce face legătura între Orient şi Occident. Arealul favorabil al României, care include toată gama căilor de transport, a permis reţelelor de traficanţi să folosească diverse mijloace pentru tranzitarea teritoriului ţării.

O serie de factori determinanţi, precum factori de ordin social-politic-economic, cadrul legislativ insuficient reglementat în materie antidrog şi inexistenţa organelor judiciare specializate în combaterea acestui gen de infracţiuni, care să aibă dotarea tehnică corespunzătoare, au influenţat în timp, evoluţia României în ceea ce priveşte traficul de droguri.

Situaţia conflictuală dintre statele ex-iugoslave a făcut ca pentru o perioadă de timp centrul de greutate al traficului de droguri să se transfere pe cel de-al doilea segment al “rutei balcanice” care include şi România.

În dorinţa lor de expansiune, organizaţiile criminale privesc România nu numai ca o ţară de tranzit, dar şi ca o piaţă de desfacere şi consum ilicit a drogurilor. Deschiderea graniţelor României, care a condus la o creştere enormă a numărului de mijloace de transport şi mărfuri ce intră şi ies, în şi din ţară, conferă organizaţiilor criminale posibilităţi largi de camuflare a drogurilor şi de tranzitare a teritoriului ţării.

România reprezintă principalul tronson al celei de-a doua rute balcanice de transport al drogurilor către Europa Occidentală. Ruta a doua balcanică de transport al drogurilor porneşte din Turcia, traversează Bulgaria, intră în România prin punctele de frontieră sudice (Negru Vodă, Vama Veche, Bechet, Giurgiu), trece prin Bucureşti, după care continuă prin zona subcarpatică spre Vest, iar prin punctele de frontieră Nădlac, Borş, Petea intră în Ungaria. În continuare, trece prin Budapesta, intră în Slovacia prin Rajka, iar după traversarea teritoriului slovac, ajunge prin zona sud-vestică, în Cehia, de unde pătrunde în Germania prin punctul de frontieră dintre cele două ţări2.

O altă variantă a celei de-a doua rute balcanice, care include şi un tronson maritim, este: Istanbul-Constanţa (pe Marea Neagră)-Bucureşti, după care intră pe traseul mai sus descris.

Din cea de-a doua rută balcanică se desprinde o altă variantă care pleacă din Bucureşti, traversează zona estică a României, după care intră în Ucraina, unde se bifurcă, un traseu continuând prin Polonia către Germania, iar celălalt spre aceeaşi destinaţie, dar prin Slovacia şi Cehia.

Prima rută balcanică ce ocoleşte România, dar care poate oricând să includă şi variante care să vizeze ţara noastră, are următorul traseu: Turcia-Bulgaria-Serbia-Ungaria, iar la Budapesta intră pe ruta a doua balcanică.

1 Raport de evaluare a fenomenului drogurilor în România, Agenţia Naţională Antidrog, Bucureşti, 2004.2 Raport naţional privind situaţia drogurilor, Agenţia Naţională Antidrog - Observatorul Român de Droguri şi Toxicomanii, Bucureşti, 2005.

103

Caracterul relativ stabil al rutelor de transport nu exclude şi alte variante care să vizeze România, depistarea acestora depinzând în mare măsură de abilitatea instituţiilor implicate în combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri şi, mai ales, de modul în care acestea cooperează cu instituţiile similare ale altor state.

Transformarea Afganistanului în principal producător de heroină a format, în opinia analiştilor internaţionali, convingerea că transporturile de heroină către Europa nu se vor mai efectua prin România, în principal, ci prin ocolirea acesteia prin nord, urmând ruta Turkmenistan/Iran – traversând Marea Caspică-Azerbaidjan-Georgia-traversând Marea Neagră-Ucraina şi de aici către vest (este puţin probabil ca transporturile de heroină din Afganistan să traverseze Turcia, datorită conflictelor cu reţelele locale de traficanţi de droguri).

Din cazuistica ultimilor ani, rezultă că pentru drogurile sintetice se prefigurează dezvoltarea unor rute dinspre vest (Olanda, Belgia, Germania) spre est (România), dar şi dinspre nord (Ţările Baltice, Ucraina) pentru produsele stupefiante de sinteză (amfetamine, MDMA, LSD şi altele), care ar urma să devină active pe teritoriul României.

Principalele tendinţe privind evoluţia fenomenului criminalităţii în domeniul drogurilor sunt următoarele1:

amplificarea şi diversificarea fenomenului infracţional transfrontalier; modificarea continuă a rutelor utilizate şi a tipurilor de droguri traficate în funcţie

de cerinţele pieţei ilicite; extinderea fenomenului infracţional din acest domeniu pe întreg teritoriul ţării; amplificarea si diversificarea criminalităţii asociate consumului de droguri; diversificarea modalităţilor de spălare a banilor rezultaţi din operaţiunile ilicite cu

droguri prin racolarea unor specialişti din domeniul financiar-bancar şi coruperea unor funcţionari publici;

creşterea numărului de consumatori de droguri şi, în special, a celor care preferă amfetaminele şi cannabisul.

Potrivit Strategiei naţionale antidrog în perioada 2005-2012, principalii factori de risc care pot influenţa nivelul ofertei de droguri sunt:

poziţia României la intersecţia principalelor rute tradiţionale utilizate de traficanţii internaţionali de droguri şi faptul că începând cu data de 01 ianuarie 2007 ţara noastră reprezintă graniţa estică a Uniunii Europene;

creşterea fluxului de imigranţi spre România şi alte state membre ale Uniunii Europene;

dezvoltarea traficului comercial prin punctele de frontieră cu consecinţe asupra scăderii timpilor de control;

creşterea consumului de droguri şi în special a celui de droguri sintetice; implicarea în fapte de corupţie a unor funcţionari publici care au atribuţii directe

în activitatea de control la frontieră; proliferarea reţelelor teroriste interesate în obţinerea de fonduri din traficul ilicit

de droguri; cooperarea insuficientă între instituţiile abilitate în reducerea ofertei de droguri.Constant şi nu pe un teren viran, ci ca o consecinţă a dezvoltării rapide a narcotraficului

internaţional, şi a unei cereri crescânde de stupefiante şi pe piaţa internă, traficul intern cu droguri şi în special cel stradal s-a intensificat, atingând în prezent cote alarmante, atât pe raza Capitalei, cât şi în alte centre urbane din ţară materializate prin sporirea numărului de vânzători stradali şi din locuinţe, amplificarea cererii de droguri în instituţiile de învăţământ, discoteci, locuri şi medii infracţionale.

Numai în Bucureşti, de exemplu, există deja locuri cvasinotorii unde se comercializează, aproape ostentativ, „moartea albă”. În aceste activităţi, organizate pe scheletul unor veritabile reţele de comercianţi, sunt implicaţi atât în calitate de dealeri, cât şi de consumatori, grupuri de

1 Hotărârea Guvernului nr. 73/2005 privind aprobarea Strategiei Naţionale Antidrog în perioada 2005-2012.

104

români, preponderent din etnia rromilor. Este o situaţie surprinzătoare, la care specialiştii nu sa-u gândit cu ceva timp în urmă, în sensul că asemenea indivizi vor renunţa la clasica bişniţă cu produse agroalimentare, flori, ţigări, cu aur şi valută şi se vor lansa în afaceri cu stupefiante.

În prezent, ţara noastră nu reprezintă o ameninţare majoră din punct de vedere al producţiei şi distribuţiei de stupefiante, datorită consolidării legislaţiei interne privind controlul drogurilor şi precursorilor cât şi a structurilor administrative şi de coordonare1.

6.2.3. Conceptul şi clasificarea drogurilorEtimologia cuvântului „drog” nu este întrutotul şi exact cunoscută. În opinia unor autori,

termenul provine din limba olandeză (droog)2. Claude Saumaise şi Gilles Ménage, cercetărori în domeniu, sunt de părere că termenul derivă de la „droga”, plecând de la cuvântul din limba persană „droa”.

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte drogul ca fiind: substanţa de origine vegetală, animală sau minerală, care se întrebuinţează la

prepararea unor medicamente şi ca stupefiant; substanţa folosită la prepararea unor medicamente sau ca stupefiant; substanţa toxică medicamentoasă folosită la prepararea produselor farmaceutice.Potrivit legislaţiei naţionale3, drogurile reprezintă „plantele şi substanţele stupefiante ori

psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe”.Lato sensu, drogul a fost definit4 ca fiind orice substanţă utilizată în terapeutică, datorită

unor proprietăţi curative, dar al cărei efect este câteodată, incert şi nociv pentru organismul uman. Totuşi, această definiţie este mult prea vagă, generalizând medicamentele.

O altă definiţie5 prezintă drogurile ca fiind substanţe solide, lichide sau gazoase, care odată introduse în organism, modifică imaginea asupra realităţii înconjurătoare. Folosirea abuzivă poate crea dependenţa fizică şi psihică sau tulburări grave ale activităţii mentale şi ale comportamentului.

Potrivit altor autori6, noţiunea de „drog” trebuie înţeleasă în sensul de „stupefiant”, „produse sau substanţe stupefiante ori toxice” sau „substanţe psihotrope”.

Noţiunea de „stupefiant” este definită ca fiind substanţa medicamentoasă care inhibă centrii nervoşi, producând o stare de inerţie psihică şi fizică şi care, folosită în mod sistematic duce la obişnuinţă şi la necesitatea unor doze crescânde7.

În opinia autorilor, drogurile reprezintă acele substanţe care, fiind introduse de o persoană pe diferite căi în organism (injectare, prizare, inhalare) produc acestuia modificări esenţiale, putând genera dependenţa fizică şi/sau psihică a persoanei care le consumă8.

Din punct de vedere farmacologic, drogul este substanţa utilizată de medicină şi a cărei administrare abuzivă (consum) poate crea dependenţă fizică şi/sau psihică ori tulburări grave ale activităţii mentale, percepţiei, comportamentului, cunoştinţei.

În accepţiunea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii9, „drogul” este acea substanţă care, odată absorbită de un organism viu, poate modifica una sau mai multe funcţii ale acestuia.

Academia Naţională de Medicină din Franţa a adoptat următoarea definiţie a drogurilor: „substanţe naturale sau de sinteză ale căror efecte psihotrope produc senzaţii comparabile plăcerii, conducând prin consumul lor repetat de cele mai multe ori la dependenţa psihică şi 1 Raportul Organului Internaţional de Control al Stupefiantelor pentru anul 2005, Organizaţia Naţiunilor Unite.2 Drugescu Nicolae - Medicină legală, Editura Printech, Bucureşti, 2001, pag. 81. A se vedea în acelaşi sens şi Yves Pélicier, Guy Thuillier – La drogue, PressesUniversitaires de France, Collection „Que sais-je?”, 1972 (septième édition).3 Art.1, lit. b din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.4 Drăgan Jenică – Dicţionar de droguri, Editura Naţional, Bucureşti, 2000, pag. 4.5 Răşcanu Ruxandra, Zivari Mirela – Psihologie şi psihopatologie în dependenţa de drog, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2002, pag. 336.6 Bercheşan Vasile, Pletea Constantin – Drogurile şi traficanţii de droguri, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998, pag. 58.7 Dicţionarul Explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, 1998, pag. 1030.8 Ştefan Cristian Eduard – Flagelul drogurilor, Editura Cermaprint, Bucureşti, 2006, pag. 18.9 Drăgan Jenică – Aproape totul despre droguri, Editura Militară, Bucureşti, 1994, pag. 41.

105

fizică. Cuvântul drog nu trebuie să fie utilizat cu sensul de medicament sau de substanţă activă din punct de vedere farmaceutic.”1.

Observatorul francez al drogurilor şi toxicomanilor defineşte drogurile2 ca fiind: „produse naturale sau sintetice, consumate în vederea modificării stării de cunoştinţă, având potenţial de uzanţă nociv, de abuz sau dependenţă, a căror folosire poate fi legală sau nu”.

Institutul de sănătate publică din Belgia defineşte drogul ca fiind substanţa psihoactivă utilizată în scopuri non-medicale3.

În conformitate cu unele recomandări ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, substanţele sau clasele de substanţe psihoactive (drogurile) care produc asemenea modificări şi generează dependenţa, sunt următoarele: alcoolul, opiaceele, derivatele cannabisului, sedativele şi hipnoticele, cocaina, halucinogenele, tutunul, solvenţii volatili, alte substanţe psihoactive şi substanţe din diferite clase, utilizate în asociere4.

Potrivit documentelor internaţionale, prin „droguri” înţelegem stupefiantele supuse controlului internaţional prin Convenţia unică privind stupefiantele din 1961 şi substanţele psihotrope al căror control internaţional este prevăzut de Convenţia privind substanţele psihotrope, încheiată în anul 1971.

Psihotrope sunt considerate toate substanţele de origine naturală (vegetală, animală ori minerală) sau de sinteză, susceptibile să modifice într-un mod oarecare activitatea psihicului şi comportamentului uman. Ele acţionează direct asupra sistemului nervos central, influenţând inegal selectiv sau global, atât funcţiile psihice instinctive cât şi procesele mentale şi emoţionale.

Termenii drog licit şi drog ilicit au fost utilizaţi din momentul incriminării prin lege a substanţelor psihotrope. Drogurile licite sunt substanţele psihotrope al căror consum sau vânzare nu este incriminat prin lege. Cofeina din cafea, nicotina din tutun, alcoolul şi unele medicamente (eliberate din farmacii fără prescripţie medicală) pot fi considerate droguri admise de societatea în care trăim. În doze mari, ele pot produce toleranţă fizică şi psihică.

Drogurile ilicite sunt drogurile al căror consum sau vânzare în afara cadrului legal atrage răspunderea penală a persoanelor, constituind infracţiuni. Caracterul ilicit al drogurilor diferă de la o legislaţie la alta. Spre exemplu, consumul de cannabis este ilegal în Franţa, dar este permis în Olanda, fiind supus totuşi unei reglementări legale. Drogurile care fac obiectul unor convenţii internaţionale sau legi naţionale sunt denumite şi „droguri de abuz” („abused drugs”).

În literatura de specialitate şi în practică există numeroase clasificări ale drogurilor, având la bază diferite criterii, cum ar fi: efectul produs asupra sistemului nervos central, originea substanţelor, regimul juridic aplicabil, implicaţiile sociale sau dependenţa produsă în urma consumului.

În funcţie de efectul produs asupra sistemului nervos central, drogurile se clasifică astfel:

substanţe stimulente sau psihoanaleptice; substanţe depresoare sau psiholeptice; substanţe perturbatoare (halucinogene) sau psihodisleptice.Stimulentele sunt substanţe care accelerează activitatea sistemului nervos central. Din

această categorie fac parte: frunzele arbustului de coca, crack-ul, amfetaminele, anorexigenele şi psihostimulenţii. Acestea se subclasifică în5:

stimulente ale veghii – amfetamina, cocaina, cofeina, cathina. În doze moderate acestea întreţin starea de veghe, cresc activitatea mentală şi creează o senzaţie de bine.

stimulente ale umorii – substanţe ce îndepărtează starea depresivă.Depresoarele sunt substanţe care încetinesc activitatea sistemului nervos central, în

1 Pierre Delaveau – Communiqué portant sur la définition du mot „ drogue ” , Académie Nationale de Médecine, Paris, 28 novembre 2006.2 Charpenel Y., Maestracci N. – Drogues et Toxicomanies, Editura O.F.D.T., Paris, 1999, pag. 10.3 Marc Roelands – Définition du mot „ drogue” , Institut de santé publique, Bruxelles (Belgique).4 Organizaţia Mondială a Sănătăţii – Seria de rapoarte tehnice nr. 836/1993, pag. 6.5 Drăgan Jenică – Dicţionar de droguri, Editura Naţional, Bucureşti, 2000, pag. 241.

106

general ele având efecte analgezice şi sedative. Principalele substanţe ce fac parte din această categorie sunt: opiul şi derivaţii săi (morfina şi heroina), medicamentele pe bază de opiu sau derivaţi ai acestuia, morfinice de sinteză, barbiturice, tranchilizante şi hipnoticele.

Halucinogenele sunt substanţe care perturbă activitatea sistemului nervos central şi provoacă alterări ale percepţiei, temporale şi spaţiale. În fapt ele deformează senzaţiile şi percepţiile celui care le utilizează1. Cunoscute şi sub denumirea de „droguri psihedelice”, în această categorie sunt cuprinse cannabisul, LSD 25, mescalina, ciupercile halucinogene, ketamina, phenciclidina, etc.

După originea lor, drogurile se clasifică în2: droguri naturale; droguri de semisinteză; droguri de sinteză (sintetice).Drogurile naturale sunt cele obţinute direct din plante sau arbuşti: opiul, morfina,

cocaina, cannabisul şi răşina acestuia, frunzele de coca şi derivaţii săi şi alte plante cu principii halucinogene.

Drogurile de semisinteză sunt cele realizate prin procedee chimice pornind de la o substanţă naturală extrasă dintr-un produs vegetal (heroina, codeina).

Drogurile de sinteză sunt obţinute în întregime prin sinteze chimice: metadona, mescalina, LSD 25, amfetamina, designer-drugs, ecstasy ori alte substanţe psihotrope obţinute în laboratoare clandestine. Tot în această categorie sunt incluşi şi solvenţii volatili şi alte produse cu proprietăţi asemănătoare drogurilor3. Tot droguri de sinteză sunt considerate mai multe produse ce sunt deturnate de la folosirea lor tradiţională, fiind totodată larg răspândite şi uşor de procurat. Acestea antrenează o puternică dependenţă psihică şi uneori fizică producând totodată şi fenomenul de toleranţă.

În funcţie de regimul juridic al substanţelor, acestea se împart în două categorii: substanţe a căror fabricare şi administrare sunt supuse controlului (morfina,

barbituricele, ketamina) – sunt folosite în tratamente medicale; substanţe total interzise (LSD, heroină, ecstasy, cocaină).Un alt criteriu important de clasificare, îl constituie dependenţa generată (clasificare de

ordin medical). În funcţie de aceasta, drogurile se împart în trei categorii: droguri care produc dependenţă fizică; droguri care produc dependenţă psihică; droguri care produc dependenţă mixtă – din această ultimă categorie fac parte cele

mai multe stupefiante.O altă clasificare este cea statuată în dreptul internaţional, conform căreia în funcţie de

plasarea pe unul dintre cele două tablouri ale Convenţiei unice privind stupefiantele din anul 1961 şi respectiv patru tablouri din Convenţia privind substanţele psihotrope din anul 1971, drogurile se împart în stupefiante şi substanţe psihotrope.

Potrivit art.1, lit.q şi r din Convenţia asupra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, semnată la Viena la 20 decembrie 1988, această clasificare arbitrară este menţinută şi chiar întărită.

După tipul general de drog, acestea pot fi:a) Substanţe psihotrope, care, la rândul lor se pot clasifica: după substanţele din care derivă; după originea lor; după riscurile farmacodependenţei şi abuzului pe care le prezintă; după efectele de ordin fizic şi psihic;

1 Drăgan Jenică – op.cit., pag. 118.2 Macovei Radu Alexandru (coordonator), Galetescu Emanoil, Vasilescu Lucian, Tihan Eusebiu, Căpăstraru Cristian – Elemente de toxicologia dogurilor. Aspecte medicale, toxicologice, psihosociale, psihiatrice şi juridice, Editura Focus, Bucureşti, 2006, pag. 48.3 Drăgan Jenică – Aproape totul despre droguri, Editura Militară, Bucureşti, 1994, pag. 40.

107

după compoziţia chimică generală.b) Substanţe psihoactive, care, la rândul lor pot fi: stupefiante naturale, semisintetice şi sintetice; produse din extract de cannabis; cocaina şi celelalte substanţe extrase din coca; barbituricele şi celelalte sedative hipnotice; tranchilizantele minore; amfetaminele şi stimulentele analoage; LSD şi alte halucinogene; droguri asemănătoare aflate sub control; solvenţi organici şi inhalanţi.Cercetătorul francez Pierre Deniker1 realizează o clasificare generală a psihotropelor,

după cum urmează: psiholeptice cu acţiuni hipnotice, tranchilizante şi sedative, neuroleptice şi

regulatoare ale umorului; psihoanaleptice cu acţiuni stimulatoare şi antidepresoare; psihodisleptice: halucinogene şi onirogene (mescalina), stupefiantele (cocaina,

heroina, morfina) alcoolul şi derivaţii săi.În funcţie de modul de administrare (de consum), drogurile pot fi clasificate în:

injectabile, ingerabile, de prizare, de masticare, de fumare, inhalare; unele se pot administra şi sub forma de supozitoare2.

În monografia sa despre toxicomani intitulată „Paradisuri artificiale”, Gabriel Ştefan Gorun este de părere că substanţele psihoactive pot aparţine uneia din următoarele clase, în funcţie de originea vegetală (opiu, cannabis, coca, mescalina), forma de agregare (gaz, aerosoli, lichide, solide), domeniul de utilizare (produse ilegale, industriale, medicale), acţiune (psihodisleptice, psiholeptice, psihoanaleptice), potenţialul de creare a dependenţei (mare sau redus).

După efectul farmacodinamic principal, drogurile sunt3: euforicele (opiaceele şi opiozii); inhalantele (solvenţi volatili, lacuri, combustibili, aerosoli); halucinogene (cannabis, fenilalanina, phenciclidina, ketamina); nicotina; excitantele (antidepresive, psihotice, timoleptice, neurostimulante); psiholeptice (deprimantele); steroizii anabolizanţi (testosteronul).O altă clasificare este făcută de legislaţia naţională, potrivit căreia drogurile se împart în: droguri de mare risc: heroina, cocaina, morfina, amfetaminele, opiul, LSD-ul,

ecstasy; droguri de risc: cannabis, diazepam, fenobarbital, aminorex, nitrazepam; precursorii utilizaţi la fabricarea drogurilor: efedrina, acetona, anhidrida acetică,

acidul sulfuric, toluenul etc.; inhalanţii chimici toxici ( cel mai cunoscut şi frecvent întâlnit este aurolacul

consumat de „copiii străzii”).

1 Pierre Deniker – La psichopharmacologie, PressesUniversitaires de France, Collection „Que sais-je?” nr. 1216/1976, pag. 35.2 Drăgan Jenică – Aproape totul despre droguri, Editura Militară, Bucureşti, 1994, pag. 47.3 Macovei Radu Alexandru (coordonator), Galetescu Emanoil, Vasilescu Lucian, Tihan Eusebiu, Căpăstraru Cristian – Elemente de toxicologia dogurilor. Aspecte medicale, toxicologice, psihosociale, psihiatrice şi juridice, Editura Focus, Bucureşti, 2006, pag. 158.

108

6.3. Traficul de persoaneTraficul de persoane a cunoscut o creştere constantă în ultimii ani, devenind o problemă

naţională şi internaţională1.Fenomenul nu este unul episodic, implicând un număr mare de persoane, cunoscând

profunde conotaţii de ordin social şi economic, demonstrând încălcarea profundă a drepturilor fundamentale ale omului şi devenind o problemă ce se agravează constant2.

În acest context, se impune formularea unor politici coerenţe pentru prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane, proces care întâmpină însă o serie de dificultăţi rezultate, în primul rând, din necunoaşterea dimensiunilor reale ale fenomenului, datorată mobilităţii foarte mari, intensei circulaţii peste frontiere a persoanelor şi bunurilor, iar, în al doilea rând, din obscuritatea fenomenului, asigurată de menţinerea manifestărilor sale în contextul unor activităţi aparent legale3.

În plan regional, criza din Balcani din ultimul deceniu a favorizat dezvoltarea fenomenului, România fiind citată ca ţară de origine şi de tranzit pentru marile reţele de trafic de femei, provenind îndeosebi din Asia, dar şi din ţările vecine ca Ucraina, Moldova sau Belarus, cu destinaţia în ţările din fosta Iugoslavie (cu accent pe regiunea Kosovo), precum şi Turcia, Grecia sau statele din Europa Occidentală4.

Deşi fenomenul ia amploare în întreagă lume, nu doar în ţara noastră, el se manifestă cu precădere în zonele în care lipsesc o legislaţie corespunzătoare şi un sistem de cooperare eficient între instituţiile guvernamentale şi societatea civilă.

De aceea, un prim aspect care priveşte traficul de persoane trebuie raportat la cauzele care i-au determinat apariţia.

Traficul de persoane nu este un fenomen recent, existând rapoarte ale poliţiei din alte state, datate la sfârşitul secolului al XIX-lea, care indicau răpiri şi vinderi de copii şi fete din satele locuite de evreii din Ţara Galilor şi din alte ţări ale Europei Centrale şi de Est în bordelurile din toată lumea, în special în America de Sud. în America Latină şi în Caraibe, în particular Argentina şi Brazilia, date despre astfel de cazuri sunt înregistrate înainte de anii 18605.

Peste mai bine de un secol şi jumătate, factorii acestui fenomen au rămas practic aceiaşi, însă datorită tendinţelor de industrializare, internaţionalizare şi globalizare au apărut şi cauze noi.

O examinare atentă a cauzelor care au determinat apariţia şi proliferarea fenomenului traficului de fiinţe umane, la nivelul ţării noastre, face posibilă gruparea acestora.

Astfel, efectele tranziţiei din ţările din sud-estul Europei au avut drept rezultat schimbări politice, sociale şi culturale care, la rândul lor, au determinat o creştere a sărăciei şi a ratei şomajului, o distribuţie inegală de putere pe piaţa muncii între bărbaţi şi femei. în ultimii ani, această tranziţie a creat situaţii de criză , răspândirea traficului fiind efectul feminizării sărăciei şi a migraţiei pe piaţa muncii. Discriminarea pe piaţa muncii relevată prin ratele ridicate ale şomajului (pe piaţa muncii femeile sunt ultimele angajate şi primele concediate, în acest mod fiind împinse tot mai mult către sectoarele neconvenţionale ale economiei, trebuind să muncească „la negru" pentru a-şi câştiga existenţa, unul dintre cele mai profitabile sectoare de pe piaţa muncii la negru fiind industria sexului), combinată cu sărăcia motivată de remunerarea proastă a muncii şi cu ocaziile de a emigra au determinat considerarea emigrării în ţările mai dezvoltate, ca unică soluţie.

Corupţia autorităţilor poate constitui un factor care permite dezvoltarea fenomenului traficului de persoane; traficul şi corupţia se completează reciproc, prin aceea că traficul creează multiple oportunităţi care au ca finalitate coruperea funcţionarilor publici şi crearea premiselor

1 Gheorghiţă Mateuţ şi colaboratorii – Traficul de fiinţe umane.Infractor. Victimă. Infracţiune.Ed. Alternative Sociale, Iaşi 2005, pag.11.2 Ibidem.3 Gheorghiţă Mateuţ şi colaboratorii – Traficul de fiinţe umane.Infractor. Victimă.Infracţiune.Ed. Alternative Sociale, Iaşi 2005, pag.11.4 www.sens.org.ro5 www.iatp.md.

109

de subminare a întregului efort depus de alţi factori pentru combaterea acestui fenomen1.Controlul slab al graniţelor, lipsa sistemului de evidenţă a persoanelor care emigrează, în

ţara de origine, lipsa cadrului legislativ sau existenta unui cadru legislativ neadecvat, inaplicabil referitor la migraţie, la combaterea traficului de persoane, protecţia victimelor şi a martorilor constituie, de asemenea, cauze care au determinat apariţia şi dezvoltarea traficului de fiinţe umane.

Restricţionarea oportunităţilor de migrare legală în ţările de destinaţie, precum şi reglementările foarte restrictive cu privire la migraţia legală impuse de ţările cu o economie mai dezvoltată, spre care tind victimele traficului, limitează cu severitate orice formă de migraţie legală, situaţie care favorizează traficul.

Internaţionalizarea grupărilor criminale, profiturile mari obţinute în urma traficului de femei; astfel, Interpolul califica traficul ca fiind crima cu cea mai rapidă ascensiune din lume, iar O.N.U. accentua că traficul a devenit un business global cu o cifră de afaceri de 7 miliarde de dolari2.

Factorii informaţionali scăzuţi privind realităţile pieţei muncii sau nivelul de trai în ţările de destinaţie, posibilităţile reale de angajare în câmpul muncii peste hotare, consecinţele muncii la negru determină aprecierea incorectă a şanselor reale de succes, favorizând traficul.

Potrivit unui studiu comandat de O.I.M.3 în România, s-au identificat o serie de factori care determină vulnerabilitatea la trafic a tinerelor, factori care se constituie în tot atâtea cauze care determină şi preced apariţia traficului de fiinţe umane, astfel:

- amplasarea geografică „avantajoasă"; România fiind ţară de origine, de tranzit şi de destinaţie favorizează dezvoltarea traficului. De asemenea, comunitatea devine o cauză atunci când ne referim la localizarea geografică într-o regiune săracă (majoritatea victimelor traficului provin din Moldova şi Muntenia) şi rezidenţa într-o aglomerare urbană (de exemplu, tinerele care locuiesc în marile oraşe sunt mai vulnerabile fată de trafic, în comparaţie cu cele care locuiesc în comunităţi mici, rurale);

- grupurile de apartenenţă; tinerele care locuiesc într-un mediu instituţionalizat sunt semnificativ mai vulnerabile la trafic decât cele care trăiesc singure sau cu familia;

- abuzul şi disfuncţionalitatea familială, lipsa de comunicare în familie şi dezintegrarea socială; astfel, experienţa unui abuz, fie în familie, fie într-o instituţie, creşte substanţial vulnerabilitatea faţă de trafic; mediul familial abuziv este un factor generator de migraţie şi trafic, alimentând sentimentul eşecului în relaţiile personale şi determinându-le pe ţinere să-şi caute libertatea în altă parte; pe de altă parte, comunicarea redusă dintre părinţi şi ţinere generează sentimentul de nonapartenentă la familie şi măreşte vulnerabilitatea faţă de trafic; lipsa unui grup de prieteni accentuează sentimentul dezintegrării şi facilitează desprinderea de familie şi de comunitate;

- achiziţiile şi aspiraţiile personale; dorinţa de realizare personală şi independenţă financiară se află într-un raport de directă proporţionalitate cu riscul traficării (proiectarea succesului în străinătate este o cauză dominantă în apariţia traficului);

În altă ordine de idei, cauzele traficului pot fi raportate la cele trei nivele de coexistenţă: traficul în vederea exploatării sexuale, a exploatării forţei de muncă şi donarea de organe.

Traficul în scopul exploatării sexuale rămâne cea mai mare şi mai importantă formă a traficului, din simplul motiv că va reprezenta întotdeauna cea mai importantă sursă de profit pentru traficanţi.

În concluzie, se poate spune că sărăcia, şomajul, discriminarea pe piaţa muncii, violenta domestică şi abuzul determină pentru femei şi tinere, în general, naşterea unei dorinţe de

1 Gheorghiţă Mateuţ şi colaboratorii – Traficul de fiinţe umane.Infractor, Victimă.Infracţiune.Ed. Alternative Sociale, Iaşi 2005, pag.12.2 www.migratie.md.3 Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, Biroul din Bucureşti, Vulnerabilitatea tinerelor din România fată de traficul de flinte umane, cercetare realizată de Centrul pentru Sociologie Urbană şi Regională (CURS), Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV) şi Mercury Research and Marketing Consultants, 2001.

110

„evadare către o lume mai bună," astfel încât ofertele înşelătoare ale traficanţilor sunt acceptate cu uşurinţă1.

Prevenirea şi combaterea traficului de persoane (în special femei şi copii) constituie aspecte ce reclamă din partea tuturor ţărilor (de origine, tranzit, destinaţie) o abordare globală şi internaţională, adoptarea unor măsuri eficiente de prevenire a traficului, de pedepsire a traficanţilor şi de protecţie a victimelor.

Din definiţia traficului de persoane cuprinsă în Protocolul privind prevenirea, reprimarea si pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor si copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, rezultă şi formele în care se concretizează această infracţiune, în raport de caracteristicile persoanelor traficate şi traficante, de scopul urmărit şi interesul vizat, de natura cauzelor ce au generat fenomenul, de implicaţiile sociale, dar şi de specificul valorilor sociale lezate (drepturile omului)2.

- Privit din punctul de vedere al drepturilor omului, traficul de persoane include sclavia, munca forţată, violenta, abuzul de încredere, agresiunea fizică şi psihică a persoanei, fiind pe deplin justificată aprecierea că traficul de fiinţe umane este o formă a sclaviei la început de mileniu.

- Sub aspect economic, traficul presupune: interese financiare (profituri uriaşe), reţele regionale şi internaţionale, circulaţia ilicită a banilor (spălarea banilor care provin din trafic şi pe baza cărora se realizează activitatea de traficare).

- Din punctul de vedere al originii fenomenului, factorii care generează şi susţin traficul sunt sărăcia accentuată a victimelor, nivelul educaţional scăzut, neîncrederea în sine, eşecurile în viaţă, migraţia occidentalilor, amatori de experienţe sexuale către est, unde piaţa prostituţiei este mai tentantă.

- Din perspectiva valorilor sociale lezate, persoanele traficate sunt reduse la condiţia de "marfă", sunt dezumanizate treptat, fiindu-le lezate sentimentele cele mai profunde, trauma suferită marcându-le întreaga evoluţie viitoare.

- Din perspectiva implicaţiilor sociale, datorită creşterii alarmante din ultimii ani, traficul de persoane devine un fenomen naţional şi transnaţional, fiind favorizat de procesul general al globalizării şi de utilizarea tehnologiilor moderne.

- Prin prisma scopului vizat, traficul presupune profituri scăzute pentru societate şi profituri uriaşe pentru traficanţi, care reinvestesc veniturile obţinute în derularea în continuare a activităţilor ilicite. Prostituţia (în general exploatarea sexuală a femeilor şi copiilor) constituie principalul scop al traficului şi modalitatea de obţinere a celor mai mari câştiguri, de asemenea traficul în scop de muncă forţată, comiterea de infracţiuni prin constrângere de către victimele traficului şi prelevarea de organe (victimele sunt bărbaţi, femei, copii).

Formele traficului variază în funcţie de: numărul persoanelor implicate, tipul de traficanţi, de victime sau de „clienţi" ori „consumatori", de gradul de organizare pe care se bazează extinderea traficului şi în raport de care traficul rămâne naţional sau se extinde peste graniţe3.

În traficul de fiinţe umane pot fi implicate persoanele fizice (agenţi de recrutare, contrabandişti, complici care au abuzat de poziţia lor din cadrul autorităţilor administrative ale statelor implicate), dar şi persoane juridice (companii hoteliere, de spectacol, agenţii de turism, societăţi de transport, firme de producţie şi distribuţie de casete video, edituri, sex-shop-uri, companii care oferă spectacole de strip-tease etc).

Din perspectiva organizării traficanţilor, traficul îmbracă următoarele forme:- traficul ocazional, când se raportează doar la transportarea internă/ internaţională a

victimelor;- traficul în bande sau grupări mici, când traficanţii sunt bine organizaţi şi specializaţi în

1 Gheorghiţă Mateuţ şi colectiv – op. cit. pag.13. şi urm.2 Ibidem.3 Gheorghiţă Mateuţ şi colaboratorii – Traficul de fiinţe umane.Infractor. Victimă.Infracţiune.Ed. Alternative Sociale, Iaşi 2005, pag.14.

111

traficarea cetăţenilor în afara graniţelor, folosind aceleaşi rute;- traficul internaţional, cel mai laborios organizat, derulat de reţele periculoase şi greu de

combătut.Din perspectiva victimelor - copii traficaţi, traficul poate fi clasificat în funcţie de natura

abuzivă a actelor exercitate asupra lor şi care vizează:- aspectul social (abuz psihologic, fizic, atac sexual sau viol, supravegherea pentru

împiedicarea deplasării ori liberei circulaţii a victimelor), lipsa puterii de decizie, lipsa accesului la servicii medicale, obligarea de a consuma alcool şi droguri, avort forţat, malnutriţie, forţarea victimei să-şi recruteze la rândul ei rudele sau prietenii);

- aspectul juridic (deposedarea de acte identitate, posedarea şi utilizarea de acte false, ameninţările cu predarea la poliţie);

- aspectul economic (împovărarea cu datorii, neplată, reţinerea unor plăţi nejustificate)1.În ultimul deceniu, traficul de persoane a devenit o problemă majoră, atât la nivel

naţional cât si internaţional, fenomenul, de loc episodic, implicând un număr mare de persoane, are profunde implicaţii de ordin social şi economic, afectează numeroase persoane şi ţări.

După 1990, într-o perioadă relativ scurtă, ţările din regiunea centrală şi nord-est europeană au devenit atât ca sursă cât şi tranzit, o zonă ce „rivalizează" cu regiunile tradiţionale din America Latină, Asia de Sud Est sau Africa, constituind una din cele mai importanţe surse de femei şi copii traficaţi pentru exploatare sexuală sau muncă forţată în Europa Occidentală.

Fenomenul nu este cunoscut la adevărata lui dimensiune, mobilitatea populatei, simplificarea procedurilor de trecere a frontierelor, posibilitatea unor activităţi aparent legale şi obscuritatea acestui ţip de activităţi, face ca datele statistice să nu fie exacte.

Traficul de persoane a crescut în România, începând cu anul 1990, sub formele clasice în mod deosebit sub forma traficului de femei pentru prostituţie.

Dacă în anul 1996, conform unor date ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, au fost descoperite 26 reţele de traficanţi, în anul 1997 au fost soluţionate peste 49 de cazuri.

În primele 8 luni ale anului 2001 au fost cercetate peste 325 de persoane pentru infracţiuni de trafic şi infracţiuni conexe.

În prima parte a anului 2003 poliţia a identificat 658 de infracţiuni legate de traficul de persoane, iar un număr 184 reţele de trafic au fost anihilate.

În perioada ianuarie 2000- decembrie 2007 numai O.I.M. Bucureşti a acordat asistenţă la 935 victime ale traficului de persoane.

Îngrijorător este faptul că între victimele traficului de persoane se regăsesc din ce în ce mai mulţi minori.

Numai în anul 2002 un număr de 59 minori repatriaţi au declarat că au fost victime ale traficului de persoane. Dintre aceştia 22 au fost implicaţi în comiterea de furturi sub coordonarea unor majori, 31 au fost constrânşi să practice cerşetoria iar 6 fete minore au fost obligate să practice prostituţia.

Dintre minorii care au fost repatriaţi în cursul anului 2003, audiaţi până in 2004, 93 au declarat ca au fost victime al traficului de fiinţe umane sub diferite forme.

Datele furnizate de diferitele instituţii confirmă o creştere a fenomenului sub toate formele, dar dimensiunea lui reală nu este cunoscută.

Dacă în anul 2003, în România au fost condamnate pentru trafic 49 de persoane, în anul 2004 au fost condamnate peste 103 persoane.

Conform unui Raport al Departamentului de Stat S.U.A, anual, aproximativ 800.000 de persoane, bărbaţi, femei şi copii sunt traficaţi peste frontierele ţarilor de origine.

Dintre aceştia 80% sunt femei iar dintre acestea un procent de 70% sunt traficate in scopul exploatării sexuale.

În afara traficului extern de persoane, anual milioane de victime sunt traficate în interiorul frontierelor de stat.

O.N.U. estimează că profiturile obţinute de traficanţi se situează între primele trei surse

1 Gheorghiţă Mateuţ şi colectiv – op.cit., pag. 14.

112

de venituri din crima organizată, alături de traficul de droguri, cu care uneori traficul de persoane se interferează şi traficul de arme.

Lipsa unei politici coerente pentru eliminarea cauzelor si a factorilor favorizanţi traficului de persoane, va face ca una din cele mai grave forme de restrângere a libertăţii umane să existe, numărul de victime sa crească de la an la an1.

Noua dimensiune a Europei, accentuată de dispariţia frontierelor interne, scoate în evidenţă pericolul fenomenului de criminalitate organizată şi dificultăţile întâmpinate de specialişti pentru combatere acestuia.

Criminalitatea organizată constituie o ameninţare majoră şi în creştere, iar ca şi fenomen s-a dezvoltat la nivel internaţional cu o viteză alarmantă.

În faţa dificultăţilor întâmpinate, din care organizaţiile criminale încearcă să obţină foloase, statele trebuie să pună la punct strategii adaptate şi rapide, ca reacţie eficientă împotriva fenomenului.

Se impune astfel armonizarea legislaţiilor penale ale statelor Uniunii Europene pentru a se ajunge la definiţii uniforme ale infracţiunilor grave cu caracter internaţional, pentru a evita dezvoltarea unor sanctuare în anumite domenii, ca traficarea de persoane şi spălarea banilor murdari.

În mod tradiţional, cooperarea judiciară este definită ca un ajutor dat de autoritatea judiciară a unui stat autorităţii judiciare a altui stat pentru realizarea de investigaţii precum: audieri de persoane, interceptări telefonice sau reţineri de bunuri.

Unul dintre organismele care încearcă să prevină traficul de fiinţe umane la nivel mondial este Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (OIM). În România, OIM desfăşoară începând cu anul 2000 diferite programe de asistenţă pentru victimele traficului, prin repatrierea şi reintegrarea acestora în familiile de bază.

Prin ratificarea instrumentelor internaţionale în materie:- prin Legea nr. 470/2001 a fost ratificat Protocolul Facultativ la Convenţia cu privire la

drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, semnat la New York la 6 septembrie 2000;

- prin Legea nr. 565/2002 au fost ratificate Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale, precum şi Protocolul împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000, România şi-a manifestat opţiunea privind implicarea activă în lupta împotriva acestui fenomen.

