criminologie generala

122
Cuprins CAPITOLUL I.................................................................4 EVOLUŢIA CRIMINOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ..........................................4 1.1. Originile criminologiei...............................................4 1.2. Incursiune istorică...................................................5 1.3. Criminologia românească...............................................7 1.4. Criminologia – Noţiune, obiect, scop, funcţii.........................8 1.4.1. Obiectul criminologiei.................................................... 8 1.5. Caracterul pluridisciplinar al criminologiei.........................13 CAPITOLUL 2................................................................16 METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE.............................16 2.1. Metodele cercetării criminologice....................................16 2.2. Tehnici de cercetare criminologică...................................18 CAPITOLUL 3................................................................22 PRINCIPALELE ORIENTĂRI, TEORII ŞI CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE..................22 3.1. Orientarea biologică.................................................22 3.2. Orientarea psihologică...............................................24 3.2.1. Consideraţii generale....................................................24 3.2.2. Teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud......................................27 3.3. Orientarea sociologică...............................................34 CAPITOLUL 4................................................................38 CAUZALITATEA ÎN CRIMINOLOGIE...............................................38 4.1. Cauzele fenomenului social al criminalităţii.........................38 4.1.1. Factorii criminogeni.....................................................38 4.2. Cauzele crimei ca act individual.....................................44 4.2.1. Definirea noţiunilor de infracţiune şi infractor. ..................................44 4.2.2. Personalitatea infractorului...............................................45 4.3. Situaţia preinfracţională............................................66 4.3.1. Influenţa mediului social în formarea personalităţii ..............................66 4.3.2. Victima şi victimizarea...................................................67 4.4. Mecanismul trecerii la act...........................................72

Upload: agache-stefan

Post on 24-Jul-2015

2.085 views

Category:

Documents


6 download

TRANSCRIPT

Page 1: Criminologie Generala

Cuprins

CAPITOLUL I..............................................................................................................................................................4EVOLUŢIA CRIMINOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ........................................................................................................4

1.1. Originile criminologiei........................................................................................................................................41.2. Incursiune istorică................................................................................................................................................51.3. Criminologia românească....................................................................................................................................71.4. Criminologia – Noţiune, obiect, scop, funcţii......................................................................................................8

1.4.1. Obiectul criminologiei..................................................................................................................................81.5. Caracterul pluridisciplinar al criminologiei.......................................................................................................13

CAPITOLUL 2............................................................................................................................................................16METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE.......................................................................16

2.1. Metodele cercetării criminologice.....................................................................................................................162.2. Tehnici de cercetare criminologică....................................................................................................................18

CAPITOLUL 3............................................................................................................................................................22PRINCIPALELE ORIENTĂRI, TEORII ŞI CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE................................................22

3.1. Orientarea biologică...........................................................................................................................................223.2. Orientarea psihologică.......................................................................................................................................24

3.2.1. Consideraţii generale.................................................................................................................................243.2.2. Teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud..................................................................................................27

3.3. Orientarea sociologică.......................................................................................................................................34CAPITOLUL 4............................................................................................................................................................38CAUZALITATEA ÎN CRIMINOLOGIE................................................................................................................38

4.1. Cauzele fenomenului social al criminalităţii.....................................................................................................384.1.1. Factorii criminogeni...................................................................................................................................38

4.2. Cauzele crimei ca act individual........................................................................................................................444.2.1. Definirea noţiunilor de infracţiune şi infractor..........................................................................................444.2.2. Personalitatea infractorului.......................................................................................................................45

4.3. Situaţia preinfracţională.....................................................................................................................................664.3.1. Influenţa mediului social în formarea personalităţii..................................................................................664.3.2. Victima şi victimizarea................................................................................................................................67

4.4. Mecanismul trecerii la act..................................................................................................................................724.4.1. Teoriile trecerii la act Modele particulare.................................................................................................72

CAPITOLUL 5............................................................................................................................................................74REACŢIA SOCIALĂ ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂŢII.....................................................................................74

5.1. Modele de reacţie socială...................................................................................................................................745.1.1. Modelul represiv.........................................................................................................................................745.1.2. Modelul preventiv.......................................................................................................................................755.1.3. Doctrina apărării sociale...........................................................................................................................765.1.4. Modelul curativ...........................................................................................................................................76

5.2. Tendinţe moderne în politica penală..................................................................................................................775.2.1. Tendinţa represivă, neoclasică...................................................................................................................77

Page 2: Criminologie Generala

5.2.2. Tendinţa moderată......................................................................................................................................785.3. Componenta preventivă a criminalităţii.............................................................................................................79

5.3.1. Mijloacele de luptă împotriva criminalităţii în criminologia modernă......................................................795.4. Criminologia clinică..........................................................................................................................................79

5.4.1. Consideraţii generale.................................................................................................................................795.4.2. Bazele criminologiei clinice........................................................................................................................80

CAPITOLUL 6............................................................................................................................................................81TIPOLOGII DE CRIMINALITATE........................................................................................................................81

6.1. Criminalitatea organizată...................................................................................................................................816.1.1. Consideraţii generale privind crima organizată........................................................................................816.1.2. Conceptul de crimă organizată în doctrina internaţională........................................................................856.1.3. Criminalitatea organizată în România.......................................................................................................93

6.3. Traficul de persoane.........................................................................................................................................1096.4. Criminalitatea informatică...............................................................................................................................1286.5. Terorismul internaţional..................................................................................................................................133

6.5.1. Concept.....................................................................................................................................................1346.5.2. Personalitatea teroristului........................................................................................................................138

6.3. Delincvenţa juvenilă........................................................................................................................................1416.3.1. Devianţa. Comportament deviant.............................................................................................................1416.3.2. Delincvenţa juvenilă - formă a devianţei sociale.....................................................................................1456.3.3. Concepţii şi teorii fundamentale în evaluarea cauzelor delincventei juvenile.........................................146

6.4. Potenţial delincvenţial a delincventei juvenile................................................................................................1516.4.1. Aspecte privind potenţialul delincvenţial.................................................................................................1516.4.2. Particularităţi ale metodologiei utilizate în evaluarea fenomenului de delincventă juvenilă................................................................................................................................................................1516.4.3. Metodologii de testare a propensiunii spre delincventă...........................................................................1526.4.4. Metode şi tehnici de predicţie a delincventei juvenile..............................................................................1536.4.5. Evaluarea predictivă a raportului dintre predelincvenţă şi delincventă..................................................155

6.5. Politici sociale şi modalităţi de reinserţie a minorilor cu comportament delincvent.....................................1576.5.1. Tipuri de politici sociale...........................................................................................................................1576.5.2. Reintegrarea socială a minorilor delincvenţi...........................................................................................157

CAPITOLUL 7..........................................................................................................................................................159PREVENIREA CRIMINALITĂŢII.......................................................................................................................159

7.1. Terminologie – concepte.................................................................................................................................1597.1.2. Prevenirea criminalităţii - noţiune şi trăsături caracteristice................................................................1607.1.3. Cadrul juridic de organizare a activităţii de prevenire a criminalităţii...................................................162

7.2. Organisme internaţionale de prevenire a criminalităţii....................................................................................1637.3. Structuri europene şi modele de prevenire a criminalităţii..............................................................................174

7.3.1. Generalităţi...............................................................................................................................................1747.3.2. Structuri europene de prevenire a criminalităţii......................................................................................174

7.4. Modele contemporane de prevenire a criminalităţii.......................................................................................1797.4.1. Modalităţi practice de prevenire a unor genuri de infracţiuni....................................................180

7.5. Cooperarea unităţilor şi formaţiunilor de poliţie pe linia prevenirii şi combaterii criminalităţii.....................183BIBLIOGRAFIE.......................................................................................................................................................186

2

Page 3: Criminologie Generala

CAPITOLUL I EVOLUŢIA CRIMINOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

1.1. Originile criminologieiCriminologia este o disciplină fondată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în

Italia, de către un medic; ulterior, profesori de drept şi magistraţi, s-au preocupat în mod special de analizele sociologice, psihologico-morfologice ale criminalităţii în consonanţă cu descoperirile juridice1.

Chiar dacă această disciplină nu există decât de aproape un secol, crima şi criminalul au suscitat întotdeauna interesul, încă de la apariţia umanităţii2.

Prin excelenţă o ştiinţă legată de nevoile practicii, de aplicarea cât mai rapidă a soluţiilor propuse de cercetarea ştiinţifică în activitatea concretă de realizare a politicii penale, criminologia este chemată să studieze fenomenul infracţional, aşa cum acesta se manifestă în condiţiile unei anumite societăţi, într-o etapă istorică determinată.

Dotată cu o mare finalitate, criminologia se înfăţişează ca "o armă redutabilă de prevenire şi combatere a faptelor antisociale"3.

Pentru a dobândi asemenea valenţe, criminologia românească trebuie să-şi croiască un drum propriu, determinat de evoluţia şi specificitatea fenomenului infracţional din ţara noastră. Oricât de interesante ar fi unele din concluziile pe care ştiinţa criminologiei le oferă pe plan mondial în prezent, este absolut necesar ca acestea să fie verificate în condiţiile specifice de dezvoltare ale ţării noastre. Desprinderea legităţilor şi sensurilor fenomenului infracţional, a tendinţelor şi devenirilor sale presupune permanenta lui observare, descriere şi explicare, reclamând totodată o examinare aprofundată a corelaţiilor sale cu alte fenomene sociale.

Într-adevăr, delimitarea obiectului criminologiei, despărţirea ei de alte discipline care au tangenţă cu fenomenul criminalităţii (dreptul penal, medicină legală, criminalistica) a fost urmată de un proces de integrare a criminologiei în ansamblul disciplinelor care studiază omul şi comportamentul acestuia în mediul social.