Luând în considerare numărul în creştere al copiilor şi adolescenţilor traficaţi UNICEF s-a implicat în susţinerea unor măsuri speciale dedicate acestora. Prin UNICEF Guidelines for Protection ofthe Rights of Child Victims of Trafficking se are în vedere demersurile ce trebuiesc îndeplinite de toate ţările pentru asistarea copiilor victime.

UNICEF România contribuit la realizarea noului pachet legislativ pentru respectarea şi promovarea drepturilor copiilor intrat în vigoare din 2004, în care există măsuri legislative specifice traficului şi exploatării copilului şi a avut o contribuţie majoră în realizarea Planului naţional pentru Combaterea şi Prevenirea Traficului de Copiii şi Asistarea Victimelor Copii.

Pe plan intern, prin adoptarea Strategiei Naţionale de Prevenire şi Combatere a Traficului de Fiinţe Umane, au fost stabilite instituţiile cu atribuţii în domeniu şi reguli de colaborare interinstituţionare.

Astfel, pentru investigarea cauzelor cu trafic de persoane, organele de urmărire penală efectuează schimburi de informaţii şi culeg date relevante pentru anchetă de la diverse instituţii cum ar fi: operatorii de telefonie în reţea GSM sau prin satelit, serviciile de evidentă informatizată a persoanelor şi serviciile de paşapoarte, politia de frontieră, serviciile de transferuri de bani prin mijloace electronice tip Western Union, Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor.

1 Gheorghiţă Mateuţ şi colectiv – op.cit.pag. 14-15.

113

Campaniile de informare şi prevenire asupra pericolelor generate de acest fenomen, desfăşurate de organizaţiile neguvernamentale, care implică în lupta împotriva traficului şi societatea civilă şi-au dovedit în timp utilitatea.

O cercetare realizată de Centrul pentru Sociologie Urbană şi regională (CURS) privind Instituţiile care ar trebui să se implice în prevenirea traficului, plasează poliţia şi şcoala pe primele două locuri, după care urmează în ordine descrescătoare: administraţia locală, biserica, familia, agenţiile de muncă, mass-media şi alte instituţii1.

Victimele traficului de persoane sunt: persoanele supuse la violenţă, abuzuri de autoritate sau la ameninţări ce au stat la baza procesului ce a dus la exploatarea lor sexuală, sau persoanele care au fost înşelate de traficanţi şi au crezut că au un contract de muncă atrăgător, fără legătură cu comerţul sexual, sau persoanele care sunt conştiente de adevăratele intenţii ale traficanţilor şi care au consimţit anterior la această exploatare sexuală datorită situaţiei lor vulnerabile (psihică, socială, economică, familială, afectivă).

Traficul de persoane are consecinţe deosebit de grave (materiale şi morale) pentru victime, consecinţe de care nu se ţine cont în cursul anchetelor şi al urmăririi penale împotriva traficanţilor. Victimele care doresc să coopereze prin furnizarea de informaţii, ca martori, trebuie ajutate, încurajate şi asistate permanent2.

Copiii - victime ale traficului de persoaneAnual, mii de copii (băieţi, feţe) sunt traficaţi pentru a fi exploataţi în scopuri comerciale,

fiind recrutaţi - fie prin înşelăciune, constrângere sau forţă, fie sunt transportaţi în ţară sau peste graniţele naţionale şi vânduţi în repetate rânduri.

Ei devin victime ale acestui fenomen larg răspândit România se transformă, tot mai mult în ţară de origine şi de tranzit a traficului de persoane.

Cel mai bun instrument legislativ în prevenirea, protecţia şi recuperarea copiilor traficaţi sau care riscă să fie traficaţi este Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului (1989), în art. 355 se stipulează „drepturile copilului de a fi protejat împotriva traficului".

Un alt instrument legislativ care completează Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva Crimei Organizate Transfrontaliere (Un Convention against Transnaţional Organisational Crime) devenit şi Protocolul de la Palermo, defineşte copilul - orice persoană cu vârstă mai mică de 18 ani.

Legislaţia română în vigoare garantează protecţia şi asistenţă minorilor -victime ale traficului de persoane - prin Legea nr. 678/20013, art. 26 alin. (4).

Traficul de copii se realizează în mai multe etape:• traficul sau separarea copilului de/din comunitatea sa,• prezumţia de corecţie, fraudă, înşelăciune sau abuz de putere din partea

traficantului,• intenţia de a exploata etc4. Mijloacele de traficare a acestei categorii umane - reduse astfel la condiţia de marfă - sunt

multiple: recrutare, transport, transfer, adăpostire sau primirea copilului cu scopul de a fi pus la muncă forţată (agricolă, casnică), la cerşit, furat sau de a fi exploatat sexual sau pentru a fi dat ilegal spre adopţie, pentru transfer de organe.

După recrutare şi intrarea în ţara de destinaţie, victimele-copii devin captivi total: nu au acte de identitate, nu au dreptul la liberă circulaţie sau comunicare, sunt continuu ameninţaţi.

Cei care preiau copiii le oferă hrană, haine, adăpost, droguri — în perioada exploatării

1 Gheorghiţă Mateuţ şi colectiv – op.cit., pag. 16-17.2 Ibidem, p. 76.3 Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 783 din 11 decembrie 2001 şi a fost modificată prin: O.U.G. nr. 143 din 24 octombrie 2002 pentru modificarea si completarea unor dispoziţii din Codul penal si unele legi speciale, în vederea ocrotirii minorilor împotriva abuzurilor sexuale (M. Of. nr. 804 din 5 noiembrie 2002); Legea nr. 39 din 21 ianuarie 2003 privind prevenirea si combaterea criminalităţii organizate (publicata în M. Of. nr. 50 din 29 ianuarie 2003); O.U.G. nr. 79 din 14 iulie 2005 (M. Of. nr. 629 din 19 iulie 2005).4 Gheorghiţă Mateuţ şi colectiv – op.cit., p. 77.

114

lor, îi obligă să reîntoarcă, prin muncă, valoarea acestora. Copiii nu primesc bani pentru activităţile lor, sunt abuzaţi fizic, hrăniţi prost şi supuşi perversiunilor sexuale de la 8 la 12 ore pe zi (câte 6-10 clienţi/zi).

Recrutorii acestor victime sunt persoane cunoscute lor: bărbaţi sau femei, cunoştinţe, vecini, părinţi, iubiţi.

Unele feţe care au fost traficate devin la rândul lor traficanţi, se întorc în locaţiile de unde au plecat şi recrutează alte persoane implicând în trafic (în cazul copiilor foarte mici) membrii familiei (mame, unchi, fraţi). Aceştia însă, nu recunosc acest fapt, ci văd o sursă de protejare a copilului, de supravieţuire a familiei).

După recrutare, copiii pot fi traficaţi de-a lungul graniţelor naţionale sau internaţionale.De exemplu, în Europa de sud-est, principalele ţări de origine sunt Albania, Bulgaria,

România şi Moldova (copiii fiind traficaţi spre alte ţări), ţări de destinaţie (unde sunt primiţi copiii) sunt Kosovo, Macedonia, Bosnia şi Herţegovina, iar principalele ţări de tranzit (care servesc ca punct de intrare în altă ţară) sunt Serbia, Muntenegru şi Croaţia1.

Copiii pot deveni victime prin intervenţia unor factori de risc (de vulnerabilitate):2

respingerea sau opoziţia normelor sociale şi morale de contact ale mediului lor social, anumite istorii din viaţa lor, factori de stress (abuz sexual, tortură, maltratare).

Împotriva fenomenului de a deveni victime şi pentru protecţia copilului trebuie maximalizată intervenţia factorilor protectivi.

Majoritatea copiilor traficaţi suferă prin separarea de comunitatea unde au trăit, prin condiţiile vitrege de viaţă şi muncă, prin ameninţările proxeneţilor, ale traficanţilor, prin neîncrederea în autorităţi, lipsa unui statut legal şi astfel dezvoltă relaţii de dependenţă emoţională cu traficanţii lor (iubindu-i şi urându-i în acelaşi timp).

Traficantul devine singurul adult pe care îl are copilul în ţara unde este exploatat. Chiar dacă reuşesc să „evadeze" din lumea traficului şi se întorc acasă, impactul social devine mai puternic: familia îl poate respinge, nu mai are aceleaşi abilităţi sociale, educative cu ale celorlalţi copii, iar impactul psihologic este un prag greu de trecut: sentimentele de ruşine şi vinovăţie conduc la lipsa încrederii, conduc la gânduri şi tentative de sinucidere, la toate acestea adăugându-se şi impactul fizic ale traficului suferit: violenţa fizică din partea traficanţilor, clienţilor, proxeneţilor, contactarea de boli cu transmitere sexuală.

Toate eforturile anti trafic-copii se regăsesc în respectarea celor cinci drepturi ale lor: la viaţă, la dezvoltare, la protecţie, dreptul la participare, dreptul la informaţie (al copiilor-victime ale traficului, copiilor vulnerabili de a fi exploataţi). Asistenţa şi protecţia copilului - victimă a traficului de fiinţe umane trebuie să fie cu totul specială, distinctă de a adulţilor din toate punctele de vedere: lege, politică, programe, acţiuni adoptate de instituţii publice, private, tribunale3.

Printre măsurile speciale de protejare şi ajutorare a copiilor - victime ale traficului sunt incluse unele proceduri, astfel încât:

• să nu fie implicaţi penal, nu trebuie sancţionaţi ca urmare a situaţiei lor de fiinţe traficate;

• să se realizeze o reunire a copiilor traficaţi cu familiile lor (după o analiză de risc şi consultarea copilului dacă este în interesul copilului);

• li se vor oferi, pe timpul procesului penal, programe de asistenţă fizică, psihică, medicală, juridică, educativă;

• să fie protejaţi împotriva traficanţilor (şi în timpul procedurilor de obţinere a compensaţiilor);

• să le fie protejate intimitatea şi identitatea, prin iniţierea de programe adecvate, de către persoanele ce lucrează cu copiii-victime.

1 Salvaţi Copiii, Răspuns la problema traficului de copii.2 I.C. Ichim, Minorul - în reglementările europene. Editura Timpul, Iaşi, 2003, p. 14.3 Raport al înaltului Comisar ONU pentru Drepturile Omului către Consiliul Economic şi Social, Principii recomandate şi linii directoare cu privire la drepturile omului şi traficului cu fiinţe umane.

115

Statisticile privind numărul copiilor traficaţi sunt greu de obţinut, fiind îngreunate de natura clandestină a mijloacelor de traficare şi dificultăţilor legale de identificare a acestor categorii de victime.

Naţiunile Unite au oferit unele statistici estimative1, indicându-se la nivel mondial aproximativ 1,2 milioane de copii traficaţi în scopul exploatării prin muncă; rapoartele ONG-urilor2 estimează că mii de băieţi şi feţe mai mici de 13 ani sunt traficaţi din şi în interiorul Europei de est pentru muncă forţată, cerşit, furt, iar Banca Mondială8 indică faptul că peste un milion de copii muncesc de la vârsta de 5 ani şi nu au acces la apă potabilă3.

Femeile - victime ale traficului de persoaneReţelele de trafic sunt tot mai des răspândite în Balcani, traficanţii acţionând

transfrontalier: de exemplu, feţe (femei) traficate în Albania au fost găsite în Africa de Sud4. Traficul pentru exploatare sexuală în scopuri comerciale urmează aceleaşi căi cu cele ale traficului drogurilor, armelor - generând profituri uriaşe.

Traumele acestor victime-femei, traficate cu scopul de a fi exploatate sexual, îşi au originea într-un abuz mintal şi fizic din istoria lor de viaţă. De aceea, procesul de reintegrare şi recuperare a lor este de lungă durată, persoanele angrenate în acest proces urmăresc continuu cauzele traficului, istoria şi fondul personal al fiecărei femei traficate.

Cauzele ce îi ajută însă pe traficanţi să îşi atingă scopurile sunt generate de habitatul fiecărei femei, educaţia şi pregătirea socială, nevoile materiale şi morale. De exemplu, o adolescentă traficată argumenta motivaţia pentru care a plecat din România: „Când m-am hotărât să părăsesc România, nu exista nici o şansă pentru mine aici. Aveam un copil de crescut, părinţii mei îmi tot cereau bani, tatăl copilului plecase în Italia şi nu se mai întorsese. Am încercat de multe ori să-mi găsesc de lucru, dar cine să mă angajeze fără o diplomă de liceu şi cu un copil care mă aştepta acasă? Aşa că am crezut că asta era ultima mea şansă. Am plecat în Serbia cu ajutorul unui bărbat şi, în final, m-am trezit în Sarajevo."

Vulnerabilitatea socială stă la baza factorilor de risc pentru fiecare femeie traficată, factori ce include medii de familie abuzive, sprijin limitat, sărăcie, precum şi visul oricărei femei de a avea un viitor mai bun.

Această problemă o putem exemplifica prin situaţia a două tinere surori, abuzate sexual de tatăl lor şi care au fugit de acasă şi au fost abordate de un „lider" al străzii, care a vrut să le ducă în Serbia, însă au fost salvate pentru moment prin Centrul de Consiliere al Organizaţiei Salvaţi Copiii - România.

Deşi se află în siguranţă, îşi continuă şcoala, există momente în care îşi doresc „să-şi încerce norocul" peste hotare.

Femeile sunt ademenite prin promisiuni de câştiguri importanţe, încheie contracte de lucru în bar (ca dansatoare, animatoare, prostituate, ori nu se specifică acest lucru).

Din raportul unor victime-femei, s-a evidenţiat faptul că au fost transportate în grupuri, au trecut pe la mai mulţi intermediari şi ţări, au fost examinate medical şi nu au ştiut unde se află. Ele erau obligate să se prostitueze în ţările de tranzit5.

O altă cauză ce are influenţă asupra traficului de femei (făcându-le vulnerabile) este influenta mijloacelor mass-media, a tehnologiilor informaţionale noi - imagini înşelătoare, degradante ale femeii (de exemplu, banalizarea, vânzarea propriului trup, ce implică pierderea respectului de sine şi a demnităţii)6.

Traficul de femei se efectuează sub forma ofertelor de locuri de muncă sau sub acoperirea agenţiilor matrimoniale prin poştă electronică. Femeile sunt recrutate prin anunţuri publicitare care le „promit" o carieră de dansatoare, lucrător hotelier, chelneriţe, baby sitter; însă ajunse în

1 Surse, Europol 2003, USDOS 2003, ILO-IPEC, 2004.2 R.C.P. 2003 (Regional Clearing Point on Counter Trafficking).3 Gheorghiţă Mateuţ şi colectiv – op.cit.2005, p. 78.4 Gheorghiţă Mateuţ şi colaboratorii – op. cit. pag.78.5 Recomandarea nr. R(2000)11, Consiliul Europei.6 Anexă la Recomandarea Consiliului Europei, Paragraful 8.

116

ţara de destinaţie, sunt deposedate de paşapoarte şi silite să devină sclave ale traficanţilor.Înainte de transportul în ţara de destinaţie, victima este staţionată într-o locaţie stabilită de

recrutor, până la crearea unui grup şi perfectarea actelor de deplasare, fiind sub o strictă supraveghere; apoi sunt predate unor călăuze pentru a trece „în siguranţă" frontiera1.

Transportul femeilor în scopul exploatării sexuale se poate realiza şi prin consimţământul acestora, femeile părăsind ţara cu viză turistică; apoi se exercită violenţele, iar femeile sunt vândute altui proprietar, li se rupe contractul de transport, li se iau paşapoartele şi, în final, ele sunt forţate să se prostitueze.

În plan local, din statisticile Centrului Zonal de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog Iaşi, reţinem că în anul 2004 au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane si de minori, prevăzute şi pedepsite de Legea nr. 678/2001, un număr de 30 de traficanţi, însă aceştia au acţionat alături de alţi coinculpaţi, săvârşind şi alte infracţiuni în legătură strânsă cu traficul de persoane, anume infracţiunile de fals privind identitatea, fals în declaraţii, lipsire de libertate, proxenetism, viol, trecere frauduloasă de frontieră.

Aceşti inculpaţi s-au constituit în grupuri organizate de trafic de „carne vie", au racolat ţinere pentru practicarea prostituţiei, transport şi exploatarea lor sexuală. Grupurile infracţionale au acţionat pe diferite rute: România - Polonia, România- Germania (pentru exploatare sexuală), Olanda, Coreea de Sud, Serbia, Grecia. Pentru reducerea riscurilor ca femeile să accepte tentaţiile oferite de traficanţi, echipele de consiliere derulează continuu programe de protecţie şi asistenţă socială (art. 26 alin. 5 din Legea nr. 678/2001).

Astfel, victimele pot fi cazate, la cerere, în centre de asistenţă şi protecţie, pot beneficia de azil (în conformitate cu dreptul internaţional al refugiaţilor), unde li se asigură condiţii pentru igienă personală, hrană, eventual locuinţă sociale, unde pot fi însoţite şi de copiii minori.

Important este faptul că primirea victimelor în aceste centre nu este condiţionată de cooperarea lor în procesul penal2.

Alte categorii de persoane - victime ale traficului de persoaneUn caz particular îl constituie bărbaţii care pot deveni victime ale traficului.Clienţii comerţului sexual determină traficul de persoane, traficanţii străduindu-se să

răspundă „cererii" acestora.Unele statistici din Suedia şi Norvegia identifică motivele pentru care bărbaţii cumpără

servicii sexuale, anume: curiozitatea, variaţia sexuală şi comoditatea, probleme de singurătate, probleme în viaţa de cuplu sau pentru o confirmare a dominării masculine.

Homosexualitatea şi pedofilia sunt recunoscute ca nevătămătoare şi atunci legile civile, normele sociale, instanţele de judecată au început să rescrie legile, aceasta datorită unor tendinţe psihologice. Bărbaţii homosexuali au o probabilitate mai mare să angajeze relaţii sexuale cu minori.

În studiile asupra problemei pedofiliei ale dr. Joseph Nicolosi - director executiv al NARTH - se relatează că multe dintre contactele sexuale infantile ale clienţilor săi, au avut loc cu o persoană matură, care era de încredere, iar respectivul abuz era perceput la acel moment ca iubire.

În general, băieţii predispuşi la homosexualitate încep prin a fi singuri, înstrăinaţi de tată şi resimt frustrare şi o relaţie deficitară cu rudele de acelaşi sex. Când un băiat va primi atenţie de la o persoană (bărbat) mai în vârstă, se va realiza o legătură între iubire şi sexul homoerotic, băiatul formându-şi astfel tiparul său sexual.

Bărbaţii cad victime ale traficului în scop de executare de munci forţate în industrie (construcţii, alimentaţie, hotelieră), în scop de cerşetorie şi transplantare de organe, dar şi prin utilizarea lor în scopuri criminale, contrabandă, ori sunt recrutaţi (în special băieţii) pentru operaţiuni paramilitare.

Subliniem faptul că statisticile oficiale concrete sunt limitate, deşi cercetările şi analizele evoluţiei acestui fenomen sunt permanente, remarcându-se cazuri, însă secvenţiale.

1 Gheorghiţă Mateuţ şi colectiv – op.cit. pag. 79.2 Ibidem pag. 80.

117

Conform statisticilor Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie, Biroul Bucureşti, vizând anul 2004, s-a înregistrat un număr de trei victime bărbaţi, repatriaţi (doi minori şi un major de 44 ani), ce au fost traficaţi în scop de exploatare sexuală, cerşetorie şi furt1.

Pornografia infantilă2 Pornografia reprezintă „angajarea, folosirea, inducerea, atragerea sau constrângerea unui

copil în a se implica sau a asista altă persoană într-un comportament sexual explicit sau simulat, în scopul producerii unei imagini vizuale a unui astfel de comportament“.3

În sensul Legii nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei, prin pornografie „se înţeleg actele cu caracter obscen, precum şi materialele care reproduc sau difuzează asemenea acte”4.

Conform Protocolului Opţional al Convenţiei Naţiunilor Unite privind drepturile copilului, pornografia cu copii este definită ca „orice reprezentare, prin orice mijloc, a unui copil angajat într-o activitate explicit sexuală - reală sau simulată - sau orice reprezentare a organelor sexuale ale unui copil, în scopuri sexuale“. Pornografia presupune realizarea de filme, casete video, reviste, fotografii, imagini computerizate, explicite din punct de vedere sexual, cu copii sau tineri sub 18 ani. Există trei tipuri de materiale pornografice: imagini numai cu copii, imagini cu copii şi adulţi, imagini produse şi distribuite de copii/tineri sub 18 ani. Pornografia cu copii are, în multe cazuri, o valoare comercială, dar ea reprezintă şi material de schimb între pedofili.

Prostituţia infantilă mai este definită în unele lucrări de specialitate5 ca fiind „angajarea într-un raport sexual, sau în alte activităţi sexuale, a unui copil, în schimbul unei sume de bani sau a altor servicii (mâncare, haine, medicamente, afecţiune etc)“.

Existenţa în spaţiul virtual a materialelor pornografice cu minori a generat, în mod cu totul justificat, o preocupare accentuată la nivel internaţional în vederea descurajării şi sancţionării, îndeosebi a producerii şi răspândirii acestor materiale. Presiunea politică care s-a dezvoltat în ultimii ani cu privire la aceasta problematică a condus, treptat, la fundamentarea unor principii de acţiune, precum şi a unor norme juridice cu aplicabilitate extrateritorială, de natură să fixeze, cât mai precis, faptele supuse sancţiunii penale şi să faciliteze cooperarea internaţională destinată combaterii fenomenului pornografiei infantile6.

Acest tip de pornografie era cunoscut şi incriminat încă înainte de apariţia Internetului. Dezvoltarea noilor tehnologii a avut însă darul să resuscite discuţiile cu privire la acest fenomen, în condiţiile în care serviciile Internet dispun de o capacitate formidabilă de a disemina pornografia infantilă, de a o reproduce, de a o face accesibilă inclusiv minorilor şi chiar de a facilita, pe diferite căi, oricât de bizar ar părea, justificarea ei de către diverse grupuri interesate.

Necesitatea incriminării faptelor de producere, răspândire şi deţinere a materialelor pornografice cu minori prin intermediul sistemelor informatice este incontestabilă. Campania extrem de agresivă îndreptată împotriva acestui flagel, activarea organizaţiilor internaţionale guvernamentale şi neguvermentale în acest scop, precum şi o serie de cazuri sesizate instanţelor judecătoreşti din diferite state au determinat, în acelaşi timp, perceperea unei ofensive împotriva libertăţii de exprimare în spaţiul cibernetic.

Dacă până la apariţia Internetului, persoanele cu înclinaţii pedofile erau indivizi singuratici, relativ izolaţi de comunităţile sociale reale şi incapabili să-şi împărtăşească interesul pentru săvârşirea de infracţiuni împotriva minorilor, în prezent există largi grupuri în care asemenea persoane interacţionează cu dezinvoltură, lipsite de inhibiţii şi cu o capacitate

1 Gheorghiţă Mateuţ şi colectiv – op.cit., pag. 81.2 Ion Chipăilă şi colectiv- Globalizarea traficului de copii, Ed. Sitech, Craiova, 2006., pag.157.3 Richard J. Estes, Ph.D. and Neil Alan Weiner- The Commercial Sexual Exploatation of Children in the U.S., Canada and Mexico, University of Pennsylvania, 2001, pag. 94 Art. 2 din Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei, modificată şi completată prin Legea nr. 496/20045 Richard J. Estes, Ph.D. and Neil Alan Weiner- The Commercial Sexual Exploatation of Children in the U.S., Canada and Mexico, University of Pennsylvania, 2001, pag. 96 Horaţiu Dan Dumitru- Probleme juridice privind conţinuturile negative din Internet, Revista „Pandectele Române” nr. 3/2003

118

remarcabilă de a-şi reprima orice sentimente de vinovăţie, beneficiind, totodată, de stimulentul încurajărilor reciproce în a-şi reproduce continuu comportamentul aberant. Ideea apartenenţei la asemenea comunităţi, conştiinţa faptului că mai există mulţi alţii ca ei, la care se adaugă posibilitatea de a-şi exprima gândurile în aceste grupuri, fără a suporta vreo cenzură, reprezintă factori de natură să le amplifice impulsul infracţional1.

Fenomenul pornografiei cu minori în spaţiul virtual prezintă o serie de caracteristici semnificative pentru înţelegerea corectă a demersului de represiune penală în acest domeniu.

Fără îndoială, cel mai grav aspect este reprezentat de efortul organizat şi susţinut al producţiei şi diseminării unor astfel de materiale la scară mondială. Nenumărate resurse indică existenţa unor reţele internaţionale care, în ultimii ani, au putut să fie, în largă măsură, anihilate datorită unor forme de cooperare între state şi organizaţii internaţionale. Forţa de descurajare a unor asemenea acţiuni nu este însă întotdeauna foarte pronunţată, astfel încât noi reţele de producere şi răspândire iau naştere cu relativă constanţă.

Pe lângă producţia pornografică cu minori din reviste cu circuit restrâns, apărute în anii ’70, scanate electronic şi transmise prin serviciile Internet, anii ’90 au marcat exploatarea masivă a copiilor în scopuri legate de realizarea unor asemenea materiale. Pentru acest motiv, combaterea pornografiei infantile în mediul cibernetic are conexiuni cu eforturile mai ample, desfăşurate la scară mondială, în vederea reducerii riscurilor generale de exploatare şi victimizare a minorilor.

Spre deosebire de pornografia adultă, gradul de acces la materialele pornografice cu minori, cu ajutorul serviciilor Internet este mai redus. Este drept, motoarele de căutare pe Internet oferă conexiuni către pagini Web al căror titlu sugerează pornografia infantilă, dar conţinutul lor propriu-zis este rareori de tipul celui incriminat de lege. În aceste situaţii, este mai degrabă vorba despre acţiuni de deturnare a traficului de utilizatori, în scopul confruntării acestora din urmă cu reclamele publicitare existente pe aceste site-uri şi acumulării unui număr mare de accesări în beneficiul proprietarului paginii Web.

Resursele cele mai căutate şi probabil cele mai bogate în asemenea conţinuturi sunt cele din camerele de conversaţii (Chatrooms), utilizatorii trebuind să fie însă familiarizaţi cu tehnologia specifică IRC-ului (Internet Relay Chat). Acesta este, de altfel, sectorul în care rata succesului acţiunilor de represiune penală înregistrează cotele cele mai înalte. Particularitatea camerelor de conversaţie o constituie caracterul lor închis, accesul fiind permis doar pe bază de parolă. Probabil că această formă specifică de izolare a unei comunităţi de utilizatori în Internet tinde să afirme, în mod neîntemeiat, libertatea de exprimare. Este evident că interesul ocrotirii minorilor este, în acest caz, precumpănitor în raport cu protecţia dreptului la liberă exprimare. Rigorile camerelor de conversaţie şi izolarea lor deliberată încurajează, pe de altă parte, promovarea formelor extreme de pedofilie şi pornografie infantilă.

Nu de puţine ori, utilizatorii aflaţi în căutarea conţinuturilor de pornografie adultă sunt surprinşi să constate că în spatele titulaturilor unor resurse pe care le accesează (denumiri de pagini Web şi adrese URL) şi care, altminteri, nu sugerează pornografia infantilă, se găsesc tocmai materiale pornografice cu minori. Aceasta este o modalitate pe care deţinătorii unor asemenea resurse o practică intens, cu scopul de a deturna traficul electronic către site-urile proprii, prin stârnirea curiozităţii utilizatorilor. În felul acesta, se creează o bizară suprapunere între elemente ale pornografiei infantile şi cele ale pornografie adulte, care devine intolerabilă chiar şi pentru reprezentanţii celei din urmă.

Delimitări similare se produc, uneori, şi în cadrul BBS-urilor (Bulletin Board Systems) în care sunt traficate imagini erotice cu minore, situate într-o zonă “gri” şi în care administratorii refuză explicit pornografia infantilă, anihilând încercarile de nesocotire a interdicţiei.

Internetul prin natura sa cunoaşte evoluţii de la zi la zi, poşta electronică, camere de chat, serviciile instant messenger sunt doar câteva din cele mai uzitate în realizarea de comunicaţii şi schimb de informaţii, de fişiere şi chiar materiale pornografice cu minori. O problemă pe care o

1 Horaţiu Dan Dumitru- Probleme juridice privind abuzurile săvârşite asupra minorilor în Internet, Revista “Pandectele Române” nr. 2/2006

119

vedem tot mai des în România, în ultima perioadă, este cea referitoare la distribuirea unor materiale pornografice realizate de elevi, prin sistemele informatice ale şcolilor şi liceelor. Minorii care apar în astfel de imagini sunt victime, în spatele fiecărei imagini avem o victimă faţă de care s-a creat un abuz, care de cele mai multe ori este de natură sexuală.

Este o problemă care afectează în principal sistemul educaţional şi care se datorează într-o anumită măsură, lipsei de conştientizare a acestora cu privire la semnificaţia materialelor dar şi a educaţie specifice de natură sexuală.

Industria internaţională a pornografiei infantile sau pedopornografia este în Statele Unite ale Americii una din cele mai mari industrii artizanale. Potrivit estimărilor experţilor, cifra de afaceri a pornografiei infantile este cuprinsă în Statele Unite ale Americii între 2 şi 3 miliarde de dolari pe an. În 1996, Primul Congres Mondial împotriva exploatării sexuale a copiilor în scopuri comerciale, desfăşurat la Stockholm, prezenta o statistică conform căreia un milion de imagini pornografice şi 40 milioane de pagini de Internet sunt consacrate pornografiei infantile, de atunci cifra fiind în continuă creştere.

Potrivit unui studiu din 2003, elaborat de Internet Watch Foundation şi preluat de Internet Service Providers Association, se estima că în Internet circulau aproximativ 1 milion de imagini înfăţişând abuzuri săvârşite asupra minorilor, numărul acestor imagini înregistrând o rată de creştere de 200 pe zi. De asemenea, se pare că peste 30 de mii de utilizatori din întreaga lume accesează zilnic asemenea imagini. Studiul citează şi evaluări ale UNICEF, conform cărora 80% din cercetările penale privind pornografia infantilă implică mai mult decât o singură ţară, relevând astfel caracterul transfrontalier al operaţiunilor de producere, distribuţie, posesie şi localizare pe Internet a imaginilor de pedofilie.

Modurile de operare folosite în activităţile ilicite de pornografie infantilă prin sistemele informatice pot consta în:

- transmiterea de materiale pornografice cu minori prin poşta electronică sau alte modalităţi de comunicare disponibile prin Internet;

- postarea de materiale pornografice cu minori pe site-uri sau distribuirea prin intermediul acestora;

- punerea la dispoziţie sau distribuirea de materiale pornografice cu minori prin sistemul file sharing. Tehnologia a avansat, punând la dispoziţia celor interesaţi sistemele de file sharing (de tipul KaZaA, Morpheus sau Grokster), care îngăduie accesarea de imagini cu conţinut pedofil în mod gratuit şi într-o manieră ce asigură anonimitatea utilizatorilor. Mai mult decât atât, în ultima perioadă de timp s-a constatat folosirea de către infractorii sexuali a tehnologiei de telefonie mobilă din generaţia a treia, ce conferă, de asemenea, avantajul anonimizării traficului cu astfel de imagini. Potrivit unor cercetări desfăşurate în anul 2003, dintr-un număr de 1286 de titluri şi denumiri de fişiere cu imagini identificate în operaţiuni de căutare în KaZaA, 42% vizau pornografie infantilă, 34% se concentrau asupra pornografiei adulte şi numai 24% se refereau la conţinuturi fără caracter pornografic.

- folosirea tehnologiei peer-to-peer pentru schimbul de materiale pornografice cu minori şi folosirea unor programe speciale. Tehnologia peer-to-peer se bazează pe anumite programe care permit partajarea de fisiere (file-sharing) între computerele unor utilizatori de Internet. Comunicarea între computere este directă, iar fişierele transferate nu sunt stocate într-un server central1.

Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană2

Traficul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană, formă a traficului de persoane, constituie o violare gravă a drepturilor fundamentale ale omului, în mod special a demnităţii umane, integrităţii fizice şi psihice. Această formă de trafic este câmpul de acţiune al reţelelor de crimă organizată care adesea recurg la practici inadmisibile, precum exploatarea persoanelor vulnerabile, prin folosirea de ameninţări şi violenţe3.

1 Ion Chipăilă şi colectiv- op.cit. pag.157-162.2 Ibidem, pag.178.3 Raportul Parlamentului European asupra iniţiativei Greciei privind adoptarea unei decizii cadru pentru prevenirea

120

În ciuda atenţiei acordate în ultimul timp de către guvernele şi organizaţiile nonguvernamentale ale statelor lumii traficului de organe, ţesuturi şi celule de origine umană, nu există informaţii detaliate legate de prelevarea de organe şi nici programe de combatere a traficului de organe1. Există foarte puţine probe ale traficului de organe şi ţesuturi umane, sursele oficiale fiind aproape inexistente.

Problematica traficului de organe se raportează cel mai adesea la demersurile voluntare ale persoanelor sărace care doresc să obţină un avantaj economic prin operaţia de transplant.

În 1991 Grupul de Lucru asupra Formelor Contemporane de Sclavie şi-a exprimat preocuparea asupra “informaţiilor privitoare la copii, ca fiind victime ale traficului de organe, în scopul realizării de transplanturi ilegale”2. Grupul de Lucru a observat ulterior că probe evidente ale incidenţei implicării şi ale extinderii acestui fenomen sunt dificil de obţinut şi a cerut Secretariatului General să invite agenţiile Naţiunilor Unite şi pe alţii să-şi continue investigaţiile pentru a strânge probe cu privire la traficul de organe umane3.

În 1996 Comisia pentru Drepturile Omului a solicitat Secretariatului General să examineze, în cooperare cu agenţiile Naţiunilor Unite de profil (în special Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Interpolul) reconsiderarea acuzaţiilor privitoare la prelevarea de organe şi ţesuturi de la copii şi adulţi în scopuri comerciale4. Comisia a solicitat statelor membre să întărească legislaţia existentă sau să adopte legi noi, care să-i pedepsească aspru pe cei care în mod conştient participă la traficul de organe, în mod special organe aparţinând copiilor5.

Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului şi Biomedicinii (1997) stipulează6 că nu trebuie obţinute câştiguri materiale prin exploatarea organismului uman sau a ţesuturilor şi organelor sale. Convenţia menţionează în continuare că prelevarea de organe şi ţesuturi umane poate avea loc cu o informare corespunzătoare şi cu consimţământul donatorului. Convenţia a fost semnată de 31 de state membre ale Consiliului Europei, ratificată de 16 dintre acestea şi a intrat în vigoare la 01.12.1999. România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 17 din 22.02.2001.

De peste 40 de ani, transplantul de organe s-a transformat dintr-o procedură experimentală practicată în centre de medicină avansată, într-o intervenţie terapeutică practicată în spitale şi clinici din întreaga lume. Transplantul de organe solide, cum ar fi rinichii, ficatul, inima sau plămânii a devenit treptat o componentă obişnuită a sistemului de sănătate din mai multe ţări ale lumii.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că aproape 50.000 din cele 70.000 organe solide transplantate anual sunt înlocuiri de rinichi şi mai mult de o treime din ultimele transplanturi au loc din ţări slab sau mediu dezvoltate7. Mai mult, numărul de transplanturi de ţesuturi umane este de asemenea în creştere, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare, dar datele referitoare la acest tip de transplant sunt mai puţin cuprinzătoare. Oricum, dezvoltarea rapidă a tehnologiei în acest domeniu ridică probleme de ordin legal, etic şi medical, având în vedere că baza de organe nu se ridică la nivelul cererii din partea persoanelor.

Numai în Europa s-a estimat că aproximativ 120.000 pacienţi fac dializă şi în jur de 40.000 persoane aşteaptă un rinichi. Lista de aşteptare pentru un transplant în prezent este de aproximativ 3 ani, dar se preconizează ca perioada de aşteptare să crească la 10 ani până în anul

traficului de organe şi ţesuturi umane şi lupta contra acestui fenomen, 3 octombrie 2003.1 Cristian Eduard Ştefan- Traficul de organe şi ţesuturi umane. Formă de manifestare a criminalităţii organizate, Revista „Poliţia Capitalei” nr. 303/20062 Raportul Grupului de Lucru asupra Formelor Contemporane de Sclavie la a 16-a sesiune, Documente ale Naţiunilor Unite, 19913 Raportul Grupului de Lucru asupra Formelor Contemporane de Sclavie la a 19-a sesiune, Documente ale Naţiunilor Unite4 Rezoluţia Comisiei pentru Drepturile Omului nr. 6/ 1996; Raportul Grupului de Lucru asupra Formelor Contemporane de Sclavie la a 21-a sesiune, Documente ale Naţiunilor Unite5 Rezoluţia Comisiei pentru Drepturile Omului nr. 61/ 1996; Program de acţiune asupra traficului de persoane şi exploatării prin prostituţie şi altele, Documente ale Naţiunilor Unite6 Art. 21 din Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului şi Biomedicinii (1997)7 Congresul al 11-lea al Naţiunilor Unite asupra prevenirii criminalităţii 2005- Măsuri efective de combatere a crimei organizate transnaţionale

121

2010. Problema principală în prelevarea de organe este asigurarea compatibilităţii grupei de sânge şi ţesutului dintre donator şi primitor.

Unii experţi estimează vânzarea ilegală de organe pentru cel puţin câteva mii de transplanturi pe an. Nu este însă stabilit după aceste estimări câţi dintre aceşti vânzători de organe au fost traficaţi şi câţi au făcut o tranzacţie ilegală de vânzare a propriilor organe în mod voluntar.

Traficul internaţional de organe umane este în creştere, fiind alimentat atât de cererea sporită de organe, cât şi de lipsa de scrupule a traficanţilor. Recrudescenţa fenomenului a determinat o reconsiderare serioasă a legislaţiei în vigoare, în timp ce Organizaţia Mondială a Sănătăţii a cerut mai multă protecţie pentru persoanele cele mai vulnerabile, care ar putea să vândă un rinichi pentru o sumă de 1.000 dolari americani.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a elaborat în 1991 un set de „Principii de Bază ale Transplantului de Organe Umane”, care stipulează că vânzarea de organe şi ţesuturi umane constituie o violare a drepturilor omului şi a demnităţii umane.

Principiile relevante, statuate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în cazul transplanturilor de organe sunt următoarele:

- consimţământul în cunoştinţă de cauză şi informat al donatorului în cazul transplantului voluntar de organe;

- transplanturile pot avea loc între persoane înrudite, cu o relaţie genetică dovedită şi când între donator şi primitor există compatibilitate (de ţesut şi sânge);

- organele şi ţesuturile umane să fie obţinute mai degrabă de la cadavre, decât de la donatori vii ;

- necomercializarea transplanturilor, neacceptarea vânzării de organe în nici un fel de circumstanţe.

Cererea în continuă creştere de organe umane, traficarea necontrolată şi provocările unui transplant între specii înrudite au impus o serioasă reevaluare a obiectivelor internaţionale şi au dat un nou impuls rolului Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în strângerea informaţiilor epidemiologice şi în stabilirea unor standarde cu norme de bază. Nu există date sigure asupra traficului de organe sau asupra activităţii de transplant în general, din cauza naturii ilegale a fenomenului, dar este unanim apreciat că se află în creştere.

Biroul Executiv al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a adoptat o Recomandare1 prin care ia act de necesitatea acordării unei atenţii deosebite riscurilor traficului de organe şi solicită de asemenea guvernelor statelor membre să ia măsuri de protecţie a segmentelor de populaţie cele mai sărace şi vulnerabile la „turismul pentru transplant” şi la vânzarea de ţesuturi şi organe umane.

Declaraţia Autorităţii Medicale Mondiale (A.M.M.) asupra donării şi transplantului de organe şi ţesuturi umane din octombrie 20002 stipulează că stimulentele financiare oferite pentru transplantul de organe pot fi considerate o măsură de constrângere şi în orice caz ar trebui interzise. Ar trebui făcute eforturi speciale pentru asigurarea unui consimţământ liber şi în cunoştinţă de cauză a donatorilor. Declaraţia face un apel către toate ţările să desfăşoare activităţi pentru prevenirea traficului de organe şi ţesuturi umane.

În China, condamnaţilor executaţi le sunt în mod curent prelevate organele, imediat după execuţie3. China a stabilit reguli privind utilizarea corpurilor şi organelor condamnaţilor executaţi încă din 1984. Aceste reguli arată că organele pot fi recoltate dacă nimeni nu pretinde corpul şi condamnaţii executaţi au acceptat în mod voluntar să le fie prelevate organele în acest fel sau dacă familiile au consimţit acest lucru4.

Acest tip de prelevare de organe, cu consimţământul incert al victimelor nu reprezintă

1 Recomandare asupra Transplantului de Organe Umane şi Ţesuturi , Organizaţia Mondială a Sănătăţii, a 113-a Sesiune, ianuarie 2004.2 Declaraţia asupra donării şi transplantului de organe şi ţesuturi umane, A 52-a Reuniune Generală a Autorităţii Medicale Mondiale, Octombrie 20003 Raportul Amnesty International- “Executaţi conform legii?“, Pedeapsa cu moartea în China, martie 20044 www. icrc. org

122

trafic de organe, atâta timp cât de această problemă se ocupă statul şi deci nu este considerată infracţiune. Există însă rapoarte asupra unor cazuri când astfel de organe sau ţesuturi prelevate au fost vândute peste hotare, pentru profitul intermediarilor ilegali. Organele recoltate în China sunt utilizate de către primitori bogaţi din Hong Kong, Coreea, Japonia, Malayezia, Singapore sau Taiwan.