Criminologia se înscrie astfel în cadrul unui proces profund la care am asistat pe plan mondial în ultimele decenii, şi anume acela "de dialectizare a ştiinţei contemporane prin întrepătrunderea şi integrarea diferitelor discipline, prin folosirea metodelor unora de către altele"4.

Astfel, aplicarea în criminologie a unor metode de cercetare ce au fost elaborate în vederea realizării altor scopuri decât acelea ale explicării fenomenului infracţional şi interferenţa ce se produce între metodele proprii ştiinţelor sociale şi metode specifice unor alte domenii de cercetare (matematică, medicină, biologie) au drept consecinţă un anume "dualism", după cum se exprima R.M. Stănoiu, pentru a evidenţia coexistenţa în cadrul aceleiaşi discipline a criminologiei, unor metode diferite de studiu a căror geneză este revendicată de discipline ştiinţifice foarte diverse şi la prima vedere fără legătură. Folosirea unor metode din alte ramuri ale ştiinţei în studiul fenomenului infracţional face ca acestea să dobândească, în procesul aplicării lor concrete, trăsături, particularităţi deosebite, în funcţie de obiectul cercetat. "Dacă există metode comune pe ansamblul ştiinţelor sociale - arăta Albert Brimo -, nimeni nu poate nega că fiecare ştiinţă socială utilizează în mod specific aceste metode conform propriului său obiect "5.

Criminologia, regina fără regat, cum o denumea Thorsten Sellin6 în 1938, şi-a schimbat

1 Lygia Negrier-Dormont, Criminologie, Editions Litec, Paris, 1992, p.1.2 Idem, op.cit., p.19.3 Rodica M.Stănoiu, metode şi tehnici de cercetare în criminology, Edituea Academiei, Bucureşti, 1981, p.13.4 Rodica M.Stănoiu, op.cit., p.12.5 A.Brimo, Les methods des sciences socials, paris, Editura Montehrestien, 1972, p.75.6 T.Sellin, Culture conflict and crime social science, Research Council, NY 1938, p.2.

3

Page 4: Criminologie Generala

substanţial statutul în ultimul sfert de veac.

1.2. Incursiune istoricăCriminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor forme de

organizare socială. Anterior acestui fapt istoric nu se poate afirma existenţa criminalităţii, deoarece „acolo unde nu există morală şi norme nu există crime".

Deşi criminalitatea nu a fost studiată în mod ştiinţific decât relativ recent (în ultimele două secole), numeroase izvoare prezente pe întreaga perioadă a evoluţiei umanităţii relevă interesul pentru acest fenomen.

Data apariţiei criminologiei ca ştiinţă, ca şi în cazul altor discipline sociale, nu poate fi precizată cu exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei îl consideră pe medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) drept întemeietorul acestei ştiinţe, recunoscând totodată meritele precursorilor săi, un exemplu elocvent fiind Cesare Baccaria (1738-1794), prin importanţa lucrării sale "Dei delitti e dellepene " (Despre infracţiuni şi pedepse) apărută în anul 1764. Influenţat de lucrările filozofilor iluminişti Montesquieu (1689-1755) şi J.J. Rousseau (1712-1778), Beccaria a atacat virulent şi pertinent tirania şi arbitrariul care dominau justiţia italiană din acel timp, pledând împotriva dreptului "divin" (inchizitorial) şi în favoarea dreptului "natural", în virtutea căruia toţi oamenii să fie egali în faţă legii1. Interesul său privind raportarea pedepsei la pericolul social al faptei şi la vinovăţia făptuitorului, precum şi opiniile referitoare la prevenirea criminalităţii constituie idei esenţiale ale şcolii clasice de drept penal, cât şi importante puncte de plecare în criminologie.

Contemporan cu Beccaria, englezul Jeremy Bentham a dezvoltat problematica penalogiei, făcând o serie de propuneri de reformarea sistemului de legi şi pedepse, ce a avut un impact social real, fiind însuşite de structurile britanice, judiciare şi de putere2.

Abordarea filozofico-umanistă a fenomenului infracţional a fost completată cu încercarea de a introduce ca metodă de studiu delincventa într-un sistem de cercetări experimentale. La aceasta au contribuit antropologi şi medici de penitenciare. Franz Joseph Gali (1758-1828), cu lucrarea sa "Les Fonctions du cerveau ", este considerat întemeietorul antropologiei judiciare. Tot în acest sens se înscriu şi cercetările medicului scoţian Thompson, care a publicat în "Journal of Mental Science" (1870) observaţiile sale asupra a peste 5.000 de deţinuţi, iar englezul Nicolson a publicat studiile referitoare la viaţa publică a infractorilor.

Aceste lucrări, majoritatea având caracter experimental şi tratând cu preponderenţă problemele psihiatriei judiciare, au stat la baza lucrării lui Lombroso. Acesta, într-un efort integrator, folosind şi propriile sale cercetări, a publicat în anul 1876 lucrarea "L'uomo delinquente" (Omul delincvent). Susţinând că ar fi găsit imaginea-model a infractorului, acesta fiind o fiinţă predestinată să comită delicte datorită unor stigmate fizice şi psihice înnăscute. Opera sa a avut un asemenea impact asupra lumii ştiinţifice de la sfârşitul secolului al XIX-lea, încât Lombroso a fost supranumit părintele "criminologiei antropologice"3.

Un alt nume important de care se leagă naşterea criminologiei ştiinţifice este acela al lui Enrico Ferri (1856-1929), care în lucrarea sa "Sociologia criminale " (1881) a analizat rolul factorilor sociali în geneza criminalităţii, motiv pentru care a fost considerat întemeietorul "criminologiei sociologice".

Triada italiană a criminologiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea este încheiată de magistratul Raffaelo Garofalo (1851-1934), a cărui lucrare-fundamentală este intitulată "Criminologia " (Napoli, 1885). Încercând să depăşească greutăţile cu care se confruntă criminologia datorită dependenţei sale faţă de ştiinţa dreptului penal, el a creat o teorie a "criminalităţii naturale", independenţa în spaţiu şi timp, fapt care 1-a expus unor critici vehemente, mai ales din partea sociologilor francezi4.1 Gh.Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, p.8.2 Bentham J., A fragment on Government, An introduction in the Principle of Morals and Legislation, Omaha, 1983, p.93.3 J.Pinatel în P.Bouzat et J.Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, p.61.4 Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p.9.

4

Page 5: Criminologie Generala

Menţionăm că, deşi denumirea de "criminologie" este asociată numelui lui Garofalo, datorită titlului celebru al operei sale, folosirea în premieră a acestui cuvânt se pare că aparţine antropologului francez Paul Topinard1.

Antropologia criminologică nu a constituit singura cale de cercetare criminologică în secolul al XIX-lea. Simultan, studiile cu privire la dinamica delincvenţei au dus la acumularea unui volum important de date statistice care au determinat apariţia unui nou domeniu de cercetare. Lucrări ştiinţifice destinate examinării datelor statistice au fost efectuate de francezul Andre-Michel Guerry (1802-1866) - "Essai sur la statistique morale de la France ", apărută în anul 1833, de belgianul Lambert A.J. Quetelet (1796-1874) - "Sur l'homme et le developpement de ses facultes ou Essai dephysique sociale ", apărută în 18352.

În aceeaşi direcţie s-au îndreptat studiile cercetătorilor germani von Mayr -cu lucrarea "Statistik der Gerichhichen Polizei in Konigreich Bayern und in eingen ander Landern " (1867) - şi von Oettingen - cu "Statica morală şi importanţa sa pentru o etică socială creştină".

Tot în Germania, Franz von Liszt a militat cu energie în favoarea cercetărilor criminologice şi aplicarea în practică a rezultatelor. Von Liszt susţine necesitatea unei "ştiinţe totale a dreptului penal", în care să fie incluse antropologia criminologică, psihologia criminologică şi statistică criminologică. O asemenea abordare reprezintă o veritabilă revoluţie în criminologie. "În încercarea de a depăşi divergenţele de idei dintre teoreticienii francezi şi cei italieni, von Liszt a ajuns la teoria sintetică despre interacţiunea predispoziţiilor native cu mediul înconjurător în comiterea faptelor antisociale"3.

Opiniile divergente exprimate în lumea ştiinţifică privind criminalitatea au constituit un prilej favorabil pentru efectuarea de noi cercetări şi au determinat crearea unui cadru instituţional adecvat, care a impulsionat studiul fenomenului infracţional, prefigurând apariţia unei noi discipline ştiinţifice, criminologia.

La sfârşitul secolului ai XIX-lea şi începutul secolului XX, studiile criminologice au fost găzduite de alte discipline ştiinţifice. Starea şi dinamica fenomenului infracţional au fost studiate mai ales cu mijloace statistice, influenţa mediului social asupra criminalităţii s-a dezvoltat în cadrul sociologiei, iar studiul persoanei infractorului a fost realizat antropologic, psihologic şi psihiatric.

Datorită influenţei exercitate de Lombroso, cât şi faptului că publicaţia "Archives d'Antropologie criminelle et de sciencespenale ", înfiinţată la Lyon în 1886, a concentrat principalele preocupări ştiinţifice referitoare la criminalitate, criminologia a purtat o perioadă numele de antropologie criminologică. De altfel, sub această denumire s-au desfăşurat şi congresele internaţionale care au avut loc la Roma (1885), Paris (1889), Bruxelles (1892), Geneva (1896), Amsterdam (1901), Torino (1906) şi Koln(1911).

În această perioadă, "criminologia nu se constituise ca disciplină autonomă, ci se prezenta sub forma unor capitole în cadrul altor ştiinţe care abordau fiecare, în domeniul lor propriu, descrierea şi explicarea realităţii infracţionale"4. Prin acumularea de cunoştinţe referitoare la criminalitate s-a iniţiat un proces de structurare a unor "criminologii specializate (biologică, psihologică, sociologică) independente, dar inevitabil tributare disciplinelor din care au provenit"5.

În anul 1934 s-a creat Societatea Internaţională de Criminologie, cu sediul la Paris, având ca principal obiectiv promovarea internaţională a studiului ştiinţific al criminalităţii. Congresele acestei societăţi au abordat teme precum: crima organizată, criminalitatea "gulerelor albe", criminalitatea transnaţională, dar şi delincventa juvenilă etc.

Din anul 1952, societatea desfăşoară, sub egida O,N.U., cursuri internaţionale de criminologie, în cadrul cărora se analizează cadrul teoretic şi. conceptual, principiile generale şi metodele ştiinţifice de studiere a criminalităţii, precum şi particularităţile diferitelor regiuni ale 1 E.H.Jonson, Crime, Correction and Society, Southerm Illinois Third Edition, 1974, p.4.2 J.Pinatel, op.cit., p.63.3 H.Goppinger, Kriminologie, Munchen, Editura C.H.Beck, 1971, p.22.4 Rodica M.Stănoiu, Introducere în criminology, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.13.5 J.Pinatel, Traite de droit, op.cit., Paris, 1963, p.10.

5

Page 6: Criminologie Generala

lumii în planul fenomenului infracţional.În anul 1950, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia 415 (V), prin care atribuţiile

Comisiei Internaţionale pentru Penitenciare au fost preluate de Consiliul Economic şi Social (ECOSOC): Fondurile ONU alocate studiului criminalităţii au făcut posibilă organizarea unor congrese internaţionale ce au avut un rol deosebit în dezvoltarea criminologiei.

Suportul teoretic al criminologiei a fost întărit de crearea unor centre de cercetare ştiinţifică în domeniu. Menţionăm în acest sens Centrul Internaţional de Criminologie comparată de la Montreal şi Centrul Internaţional de Criminologie

În anul 1968, sub egida ECOSOC s-a creat, la Roma, Institutul de Cercetări pentru Apărarea Socială (UNSDRI), care în anul 1989 a fost transformat în Institutul Internaţional de Cercetări asupra Crimei şi Justiţiei (UNICRI).

La nivel naţional, după o perioadă îndelungată de câteva decenii, când studiile şi cercetările criminologice au avut un caracter ocazional, în 1990 a fost înfiinţată Societatea Română de Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea de Criminologie. În acelaşi timp a fost revitalizat învăţământul universitar de criminologie şi au fost înfiinţate colective de cercetări criminologice în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, la Parchetul General, şi la Administraţia Generală a Penitenciarelor din Ministerul de Justiţie.

"Opiniile teoreticienilor converg spre concluzia că saltul de la criminologiile specializate la criminologia generală se dovedeşte a fi dificil, iar eforturile integratoare ale unor reputaţi specialişti - J. Pinatel, H. Mannheim, D. Szabp, J., s-au soldat cu un succes limitat"1.

Această stare de fapt rezultă - aşa cum susţine şi Rodica M. Stănoiu - din complexitatea obiectului de cercetare, din dificultatea de a integra în planul explicaţiei cauzale diferite laturi ale acestui obiect, din "dependenţa criminologiei faţă de stadiul dezvoltării ştiinţelor despre om şi societate, de formarea unor specialişti în domeniu"2.

Considerând criminalitatea un fenomen complex, "cu multiple determinări, aflat în continuă evoluţie"3, "criminologia contemporană tinde spre o orientare realistă şi pragmatică, urmărind adaptarea permanentă a cadrului său de referinţă şi a modelelor teoretice şi metodologice utilizate"4, ceea ce va contribui, cu siguranţă, la îndeplinirea obiectivelor pe care această ştiinţă şi le-a asumat.

1.3. Criminologia româneascăCa ştiinţă teoretico-explicativă, cu implicaţii de natură practică, aplicativă şi prospectivă,

criminologia românească are, asemeni ştiinţelor sociale, preocupări de testare şi examinare aprofundată, care vizează componentele sistemului de măsuri de cercetare din domeniu, prevenire şi combatere a criminalităţii, în mod special, de tratament al delincvenţilor, pe baza unor metode şi tehnici de cercetare moderne.

Datorită faptului că rezultatele cercetării ştiinţifice din criminologie sunt fragmentare; uneori chiar suferind de dogmatism şi eclectism, din aceste cercetări concrete rezultă că se mai manifestă unele păreri preconcepute cu privire la criminalitate, ca fenomen socio-uman, mai ales cu privire la cauzele şi condiţiile care determină şi favorizează menţinerea acestui fenomen în societatea românească.

O direcţie prioritară în care trebuie să fie concentrate eforturile de cercetare în criminologia românească se materializează în unificarea materialelor de evidenţă statistică interdepartamentale şi multiplicarea indicatorilor statistici privind criminalitatea în scopul prelucrării statistice a datelor cu metode moderne.

Este interesantă şi chiar importantă sugestia ca multiplicarea indicatorilor statistici să fie perfecţionată în spiritul modelelor de indicatori statistici privind criminalitatea, recomandate de experţii Naţiunilor Unite, indicatori a căror gamă implică şi indicatori penali dar şi economici,

1 Rodica M.Stănoiu, op.cit., p.15.2 Rodica M.Stănoiu, op.cit., p.16.3 Queloz, op.cit., pe larg.4 U.Zvekic, Introductiory notes, Essaya on crime and development, UNICRI, Publ. nr.36, Roma, 1990, p.3-21.

6

Page 7: Criminologie Generala

sociali, culturali, demografici etc.Modelele de cauzalitate privind infracţiunile se cer a fi diversificate şi elaborarea unor

noi modele pentru a completa imaginea determinismului socio-uman al criminalităţii, prin integrarea unor modele teoretice privind etiologia criminalităţii în diferite domenii de activitate economico-socială (comerţ, bănci, transporturi), pe zone geografice şi alte entităţi sociale.

O altă direcţie importantă spre care trebuie să fie îndreptată cercetarea criminologică românească vizează în special şi cercetarea comportamentală a victimelor, precum şi a interrelaţiilor şi influenţei acestora asupra conduitei antisocială a delincvenţilor.

Exigenţele evoluţiei societăţii româneşti reclamă, mai mult ca oricând, în lupta împotriva criminalităţii, elaborarea unor modele de strategii întemeiate pe principiul planificării integrate a prevenirii şi combaterii criminalităţii şi, mai ales, a unor modele sociale de sisteme tactice de prevenire a faptelor infracţionale, inclusiv a unor modele de tratament al delincvenţilor.

1.4. Criminologia – Noţiune, obiect, scop, funcţii1.4.1. Obiectul criminologieiEvoluţia criminologiei ca ştiinţa a fost marcata de numeroase controverse teoretice care

au vizat obiectul său de cercetare, funcţiile, metodele şi tehnicile ştiinţifice de explorare a criminalităţii, aptitudinea de a face aprecieri pertinente asupra stării şi dinamicii fenomenului infracţional şi capacitatea de a elabora măsuri adecvate pentru prevenirea şi combaterea acestuia.

Nu întâmplător, unul dintre punctele sensibile ale controverselor ştiinţifice din domeniul criminologiei îl reprezintă obiectul sau de studiu.

În anul 1950, în Raportul general cu privire la "Aspectele sociologice ale criminalităţii", prezentat cu ocazia celui de-al II-lea Congres Internaţional de Criminologie, care s-a desfăşurat la Paris, sociologul american Thorsten Sellin afirma despre criminologie că este un fel de "regina fără regat", subliniind astfel că problema obiectului criminologiei este departe de a fi rezolvată.

Contribuţia specialiştilor din acest domeniu a adus numeroase clarificări, dar se poate afirma că şi în prezent există opinii divergente, preocupările ştiinţifice pe această temă fiind mereu în actualitate. Aceasta situaţie este consecinţa obiectivă a modului în care a apărut şi s-a impus, ca ştiinţă, criminologia. Dezvoltarea temporară a acestei discipline în cadrul altor ştiinţe a avut ca efect utilizarea unor modele etiologice, sisteme de referinţa şi tehnici de cercetare proprii acelor ştiinţe. Rezultatul a fost atât fragmentarea obiectului de cercetare criminologică în diverse laturi şi aspecte ale fenomenului infracţional, cât şi o anumită lipsă de unitate între teoreticienii care abordau criminalitatea de pe poziţiile unor discipline diferite.

Astfel, datorită faptului ca, la început, cercetarea criminologică a fost iniţiata de antropologi, aceştia au preferat studiul infractorului.1

Orientarea cercetării ştiinţifice câtre subiectul activ al actului infracţional a constituit ulterior o constanta a poziţiilor teoretice care consideră personalitatea individuală drept cauza exclusivă sau prioritară în săvârşirea faptelor antisociale2.

Aceste teorii cuprind o arie largă de modele explicative, de la cele de tip ereditar, psihiatric, psihologic, până la teoriile "personalităţii criminale", în variantele lor moderne. În consecinţă, şi conceptele utilizate sunt diferite, infractorul, criminalul, deviantul sau anormalul fiind plasaţi în zona centrala a obiectului criminologiei.

Opiniile potrivit cărora fapta antisocială constituie obiectul criminologiei sunt specifice, acelor specialişti care abordează criminalitatea de pe poziţiile sociologiei şi psihologiei sociale3. În cadrul acestei orientări, conceptului de infracţiune i se conferă, uneori, o accepţiune care depăşeşte sfera normativului juridic. Astfel, Thorsten Sellin, sociolog american, înţelege prin crimă orice încălcare a normelor de conduită din societate, indiferent dacă acestea fac sau nu obiectul unor reglementari juridice4, iar criminologul german Hans Goppinger susţine că

1 J.Picca, Ou en est la criminologie, Revue internaţionale de criminologie et de police technique, nr.4., 1985, p.386.2 R.M.Stânoiu, Introducere în criminologie, Ed.Academiei, Bucureşti, 1989, p.17. 3 G.Pisapia, Fondamento et oggetto delta criminologiei, Padova, Ed.Cedam, 1983, p. 14.4 Th.Sellin, Culture Conflict and Crime, New York, Social Science Research Council, 1983, pe larg.