În anul 2006, poliţia a distrus o reţea internaţională care intermedia transplanturi ilegale de rinichi donate de brazilieni săraci unor cetăţeni israelieni la o clinică din Durban, Africa de Sud1.

Ţări precum Brazilia, India şi Moldova, binecunoscute surse de donatori, au incriminat vânzarea şi cumpărarea de organe umane. În spatele creşterii traficului de organe stă cererea crescută pentru transplanturi de organe.

Filipine, ca şi Iranul reprezintă una din puţinele ţări din lume care are un sistem deschis al vânzării şi cumpărării de organe umane. Primitorii vin din ţări precum Japonia şi Marea Britanie, aşa cum a arătat profesorul Nadey Hakim în studiul „Un rinichi costă 100.000 dolari, iar donatorul primeşte 2.000 dolari”, publicat în 2003.

Traficul de organe umane, în special traficul de rinichi s-a dezvoltat în Irak2, ca o consecinţă dezastruoasă a războiului din acea zonă. Mulţi irakieni aflaţi în şomaj şi care trăiesc în mizerie fac pasul şi intră în acest cerc vicios reprezentat de comerţul cu organe umane. Principalii beneficiari, în afara traficanţilor, sunt irakienii suficient de bogaţi să cumpere un rinichi, dar şi turiştii străini atraşi de preţul relativ redus al organelor (2.000-3.000 dolari pentru un rinichi). Donatorii provin într-un procent de 90% din cartierele sărace ale Bagdadului, în special din cartierul Sadr, unul din cele mai sărace cartiere ale Bagdadului. Medicii, care în general nu sunt de acord cu această formă de trafic, nu pun însă întrebări atunci când un donator se prezintă la spital însoţit de beneficiarul transplantului.

În ciuda unei tradiţii puternice că ţesuturile şi organele umane ar trebui oferite în dar, unii membri ai comunităţilor care se ocupă de transplanturi şi autorităţile din diferite ţări şi-au exprimat interesul în acordarea de bonificaţii pentru furnizarea de părţi ale corpului omenesc, sperând astfel să sporească accesul la un transplant. În acest context, deşi plata este ilegală în aproape toate ţările, s-au raportat numeroase cazuri de donatori vii remuneraţi în mod direct sau indirect pentru transplant de rinichi.

Există de asemenea o evidentă dezvoltare rapidă a „turismului pentru transplant”, în care diferite persoane călătoresc deseori împreună cu chirurgii lor în vederea achiziţionării de organe, în timp ce „donatorii” plătiţi aparţin segmentelor sociale mai vulnerabile. Turismul medical pentru transplant nu este o problemă recentă, încă de la începutul anilor ’80 asiaticii se deplasau în India şi în Asia de Sud-Est pentru a primi organe de la donatorii săraci.

Complicaţii apar în situaţiile în care ţesuturile sau organele umane donate fără compensaţii financiare sunt ulterior vândute de către traficanţii de organe pentru obţinerea de câştiguri materiale.

Aceşti factori conduc la o creştere a traficului de organe şi ţesuturi umane în ultima perioadă de timp. Traficul de organe umane oferă teren de lucru pentru grupările de crimă organizată. Grupările criminale implicate în traficul de organe adeseori au în componenţă membri ai lumii medicale şi sunt adesea cunoscuţi ca “răpitori ai propriilor victime”, care în anumite cazuri sunt copii.

Pentru acest motiv şi pentru multe altele Organizaţia Mondială a Drepturilor Omului şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi-au exprimat în repetate rânduri dezaprobarea faţă de vânzarea corpului uman şi a părţilor sale, în special procurarea de organe şi ţesuturi de la persoane în viaţă sau furnizarea de stimulente financiare rudelor donatorilor decedaţi.

În Asia, America de Sud şi Africa, există o respingere unanimă, din motive culturale şi personale, precum şi datorită costurilor mari, faţă de utilizarea organelor cadaverice sau a celor

1 www. who. int2 Cristian Eduard Ştefan- Traficul de organe şi ţesuturi umane. Formă de manifestare a criminalităţii organizate, Revista „Poliţia Capitalei” nr. 304/2006

123

provenite de la persoane moarte. Majoritatea organelor transplantate provin de la donatori vii, de cele mai multe ori neînrudiţi. Chiar şi în Statele Unite, numărul de transplanturi de rinichi de la donatori vii îl depăşeşte pe cel al transplanturilor de la donatori decedaţi.

Potrivit Consiliului Europei, legea penală ar trebui modificată astfel încât intermediarii şi personalul medical implicat în procedurile de transplanturi ilegale să răspundă penal, în timp ce vânzătorii „donatori” să fie exoneraţi de răspunderea penală, cu condiţia să nu fie în mod direct implicaţi în activităţi ilicite de trafic de organe1.Consiliul Europei notează că anumite ţări precum Germania şi Elveţia se îndreaptă către legi mai puţin restrictive, care să permită un transplant de organe facil între persoanele înrudite2.

Traficul de organe poate îmbrăca forme dintre cele mai grave. Copiii, câteodată chiar nou-născuţii sunt vânduţi în acest scop. Poliţia italiană a arestat patru ucrainieni învinuiţi că făceau parte dintr-o reţea internaţională de trafic de organe provenite de la nou-născuţi. Un bărbat şi trei femei au fost arestaţi, una dintre femei dând naştere cu câteva zile mai devreme unui copil destinat vânzării ilegale. Traficanţii au fost reţinuţi în momentul în care se pregăteau să vândă copiii poliţiştilor sub acoperire infiltraţi pentru suma de 50.000 dolari.

În mai 2004, un raport transmis de Ambasada Greciei la Tirana poliţiei din Salonic a dezvăluit existenţa unui trafic de organe de la copii din Albania, cu destinaţia Grecia şi Italia. Potrivit raportului, copiii din Tirana au fost asasinaţi şi organele lor au fost transportate în Italia şi Grecia de către funcţionari albanezi, prin valizele diplomatice, pentru a se evita controlul la frontieră. Acest comerţ a debutat la începutul anilor 1994.

Fenomenul traficului de organe, ţesuturi şi celule de origine umană nu atinge doar ţările în curs de dezvoltare, dar şi ţările industrializate. În Irlanda, 32 spitale publice şi private au fost închise pentru desfăşurarea unor activităţi ilicite de trafic de organe de la copiii internaţi în acele clinici. Aceste spitale au recunoscut că au prelevat organele de la copiii decedaţi, pentru a fi vândute laboratoarelor farmaceutice.

Protocolul Naţiunilor Unite asupra traficului de persoane defineşte traficul de organe ca fiind „recrutarea, transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, utilizând ameninţări sau constrângeri sau profitând de o poziţie de vulnerabilitate, în scopul prelevării de organe de la aceasta”3. Statele care ratifică Protocolul au obligaţia de a incrimina în legile penale infracţiunile privind traficul de organe şi trebuie să ia în considerare luarea de măsuri pentru recuperarea fizică, psihologică şi socială a victimelor, incluzând, în cooperare cu organizaţiile nonguvernamentale consilierea şi informarea victimelor, asistenţa psihologică, medicală şi materială4.

Protocolul opţional asupra vânzării de copii, prostituţiei şi pornografiei infantile din 20005 specifică că vânzarea de copii în scopul transferării organelor lor pentru obţinerea de profit ar trebui considerat act criminal.

Un raport al Consiliului Europei6 consideră că „traficul de organe în Ucraina, Rusia, Bulgaria, România şi Georgia este foarte mobil şi bine organizat de reţele de intermediari, de medici calificaţi şi asistenţi medicali specializaţi”.

Din analiza fenomenului traficului cu ţesuturi şi organe umane se desprinde concluzia tendinţei deplasării infracţiunilor din sfera crimei organizate în sfera criminalităţii transfrontaliere. Astfel, spaţiul de acţiune s-a modificat, în multe cazuri România fiind doar locul de unde sunt recrutate persoanele predispuse a-şi vinde un ţesut sau organ care, prin intermediul reţelelor internaţionale de traficanţi compuse atât din cetăţeni români, cât şi din cetăţeni străini, ajung în alte ţări, unde are loc, de fapt vânzarea organului uman, deseori sub acoperirea unui

1 Recomandarea Consiliului Europei 1611 ( 2003) – Traficul de organe în Europa2 Vermot- Mangold, G., Traficul de organe în Europa, Reuniunea Parlamentară a Consiliului Europei, Documentul 9822, iunie 20033 Art. 3 din Protocolul Naţiunilor Unite asupra traficului de persoane4 Art. 6 din Protocolul Naţiunilor Unite asupra traficului de persoane5 Art. 3 din Protocolul opţional asupra vânzării de copii, prostituţiei şi pornografiei infantile din 20006 Vermot- Mangold, G.- Traficul de organe în Europa, Reuniunea Parlamentară a Consiliului Europei, Documentul 9822, iunie 2003

124

transplant legal. În România, activitatea de transplant de organe, ţesuturi şi celule umane este organizată şi

controlată de către Ministerul Sănătăţii, prin Agenţia Naţională de Transplant1. La nivelul acesteia există o statistică oficială a tuturor recoltărilor şi transplanturilor de ţesuturi şi organe umane efectuate în unităţile Ministerul Sănătăţii, incluzând datele de identificare exactă, atât a persoanelor de la care s-au prelevat organe şi ţesuturi, cât şi a celor care au beneficiat de transplant.

Chirurgii din ţara noastră apreciază drept imposibilă existenţa reţelelor de trafic de organe în România, având în vedere numărul redus al donatorilor şi condiţiile necesare realizării unor astfel de intervenţii. Numărul persoanelor care au nevoie de transplant pentru a supravieţui este extrem de mare, comparativ cu cel al donatorilor şi cu posibilităţile chirurgilor de a efectua aceste intervenţii. Criza de donatori este o problemă cu care medicii din domeniul transplantului se confruntă de la începutul activităţii. La nivel naţional, în anul 2004 au existat doar nouă donatori, iar în 2005 zece donatori. România se confruntă cu o lipsă acută de donatori cadavru de organe, ceea ce conduce la prelevarea şi transplantul de organe de la donatori în viaţă.

Sesizări privind vânzarea de organe de către cetăţeni români au existat şi există şi în prezent. De exemplu, în 2004, un cetăţean român a fost arestat de organele judiciare pentru săvârşirea infracţiunii de furt, iar în urma investigaţiilor medicale care i s-au efectuat în penitenciar s-a constatat că îi lipseşte un rinichi. În urma declanşării unei anchete s-a stabilit că acesta îşi vânduse rinichiul unui cetăţean sârb contra sumei de 30.000 mărci germane, operaţia de transplant având loc într-o clinică din Austria.

Vânzătorii de organe suferă o mulţime de stigmatizări din partea comunităţii şi familiei. Acest aspect este similar stigmatizării femeilor traficate în scopul prostituţiei. De fapt sunt multe aspecte similare privind reintegrarea şi lipsa suportului familiei şi comunităţii pentru ambele tipuri de supravieţuitori ai traficului.

Adopţiile internaţionale ilegale2

Potrivit legii3, adopţia este „operaţiunea juridică prin care se creează legături de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului”.

Încă din 1990, una din afacerile cele mai profitabile pentru o parte din reţelele de crimă organizată a fost şi este traficul cu fiinţe umane, inclusiv cu copii. Realizat cu concursul unor cetăţeni români, atraşi de veniturile rezultate din acest tip de “comerţ”, traficul cu copii s-a extins până la nivelul instituţiilor şi organismelor care ar trebui să vegheze la protejarea minorilor şi persoanelor defavorizate. Acţionând în conexiune cu infractorii autohtoni, persoanele angajate în cumpărarea/vânzarea de copii au recurs şi la alte forme, deghizând traficul, inclusiv sub aparenţa adopţiilor internaţionale, care, în fapt, sunt profund ilegale. În privinţa adopţiilor de acest tip, problematica este dificil de cunoscut şi stăpânit, având în vedere, în principal, poziţia socială a celor implicaţi şi relaţiile deosebite pe care aceştia le au în sfera sănătăţii, învăţământului, administraţiei locale şi justiţiei. În cadrul adopţiilor ilegale ale copiilor, traficul îmbracă forma tranzacţiilor comerciale, care pot fi comparate cu vânzarea, mai ales că un copil este răpit sau propus spre a fi adoptat de un membru al familiei, fără consimţământul prealabil al părinţilor săi4. Potrivit Convenţiei de la Haga asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale din 29 mai 19935, „nimeni nu poate obţine un câştig material necuvenit dintr-o activitate privind o adopţie internaţională”. Modurile de operare folosite de organizaţiile criminale specializate în domeniul adopţiilor ilegale sunt6:

- răpirile de copii;

1 Art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 79/19.08.2004 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Transplant publicată în M.O. nr. 791/27.08.20042 Ion Chipăilă şi colectiv- op.cit., pag.197.3 Art. 1 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 557/20044 Ofelia Calcetas Santos- Raport privind vânzarea , prostituţia şi pornografia copiilor, Comisia Drepturilor Omului, Organizaţia Naţiunilor Unite, 26 august 1998 5 Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 84/19946 Sabine Dusch- Colecţia de criminalitate internaţională, 2002, pag. 177

125

- cumpărarea copiilor în mod direct de la părinţii aleşi pe criteriul sărăciei;- îndemnul adresat mamelor ca acestea să-şi abandoneze nou-născuţii sau copiii

care urmează să se nască;- informaţiile eronate oferite părinţilor în scopul obţinerii acordului lor;- informaţiile false destinate părinţilor adoptivi cu privire la starea de sănătate sau

la vârsta copiilor;- recrutarea mamelor pentru a naşte în străinătate, în schimbul unor remuneraţii

financiare. Acestor tinere, după ce le sunt efectuate analizele medicale privind starea sănătăţii şi evoluţia normală a sarcinii, le sunt trimise datele de stare civilă şi fotografiile la familia dornică de adopţie. Diverşi reprezentanţi ai unor agenţii străine de caritate, în înţelegere cu diverse femei însărcinate, cu puţin timp înainte de a naşte, le deplasează în ţara adoptatorului unde nasc. După naştere, copiii sunt încredinţaţi unor institute de ocrotire sau persoane fizice, mama revenind în ţara de reşedinţă, unde lasă impresia abandonării copilului.

Pe Internet există cataloage care propun copii spre adopţie, cu posibilitatea de a-i alege în funcţie de caracteristici ca ţara de origine, culoarea pielii, sexul, vârsta, culoarea ochilor sau religia copilului. Paginile de Internet ale fundaţiilor şi asociaţiilor care se ocupă cu adopţiile internaţionale abundă de fotografii din mai multe unghiuri ale copiilor, iar fotografiile pot fi mărite cu un simplu clic.

Mai multe afaceri cu vânzări de copii au fost semnalate în Albania în ultimii zece ani. În ciuda plângerilor depuse de părinţii copiilor răpiţi, aceste cazuri nu au fost elucidate şi vinovaţii au rămas nepedepsiţi. Problematica traficului de copii albanezi a început în 1994. În 1999, o maternitate din Tirana a fost acuzată de trafic cu nou-născuţi după ce un gropar din localitatea Sare a sesizat poliţia despre faptul că două din şase morminte ale unor copii declaraţi decedaţi erau goale1.

Din analiza fenomenului adopţiilor ilegale a reieşit faptul că vânzarea copiilor se face de către familiile modeste şi cu mulţi copii, care în acest fel obţin foloase materiale importante. Întrucât majoritatea părinţilor copiilor au un nivel de instrucţie scăzut, pentru realizarea procedurii adopţiilor au apărut anumiţi intermediari, care în schimbul unor importante sume de bani primite de la cetăţenii străini interesaţi în adoptarea unor copii din România şi-au organizat adevărate reţele pe teritoriul ţării. În România, la începutul anilor ’90 reţelele de traficanţi profitând de sistemul legislativ permisiv, s-au folosit de intermediari din rândul avocaţilor români, directori de cămine de copii, asistente medicale2.

De asemenea, o altă modalitate folosită constă în stabilirea reşedinţelor mamelor copiilor ce urmează a fi adoptaţi, în localităţile în care aceştia îşi desfăşoară activitatea, cu scopul de a rezolva toate procedurile legate de adopţie. Persoanele interesate în adoptarea unui copil şi-au făcut relaţii în orfelinate, cămine şi spitale de copii, de unde selecţionează copiii ce pot fi adoptaţi.

Regimul juridic intern al adopţiei este reglementat prin legea nr. 273 din 21 iunie 2004, lege care a intrat în vigoare la 01.01.2005. Până la apariţia acestei legi adopţia era reglementată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 25/1997 aprobată cu modificări prin legea nr. 87/1998. Aproape 30.000 de copii români au fost adoptaţi internaţional din 1990 până la sfârşitul anului 2004, când a intrat în vigoare noua legislaţie privind regimul juridic al adopţiilor, care a pus punct “exporturilor” de copii.1 www.balkans.eu.org2 Damian Miclea - Cunoaşterea crimei organizate, Editura Pygmalion, Ploieşti, 2001, pag. 55. A se vedea cazul filierei condusă de cetăţenii italieni Serafino P. şi Zavorella F. Care pe parcursul a trei ani au scos ilegal din ţară 30 de copii prin intermediul medicului Samoilă P. ce identifica familiile ce acceptau înfierea, medicul primind pentru fiecare caz 2.000 dolari şi alte obiecte de valoare. Din grup făceau parte avocatul R.O. ce se ocupa de întocmirea doarelor ce se prezentau judecătorilor din Bucureşti, L.O. şi L.S. soţ şi soţie ce ridicau copii de la soţii fireşti şi-i lăsau în îngrijire la femei complice până la scoaterea din ţară. De notorietate publică sunt şi cazurile în care au fost implicaţi mai mulţi străini, aşa cum este cel al soţilor englezi Money şi a englezului John Boast, care în perioada 1991-1994, au adoptat şi scos din ţară 1616 copii români, cei mai mulţi pentru Italia (480), Franţa (156), SUA (317), Canada (115) şi Spania (76). A se vedea şi Ion Pitulescu- Al treilea război mondial. Crima organizată, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, pag. 300

126

Dacă până la apariţia Legii nr. 273/2004 adopţia era considerată o măsura specială de protecţie a drepturilor copilului, prin care se stabilea filiaţia între cel care adoptă şi copil, precum şi rudenia dintre copil şi rudele adoptatorului, după apariţia acestei legi adopţia a devenit o operaţiune juridică prin care se creează legătura filiaţiei si rudeniei.

De asemenea spre deosebire de vechea reglementare, actuală reglementare introduce principii care, în mod obligatoriu trebuie respectate în cursul procedurii adopţiei, şi anume:

- principiul interesului superior al copilului;- principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial;- principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică,

culturală, lingvistică.;- principiul informării copilului şi luării în consideraţie a opiniei acestuia in raport cu

vârsta şi gradul său de maturitate;- principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte în îndeplinirea adopţiei.Dacă în perioada anilor 1990 o serie de instituţii ale statului cu prerogative în combaterea

ilegalităţilor din domeniul adopţiilor au fost luate pe nepregătite, neexistând nici o practică în acest sens, se poate afirma că în prezent, prin armonizarea legislaţiei la nivel european şi prin experienţa acumulată fenomenul este ţinut sub control.

Un alt element nou impus de actuala reglementare îl reprezintă obligativitatea Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului aflate în subordinea consiliilor judeţene şi consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, de a oferi copilului informaţii şi explicaţii clare şi complete, potrivit vârstei şi gradului sau de maturitate, referitoare la etapele şi durata procesului de adopţie, la efectele acesteia, precum şi la adoptator, familia adoptatoare şi rudele acestora.

Potrivit Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, adopţia internaţională a copilului care are domiciliul în România poate fi încuviinţată numai în situaţia în care adoptatorul sau unul dintre soţi din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei interne.

În lege sunt incriminate şi infracţiunile la regimul adopţiei, astfel este pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi1 „fapta părintelui sau a reprezentantului legal al unui copil de a pretinde sau primi, pentru sine sau pentru altul, bani ori alte foloase materiale în scopul adopţiei copilului”. Cu aceeaşi pedeapsă este sancţionată “fapta persoanei care, fără drept, intermediază sau înlesneşte adoptarea unui copil, în scopul obţinerii de foloase materiale sau de altă natură”.

6.4. Criminalitatea informaticăDezvoltarea fără precedent în domeniul tehnologiei informatice, la nivel mondial, are, din

păcate, o parte negativă: s-a deschis o poartă către producerea unor fapte antisociale, denumite „criminale" atât în dreptul internaţional penal, cât şi în rapoartele prezentate de specialişti ai informaticii, fapte care nu ar fi putut exista în condiţiile tehnice existente acum 15 ani, de exemplu.

Sistemele de calculatoare oferă, în prezent, oportunităţi noi, unele chiar sofisticate, de încălcare a legilor şi creează un potenţial ridicat de comitere a unor tipuri de infracţiuni realizate altfel decât în modurile cunoscute, tradiţionale. Deşi societatea, în ansamblul ei, plăteşte pentru toate daunele economice cauzate de „criminalitatea informatică", aceasta continuă să se bazeze pe sistemele computerizate în aproape toate domeniile vieţii sociale: controlul traficului aerian, al trenurilor şi metrourilor, coordonarea serviciului medical sau al securităţii naţionale. O singură breşă realizată în operarea acestor sisteme poate pune în pericol vieţi omeneşti, ceea ce denotă faptul că dependenţa societăţii de sistemele informatice a căpătat o dimensiune mult mai profundă decât cea intuită iniţial2.

Expansiunea transnaţională extraordinar de rapidă a reţelelor de calculatoare şi extinderea

1 Art. 70 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 557/2004.2Maxim Dobrinoiu - Infracţiuni în domeniul informatic, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2006, pag. 59.

127

accesului la aceste reţele prin intermediul telefoniei mobile au dus la creşterea vulnerabilităţii acestor sisteme şi la crearea de oportunităţi pentru producerea de infracţiuni.

Tehnologia informaţională atinge fiecare aspect al vieţii cotidiene a unei persoane fără a ţine cont de poziţionarea geografică a acesteia. Activitatea zilnică a unei persoane este afectată în formă, conţinut şi timp de calculator. Tot mai multe activităţi comerciale, industriale, economice sau guvernamentale sunt dependente de reţelele informatice. Calculatoarele nu sunt utilizate doar pentru creşterea performanţelor economice şi industriale ale unei ţări, acestea au devenit parte integrantă a vieţii personale a individului. Calculatoarele sunt utilizate pentru stocarea şi transmiterea datelor confidenţiale de natură politică, socială, economică sau pur personale. Date de volum impresionant pot fi comprimate şi stocate compact sau pe discuri partiţionate de densitate mare. Viteza de lucru a cunoscut o creştere exponenţială, cele mai complicate calcule fiind realizate într-un interval de timp de ordinul milisecundelor. Miniaturizarea procesoarelor a permis realizarea conexiunilor şi a comunicaţiilor în timp real la nivelul globului. Calculatoarele asistă şi întreţin chiar şi confortul locurilor de muncă sau al locuinţelor personale1.

Legislaţia statelor lumii este în continuă schimbare datorită dezvoltării tot mai accelerate a tehnologiei informatice, iar cooperarea internaţională este pusă în faţa unei provocări continue produsă de creşterea criminalităţii informatice transnaţionale. Din ce în ce mai multe state au procedat la armonizarea propriilor legislaţii în vederea combaterii fenomenului în discuţie, însă rezultatele sunt doar mulţumitoare şi nu se va putea vorbi de o eradicare a fenomenului.

Problemele ridicate în cadrul reuniunilor internaţionale privind combaterea criminalităţii informatice sunt următoarele:

a) lipsa unui consens global privind definiţia „criminalităţii informatice";b) lipsa unui consens global privind motivaţia realizării acestor fapte;c) lipsa expertizelor din partea persoanelor autorizate aparţinând unor instituţii cu atribuţii

de control în domeniu;d) inexistenţa unor norme legale adecvate privind accesul şi investigaţia sistemelor

informatice, inclusiv lipsa normelor prin care pot fi confiscate bazele de date computerizate;e) lipsa armonizării legislative privind investigaţiile în domeniu;f) caracterul transnaţional al acestui tip de infracţiune;g) existenţa unui număr redus de tratate internaţionale privind extrădarea şi asistenţa

mutuală în domeniu.Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OECD) a fost una dintre primele

organizaţii internaţionale care a realizat un studiu privind armonizarea legislaţiei în domeniu. În anul 1983, OECD a publicat un raport prin care a propus diferite recomandări legislative statelor membre ale Uniunii Europene precum şi o minimă listă de activităţi care trebuie pedepsite: frau-darea şi falsificarea realizată prin calculator, alterarea programelor de calcul şi a datelor, copyright-ul, interceptarea comunicaţiilor sau a altor funcţii a unui calculator, accesul şi utilizarea neautorizată a unui calculator2.

În completarea raportului OECD, Consiliul Europei a iniţiat propriul studiu de caz pentru dezvoltarea cadrului legal privind combaterea criminalităţii informatice. Comisia de experţi în domeniul criminalităţii pe calculator a Consiliului a adoptat Recomandarea R(89)9 care reprezintă un ghid de acţiune şi pentru statele membre ale Uniunii Europene.

Organizaţia Naţiunilor Unite s-a implicat, la rândul său, în studiul şi combaterea fenomenului analizat.

În studiile elaborate pe plan internaţional, se foloseşte expresia „criminalitate legată de calculator" sau „criminalitate informatică", care nu este însă general recunoscută sau acceptată. De asemenea, şi grupul de experţi reuniţi în cadrul OCDE a adoptat o definiţie de lucru sub forma: „abuzul informatic este orice comportament ilegal sau contrar eticii sau neautorizat care priveşte un tratament automat de date şi/sau o transmitere de date". Se poate observa că aceşti experţi nu au considerat utilă definirea explicită a expresiei „criminalitate informatică", dar au

1 Ibidem, pag 60.2 Maxim Dobrinoiu - op.cit.pag. 61.

128

reţinut o clasificare funcţională, ca bază de studiu1.Astfel, termenul de criminalitate informatică este definit ca fiind „orice acţiune ilegală

în care un calculator constituie instrumentul sau obiectul delictului, altfel spus orice infracţiune al cărei mijloc sau scop este influenţarea funcţiei unui calculator".

Abuzul informatic ar putea fi definit, la rândul său, prin „orice incident legat de tehnica informatică în care o persoană a suferit sau ar fi putut să sufere un prejudiciu şi din care autorul a obţinut sau ar fi putut obţine intenţionat un profit"2 sau prin „totalitatea faptelor comise în zona noilor tehnologii, într-o anumită perioadă de timp şi pe un anumit teritoriu bine determinat"3.

Potrivit Comitetului European pentru Probleme Criminale, toate aceste tentative de definire a criminalităţii informatice prezintă unele inconveniente ce nu se împacă uşor cu obiectivul conciziei formulării şi cu acela de a nu mai lăsa nici o îndoială asupra importanţei sau utilizării definiţiei.

Aceste deliberări au condus Comitetul spre adoptarea aceleiaşi abordări funcţionale ca şi cea a grupului de experţi OCDE, fără a încerca totuşi o definire proprie a criminalităţii informatice. Noţiunea de infracţiune informatică include infracţiuni foarte diferite, mai mult sau mai puţin incriminate de fiecare ţară în parte. Odată cu redactarea principiilor directoare pentru legiuitorii naţionali, nu apare necesară adoptarea, pentru criminalitatea legată de calculator, a unei definiri formale, care ar crea mai multe dificultăţi decât ar putea aduce explicaţii4.

În prezent, „criminalitatea în relaţie cu calculatorul", expresie folosită de Comitet, se reduce pur şi simplu la infracţiunile definite în principiile directoare pentru legiuitorii naţionali, care lasă în sarcina diferitelor state de a adapta această definiţie la propriul lor sistem judiciar şi la tradiţiile lor istorice5.

Pe de altă parte, criminalitatea informatică implică realizarea unor infracţiuni tradiţionale cuprinse în codurile penale sau legile speciale, cum ar fi frauda, falsul sau înşelăciunea, calculatorul devenind o potenţială sursă de alte acţiuni abuzive, care pot fi sancţionate.

Mai sunt utilizate noţiunile de cybercrime, „abuz informatic" şi „utilizare greşită a calculatorului", expresiile având semnificaţii diferite. Trebuie făcută distincţia între intenţia de fraudă şi utilizarea greşită a unui sistem informatic sau între pătrunderea neautorizată într-o reţea şi acţionarea greşită a unor taste ale calculatorului. De exemplu, dacă un angajat primeşte o parolă de acces la o bază de date de la un alt angajat, acesta nu trebuie acuzat de o infracţiune dacă pătrunde în acea bază de date. Cu totul altfel se judecă situaţia în care un angajat fură parola de acces la acea bază de date, cunoscând faptul că nu are autorizare de acces la acea bază.

O distincţie clară trebuie făcută între acţiunile ilegale şi cele care încalcă etica profesională, doar foarte puţine dintre activităţile curente realizate în reţelele mondiale de calculatoare fiind considerate infracţiuni de către autorităţile cu atribuţii în domeniu.

Ca orice fenomen social, criminalitatea informatică reprezintă un sistem cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte din punct de vedere calitativ de cele ale elementelor componente6.

Este cunoscut faptul că, în cercetarea criminologică, criminalitatea ca fenomen social cuprinde: criminalitatea reală - care presupune totalitatea faptelor penale săvârşite pe un anumit teritoriu şi într-o anumită perioadă de timp; criminalitatea aparentă - care cuprinde întregul set de infracţiuni semnalate organelor abilitate ale statului şi înregistrate ca atare; criminalitatea legală - văzută ca totalitatea faptelor de natură penală comise în spaţiul informatic şi pentru care s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti rămase definitive.

Fiecare dintre aceste segmente îşi are corespondentul şi în criminalitatea informatică7 . Diferenţa dintre criminalitatea informatică reală şi criminalitatea informatică aparentă reprezintă „cifra neagră" a acestui nou gen de infracţiuni şi ea cuprinde toate acele fapte sancţionate de

1 I. Vasiu, Criminalitatea Informatică, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, pag.27.2 Ibidem.3 T. Amza, CP. Amza, Criminalitatea Informatică, Ed. Lumina Lex,Bucureşti, 2003, pag. 13.4 Maxim Dobrinoiu - op.cit., pag. 63.5 I.Vasiu, op. cit., pag. 28.6 Gh. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti,1996, p. 23.7 T. Amza, CP. Amza, op. cit., p. 13.

129

legiuitor, dar care, din anumite motive, rămân nedescoperite de către organele "abilitate 1.Dacă în cadrul criminalităţii generale se apreciază că cifra neagră reprezintă un important

segment de fapte penale nedescoperite, în cadrul criminalităţii informatice procentul acesteia tinde să fie în jur de 90%. Rata extrem de ridicată a infracţiunilor nedescoperite este o consecinţă directă a faptului că infracţiunea informatică, în general, este un act ilegal mai recent sancţionat şi se află deocamdată ascuns în spatele noilor tehnologii, deseori inaccesibile chiar celor care ar trebui să combată fenomenul.

În ceea ce priveşte formalizarea criminalităţii informatice, statele membre ale Uniunii Europene au ajuns la un numitor comun, fiind identificate patru activităţi distincte:

a) activităţi care aduc atingere vieţii private: colectarea, stocarea, modificarea şi dezvăluirea datelor cu caracter personal;

b) activităţi de difuzare a materialelor cu conţinut obscen şi/sau xenofob: materiale cu caracter pornografic (în special cele legate de minori), materiale cu caracter rasist şi care incită la violenţă;

c) criminalitatea economică, accesul neautorizat şi sabotajul: activităţi prin care se urmăreşte distribuirea de viruşi, spionajul şi frauda realizată prin calculator, distrugerea de date şi programe sau alte infracţiuni: programarea unui calculator de a „distruge" alt calculator. Până în prezent, la nivelul UE nu există instrumente de combatere a acestui tip de criminalitate;

d) încălcarea dreptului de proprietate intelectuală.Revoluţia tehnologiei informaţiei a dus la schimbări fundamentale în societate şi este

foarte probabil ca aceste schimbări profunde să se producă în continuare.Unul din efectele informatizării tehnologice este impactul asupra evoluţiei tehnologiei

telecomunicaţiilor. Comunicarea clasică, prin intermediul telefoniei, a fost depăşită de noile metode de transmitere la distanţă nu numai a vocii, ci şi a datelor, muzicii, fotografiilor ori filmelor. Aceste schimburi de informaţii nu mai apar numai între oameni, dar şi între oameni şi sisteme informatice ori numai între acestea din urmă.

Folosirea poştei electronice sau accesul la pagini web prin intermediul internetului constituie exemple ale acestei evoluţii, modificând profund societatea noastră2.

Uşurinţa accesului la informaţii în sistemele informatice, combinată cu posibilităţile practic nelimitate de schimb sau diseminare a acestora, indiferent de graniţele geografice sau naţionale, a dus la o creştere explozivă a cantităţii de informaţie disponibilă şi a cunoştinţelor care pot fi extrase din aceasta.

Această evoluţie a dat naştere la schimbări economice şi sociale fără precedent, dar în acelaşi timp foloseşte şi scopurilor mai puţin legitime: apariţia unor noi infracţiuni ori săvârşirea infracţiunilor tradiţionale prin intermediul noii tehnologii.

Conceptele juridice existente sunt puse la încercare de apariţia noii tehnologii. Adesea locul săvârşirii infracţiunii diferă de locul unde se găseşte infractorul. Printr-o simplă apăsare a unui buton acesta poate declanşa catastrofe la mii de kilometri depărtare.

Dreptul trebuie să facă faţă noilor provocări ridicate de dezvoltările tehnologice. Iată de ce în ultimii ani legiuitorul român a fost preocupat de elaborarea unui cadru normativ care să reglementeze accesul şi desfăşurarea activităţii prin intermediul sistemelor informatice în diferite sectoare.

În România, cea mai importantă reglementare juridică aplicabilă în acest moment în materia criminalităţii informatice este Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei şi exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei 3.

Aceasta introduce un număr de 7 infracţiuni, ce corespund clasificărilor şi definiţiilor prezentate odată cu analiza prevederilor Convenţiei asupra criminalităţii informatice, ce au fost grupate în cuprinsul Titlului III din lege, „Prevenirea şi combaterea criminalităţii informatice".

1 T. Amza, Criminologie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 31, 32.2 Maxim Dobrinoiu - op.cit. pag. 139.3 M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003.

130

Textul a fost o adaptare rapidă la mediul românesc a prevederilor Convenţiei Consiliului Europei asupra Criminalităţii Informatice şi reprezintă un instrument eficient în lupta împotriva acestui flagel.

Astfel, în cuprinsul Legii nr. 161/2003 găsim definite trei categorii de infracţiuni, astfel:a) infracţiuni contra confidenţialităţii şi integrităţii datelor şi sistemelor informatice:- infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic;- infracţiunea de interceptare ilegală a unei transmisii de date informatice;- infracţiunea de alterare a integrităţii datelor informatice;- infracţiunea de perturbare a funcţionării sistemelor informatice;- infracţiunea de a realiza operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice;b) infracţiuni informatice:- infracţiunea de fals informatic;- infracţiunea de fraudă informatică;c) pornografia infantilă prin intermediul sistemelor informatice.Pentru început este necesară o definire a instrumentelor sau conceptelor cu care

legiuitorul a înţeles să opereze în acest domeniu. Acest lucru este făcut chiar de legiuitor în art. 35. Astfel:

a) prin „sistem informatic" se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Exemple: computer personal (PC), două sau mai multe calculatoare conectate prin cablu sau fără fir (wireless), reţea de calculatoare, ansamblu de tip calculator-periferice (imprimantă, mediu de stocare extern, scanner etc);

b) prin „prelucrare automată" a datelor se înţelege procesul prin care datele dintr-un sistem informatic sunt prelucrate prin intermediul unui program informatic. Exemplu: urmărind un algoritm logic, instrucţiunile pentru calculator sunt scrise într-un limbaj de programare de nivel înalt (Pascal, C++, Visual Basic, Java etc), introduse de la tastatură şi interpretate de Unitatea Centrală de Prelucrare, iar mai apoi translatate în limbaj cod-maşină şi puse în execuţie de Unitatea de Execuţie, fiecare componentă a sistemului informatic realizând o anumită operaţiune;

c) prin „program informatic" se înţelege un ansamblu de instrucţiuni care pot fi executate de un sistem informatic în vederea obţinerii unui rezultat determinat. Exemple de programe: sisteme de operare (MS-DOS, MS Windows, UNIX etc), pachete de aplicaţii standard (MS OFFICE care cuprinde un editor de text, MS Word, un soft de administrate baze de date, MS Access, un program de calcul tabelar, MS Excel, un program de prezentare, MS Powerpoint, un program de gestiune corespondenţă şi activităţi curente, MS Outlook etc), pachete de aplicaţii dedicate (ERP -Enterprise Resource Planning - pentru planificarea resurselor financiare, logistice sau de personal în cadrul unei întreprinderi sau instituţii, CRM - Customer Relationship Management - instrument pentru conducerea unei afaceri şi organizarea relaţiilor cu clienţii etc), programe antivirus (BitDefender, Norton System Works, RAV etc), programe de acces la Internet (browsere - Explorer, Netscape etc, poştă electronică - Outlook, Webmail, Eudora etc), diverse aplicaţii create cu un anumit scop (viruşi, cai troieni, bombe logice, keylogger, spyware etc.) şi multe altele;

d) prin „date informatice" se înţelege orice reprezentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic în această categorie se include şi orice program informatic care poate determina realizarea unei funcţii de către un sistem informatic. La nivel utilizator, datele sunt reprezentate în formă alfanumerică - cifre, litere, caractere speciale, aşa cum apar ele pe ecranul calculatorului, iar la nivelul sistemului informatic acestea se prezintă sub formă de şiruri ordonate de câte 8, 16, 32, 64 sau 128 de biţi (elemente „0" şi „1" care, la nivelul componentelor electronice ale sistemului de calcul, sunt echivalente cu variaţii controlate ale tensiunii de alimentare).

e) prin „furnizor de servicii" se înţelege:- orice persoană fizică sau juridică ce oferă utilizatorilor posibilitatea de a comunica prin

131

intermediul sistemelor informatice;- orice altă persoană fizică sau juridică ce prelucrează sau stochează date informatice

pentru persoanele prevăzute la pct. 1 şi pentru utilizatorii serviciilor oferite de acestea;f) prin „date referitoare la traficul informaţional" se înţelege orice date informatice

referitoare la o comunicare realizată printr-un sistem informatic şi produse de acesta, care reprezintă o parte din lanţul de comunicare, indicând originea, destinaţia, ruta, ora, data, mărimea, volumul şi durata comunicării, precum şi tipul serviciului utilizat pentru comunicare;

g) prin „date referitoare la utilizatori" se înţelege orice informaţie care poate duce la identificarea unui utilizator, incluzând tipul de comunicaţie şi serviciul folosit, adresa poştală, adresa geografică, numere de telefon sau alte numere de acces şi modalitatea de plată a serviciului respectiv, precum şi orice alte date care pot conduce la identificarea utilizatorului;

h) prin „măsuri de securitate" se înţelege folosirea unor proceduri, dispozitive sau programe informatice specializate, cu ajutorul cărora accesul la un sistem informatic este restricţionat sau interzis pentru anumite categorii de utilizatori. Exemplu: sistem de acces (LOGIN) pe bază de parolă şi nume utilizator, infrastructură de criptare a comunicaţiilor, tip PKI - Public Key Infrastructure, cu chei publice sau private, aplicaţii de semnătură electronică, echipamente de acces prin SmartCard, cititor/interpretor de amprente sau retină etc;

i) prin „materiale pornografice cu minori" se înţelege orice material care prezintă un minor având un comportament sexual explicit sau o persoană majoră care este prezentată ca un minor având un comportament sexual explicit ori imagini care, deşi nu prezintă o persoană reală, simulează, în mod credibil, un minor având un comportament sexual explicit.

De asemenea, în sensul prezentei legi, acţionează fără drept persoana care se află într-una din următoarele situaţii:

a) nu este autorizată, în temeiul legii sau al unui contract;b) depăşeşte limitele autorizării;c) nu are permisiunea, din partea persoanei fizice sau juridice competente, potrivit legii,

să o acorde, de a folosi, administra sau controla un sistem informatic ori de a desfăşura cercetări ştiinţifice sau de a efectua orice altă operaţiune într-un sistem informatic.

Pentru a exemplifica contextul şi modalităţile de comitere a infracţiunilor informatice este elocvent următorul caz instrumentat de D.G.C.C.O.

În luna aprilie 2003, ofiţerul de legătură al FBI la Bucureşti a sesizat DGCCO, cu privire la faptul că unui număr de patru companii americane care ofereau diverse servicii prin Internet li s-au accesat fără drept serverele şi li s-au sustras datele confidenţiale ale unor clienţi. Conform indiciilor existente la aceea dată această activitate infracţională era iniţiată din Sibiu, România.