7

Page 8: Criminologie Generala

infracţiunea ca obiect al criminologiei, trebuie considerată atât ca fenomen juridic, cât şi, în strânsa legătură cu religia, morala şi cultura1.

Criminalitatea ca fenomen social a constituit, iniţial, obiectul preocupărilor de ordin statistic. Ulterior, aceasta orientare s-a concretizat în diverse teorii sociologice, dintre care amintim teoriile patologiei sociale, ale dezorganizării sociale, ale conflictului de cultura etc. Într-o măsură importantă, fenomenul infracţional este inclus în formele mai largi de devianţă socială, astfel încât în această perspectivă, criminologia se confundă cu sociologia devianţei2.

Principala carenţa a teoriilor monocauzale consta în abordarea unilaterala a problematicii criminologiei, care este astfel lipsita de o perspectiva unificatoare cu privire la obiectul de cercetare, fapt care pune sub semnul întrebării autonomia disciplinei. Reducerea obiectului de cercetare la persoana infractorului lasă în afara criminologiei fenomenul infracţional, după cum abordarea criminalităţii fie din perspectiva analizei cantitative, fie explicând "socialul prin social", neglijează parţial sau total personalitatea celui care încălca legea penală3.

Modelele explicative mono-cauzale au început sa fie abandonate în favoarea unor modele mai complexe, care se bazează pe o analiza multifactorială a cauzelor criminalităţii.

Considerând că "...obiectul îl constituie factorii sociali şi individuali care stau la baza comportamentului criminal"4, teoria multifactorială asupra cauzelor criminalităţii reprezintă un progres în raport cu poziţiile anterioare, dar ea nu constituie o concepţie aptă să integreze diferitele niveluri de analiza cauzală într-un model explicativ unitar ci, mai degrabă, o listă bogată de factori implicaţi în geneza crimei5.

Eforturile de sinteza susţinute de criminologii secolului XX au reuşit - fără un succes deplin - să depăşească stadiul unor simple adiţionări ale criminologiilor specializate; încercând o unificare, în planul obiectului de studiu, a problematicii referitoare la crima, criminal şi criminalitate.

Intre exponenţii de seama ai criminologiei din aceasta perioada se detaşează HERMAIMN MANNHEIM şi JEAN PINATEL.

H.Mannheim susţine ca, prin criminologie, în sens restrâns, se înţelege studiul crimei, iar în sens larg, se includ penologia6, metodele de prevenire a criminalităţii, de tratament si resocializare a infractorilor7. Autorul consideră că este absolut necesară descoperirea cauzelor criminalităţii, în scopul identificării măsurilor prin care societatea poate interveni pentru limitarea acestui fenomen.

La rândul său, criminologul francez J.Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei pe trei planuri8:

- cel al crimei - care se ocupă de studiul actului criminal;- cel al criminalului - care studiază caracteristicile infractorilor şi factorii care au

influenţat formarea şi evoluţia personalităţii acestora;- cel al criminalităţii - care studiază ansamblul de acte criminale care se produc într-un

anumit teritoriu, într-o anumită perioadă de timp.Autorul surprinde corect obiectul complex de cercetare criminologică, obiect ce reclamă

o analiză diferenţiată a diverselor sale niveluri (infracţiune, infractor, fenomen infracţional). Totuşi, faptul că J.Pinatel, în Tratatul său de criminologie, după ce relevă aceste diferenţe, împarte disciplina într-o "criminologie generală" (cu caracter enciclopedic, dar şi sintetic, ce urmăreşte să compare şi să unifice datele criminologiilor specializate) şi o "criminologie clinică"

1 H.Goppinger, Kriminologie, Munchen, Ed.C.H.Beck, 1971, p.4-6.2 J.M. van Bemelen, Criminologie, Tjeck Willink Zwolle, 1942, citat de R.M.Stânoiu, op. cit., p. 18.3 R.M.Stânoiu, op.cit., p.18.4 S.Hurwitz, Criminology, London, Ed.George Allen and Unwin Ltd., 1952, p.2. 5 R.M.Stânoiu, op.cit., p. 19.6 Studiul pedepselor şi al modului de executare a acestora.7 H.Mannheim, Comparative Criminology, London, Ed.Routledge & Kegan Paul, 1965, p.3-14.8 J.Pinatel, în P.Bouzat et J.Pinatel, Trăite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Paris, Ed.Dalloz, 1963, p.38-52; J.Pinatel, La societe criminogene, Paris, Ed.Calmann-Levy, 1971, pe larg.

8

Page 9: Criminologie Generala

(având ca obiect abordarea multidisciplinară a cazurilor individuale) este apreciat de unii autori1

ca fiind de natura să rupă individualul de fenomenul global al criminalităţii, vitregind efortul de sinteza.

În ultimele două decenii ale secolului XX, evoluţia modelelor teoretice în domeniul criminologiei a determinat noi şi serioase dispute în legătură cu obiectul criminologiei.

Obiectul criminologiei - analiza sintetică. Considerând drept corect şi fundamentat ştiinţific punctul de vedere "tradiţional" cu privire la obiectul criminologiei, trebuie să arătăm că acumularea treptata de cunoştinţe, pe măsura dezvoltării ştiinţifice, impune necesitatea unei permanente reconsiderări a conţinutului şi limitelor acestuia.

Totodată este necesar ca tratarea acestei probleme să fie făcută în mod echilibrat şi judicios astfel încât obiectul de studiu al criminologiei - care îi conferă identitatea şi îi stabileşte locul în sistemul ştiinţelor - să nu fie extrapolat la alte domenii de cercetare, dar nici restrâns nejustificat.

Având în vedere importantele acumulări ştiinţifice care au avut loc în domeniul criminologiei, precum şi problematica majora analizata de pe poziţiile teoretice ale acestei discipline, consideram ca obiectul de studiu al criminologiei include: criminalitatea ca fenomen social, infracţiunea, infractorul, victima şi reacţia socială împotriva criminalităţii.2

a) Criminalitatea ca fenomen socialÎmbrăţişând opinia că obiectul sintetic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca

fenomen social, considerăm că, pentru a transforma această noţiune într-un concept operaţional care să permită explicarea fenomenului studiat, este necesară adoptarea unui model sistemic de analiza. Astfel, ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente.

Dacă avem în vedere dimensiunea criminalităţii ca fiind totalitatea infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp dată, se pune în evidenţă doar componenţa cantitativă a fenomenului. Astfel, ţinând seama de măsura în care criminalitatea este cunoscută precum şi de măsura în care mijloacele de drept penal reacţionează împotriva acesteia, poate fi împărţită în criminalitate reală, aparentă şi legală.

Criminalitatea reală reprezintă totalitatea faptelor infracţionale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată. Acest lucru înseamnă că în practică, există tot timpul o diferenţă cantitativă între numărul infracţiunilor comise în realitate şi numărul celor prevăzute de statisticile judiciare.

Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor semnalate autorităţilor judiciare şi înregistrate ca atare.

Criminalitatea aparentă este diferită de criminalitatea reală, deoarece aceasta nu poate fi cunoscută şi cuantificată din următoarele motive:

nu toate faptele penale sunt aduse la cunoştinţa organelor abilitate ale statului şi înregistrate ca atare (multe din faptele comise nu sunt sesizate din variate motive: comoditate, lipsă de timp, neîncredere în autorităţi, prejudiciu mic, teamă etc.);

nu toate faptele penale sesizate în urma cercetărilor cu finalitate şi nu în toate cazurile se pronunţă o hotărâre judecătorească definitivă;

o bună parte din faptele sesizate rămân cu autori neidentificaţi.Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat

hotărâri de condamnare râmase definitive.Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este denumita cifra neagra

a criminalităţii şi reprezintă faptele antisociale care, din diverse motive, rămân necunoscute organelor judiciare.

Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea ştiinţifica încercând să surprindă dimensiunile adevărate ale acestui fenomen.

b) Infracţiunea

1 R.M.Stănoiu, op.cit., p.19.2 Gh.Nistoreanu, C.Păun – criminologia, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag.23.

9

Page 10: Criminologie Generala

Infracţiunea reprezintă manifestarea particulară a fenomenului infracţional, având identitate, particularităţi si funcţii proprii. Potrivit art. 17 C.pen., infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

Includerea faptelor antisociale în obiectul de studiu ai criminologiei trebuie să aibă la baza criteriul normei penale. Extinderea obiectului prin includerea fenomenului mai larg al devianţei comportamentale, determină dificultăţi metodologice şi conceptuale1 precum şi o nedorită interferenţă cu alte discipline, cum ar fi sociologia şi psihologia socială.

Consacrat în cuprinsul unei norme juridice acest concept reflecta aspectul material, uman, moral şi juridic al conţinutului infracţiunii, evidenţiind factorii de condiţionare şi determinare socială ai dreptului penal, fundamentul ontologic al acestuia2.

Având rolul instrumentului de cunoaştere ştiinţifică a fenomenului infracţional, a proceselor dinamice care au un impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia îşi aduce contribuţia la procesul de perfecţionare a reglementării juridice, la realizarea unei mai bune concordanţe între legea penală şi realitatea socială pe care o protejează.

InfractorulSub aspect juridic, infractorul este persoana care, cu vinovăţie, săvârşeşte o faptă

sancţionată de legea penală. Din punct de vedere criminologie, conceptul de infractor are o semnificaţie complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determina pe individ să încalce legea.

Întrucât, până în prezent, nu s-a dovedit existenta unor trasaturi de ordin bio-antropologic care sa diferenţieze infractorul de non-infractor, persoana care încălca legea penală este considerată ca un eşec al procesului de socializare.

Criminologia a analizat şi continua să studieze coordonatele biologice, psihologice, sociale, economice, culturale etc, care au relevanţa pentru alegerea conduitei infracţionale şi trecerea la actul infracţional.

Victima infracţiuniiÎn ultima vreme, s-a evidenţiat un aspect teoretic nou, de real interes pentru obiectul

criminologiei şi anume victima infracţiunii. Pe buna dreptate s-a reproşat criminologilor că şi-au concentrat eforturile asupra problematicii referitoare la infractor, neglijând aproape în totalitate studiul victimologic. Lucrările criminologice de data recenta au demonstrat existenţa unei relaţii complexe între făptuitor şi victima, constatându-se că, în producerea actului infracţional, contribuţia victimei nu poate fi exclusa din sfera unui model cauzal complex3.

Pe de altă parte, se susţine4 importanţa pe care studiile de victimizare o prezintă pentru identificarea dimensiunii criminalităţii reale.

Reacţia socială împotriva criminalităţiiOrientata către identificarea modalităţilor prin care fenomenul infracţional poate fi

prevenit şi controlat, criminologia nu poate exclude, din obiectul său de studiu, reacţia socială formală şi informală asupra criminalităţii.

Reacţia socială intervine atât înaintea de săvârşirea infracţiunii, prin programe şi măsuri de prevenire, cât şi post-factum, prin înfăptuirea justiţiei, prin tratamentul, resocializarea şi reinserţia socială a infractorilor.

Includerea reacţiei sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinata de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infracţional şi la tendinţele sale evolutive. Sesizarea inadvertenţelor permite elaborarea unor studii utile atât nivelului institutionalizat al politicii penale, cât şi persoanelor implicate în acţiunea concreta de prevenire şi combatere a criminalităţii.

În conformitate cu opţiunea teoretica prezentata, obiectul sintetic al criminologiei -

1 Nu orice comportament deviant constituie infracţiune, după cum nu orice infracţiune poate fi considerata ca o faptă deviantă.2 R.M.Stănoiu, bp.cit., p.28; V.Dobrinoiu, Gh.Nistoreanu, I.Pascu, I.Molnar, V.Lazăr, A.Boroi, Drept penal, partea generala, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p.67-114.3 16* Criminological Research Conference, Strasbourg,.26-29 Nov. 1984.4 Ph.Robert, Les comptes du crime, Paris, Ed. Le Sycomore, 1985, p.5; M.KilIias, op.cit., p.81-98;etc.

10

Page 11: Criminologie Generala

fenomenul infracţional - integrează elementele componente într-un ansamblu unitar ce se comportă ca un întreg cu proprietăţi şi funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţile şi funcţiile părţilor componente. Interacţiunile dintre aceste elemente, precum şi dintre fenomenul infracţional ca sistem şi sistemul social global, constituie obiective importante ale studiului criminologiei orientat spre identificarea cauzelor criminalităţii. Cauzalitatea apare însă în dubla ipostaza: aceea de scop al studiului criminologie, dar şi de obiect al criminologiei. Deşi "paradigma etiologică" a fost vehiculată intens ca fiind parte integrantă a obiectului criminologiei, trebuie evitată includerea sa ca entitate de sine stătătoare, întrucât studierea fenomenului infracţional, pe de o parte, şi a infracţiunii, pe de alta parte, presupune şi analiza cauzelor care le determina şi a condiţiilor favorizante.

În aceeaşi maniera, problematica reacţiei sociale constituie obiect de studiu al criminologiei în măsura în care schimbarea socială accelerata determina rămânerea în urma a sistemului de apărare antiinfractională, după cum elaborarea unei politici penale adecvate de prevenire şi control a criminalităţii constituie unul din scopurile acestei ştiinţe.

Scopul criminologieiCa şi obiectul său de studiu, scopul criminologiei a devenit mai clar, mai bine precizat, o

data cu evoluţia cercetărilor ştiinţifice în acest domeniu. Confruntata cu realitatea infracţională, criminologia a trebuit să-şi reconsidere şi să-şi reorienteze şi problematica referitoare la scop, în sensul includerii măsurilor de profilaxie a criminalităţii.

Scopul general al criminologiei îl constituie fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să determine prevenirea şi combaterea criminalităţii.

Asemănător cu scopul ştiinţelor penale, scopul general al criminologiei se deosebeşte prin modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplină a fenomenului infracţional, iar dreptul penal fiind o ştiinţă normativă. Această distincţie necesară nu exclude raporturile permanente dintre cele două discipline, ele susţinându-se reciproc şi conlucrând la elaborarea doctrinelor preventive şi represive care se aplică în practica activităţii de combatere a criminalităţii.

Funcţiile criminologieiOpiniile teoretice cu privire la obiectul şi scopul criminologiei se regăsesc şi în

concepţiile despre funcţiile acesteia.Astfel, cea mai mare parte a reprezentanţilor criminologiei tradiţionale considera că

aceasta are următoare funcţii: descriptivă, explicativă, predicativă şi profilactică.Funcţia descriptivă – constă în studierea şi consemnarea datelor privind volumul

criminalităţii de pe un anumit teritoriu şi într-o anumită perioadă de timp; cunoaşterea tipologiei criminalităţii în funcţie de:

genurile de criminalitate (criminalitatea violentă, criminalitatea organizată din domeniul economico-financiar, criminalitatea juvenilă, corupţie etc.);

vârsta autorilor (minori, tineri, adolescenţi, vârstnici etc.); locul săvârşirii (urban, rural, zona de frontieră etc.).Funcţia descriptivă utilizează concepte operaţionale cum sunt: mediul, terenul,

personalitatea şi actul .Conceptul de mediu vizează: mediul natural (fizic sau geografic); mediul social (factori

culturali, istorici, tradiţionali, instituţionali etc.) şi mediul personal sau psihosocial (climatul familial, relaţiile dintre oameni, mediul ocazional-şcolar, profesional, mediul ales sau acceptat (anturajul) sau mediul impus (militar, penitenciar etc.).

Al doilea concept terenul este folosit pentru a desemna trăsăturile de ordin biocobnstituţional al individului (ereditate, mutaţii genetice, congenitalul şi constituţionalul).

Personalitatea, semnifică subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-socială. Chiar dacă individul se adaptează la mediul social, nu înseamnă că este în totalitate de acord cu acesta. Un dezacord există întotdeauna şi el poate evalua până la inadaptare şi conflict.

Situaţia premisă, reprezintă ansamblul de împrejurări obiective şi subiective care precede actul criminal, în care este implicată personalitatea individului.

11

Page 12: Criminologie Generala

Actul infracţional constituie răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite situaţii.Funcţia explicativăH.Manenheim, consideră că faptele nu au nici un înţeles fără interpretare, evaluare şi o

înţelegere generală. Explicarea naturii, a esenţei, a cauzelor care determină sau favorizează fenomenul infracţional, reprezintă scopul cercetării criminologice. Funcţia explicativă operează cu concepte operaţionale cum sunt: cauza, condiţia, efectul, factorul, mobilul, indicele .

Cauza este elementul determinant în procedura fenomenului.Condiţia este un element favorizator.Factorul constituie orice element care într-o măsură mai mare sau mai mică are legătură

cu crima. Dacă factorul criminogen este orice element obiectiv care intervine în producerea infracţiunii, indicele este un simptom care permite un diagnostic criminologic pus societăţii sau grupului studiat.1

Funcţia predictivă se întemeiază pe concepte operaţionale foarte variate, de la cel matematic până la cel euristic.2

Cele mai utilizate concepte predictive sunt: prezent, viitor, probabilitate, similitudine, extrapolare, hazard, risc, prognoză etc. Funcţia predictivă presupune anticiparea fenomenului infracţional în timp şi spaţiu.

Funcţia profilacticăScopul general al criminologiei este de neconceput fără elaborarea unor metode şi tehnici

de prevenire şi combatere a criminalităţii, pentru crearea unui climat de ordine şi siguranţă a comunităţii umane. În domeniul preventiv criminologia utilizează concepte precum: reacţia socială, controlul social, tratament, reintegrare, resocializare, prevenire primară, prevenire secundară şi prevenire terţială.

1.5. Caracterul pluridisciplinar al criminologieiPrimii oameni de ştiinţă care s-au preocupat de fenomenul infracţional au fost

matematicienii, care au utilizat „Statisticile criminale”.3

În procesul de cunoaştere a criminalităţii ca fenomen socio-uman, statistica, îndeosebi statistica penală (dar şi statistica industrială, agrară, comercială etc.) se arată a fi indispensabilă, deoarece criminalitatea constituie, în termeni statistici, un fenomen de masă, iar legităţile care o guvernează sunt legităţi statistice.

Informaţiile furnizate prin demersul statistic, adică prin observarea, prelucrarea şi analiza statistică a criminalităţii - în măsura în care se bazează pe date primare exacte şi complete, prelucrate cu procedee şi tehnici statistice, modeme - sunt în măsură să ofere o viziune clară asupra laturii cantitative a criminalităţii: mărimea, volumul, ritmul, rata medie anuală, distribuţia teritorială, intensitatea etc, în circumstanţe concrete socio-umane, de loc şi de timp. În elaborarea programelor de cercetare criminologică, în analiza şi evaluarea stării, structurii şi dinamicii criminalităţii, ca şi în prognoza criminologică pe orice termen (scurt, mediu sau lung), statistica este cea care aduce o contribuţie considerabilă în asigurarea progresului aplicativ al cercetării criminologice.

Criminoiogia românească preia din statistică nu numai datele brute privind evenimentele statistice (de tip infracţional săvârşite şi înregistrate în bazele de date) - observate, prelucrate şi analizate. Cercetările statistice româneşti în domeniul criminalităţii sunt similare "sondajelor".