Ulterior, persoanele care au accesat bazele de date şi au sustras informaţiile secrete, au ameninţat victimele solicitându-le cca. 50.000 dolari SUA de la fiecare, pentru a nu publica datele sustrase. Pentru identificarea şi probarea activităţii infracţionale a acestora au fost desfăşurate un complex de activităţi specifice, precum şi coordonarea cu ofiţerii FBI a două transferuri „supravegheate" de bani. Astfel, în urma acestor activităţi au fost identificaţi numiţii: O.Ş.A., de 21 ani, elev, cel care a accesat neautorizat serverele companiilor americane şi a organizat activitatea de ameninţare a acestora cu publicarea datelor confidenţiale; M.E., de 25 ani, student şi Ş.C.V., de 25 ani, administrator la un Internet-cafe, complici la accesarea neautorizată a serverelor companiilor; Z.S.N., de 25 ani, fără ocupaţie şi L.F.I., de 19 ani, elev, folosiţi pentru primirea banilor obţinuţi în urma activităţilor ilegale şi N.R.L., de 18 ani, fără ocupaţie, pe numele căreia cei în cauză au deschis un cont de cârd folosit la ridicarea banilor.

În data 2 iunie 2003, 0.S.A. şi Z.S.N. au ridicat de la mai multe ban-comate din Sibiu suma de 1.500 dolari SUA, bani transferaţi în contul de card al numitei N.R.L., de una din companiile din SUA şantajate.

Sub coordonarea unui procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Combatere a Criminalităţii Organizate şi Antidrog au fost efectuate mai multe descinderi la domiciliile suspecţilor şi la Internetul Cafe, ocazie cu care a fost găsită suma de 1.500 dolari SUA, cartea de credit, calculatoarele pe care se aflau informaţiile sustrase,

132

precum şi alte mijloace de probă. O.S.A. şi Z.S.N. au fost arestaţi preventiv pentru săvârşirea infracţiunii de acces neautorizat şi transfer de date, iar celelalte persoane au fost cercetate în stare de libertate. Cazul se află în acest moment pe rolul instanţelor judecătoreşti1.

Este important ca instituţiile statului ce au ca obiect de activitate securitatea naţională, dar şi cele poliţieneşti, să fie pregătite a interveni în cazul unor asemenea incidente, astfel încât să reuşească să reducă la minim riscurile şi efectele unor cyber-atacuri, însă pentru ca acest lucru să devină o realitate, trebuie ca respectivele instituţii să conştientizeze iminenţa ameninţărilor informatice şi amploarea dimensiunii.

6.5. Terorismul internaţionalCa formă de manifestare a violenţei, terorismul presupune folosirea deliberată şi

sistematică a unor mijloace de natură să provoace teroarea, de exemplu asasinatele şi răpirile. Teroarea este folosită nu numai pentru a slăbi, distruge moralul adversarului, dar şi pentru a submina ordinea socială, pentru a atinge anumite obiective cu caracter politic; victime ale terorii nu sunt numai anumiţi indivizi, ci însăşi societatea.

6.5.1. ConceptNoţiunea de terorism - din punct de vedere etimologic - este un derivat de la "teroare" -

teroare - frică - Deimos.Războiul, lupta, conflictul presupun recurgerea la folosirea forţei, a mijloacelor violente,

distructive.Resorturile psihologice ale acestui fenomen sunt: frica (teama) şi teroarea.Noţiunea de teroare, luată de sine stătător, exprimă o stare de teamă, care înspăimântă,

tulbură şi paralizează (teama colectivă), indusă prin "terorizare", adică ameninţarea cu violenţă sau folosirea acesteia.

Violenţa implică recurgerea de forţă de către un individ sau un grup în vederea prejudicierii integrităţii unor persoane sau bunuri.

Unii specialişti consideră terorismul ca fiind forma cea mai organizată, de teroare, alţii susţin că acesta se referă la o activitate socială organizată - teroarea fiind doar o stare psihică.

Actul de terorism are un scop similar descurajării generale, victima primară este mai puţin importantă în comparaţie cu efectul general scontat asupra unei colectivităţi sau grup căruia îi este adresat, de fapt.

Terorismul, deşi produce victime individuale, este o crimă la adresa unei întregi comunităţi sociale.

Teroarea este un fenomen psihologic natural, iar terorismul reprezintă exploatarea conştientă a acesteia.

Terorismul are caracter coercitiv, menit să influenţeze prin manipulare voinţa victimelor sale directe şi a publicului ţintă.

Pentru a-şi păstra nealterată credibilitatea, terorismul materializează sistemic ameninţarea în violenţă sângeroasă.

Astfel, sociologii definesc terorismul ca fiind utilizarea de grup către un grup al violenţei sub acoperire, în scopul atingerii unor obiective politice, deci poate fi considerat o formă de strategie violentă, de constrângere, folosită pentru a schimba libertatea de opţiune a celorlalţi.

Definirea conceptuală ar consta în caracteristicile terorismului grupate în patru categorii generale: obiective, strategii, operaţii şi organizare.

Scopul final urmărit de terorism este de natură politică; oricare ar fi psihologia de grup sau motivele personale ale indivizilor care recurg la acte de terorism, prezenţa unor ţeluri politice este esenţială, acestea separând terorismul de alte acte criminale.

Terorismul consideră că existenţa injustiţiei nu poate fi înlăturată prin nici o altă metodă decât prin violenţă, de aceea a fost definit şi tactica ultimei soluţii. Multe organizaţii teroriste îşi justifică astfel acţiunea neapelând la ţeluri politice, ci la "instanţe superioare", la "adevăruri

1 Înregistrat cu nr. 122/D/P/23.09.2003 la DGCCOA din cadrul IGP

133

supreme", "Jihad", "revoluţii cataclismice" sau "mondiale" etc.De exemplu, atentatele sinucigaşe practicate de grupările Shiite din Liban, de integriştii

palestinieni, de grupările Sicki sau tamile intră în contradicţie cu prevederile islamului, care proscriu suicidul. Deşi nici o religie nu justifică practica terorismului, terorismul religios reprezintă o realitate.

Dacă scopul tactic sau obiectivul imediat al unui grup terorist îl reprezintă crearea terorii (nu distrugerea), scopul strategic îl constituie folosirea panicii, a dirijării nemulţumirii publice generate de starea de teroare ce poate obliga puterea la concesii politice pe linia scopurilor propuse. Din această perspectivă, terorismul poate fi înţeles şi ca o tactică psihologică ale cărei elemente determinante sunt frica şi publicitatea.

Publicitatea "Masacrului de la Munchen" a jucat un rol enorm în crearea psihozei publice referitoare la terorismul internaţional (teroriştii au demonstrat capacitatea unui grupuscul de a ţine în şah lumea întreagă).

Cel mai important element operaţional al terorismului este folosirea premeditată a ameninţării cu violenţă, caracteristica fundamentală a terorismului.

Altă caracteristică o constituie clandestinitatea (partizanii terorismului acţionează acoperit).

Rezultă, aşadar, că terorismul este violent, criminal şi clandestin.Altă caracteristică ar fi aceea că terorismul se practică în grupuri restrânse ca număr, care

însă pot deveni mici unităţi operative în cadrul unor organizaţii mai mari (termenul grup trebuie înţeles în sensul său social - psihologic).

Terorismul este un mod de acţiune generat de anxietate şi constă în folosirea repetată a violenţei de către un grup clandestin sau de organizaţii statale din motive ideologice, politice sau criminale, victimele sunt fie întâmplătoare fie alese cu reprezentative pentru un anume grup de populaţie şi servesc ca generatori de mesaj către cercurile vizate cu adevărat.

Terorismul, ca manifestare a actorilor sociali, nu poate subzista decât prin înfrângerea sau cu acordul autorităţilor statale.

Scopul general al terorismului este reprezentat de comiterea unor acte de mare violenţă, de natură să inducă o profundă stare de teamă şi nesiguranţă la nivel macrosocial, privind capacitatea de control al statului prin organismele sale reprezentative contribuind în final la instaurarea unei stări de incertitudine, teamă şi nesiguranţă politică.

De cele mai multe ori acţiunile teroriste sunt organizate de către aşa-zisele „entităţi teroriste”, constituite prin asocieri de persoane cu aceleaşi idealuri politico-sociale în baza acordului de voinţă al acestora, pentru îndeplinirea scopurilor sau idealurilor grupului.

Entităţile teroriste reprezintă asocierea de persoane într-un sistem structurat şi ierarhizat care prin acţiuni violente urmăresc realizarea unor finalităţi subiective de ordin politic, social sau religios.

Clasificarea entităţilor teroriste:a) în funcţie de orientările politice:- entităţi teroriste naţionaliste – structurate pe criterii naţionale, etnice sau religioase care

au ca obiective acţiuni separatiste în vederea constituirii unor noi state sau regiuni autonome ori pentru continuarea luptei de eliberare. Exemplu: IRA (Armata Republicană Irlandeză), Tigrii Tamili (Sri Lanka), Partidul Muncitorilor din Kurdistan, ETA – Spania etc.;

- entităţi teroriste ideologice – încearcă să impună o anumită ideologie maselor de oameni şi autorităţilor statale (organizaţii de extremă stânga, de extremă dreapta, cele anarhiste, Ku Klux Klan – S.U.A.; Escadroanele Morţii – Brazilia; Ochi pentru ochi – Guatemala, organizaţii fasciste etc.;

- entităţile anarhiste sunt cele care nu recunosc autoritatea vreunei puteri sau organe ale statului.

b) după criteriul ideilor de bază şi a scopurilor finale:- etnice, religioase şi naţionaliste;- autointitulate „revoluţionare”;

134

- anarhiste remarcate prin absenteismul scopurilor politice;- patologice – reacomodarea la valorile unei societăţi;- neofasciste.c) alte clasificări:- naţionale – activitatea teroristă limitează între graniţele unui stat;- internaţionale – elemente teroriste multinaţionale.Forme de manifestare a terorismuluiGeorge Levasseur distingea următoarele categorii de manifestare a terorismului:a) terorismul ordinar sau banditismul - fenomen care acoperă actele de violenţă ce

urmăresc obţinerea unor avantaje sau foloase materiale, acte comise individual sau în bandă şi care nu au obiective politice;

b) terorismul politic - care acoperă, în special, gama asasinatelor "organizate şi sistemice ", cu finalitate politică evidentă;

c) terorismul de stat - recurgerea din partea unui stat la acte de natură teroristă, în luptă cu unele mişcări sau persoane considerate subversive; aici se înscriu: exercitarea sistemică a actelor de coerciţie bazate pe utilizarea pe scară largă a forţei şi, printr-un larg evantai de mijloace violente, menţinerea unor grupuri sociale, etnice sau religioase în condiţiile de inferioritate, prin oprimare şi represiune, politică de segregare rasială şi de aparthaid.

Prognoze asupra dezvoltării terorismului contemporan Grupările teroriste urmăresc, în general, preluarea puterii sau chiar a controlului, în dauna

guvernelor sau a regimurilor politice existente.Succesul este un criteriu greu de atins, deoarece puţine grupări insurgente care au apelat

la terorism, ca strategie principală, şi-au realizat scopul. Se poate spune că grupările EOKA, din Cipru, mişcarea Mau Mau, din Kenya, împotriva dominaţiei britanice, şi FLN, în Algeria, contra francezilor, au reuşit în acest sens.

Marea majoritate a grupărilor teroriste au eşuat lamentabil în demersul de obţinere a puterii sau de schimbare a regimului politic atacat. Strategia teroristă â avut succes numai în situaţiile luptei anticoloniale, însă, acolo unde organizaţiile teroriste au urmărit schimbarea social-politică a regimului, statele-ţintă au reacţionat decisiv. Pentru guvernele Franţei, Germaniei, Italiei, lupta contra "Acţiunii Directe", "Fracţiunii Armata Roşie" sau împotriva "Brigăzilor Roşii" a reprezentat o chestiune de viaţă şi de moarte, neexistând posibilitatea compromisului, deoarece succesul terorismului echivala cu căderea regimului din aceste ţări. Acelaşi lucru este valabil şi în majoritatea cazurilor de insurgenţă separabilă, când teroriştii ameninţă suveranitatea şi integritatea teritorială a statului ţintă (cazul separatiştilor basci - Spania, kurzilor - Turcia, corsicanilor din Franţa). Deşi realizarea deplină a scopurilor insurgenţelor este rară, teroriştii au reuşit adeseori să-şi realizeze obiectivele parţial. Se pot deosebi patru tipuri de succese teroriste parţiale:

1. obţinerea sprijinului intern ce permite teroriştilor să ajungă la un nivel mai înalt al insurgenţei;

2. atragerea atenţiei internaţionale asupra nedreptăţilor la care sunt supuşi;3. dobândirea legitimităţii internaţionale;4. câştigarea de concesii politice parţiale din partea autorităţilor.Se ştie că noţiunea fundamentală a terorismului ca strategie este ideea propagandei prin

fapte care consideră acest mod de luptă ca un instrument de răspândire a motivaţiei şi exemplul insurecţiei servind astfel ca un punct de sprijin prealabil al unei forme mai avansate a luptei armate: Deşi actele de violenţă au câştigat o publicitate uluitoare, atacurile teroriste nu au reuşit să atragă simpatia şi sprijinul publicului şi să genereze marea insurecţie populară pe care au sperat să o propulseze (cazul mişcărilor radicale de extremă stânga sau de extremă dreapta din Europa Occidentală sau Statele Unite, din 1970-1980).

Au fost însă şi cazuri în care terorismul a ajutat, după cât se pare, la apariţia unei mişcări mai largi - exemplu: socialiştii revoluţionari ruşi de la începutul acestui secol. Deşi nu au reuşit să-şi transforme aparatul clandestin într-un instrument politic capabil de a cuceri puterea, faptul

135

că revoluţia din octombrie 1917a fost înfăptuită până la urmă de bolşevicii mai bine organizaţi, actele teroriste ale anarhiştilor au contribuit, probabil, la păstrarea flăcării revoluţionare. De-a lungul anilor, social-democraţii (bolşevicii şi mensevicii) şi-au constituit propriile infrastructuri clandestine, fără acţiuni dramatice care să stingă entuziasmul poporului. Socialiştii revoluţionari, prin asasinarea miniştrilor şi a altor funcţionari guvernamentali, au menţinut vie ideea şi spiritul de luptă în rândul revoluţionarilor potenţiali. Însă, în rândul populaţiei occidentale, reacţia faţă de o campanie teroristă este una de condamnare vehementă.

Analistul American Martha Crensaw a observat că: "O problemă iniţială în aprecierea rezultatelor, terorismul este faptul că el nu este niciodată factorul cauzal unic ce conduce la efecte identificabile ".

Îmbinarea efectelor sociale şi politice cu alte evenimente şi orientări face dificilă izolarea terorismului. Anumite grupuri teroriste care nu au reuşit să materializeze obiectivele politice au fost capabile totuşi să-şi determine adversarii să focă concesii semnificative (exemplu: ETA şi IRA împotriva Ulsterului - acordul britanico-irlandez). Schimbările în politica britanică au fost stimulate de lupta IRA, mai ales că mediatizarea internaţională a făcut ca SUA să se implice direct în medierea conflictului dintre protestanţi şi catolici, Jerry Adams fiind acceptat în SUA ca parte reprezentativă cu autoritate morală şi legală, în Cadrul negocierilor de pace.

Dimensiunea nucleară a terorismuluiÎn perioada postbelică, dominată de "Războiul Rece", ţările care deţineau armament

atomic erau membre ale unui "club nuclear", încercând prin diverse metode să-şi păstreze monopolul distrugerii "reciproc asigurate", pe care îl câştigaseră în calitate de membri fondatori (SUA şi URSS) sau cofondatori, aşa cum au fost cazurile Marii Britanii, Franţei, Chinei, Indiei.

Ţările în curs de dezvoltare s-au grăbit să fabrice, să cumpere, să ia cu împrumut sau prin sustrageri toată gama de agenţi de nimicire în masă - chimici, biologici şi atomici -, pentru a putea trata pe picior de egalitate cu marile puteri.

După dezagregarea Uniunii Sovietice, urmaşele URSS - Kazahstan, Belarus şi Ucraina - au primit moştenire 2.400 de focoase nucleare şi 360 de rachete balistice, în prezent, există în arealul ex-sovietic cel puţin 25-35.000 de mine şi proiectile de artilerie, din care actuala Federaţie Rusă pare să fi recuperat doar 15-25.000 bucăţi. Nici în cazul gestiunii nucleare din Rusia lucrurile nu stau prea bine, depozitele nucleare fiind ticsite cu focoase, iar altele fiind înmagazinate în vagoane de tren.

Guvernele ţărilor cu aspiraţii nucleare, organizaţiile criminale şi grupările teroriste din întreaga lume duc negocieri cu traficanţii nucleari, o grupare iraniană de opoziţie reuşind efectiv să cumpere patru focoase nucleare din Kazahstan. În timpul războiului cu Armenia, ministrul de interne al Azerbaidjanului a afirmat că a dobândit şase focoase atomice, iar unul dintre secesioniştii georgieni a ameninţat forţele gruzine cu folosirea armelor nucleare sovietice.

Până în prezent au fost depistate peste 150 de cazuri de circulaţie ilegală a materialelor radioactive (Germania, Austria şi Belarus). Expertul nuclear Thomas Schelling spunea: "În 1999 nu vom mai fi capabili să reglementăm armele nucleare din întreaga lume decât atât cât să putem controla azi heroina sau pornografia".

Componenta nucleară a terorismului fracţional reprezintă un fapt cotidian. Teroarea nucleară promovată de organizaţii, grupări sau fracţiuni insurgente este infinit mai periculoasă decât fostul "echilibru al terorii" dintre superputerile antagoniste ale războiului rece, deoarece "un oponent nu poate fi descurajat prim ameninţarea cu retorsiunea nucleară, dacă acel oponent nu are de apărat 0 societate definibilă".

Teroarea atomică nu presupune numai ameninţarea cu detonarea unui dispozitiv nuclear, ci şi simpla împrăştiere a agenţilor radioactivi în zone aglomerate, toate cu efecte în timp (Hiroşima-Nagasaki - morţi din cauza radiaţiilor sau, în timp, copii născuţi cu malformaţii genetice).

Dezvoltarea terorismului internaţionalTerorismul anilor viitori va reflecta dezvoltările tehnologice ulterioare, fi schimbările

sociale, transformările structurale la nivel statal, regional şi mondial, ca şi transferurile de

136

influenţă evidente într-o lume în schimbare, determinate "power-shift" (dinamica centrelor de greutate a puterii).

Tacticile teroriste vor ţine seama de aceste schimbări în măsura în care:- transportul aerian modern va asigura o mobilitate la scară planetară fără precedent;

radioul, televiziunea, comunicaţiile digitale, via satelit, magistralele informatice de tip Internet vor asigura în viitor un acces aproape instantaneu la informaţii vitale teroriştilor, precum şi la o audienţă mondială nemijlocită;

- sistemele de arme moderne, noile generaţii de explozivi, de dispozitive de ghidare, de ochire, de comandă de la distanţă sau de comandă şi control vor deveni tot mai accesibile pe pieţele clandestine de arme, permiţând obţinerea unui "better boom for a buckl" - societatea modernă va oferi noi vulnerabilităţi teroriştilor, cum ar fi transportul aerian; culturale, atomo-electrice, institutele de cercetări biologice sau chimice, platformele marine de foraj; staţiunile de cercetare subacvatice, nodurile de comunicaţii planetare, sateliţii de comunicaţii, posturile TV şi reţelele de "cable television", de ce nu?, şi spaţiul cosmic.

Pentru viitorii extremişti, teroriştii contemporani vor reprezenta un model de comportament, terorismul urmând a fi şi în continuare o cale de atragere a atenţiei asupra unor dispute sau nemulţumiri şi un mod de presiune asupra guvernelor. Factorul economic va favoriza în continuare apelul la terorism, obţinerea de profituri în urma ameninţărilor şi a terorii. în viitorul previzibil vor apărea noi forme de terorism - cazul "terorismului gulerelor albe" nu va mai presupune acţiuni violente, ci atacuri "soft" contra programelor informatice, reţelelor digitale ale băncilor, transporturilor, comunicaţiilor, sistemelor de procesare informatice din industrie etc, aceste acţiuni vor putea paraliza paliere întregi ale societăţii.

Terorismul va costa din ce în ce mai mult, costurile necesare prevenirii sale înzecindu-se, multe state vor renunţa la atribuţiile lor antiteroriste în favoarea unor corporaţii specializate cu caracter transnaţional.

Referitor la evoluţia terorismului, unii specialişti în materie concluzionează:- terorismul va persista ca fenomen acut şi în mileniul următor;- probabil va creşte cantitativ şi calitativ;- incidentele de mare anvergură vor deveni tot mai dese;- terorismul poate derapa spre megaterorism;- în viitorul apropiat, terorismul va evolua liniar în materie de tactici, ţinte şi mijloace

(armament);- unele state ale lumii vor apela în continuare la terorism pentru a-şi atinge anumite

scopuri;- teroriştii vor fi capabili să declanşeze crize care vor obliga statele (guvernele) şi

organizaţiile internaţionale să aloce tot mai multe resurse pentru combaterea lor.

6.5.2. Personalitatea teroristuluiPersonalitatea teroristului prezintă o serie de trăsături de caracter şi comportamentale

bine conturate, în sensul că acesta îşi atribuie diferite responsabilităţi pe scena justiţiei sociale. Orice acţiune teroristă este executată din raţiuni economice, ideologice sau politice care iau naştere în plan psihic.

Psihoanalistul german Heinz Kohut subliniată că, în planul evoluţiei teroristului, se disting două stadii alte personalităţii care apar odată cu naşterea şi se amplifică în perioada maturităţii.

Marea majoritate a teroriştilor nu sunt instabili psihic, psihopaţi sau cu un comportament violent, deoarece ar prezenta un pericol chiar pentru organizaţia din care fac parte.

Ca manifestare specific narcisistă, personalitatea teroristului se dezvoltă în contextul prejudiciului narcisist. În cadrul unor entităţi teroriste sentimentul de coeziune se menţine tocmai prin acest sentiment al grandorii adulat de toţi componenţii grupului. Marea majoritate a membrilor organizaţiei teroriste se angajează să pună la cale atentatele teroriste, oferă sau colectează importante sume de bani proveniţi din criminalitate sau de la simpatizanţi, culeg

137

informaţii sau recrutează specialişti în confecţionarea dispozitivelor explozive.Personalitatea teroristului este insuficient studiată sub aspectul cauzelor şi motivaţiilor

care îi determină să comită acte de mare violenţă.Astfel, comiterea unui act terorist trebuie privită ca un atentat la adresa lumii civilizate,

punând în pericol valori sociale fundamentale – viaţa, sănătatea, libertatea şi democraţia când analizăm personalitatea teroristului trebuie avute în vedere două aspecte esenţiale, care fac din grupările teroriste redute greu de combătut.

În primul rând, teroristul este puternic motivat – forţa acestei motivaţii este principalul instrument care îl determină să ucidă sau să se sinucidă prin acţiuni de tip „Kamicadze”.

În al doilea rând, teroriştii acţionează în mod obişnuit în grupuri bine organizate care încurajează tendinţele agresive ale membrilor, înlăturând sentimentele de vinovăţie pe care unii le-ar încerca în urma acţiunilor întreprinse.

Cercetătorul Frederick Hacker propune o tipologie a personalităţii teroristului în funcţie de motivaţia sa psihologică ca geneză a actului terorist. În concepţia sa, teroriştii se împart în trei categorii:

a) categoria teroriştilor cu afecţiuni psihice, mânaţi de motive strict personale, care pentru nimeni altcineva nu au sens;

b) categoria teroriştilor criminali, care utilizează mijloace violente pentru obţinerea unor avantaje personale;

c) categoria teroriştilor „cruciaţi” fiind întâlniţi cel mai adesea, caracteristica lor fundamentală fiind existenţa unor idealuri abstracte. Ei nu urmăresc un avantaj personal, ci un prestigiu şi putere pentru îndeplinirea unui obiectiv comun, susţinând că acţionează în numele unui ideal suprem. Este tipul care nu poate fi considerat nici marionetă, nici incapabil, laş sau lipsit de energie, ci un bun profesionist, bine pregătit şi disciplinat, în sensul unei supuneri desăvârşite. Prin prisma legăturii dintre criminologie şi psihologie se disting următoarele tipuri de personalitate ale teroriştilor:

1) Personalitatea psihopatică – reprezintă tipul de comportament deviant, caracterizat printr-o imposibilitate de adaptare la mediul social originar, la condiţiile mediului profesional, familial sau social. Această formă de personalitate se caracterizează prin:

- comportament delictual complex;- spontaneitate în efectuarea acţiunilor deviante;- agresivitate exacerbată;- tendinţe de simulare sau bravare;- malignitatea conduitei deviante.Comportamentul psihopatic nu este înnăscut, nu este transmis ereditar, ci este o structură

de conştiinţă caracteristică prin acte antisociale, ură împotriva autorităţii, cu tendinţă spre cruzime şi violenţă, spre distrugeri materiale şi spirituale.

Psihopaţii sunt indivizi singuratici, actele teroriste realizate de ei fiind rezultatul suprem al unei nesociabilităţi cronicizate. Complexaţi şi neîmpliniţi, teroriştii psihopaţi se răzbună pe societatea în care nu s-au putut integra.

Modul specific de acţiune derivă din modul lor de viaţă singuratică, cu contacte sociale reduse. Îi trădează accesele de furie, manifestarea violentă, agresivitatea etc.

Indicatorii comportamentului deviant al acestora sunt:- indisciplina;- atitudini refractare faţă de autorităţi;- tendinţa de asociere cu elemente decăzute;- tendinţa de culpabilizare a altora;- irascibilitate;- accese de furie în public;- bravare în public;- tendinţe spre toxicomanie;- limbaj indecent.

138

2) Personalitatea psihotică. Dezvoltarea acesteia se face treptat, distrugând componentele structurale şi funcţionale ale vieţii psihice, motivarea comportamentului deviant fiind de natură patologică. Schizofrenia, produce degradarea psihicului care are ca efect tulburări comportamentale pe fondul unui delir sistematizat.

Dintre formele de schizofrenie, cea paranoidă reprezintă psihoza cea mai gravă care generează agresivitate patologică, predispoziţie spre acte violente unde sunt folosite mijloace care provoacă multiple leziuni grave.

3) Personalitatea imatură. Se manifestă la nivelul capacităţii inferioare de integrare socială. Individul intră în conflict cu sistemul normativ inclusiv cu normele juridice, datorită imaturizării. Personalitatea teroristă imatură prezintă structuri psihice vulnerabile, dezechilibre sufleteşti, autostăpânire redusă, comportament imprevizibil în special în situaţii de criză.

Personalitatea nedezvoltată este prezentă sub toate gradele de debilitate sau obligofrenie conform opiniei psihiatrului Rene Zazzo.

4) personalitatea demenţială şi degradată. Acest tip de personalitate (întâlnită destul de des) se caracterizează prin modificări metabolice şi somatice ale organismului criminalului, fapt ce determină tulburări psihice radicale manifestate prin modificări ale personalităţii în special activitatea intelectuală. Aceştia prezintă un grad avansat de scădere a memoriei în raport cu vârsta, slăbirea capacităţii de memorare a datelor, limitarea interesului faţă de nou, grad ridicat de ostilitate. În practică, după analiza diferitelor grupări teroriste, a permis identificarea a două categorii de terorişti şi anume: liderul grupului şi executanţii.

Liderul grupului, este personajul dedicat cauzei, este o personalitate, un fin analist al situaţiei, cel care elaborează strategiile de acţiune şi organizează activitatea grupului stabilind responsabilităţi pentru fiecare.

Executantul, este un oportunist, recrutat din rândul celor care sunt vulnerabili sub aspect legal care manifestă comportamente psihopate. Acesta este înclinat spre agresivitate, asumându-şi în exclusivitate responsabilitatea executării actului terorist.

Analizând geneza actului terorist, Hacrer distinge patru stadii succesive ale acestuia:a) individul sau grupul devin conştienţi de o persecuţie reală sau imaginară;b) agresiunea nu mai este privită ca fiind normală şi de aici conştientizarea necesităţii

schimbării;c) individul sau grupul decid să acţioneze apelând la societate pentru compensaţie;d) ca urmare a insuccesului privind obţinerea compensaţiei, se trece la ultima soluţie –

atacul terorist.5) Personalitatea fanatico-sinucigaşă. Organizaţia Mondială a Sănătăţii, defineşte actul

suicidar ca fiind acţiunea prin care un individ caută să se distrugă cu intenţia de a-şi pierde viaţa, fiind mai mult sau mai puţin conştient de motivele sale.

Dicţionarul sănătăţii1, defineşte fenomenul suicidar ca fiind „o tulburare a instinctului de conservare, prin care persoana se distruge singură alegând o metodă fizico-chimică (spânzurare, înec, otrăvire, electrocutare, precipitare de la înălţime etc.).

Sinuciderea este specifică omului, dependentă indisolubil de conştiinţă pe deoparte încărcată de instinctul de conservare iar pe de altă parte de dorinţa de a-şi suprima viaţa (denumită de specialişti şi dilema conştiinţei). Este motivul care ar susţine contribuţia eredităţii în predeterminarea comportamentului suicidar. Se poate spune că suicidul este explicat prin cauze ereditare asupra cărora acţionează factori externi, favorizanţi, declanşatori care se intersectează cu psihicul paralizând activitatea nervoasă superioară sau batjocorând chiar ideea de existenţă.

Suiciderea în terorism apare ca un act de voinţă cu urmări nefaste, constituind cu siguranţă cel mai impresionant gest din întreaga existenţă a omului.

Actul terorist – sinucigaş poate fi definit ca un atac comis de cele mai multe ori, pe fondul unor frustrări religioase sau politice, săvârşit în mod deliberat, într-o stare deplină de conştienţă de sine, de către o persoană care alege să se sacrifice împreună cu ţintele sale. În

1 Bucureşti, 1978.

139

ultimele două decenii, la nivel mondial s-au înregistrat peste 300 de atacuri sinucigaşe în care au fost implicaţi peste 500 de terorişti, majoritatea de sorginte fundamentalist islamică.

Din analiza atacurilor teroriste săvârşite în perioada anilor ’70-’80 specialiştii israelieni, au reuşit să creioneze personalitatea teroristului sinucigaş ca fiind:

- o persoană de sex masculin;- vârsta între 28-30 ani;- structură atletică dezvoltată;- necăsătorit;- inteligent;- cunoscător al zonei în care acţionau;- naţionalist sau fanatic religios;- credul şi uşor de manipulat.În interiorul organizaţiilor teroriste, teroriştii sinucigaşi sunt denumiţi „martiri în viaţă”.Pregătirea unui atentator-sinucigaş, cuprinde următoarele etape:1) Recrutarea se realizează pe mai multe direcţii:- religioasă;- pe bază de voluntariat (dintre membrii organizaţiei, cei care urmăresc răzbunarea din

motive personale, dintre femeile care doresc să-şi schimbe statutul social minor, prin intermediari sau prin şantaj;

2) Pregătirea se realizează în plan;- ideologic şi religios;- psihologic;- tehnico-operaţional;3) Ceremonia de bun-rămas;4) Executarea actului criminal;5) Mediatizarea atacului sinucigaş;6) Revendicarea atentatului.În funcţie de educaţie structura atentatorilor sinucigaşi se prezintă astfel1:

o studii superioare – 22,2%o studii medii – 36,6%o studii gimnaziale – 5%o necunoscuţi – 36,2%

Structura pe grupe de vârstă:• 16-23 ani – 76,6%• 24-29 ani – 18,3%• peste 30 ani – 5,1%În funcţie de starea civilă:• necăsătoriţi – 90,5%• căsătoriţi – 7,2%• divorţaţi – 1,15%• necunoscut – 1,15%Din punct de vedere psihosociologic, portretul teroristului este conturat prin următoarele

trăsături temperamentale: stări emoţionale puternice, dorinţa de a masca propriile slăbiciuni, izolare faţă de ceilalţi membrii ai comunităţii.

6.3. Delincvenţa juvenilă6.3.1. Devianţa. Comportament deviantDevianţa , adică abaterea comportamentului de la normele şi valorile de bază, constituie

un fenomen obişnuit în toate societăţile de la primele forme organizate de viaţă socială până la cele contemporane. Orice societate judecă comportamentul membrilor săi nu atât din punct de

1 Studiu efectuat în perioada 1993 – 2000 de către statul Israel.

140

vedere al motivaţiilor sale intrinseci, cât mai ales din punctul de vedere al conformării acestui comportament la normele şi valorile unanim recunoscute. Normele , atât cele morale, cât şi cele juridice sunt a doua noastră natură , reprezentând reperele de bază ale conduitei noastre în toate situaţiile sociale. La rândul lor, valorile sociale ne ajută să evaluăm şi să judecăm , în termenii culturii societăţii din care facem parte, toate aceste situaţii sociale. Raţionalitatea comportamentului nostru este dirijată de toate aceste norme şi valori pe care le acceptăm fără să ne mai punem întrebări asupra legitimităţii lor. Făcând ceea ce fac toţi membrii grupului din care facem parte , obţinem recunoaştere , identitate şi securitate personală.

Încălcarea normelor, atrage după sine , măsuri punitive şi coercitive în timp ce respectarea lor, produce confort şi realizarea aşteptărilor personale în raport cu acţiunile celorlalţi, despre care ştim că trebuie să se comporte la fel. Aceste exigenţe ni le însuşim încă din copilărie , educaţia şi procesul de socializare dezvăluindu-ne conţinutul lor. Conştientizăm astfel că exigenţa conformării la regulile generale se manifestă ca o tendinţă "normală" , evaluată pozitiv în cadrul grupului , în timp ce devianţa reprezintă o tendinţă nepermisă "anormală", valorizată negativ prin faptul că împiedică desfăşurarea normală a vieţii de grup. Datorită acestui fapt , devianţa capătă caracteristicile unei probleme sociale de importanţă majoră pentru întreaga societate şi ale cărei consecinţe se resimt la toate nivelurile ei.

Reprezentând transgresiunea normelor sociale dominante într-o societate, devianţa constituie un fenomen întâlnit în toate societăţile , fiind generată şi condiţionată de o mulţime de factori şi cauze generale şi particulare , obiective şi subiective , sociale şi individuale.

Noţiunea de devianţă a fost elaborată, mai ales, de Sellin şi Merton , care încă din 1938 au încercat să obţină definiţia obiectului de studiu al socio-criminogenezei. Sellin definea devianţă ca ansamblul comportamentelor îndreptate contra normelor de conduită sau ale ordinii instituţionale.

Denis Szabo remarca ambiguitatea definiţiei devianţei , aşa cum ea a fost elaborată de Sellin şi Merton. Aceşti autori observă că nu întâmplător conceptul de devianţă a înlocuit treptat pe cel de delincventă în analiza şi cercetarea sociologică. Această transformare rezultă din efortul cercetătorilor pentru delimitarea unui câmp de cercetare pornind de la criterii ştiinţifice. Această delimitare rămâne încă un ideal de atins, căci relaţiile dintre legea penală şi normele sociale sunt departe de a fi clar stabilite , fiecare din acestea evoluând într-un ritm diferit şi depinzând de forţe distincte: legea penală şi aplicaţiile ei sunt dependente de procesele de diferenţiere socială şi de structura puterii de stat, pe când normele sociale depind direct de procesele schimbării sociale.

Analiza interacţiunii dintre aceste variabile diferite constituie câmpul de activitate al socio-criminogenezei , a cărei cea mai importantă atribuţie constă în a degaja şi operaţionaliza comportamentele cele mai pertinente ale delincventei. Concepţia juridică a delincventei a făcut loc unei concepţii fiincţionaliste , bazată pe normele sociale , tradusă în noţiunea de devianţă , care conferă reacţiei sociale un rol privilegiat. Unele din domeniile principale de aplicare sunt cele privitoare la cercetările de criminologie comparată ,1a psihologia juridică şi medicina legală. Devianţa este văzută astfel ca ansamblul comportamentelor care ameninţă echilibrul sistemului său ,în termenul lui Merton , "care sunt disfuncţionale".

Extensia , gradul şi intensitatea devianţei sociale depind de reacţia publică, de apărarea socială faţă de diferite abateri şi încălcări , de măsura în care acestea sunt considerate periculoase pentru structura şi coeziunea grupurilor sociale , ca şi de natura şi forma sancţiunilor ce li se aplică. De aceea , evaluarea devianţei sociale se face în funcţie de valorile sociale lezate şi de normele sociale violate de anumiţi indivizi sau grupuri .

Ca fenomen de încălcare a legilor de orice natură , devianţa poate lua direcţii foarte diferite , înscriind pe tineri în aria nonconformismului , a delincventei, a inadaptării sociale cu substrat psihopatologic , în funcţie de tipul de normă pe care adultul consideră că tânărul a încălcat-o.

Dincolo de conţinutul real al consecinţelor sociale produse de asemenea acte de devianţa (delincventă) trebuie recunoscut că deseori adultul are tendinţa să califice drept deviant orice

141

comportament al tânărului care atentează la autoritatea sa de educator. Multe dintre evaluările făcute de adult actelor şi conduitelor tânărului, sunt impregnate de o tentă pateraalistă. Această prejudecată stă la baza multiplelor conflicte care opun pe tineri adulţilor şi care au drept consecinţă înăsprirea sancţiunilor educative şi, implicit, întărirea motivaţiilor comportamentului deviant. Adeseori , acest comportament devine o conduită persistentă, care intră în conflict chiar cu norma penală.

Sociologii definesc comportamentul deviant ca un comportament "atipic" care încalcă normele sociale recunoscute şi violează cerinţele instituţionale, intrând în conflict cu standardele sociale şi culturale acceptate în cadrul unui grup sau sistem social. Aceste standarde, "patern"-uri sau modele de comportament sunt specifice pentru fiecare cultură în parte. În orice societate comportamentul deviant acoperă o mare varietate de tipuri ,mergând de la aşa-numitul "comportament excentric", definit prin gesturi "insolite", vestimentaţie aparte şi "dezordine" comportamentală, până la comportamente "disfuncţionale" sau aberante, înscrise în aria delincventei, a tulburărilor psihice , a subculturilor şi contraculturilor deviante şi marginale.

Moda însăşi reprezintă, în majoritatea , în majoritatea cazurilor , un fenomen de devianţă , la fel ca şi arta de "avangardă", cu toate curentele ei opuse academismului clasic. "Diagnosticarea " sau "etichetarea " acestor fenomene sau comportamente ca fiind "normale" sau "anormale" depinde de natura normelor sociale ,de gradul de toleranţă sau intoleranţă al societăţii respective , ca şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianta pentru stabilitatea vieţii sociale. Numeroşi psihologi ,sociologi şi antropologi sociali au evidenţiat în studiile lor influenţa culturilor şi schimburile evaluative ale grupului social asupra calificării comportamentelor ca fiind deviante sau marginale, accentul fiind pus pe ideea că toate criteriile de etichetare a normalităţii şi a anormalităţii sunt relative, iar din acest punct de vedere ceea ce apare deviant pentru o anumită cultură , într-o altă cultură poate fi considerat un fenomen normal.

În comunităţile arhaice, violenţa era admisă ca normă de grup, în timp ce in în societăţile contemporane este reprimată. În multe societăţi ,însăşi desemnarea indivizilor ca sănătoşi sau bolnavi se manifestă ca o problemă de definiţie culturală ,ceea ce face ca deseori o anumită societate să utilizeze criterii divergente faţă de alta.

Astfel, în anumite societăţi totemice epilepticii erau consideraţi ca un grup social "privilegiat", atribuindu-li-se puteri supranaturale ,spre deosebire de societăţile moderne şi contemporane , unde sunt etichetaţi ca bolnavi.

În orice societate există tabuuri , interdicţii şi comportamente prohibite , care în alte societăţi sunt admise sau tolerate. Deciziile privind consumul "legitim "de droguri ,depind, de pildă, de normele şi valorile sociale, într-o serie de comunităţi mai vechi neexistând reglementări legale pentru interzicerea sau restrângerea acestui consum atât de nociv în societatea contemporană. Anumite interdicţii se extind chiar asupra consumului de alimente sau alcoolului, fiind cunoscute din acest punct de vedere tabuurile şi prescripţiile religioase ale populaţiei musulmane. Legea sau norma morală dictează de cele mai multe ori regula de comportare , permiţând a califica ceea ce este "normal" sau "deviant". Un exemplu ilustrativ este reprezentat de perioada prohibiţiei din S.U.A. ,caracterizată prin interdicţia consumului de alcool ,dar şi prin multiplicarea actelor deviante ,ceea ce a constrâns administraţia să revină asupra legii.

Depăşind limitele instituţionale acceptabile, devianţa împreună cu starea de marginalitate se manifestă ca elemente disfuncţionale, definite de abaterea de la normele şi răspunsurile general acceptate care caracterizează normalitatea.

Comportamentul deviant poate fi înţeles două moduri: fie ca produsul "incapacităţii profesionale" a individului ,datorită unor deviaţii fiziologice sau a anormalităţii intrapsihice de a acţiona conform indicaţilor normei ,fie ca produs al unei forme de comportament perfect normal, dar incompatibil cu standardele de compatibilitate ale grupului. În primul caz ,avem de a face cu starea de boală sau cu incapacitatea funcţională a individului , care îi acordă acestuia "obligaţii" şi "privilegii " speciale iar în al doilea caz avem de-a face cu situaţii de inadaptare şi neintegrare socială , determinată de condiţiile de mediu, implicând negarea normelor de bază ale grupului

142

sau revolta împotriva lor.Sociologii fac , de altfel, distincţia între "devianţa pozitivă" , prin care individul se abate

de la standardele "medii " şi de la stereotipul conformismului social şi "devianţă negativă",1 prin care individul încalcă, refuză sau eludează indicaţiile de bază. De obicei, personalităţile puternice, marii inventatori şi inovatori care adoptă comportamente peste "medie" se încadrează în tipul de devianţă pozitivă.