Observarea, prelucrarea şi analiza statistică în domeniul activităţilor de aplicare a legii penale, ca şi materialele statistice privind executarea sancţiunilor penale, oferă posibilitatea cercetării ştiinţifice în criminologie să cunoască latura cantitativă a procesului de apărare socială a valorilor societăţii şi, pe această bază, să examineze multilateral, calitativ, gradul de eficienţă al

1 Gh.Nistoreanu, C.Păun – Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996.2 Euristica este ştiinţa care studiază activitatea creatoare, tehnica şi inovaţia intelectuală.3 G.Stefani, G.Levasseur şi R.Jambu-Merlin, Criminologie şi ştiinţă penitenciară, ediţia a III-a, Editura Dalloz, 1972, p.36.

12

Page 13: Criminologie Generala

intervenţiilor preventiv-educative şi sancţionatoare şi să formuleze, cu un grad de probabilitate ridicat, modele de intervenţie preventivă, în vederea sporirii fermităţii în aplicarea legii penale.

CRIMINOLOGIA Şl SOCIOLOGIA JURIDICĂSociologia, ştiinţă a ansamblului fenomenelor şi realităţii sociale sau ştiinţă a

sistemului social global, a formelor de viaţă socială omeneşti, a devenit astăzi o ştiinţă complexă, diversificată în numeroase specialităţi, şi anume sociologii de ramură - economică, politică, juridică etc. - care, fiind ancorate în realităţile sociale concrete, au un caracter aplicativ, operaţional şi relativ previzional.

Cercetarea sociologică atribuie un rol important investigării relaţiilor juridice. Sociologia juridică cercetează procesul de elaborare şi aplicare a dreptului, condiţionarea socială a concepţiilor, principiilor, categoriilor şi instituţiilor juridice, eficacitatea, legitimitatea şi validitatea reglementărilor juridice, corelaţia dintre conţinut şi forma dreptului1.

Un capitol distinct de preocupări în sociologia juridică îl constituie sociologia dreptului penal, care studiază condiţionarea şi implicaţiile sociale ale criminalităţii, câmpul şi structura relaţiilor sociale în care dreptul penal are vocaţia să intervină, problematica realităţilor sociale anterioare şi contemporane procesului de elaborare, aplicare şi organizare a executării sancţiunilor de drept penal, precum şi problematica conştiinţei juridice a maselor cu privire la fenomenul criminalităţii şi la acţiunea socială de apărare împotriva acestuia, factorii socio-culturali şi influenţa lor în determinarea naturii şi cuantumului acţiunii antiinfracţionale, costul şi timpul acţiunii sociale antiinfracţionale, problematica stabilităţii relative, mobilităţii şi eficacităţii sociale a sistemului dreptului penal.

Datele sociologiei româneşti, ale sociologiei juridice şi ale sociologiei dreptului penal sunt foarte importante pentru cercetarea criminologică, deoarece ele oferă principii, metode şi tehnici care reprezintă cadrul de referinţă, axiomele explicaţiei ce contribuie la abordarea şi analiza cu adevărat ştiinţifică a criminalităţii şi a activităţilor de prevenire şi combatere a manifestărilor contrare ordinii de drept.

CRIMINOLOGIA Şl PSIHOLOGIACriminologia împrumută din psihologie principii şi reguli metodologice şi tehnice

rezultate şi analizele proceselor psihice umane; împrumută, de asemenea, interpretarea dialectică a vieţii psihice, concepţiile privind psihologia conduitei şi legităţile acesteia etc. Concluziile criminologiei privind cauzalitatea fenomenului infracţional, cât şi cercetarea criminologică a resocializării celor condamnaţi sunt condiţionate de validitatea concepţiei teoretice a datelor şi concluziilor psihologiei, îndeosebi ale psihologiei sociale.

CRIMINOLOGIA Şl ŞTIINŢA DREPTULUI PENALDreptul penal, ca ştiinţă juridică, abordează criminalitatea, delincventa, prin referire la

sistemul normelor dreptului penal, dezvăluie conţinutul normativ şi social-politic al dreptului penal ca şi fundamentarea legităţilor obiective. De asemenea, dreptul penal studiază atât circumstanţele obiective şi subiective care determină apărarea penală a anumitor valori şi relaţii sociale, explicând atât modul, cât şi mijloacele de reacţie socială faţă de săvârşirea unor fapte periculoase.

Criminologia abordează criminalitatea prin prisma stării, dinamicii şi, mai ales, a cauzalităţii socio-umane a acestui fenomen, precum şi prin viziunea mecanismului social al prevenirii şi combaterii criminalităţii, încercând a identifica ansamblul şi funcţionalitatea metodelor, procedeelor şi mijloacelor sociale, inclusiv al sancţiunilor de drept penal care reprezintă mijlocul cel mai eficient de prevenire a faptelor interzise de legea penală.

CRIMINOLOGIA Şl CRIMINALISTICACriminalistica, disciplină a metodelor tehnice şi tactici de investigare a faptelor de natură

penală, intervine după ce fapta s-a consumat şi ea se limitează la identificarea probelor care să demonstreze vinovăţia sau nevinovăţia celui care a comis fapta infracţională.

Prin intermediul criminalisticii aflăm cum s-a produs fapta, iar prin intermediul criminologiei aflăm de ce s-a produs fapta.

1 N.Popa, Prelegeri de sociologie juridică, TUB Bucureşti, 1983, p.62-63.

13

Page 14: Criminologie Generala

Ambele discipline, atât criminalistica, cât şi criminologia au în comun drept obiect de cercetare: infracţiunea, infractorul şi victima.

CRIMINOLOGIA Şl DREPTUL PROCESUAL PENALDreptul procesual penal, ca ştiinţă, studiază principiile, categoriile, instituţiile şi normele

care reglementează procesul penal1 în întreaga complexitate şi în dinamica sa.Criminologia îşi lărgeşte sfera explicaţiilor privind legităţile luptei pentru prevenirea şi

combaterea criminalităţii, integrând datele, rezultatele şi concluziile ştiinţei dreptului procesual penal referitoare la căile, procedeele şi mijloacele juridice de sporire a eficacităţii procesului penal, în fiecare din fazele şi momentele desfăşurării lui, având la bază atât analiza cauzală a criminalităţii ca fenomen socio-uman, cât şi cercetarea sistemului general de metode, procedee şi măsuri de prevenire a criminalităţii.

1 N.Volonciu, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1972, p.24.

14

Page 15: Criminologie Generala

CAPITOLUL 2 METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE

2.1. Metodele cercetării criminologiceStudierea fenomenului infracţional existent într-o anumită arie geografică (pe un anumit

teritoriu) şi într-o anumită perioadă de timp, nu se poate realiza fără o cunoaştere profundă a dinamicii fenomenului. Cunoaşterea sub toate aspectele a fenomenului infracţional se realizează apelând la anumite metode ca: observarea, experimentul, metode clinice etc.

I. Metoda observaţiei, constă în urmărirea atentă şi sistematică a unor reacţii psihice a individului, cu scopul de a sesiza aspectele lor esenţiale, studierea nemijlocită a fenomenului infracţional şi reţinerea unor aspecte cantitative sau calitative ale acestuia.

Observarea ca metodă de cercetare criminologică poate îmbrăca două forme şi anume: forma empirică şi forma ştiinţifică.

Observarea empirică ia naştere în mod spontan în contactul zilnic dintre individ şi mediul înconjurător, fiind limitată la sfera de interese ale individului la grupul social din care face parte. Ea este incapabilă să ofere o imagine completă şi complexă a fenomenului observat. De cele mai multe ori este superficială şi inexactă, reţinând numai aspectele spectaculoase ale evenimentului sau situaţiei observate. Are un caracter subiectiv deoarece observatorul este influenţat de propriile sale percepţii, de interesele sale sau prejudecăţi în raport cu fenomenul observat.

Observarea ştiinţifică presupune cunoaşterea aprofundată a fenomenului infracţional sub toate componentele sale (compartimentul individual al delicventului sau de grup, acţiunile prin care acesta se manifestă, reacţia socială faţă de faptele antisociale etc.).

Observarea, se regăseşte şi la metodele particulare de investigare a criminalităţii (clinică, tipologică, predictivă), aceasta reprezentând momentul contractului iniţial între cel care face cercetarea şi obiectul său de studiu.

II. Experimentul, este o metodă cu grad înalt de generalitate, aplicată în cele mai diverse domenii ale ştiinţei. Ca metodă de investigare criminologică, experimentul constă în provocarea unui fenomen psihic în condiţii determinate, cu scopul de a găsi sau verifica o ipoteză.

În conceperea şi desfăşurarea unui experiment, se pot distinge mai multe etape:a) observaţia iniţială;b) elaborarea unei ipoteze în legătură cu soluţionarea problemei studiate;c) desfăşurarea experimentului conform scenariului;d) prelucrarea statistică a datelor înregistrate şi formularea concluziilor.Prin folosirea experimentului, se urmăreşte a se identifica legăturile existente între

diferite fenomene, dar mai ales să se descopere legătura cauzală dintre acestea.Există trei tipuri de experimente şi anume:

experimentul de laborator, creează condiţii optime de observare a fenomenului, eliminându-se factorii perturbatori, însă subiectul se află în condiţii artificiale, în faţa unor sarcini neobişnuite, fiind dificilă extinderea rezultatelor obţinute asupra comportării în condiţiile vieţii obişnuite:

experimentul standardizat, se desfăşoară într-o ambianţă obişnuită, însă subiectul este supus unor probe cu care nu este familiarizat, premisele acestora fiind standardizate aplicate pentru toţi subiecţii;

experimentul natural, constă în a urmări (monitoriza) o persoană sau un grup de persoane în condiţiile vieţii sale obişnuite, în care a intervenit o modificare.

III. Metoda clinică. Metoda experimentală oferă, de regulă, posibilitatea unei explorări a infractorului în general şi mai puţin a unui infractor individualizat, procedând la fragmentarea personalităţii acestuia în elemente singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate prin grupul de control. Din acest motiv, ea se cere a fi completată prin alte metode care să permită o abordare a

15

Page 16: Criminologie Generala

personalităţii infractorului în unitatea şi dinamica sa. O astfel de metodă este metoda clinică. Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui diagnostic şi

prescrierii unui tratament.În privinţa mijloacelor de realizare, metoda clinica nu operează: cu variabile ci se

bazează pe anamneză (istoria cazului sau studiul de caz).În cadrul cercetării criminologice studiul personalităţii infractorului are o importanţă

deosebită, motiv pentru care metoda clinică este utilizată frecvent. Ea reprezintă calea prin care se tinde către o cunoaştere multilaterală a personalităţii infractorului.

Pe baza unor tehnici complexe de investigare se poate ajunge la evidenţierea unor trasaturi ale personalităţii infractorului care vor permite formularea unui diagnostic pe baza căruia criminologul urmează să evalueze conduita viitoare a subiectului şi să formuleze un prognostic social. Pornind de la diagnosticul şi prognosticul formulat, se va elabora un program adecvat de tratament. Noţiunea de tratament îmbrăcă, în criminologia clinică, cel puţin două accepţiuni:

a) Prima accepţiune, se referă la modul de acţiune faţă de un delincvent, ca urmare a pronunţării unei sentinţe penale. Acest mod este condiţionat de natura sancţiunii aplicate (pedeapsa, măsura de siguranţă, măsura educativă) şi de cadrul legal ce stabileşte modul de executare a acesteia;

b) Într-o altă accepţiune, noţiunea de tratament desemnează o acţiune individuală desfăşurată faţă de un delincvent în vederea modelării personalităţii acestuia, în scopul de a înlătura factorii care-l determină să recidiveze şi să favorizeze resocializarea.

Metoda clinică se realizează în practică printr-un complex de tehnici de investigare, cum sunt: observarea, studierea documentelor, testele psihologice, interviul clinic aprofundat, examene de laborator etc.

IV. Metoda tipologică este una din cele mai vechi metode de cercetare criminologică şi a servit la:

- descrierea unui aşa-numit "tip criminal" în contrast cu tipul noncriminal;- descrierea unor tipuri particulare de criminali (de ocazie, inteligent, pasional, violent,

viclean etc);- stabilirea unei tipologii criminologice a actului infracţional.Metoda tipologică a fost îmbrăţişată de partizanii tendinţei bio- antropologice în

criminologie, preocupaţi să argumenteze existenta unui tip constituţional de infractor. Ea este prezenta, însă, şi în criminologia de orientare sociologică şi în cea de orientare psihologico-psihiatrică.

Metoda tipologică are la bază noţiunea de tip. Tipul reprezintă o combinaţie de trasaturi caracteristice pentru fenomenul studiat. O grupare de tipuri între care se repartizează diferitele trasaturi caracteristice ale fenomenului studiat constituie o tipologie.1

Diferitele tipologii se pot clasifica, pe de o parte, în tipologii specifice şi în tipologii de împrumut, iar pe de alta parte, în tipologii constituţionale, psihologice, sociologice, în raport cu orientarea lor teoretica.

Cesare Lombroso şi Enrico Ferri sunt cei care au creat primele tipologii specifice. Lombroso a încercat să demonstreze existenta unui tip unic de criminal înnăscut, prin reţinerea anumitor trasaturi, socotite stigmate ale crimei. Ulterior, Lombroso a realizat o tipologie mai diferenţiata, descriind şi alte tipuri de criminal (pasional, bolnav mintal, epileptic).

Un alt exemplu de tipologie specifica este cel realizat de criminologul austriac Seeling, care retine opt tipuri de criminali:

- criminalii profesionişti care evita, în general, să muncească, principala lor sursa de venit provenind din infracţiune;

- criminalii contra proprietăţii;- criminalii agresivi;- criminalii cărora le lipseşte controlul sexual;

1 C.Păun – Criminolgie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996.

16

Page 17: Criminologie Generala

- criminalii care într-o situaţie de criza nu găsesc decât o soluţie "criminală";- criminalii caracterizaţi prin lipsa de disciplina socială;- criminalii dezechilibraţi psihic;- criminalii care acţionează în baza unor reacţii primitive. Cu ocazia celui de-al VII-lea Congres Internaţional de Criminologie (Belgrad, 1973), s-

au ridicat numeroase obiecţii cu privire la valoarea metodei tipologice în criminologie şi s-a atras atenţia asupra pericolului pe care îl reprezintă interpretarea extremista a unor cercetări întreprinse pe aceasta baza.

V. Metoda comparativă. Este utilizată în paralel sau asociată cu alte metode în toate fazele procesului de cercetare criminologică, de la descrierea şi explicarea fenomenului infracţional până la prognozarea acestuia, la toate nivelurile de interpretare - fenomen, fapta penală, făptuitor -, atât în cercetarea cantitativa cât şi în cea calitativa.

O comparaţie presupune cel puţin două elemente care urmează a fi comparate. Într-o primă etapă se vor evidenţia asemănările şi deosebirile dintre acestea, urmând ca în etapă următoare ele să fie explicate.

Procedeele de comparare sunt:a) procedeul concordanţei are în vedere producerea unui anumit fenomen, precedată în

timp de acţiunea altor fenomene aparent fără legătura între ele. Pentru a se putea determina cauza, este necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare, să se determine elementul comun;

b) procedeul diferenţelor presupune că ori de câte ori un fenomen se produce în cazul în care sunt întrunite anumite condiţii, dar el nu se mai produce când una din aceste condiţii lipseşte, atunci această condiţie constituie cauza fenomenului;

c) procedeul variaţiilor concomitente - în măsura în care mai multe fenomene precedă un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variază în acelaşi fel cu fenomenul care succede constituie cauza.

VI. Metode de predicţie. Cercetarea de tip previzional este o problema foarte complexă, ea atingând în egală măsură dreptul penal, politica penală, penologia şi criminologia.

Problemele legate de previziunea, ştiinţifică în domeniul criminologiei privesc:- raportul dintre legităţile statistice şi prognosticul fenomenului infracţional; - opţiunea cu privire la factorii de predicţie de natura individuală; - activitatea de planificare în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului infracţional. In domeniul criminologiei, metodele de predicţie au urmărit în principal două obiective:a) formularea unor previziuni cu privire la evoluţia fenomenului infracţional pe o

perioada de timp dată;b) evaluarea probabilităţilor de delincventă.

2.2. Tehnici de cercetare criminologicăTehnicile de cercetare sunt procedeele practice prin care criminologia aplică o metodă

sau alta în cercetarea, cunoaşterea şi profilaxia fenomenului criminogen.1) Observarea este recomandată în studierea unor colectivităţi sau grupuri mai restrânse,

a unor activităţi determinate, întrucât actele comportamentale ale eşantionului ales sunt mai uşor de perceput, urmărit şi studiat.

Surprinderea, urmărirea şi examinarea manifestărilor comportamentale prin tehnica observării se poate realiza, în funcţie de scopul urmărit, asupra unor infractori sau grupuri de infractori aflaţi în stare de libertate sau în stare legală de reţinere sau deţinere.

Sunt cunoscute şi folosite mai multe tipuri de observare şi anume : a) în funcţie de relaţia observatorului cu realitatea, observarea poate fi directă (nemijlocită) sau indirectă (ex. studierea bazelor de date);

b) în funcţie de etapă cercetării, observarea poate fi globală, de familiarizare prealabilă cu tot complexul de situaţii în care se manifestă persoanele vizate, sau parţială, axată pe o anumită tematică;

c) în raport cu obiectivele şi scopurile urmărite, observarea poate fi sistematizată (de tip

17

Page 18: Criminologie Generala

cantitativ) şi nesistematizată (de tip calitativ), cu precizarea ca, în cazul observării ştiinţifice, termenul "nesistematizat" presupune o sistematizare cu un grad mai redus.

În principiu, în cazul cercetărilor cu scop de explorare a fenomenului, unde se urmăreşte o abordare globală, o identificare a problemelor ce urmează a fi studiate, observarea va fi aproape întotdeauna nesistematizată, în sensul că ea se va realiza în limitele unei scheme elastice, cu categorii largi, suple.

În cazul cercetărilor de diagnostic, în care ipotezele de cercetare sunt elaborate din start, observarea va avea un caracter sistematic. Ea se va limita la anumite aspecte considerate semnificative într-un context determinat şi în funcţie de un obiectiv precis. Realizarea acestui tip de observare reclama din partea cercetătorului o perfectă stăpânire a conceptelor (criminologice, juridice, psihologice etc.) cu care operează.

De altfel, utilizarea observării sistematizate este de dată mai recentă în criminologie, ea înscriindu-se în cadrul unor preocupări mai largi de organizare, de standardizare a proceselor studiate în vederea sporirii posibilităţilor de comparare, de identificare a unor constante şi chiar a anumitor legităţi ale fenomenului infracţional.

d) în raport cu poziţia observatorului faţă de sistemul studiat, observarea poate fi externa, observatorul rămânând în afara sistemului respectiv, sau interna, care implică o participare a observatorului la viata grupului studiat, motiv pentru care mai poartă şi numele de observaţie participativă. Această participare poate fi pasivă sau activă, parţială sau totală.

Tipuri de observatori. Observarea se realizează de câtre cercetătorul individual sau de câtre echipa de cercetători. De regula, observarea nesistematizată de tip participativ se realizează de un singur observator sau de o echipă restrânsă de cercetare. Observarea cantitativa sistematizata presupune, dimpotrivă, colaborarea unui număr mare de specialişti.