Ei sunt adeseori combătuţi sau respinşi ,dar timpul le va da de dreptate. Devianţa nu implică ,evident, starea "de anomie " caracterizată prin absenţa oricărei norme, ci comportă şi ea conformism , adeseori mai constrângător decât cel al vieţii normale. Integrarea în cadrul unor grupuri delincvente presupune ,de pildă, o serie de reguli "rituale" ,supunerea necondiţionata faţă de autoritatea şefului şi alte caracteristici conformiste specifice acestei forme de organizare socială. Majoritatea concepţiilor sociologice consideră devianţa ca este un produs de viaţă specific condiţiilor de viaţă extrem de tensionate, caracterizând societatea contemporană care au generat şi generează în continuare multiplicarea fără precedent a modurilor de comportament "alternativ", ca reacţie firească faţă de tendinţele de manipulare şi de integrare existente în cadrul unei forme de organizare socială ,caracterizată prin polarizarea marcantă a diferitelor straturi sociale şi unde factorul politic nu reuşeşte decât rareori să concilieze interesele economice ale agenţilor sociali. Această viziune apare plauzibila dacă avem în vedere abundenţa grupurilor subculturale , a sectelor religioase , a mişcărilor extremiste şi a altor categorii deviante din cadrul societăţii contemporane. Adeseori ,creşterea decalajelor între nivelul aspiraţiilor şi mijloacelor legale , permise , de a le satisface , de care dispun unele grupuri sociale , conduce la apariţia frecventă a unor sentimente de frustrare şi , implicit , la tendinţe constante de devianţa , violenţă, şi agresiune.

Multe din aceste grupuri se compun din indivizi "handicapaţi " social şi frustraţi afectiv , ale căror norme şi valori cu caracter "marginal" sunt diametral opuse normelor legale şi permise, devenind astfel baza unor acţiuni antisociale , ilicite sau deviante.

Dincolo de conţinutul şi semnificaţia acestor concepţii , fenomenul de devianţa reprezintă o realitate de care trebuie să ţină seama orice societate. Măsurile punitive trebuie să fie în strânsă legătură cu gradul de periculozitate al comportamentelor respective şi cu toleranţa normelor morale şi juridice faţă de ele. Diversitatea normelor şi valorilor culturale dovedeşte că tipul de comportament deviant nu este universal şi omogen.

Demonstrând marea variabilitate culturală a criteriilor de definire a devianţei, sociologii au arătat că atât normalitatea cât şi anormalitatea sunt relative, depinzând de semnificaţia acordată acestora de grupuri sociale şi culturale diferite. Pentru acest motiv , criteriile clinice de evaluare a faptului psihopatologic trebuie să se aplice în strânsă corelaţie cu criteriile sociale care acţionează într-un anumit perimetru cultural şi normativ şi prin intermediul cărora poate fi evaluată anormalitatea adeseori identificată cu devianţa .

În perioada postbelică , conceptul de devianţa capătă valoare în contextul teoriei "patologiei " şi dezorganizării " sociale.

Comportamentul deviant duce firesc la apariţia unui răspuns ferm şi "violent" din partea societăţii, care va pune în funcţiune toate normele şi mecanismele sale de control social , aplicând sancţiuni ce merg de la reprobare la sancţiunile cele mai severe.

Cauzele devianţei sunt de natură antropologică şi sociologică , ea fiind rezultatul interacţiunii dintre personalitate ( factori biologici ,psihologici , socioculturali care concură la dezvoltarea individului ) şi mediul ei de existenţă ( grup social , familie , societatea cu particularităţile ei economice , etnice , cultural -educaţionale etc). Dreptul , criminologia , medicina legală şi psihiatria clinică şi judiciară ,studiază implicaţiile specifice ale devianţei , promovând măsuri juridice şi mediale de pedepsire , tratare , profilaxie şi recuperare a individului deviant. Comportamentul deviant (aberant , anormal) cu sau fără componenta antisocială , întâlnit în general la personalităţile dizarmonice ,constituie obiectul actului terapeutic psihiatric şi numai la nevoie solicită măsuri medicale(stabilite de expertiză medico-

1 M. Ralea şi T. Herseni, Introducere în psihologia socială,Bucureşti,Editura Ştiinţifică, 1966,p 98.

143

legală psihiatrică) sau juridice de siguranţă.1

Devianţa , în sens clinic , psihiatric , include , de asemenea , auto şi heteroagresivitatea (suicidul , homicidul , automutilarea , perversiunile sexuale , impulsurile piromane , cleptomane , mitomane , fugile impulsive din stările confuzionale , psihotice , demenţiale din reacţiile psihotice).

În medicina legală „comportamentul deviant” este echivalentul reacţiilor medico-legale care devine un "domeniu particular de cercetare " prin semnificaţia amplă , metodologia specifică de investigare şi interpretare , justificând denumirea domeniului său de "patologie medico-legală a comportamentului". Acest domeniu al cercetării se află la frontiera dintre ştiinţele medico biologice şi social juridice , având permanent în vedere necesitatea obiectivării fenomenelor prin metode fundamentate ştiinţific , în scopul furnizării de elemente probatorii, convingătoare şi aprofundând o problematică specifică a patologiei poate furniza celorlalte specialităţi o serie de date valoroase în domeniile comune de preocupare .Autorul sintetizează nomenclatura abaterilor de la conduita normală astfel:2

a) comportament deviant (abateri de la normele sociale );b) comportament aberant (aspecte medico-legale şi psihopatologice );c) comportament antisocial sau infracţional (aspecte judiciare ale

comportamentului ). Această categorie cuprinde patru tipuri ,primele două predominând în cazul delincventei

juvenile:- comportament antisocial accidental (ocazional);- comportament predelictual;- comportament delictual propriu-zis;- comportament infracţional patologic.Din perspectiva unor medico-legale şi criminologice , aceste 3 tipuri de comportament (şi

cele 4 subtipuri ale ultimului) acoperă întregul spectru , delimitat pluridisciplinar, al devianţei. Acelaşi autor sistematizează alte trei tipuri etiopatogenice ale comportamentului antisocial:

- comportament motivat patologic (se impun măsuri curative predominante);- comportament potenţat (sensibilizat) patologic ( măsuri speciale diferenţiate );- comportament exacerbat al unui fond patologic latent (măsuri preventive şi curative

diferenţiate).Ca forme particulare ale comportamentului deviant autorul enumera: simularea şi

sinistroza , hetero şi autodistrucţia , narcofilia, recidiva deviantă, conduita deviantă la copii şi tineri, delincventa juvenilă.

Evaluarea aspectelor medico-legale ale comportamentului deviant presupune deseori o cercetare atentă din partea unei echipe complexe , în care psihiatrul ,psihologul, asistentul social şi juristul au fiecare un rol fundamental.

6.3.2. Delincvenţa juvenilă - formă a devianţei socialeAvând în vedere faptul că în puţine cazuri comportamentul delincvent se manifestă la

adolescenţi dintr-o dată , accidental , ci mai degrabă se structurează treptat printr-un cumul de factori cauzali, devine deosebit de importantă analiza fenomenului larg al devianţei sociale (la minori) ,în care ,de altfel, se înscrie , particularizându-se cu elemente distincte ,delincventa juvenilă.

Ca formă distinctă de deviantă (de natură penală) , delincventa juvenilă constituie un "fenomen complex care defineşte ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală. Din punct de vedere strict juridic , acest fenomen caracterizează încălcarea normelor care reflectă cerinţele oricărei forme de convieţuire umană (limitarea libertăţii personale , adaptarea adecvată la mediul social , concordanţa dintre atitudinile individuale şi

1 Răşcanu Ruxandra,"Psiholgia comportamentului deviant", Editura Universităţii din Bucureşti,1995.p482 Dragomirescu,V. "Psihologia comportamentului deviant" Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.l56

144

cerinţele sociale , respectarea interdicţiilor şi prescripţiilor normative , adoptarea acelor criterii de acţiune care fac posibilă "normalitatea" şi predictibilitatea comportamentului etc.).

Prima problemă care se ridică privind delincventa juvenilă este legată de necesitatea utilizării acestui termen în loc de alţi termeni consacraţi juridic şi folosiţi pentru adulţii care încalcă normele juridicopenale. Acest termen provine de la cuvântul francez "delinguance juvenile", care la rândul lui , derivă din latinescul „delinquence juvenis", desemnând "ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme sociale, sancţionate juridic", săvârşite de minorii până la 18 ani.

Desigur, este absolut necesar să diferenţiem în cadrul categoriei largi de minori câteva subcategorii, distincţie făcută clar de către sistemul nostru juridic. Astfel, minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit infracţiuni. Cei cu vârsta între 14 şi 16 ani răspund juridic limitat dacă se stabileşte existenţa discernământului la expertiza medico-legală psihiatrică (art.99 Cod Penal). În sfârşit, minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani răspund în faţa legii, având discernământ în toate acestea, modul de sancţionare şi mai ales cel de executare al pedepselor deosebindu-se de cele folosite pentru infractorii adulţi.

Delincventa juvenilă, în ansamblul ei, nu este altceva decât consecinţa absenţei sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de protecţie şi îngrijire primite în familie, a eşecului activităţii de educaţie morală primită în şcoală etc. Un minor delincvent este o victimă şi nu un vinovat conştient de responsabilităţile ce i se impută. El nu are conştiinţa inadaptării sale la cerinţele normative, trăind o experienţă socială diferită de cea a adultului.

Datorită acestui fapt, delincventa juvenilă apare ca un efect al lipsei de responsabilitate a familiei, a părinţilor şi a educatorilor, a factorilor răspunzători de formarea conduitei morale a tineretului. De altfel, noţiuni cum ar fi: copil "dificil" - copil "problemă" nu reprezintă decât etichetări de natură morală, care încearcă să escamoteze conţinutul real al procesului educativ. Dacă conduitei infracţionale a adultului îi sunt specifice profunde motivaţii antisociale, acestea sunt absente pentru adolescentul deviant, în cazul său actul de încălcare a normei reprezentând, de cele mai multe ori, produsul unei "întâlniri " întâmplătoare între o personalitate labilă din punct de vedere moral şi o " ocazie " delictuală oarecare.

Revolta tânărului contra autorităţii întruchipate de norma morală sau legală, este de fapt, efectul subteran al unei confruntări implicite cu educatorul, generalizată dintr-un plan individual în plan colectiv. Din acest punct de vedere, evaluarea delincventei juvenile ca fenomen colectiv, trebuie să ţină seama de multiple elemente explicative, cum sunt: eşecul şcolarizării, slăbirea controlului social, absenţa identificării cu metode morale autentice, datorită dezorganizării familiei şi declinului funcţiilor ei educative tradiţionale, existenţa unor raporturi tensionate cu părinţii sau educatorii, insecuritatea afectivă, multiplicarea ocaziilor infracţionale în mediul social, constituirea unor subculturi sau contraculturi care inversează sensul funcţionalităţii normelor instituite de adult, tulburările de comportament cu sau fără substrat patologic, situaţiile anomice din timpul marilor perioade de criză.

6.3.3. Concepţii şi teorii fundamentale în evaluarea cauzelor delincventei juvenileNecesitatea abordării fenomenului delincventei juvenile a dus la elaborarea a numeroase

paradigme şi teorii cu caracter descriptiv şi explicativ, urmărind stabilirea şi diferenţierea cauzelor şi a proceselor de bază care duc la manifestarea actelor şi proceselor de bază care duc la manifestarea actelor antisociale în rândul copiilor şi tinerilor .

Teoriile şi paradigmele cu caracter reprezentativ pentru fenomenul delincventei juvenile, se împart în trei mari grupe în funcţie de criterii sociologice, psihologice, socio-culturale etc. Aceste teorii sunt:

a) teorii care se bazează pe importanţa cauzelor individuale (psihologice), considerând manifestările delincvente ale tinerilor ca fiind determinate de comportamentul individual. Această premiză se întemeiază pe constatarea că unii tineri delincvenţi prezintă tulburări de personalitate, anumite mentalităţi şi atitudini caracteristice adolescenţei (cum ar fi opoziţia, negarea valorilor şi normelor socio-culturale ale societăţii, nonconformismul, excentricitatea, etc.

145

Punctul de vedere al devianţei comportamentale consideră că actele şi delictele corecţionate penal, sunt comise de cele mai multe ori de tineri deficienţi ce încalcă standardele normative socio-juridice neputând să le respecte.

Predispoziţia spre devianţă (delincventă) e dependentă şi de contextul socio-economic şi cultural în care trăieşte minorul, de mulţimea carenţelor ce aparţin socializării în familie, de trăirea sentimentului de anxietate şi frustrare afectivă etc.

Promotorii acestei concepţii susţin faptul că la baza cazurilor de devianţă juvenilă se află o stare de insecuritate care duce la manifestări de conduită agresivă, la intensificarea nevoii de conflict. Ca urmare, delincventa juvenilă este caracterizată ca fiind produsul unui conflict de adaptare între tânăr şi anturajul său, conflict cauzat de trăsăturile psihice specifice adolescenţei: egocentrism, impulsivitate, agresivitate, nonconformism, etc.

Această perspectivă psihologizantă pune accentul pe perturbările datorate, în general, conflictelor de familie. Familia ca nivel microsocial are sarcina de a ameliora tensiunile interpersonale, de a aplica corect şi eficient modelele de educare, de socializare a tinerei generaţii, modelând pozitiv trăsăturile individuale de personalitate ale membrilor ei, dându-le o conotaţie morală.

b) Teorii care susţin că delincventa juvenilă e rezultatul procesului dezorganizare socială. Conform acestora, perioadele de criză, de instabilitate economică, mobilitatea socială generează cele mai multe cazuri de devianţă juvenilă.

În vederea explicării variaţiilor tipurilor de conduită deviantă, a ratei delincventei, mulţi specialişti au trecut la compararea unor indicatori sociali, culturali, ecologici, din diferite arii urbane, grupe sau segmente de populaţie. In baza acestui studiu au fost identificate perimetre cu caracter criminogen, care prezentau o rată a delincventei juvenile ridicată, ca urmare a eterogenităţii populaţiei, proceselor aculturative, ineficientei controlului social instituţionalizat. Criteriul de bază al acestei perspective, e cel al dezarmoniei social-culturale într-o societate. Se pune accentul pe fenomene cum sunt crizele socio-economice, migraţiile de populaţie, procesele aculturative etc. Totuşi, această teorie nu explică de ce o serie de tineri ce provin din aceleaşi locuri de rezidenţă nu devin delincvenţi.

c). Teorii conform cărora delincventa juvenilă reprezintă un efect direct al conflictelor normative între tineri şi obstrucţiile instituţionale de a avea acces la status, la bogăţie şi putere. Apare astfel un conflict între scopurile sociale cu caracter dezirabil şi mijloacele legale de a le realiza. Ar rezulta ca delincventa juvenilă este o consecinţă a folosirii de către tineri a unor mijloace ilicite. Tinerii devin delincvenţi fie ca urmare a eşecului de a ajunge la scopuri culturale prin mijloace legitime, fie din cauza neputinţei de a aborda alternative de reuşite datorită numeroaselor bariere sociale. Această perspectivă consideră, de fapt, delincventa juvenilă ca efectul unei lipse de concordanţă dintre modelele culturale şi mijloacele de acţiune.

În cadrul acestor teorii se pune un accent prea mare pe aspectele de conformism ale tinerilor, omiţându-se numeroaselor motivaţii cu privire la comportamentul lor, neluându-se în seamă multitudinea valorilor şi scopurilor, de multe ori antagoniste, ale diferitelor grupuri sociale.

A.- Teoria rezistenţei la frustrareFrustrarea reprezintă o situaţie în care un obstacol (eveniment sau element frustrant)

intervine în calea satisfacerii unei trebuinţe şi care modifică comportamentul persoanei. Subiectul poate resimţi consecinţele frustrării (ca angoasă, emoţii schimbare de dispoziţie) fără a cunoaşte însă cauzele reale.

Unii autori consideră că manifestările delincventei juvenile sunt cauza capacităţii limitate de depăşire a situaţiilor de frustrare. Frustrarea se manifestă printr-o tensiune afectivă mărită, ceea ce îl poate duce pe minor la comiterea unor acţiuni antisociale, prin utilizarea unor mijloace ilicite.

Toleranţa la frustrare reprezintă capacitatea unui tânăr de a depăşi o situaţie de frustrare fără să utilizeze mijloace de răspuns inadecvate.

146

Elaborată de W.C. Reckless, teoria "rezistenţei " la frustrare , ca teorie predominant psihologcă, propune formarea unui sistem de ipoteze explicative. Acest model teoretic de abordare a deviantei juvenile se bazează pe conceptul de "structură intimă" a individului care reprezintă o piedică autentică în calea tendinţelor de încălcare a normelor sociale şi morale.

După Reckless există o structură socială externă şi o structură psihică internă re au rolul de a proteja tânărul de frustrare şi agresivitate.

" Rezistenţa " externă este formată din grupurile sociale din care tânărul face parte şi la care el este socializat (familie, grup de prieteni), care conferă înscrierea unui anumit status - rol în societate, sentimentul de identificare cu grupul etc.

"Rezistenţa " interioară este o structură care asigură tânărului conştiinţa identităţii de sine, a imaginii despre sine raportată la alte persoane sau grupuri, asigură o toleranţă la frustrare.

Atunci când anumite părţi esenţiale ale celor două structuri lipsesc, tânărul devine predispus de a manifesta conduite deviante, antisociale şi imorale.

Un alt factor declanşator al actelor predelincvente şi delincvente este acela a sentimentului de frustrare - agresivitate trăită de tânăr. Agresivitatea, noţiune ce este în strânsă legătură cu frustrarea, reprezintă un instinct sau necesitate, un răspuns la o anumită excitaţie sau frustrare .

După V. Dragomirescu, problema raportului frustrare-agresivitate trebuie privită sub două aspecte :1

a) frustrarea prin ea însăşi, care nu declanşează imediat un comportament agresiv, ci provoacă o stare de anxietate şi de tensiune afectivă care poate declanşa sau nu agresivitatea;

b) există comportamente agresive care nu sunt determinate de frustrări. In patologia individuală se pot identifica cazuri de agresivitate constituţională în epilepsii, sindroame paranoice.

Concluzia care se poate desprinde e că agresivitatea nu trebuie neapărat văzută ca un factor generator de comportament predelincvent sau delincvent, ci ca o încercare de descoperire a propriei identităţi de către tânăr, formarea unei atitudini combative cu caracter deosebit de important în societate. O altă noţiune utilizată în abordarea etiologică a frustrării agresivităţii în adolescenţă, este şi cea "disonantă " cognitivă şi afectivă ce aparţine lui S. Festinger. "Disonanţa "cognitivă reprezintă un element ce intervine în momentul în care e împiedicată sau neutralizată o necesitate legitimă a tânărului, fapt care duce în final la stări tensionale şi conflictuale între tânăr şi mediul lui socializator (familie, şcoală, anumite instituţii socio-culturale).

În ceea ce priveşte familia, în societate există familii în care domină stările de tensiune, conflictele, unde anxietatea şi insecuritatea afectivă, socio-economică favorizează apariţia unor stări de violenţă, manifestări de impulsivitate şi instabilitate .

Aceste disfuncţii sunt mai profunde în familiile unde se găsesc părinţi alcoolici, violenţi, cu antecedente penale.

Elaborată de sociologul şi criminologul american E.R. Sutherland şi expusă pe larg în lucrarea " Principles of Criminology ", face o critică severă la concepţia lombrosiană privind delincventul "înnăscut" sau transmiterea delincventei pe cale ereditară, introducând teza "învăţării sociale" a comportamentului delincvent.

Teoria pleacă de la ipoteza că în viaţa socială indivizii sunt confruntaţi cu modele pozitive (conformiste ) şi negative (nonconformiste), de conduite care se "învaţă" în cadrul proceselor de comunicare şi relaţionare socială dintre indivizi şi grupuri.

În condiţiile în care individului i se oferă modele deficitare din punct de vedere adaptativ (cum ar fi modele neurotice, delincvente etc.) el va interioriza aceste modele (proces de identificare) şi va dezvolta comportamente neadaptative . În sprijinul acestei teorii, asocierea unui tânăr la unul din cele două tipuri de grupuri - conformiste (non-delincvente) sau nonconformiste (delincvente) - este momentul cel mai important în funcţie de care copilul sau tânărul evoluează spre o stare adaptivă, conformă cu normele sociale sau spre o conduită

1 Dragomirescu V., "Psihologia comportamentului deviant",Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti, 1976, p.68.

147

delincventă, dezadaptativă în raport cu societatea.

B.- Teoria "dezorganizării sociale"Teoria aparţine şcolii de la Chicago care a emis un set de ipoteze şi paradigme, care

încearcă să surprindă efectele secundare negative, declanşate de procesele de schimbare şi dezvoltare asupra delincventei, manifestate în societatea omenească interbelică.

Conform acestei orientări originea şi intensitatea delincventei sunt determinate de crizele socio-economice, de fenomenele de urbanizare şi migraţie rurală. Rata delincventei cunoaşte un nivel ridicat în zonele caracterizate prin declin de populaţie şi dezorganizare socio-culturală, ducând la fenomene de marginalizare, predelincventă şi delincventă juvenilă, fenomene de "dezorganizare socială".

R.Show şi D. Mc Kay au arătat faptul că în marile metropole americane rata delincventei e mult mai ridicată faţă de alte zone şi oraşe. Ei au ajuns la concluzia că rata delincventei juvenile sancţionate e mult mai ridicată în zonele puternic industrializate şi urbanizate, care se caracterizează prin schimbări socio-economice intense.

In astfel de zone s-a observat o creştere constantă a nivelului delincventei juvenile şi datorită formării unor comunităţi eterogene cu grad mic de coeziune socială, unde controlul social este insuficient sau ineficace.

In urma analizei situaţiei socio-economice a familiei, a analizei nivelului şi calităţii socializării adolescentului Shaw şi Mc Kay ajung la concluzia că delincventa juvenilă e rezultatul greutăţilor materiale, a contradicţiilor şi conflictelor interpersonale sau intergrupale (colective) cu care se confruntă generaţia de adolescenţi şi tineri.

Un alt element al acestei paradigme este rezultat de "organizarea diferenţială" a grupurilor sociale, cea care face ca normele şi valorile sociale să nu fie cunoscute de toţi indivizii. Din această cauză pot apare conflicte între diferitele norme sociale, încât individul se poate afla la un moment dat destul de dezorientat.

Individul va depăşi această stare prin "asociaţia diferenţială" prin care învaţă normele şi regulile aparţinând grupului cu care vine mai mult în contact.

Această teorie consideră socializarea ca factor explicativ în generarea delincventei, subliniind faptul că conduita delincventă se învaţă prin socializare, individul asimilând modele şi norme care-i induc o serie de atitudini, deprinderi şi comportamente negative.

Consumul de alcool şi de droguri, agresivitatea, violenţa, sunt comportamente învăţate sau imitate de diversele grupuri de tineri.

Teoria "asociaţiilor diferenţiale", cu toate explicaţiile cauzale ce le aduce privind manifestarea comportamentului delincvent, neglijează totuşi problema complexă a motivaţiei actului delincvent.

C.- Teoria "subculturilor delincvente " şi teoria "grupurilor de la marginea străzii"Această subcultură este considerată de către reprezentanţii principali ai acestei teorii

A.Cohen, M. Gordon şi M. Yinger, ca o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o asemenea parte din grupurile sociale.

Aceste subculturi apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii, incluzând indivizi care se consideră obstrucţionaţi în dorinţele lor de a avea acces la valorile şi bunurile sociale.

De aici şi cauza că orice subcultură dispune de valori şi norme diferite de cele ale societăţii.

"Subculturile delincvente" apar, după cum afirma S. Rădulescu şi D. Banciu în lucrarea "Introducere în sociologia delincventei", atunci când indivizii dintr-o anumită subcultură folosesc mijloace ilegale, antisociale pentru a-şi atinge scopurile şi a-şi realiza nevoile proprii. Aceste subculturi delincvente impun membrilor manifestarea unor activităţi delincvente, cu caracter ilicit, impunând "învăţarea" diferitelor tehnici şi procedee delincvente.

Un alt punct de vedere este acela că adolescenţii ce aparţin claselor defavorizate, supuşi

148

formelor de presiune ale familiei şi şcolii (care uneori se află în contradicţie) reacţionează nevrotic prin exteriorizarea frustrării (insatisfacţiei) şi asocierea în laude sau "subculturi delincvente".

In acest mod "subcultură delincventei" apare ca o reacţie faţă de valorile şi normele clasei dominante. Clasa dominantă obligă tânăra generaţie să se conformeze normelor şi regulilor sociale.

Majoritatea tinerilor delincvenţi provin din familii dezorganizate, familii tensionale şi conflictuale, din familii cu condiţii necivilizate de locuinţă şi confort.

Teoria "dezorganizării sociale" identifică factorii cauzali principali ca scădere a funcţiilor de socializare şi control exercitate de societate, dezechilibrarea ordinii sociale datorită eterogenităţii populaţiei, multiplicarea fenomenelor aculturative în mediul urban.

Reprezentanţii acestei teorii afirmă că accentul trebuie să se pună, în vederea scăderii ratei delincventei, pe ameliorarea condiţiilor socio-economice şi socio-culturale din zonele şi cartierele defavorizate. Trebuie remodelat chiar mediul social în care trăieşte adolescentul. Trebuie acţionat deci la nivelul comunităţii umane, prin reconstrucţia şi ameliorarea a cea ce poate genera sau generează manifestări antisociale şi delincvente.

Această teorie, cu toate că aduce perspective noi în abordarea fenomenului de delincventă juvenilă, priveşte dintr-o optică exclusivistă delincventa juvenilă, ca un efect al proceselor de urbanizare, industrializare, amintind factorii intermediari care acţionează asupra tânărului (familie, şcoală, grup de prieteni, factori individuali etc.).

Pericolul mare al grupurilor marginale, bandelor stradale, constă în faptul că sunt alcătuite din tineri cu deficienţe de socializare, tineri care au abandonat şcoala sau familiile de provenienţă, tineri cu antecedente penale, tineri recidivişti.

Cele două teorii exagerează importanţa socializării "negative" în grupurile sociale, neglijând mecanismele intime ale motivaţiei individuale în săvârşirea actului delincvenţional.

D.- Teoria "etichetării sociale"Premisă fundamentală a interacţionismului simbolic, prin reprezentanţii săi E. Goffman,

H. Becker, K. Erikson şi alţii, această teorie concepe delincventa ca o însuşire dată acelui comportament de către grupul sau indivizii clasei dominante şi care evaluează condiţia ca fiind deviantă.

Definiţia socială şi clasificarea actului ca fiind deviant face din individ un real delincvent.In funcţie de modelul normativ, de sistemul valoric al unei societăţi, de rolurile prescrise

prin norme şi rolurile efectiv jucate de indivizi, grupurile sau societatea vor aprecia si sancţiona diferitele comportamente ca fiind legitime sau ilegitime, morale sau imorale, permise sau nepermise, normale sau deviante . In anumite situaţii pot interveni o serie de distanţări între modelul normativ şi rolurile precise jucate de indivizi. Această îndepărtare de model se poate datora fie necunoştinţei normelor, fie înţelegerii greşite de îndeplinire a rolurilor prescrise de norme.

O formă de organizare socială cu caracter negativ este banda de tineri apărută ca urmare a eşecului acţiunii unor instituţii sociale, indiferenţei faţă de situaţia tineretului, sărăciei şi mizeriei fizice, sociale şi morale.

Adeseori aceste bande devin violente, agresive, organizând acţiuni ilegale, ajungând la comiterea de fapte antisociale grave: omoruri, violuri, trafic de droguri etc.

Pornind de la paradigma lui R. Merton, cu privire la anomie, A. Clorvard şi E. Ohlin introduc noţiunea de "oportunitate diferenţială" care este dată de ansamblul mijloacelor prin care grupurile sociale îşi realizează interesele şi scopurile permise de societate.

O variantă a acestei teorii este aceea a "grupurilor de la marginea străzii", elaborată de F.Whyte care arată că tânărul adolescent se caracterizează prin nevoia de asociere şi participare la activităţile grupului de prieteni, la nevoia de recunoaştere a calităţilor sale de ceilalţi prieteni; toate fiind modalităţi de socializare a tânărului.

Grupurile creează adolescenţilor o posibilitate de a-şi manifesta şi chiar realiza dorinţele

149

şi aspiraţiile, de a-şi dezvolta limbajul, capacităţile şi aptitudinile. Din nefericire, unele din aceste grupuri au o situaţie marginală în societate, fiind dominate de sentimente de frustrare şi insatisfacţie socială, violenţă şi agresivitate .

Prin interiorizarea unor norme de conduită antisocială, aceste grupuri de tineri se transformă în reale surse potenţiale de predelincvenţă şi delincventă juvenilă.

Reprezentanţii acestei teorii afirmă că predelincvenţă şi delincventa nu există ca atare decât în măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale le numesc aşa, sancţionând pe cel care-1 va considera deviant. Delincventa este o consecinţă, uneori, a aplicării unei "etichete" de către societate.

Definirea unui comportament ca fiind deviant depinde puţin de ceea ce comit cu adevărat indivizii care încalcă normele, fiind, de fapt, consecinţa modului cum alţii gândesc acest comportament.

Definirea delincventei, după cum arăta F. Tannenbauer, se face printr-o dramatizare exagerată a răului, explicând că în orice societate sunt consideraţi ca răi, bolnavi, alienaţi, criminali în funcţie de intensitatea reacţiei faţă de aceştia, reacţie care va influenţa negativ evoluţia lor.

Se poate spune că această teorie se axează predominant asupra domeniului normativ, abordând foarte puţin contradicţiile sociale şi economice ale societăţii în general.

O idee critică a acestei teorii constă în ireversibilitatea procesului de etichetare, etichetarea individului ca fiind deviant neimplicând şi pierderea identităţii sale morale, deoarece procesul de socializare poate duce în multe cazuri la recuperarea socială a individului, la instaurarea normalităţii la indivizii devianţi.

6.4. Potenţial delincvenţial a delincventei juvenile6.4.1. Aspecte privind potenţialul delincvenţialPsihologia juridică este una din ramurile aplicative ale psihologiei, rolul ei fiind nu numai

de a contura explicaţiile privind diferite aspecte ale conduitelor deviante şi infracţionale, ci şi de a se implica efectiv în realizarea anumitor obiective ale activităţii organelor judiciare. Această intervenţie şi acest ajutor oferit vizează atât rezolvarea cauzelor judiciare, cât şi activitatea preventivă.

Întrucât delincvenţii prezintă o serie de caracteristici psihocompor-tamentale care-i diferenţiază de categoria subiecţilor conformişti se pune problema, pe de o parte, a posibilităţilor de depistare a acelor caracteristici (potenţial delincvent) care predispun individul la comiterea unor acte antisociale şi, pe de altă parte, cunoscând psihologia celui care a încălcat legea, se ridică problema adaptării, pe cât posibil, a tratamentului educativ, reeducativ şi recuperativ pentru reabilitarea şi reinserţia socială a acestuia .

Mai exact , rezultatele acţiunii de măsurare a potenţialului delincvenţial sunt utile la:1

1) identificarea predelincvenţilor în vederea supunerii lor la un tratament adecvat;2) îmbunătăţirea deciziilor privind alternativele pentru reabilitarea infractorilor;3) a determina care dintre infractorii condamnaţi pot fi eliberaţi condiţionat şi ce măsuri

de supraveghere trebuie asigurate;4) a oferi o măsură imediată a eficienţei unui program de reabilitare şi prevenire .

6.4.2. Particularităţi ale metodologiei utilizate în evaluarea fenomenului de delincventă juvenilă

Metodologia cercetării fenomenului de delincventă juvenilă reprezintă unul dintre cele mai importante domenii ale practicii sociologice şi criminogene, deoarece de modul în care se culeg datele şi se analizează conţinutul lor depinde, în cea mai mare măsură, conturarea unor direcţii de acţiune pentru prezent şi viitor, elaborarea unor programe unitare de prevenire care să ţină seama de multiplele determinări şi condiţionări cauzale ale fenomenului. Insuficienta atenţie acordată acestei laturi fundamentale a investigaţiei de teren constituie una din cauzele principale

1 Golu P., Psihologia socială, Editura Didactică şi pedagogica, Bucureşti, 1975, p. 335

150

ale erorilor care se comit încă în evaluarea semnificaţiei actelor de încălcare a normelor penale de către minor.

Prin ignorarea specificului psihologic al perioadei adolescentine (perioada de vârstă care furnizează cea mai mare pondere de delincvenţi), a caracterelor particulare ale universului familial în care se socializează aceştia, a ansamblului de factori care determină sau favorizează transformarea unei conduite deviante ocazionale într-o conduită infracţională mai mult sau mai puţin structurată şi persistentă.

Cea mai importantă condiţie a validităţii şi eficacităţii cercetării întreprinse în acest domeniu o reprezintă situarea ei pe o bază metodologică temeinic fundamentată, constând într-un ansamblu unitar de instrumente şi tehnici prin intermediul cărora să poată fi studiată interacţiunea dintre diferitele variabile cu caracter psihologic, pedagogic, sociologic şi criminologie, care contribuie la explicaţia şi predicţia delincventei juvenile, fenomen în înţelegerea căruia simpla acumulare de date descriptive nu este suficientă.

Din punct de vedere operaţional, metodologia, cercetării transgresiunii normelor penale de către adolescenţi are un specific aparte care nu se reduce la instrumentele tradiţionale ale sociologiei sau criminologiei (ancheta, observaţia, interviul etc.), ci implică o totalitate de metode şi tehnici dintre care unele sunt preluate din metodologiile specifice ale pedagogiei şi psihologiilor, iar altele fac parte integrantă din corpul de metode şi tehnici ale statisticienilor, economiştilor, juriştilor, medicilor, ale celorlalte categorii de specialişti care activează în domenii conexe cu cel ce îşi propune să definească tendinţele prezente şi viitoare ale delincvenţei juvenile.

Cele cinci dimensiuni analitice (statistică, criminologică, sociologică, psihologică şi prospectivă) implicate cu prioritate în orice evaluare a fenomenului devianţei penale adolescentine nu pot fi operaţionalizate decât cu ajutorul unei metodologii complexe, care să ţină seama atât de caracterul obiectiv al infracţiunii (stabilirea condiţiilor cu caracter juridic care pun în dependenţă conduita adolescentului de reglementările legislaţiei), cât şi de caracterul ei subiectiv (particularităţile procesului de dezvoltare biologică a adolescentului, conţinutul socializării morale primite în familie, influenţe şi incitări primite din partea anturajului etc.). În acest sens, utilizarea conjugată a unor tehnici curente, cum sunt experimentele psihopedagogice, sociogramele, testele psihologice, biografiile, cazuisticile, expertizele psihiatrice, analizele statistice, evaluările dosarelor penale, anchetele cu subiecţi minori sau cu experţi în domeniu, poate aduce multiple clarificări fenomenului de delincventă juvenilă coroborând punctul de vedere al sociologului sau al criminologului cu evaluările altor specialişti.

Elaborarea unor metode din ce în ce mai perfecţionate de cercetare este strâns legată de obiectivele practice de combatere şi prevenire a delincventei, de particularităţile acestui fenomen care solicită o tratare aparte faţă de cea oferită fenomenului de infracţionalitate a adulţilor.

În măsura în care procedurile penale, ca atare, nu pot stabili importanţa şi ierarhia factorilor care guvernează încălcarea normei penale de către adolescenţi, apare necesară o evaluare explicativă şi predictivă de ansamblu realizată în mod etapizat, alături de elaborarea unui model caracterizat printr-un înalt nivel de generalizare teoretică, care să valorifice toate datele obţinute, punându-le în corelaţie şi interdependenţă.

6.4.3. Metodologii de testare a propensiunii spre delincventăPermiţând o "descriere cantitativă, controlabilă a comportamentului unui individ plasat

într-o situaţie definită, prin referire la comportamentul indivizilor dintr-o grupă plasată în aceeaşi situaţie" , metoda testelor este o metodă larg răspândită în domeniul sociologiei delincventei, în măsura în care reuşeşte să identifice o serie de diferenţe între minorii sau adolescenţii devianţi sau delincvenţi şi permite previziunea anumitor comportamente caracterizate prin tendinţe antisociale. Printre cele mai utilizate teste în acest domeniu se numără testele de inteligenţă, de personalitate şi sociometrice.

Încercând să surprindă gradul de inteligenţă, trăsăturile de caracter, constantele personalităţii, atitudinile morale şi modul de dispunere a relaţiilor în anturaj, majoritatea acestor

151

teste caută să identifice propensiunea spre delincventă ca şi măsura în care tinerii reuşesc o integrare socială satisfăcătoare în viaţa socială, dezvoltând un comportament compatibil sau nu cu normele de natură moral juridică.

Deosebit de utile sunt testele proiective, definite de către Lawrence Frank ca o "metodă de studiu a personalităţii, care confruntă subiectul cu o situaţie la care el va răspunde în funcţie de semnificaţia acestuia pentru el". În consens cu un asemenea punct de vedere proiecţia constă în transferarea unui proces subiectiv asupra unei situaţii obiective.

a) Testul Rorschach. Este util pentru identificarea unor trăsături caracteristice delincventului, testul Rorschach oferă informaţii preţioase asupra unor componente ale personalităţii, asupra conflictelor intra -, şi interpersonale (cu familia sau cu anturajul) ca şi asupra mobilurilor şi motivaţiilor specifice ale unor eventuale conduite cu caracter antisocial;

b) Testul de percepţie tematică (T.A.T.). Scopul testului constă în relevarea anumitor tendinţe inhibate şi profunde pe care subiectul nu le poate conştientiza. Interpretarea unui asemenea test permite evidenţierea a trei niveluri ale personalităţii: tendinţe refulate, gândirea interioară şi comportamentul. Astfel, în timp ce analiza sa formală dă posibilitatea dezvăluirii gradului de înţelegere a sarcinii de efectuat şi a interpretării stilului şi a limbajului utilizat, analiza conţinutului testului de percepţie tematică permite descifrarea unor tendinţe latente constând în: forme agresive, autoagresive, dominaţie, supunere, protecţie, independenţă, dependenţă etc. Se oferă în acest mod o listă completă a dificultăţilor cu care se confruntă subiectul, a originii acestora şi se încearcă evaluarea gradului său de adaptare la diverse situaţii interindividuale.

În domeniul sociologiei delincventei, testul este util pentru evidenţierea unor sentimente şi atitudini ale tinerilor faţă de anumite persoane (părinţi, educatori, prieteni ) şi situaţii sociale frustrante, ca şi pentru descifrarea unor motivaţii şi tendinţe care grevează asupra conduitei: impulsivitate, agresivitate, echilibru, inerţie etc.

c) Testul Rosenzweig. Bazat pe ipoteza frustrare + agresivitate, testul permite evidenţierea anumitor tendinţe agresive sau masochiste, care defineşte tânărul caracterizat prin tendinţe antisociale. Sunt posibile trei direcţii de dirijare a agresiunii, direcţii care odată identificate constituie un mijloc util de depistare a unor dezechilibre afective şi a orientării unor conduite pe căi indezirabile din punct de vedere social. Ipoteza fundamentală care stă la baza testului se referă la ideea că violenţa conduitelor agresive este direct proporţională cu intensitatea motivaţiei frustrante.

d) Testul Szondi . Răspunsurile oferă posibilitatea construirii unor diagrame ce relevă tendinţe fundamentale şi caracteristici antisociale ale personalităţii tânărului.

e) Chestionarul Woodworth - Mathews este utilizat în diagnosticarea tendinţelor psihoneurotice pe care le desemnează şi anume: emotivitate simplă; obsesii şi psihastenie; tendinţe schizoide; tendinţe paranoide; tendinţe depresive şi hipocondriace; tendinţe impulsive şi epileptice; tendinţe către nestabilitate; tendinţe antisociale. Caracterizările făcute acestor tendinţe reprezintă doar un ghid pentru psihologul practician, care trebuie să aibă o temeinică pregătire teoretică asupra mecanismelor de funcţionare ale vieţii psihice.

6.4.4. Metode şi tehnici de predicţie a delincventei juvenileMetodologiile cu caracter predictiv se numără printre cele mai importante mijloace

ştiinţifice aflate la îndemâna specialiştilor pentru estimarea evoluţiei comportamentului delincvent juvenil şi pentru descifrarea fenomenului de delincventă în viitor. O contribuţie esenţială la elaborarea şi fundamentarea lor au avut-o studiile clasice întreprinse de soţii Sheldon şi Eleonor Gluek asupra identificării din timp a tendinţelor de delincventă a minorilor .

Pentru a demonstra necesitatea acţiunilor de prevenire a acestor tendinţe, ei şi-au întreprins cercetările plecând de la stabilirea unui lot de 1000 de minori, locuind în oraşul Boston, împărţit în două grupuri: un prim grup alcătuit din 500 de delincvenţi, care săvârşiseră deja acte infracţionale şi persistau în tendinţele lor antisociale, şi un al doilea grup format tot din 500 de minori, asemănător din punct de vedere al caracteristicilor lor personale şi sociale cu cei

152

din primul grup, dar care nu săvârşiseră fapte sancţionate de legislaţia pentru minori. Cele două grupuri erau alcătuite, deci, din 500 de perechi de minori, fiecare minor dintr-un grup, avându-şi "perechea" asemănătoare (din punct de vedere al vârstei, gradului de inteligenţă, apartenenţei etnice, reşedinţă etc.) în celălalt grup.

Evaluarea prin comparaţie a celor două grupuri a fost realizată de echipe de experţi din diferite domenii de activitate ştiinţifică vizând educaţia şi caracteristicile biopsihosociale ale minorilor. Aceştia au analizat comparativ un număr de 402 caractere, dintre care, pe cele mai semnificative din perspectiva deosebirii distribuirii lor în cele două grupuri, le-au grupat cinci câte cinci în cadrul a cinci tabele de predicţie.

Considerând, de pildă, primul tabel, denumit "Tabel de predicţie socială", acestea au următoarea structură:

Tabel de predicţie socială (identificarea delincvenţilor potenţiali bazată pe cinci factori sociali)

CLASIFICARE RATA DE DELICVENŢĂ

RATA DE NEDELINCVENŢĂ

NUMĂR TOTAL

MAI PUŢIN DE 200

8,2 % 1,8% 293

INTRE 200-250 37,0 % 63,0 % 108INTRE 250-300 63,5 % 36,5 % 192PESTE 300 89,3 % 10,0% 295

FACTORI PREDICTIVI SCOPURI DE DELICVENTA

DISCIPLINA MINORULUI ASIGURATĂ DE TATĂ - SEVERĂ DAR PRIETENOASĂ -SLABĂ - PREA SEVERĂ

9,359,875,5

SUPRAVEGHEREA MINORULUI DE CĂTRE MAMĂ - CORESPUNZĂTOARE - EXEMPLARĂ - NECORESPUNZĂTOARE

9,957,5 83,2

AFECŢIUNEA TATĂLUI PENTRU MINOR - CALDĂ (ŞI SUPERPROTECTIVĂ) - INDIFERENTĂ SAU OSTILĂ

33,875,9

AFECŢIUNEA MAMEI PENTRU MINOR - CALDĂ (ŞI SUPERPROTECTIVĂ) - INDIFERENTĂ SAU OSTILĂ

43,1 36,2

COEZIUNEA FAMILIEI - PUTERNICĂ -SLABĂ – ABSENTĂ

20,6 61,3 96,9

Tabelul se bazează pe presupunerea că factorii incriminaţi îşi menţin influenţa şi în viitor, contribuind la valabilitatea predicţiei. Pentru cazurile în care ponderea anumitor factori nu este observabilă sau apare dificilă de evaluat (de exemplu afecţiunea părinţilor faţă de minori) soţii Glueck au constituit tabele cu 3 sau cu câte 2 factori care, deşi au putere predictivă mai mică, pot servi la clasificarea cazurilor de minori, chiar dacă unele date simt absente .

Ocupându-se de influenţa fiecăruia dintre factorii utilizaţi iniţial ca predictori ai comportamentului delincvent primar sau recidivist şi identificând modul lor discriminativ de

153

acţiune la nivelul unor categorii diferite de minori (minori care n-au săvârşit acte de delincventă, minori eliberaţi condiţionat şi a căror pedeapsă a fost suspendată, minor din şcoli corecţionale sau din penitenciare etc), cercetătorii menţionaţi au elaborat şi alte tabele care dau posibilitatea concentrării eforturilor de prevenţie într-o direcţie determinată.

Celelalte 3 seturi de câte cinci predictori, rezultaţi din aplicarea unor teste psihologice şi a interviului psihiatric, au fost şi ele ordonate sub forma mai multor tabele, care completează tabelul de predicţie socială şi-i sporeşte capacitatea predictivă, diferite şanse de delincventă, în funcţie de caracterul, personalitatea şi aptitudinile fiecărui minor.

În acest mod, cercetarea menţionată furnizează un instrument operaţional pentru identificarea delincvenţilor potenţiali, atât la nivel de individ, cât şi la nivel de grup, deoarece, construind o tipologie, investigatorul are o imagine de ansamblu asupra celor mai relevanţi factori ce influenţează sau determină comportamentul delincvent. Eliminarea sau schimbarea influenţei unui factor prin intervenţia directă a asistenţei sociale determină scăderea scorului general acordat minorului şi mijlocit, plasarea într-o categorie unde şansele de a deveni delincvent sunt mai mici.

Tabelele se dovedesc utile în situaţiile de evaluare a unor cazuri de minori sau a unor grupuri de minori: estimarea şanselor unui minor care a săvârşit acte delincvente de a deveni delincvent, evidenţierea probabilităţii că unii minori au dificultăţi comportamentale sau cu situaţii familiale deosebite să ajungă delincvenţi, separarea delincvenţilor recidivişti de cei "primari" (care nu au săvârşit decât un act delincvent şi nu vor mai reitera comportamentul delincvent etc). Pentru a fi adevărate aceste tabele trebuie să fie utilizate numai atunci când între predictori şi comportament există o corelaţie sistematică şi numai atunci factorii respectivi se aplică exact la cazul pe care vrem sa-1 evaluăm.

Reprezentând o metodologie utilă în domeniul estimării delincventei juvenile în viitor, tabelele Glueck au fost folosite în mai multe cercetări cu caracter naţional, care şi-au propus adaptarea predictorilor utilizaţi de soţii Glueck la condiţiile specifice unei anumite ţări. Exceptând unele situaţii, rezultatele nu s-au dovedit întotdeauna viabile, deoarece s-au înregistrat diferenţe importante în selecţia predictorilor, ca urmare a influenţei specifice a acestora în climate sociale şi culturale diferite, unde intervin valori generale şi norme de educaţie specifice.

Cea mai importantă observaţie în legătură cu validitatea predictivă a tabelelor Glueck ni se pare a fi cea semnalată de cercetătorii care subliniază faptul că aceste tabele nu evaluează efectul vecinătăţii, al apartenenţei etnice şi al statutului socio-economic asupra corectitudinii predicţiilor.

Cu alte cuvinte, tabelele respective nu reuşesc să cuprindă ansamblul conduitelor sociale care determină o situaţie personală sau familială anumită.

Dincolo de aceste limite, tabelele Glueck pot fi utile şi cu caracter operaţional pentru activitatea practică de prevenire a delincventei juvenile, cu condiţia de a experimenta pe eşantioane largi validitatea lor predictivă şi de a converti teoria (în cazul tabelelor menţionate, este luată ca bază teoria "socializării") într-o direcţie convenabilă realităţilor cu caracter specific naţional.

6.4.5. Evaluarea predictivă a raportului dintre predelincvenţă şi delincventăAplicarea în practică a tabelelor de predicţie implică, mai multe dificultăţi metodologice

generate, cu prioritate, de opţiunile pentru modelul teoretic ales ca bază de referinţă pentru evidenţierea cauzelor delincventei juvenile. O dificultate în acest sens o reprezintă şi elaborarea unor ipoteze corecte cu privire la deosebirea dintre predelincvenţă şi delincventă, pentru a fi în măsură să precizăm dacă există o continuitate legică între conduitele unor minori sau adolescenţi care n-au săvârşit decât acte deviante cu caracter benign şi conduitele infracţionale bine structurate ale aceloraşi tineri în perioada lor de maturitate. Printre studiile clasice întreprinse în această problemă trebuie menţionat şi cel întreprins în perioada interbelică în oraşele Cambridge şi Soummerville. Cercetarea a debutat prin selectarea a două loturi de minori: primul lot cuprindea un număr de 325 de băieţi având o vârstă medie de aproximativ 10 ani şi jumătate,

154

care săvârşiseră deja o serie de acte predelincvente, fără a putea fi însă numiţi delincvenţi ca atare cel de al doilea lot cuprindea acelaşi număr de băieţi definiţi prin vârste şi caracteristici similare, apreciaţi de educatorii lor ca neridicând probleme din punct de vedere moral şi legal. Primul grup, denumit "grup de tratament" ( grup I ), a fost încredinţat supravegherii atente a unor lucrători din domeniul asistenţei sociale, care se preocupau, îndeaproape, de pregătirea lecţiilor, de modul de petrecere a timpului şi de anturajul minorilor, intervenind ori de câte ori era cazul în activitatea şi reacţiile acestora. O atenţie deosebită fost acordată de asistenţa socială corelării dificultăţilor şcolare cu cele familiale şi extrafamiliale, activitatea ei fiind orientată, cu prioritate, asupra adaptării şcolare şi asupra anturajului acestora.

Cu cel de al doilea grup, denumit "grup de control" a fost lăsat să evolueze singur, fără nici o supraveghere sau intervenţie din partea asistenţei sociale.

Metoda selecţiei "în pereche ", utilizată de cercetătorii care au întreprins acest studiu, a constat în alegerea, pentru fiecare minor din grupul de tratament, a perechii sale în grupul de control, alegere bazată pe circa 100 de variabile relevante şi pe examinarea clinică, atentă a personalităţii.

Doi băieţi erau consideraţi pereche dacă apăreau din punct de vedere al modelului configuraţional format din cele mai semnificative variabile (grad de inteligenţă şi educaţie, personalitate, sănătate, factori de mediu, de familie, de rezistenţă etc).

Cercetarea a fost desfăşurată într-un interval de 10 ani, propunându-şi să releve eficacitatea activităţii de asistenţă socială asupra conduitelor minorilor predelincvenţi.

O problemă esenţială a studiului a constituit-o calificarea comportamentului ca fiind predelincvent sau delincvent. In acest sens, culegând date de la vecini, rude, profesori şi consultând dosarele de judecată, ca şi cele întocmite de poliţie, evaluatorii echipei de cercetare care au examinat fiecare caz în parte , au utilizat o scală de predicţie , ordonată de la minus 5 (cea mai mare probabilitate ca un minor să devină delincvent), la plus 5 ( cea mai mică probabilitate ca un minor să devină delincvent).

Punctul "0" a fost considerat limita de la care un minor poate să evolueze de la delincventă spre marea delincventă.

Cercetarea a făcut posibilă observarea evoluţiei comportamentului delincvent, chiar la acei minor care nu erau consideraţi de la început predelincvenţi la vârsta de 10-11 ani. În cursul desfăşurării cercetării într-o perioadă de 10 ani lotul de tratament s-a redus, în urma diferitelor evenimente intervenite ( decese , mutări în alte oraşe etc.) de la 325 la 255 de băieţi . La încheierea studiului, când băieţii depăşiseră vârsta de 17 ani, evaluarea rezultatelor şi compararea predicţiilor cu situaţia reală au indicat următoarele:

a) iniţial unui procent de 81-84% minori din grupul de tratament i s-a dat o prognoză nondelincvenţială, faţă de 59-68% din grupul de control căruia i s-a oferit acelaşi tip de prognoză. S-a estimat că numai circa 16-19% din grupul de tratament şi aproximativ 32-41% din grupul de control vor deveni delincvenţi;

b) datele fără a avea această vigoare estimată au arătat că, într-adevăr, băieţii din grupul de control (lipsiţi de îndrumarea şi intervenţia asistenţei sociale) au încălcat mai frecvent legea decât cei din lotul de tratament;

c) din cei 70 de băieţi existenţi în grupul de tratament cărora li s-a oferit o prognoză nondelincventă sigură, o treime a comis, în mod repetat până la vârsta de 17 ani, acte serioase de delincventă;

d) din 163 de băieţi existenţi în acelaşi grup de tratament şi care au fost prognosticaţi ca posibili delincvenţi, numai un procent de 14% au devenit cu adevărat delincvenţi.

În ceea ce priveşte diferenţa dintre băieţii din grupul de tratament şi băieţii din grupul de control, acesta pare să avantajeze, lotul care a beneficiat de îndrumarea asistenţei sociale :

a) au fost trimişi în cadrul diferitelor instituţii corecţionale, un număr de 8 băieţi din grupul de control, faţă de numai 4 din grupul de tratament;

b) dintr-un număr de 8 acte infracţionale de gravitate deosebită, au fost comise de băieţi din grupul de control 6;

155

c) dintre delincvenţii, care la vârsta de 17 ani au la activ peste patru infracţiuni grave cunoscute de autorităţi, 9 sunt din grupul de control şi 6 din grupul de tratament;

d) dintr-o listă de 108 infracţiuni relativ grave, 46 dintre ele au fost comise de băieţii din grupul de tratament şi 62 din grupul de control.

Deşi rezultatele par să evidenţieze influenţa benefică exercitată de asistenţa socială asupra grupului de tratament, studiul nu a reuşit să confirme decât parţial predicţiile elaborate. În mod paradoxal se observă existenţa unui indice mai mare de delincventă decât lotul de control.

Astfel, se evidenţiază că nu întotdeauna predicţiile bazate pe principiul extrapolării au un caracter adecvat şi că ele pot genera şi situaţii contrare, mai ales când eforturile de tratament sunt abandonate, considerându-se că nu vor deveni delincvenţi pentru că nu au comis acte predelincvente cunoscute ca atare.

6.5. Politici sociale şi modalităţi de reinserţie a minorilor cu comportament delincvent6.5.1. Tipuri de politici socialeRomânia, la data semnării "Convenţiei cu privire la drepturile omului", adoptată la

Adunarea Generală O.N.U. în noiembrie 1989, dispunea deja de un sistem juridic de promovare a dreptului copilului, ceea ce constituie o premisă favorabilă preluării şi implementării acestei convenţii internaţionale.

Unul din elementele politicii sociale, caracteristic perioadei de dinainte de 1989, care a adus la apariţia fenomenului de devianţă în rândul copiilor a fost politica demografică.

Acţiunea legilor care o susţineau a determinat deteriorarea climatului afectiv al familiei. Efectul a fost dezastruos,iar printre altele un număr considerabil de copii au fost abandonaţi în orfelinate sau case de copii, care datorită climatului educaţional şi afectiv necorespunzător , au generat comportamente deviante în rândul tinerilor.

În prezent, consecinţele negative ale acestor tipuri de procese sociale declanşate în trecut s-au combinat cu schimbările economice şi sociale din perioada de tranziţie,printre care:

- scăderea nivelului de trai pentru familiile cu copii mulţi;- lipsa unor modalităţi viabile de protecţie socială a acestor familii defavorizate socio-

economic, ceea ce contribuie la perpetuarea stării de marginalizare în care se află;- scăderea autorităţii mediilor şi a instituţiilor cu rol în asigurarea controlului social;- degradarea continua a climatului civic, dezorientarea morală şi normativă explicabilă

pentru o societate aflată într-o perioadă de schimbări sociale majore.O analiză atentă scoate în evidenţă faptul - deloc neglijabil - că majoritatea acestor copii

aflaţi în situaţii foarte dificile provin din familii cu grave deficienţe structurale şi funcţionale, din familii în care dezinteresul pentru soarta propriului copil merge până la situaţia limită în care copilul e lăsat să-şi poarte singur de grijă.

Dezvoltarea învăţământului superior, creşterea promoţiilor nefiind însoţită de sporirea capacităţii de absorbţie a pieţei muncii, duce la devalorizarea speranţelor ataşate nivelurilor şcolare înalte şi la marginalizarea unei proporţii crescânde a tinerilor.

Calitatea serviciilor de asistenţă medicală este foarte scăzută, protecţia socială în această direcţie dovedindu-se ineficientă, de slabă calitate cu efecte negative în domeniul sănătăţii, igienei şi al educaţiei tinerilor în acest sens.

Ca o concluzie, putem afirma că familia se confruntă în prezent cu o serie de probleme aproape insurmontabilă în unele cazuri: degradarea continuă a nivelului economic, nivel relativ scăzut de sănătate, incapacitate de a se adapta la noile condiţii de trai într-un mediu instabil; dificultăţi de integrare pentru familiile marginale şi de sprijinire a familiilor rurale; slaba organizare şi funcţionare a serviciilor sociale ce deservesc familia.

În această perioadă de multiple schimbări, deşi grav afectată, familia este nevoită să preia o serie de funcţii ale statului, fost patemalist, devenind principal pivot de sprijin şi de supravieţuire în condiţiile dificile generate de restructurările economice şi sociale.

156

6.5.2. Reintegrarea socială a minorilor delincvenţia) Măsuri educative – Potrivit art. 101 C.pen. măsurile educative ce se pot lua faţă de

delincventul minor sunt:- mustrarea;- libertatea supravegheată;- internarea într-un centru de reeducare;- internarea într-o instituţie medicală.Mustrarea, constă în atenţionarea minorului cu privire la pericolul social al faptei

săvârşite şi sfătuirea acestuia cu privire la modul de comportament în aşa fel încât să dea dovadă de îndreptare, iar dacă în viitor el va săvârşi o nouă infracţiune se vor lua măsuri mult mai severe şi i se va aplica o pedeapsă.

Libertatea supravegheată constă în lăsarea minorului în libertate pe timp de 1 an sub supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi încredinţată părinţilor, tutorilor sau altor reprezentanţi legali ai acestuia. Dacă aceştia nu pot asigura supravegherea în condiţii satisfăcătoare, instanţa poate dispune încredinţarea supravegherii minorului unei persoane de încredere, de preferinţă rude ale acestuia ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorului.

Internarea într-un centru de reeducare se ia în scopul reeducării minorului, căruia i se asigură posibilitatea de a urma şcoala şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale.

Internarea într-un institut medical-educativ se dispune faţă de minorii cu afecţiuni fizice sau psihice, având nevoie de un tratament medical şi de un regim special de educaţie. Măsurile de internare se dispun pe timp nedeterminat, însă nu pot dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani.

Metode folosite în resocializarea minorilor delincvenţiActivitatea de reeducare vizează mai multe componente ale personalităţii oricărui

delincvent, cele mai importante fiind: motivaţional-afective, instrumental-aptitudinale şi relaţional-atitudinale. Principiile care stau la baza reintegrării sociale ale tinerilor delincvenţi sunt:

• reabilitatea timpurie;• principiul individualizării măsurilor, metodelor şi formelor de reeducare în funcţie de

particularităţile vârstei şi mai ales caracteristicile psiho-comportamentale ale fiecărui minor;

• principiul coordonării şi continuităţii acţiunilor de reeducare;• principiul prevenţiei actelor infracţionale.Prevenirea este un proces unitar şi deosebit de complex ce se realizează prin interacţiunea

tuturor factorilor implicaţi în scopul diminuării sau înlăturării cauzelor şi condiţiilor care generează criminalitatea.

157

CAPITOLUL 7PREVENIREA CRIMINALITĂŢII

7.1. Terminologie – concepteCriminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu formarea comunităţii umane arhaice.

Nu se poate vorbi despre criminalitate anterior acestui fapt istoric, deoarece „acolo unde nu există morală şi norme nu există crime"1 .

Cercetările ştiinţifice efectuate întăresc ideea care susţine că primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale considerate periculoase au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunităţilor umane constituite în condiţii naturale vitrege, care le periclitau permanent supravieţuirea.

În mod natural, reacţia grupului aflat în pericol, la adresa celor care, prin comportamentul lor, amplificau acea stare de risc, a fost foarte dură.

Prevenirea faptelor antisociale a fost, deci, o preocupare veche a oamenilor, putând spune, fără a greşi, că prevenirea criminalităţii a apărut odată cu prima pedeapsă din lume.

Problema criminalităţii a manifestat un deosebit interes pentru marii filosofi ai lumii antice - Socrate, Platon şi Aristotel — care au evidenţiat importanţa prevenirii faptelor antisociale.

Astfel, Platon este primul mare filosof al lumii antice care sesizează faptul că pedeapsa nu poate fi justificată prin ea însăşi, ca reacţie la răul produs prin fapta prohibită, ci trebuie îndreptată către un scop care să constituie temeiul juridic şi filosofic al aplicării pedepsei.

El afirmă că ”acela care vrea să pedepsească în mod judicios, nu pedepseşte din pricina faptei rele care este un lucru trecut, căci nu s-ar putea face ca fapta să nu se fi săvârşit, ci pedepseşte în vederea viitorului, pentru ca vinovatul să nu cadă în greşeală şi pentru ca pedeapsa lui să-i înfrâneze pe ceilalţi.“2

Ideea lui Platon a fost preluată de filosoful Seneca, care spunea: „Naum, utait Platon, nemo prudens punit quia peccatum est, sed ne peccetur“ („Căci, după cum spunea Platon, nici un om înţelept nu pedepseşte pentru că s-a săvârşit o faptă rea, ci pentru ca ea să nu fie repetată“).3

La rândul său, Aristotel a reflectat asupra problemelor generale de sărăcie şi de mizerie socială. El afirma că „după cum omul în perfecţiunea sa este cea mai nobilă dintre fiinţe, în aceeaşi măsură, lipsit de lege şi dreptate, este cea mai rea dintre toate .“4

Aristotel susţinea importanţa rolului preventiv al pedepsei afirmând că „o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă ori atunci când avantajele obţinute din fapta prohibită precumpănesc în faţa pedepsei.“5

Astfel, ideea prevenirii prin instituirea unor pedepse foarte severe s-a perpetuat până în prezent, putând spune că apogeul dezvoltării acestei idei a fost atins în perioada Evului Mediu, când Inchiziţia spaniolă a inventat cele mai înspăimântătoare forme de pedeapsă cunoscute în întreaga lume.

Prejudiciile imense pe care le implică săvârşirea unei infracţiuni - pierderi de vieţi omeneşti, de bunuri, cheltuieli pentru organizarea descoperirii şi tragerii la răspundere pentru executarea pedepselor de către cei vinovaţi şi pentru reintegrarea lor socială - dar şi redusa eficienţă a acestor măsuri prin introducerea într-un mod viciat în afara controlului şi influenţei autorităţilor, ceea ce conduce la sporirea pericolului social pe care-1 prezintă persoana eliberată din penitenciar, au impus atenţiei necesitatea organizării unui sistem de prevenire a criminalităţii

1 O. Kinberg, Basic Problems of Criminologie2 Platon, Dialoguri3 Seneca, De Ira (Despre mâine)4 Aristotel, Politica5 Aristotel, Arta poetică si arta retorică

158

paralel şi totodată complementar celui existent până-n prezent.1

În acest scop, toate statele s-au preocupat de elaborarea unor strategii noi în domeniul politicilor penale şi preventive, punând în acţiune programe naţionale, departamentale şi locale de luptă împotriva criminalităţii, alocând fonduri de susţinere şi instituind un sistem de organisme special afectate în dotarea umană şi materială corespunzătoare.

În aceste programe au fost vizate două aspecte principale:- prevenirea infracţionalităţii şi protejarea societăţii;- adoptarea unor măsuri care să sprijine reinserţia socială, reintegrarea în colectivitate a

celor care s-au făcut vinovaţi de comiterea unor delicte.Printre obiectivele principale ale activităţii complexe de prevenire a criminalităţii putem

aminti: reducerea criminalităţii, creşterea gradului de securitate a cetăţenilor, atenuarea consecinţelor pe care le generează criminalitatea etc.

7.1.2. Prevenirea criminalităţii - noţiune şi trăsături caracteristiceA. DefiniţieSe poate spune că prevenirea, reprezintă un ansamblu de măsuri împotriva acţiunii

factorilor generatori sau favorizatori ai infracţiunii, pentru asigurarea respectului faţă de legea penală şi promovarea ordinii şi disciplinei în relaţiile sociale.

Activitatea de prevenire se înfăţişează ca o succesiune de acte susceptibile să declanşeze un proces cauzal autentic îndreptat spre anihilarea, paralizarea sau slăbirea factorilor potenţial favorizatori ai infracţiunii.

Prevenirea nu acţionează sau nu trebuie să acţioneze numai asupra factorului uman, ci asupra întregului complex ce favorizează comiterea unei infracţiuni.

Se poate vorbi astfel de o dublă acţiune a prevenirii: asupra factorului uman implicat într-o infracţiune şi asupra celorlalţi factori, ce pot interveni într-un potenţial câmp infracţional. :

B. ClasificareÎn literatura de specialitate sunt prezentate mai multe clasificări ale prevenirii, pe care le

vom prezenta în continuare:1) - prevenirea penală - prevenirea extrapenalăPrevenirea penală se realizează prin intermediul legii penale care impune o anumită

autoritate, o anumită conduită şi care are un caracter inhibator asupra individului, caracter dat de sancţiunea stipulată în norma juridică penală.

Prevenirea extrapenală este acea prevenire care se realizează prin mijloace nepenale, cu caracter social, economic, curativ. Cea mai importantă formă a prevenirii extrapenale o reprezintă prevenţia socială, considerându-se că există o relaţie directă între condiţiile sociale ale delincvenţei şi comiterea delictului.

2) - prevenirea generală- prevenirea specială (situaţională)Prevenirea generală vizează factorii potenţiali care ar putea determina producerea unei

infracţiuni. Ea abordează educaţia în ansamblu a individului şi acţionează fără a avea un scop precis. Această formă a prevenirii are în vedere cadrul general al relaţiilor sociale existente care, la un moment dat, ar putea fi afectate prin acţiunile sau inacţiunile unor indivizi (ex. de prevenire generală - prezenţa poliţistului în locurile publice sau zonele de risc criminogen).

Prevenirea specială vizează anumiţi factori care au contribuit la producerea unei infracţiuni şi care, pe viitor, s-ar putea constitui în factori favorizanţi în comiterea altor infracţiuni.

Prevenirea specială vizează două aspecte:• educaţia anumitor; grupuri de persoane, cu risc crescut de victimizare, aşa-numitele

„grupuri ţintă“;

1 I.G.P.R. Serviciul de Prevenire a Criminalităţii, Conceptul de prevenire şi strategia prevenirii unor genuri distincte de infracţiuni.

159

• educaţia acelor indivizi determinaţi, potenţiali autori deinfracţiuni.

Exemplu de prevenire situaţională - prezenţa poliţiştilor în locurile în care se comit frecvent infracţiuni sau unde, datorită condiţiilor din acea zonă, este posibilă comiterea unor infracţiuni.

3) - prevenirea antedelictum- prevenirea postdelictumPrevenirea antedelictum (înainte de săvârşirea faptei) vizează înlăturarea, în tot sau în

parte, a factorilor care pot favoriza producerea unei infracţiuni. Această formă de prevenire acţionează în două direcţii:

- pentru reducerea riscului victimal în rândul membrilor comunităţii, în general, sau a unor grupuri determinate, cu un risc de victimizare ridicat, precum: minorii, femeile, bătrânii, bolnavii etc.;

- vizează posibilii autori de infracţiuni, cât şi condiţiile favorizate exogene.Prevenirea postdelictum (după săvârşirea faptei) vizează, la rândul său, două aspecte:a) prevenirea realizată prin aplicarea sancţiunii penale pentru fapta săvârşită şi care, de

obicei, se realizează în instituţii specializate, fapt ce presupune izolarea individului de comunitatea din care face parte şi încadrarea lui într-un program strict, restrictiv şi frustrant;

b) prevenirea postdelictum propriu-zisă, care vizează îmbunătăţirea oportunităţilor de reintegrare socială a infractorului după efectuarea regimului impus de sancţiunea penală.

4) - prevenirea primară- prevenirea secundară- prevenirea terţiarăPrevenirea primară are drept obiectiv reducerea şanselor de comportament criminal în

societate. Acest lucru nu-1 poate face poliţia fără sprijinul societăţii, în acest context, rolul poliţiei este de a furniza informaţii, de a participa, elabora şi asista la programele educaţionale, având această tematică şi de a colabora cu toate structurile ce au ca scop reducerea criminalităţii.

Prevenirea secundară priveşte activităţile ce sunt făcute în mod normal de poliţie. Unul din obiectivele acestei preveniri este acela de a preîntâmpina ofensele comise asupra persoanelor, care au drept rezultat, de cele mai multe ori, săvârşirea unor acte criminale.

Prevenirea terţiară leagă descoperirea infractorului, arestarea făptuitorului, procedura de aducere în faţa instanţei şi regimul de detenţie, de îngrijirea, restabilirea şi reintegrarea infractorului, cât şi toate aspectele care privesc prevenirea revictimizării şi implicarea serviciilor de asistenţă a victimelor.

Această clasificare reprezintă o delimitare strict teoretică a tipurilor de prevenire identificate până în acest moment. Din punct de vedere practic însă, toate aceste forme nu se pot delimita strict, ele fiind, într-un grad mai mic sau mai mare, într-o permanentă întrepătrundere, fapt ce îngreunează identificarea lor precisă.

C. Trăsăturile caracteristice ale preveniriiPrevenirea se caracterizează prin următoarele trăsături:a) are un caracter continuuAvând în vedere cadrul social fluctuant, precum şi influenţele acestuia asupra membrilor

comunităţii, activitatea de prevenire trebuie să aibă o continuitate, adaptându-se în permanenţă la problemele şi cerinţele societăţii. Totodată, evoluţia individului uman reprezintă un element de bază în cadrul acţiunii preventive.

Factorii diferiţi care influenţează viaţa individului trebuie să influenţeze în egală măsură şi activităţile de prevenire. Continuitatea evoluţiei individului imprimă acelaşi caracter şi activităţii de prevenire desfăşurată de societate prin instituţiile sale specializate.

b) are un caracter permanentMobilitatea vieţii sociale, care oferă noi oportunităţi de manifestări a aspiraţiilor şi a

nevoilor omului, este cea care imprimă un caracter permanent activităţii de prevenire.În societate are loc în permanenţă schimbul material uman, denumit şi „schimbul de

160

generaţii“, fapt care implică şi impune necesitatea reluării permanente a modalităţilor tradiţionale de prevenire a activităţilor impuse de specificul situaţiei existente la un moment dat, la care se adaugă metode noi ce vizează îmbunătăţirea rezultatelor acţiunilor şi activităţilor de prevenire.

c) vizează atât posibilii autori de infracţiuni cât şi victimele potenţiale.Această trăsătură rezultă din obligaţia poliţiei de a apăra drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Apărarea vieţii şi integrităţii fizice şi psihice a cetăţenilor, a proprietăţii lor reprezintă obiectivul primordial în activitatea desfăşurată de către orice poliţie dintr-un stat de drept.

d) acţionează asupra factorilor exogeni ce influenţează săvârşirea uneiinfracţiuni.

Prin această acţiune se urmăreşte, în special, eliminarea sau centralizarea celor favorizanţi şi valorificarea celor inhibatori prin diferite metode. Dubla acţiune de neutralizare a factorilor favorizanţi şi de valorificare a celor inhibatori prezintă o importanţă deosebită, deoarece ea conduce, pe de o parte, la evitarea victimizării unor membri ai comunităţii, iar, pe de altă parte, la evitarea introducerii altora în penitenciare şi instituţii de reeducare, unde există un mediu viciat şi în care educaţia este mai dificil de realizat.

e) urmăreşte respectarea normelor penale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneştiOrice încălcare a normelor sociale implică cu fermitate necesitatea unei reacţii prompte a

societăţii împotriva celui care a produs o astfel de încălcare. Sub alt aspect, prevenirea urmăreşte indicarea acelor atitudini şi comportamente care să permită autoprotecţia împotriva crimei.

7.1.3. Cadrul juridic de organizare a activităţii de prevenire a criminalităţiiScara alarmantă a criminalităţii, aflată în continuă creştere, obligă la o mai

bună organizare a efortului general de apărare a valorilor sociale fundamentale, adrepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Astfel, se impune cu necesitate ca prevenirea criminalităţii să devină o misiune permanentă a organelor de poliţie. Statul este cel care, în funcţie de ordinea prioritară stabilită prin politica sa în domeniul apărării sociale, combaterii criminalităţii şi realizării unui climat de ordine şi linişte publică, trebuie să realizeze un echilibru între munca de prevenire şi cea de combatere a criminalităţii. Acest echilibru trebuie privit sub aspect dinamic, în sensul deplasării accentului către o latură sau cealaltă, în funcţie de priorităţile stabilite prin politica statului respectiv.

Legea fundamentală a ţării, Constituţia României din 2003, reglementează drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, iar Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române enumeră clar atribuţiile ce revin Poliţiei în activitatea sa de apărare a cetăţeanului şi de protejare a drepturilor sale.

Astfel, Constituţia României reglementează în art.22 - dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, în art.23 - libertatea individuală, în art.26 - viaţa intimă, familială şi privată şi în art,44 - dreptul de proprietate privată.

Tot în sensul prevenirii criminalităţii, Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române prevede în art. l:

„ Poliţia Română face parte din Ministerul de Interne şi este instituţia care exercită atribuţii privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice, în condiţiile legii.“

La fel ca şi majoritatea statelor europene, şi România a elaborat propriile programe de prevenire a criminalităţii. Astfel, în luna decembrie 2004, a intrat în vigoare Hotărârea nr.2074 privind aprobarea Strategiei naţionale de prevenire a criminalităţii pe perioada 2005-2008.

În cuprinsul acestei strategii se precizează că rata relativ crescută a criminalităţii reprezintă o ameninţare gravă împotriva democraţiei, siguranţei publice, ordinii de drept şi capacităţii instituţionale în România. Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt puse în pericol de fiecare dată când un cetăţean devine victimă a criminalităţii.

Criminalitatea generează teamă în rândul populaţiei, slăbeşte încrederea acesteia în

161

autorităţi şi în capacitatea lor de a se implica activ în dezvoltarea economică a statului.Având în vedere aceste premise, o strategie de prevenire a criminalităţii se impune în

mod firesc ca o prioritate naţională.Obiectivele acestei strategii se împart în generale şi specifice.A. Obiective generale:1. reducerea fenomenului şi a ratei criminalităţii;2. creşterea gradului de siguranţă publică;3. reducerea riscului de victimizare;4. reabilitarea şi reinserţia socială a infractorilorB. Obiective specifice: 1. identificarea factorilor de risc, a cauzelor şi circumstanţelor

favorizante ale săvârşirii infracţiunilor;2. conştientizarea asupra pericolului criminalităţii;3. dezvoltarea de programe şi politici legislative în scopul

diminuării criminalităţii şi în vederea realizării obiectivelor stabilite;4. compatibilizarea instituţională şi funcţională cu structurile europene.La nivelul Inspectoratului General al Poliţiei Române, a fost adoptată Dispoziţia

inspectorului general al Poliţiei Române privind activitatea desfăşurată de Poliţia Română pentru prevenirea criminalităţii.

Din art.l din dispoziţia sus-menţionată reiese faptul că „prevenirea şi combaterea criminalităţii constituie atributele esenţiale ale Poliţiei Române, (...) şi au ca obiectiv prioritar apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor şi ale comunităţii, precum şi apărarea ordinii publice în condiţiile legii.“

Activitatea de prevenire a criminalităţii desfăşurată de poliţie se fundamentează pe următoarele elemente:

a) studierea fenomenului infracţional şi a cauzelor care îl generează;b) prognozarea schimbărilor cantitative şi calitative ale structurii

criminalităţii pe termen mediu sau lung, la nivel naţional, regional şi local;c) derularea de activităţi şi programe menite să împiedice sau să

descurajeze comiterea de infracţiuni;d) utilizarea eficientă a resurselor materiale, financiare şi umane

disponibile.Pe plan internaţional, în domeniul activităţii de prevenire a criminalităţii, se remarcă

Recomandarea R 19/1987 a Comitetului Miniştrilor Statelor Membre ale Consiliului Europei, care:

„Luând în considerare preocuparea crescândă a publicului faţă de creşterea numărului infracţiunilor, efectul limitat al măsurilor represive penale şi încărcătura deosebită care rezultă din acestea pentru sistemele de justiţie penală; (...)

Recomandă Statelor membre să includă prevenirea ca misiune permanentă în programele guvernamentale de luptă împotriva criminalităţii în scopul de a crea prin acestea obligaţii concrete de acţiune şi de a prevedea creditele necesare acestui scop; în acest context, să se asigure că există responsabilităţi precise în cadrul instanţelor guvernamentale pentru organizarea şi dezvoltarea prevenirii criminalităţii“.

7.2. Organisme internaţionale de prevenire a criminalităţii1. Rolul Organizaţiei Naţiunilor Unite în promovarea cooperării internaţionale pentru

prevenirea şi combaterea criminalităţiia) Prevenirea criminalităţii şi justiţie penalăCreşterea recentă a proporţiei, intensităţii şi varietăţii criminalităţii în lume, ameninţă

siguranţa cetăţenilor de pretutindeni şi împiedică dezvoltarea socială, economică şi culturală a ţărilor. Aspectul negativ al globalizării este acela că permite sindicatelor multinaţionale criminale să-şi extindă sfera activităţilor, de la traficul de droguri şi arme la spălarea de bani şi

162

traficul de fiinţe umane.Organizaţia Naţiunilor Unite a recunoscut importanţa prevenirii criminalităţii şi justiţiei

penale încă din anul 1950, când a ajutat ţările să stabilească standarde pentru sisteme de justiţie penală corecte şi eficiente. Statele Membre recunosc că trebuie să coopereze pentru a se opune cu succes criminalităţii internaţionale.

b) Programul Criminalităţii - „Crime Programme“Structura care implementează Programul Criminalităţii face parte din Biroul Naţiunilor

Unite pentru Droguri şi Criminalitate (UNODC) şi este responsabilă cu prevenirea infracţiunilor, justiţia penală şi reforma legii penale.

Această structură acordă o atenţie deosebită luptei împotriva crimei organizate transnaţionale, corupţiei şi traficului ilicit de fiinţe umane.

La cea de-a 55-a ei sesiune, Adunarea Generală a adoptat nouă rezoluţii referitoare la UNODC.

„Crime Programme“ al UNODC colaborează cu o reţea de instituţii regionale şi internaţionale, ţinând seama de un acces mult mai cuprinzător şi de un schimb de cunoştinţe de specialitate. UNODC lucrează cu Statele Membre pentru a întări supremaţia legii, pentru a promova sisteme de justiţie penală stabile şi viabile şi pentru a lupta împotriva ameninţării în creştere a crimei organizate transnaţionale, printr-o colaborare mai bună.

De asemenea, ajută ţările în elaborarea, ratificarea şi implementarea Convenţiilor şi Protocoalelor legii penale internaţionale, ca de exemplu Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Crimei Organizate Transnaţionale şi Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Corupţiei, recent adoptată.

Totodată, defineşte şi promovează pe plan internaţional principiile recunoscute în astfel de domenii, cum ar fi: independenţa justiţiei, protecţia victimelor, alternative ale închisorii, tratamentul deţinuţilor, folosirea forţei de către poliţie, asistenţă reciprocă legală şi extrădare.

Mai mult de 100 de ţări s-au bazat pe normele şi standardele justiţiei penale în elaborarea legislaţiilor şi politicilor naţionale în probleme de prevenire a infracţiunilor şi de justiţie penală, conducând către o fundamentare comună în lupta împotriva criminalităţii internaţionale, care să respecte drepturile omului.

„Crime Programme“ promovează principii fundamentale de menţinere a guvernării legii, prin activităţi inter-regionale, regionale şi naţionale şi activităţi de cooperare tehnică, şi se axează cu o atenţie deosebită asupra ţărilor în dezvoltare şi ţărilor în tranziţie.

c) Reforma justiţiei penaleSistemele de justiţie penală corecte şi eficiente, care asigură respectarea drepturilor

omului din partea tuturor celor implicaţi, sunt premisele pentru combaterea criminalităţii, atât naţională cât şi transnaţională, şi pentru construirea de societăţi bazate pe guvernarea legii.

Unitatea de Reformă a Justiţiei Penale ajută statele în dezvoltarea de strategii pentru a îmbunătăţi toate aspectele sistemelor lor de justiţie penală, cu accentuare în special pe grupurile vulnerabile.

Prin intermediul reţelei UNODC, Unitatea a dezvoltat proiecte în domeniile justiţiei juvenile, reformei penale, sprijin pentru victime. Unitatea pregăteşte, de asemenea, instrumentele de fixare şi manuale în toate domeniile reformei de justiţie penală şi se bazează pe setul de standarde şi norme ale O.N.U. privind prevenirea infracţiunilor şi justiţie penală, cu accent deosebit pe nevoile grupurilor vulnerabile şi ale societăţilor post-conflict şi în tranziţie.

d) TerorismulTerorismul constituie o ameninţare la pacea şi securitatea internaţională şi este contrar

scopurilor şi principiilor O.N.U. „Programul Global al UNODC împotriva Terorismului“ este o parte integrantă a Acţiunii colective a O.N.U. împotriva terorismului. Structura, lucrând îndeaproape cu Comitetul împotriva Terorismului al Consiliului de Securitate, furnizează asistenţă tehnică Statelor Membre şi promovează colaborarea internaţională împotriva terorismului.

163

e) CorupţiaCorupţia este un fenomen complex social, politic şi economic. „Programul Global

împotriva Corupţiei“ vizează ţările cu dezvoltare vulnerabilă sau cu economii de tranziţie, promovând măsuri anti-corupţie în domeniul public, sectorul privat şi în cercurile financiare şi politice de nivel înalt. Programul de

Integritate Juridică identifică mijloacele de abordare a problemei referitoare la o justiţie coruptă.

f) Crima organizatăGrupurile criminale au înfiinţat reţele internaţionale pentru a-şi desfăşura activităţile într-

un mod mult mai eficace, printr-o tehnologie sofisticată şi exploatând frontierele libere de astăzi. „Programul Global împotriva Crimei Organizate Transnaţionale“ menţionează ultimele tendinţe printre grupurile criminale organizate, subliniind potenţialul lor pericol mondial, astfel încât poate să poată avea loc acţiunea preventivă.

g) Traficul de fiinţe umaneContrabanda cu emigranţi şi traficul de fiinţe umane pentru prostituţie şi muncă în sclavie

au devenit două din problemele mondiale care au avut o ascensiune rapidă în ultimii ani. „Programul Global împotriva Traficului de Fiinţe Umane“ va permite ţărilor de origine, de tranzit şi de destinaţie să dezvolte strategii comune şi acţiuni practice împotriva traficului cu fiinţe umane.

2. Cooperarea europeană în lupta împotriva criminalităţiiÎn ultimii 20 de ani, toate Statele Membre ale Uniunii Europene s-au confruntat cu

fenomenul diversificării criminalităţii la o scară alarmantă, având ca ţintă cetăţenii şi proprietatea lor, lumea afacerilor şi sectorul public.

Acest fenomen este scump pentru societatea noastră (pierderi de vieţi omeneşti, costuri sociale şi politice, costuri economice).

Globalizarea şi deschiderea pieţelor de mărfuri, servicii şi de capital au lucrat ca factori de creştere, fără precedent în Europa, dar ele au facilitat o expansiune a crimei organizate transfrontaliere. Adesea, dezvoltând independent criminalitatea însăşi, problema principală a percepţiei individului sau a colectivităţii de cetăţeni este sentimentul de insecuritate.

Acest sentiment nu corespunde în mod necesar realităţii, dar este totuşi, fundamental în evaluarea calităţii vieţii cetăţenilor Uniunii. Împotriva acestui fenomen decadent, autorităţile au devenit conştiente de limitele măsurilor tradiţionale de sancţionare ale sistemelor penale şi au dezvoltat, deşi în diferite grade, iniţiative suplimentare de prevenire a infracţiunilor.

A. Baza legală a activităţii de prevenire în Uniunea Europeană De-a lungul existenţei sale, Comunitatea a fost preocupată de drepturile şi libertăţile

fundamentale ale omului, de liniştea şi siguranţa cetăţenilor săi, precum şi de securitatea din cadrul „graniţelor“ sale, toate acestea fiind asigurate printr-o prevenire şi combatere eficientă a infracţiunilor săvârşite împotriva valorilor fundamentale apărate de ea.

Dintre documentele importante care statuează importanţa activităţii de prevenire, pot fi menţionate:

• Tratatul privind Uniunea Europeană - Titlul VI -„Prevederi privind cooperarea poliţienească şi juridică în materie penală“

Extrase: Art.nr.29„Fără a prejudicia puterile Comunităţii Europene, obiectivul Uniunii ar trebui să fie

asigurarea cetăţenilor a unui înalt nivel de siguranţă în cadrul unei arii de libertate, securitate şi justiţie, prin dezvoltarea Acţiunii comune între Statele Membre, în domeniile cooperării poliţieneşti şi judiciare în probleme penale, şi prin prevenirea şi combaterea rasismului şi xenofobiei. Acest obiectiv trebuie să fie atins prevenind şi combătând criminalitatea, organizată sau de orice alt fel, în special a terorismului, traficului de persoane sau agresiunilor asupra copiilor, traficului ilicit de droguri şi arme, corupţiei şi fraudei, prin:

- cooperarea apropiată între forţele de poliţie, autorităţile vamale şi alte autorităţi competente ale Statelor Membre, atât în mod direct cât şi prin Biroul de Poliţie Europeană

164

(Europol), în conformitate cu Art.30 şi Art.32;- cooperarea apropiată între justiţie şi alte autorităţi competente ale Statelor Membre, în

conformitate cu prevederile Art.31 (a) şi Art.32;- apropierea, unde este cazul, a normelor în materie penală, în Statele membre, în

conformitate cu Art.31 (e).• Consiliul European de la Tampere -15 şi 16 octombrie 1999- Concluziile 41, 42 şi 45 Extrase:41. Consiliul European face apel la integrarea aspectelor legate de prevenirea

criminalităţii în acţiuni împotriva criminalităţii, precum şi la dezvoltarea viitoare a programelor naţionale de prevenire a criminalităţii. Priorităţile comune în domeniul prevenirii criminalităţii trebuie să fie identificate şi dezvoltate în cadrul politicii interne şi externe a Uniunii şi să fie luate în calcul când se pregăteşte o nouă legislaţie.

42. Trebuie să fie dezvoltat schimbul celor mai bune practici, să fie întărită reţeaua de autorităţi naţionale competente în prevenirea criminalităţii precum şi cooperarea dintre organizaţiile naţionale de prevenire a criminalităţii, şi, de asemenea, să fie explorate pentru aceste scopuri posibilităţile unui program finanţat de Comunitate.

Primele priorităţi pentru această cooperare ar putea fi criminalitatea juvenilă, urbană şi cea legată de droguri.

45. Europol are un rol cheie în susţinerea prevenirii criminalităţii în întreaga Uniune, precum şi în susţinerea analizelor şi investigaţiilor. Consiliul European numeşte Consiliul să asigure Europol cu suportul şi resursele necesare. În viitorul apropiat, rolul lui trebuie să fie întărit prin mijloace de recepţionare operativă a datelor de la Statele Membre şi prin autorizarea lui de a cere Statelor Membre să iniţieze, conducă sau să coordoneze investigaţii în anumite domenii ale criminalităţii, cu respectarea sistemelor de control juridic din Statele Membre.

• Planul de Acţiune VienaExtrase:25. În conformitate cu Art.2 din Tratatul Uniunii Europene, aceasta trebuie să stabilească

ea însăşi obiectivul de a menţine şi dezvolta o arie de libertate, securitate şi justiţie, în care libera circulaţie a persoanelor este garantată împreună cu măsuri corespunzătoare, respectând frontierele externe, azilul, imigrarea şi prevenirea şi combaterea criminalităţii.

(...)51. Următoarele măsuri trebuie să fie luate înăuntrul primilor cinci ani de

la intrarea în vigoare a Tratatului: (a)...(b) dezvoltarea cooperării şi a măsurilorcomune în probleme legate de prevenirea criminalităţii.

B. Legislaţie a Uniunii Europene, principalele propuneri şi acte comunitarea) ComunicăriComunicare de la Comisie către Consiliu şi Parlamentul European. Prevenirea

criminalităţii în Uniunea Europeană - 2004Comunicare de la Comisie către Consiliu şi Parlamentul European. Prevenirea

criminalităţii în Uniunea Europeană. Reflecţii asupra liniilor directoare comune şi propuneri pentru suportul financiar al Comunităţii - 2000

b) Minute şi rapoarteBruxelles, 17-18.05.2001 - Minută după prima întâlnire a Forumului European pentru

prevenirea crimei organizateBruxelles, 17-18.05.2001 - Rapoarte privind grupurile de lucru ale Forumului European

pentru Prevenirea Crimei OrganizateBruxelles, 13.03.2001 - Raportul comun al serviciilor Comisiei şi al Europol „Spre o

Strategie Europeană pentru prevenirea crimei organizate“c) Propuneri şi iniţiative ale Statelor Membre16.12.2000 - Iniţiativa Franţei şi a Regatului Suediei cu privire la

165

adoptarea Deciziei Consiliului de înfiinţare a Reţelei Europene de Prevenire aCriminalităţii

d) Decizii07.07.2001 - Decizia Consiliului din 28 iunie 2001 care stabileşte un

program de încurajare şi schimb, instruire şi cooperare pentru prevenireacriminalităţii

C. Programe finanţate de Comisie• Programul „Hippocrates“D. Documente importante adoptate de Comisia Europeană privind

prevenirea criminalităţii• Comunicarea de la Comisie către Consiliul şi Parlamentul

European - 29.11.2000 - Prevenirea criminalităţii în Uniunea Europeană.Reflecţii asupra liniilor directoare comune şi propuneri pentru susţinereafinanciară a Comunităţii (prezentată de către Comisie).

Această Comunicare cuprinde definiţii ale conceptelor de criminalitate şi prevenire, obiective, principii, instrumente în lupta împotriva infracţionalităţii precum şi măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii în acest domeniu.

Uniunea Europeană lucra asupra prevenirii criminalităţii încă din 1996, Conferinţa de la Stockholm, de exemplu, a cercetat prevenirea criminalităţii în legătură cu integrarea europeană economică, dar şi cu excluderea socială.

Au urmat multe seminarii (Bruxelles 1996, Nordwijk 1997, Londra 1998),acestea constituind etape succesive de dezvoltare a unei abordări unionale asupraprevenirii.

Una din principalele recomandări a privit nevoia de a dezvolta schimburile de cunoştinţe şi experienţă naţională.

Acest schimb de bune practici s-a repetat regulat şi a fost în centrul cooperării împotriva criminalităţii.

Referitor la lupta împotriva crimei organizate, în privinţa căreia activităţile Uniunii Europene sunt mult mai bine dezvoltate, Planul de Acţiune adoptat de către Consiliul European de la Amsterdam din 1997 face apel, printre alte lucruri, la măsuri preventive în locul măsurilor sancţionatorii. Strategia Uniunii pentru începutul de mileniu, adoptată la 29 martie 2000, cu ajutorul ori ca urmare a Planului de Acţiune din 1997, întăreşte în continuare această dimensiune.

Tratatul Amsterdam dă posibilitatea Uniunii Europene de a alege acţiuni mai generale şi mai hotărâte. Scopul acestei Comunicări este de a contribui la dezbaterea despre politica europeană de prevenire a criminalităţii, iniţiată de Preşedinţia portugheză a Consiliului, la Praia da Falesia, în perioada 4-5 mai 2000. Acolo, Comisia şi-a anunţat intenţia de a pregăti o Comunicare asupra prevenirii criminalităţii, incluzând propuneri pentru un instrument financiar al Comunităţii. Acesta este un subiect-problemă al acestui document, care va fi trimis pentru consultare tuturor instituţiilor şi organizaţiilor implicate.

- Contextul legal şi politicTratatul de la Amsterdam şi Consiliul European de la Tampere Tratatul Amsterdam a marcat un important stadiu. Articolul 29 a inclus prevenirea

criminalităţii în general (indiferent dacă este organizată sau de alt fel) printre principiile Uniunii de a crea o zonă de libertate, securitate şi dreptate. Problema prevenirii criminalităţii, până acum adresată în termeni ai crimei organizate, trebuie acum adresată în termeni mai generali.

Consiliul European de la Tampere a accentuat importanţa acestui obiectiv la punctele 41 şi 42 ale Concluziilor lui.

Pct.41 - Consiliul European face apel la integrarea aspectelor legate de prevenirea criminalităţii în acţiuni împotriva criminalităţii, precum şi la dezvoltarea viitoare a programelor naţionale de prevenire a criminalităţii. Priorităţile comune în domeniul prevenirii criminalităţii trebuie să fie identificate şi dezvoltate în cadrul politicii interne şi externe a Uniunii şi să fie luate

166

în calcul când se pregăteşte o nouă legislaţie.Pct.42 - Trebuie să fie dezvoltat schimbul celor mai bune practici, să fie întărită reţeaua

de autorităţi naţionale competente în prevenirea criminalităţii precum şi cooperarea dintre organizaţiile naţionale de prevenire a criminalităţii, şi, de asemenea, să fie explorate pentru aceste scopuri posibilităţile unui program finanţat de Comunitate.

Primele priorităţi pentru această cooperare ar putea fi criminalitatea juvenilă, urbană şi cea legată de droguri.

Parlamentul European a rugat în mod repetat Consiliul şi Statele Membre să ia iniţiative pentru prevenirea criminalităţii şi, în particular, a criminalităţii urbane legată de droguri.

Conferinţa de la Praid da FalesiaPreşedinţia portugheză a organizat o conferinţă ministerială în 4 şi 5 mai 2000 pentru a

iniţia o dezbatere privind utilizarea posibilităţilor oferite de Tratatul Amsterdam şi de acţiunile ce trebuie iniţiate pe baza Concluziilor Consiliului European de la Tampere. Era o oportunitate pentru:

- a trece în revistă iniţiativele, proiectele şi opiniile organizaţiilor Uniunii Europene şi ale organizaţiilor internaţionale;

- a revedea situaţia în Uniunea Europeană pe bazele primului studiu al experienţei naţionale;

- a identifica linii directoare sigure pentru acţiunile viitoare de prevenire în Uniunea Europeană.

Oferind legăturile dintre crimă organizată şi crimă în general, Conferinţa a tras concluzia că o strategie europeană de prevenire a criminalităţii ar trebui să acopere ambele aspecte, chiar dacă erau necesare acţiuni specifice privind crima organizată.

Rezoluţia Consiliului pentru prevenirea criminalităţiiUrmând recomandările iniţiale pentru prevenirea crimei organizate ale Planului de

Acţiune din 1997, Consiliul doreşte ca Uniunea să-şi continue activităţile în acest sens.Într-o rezoluţie adoptată în decembrie 1998, Consiliul a solicitat Comisiei şi Europolului

să lucreze împreună la pregătirea unui raport până la sfârşitul anului 2000, cu propuneri de iniţiative europene în domeniul prevenirii crimei organizate. Acest raport va fi folosit pentru a se adăuga propuneri la problemele cuprinse în strategia pentru noul mileniu.

Un prim seminar în care s-au implicat reprezentanţi ai autorităţilor publice, ai lumii academice şi de afaceri şi reprezentanţi ai societăţii civile, a fost organizat la Haga în noiembrie 1999.

O a doua conferinţă, pregătită de Preşedinţia portugheză, Comisia Europeană şi Europol, la Costa da Caparica în mai 2000, a continuat dialogul început la Haga şi a completat elementele unei strategii europene.

În domeniul specific al drogurilor, Preşedinţia finlandeză a organizat o conferinţă în iulie 1999, privind rolul autorităţilor de constrângere în domeniul prevenirii.

Lucrările Comisiei şi Europolului provin din concluziile acestor seminarii, de la o revedere a practicilor în Statele Membre şi de la rezultatele studiilor specifice finanţate de Programul Falcone. Acesta va propune o strategie privind analiza şi prevenirea oportunităţilor criminalităţii, pe baza cercetărilor şi analizei informaţiilor privind crima organizată, care sunt necesare pentru a spori capacitatea instituţiilor europene şi a Statelor Membre de a preveni infracţiunile.

Prevenirea în activitatea Comunităţii Europene şi a comunităţii internaţionaleUniunea Europeană s-a preocupat în mod regulat de problema privind prevenirea

infracţiunilor, iniţial în legătură cu anumite tipuri de infracţiuni, cum ar fi traficul de fiinţe umane şi abuzul sexual al minorilor, dar şi în termeni orizontali, ca de exemplu în:

- Comunicarea Comisiei din 14 iulie 1999 privind victimele infracţiunilor în Uniunea Europeană;

- Comunicarea Comisiei privind recunoaşterea reciprocă a hotărârilor definitive, care acoperă două domenii semnificative pentru prevenire: recunoaşterea reciprocă a măsurilor

167

de pierdere a drepturilor civile şi politice şi recunoaşterea reciprocă a condamnărilor infractorilor;

- Planul de Acţiune al Uniunii Europene împotriva Drogurilor, în care o importanţă majoră o are prevenirea dependenţei şi traficului de droguri;

- Comunicarea Comisiei privind Frauda împotriva Bugetului Comunităţii, adoptată pe 28 iunie 2000, care conţine o strategie cuprinzătoare. Aplicarea acestei strategii prevede întărirea textelor comunităţii pentru a le face mult mai rezistente la fraudă, precum şi dezvoltarea unei cooperări favorabile pentru prevenirea corupţiei.

Comisia consideră că este, de asemenea, importantă utilizarea activităţii şi experienţei diverselor organisme internaţionale şi asigurarea consecvenţei între acţiunea Uniunii Europene şi acţiunea, în special, a Consiliului European şi a Naţiunilor Unite. Această dimensiune multilaterală este de o importanţă specială în lupta împotriva crimei organizate transnaţionale şi, în acest context, Convenţia Naţiunilor Unite şi Protocoalele ei (Comisia a fost în întregime implicată în a le negocia), vor oferi un cadru general valoros pentru consolidarea colaborării internaţionale.

Conceptul de prevenireExistă numeroase definiţii ale prevenirii criminalităţii. Pentru scopurile acestei

Comunicări, Comisia propune următoarea definiţie:Prevenirea criminalităţii include toate activităţile care contribuie la oprirea sau reducerea

infracţiunilor, ca fenomen social, atât cantitativ cât şi calitativ, ori măsuri de colaborare permanentă şi structurată sau prin iniţiative ad-hoc.

Aceste activităţi sunt întreprinse de către toţi participanţii potriviţi la activitatea preventivă: reprezentanţii locali, serviciile de constrângere (de aplicare a legii) şi sistemul juridic, serviciile sociale, sistemul de educaţie, asociaţiile în sens larg, industrie, bănci şi sectorul privat, cercetătorii şi oamenii de ştiinţă şi publicul în general, sprijinite de media.

Studii specializate deosebesc diverse moduri de prevenire, focalizându-se pe: victime; autori ai unor fapte delincvente sau pasibile de pedeapsă sau pe: persoane; grupuri sociale de risc ori pe situaţiile de risc.

Pot fi astfel deosebite trei categorii de măsuri, în funcţie de scopul lor, şi anume:- reducerea oportunităţilor infracţiunilor, făcând criminalitatea mai dificilă şi riscantă şi

reducând câştigurile infractorilor;- reducerea factorilor economici şi sociali care încurajează dezvoltarea

criminalităţii;- furnizarea informaţilor şi protecţiei pentru victime şi împiedicarea victimizării.Prevenirea, ca un complement al politicii de constrângere, este un concept în mare

măsură acceptat în Statele Membre şi experimentele efectuate până acum au avut rezultate încurajatoare. În lumina experimentelor curente, Comisia observă că există elemente constante în strategii, care, în general:

- dezvoltă o apropiere multidisciplinară;- rostesc acţiuni preventive, politici de securitate şi politici care ameninţă din flancuri

(politici juridice şi poliţieneşti, politici sociale, educaţionale şi de cercetare etc.);- dezvoltă parteneriate între acelea implicate în prevenirea „pe pământ“, astfel încât

prevenirea funcţionează numai dacă toate componentele societăţii sunt implicate.Aceste principii, împărtăşite de toate Statele Membre, fac posibilă menţionarea unui

„Model european“ de prevenire a criminalităţii.Strategia Uniunii Europene ar trebui, deci, să opereze pe două niveluri. Ea va fi iniţial

concentrată pe politicile naţionale de prevenire. Pentru a realiza obiectivele menţionate mai sus, Statele Membre vor trebui să înceapă în mod hotărât să intensifice eforturile lor pentru a preveni criminalitatea, atât organizată cât şi generală. Până la acel punct, ele trebuie să adopte sau să întărească strategiile naţionale de prevenire.

„Inventarierea“ politicilor urmată de Statele Membre şi schimbul de informaţii şi experienţă dintre ele, care a început la Conferinţa de la Praia de Falesia, trebuie să fie continuată.

168

În al doilea rând, aceste politici vor fi completate cu acţiunea Uniunii Europene, care, fără să înlocuiască acţiunile locale, regionale sau naţionale, va suplimenta piramida responsabilităţilor şi va facilita acţiuni naţionale odată cu sublinierea temelor de interes comun.

ObiectiveComisia consideră, în primul rând, că pentru a avea un efect complet, răspunsul la

provocarea criminalităţii trebuie să fie cuprinzător şi să fie bazat pe complementaritatea dintre instrumentele de constrângere şi cele de prevenire, întrucât pedepsele rapide, potrivite, proporţionale şi monitorizarea eficace a aplicării pedepselor, sunt ele însele disuasive şi, deci, preventive.

Este important pentru Statele membre să prevadă pedepse pentru încălcarea legislaţiei Comunităţii în cazurile specifice.

Apoi, trebuie accentuat faptul că prevenirea, conform definiţiei, priveşte infracţiunile care nu au fost încă comise şi face apel la o atenţie sporită, acest fapt putând impune măsuri de securitate care impun constrângeri exagerate asupra cetăţenilor. O atenţie deosebită trebuie acordată asigurării faptului că acţiunea preventivă a Uniunii respectă principiile fundamentale ale legii şi libertăţile publice.

Deoarece strategia de prevenire caută să protejeze atât cetăţenii cât şi societatea, Uniunea Europeană trebuie să-şi stabilească următoarele scopuri:

- să reducă oportunităţile săvârşirii de infracţiuni, pentru a intensifica riscurile infractorilor de a fi descoperiţi şi pedepsiţi şi de a reduce posibilităţile acestora de a profita de pe urma infracţiunilor;

- să reducă factorii care facilitează intrarea într-o lume a infracţiunilor şi repetarea săvârşirii lor;

- să evite victimizarea, adică toţi acei factori care, situând o persoană într-o poziţie vulnerabilă, o predispun la a fi o victimă a infracţiunilor;

- să reducă sentimentul de insecuritate;- să promoveze şi să răspândească cultivarea de durată a legislaţiei şi o cultură

organizaţională destinată evitării conflictelor;- să promoveze o bună conducere şi, în special, să prevină corupţia;- să prevină infiltrările infracţionale în structurile economiei şi societăţii.Întrucât aceasta este o nouă politică a Uniunii, Comisia consideră că prioritatea este

esenţială, pornind de la liniile directoare trasate la Consiliul European de la Tampere şi Conferinţa de la Praia da Falesia. În ceea ce priveşte crima în general, atenţia trebuie acordată, în primul rând, criminalităţii urbane, juvenile şi celei legate de droguri.

În ceea ce priveşte crima organizată, acţiunile prioritare trebuie să ţintească criminalitatea informatică, traficul de droguri, traficul de fiinţe umane şi, în special, abuzul femeilor, abuzul sexual al copiilor, criminalitatea financiară şi falsificarea monedei euro.

Comunicarea de la Comisie către Consiliul şi Parlamentul European — 12.03.2004 - Prevenirea criminalităţii în Uniunea Europeană

Pe 29 noiembrie 2000, Comisia a prezentat Consiliului şi Parlamentului European o Comunicare: „Prevenirea criminalităţii în Uniunea Europeană. Reflecţii asupra liniilor directoare comune şi propuneri pentru susţinerea financiară a Comunităţii“. Această Comunicare a fost primul pas din partea Comisiei pentru identificarea domeniilor prioritare în prevenirea criminalităţii la nivelul Uniunii Europene şi pentru contribuirea la dezvoltarea unei strategii europene eficace. Urmând această Comunicare, au avut loc dezvoltări importante, ca de exemplu crearea Forumului European pentru Prevenirea Crimei Organizate, înfiinţarea reţelei Europene de Prevenire a Criminalităţii şi adoptarea Deciziei Consiliului pentru a crea Programul Hippocrates de cofinanţare a proiectelor de cooperare între Statele Membre.

La fel ca şi Comunicarea din 2000, şi această Comunicare subliniază responsabilitatea principală a Statelor Membre în domeniul prevenirii, mai ales de când a apărut la nivel local criminalitatea juvenilă, urbană şi cea legată de droguri.

Realizări la nivelul Uniunii Europene

169

• Pe 28 mai 2001, Consiliul a adoptat o Decizie care înfiinţa Reţeaua Europeană de Prevenire a Criminalităţii. De la înfiinţare şi până acum, Reţeaua a obţinut rezultate foarte bune. Pentru prima dată, reprezentanţii Statelor Membre şi experţi s-a întâlnit în mod regulat pentru a face schimb de experienţă şi pentru a stabili o strategie comună şi priorităţi de acţiune şi cercetare pe baza programelor anuale.

• Programele Hippocrates şi AGISUrmând Comunicarea din 2000 privind prevenirea criminalităţii, Uniunea Europeană a

adoptat două instrumente pentru a cofmanţa proiectele de cooperare dintre Statele Membre în domeniul prevenirii criminalităţii: „Hippocrates“ în 2001 şi „AGIS“ în 2002.

• Premiul European pentru Prevenirea CriminalităţiiAcest „Premiu“ este o iniţiativă a Belgiei şi a Regatului Unit şi este-cofinanţat prin

Programul „Hippocrates“. Ideea a fost să se dea un stimulent participanţilor la prevenirea criminalităţii, prin selectarea, anual, pentru acest Premiu European, a două din cele mai bune proiecte de prevenire a criminalităţii.

E. Reţeaua Europeană pentru Prevenirea CriminalităţiiÎn cadrul cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne şi cu o viziune asupra

creării în Uniunea Europeană a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în conformitate cu art.29 al Tratatului de la Amsterdam, Comisia este activ angajată în încurajarea Statelor Membre de a-şi uni eforturile în domeniul prevenirii criminalităţii.

O Decizie a Consiliului din 15 iulie 2002 a stabilit un program-cadru de lucru pentru cooperarea poliţiei şi justiţiei în probleme de criminalitate, numit AGIS, aceasta în contextul unui spaţiu de libertate şi justiţie.

Bugetul propus pentru perioada 01.01.2003-31.12.2007 (5 ani) este de 65 milioane de Euro pentru toate cele 5 programe din Pachetul cadrului de lucru (GROTIUS II - CRIMINAL; STOP II ; OISIN II; HIPPOCRATES şi FALCONE).

Stabilirea unui singur program-cadru de lucru, impusă în mod expres de către Parlamentul European şi Consiliul European când au fost adoptate aceste 5 programe, va susţine mai departe cooperarea în domeniul prevenirii criminalităţii.

F. Forumul European pentru Prevenirea CriminalităţiiComisia este de părere că una din căile efective de stabilire a unei strategii coordonată

este de a-i conecta (pune în legătură) pe cei implicaţi în activitatea de prevenire. Pentru acest motiv, Comisia sprijină iniţiativa Preşedinţiei Franceze şi a Suediei de a crea o Reţea Europeană pentru prevenirea criminalităţii urbane, juvenile şi cea legată de droguri. În plus, Comisia sugerează înfiinţarea unui Forum European pentru prevenirea crimei organizate, care să fie capabil să se ocupe cu diverse aspecte ale prevenirii, cum ar fi criminalitatea economică şi financiară, comerţul legal şi ilegal de mărfuri, traficul de fiinţe umane şi corupţia. Forumul va fi compus din reprezentanţi ai instituţiilor, autorităţilor locale şi naţionale, cercurilor de afaceri şi asociaţiilor preocupate de criminalitate. Comisia propune, de asemenea, ca structurile de coordonare să fie organizate la nivel naţional.

Activităţile Forumului vor consta, în primul rând, în:- ajutarea instituţiilor europene şi a Statelor Membre în problemele legate de prevenirea

criminalităţii;- contribuirea la identificarea orientărilor criminalităţii;- înlesnirea schimbului de informaţii;- contribuirea la organizarea şi funcţionarea centrelor de expertiză asupra temelor

specifice;- identificarea domeniilor de cercetare şi perfecţionare (pregătire, formare).Comisia intenţionează, de asemenea, să înfiinţeze o pagină de Internet (site) privind

prevenirea criminalităţii.La cererea şefilor de state ori guverne în cadrul Consiliului European de la Tampere

(pct.41 şi 42 din Concluzii), Comisia a propus, în Comunicarea sa, ca un nou instrument financiar să fie înfiinţat pentru a sprijini măsurile de prevenire a criminalităţii.

170

Programul, cunoscut sub denumirea de „Hippocrates“, ar trebui să acopere prevenirea tuturor formelor de criminalitate şi să furnizeze sprijin pentru măsurile enumerate în Comunicare.

Instrumentul financiar va fi compus din două părţi: crima organizată transfrontalieră şi crima în general.

Proiectele sprijinite vor fi: întâlniri şi seminarii; studii şi muncă de cercetare; proiecte pilot; schimbul de bune practici.

Comisia solicită Parlamentului, Consiliului European, Comitetului Regiunilor şi Comitetului Social şi Economic, precum şi organizaţiilor profesionale reprezentând industria şi serviciile şi asociaţiile reprezentând societatea civilă, să-şi facă cunoscută părerea, în Comunicare.

România înainte şi după aderarea la Uniunea EuropeanăUn moment de o importanţă covârşitoare pentru viitorul ţării noastre a avut loc în anul

2005, în luna aprilie, cînd Romînia, prin semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană, şi-a schimbat statutul de stat candidat la aderare, în cel de stat în curs de aderare, moment aşteptat de aproape toată populaţia ţării.

Astfel, împlinirea obiectivelor prioritare ale politicii externe româneşti a fost concretizată prin semnarea, la 25 aprilie 2005, a Tratatului de aderare la Uniunea Europeană, ce prevede în articolul l: „Republica Bulgaria şi România devin, prin prezentul, membre ale Uniunii Europene“.

Până la această dată, în calitatea sa de stat candidat la aderare, ţara noastră a avut sarcina de a răspunde luptei împotriva criminalităţii prin crearea unei Poliţii moderne, care să contribuid efectiv alături de celelalte instituţii similare la asigurarea spaţiului de securitate, libertate şi justiţie europeană.

În cadrul amplului proces de modernizare a întregii societăţi româneşti, îndeosebi începând cu 15 februarie 2000, odată cu lansarea oficială a negocierilor de aderare, Poliţia Română a declanşat propriul demers reformator, circumscris pe două coordonate fundamentale: conceptuală şi structurală, adoptând o nouă viziune privind scopul fundamental al activităţii de poliţie, respectiv protejarea şi slujirea comunităţii.

Obiectivul prioritar a constat în crearea suportului normativ care să aşeze pe baze europene restructurarea Poliţiei Române, mai ales că legislaţia aplicabilă în statele membre ale Uniunii Europene în prezent, va deveni aplicabilă şi României.

Astfel, au fost elaborate şi adoptate Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi Legea nr.360/2002 privind Statutul Poliţistului, ce constituie repere fundamentale pentru reforma organizaţională.

Codul de etică şi deontologie al poliţistuluiArmonizarea legislativă la capitolul etică şi deontologie s-a încheiat prin adoptarea

Hotărârii Guvernului României nr.991 din 25.08.2005 pentru aprobarea Codului de Etică şi Deontologie al Poliţistului.

Acest Cod impune principii şi reguli privind conduita angajaţilor Poliţiei Române, modul de comportament al poliţiştilor în relaţia cu publicul sau în situaţii speciale, precum şi modul în care se recurge la forţă sau la cercetarea suspecţilor şi a faptelor ilicite, în esenţă stabilind linia comportamentală ideală a poliţiştilor, potrivit aşteptărilor legitime ale cetăţenilor, ale întregii comunităţi.

Codul de etică şi deontologie al poliţistului a fost elaborat având ca model Recomandarea Rec (2001)10 adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 19 septembrie 2001, recomandare ce conţine Codul European de Etică al Poliţiei:

Codul european de etică al poliţiei are drept scop furnizarea unui ansamblu de principii şi linii directoare pentru obiectivele, atribuţiile şi controlul poliţiei în societăţile democratice, în care se respectă statul de drept şi este într-o mare măsură influenţat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Codul caută să formuleze recomandări specifice şi să definească necesităţile

171

poliţiei şi măsurile indicate pentru a-i permite să-şi conducă misiunea exigentă şi delicată de prevenire şi depistare a criminalităţii, de păstrare a legalităţii şi ordinii într-o societate democratică.1

Acţiunea de prevenire a criminalităţii este considerată ca aparţinând responsabilităţii generale a Statului. Prevenirea criminalităţii este deseori divizată în prevenirea socială şi prevenirea situaţională, două forme de prevenire care se referă la poliţie şi care solicită, pentru a fi eficace, participarea întregii comunităţii, a întregii societăţi.

Înfiinţarea Unităţii Naţionale EUROPOL în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor

În vederea încurajării cooperării judiciare între poliţiile ţărilor Uniunii Europene pe linia combaterii traficului de droguri, a comerţului ilegal cu materiale radioactive, traficului ilegal de persoane, de autovehicule furate, operaţiunilor de spălare a banilor şi a terorismului, a fost creat „Biroul European de Poliţie“ (EUROPOL), cu sediul în Olanda, înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht; Convenţia Europol a fost semnată în anul 1995 şi a intrat în vigoare în anul 1997, după ratificarea de către statele Uniunii Europene.2

În vederea intensificării activităţilor de colaborare cu statele din Uniunea Europeană, a fost semnat, la data de 25 noiembrie 2003, Acordul de cooperare dintre România şi Biroul European de Poliţie, ratificat prin Legea nr. 197/2004.

În cuprinsul acestei legi, au fost stabilite modalităţile şi procedurile de acţiune ce vor fi aplicate de către „Uniunea Naţională Europol“, fiind menţionat ca scop principal alinierea capacităţii instituţionale şi operaţionale a Poliţiei Române la standardele Uniunii Europene şi implementarea celor mai bune practici în domeniile cooperării poliţieneşti şi luptei împotriva crimei organizate.

Progrese ale Ministerului Administraţiei şi Internelor — Capitolul 24 — JAI• În ceea ce priveşte „Combaterea migraţiei ilegale şi a traficului de persoane“, România

a făcut progrese importante.Începând din luna ianuarie 2005, a fost pus în aplicare un Plan de măsuri pentru

intensificarea şi eficientizarea acţiunilor de combatere a migraţiei ilegale şi a criminalităţii transfrontaliere.

În plan legislativ, România a făcut paşi importanţi pe toate cele 3 paliere ale traficului de persoane respectiv prevenire, combatere şi asistenţă (pentru victimele traficului cu fiinţe umane).

A fost realizat proiectul final al „Planului Naţional de Acţiune pentru prevenirea traficului de persoane 2006-2007“ şi a „Strategiei Naţionale Antitrafic 2006-2010“ şi transmiterea acestora către ministerele cu responsabilităţi în domeniul traficului de persoane şi ONG-urile de profil, pentru formularea de propuneri şi observaţii.

În domeniul „Combaterii corupţiei“, a fost elaborată „Strategia Naţională Anticorupţie 2005-2007“, al cărei scop major îl constituie prevenirea şi combaterea corupţiei sistemice, stabilind priorităţi de acţiune, factorii de risc şi vulnerabilităţile sistemului, în principal în domeniul administrativ şi juridic.

În ceea ce priveşte combaterea traficului şi consumului de droguri, România a făcut paşi importanţi pe toate cele 3 paliere ale luptei împotriva drogurilor, respectiv reducerea cererii, combaterea traficului şi asistenţa victimelor.

A fost aprobată „Strategia Naţională Antidrog 2005-2012“ şi Planul de Acţiune aferent; a fost modificat şi completat regulamentul privind regimul juridic al precursorilor folosiţi la fabricarea ilicită a drogurilor.

A fost înfiinţat Centrul Naţional de Resurse privind Drogurile şi fost elaborată Metodologia comună de lucru privind confiscările de droguri.

România a devenit membru cu drepturi depline la Grupul de cooperare pentru combaterea consumului şi a traficului ilicit de droguri (Grupul Pompidou) din cadrul Consiliului

1 M.A.I.,Buletin de Informare şi Documentare nr.6/2004 – Codul european de etică a poliţiei 2 M.A.I.,Buletin de Informare şi Documentare nr.6/2004

172

Europei.

7.3. Structuri europene şi modele de prevenire a criminalităţii7.3.1. GeneralităţiNecesitatea de a consacra eforturi particulare prevenirii criminalităţii se face simţită în

toate ţările membre ale Consiliului Europei. Creşterea criminalităţii şi efectele limitate ale represiunii au relevat că e mai bine să se intervină pentru evitarea comiterii infracţiunilor decât să se afecteze postfactum resurse considerabile pentru măsuri represive.

Prevenirea nu poate fi eficientă dacă nu se mobilizează în mod sistematic şi coordonat toate resursele sociale. Aceasta este raţiunea pentru care, în ultimele

două decenii, unele ţări membre ale Consiliului Europei au creat organisme naţionale, cu structuri şi forme variate, vizând planificarea şi coordonarea activităţilor de prevenire, la toate nivelurile.

Aceste organisme, constituite din reprezentanţi ai diferitelor servicii publice şi private şi din diverse secţiuni sociale, pun în aplicare programe de prevenire şi de cercetare în acest domeniu şi oferă sfaturi utile autorităţilor care poartă răspunderea directă în combaterea criminalităţii.

În multe state, poliţia, fiind considerată principalul factor de responsabilitate în activitatea de prevenire, a creat în structura sa servicii de coordonare ale acestei activităţi, mobilizând în dese rânduri şi alte organisme.

În alte state, prevenirea este asigurată şi de poliţie, dar şi de alte autorităţi, fără a fi asigurată o coordonare sistematică a diverselor activităţi.1

7.3.2. Structuri europene de prevenire a criminalităţii A. În statele care nu sunt membre ale Uniunii EuropeneAUSTRALIA• Institutul Australian de CriminologieEste centrul naţional pentru studiul criminalităţii şi justiţiei penale în Australia şi pentru

diseminarea informaţiilor justiţiei penale. Institutul se inspiră din informaţiile care îi sunt furnizate de o mare varietate de surse şi opiniile sale politice sunt imparţiale şi independente.

O parte vastă din sarcinile sale au legătură cu prevenirea infracţiunilor. Institutul, de asemenea, găzduieşte Secretariatul pentru Premiile Australiene pentru Prevenirea Criminalităţii şi Violenţei.

• Forumul Ministerial pentru Prevenirea Criminalităţii din Australiaşi Noua Zeelandă

A rezultat din Strategia Naţională Antiinfracţională, care a fost stabilită de către Liderii Forumului Premierilor şi Şefilor de Ministere în 1994. La această întâlnire, Liderii au fost de acord cu valoarea prevenirii criminalităţii ca un mijloc de identificare a criminalităţii şi au recunoscut valoarea cooperării dintre diferitele jurisdicţii care alcătuiesc sistemul federal australian.

Fiecare premier şi ministru-şef a identificat un ministru „conducător“ care să preia pe viitor activitatea Strategiei Naţionale Antiinfracţionale. Miniştrii „conducători“ au fost aleşi dintr-o categorie de portofolii care includ procurorii generali, justiţie şi poliţie.

Federaţia Australiei s-a alăturat Strategiei Naţionale Antiinfracţionale în 1996 şi Noua Zeelandă s-a alăturat în 2000, când numele grupului de „Conducători“ a fost schimbat în Forumul Ministerial pentru Prevenirea Criminalităţii din Australia şi Noua Zeelandă.

• Prevenirea Criminalităţii „ Victoria“Este o agenţie organizată în 2002 pentru a dezvolta şi implementa o prevenire

comprehensivă a criminalităţii şi o strategie împotriva violenţei şi pentru a furniza informaţii şi a sprijini cele mai bune modele de aplicare a prevenirii criminalităţii.

• Programul Naţional de Prevenire a Criminalităţii

1 I.G.P.R.-Concepte, principii şi modele europene de prevenire a criminalităţii, Ed. M.I. 1993

173

Guvernul Federaţiei împărtăşeşte îngrijorarea comunităţii privind criminalitatea şi violenţa şi impactul lor asupra vieţii oamenilor. Obiectivele Programului Naţional de Prevenire a Criminalităţii sunt: să identifice şi să promoveze metode inovatoare de reducere şi prevenire a infracţionalităţii şi frica de criminalitate. Programul include atât iniţiative de cercetare cât şi practice, inclusiv proiecte naţionale pilot, activităţi locale de prevenire, activităţi de comunicare şi pregătire. O proporţie semnificativă a fondurilor programului sunt destinate iniţiativelor de intervenţie urgentă pentru oamenii tineri şi familiile lor.

CANADA• Consiliul Canadian de Prevenire a CriminalităţiiCriminalitatea în Canada a fost abordată prin măsuri reactive: arestare, condamnare,

încarcerare şi reabilitare a infractorilor. Acest mod de abordare, deşi important, nu este suficient pentru a preveni criminalitatea şi, din acest motiv, Guvernul Canadei a pus în aplicare Strategia Naţignală privind Siguranţa Comunităţii şi Prevenirea Criminalităţii.

Această Strategie are ca scop reducerea infracţionalităţii şi victimizării, identificând cauzele lor primare printr-o abordare a dezvoltării sociale.

Prevenirea criminalităţii printr-o dezvoltare socială este o abordare activă, pe termen lung. Ea este direcţionată către înlăturarea acelor factori personali, sociali şi economici care îi conduc pe unii indivizi la săvârşirea actelor criminale sau să devină victime ale infracţiunilor.

Strategia Naţională investeşte în proiecte care se adresează factorilor de risc asupra vieţii oamenilor, cum ar fi abuzul, violenţa, lipsa educaţiei şi abuzul de droguri şi alcool.

NORVEGIA• Consiliul Naţional de Prevenire a CriminalităţiiConsiliul a fost înfiinţat în 1980. În ultima perioadă de timp, acesta s-a concentrat pe

măsuri tehnice de securitate. Treptat, iniţiativele s-au transformat în forme dinamice de prevenire a criminalităţii.

Pe parcursul ultimilor ani, eforturile Consiliului au fost, în principal, concentrate asupra copiilor şi tinerilor. Astăzi, Consiliul este format din reprezentanţi ai instituţiilor academice, comunităţilor locale, organizaţiilor de tineret, poliţiei, serviciilor din penitenciare, procurorilor publici, agenţiilor de asigurări, presei, precum şi ai ministerelor centrale care au în responsabilitate prevenirea criminalităţii. Aceasta reflectă funcţia de coordonare a Consiliului în ceea ce priveşte prevenirea criminalităţii. Administraţia Consiliului este subordonată Ministerului de Justiţie.

STATELE UNITE ALE AMERICII• Consiliul Naţional de Prevenire a CriminalităţiiEste o organizaţie non-profit, a cărui misiune este de a permite oamenilor să creeze

comunităţi mai sigure şi mai atente la fenomenul infracţional, prin identificarea cauzelor criminalităţii şi a violenţei, şi de a reduce condiţiile favorizante săvârşirii de infracţiuni.

• Serviciul Naţional de Legătură cu Justiţia PenalăEste un oficiu de cliring al informaţiilor, sponsorizat de către Federaţie, pentru oricine

este implicat în cercetare, politică şi practică legată de justiţia penală şi juvenilă şi controlul drogurilor.

Serviciile on-line şi resursele sunt disponibile pentru oricine din lume interesat în aceste domenii.

• Institutul Naţional de JustiţieEste agenţia pentru cercetare şi dezvoltare, aparţinând Departamentului de Justiţie al

S.U.A., şi este singura agenţie federală dedicată numai cercetării controlului infracţionalităţii şi a soluţiilor justiţiei.

Institutul Naţional de Justiţie furnizează informaţii obiective, independente, non-partizane, clare şi instrumentele pentru a întâmpina provocările criminalităţii şi justiţiei, în special la nivel local şi al Statelor.

În parteneriat cu ceilalţi, misiunea Institutului este de a preveni şi de a reduce

174

criminalitatea, de a îmbunătăţi executarea legii şi administrarea justiţiei şi de a susţine siguranţa publică.

Folosind disciplinele sociale şi ştiinţele naturii, Institutul cercetează natura şi influenţa criminalităţii şi delincvenţa; dezvoltă tehnologiile aplicate, standardele şi instrumentele pentru practicienii justiţiei penale; evaluează programele existente şi reacţiile la criminalitate; testează conceptele complet noi şi modelele de program în domeniu; ajută partenerii programului şi organele de justiţie; diseminează informaţiile către publicul larg.

Institutul Naţional de Justiţie - Centrul InternaţionalPentru a reacţiona la globalizarea criminalităţii, Institutul Naţional de Justiţie a creat

Centrul Internaţional în 1997. Centrul aprovizionează comunităţile şi jurisdicţiile din Statele Unite şi de peste hotare cu resurse importante pentru a ajuta specialiştii, cercetătorii şi legiuitorii să facă faţă acestor noi provocări.

B. În statele care sunt membre ale Uniunii EuropeneBELGIA• Secretariatul Permanent pentru Politica de Prevenire a CriminalităţiiA fost fondat în 1994 şi este un departament al Ministerului de Interne al Belgiei, cu

sarcina de. a elabora şi coordona politica de prevenire a criminalităţii.Activităţile Secretariatului sunt structurate pe cinci linii principale:- coordonarea politicii de prevenire locală;- profesionalizarea participanţilor la prevenire;- îmbunătăţirea conceptului de prevenire a criminalităţii;- creşterea vigilenţei în rândul cetăţenilor;- documentare şi informare.Aceasta implică, mai ales, căutarea unor moduri creatoare şi eficace pentru prevenirea

unui domeniu vast al criminalităţii.DANEMARCA• Consiliul de Prevenire a CriminalităţiiA fost înfiinţat în 1971, cu sarcina de a lucra pentru prevenirea criminalităţii, înăuntrul

cadrului legislativ existent.Chiar de la început, a fost de acord cu faptul că prevenirea criminalităţii ar trebui să se

sprijine pe larga înţelegere socială, cunoaştere şi experienţă practică.Astăzi, mai mult de 40 de organizaţii şi unităţi de administraţie au reprezentanţi în

Consiliu.Activitatea Consiliului este coordonată de un secretariat pus la dispoziţie de către Înaltul

Comisar al Poliţiei Naţionale.Secretariatul oferă un sprijin consultativ considerabil pentru activităţile locale. Pentru a fi

eficace, politicile daneze de prevenire a criminalităţii afirmă că acţiunea trebuie să fie locală, interdisciplinară şi bazată pe parteneriat.

Consiliul include diferite organizaţii publice sau private. La nivel local, iniţiativele de prevenire sunt multisectoriale şi implică diverşi participanţi, ca de exemplu sistemul de educaţie, serviciile sociale, poliţia, organismele locale, asociaţiile de afaceri şi sporturile.

Majoritatea municipalităţilor daneze au astăzi stabilite comitete locale pentru cooperare între şcoli, servicii sociale şi poliţie.

GERMANIA• Forumul pentru Prevenirea CriminalităţiiForumul, care este o fundaţie caritabilă, este serviciul naţional şi centrul de informaţii

pentru prevenirea criminalităţii în Germania.Scopul fundaţiei este acela de a promova prevenirea criminalităţii în toate domeniile care

vizează societatea. Ea intenţionează ca, prin măsuri preventive, să fie redusă criminalitatea, ca răul cauzat prin infracţiuni să fie micşorat şi ca sentimentul public general de siguranţă să crească în intensitate.

175

Domeniile principale de activitate ale Forumului sunt: dirijarea studiilor în domeniul prevenirii primare a infracţiunilor cu violenţă, precum şi urmărirea proiectului „Vecinătăţi sigure“, pentru a garanta siguranţa în zonele unde oamenii trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea.

Un punct focal suplimentar este stimularea cooperării cu comerţul şi industria, pentru a preveni corupţia şi infracţiunile economice.

Activitatea principală a fundaţiei implică publicarea ziarului de specialitate „Forumul de prevenire a criminalităţii“, administrarea paginii de Internet şi co-responsabilitatea pentru organizarea anuală a Conferinţei Germane de Prevenire.

• Biroul Federal de Investigaţii Criminale - Politia pentru Prevenirea Criminalităţii

În 1994, a fost înfiinţată o divizie specializată distinctă, denumită „Poliţia pentru Prevenirea Criminalităţii şi pentru Relaţiile Publice“.

Divizia are în responsabilitate Baza de informaţii pentru prevenire. Această bază de informaţii reprezintă o compilaţie a informaţiilor despre protagoniştii naţionali şi internaţionali, activităţi, proiecte şi modele în domeniul prevenirii criminalităţii.

Ţintele urmărite cuprind identificarea creşterilor şi a punctelor focale, incluzând deficienţelor în domeniul prevenirii criminalităţii, identificarea unor teme relevante pentru cercetarea legată de prevenire, incluzând iniţierea şi implementarea proiectelor de cercetare. De asemenea, furnizează un Forum pentru schimbul naţional şi internaţional de cunoştinţe de specialitate între poliţie şi alte instituţii interesate în prevenirea infracţiunilor.

Baza de Informaţii pentru Prevenire este în permanenţă actualizată şi extinsă. În fiecare an, sunt publicate proiecte selecţionate din rândul unor proiecte de la nivel de stat şi Federaţie, precum şi volume pe teme specifice.

ESTONIA• Consiliul Naţional de Prevenire a CriminalităţiiÎn Estonia, patru ministere participă la activitatea de prevenire a criminalităţii prin acest

Consiliul (Ministerul de Justiţie, Ministerul de Interne, Ministerul Educaţiei şi Ministerul Afacerilor Sociale).

În fiecare an, ministerele întocmesc proiectul planului anual de prevenire a criminalităţii, care este supus aprobării Guvernului.

Planul anual este întocmit în conformitate cu Strategia Naţională de Prevenire a Criminalităţii.

La nivelul administraţiei locale, activitatea de prevenire a criminalităţii înseamnă promovarea lor pe plan local pentru a mări gradul de siguranţă al localnicilor.

Pentru o mai bună coordonare a activităţii, unele provincii şi administraţiile locale şi-au înfiinţat propriile consilii de prevenire a criminalităţii.

FRANŢA• Delegaţia Guvernamentală de la OraşDelegaţia a continuat misiunea de prevenire prin integrarea acestei activităţi ca unul

dintre elementele care fac parte din dezvoltarea urbană şi din lupta împotriva excluderii sociale.Delegaţia reuneşte reprezentanţi ai Departamentului de Integrare şi alte departamente

implicate. Cele 5 obiective fundamentale ale siguranţei urbane şi ale politicii de prevenire a criminalităţii sunt:

- să ajute adulţii în a-şi prelua responsabilităţile privind autoritatea şi educaţia;- să prevină viciile;- să prevină recidivitatea;- să îmbunătăţească informarea, asistenţa şi sprijinul victimelor;- să îmbunătăţească siguranţa în zone specifice, ca de exemplu comerţul, transportul şi

şcolile.IRLANDA• Consiliul Naţional al Criminalităţii din IrlandaConsiliul a fost înfiinţat în aprilie 2001.

176

Rolurile cheie ale Consiliului sunt: de a se concentra asupra prevenirii criminalităţii, cu accent particular pe cauzele de bază ale criminalităţii şi dezvoltarea de parteneriate şi apropieri practice care să fie eficace, la nivelul comunităţii; de a se concentra direct pe creşterea „informării publice“ şi a cunoaşterii infracţiunilor; de a studia „teama de infracţiune“; de a identifica priorităţile cercetării şi de a întreprinde cercetări pe plan local.

LITUANIA• Centrul pentru Prevenirea CriminalităţiiPe 8 octombrie 1997, Centrul a fost înregistrat ca o instituţie non-profit. Scopurile şi

obiectivele lui sunt: să dezvolte politici bazate ştiinţific pentru prevenirea criminalităţii şi eliminarea condiţiilor şi împrejurărilor dezvoltării criminalităţii, ca politică prioritară şi strategică de control al criminalităţii; să iniţieze, organizeze şi coordoneze programe şi măsuri de prevenire a criminalităţii, în conformitate cu reformele legale, sociale, economice şi alte reforme implementate în Lituania; să dezvolte şi să implementeze un sistem eficient de prevenire a criminalităţii în Lituania, care să permită previziunea şi stoparea criminalităţii prin reducerea nivelului ei şi prin îmbunătăţirea protecţiei drepturilor şi intereselor populaţiei.

OLANDA• Departamentul Ministerului de Justiţie Olandez pentru Politici de

Prevenire, de Tineret şi de SancţionareAcest departament este însărcinat cu prevenirea infracţiunilor, modul şi răspunsul legii

penale la criminalitate şi protecţia adolescenţilor.• Platforma olandeză de combatere a criminalităţiiO trăsătură particulară a abordării olandeze a prevenirii criminalităţii este colaborarea

dintre Guvern şi lumea afacerilor. În 1992 Guvernul a fost de acord să se înfiinţeze Platforma Naţională de Combatere a Criminalităţii.

În această platformă, sub conducerea ministrului justiţiei şi a preşedintelui Federaţiei Olandeze a Angajatorilor, sunt reprezentate organizaţiile publice şi comunităţile de afaceri.

Experţii în securitate şi justiţie penală s-au reunit în grupe operative sub supravegherea Platformei. Platforma promovează cooperarea dintre Ministerele: Justiţiei, de Interne, Afaceri Economice, Transporturilor, Finanţelor şi comunitatea de afaceri (compariiile de asigurări, vânzările cu amănuntul etc.).

Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei pot să aducă rezultatele evaluării proiectelor de succes la acest forum pentru a atrage alte ministere să adopte programe speciale care pot să reducă infracţionalitatea.

AUSTRIAMinisterul de Interne austriac are în componenţă Departamentul Poliţiei Austriece.Acest departament a fost înfiinţat în 1974. Sarcina lui principală este să informeze

populaţia în general despre toate tipurile de măsuri de prevenire a criminalităţii. Informaţiile oferite sunt, în primul rând, despre tipurile oportuniste de infracţiuni zilnice.

Pe pagina de Internet a departamentului, informaţiile sunt prezentate în următoarea ordine: criminalitate pe Internet, spargeri din locuinţă, informaţii pentru adulţi - potenţiale victime, criminalitate stradală, furturi de şi din autovehicule, furturi de biciclete, fraude cu carduri de credit, abuzul de droguri, fraudă şi infracţiuni sexuale asupra femeilor şi copiilor.

SLOVENIA• Institutul de Criminologie din cadrul Facultăţii de DreptInstitutul a fost înfiinţat ca primul institut de criminologie din fosta Yugoslavie. A fost

fondat de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Ljubljana şi, deşi a devenit curând independent, a menţinut întotdeauna legături puternice cu facultatea fondatoare.

Chiar de la început, activităţile principale ale institutului au fost: cercetarea, predarea şi diseminarea informaţiilor şi organizarea bibliotecii şi a serviciului de documentare.

FINLANDA• Consiliul Naţional Finlandez pentru Prevenirea CriminalităţiiEste o agenţie expertă în prevenirea criminalităţii şi de cooperare, fondată de Ministerul

177

Justiţiei din Finlanda. Scopul ei este de a reduce răul cauzat prin infracţiune şi de a creşte securitatea. Activităţile Consiliului Finlandez se concentrează pe implementarea Programului Naţional de Prevenire a Criminalităţii, adoptat de Consiliul de Stat pe 4 martie 1999.

Preocuparea principală a programului este prevenirea criminalităţii locale şi Consiliul sprijină astfel de activitate locală prin furnizarea îndrumării specializate, informarea reprezentanţilor semnificativi despre program şi participarea la luarea deciziilor legate de suportul financiar furnizat de Ministerul Justiţiei al Finlandei.

Politica pentru acţiune constă, în primul rând, în măsuri proiectate să scadă oportunităţile infracţiunilor. În al doilea rând, constă în măsuri destinate prevenirii transformării unor indivizi în infractori. În al treilea rând, există măsuri destinate întreruperii unei activităţi infracţionale care deja a început.

SUEDIA• Consiliul Naţional Suedez pentru Prevenirea CriminalităţiiConsiliul Naţional Suedez pentru Prevenirea Criminalităţii este o agenţie în subordinea

Ministerului de Justiţie. Sarcina lui principală este de a încuraja măsurile de prevenire a criminalităţii prin activităţi de evaluare, cercetare, dezvoltare şi informare înăuntrul domeniului politicii penale.

Consiliul este, de asemenea, răspunzător pentru statisticile oficiale juridice. Consiliul este un centru de informare „asupra criminalităţii, aprovizionând Guvernul Suedez, Parlamentul“ şi alte agenţii aparţinând sistemului juridic, cu informaţii, în special referitoare la: măsurile de prevenire a infracţiunilor, criminalitate şi rata criminalităţii, infractori şi motivele lor, efectele reformei politicii penale. Măsurile de prevenire a criminalităţii, infracţiunile cu violenţă, cele legate de droguri, economice, rasiste, violenţa asupra femeilor şi infracţiunile zilnice au întâietate.

REGATUL UNIT• Concernul pentru CriminalitateEste o organizaţie naţională, independentă pentru reducerea criminalităţii. A fost înfiinţat

în 1988, cu ajutorul administraţiei centrale.Misiunea lui este de a lucra cu agenţii, ca de exemplu departamentele guvernamentale,

poliţie, autorităţi locale, agenţii pentru tineret, locuinţe şi voluntare, pentru a ajuta la reducerea criminalităţii şi pentru a crea comunităţi mai sigure.

A cercetat şi dezvoltat modalităţi dovedite de a reduce problemele infracţiunilor speciale. A organizat şi condus proiecte naţionale şi locale, bazate pe buna practică dovedită.

Activitatea Concernului se bazează pe încrederea că oricine, indiferent de vârstă, sex sau rasă, ar trebui să fie în stare să îşi conducă viaţa, lipsit de incidenţa sau teama de criminalitate.

El furnizează sfaturi şi ajutor pentru o serie vastă de agenţii profesionale şi voluntare, pentru a sprijini activitatea lor de reducere a criminalităţii şi a fricii de infracţiuni în cadrul comunităţilor locale.

Peste 60 de proiecte din Anglia şi Ţara Galilor sunt derulate de Concernul pentru Criminalitate, din care multe sunt concentrate pe tineret şi vecinătate.

7.4. Modele contemporane de prevenire a criminalităţiiAbordarea modernă a criminalităţii se adresează „contextelor comportamentale în care

apar infracţiunile şi atitudinile prevalente care fac delictele mai uşor de comis“1. S-a constatat că eforturile de a creşte competenţa socială şi stima de sine a populaţiei în ansamblul său, are efecte benefice extinse şi dincolo de persoane aflate în situaţii de risc. În această situaţie se impune o prezentare a utilităţii programelor de prevenire, pentru a oferi toate informaţiile necesare, dar şi a preveni abuzurile din partea unor impostori.

Modelul medical de prevenire s-a dovedit fecund şi pentru criminologie. În medicină, prevenirea primară caută să reducă incidenţa bolilor prin prevenirea apariţiei de noi cazuri;

1 Hough M. Şi N.Tilley: „Getting the Grease to the Squeak. Research Lessons for Crime Prevention“,Home Ofice, Police Research Group, London 1997

178

prevenirea secundară încearcă să detecteze cât mai devreme posibil tulburarea pentru a oferi un tratament eficient acesteia; prevenirea terţiară caută să înlăture apariţia incapacităţilor şi a handicapurilor ce pot fi asociate bolii de bază. Deci întreaga activitate de prevenire ţinteşte spre a preveni să se întâmple ceea ce încă nu a apărut : instalarea unei tulburări în cazul prevenţiei primare, continuarea şi înrăutăţirea tulburării în cazul prevenţiei secundare şi incapacitatea şi handicapul în cazul prevenţiei terţiare.

Privite individual, programele de prevenire sunt de o mare diversitate – pentru minori şi familie, pentru comunităţi mai mari sau mai mici, pentru tineri în pericol şi pentru infractori versaţi, pentru suporterii competiţiilor sportive, pentru imigranţi etc. – dar la o analiză prin prisma obiectivului principal urmărit, programele sunt orientate spre infractor, spre victimă, spre mediu sau spre comunitate.

Astfel, programele centrate pe infractor pot fi „dure“ (închisoarea este eficace pentru recidivişti) sau „blânde“ (mediere, reparaţie, muncă în folosul comunităţii).Specificul acestor programe constă în aceea că sursa comportamentului infracţional este localizată la nivelul individului, în structura personalităţii sale.

Programele centrate pe victimă vizează protecţia acesteia sau a bunurilor sale printr-o serie de măsuri fizice, achiziţionarea de dispozitive, evitarea expunerii la contactul cu infractorii. În principal, se pune accentul pe situaţiile în care victima se află în locuri publice (în pieţe, la bancă, în magazine, în parcuri) şi mai puţin în spaţiul privat (crima din spatele uşilor închise).

Sfaturile de prevenire a criminalităţii se învârt în jurul crimei publice. Şi în timp ce poliţia şi sistemul justiţiei penale încep încet să se implice, violenţa privată este în continuare privită ca ceva diferit faţă de violenţa publică. Sfatul de prevenire a criminalităţii, incluzând multe din sfaturile pentru evitarea agresiunii sexuale, se focalizează pe domeniul public. Este mai uşor să dai sfaturi privind verificarea banchetei din spate a maşinii sau să nu aştepte în staţii de autobuz slab iluminate, decât a se găsi modalităţi pentru a sfătui femeile să nu aibă încredere în bărbaţii aşa-zişi „de încredere“.

7.4.1. Modalităţi practice de prevenire a unor genuri de infracţiuniÎn ultima perioadă de timp, date de statistică şi evidenţă operativă, care au

fost folosite şi la întocmirea evaluărilor lunare şi trimestriale ale rezultatelorPoliţiei, au evidenţiat faptul că infracţiunile săvârşite în stradă au înregistrat ocreştere alarmantă.

Din această categorie de fapte penale, majoritare sunt furturile din auto (în cadrul infracţiunilor de furt) şi tâlhăriile (în cadrul infracţiunilor cu violenţă).

Pentru prevenirea şi combaterea acestei categorii de infracţiuni, efectivele Poliţiei desfăşoară permanent acţiuni, controale, razii poliţieneşti, ajutate fiind şi de unele activităţi premergătoare, cum ar fi: situaţii furnizate de diversele aplicaţii informatice, analize şi prognoze ale evoluţiei fenomenului infracţional întocmite de structurile care îşi desfăşoară activitatea pe linie de prevenire, analizele situaţiei operative etc.

Dintre aplicaţiile informatice funcţionale la nivelul Poliţiei Capitalei, poate fi menţionată „Evidenţa Grafică a Faptelor Penale“, în care sunt implementate informaţii privind: infracţiunile judiciare comise, date privind autorul/autorii infracţiunii, data săvârşirii infracţiunii, locul şi ora comiterii, modul de operare etc.

Cu ajutorul acestei baze de date se întocmesc, ori de câte ori este nevoie, analize tactice care furnizează informaţii grupate după fiecare tip de date implementate în sistem.

Astfel, prin interogarea bazei, se trag concluzii, la nivel de Capitală, sector sau secţie de poliţie, privind un anumit tip de infracţiuni, frecvenţa apariţiei acelei fapte penale într-un anumit interval orar, modul de operare al unor infractori sau grupuri şi zonele unde aceştia îşi desfăşoară în mod curent activitatea infracţională, zonele unde se comit în număr mai mare fapte antisociale, precum şi alte informaţii necesare analizării fenomenului infracţional şi dispunerii măsurile necesare contracarării acestuia.

O altă măsură destinată prevenirii şi combaterii infracţiunilor a fost înfiinţarea, la nivelul

179

întregii ţări, a Sistemului „112 - Apel unic în caz de urgenţă“, iar la nivelul Capitalei, înfiinţarea dispeceratelor „112“ în cadrul sectoarelor de poliţie. Prin intermediul acestui sistem, cetăţenii pot sesiza, pe lângă cazurile care reclamă necesitatea intervenţiei unităţilor sanitare mobile şi a pompierilor, şi cazuri în care este nevoie de intervenţia promptă a forţelor de poliţie.

Înfiinţarea Apelului „112“ a făcut posibilă micşorarea considerabilă a timpilor de reacţie a echipajelor la evenimente (10-12 minute de la înregistrarea sesizării), aceasta având ca rezultat, de cele mai multe ori, prevenirea comiterii unor infracţiuni, aplanarea stărilor de conflict înainte ca acestea să degenereze, precum şi, uneori, prinderea în flagrant a autorilor infracţiunilor.

Formaţiunile specializate în analiza şi prevenirea criminalităţii, pe lângă activităţile desfăşurate permanent pentru pregătirea antiinfracţională şi antivictimală a populaţiei, elaborează studii şi prognoze ale fenomenului infracţional, pe diferite segmente ale criminalităţii, prin care sunt identificate zonele cu potenţial criminogen, categoriile de persoane potenţiale victime ale infracţiunilor, precum şi persoanele predispuse la săvârşirea de fapte antisociale.

Un rol deosebit de important în activitatea de prevenire revine Poliţiei de Proximitate. Tendinţele actuale ale infracţionalităţii, crima organizată, recrudescenţa violenţei la nivel individual, intrafamilial şi de grup, amploarea faptelor penale de natură economică şi a celor care determină accentuarea sentimentului de insecuritate personală, impun o orientare flexibilă a strategiilor de acţiune necesare activităţii poliţiei la schimbările din societate, care influenţează la rândul lor criminalitatea.

Ca o consecinţă a acestor fenomene, este mai mult decât utilă o extindere a interesului în relaţiile poliţie-comunitate, urmărindu-se elaborarea unor metodologii de acţiune care să aibă la bază principiile descentralizării şi al strânsei interacţiuni între cetăţeni şi poliţişti, în calitate de coautori ai siguranţei publice. Aceasta filozofie se bazează, pe convingerea că identificarea şi diminuarea factorilor care favorizează criminalitatea depinde de instituirea unor forme noi de relaţii între poliţie şi persoanele din comunitate, care să permită acestora din urma participarea activă la stabilirea priorităţilor activităţii poliţiei şi implicarea ei în eforturile de ameliorare a calităţii vieţii.

Rolul poliţistului care activează în domeniul relaţionalii cu comunitatea se diferenţiază de cel al poliţistului tradiţional prin aceea că nu se mai ocupă în exclusivitate de combaterea criminalităţii ci îşi consacră o mare parte a timpului său informării cetăţenilor cu privire la misiunile poliţiei.

Relaţiile comunitare presupun un proces de comunicare în dublu sens, care să exprime atât punctul de vedere al poliţiei cât şi al membrilor comunităţii în rezolvarea unor probleme de interes comun.

Responsabilităţile în domeniul controlului social trebuie împărţite între comunitate şi poliţie, aceasta din urmă reprezentând doar un element esenţial în cadrul unui sistem general care asigură menţinerea şi respectarea valorilor morale.

Activitatea poliţistului în cadrul relaţiilor poliţie-comunitate se axează pe întreţinerea şi revitalizarea unor raporturi interumane în cadrul comunităţii şi asigură o intervenţie operativă şi eficientă împotriva faptelor antisociale şi a autorilor acestora. În consecinţă, s-a conturat un nou concept şi anume acela de „poliţie de proximitate“, care reprezintă de fapt un parteneriat între poliţie ca instituţie care realizează menţinerea ordinii şi liniştii într-o societate, veghind la respectarea valorilor morale ale acesteia pe de o parte, iar de cealaltă parte chiar comunitatea respectivă, în calitate de beneficiar al ordinii menţionate, dar şi de contribuabil la menţinerea acestora.

Poliţistul de proximitate îşi dedică activitatea consilierii şi informării cetăţenilor cu privire la prevederile unor acte normative, la modalităţile prin care aceştia pot evita să devină victimele unor infracţiuni sau autori ai unor fapte penale, având în acelaşi timp şi abilităţi de cercetare, documentare şi rezolvare a unor fapte penale.

Direcţii prioritare de acţiune ale poliţiei de proximitate, misiunile poliţiei de proximitate sunt definite în funcţie de nevoile cetăţenilor. Poliţia trebuie să cunoască foarte bine aceste nevoi pentru a fi capabilă să le soluţioneze. Formele care periclitează securitatea publică, cauzele şi

180

condiţiile favorizatoare variază de la un cartier la altul şi evoluează de-a lungul timpului. La fel trebuie să evolueze şi metodele de combatere a acestor acte. Eficacitatea în acest domeniu cere sa fie îndeplinite trei exigenţe majore:

• poliţie care să comunice cu populaţia;• poliţie care să colaboreze cu toate instituţiile care au atribuţii pe linia securităţii

publice;• stabilirea cu comunitatea de măsuri optime pentru soluţionarea problemelor

acestora.

Obiective ale poliţiei de proximitate• Responsabilizarea poliţiştilor pe un teritoriu determinat. Rolul central al poliţistului de

proximitate, capacitatea sa de iniţiativă la care se face apel, comunicarea pe care trebuie să o stabilească cu publicul, toate acestea au condus la introducerea în cadrul poliţiei a unor noi metode de lucru şi organizare. Poliţistul de apropiere îşi exercită, prin natura sa, activitatea zilnică şi responsabilitatea pe un teritoriu bine determinat (un cartier, o stradă), în acest sens, poliţiştii de proximitate (apropiere) au fost desemnaţi din rândul poliţiştilor cu experienţă, care dispun de reale capacităţi de comunicare cu publicul.

• Anticiparea evenimentelor. Un lucru esenţial este acela că poliţistul de proximitate nu se foloseşte de mijloace represive pentru a obţine informaţia şi prognozează evenimentele faţă de care intervine prin mijloace necoercitive. Trebuie spus faptul că nu vor putea fi evitate niciodată toate situaţiile care impun folosirea forţei, însă poliţia de proximitate urmăreşte tocmai reducerea acestui gen de intervenţie, punând accentul pe convingerea individului. Printr-o bună cunoaştere a situaţiei operative din sectorul de competenţă, printr-o evaluare permanentă a riscurilor care se manifestă, putem în bună măsură să prevenim, chiar să acţionăm înaintea producerii evenimentului nedorit.

• O poliţie prezentă mai mult în mijlocul publicului. Acest obiectiv îndrăzneţ este o dorinţă mai veche; insistentă şi legitimă a cetăţenilor, fiind justificată mai ales de faptul ca există cartiere sau zone unde absenţa poliţiştilor sporeşte sentimentul de insecuritate. Tocmai de aceea prezenţa poliţiştilor, mai ales în zonele şi la orele în care riscul de agresiune se manifestă evident, are o dublă funcţie şi anume determină o sporire a încrederii cetăţenilor în poliţie şi permite, în acelaşi timp, o mai bună cunoaştere a situaţiei operative, de care se va ţine cont la repartizarea în teren a efectivelor (în funcţie de harta criminalităţii pentru fiecare zonă).

• Relaţii cu cetăţenii bazate pe încredere. Poliţia de proximitate, conştientă de faptul că reuşita depinde de calitatea relaţiilor cu populaţia, ia toate măsurile necesare pentru ca primirea publicului să se facă in condiţii cât mai bune, respectând intimitatea cererii, în acelaşi timp asigurând operativitate în rezolvarea acestora, acordând o atenţie deosebită persoanelor mai vulnerabile, pot deveni mai uşor victime (copii, victime ale violenţei intrafamiliale, aleagresiunilor sexuale, persoanelor în vârstă, turiştilor străini, etc.).

• Cooperarea cu alte instituţii. Plecând de la ideea de parteneriat, toate instituţiile începând cu familia, şcoala, biserica, serviciile sociale şi grupurile comunitare şi terminând cu poliţia sunt elemente esenţiale ale unui sistem general care asigură menţinerea şi respectarea valorilor morale, ele trebuind să acţioneze concret pentru menţinerea ordinii într-un stat de drept, în vederea realizării unui parteneriat benefic pentru ambele părţi, se vor încheia protocoale de colaborare cu toate instituţiile cu atribuţii în domeniul menţinerii climatului de siguranţă publică, respectiv Primării, Garda Financiară, Protecţia Consumatorului, Inspectoratul de Sănătate Publică etc.

Atribuţiile poliţiei de proximitate• Realizează cunoaşterea populaţiei, sub aspectul numărului locuitorilor, structurii,

obiceiurilor şi tradiţiilor cu caracter local, domiciliului şi reşedinţei;• Este prezent în fiecare zi minim 6 ore pe jos în cartier pentru ca cetăţenii să îl

poată aborda;

181

• Stabileşte contacte permanente cu administratorii asociaţiilor de proprietari, factorii responsabili din cadrul unităţilor de învăţământ, societăţilor comerciale, organizaţiilor neguvernamentale, administraţiei publice locale pentru identificarea factorilor de risc privind ordinea publică şi siguranţa cetăţeanului şi stabilirea măsurilor comune de prevenire şi combatere a faptelor antisociale;

• Participă la şedinţele asociaţiilor de proprietari şi la alte evenimente din cartier;• Consiliază cetăţenii care fac parte din categoriile cu grad înalt de risc din punct de

vedere al victimizării;• Mediază şi rezolvă amiabil conflictele interumane;• Formează sau participă la ateliere, care au ca obiect de activitate

îmbunătăţirea siguranţei publice şi personale;• Receptează problemele populaţiei şi împreună cu instituţiile abilitate stabilesc

măsuri pentru rezolvarea acestora;• Atrage şi mobilizează cetăţenii în derularea unor programe de prevenire a

criminalităţii în cartiere, pe bază de voluntariat;Rezolvă reclamaţiile şi sesizările cetăţenilor, ce nu au caracter penal şi nu presupun

aplicarea de sancţiuni contravenţionale, care privesc:• stări conflictuale;• tulburarea liniştii publice în unităţile de învăţământ, asociaţii de locatari, societăţi

comerciale etc.;• fapte antisociale ale căror victime sunt persoane cu probleme sociale (minori,

bătrâni, persoane cu handicap sau afecţiuni neuropsihice etc);Celelalte sesizări şi reclamaţii ale cetăţenilor, din competenţa formaţiunilor de ordine

publică, vor fi soluţionate de către ofiţerii din cadrul birourilor sau şefii sectoarelor de siguranţă publică.

- Colaborează cu mass-media pentru ameliorarea siguranţei publice;- Efectuează acte de constatare şi sancţionare numai în cazul infracţiunilor şi

contravenţiilor flagrante;- Întreţine permanent relaţii de colaborare cu poliţiştii din formaţiunile operative privind

evoluţia situaţiei operative din sectorul de activitate, ţine zilnic evidenţa evenimentelor înregistrate şi prezintă conducerii rapoarte privind activităţile desfăşurate, problemele cu care se confruntă populaţia şi propuneri de îmbunătăţire a muncii;

- Zilnic analizează evenimentele înregistrate în sectorul de responsabilitate, pe care le prezintă şefilor şi le evidenţiază pe harta criminogenă.

7.5. Cooperarea unităţilor şi formaţiunilor de poliţie pe linia prevenirii şi combaterii criminalităţii

Cooperarea poliţie – comunitateFiind organul abilitat cu asigurarea respectării legii şi cu menţinerea ordinii şi liniştii

publice, poliţia este singura structură guvernamentală care are obligaţia statutară de a preveni criminalitatea, acest lucru neînsemnând, însă, că această obligaţie îi aparţine în exclusivitate.

Consideraţii generale despre parteneriat1

Un aspect fundamental al activităţii de prevenire şi, de fapt, al întregii activităţi a Poliţiei îl reprezintă parteneriatul poliţie - comunitate.

În cadrul efortului de prevenire a criminalităţii, Poliţia Română încearcă să găsească noi metode de lucru, în paralel cu îmbunătăţirea celor existente, care să asigure o eficienţă sporită acţiunilor sale.

Astfel, una dintre metode o constituie îmbunătăţirea relaţiilor dintre poliţie şi comunitate, care să ducă la realizarea unui adevărat parteneriat. Acesta vizează atât o mai bună înţelegere de 1 Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza“ – Buletin documentar nr. 2/2003

182

către cetăţeni a activităţii Poliţiei, cât şi atragerea acestora în lupta împotriva infracţionalităţii. În acest fel, poliţistul nu va mai fi privit ca simplu instrument de represiune care acţionează, uneori brutal, pentru respectarea şi aplicarea unor legi, de cele mai multe ori abstracte, ci ca un reprezentant al statului, un funcţionar public, preocupat cu adevărat de binele comunităţii. În plus, el nu acţionează independent de preocupările şi interesele cetăţenilor ci, dimpotrivă, este receptiv şi chiar are nevoie de sugestiile şi sprijinul lor.

La nivel doctrinar şi al practicii în domeniu, s-au identificat trei moduri deacţiune ale poliţiei:

• reactivă (răspuns la solicitări); • proactivă (mijloace specifice);• coactiv-interactivă (consultarea comunităţii şi acţiuni comune).

Tipul de acţiune reactiv constă în răspunsul poliţiei la apelurile cetăţenilor, după ce a fost comisă infracţiunea şi luarea măsurilor pentru identificarea şi prinderea autorului, măsurându-şi eficienţa în funcţie de timpul în care s-a ajuns la locul faptei.

Tipul proactiv cuprinde răspunsul la apeluri şi încercarea poliţiei de a lua anumite măsuri de prevenire şi reducere a numărului infracţiunilor folosind numai mijloacele proprii (creşterea numărului poliţiştilor într-o anumită zonă razii, acţiuni cu efective sporite etc.) ;

În plus faţă de aceste două tipuri, modul coactiv de acţiune presupune şi consultarea comunităţii şi a autorităţilor locale în problemele legate de siguranţa individuală şi colectivă, precum şi derularea unor activităţi comune de prevenire a faptelor antisociale.

Pe baza considerentelor prezentate anterior, Poliţia Română şi-a reevaluat strategiile în domeniul prevenirii prin adoptarea unor noi concepte care evidenţiază o implicare mai activă în viaţa cotidiană. Această implicare nu reprezintă o încălcare a drepturilor şi libertăţilor individului, ci disponibilitatea de a colabora cu toţi membri comunităţii în scopul îmbunătăţirii vieţii sociale.În calitate de partener, alături de alte organisme şi organizaţii, poliţia este interesată în depistarea cauzelor care pot duce la comiterea de infracţiuni şi identificarea dificultăţilor cu care se confruntă comunitatea. Unele dintre problemele semnalate poliţiei nu sunt de competenţa ei, nu au caracter penal şi, de regulă, relevă fie stări tensionale, fie anumite probleme personale urgente, fie, pur şi simplu, disperarea persoanei respective.

Parteneriatul poliţiei cu alte instituţii (şcoală, biserică, autorităţi locale, sindicate, O.N.G.-uri) devine astfel benefic pentru cetăţean întrucât, în aceste situaţii poliţia poate sesiza organismele în măsură să acţioneze pentru soluţionarea problemelor respective.

Trebuie înţeles faptul că poliţia nu doreşte şi nici nu poate să se substituie activităţii altor servicii şi organisme sociale, ci vrea să sprijine acţiunile desfăşurate de acestea. Ea furnizează informaţii, iniţiază şi participă la programe destinate prevenirii infracţiunilor şi asigurării protecţiei cetăţenilor.

Definiţie, principii, obiective1

În sens larg, parteneriatul pentru prevenirea criminalităţii constituie un proces prin care diferite structuri guvernamentale şi organizaţii neguvernamentale dezvoltă relaţii de colaborare şi stabilesc modalităţi şi forme concrete de acţiune, în scopul respectării legii, prevenirii şi combaterii infracţiunilor şi realizării unui climat de siguranţă publică.

Parteneriatul poliţiei cu comunitatea este un concept care desemnează consultarea şi acţiunea comună a poliţiştilor şi cetăţenilor, în vederea soluţionării problemelor ce implică starea de legalitate din comunitate şi siguranţa civică.

Acest concept se întemeiază pe convingerea că realizarea obiectivelor propuse depinde de instituirea unei noi forme de relaţii între poliţie şi membri comunităţii, care nu sunt şi nici nu pot fi consideraţi nişte beneficiari pasivi ai activităţii poliţiei. Ei trebuie să aibă posibilitatea de a participa în mod activ la luarea deciziilor ce determină tipul serviciilor aduse populaţiei.

Între Relaţiile cu Publicul şi Relaţiile Parteneriale ale Poliţiei cu Comunitatea există o distincţie bine determinată.

Primul aspect reprezintă un proces de comunicare într-un singur sens şi are drept scop 1 Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza“ – Buletin documentar nr. 2/2003

183

informarea populaţiei asupra activităţilor desfăşurate de poliţie şi a serviciilor prestate de aceasta către cetăţeni.

Cel de-al doilea, însă, se referă la un domeniu complex şi putem vorbi aici despre un schimb de informaţii şi opinii asupra problemelor de siguranţă publică şi a strategiilor şi modalităţilor de acţiune pentru prevenirea şi combaterea faptelor antisociale.

Parteneriatul cu comunitatea se bazează pe acţiunea comună a poliţiştilor şi cetăţenilor, în vederea soluţionării problemelor ce implică starea de legalitate din comunitate şi siguranţa publică.

Principiile care stau la baza parteneriatului sunt:a) legalitatea;b) consultarea comunităţii în luarea deciziilor ce privesc asigurarea climatului de

siguranţă publică şi individuală;c) echidistanţa faţă de parteneri şi alte persoane şi instituţii implicate în activităţile de

prevenire a criminalităţii;d) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;e) continuitatea în desfăşurarea activităţii;f) flexibilitatea în adaptarea activităţii la diversitatea problemelor comunităţiiObiectivele generale urmărite prin realizarea parteneriatului vizează:

• reducerea numărului infracţiunilor şi a gradului de periculozitate al acestora;

• diminuarea numărului participanţilor (victime, autori); • întărirea climatului de siguranţă publică şi personală;• creşterea încrederii în poliţie a membrilor comunităţii;• cunoaşterea stărilor tensionale din comunitate şi împiedicarea degenerării lor în

conflicte, prin atragerea la dialog a părţilor implicate.Principalele modalităţi prin care se poate realiza parteneriatul pentru prevenirea

criminalităţii sunt următoarele:a) iniţierea de programe de interes naţional şi local;b) dezvoltarea de proiecte pe problematici specifice;c) desfăşurarea de activităţi de consiliere şi consultanţă;d) consultarea publicului prin întâlniri directe sau prin sondaje de opinie;e) campanii mass-media de prevenire a criminalităţii;f) încheierea de „contracte locale de securitate“, în care vor fi angrenaţi toţi actorii sociali

guvernamentali şi neguvernametali care activează în plan local.

184

BIBLIOGRAFIE

1. V.Cioclei – Manual de criminologie, ediţia a II-a, editura ALL Beck, Bucureşti, 2003.2. A.Dincu – Bazele criminologiei, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993.3. Gh.Nistoreanu, C.Păun – Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000.4. I.Oancea – probleme de criminologie, Editura ALL, Bucureşti, 1998.5. A.Roşca – Psihologie generală, Bucureşti, 1996.6. R.Stănoiu – Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Editura Academiei,

Bucureşti, 1983.7. R.Stănoiu – Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1999.8. B.Tiberiu – Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973.9. Raffaele Garoflo – Crimibnologie, 1913.10. J.Pinatel – Criminologie, Paris, 1988.11. S.Fraud – Caiete de psihoanaliză.12. C.Becariu – Des Delits et des Peines – paris, 1970.13. V.Zdrenghea + colectiv – Criminologie, Bucureşti, 1996.14. T.Pop – Criminologie, Cluj, 1928.15. A.Pintea – Criminologie generală, Editura Sitech, Craiova, 2008.16. Georgeta Ungureanu – Criminologie, Editura Academica, Bucureşti, 2002.17. C.Voicu, G.Ungureanu – Int6roducere în criminologia aplicată, Editura Universul

juridic, Bucureşti, 2003.18. Şt.Prună – Victimizarea judiciară, Editura MIRA, 2003.19. I.Tănăsescu, F.Bujor – Studii victimologice, Editura INS, Bucureşti, 1997.20. A.Boroi – Drept penal, editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006.21. I.Dascălu + colectiv – Organizaţia criminală a drogurilor, Editura Sitech, Craiova, 2008.22. L.T.Pintilie – Metode şi tehnici de investigare a criminalităţii organizate, Teză de

doctorat, Academia de Poliţie, Bucureşti, 2008.

..oo..

185