Indiferent cărui tip va aparţine observatorul, personalitatea acestuia va juca un rol foarte important în reuşita cercetării pe care o desfăşoară. Caracteristica principala a acestei tehnici constă în faptul că principalul instrument de culegere şi evaluare a datelor este instrumentul uman, cercetătorul însuşi. Acesta trebuie să dispună de talent in sesizarea evenimentelor, a conexiunilor între fenomene, să se integreze uşor în colectiv, să dispună de rigoare, precizie, luciditate şi obiectivitate. Nu în ultimul rând, observatorul trebuie să dispună de un bagaj teoretic corespunzător.

2) Chestionarul. Chestionarul reprezintă una din tehnicile de cercetare la care criminologii apelează destul de des întrucât ea poate fi utilizata în cele mai diferite scopuri, pe eşantioane mari, cu o structura eterogena, dispersate teritorial.

Chestionarul este folosit, în mod deosebit, în acele cercetări ce urmăresc să stabilească o evaluare de ansamblu a fenomenului infracţional, în afara datelor statistice oficiale. Studiile de victimizare sau de autoportret se bazează pe tehnica chestionarului, pentru a se obţine cifra neagra a criminalităţii. Chestionarul este aplicat şi în studiile privind reintegrarea post-condamnatorie, predicţia comportamentului delincvent, reacţia socială faţă de faptele antisociale etc.

Eficienţa investigaţiei prin chestionar, depinde în mare măsură de formularea întrebărilor, modul în care acestea reuşesc să exprime cât mai exact obiectivele cercetării.

În structura chestionarului, întrebările vor fi prezentate într-o anumită succesiune, astfel încât să se obţină date cât mai exacte cu privire la o persoană sau un grup social.

Existe chestionare cu răspuns deschis, când subiectul are libertatea de a răspunde cum crede de cuviinţă şi altele cu răspuns închis, în care i se prezintă mai multe răspunsuri posibile, din care el îl alege pe cel considerat convenabil. Acest tip de chestionar are avantajul că se completează uşor de către subiect şi poate fi cuantificat însă, are şi dezavantajul că poate sugera răspunsuri la care cel chestionat nu s-ar fi gândit.

Aşadar, chestionarul reprezintă o succesiune de întrebări logice sau de imagini grafice cu funcţii de stimul, în raport cu ipotezele cercetării, care prin administrarea lor de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea celui chestionat un comportament verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris.

18

Page 19: Criminologie Generala

3) Interviul. Interviul constituie o alta tehnica fundamentala de explorare ştiinţifica utilizata frecvent în criminologie. El s-a impus ca o tehnică mai flexibilă de investigare şi aprofundare a unor laturi sau trăsături legate nemijlocit de cunoaşterea faptelor şi de persoana infractorului (opinii, atitudini, motivaţii). El se deosebeşte de chestionar, care este o tehnică adecvată mai ales cercetărilor efectuate la scară mare, studierii globale a fenomenului.

Interviul este o tehnică de cooperare verbală între două persoane, anchetatorul şi anchetatul, ce permite anchetatorului să culeagă de la anchetat anumite date cu privire la o anumită temă.1

Clasificarea tipurilor de interviuA. În funcţie de gradul de formalism al interviului:a) Interviul formal se caracterizează prin faptul că întrebările, numărul, ordinea şi

formularea lor sunt prestabilite.Relaţia de comunicare între intervievat şi operatorul de ancheta este destul de limitata,

acesta din urma neavând libertatea să schimbe formularea sau succesiunea întrebărilor.b) Interviul neformal sau flexibil nu are la baza un chestionar cu întrebări prestabilite. El

se caracterizează printr-o mai mare libertate acordata operatorului de ancheta în dirijarea cursului interviului.

c. Interviul conversaţie sau cazual se desfăşoară ca o convorbire, un schimb de păreri între intervievat şi operator, cu privire la o temă cât mai concretă şi mai clar precizată pentru intervievat. Rolul operatorului este activ.

d. Interviul ghidat sau concentric se apropie de interviul formal, dar fără a avea rigiditatea acestuia. Problemele abordate sunt concentrate în jurul unei teme anume şi sunt sistematizate de către operator, într-o listă de control sau într-un ghid de interviu. Acest ghid cuprinde punctele esenţiale în jurul cărora se organizează interviul.

B. In raport cu modalitatea prin care sunt culese şi interpretate datele, există:- Interviul direct se bazează pe modalitatea directă de punere a întrebărilor şi de

interpretare a rezultatelor, considerându-se că răspunsul reflectă exact ceea ce subiectul a înţeles şi a dorit să exprime.

- Interviul indirect utilizează o cale ocolită, de culegere a datelor, întrebările puse urmăresc să obţină anumite informaţii de la cel intervievat pe o cale indirectă, ocolită.

C. Un tip aparte de interviu este considerat interviul clinic. Utilizat cu precădere în psihiatrie, el este folosit, în special, în criminologia clinică.

Examenul psihiatric al infractorului se bazează în special pe interviul clinic, atât în varianta formala (dirijată) cât şi nedirijată. Prin intermediul interviului clinic, specialistul analizează personalitatea infractorului, încercând a-i reconstitui trecutul pe baza mărturiilor sale.

Ancheta socială. Orice anchetă socială legată de problemele criminalităţii, vizează caracteristicile demografice ale populaţiei din rândul căreia provin participanţii la comiterea de infracţiuni şi mediul în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea până la săvârşirea faptelor antisociale. Prin conţinutul lor, anchetele sociale vizează criminalitatea prin cinci tipuri de probleme şi anume:

trăsăturile definitorii ale grupului de participanţi la comiterea de infracţiuni; mediul socio profesional de provenienţă a participanţilor; activităţile infracţionale analizate, respectiv valorile sociale vătămate, modul,

timpul şi mijloacele de comitere a infracţiunilor din eşantionul investigat, circumstanţele reale şi personale, consecinţele produse;

opiniile şi atitudinile participanţilor după rămânerea definitivă a sentinţelor de condamnare;

consecinţele faptelor, soluţiilor de aplicare a sancţiunilor penale, căile de resocializare a condamnaţilor.

Fiecare anchetă socială, trebuie să parcurgă următoarele etape:- organizarea anchetei (stabilirea temei, redactarea şi testarea tehnicilor de lucru);

1 Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., pag. 74.

19

Page 20: Criminologie Generala

- culegerea şi înregistrarea informaţiilor prin tehnicile folosite (observaţia, chestionarul, interviul, examinarea dosarelor penale etc.);

- analiza datelor şi informaţiilor privind grupul de delincvenţi;- concluziile cercetării şi valorificarea acestora (măsuri preventive, perfecţionarea

legislaţiei mşi a regimului sancţionatar, eficienţa procesului de resocializare etc.).

20

Page 21: Criminologie Generala

CAPITOLUL 3PRINCIPALELE ORIENTĂRI, TEORII ŞI CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE

3.1. Orientarea biologică. Originea acestei teorii o găsim în evoluţionismul lui Darwin, în concepţia lui Morell

asupra degenerescenţei1, în studiile de fizionomie ale lui Lavataer şi de fenologie ale lui Gall şi Spurzhein, precum şi în lucrările alieniştilor Pritcnard, Mandsley şi alţii2.

Cesare Lombroso s-a născut la Veneţia (1835-1909) şi a studiat medicina; ca profesor universitar de medicină legală, la Universitatea din Torino, a devenit cunoscut odată cu publicarea lucrării; „L’uomo deliquente” (1876), în care susţinea despre criminali că sunt rămăşiţele biologice ale unui stadiu de dezvoltare timpuriu. Această idee a fost iniţial sugerată de Darwin, care opina: „Bărbaţii cu nişte înclinaţii negative, care îşi fac ocazional apariţia în familii fără o cauză observabilă, pot fi rămăşiţe ale unei stări primitive din care ei nu au progresat vreme de generaţii."3 Referitor la cauzele comportamentului criminal C.Lombroso a formulat ideea conform căreia factorul cauzal multiplu se datorează unor motive biologice, psihologice şi de natură socială.

În primele ediţii ale lucrării „L’uomo deliquente”, Lambroso a extins concepţia lui Gall cu privire la corelaţia dintre anomaliile cutiei craniene şi funcţiile creierului şi la alte trăsături ale individului.

Efectuând examene antroponaetrice biologice, medicale şi psihologice pe 5.907 delincvenţi, el formulează ipoteza atavismului evoluţionist.

Potrivit acestei ipoteze, caracterele omului primitiv şi ale animalelor inferioare pot apărea la anumiţi indivizi sub forma unor "stigmate anatomice" (malformaţii) ale scheletului şi cutiei craniene, şi anume: asimetrie bilaterală, dezvoltarea masivă a maxilarelor, anumite anomalii ale urechilor, ochilor, nasului, mâinilor, picioarelor, degetelor etc.

Anomaliile menţionate, mai ales cele de natură atavică, constituie după C. Lombroso, un criminal înnăscut (individ cu puternice înclinaţii criminogene, ce nu pot fi neutralizate prin influenţa pozitivă a mediului).

La început, C. Lombroso a estimat tipul de criminal înnăscut la 65-70% din totalul criminalilor. După criticile ce i s-au adus, C.Lombroso a redus acest procent la 30-35%, ocazie cu care el a expus o tipologie complexă de criminali, respectiv tipurile: pasional, ocazional, epileptic şi din obişnuinţă.

Studiile de psihiatrie efectuate au arătat că ar există similitudini între criminalul înnăscut şi nebunul moral.

La vremea respectivă, teoriile lui Lambroso au determinat replici severe ale oamenilor de ştiinţă (Lacassagne, Manouvrier, Topinard şi Gabriel Tarde), care au evidenţiat limitele teoriei lui C. Lombroso, subliniind lipsa de caracter ştiinţific a conceptelor folosite şi erorile de ordin metodologic.

Cel care a infirmat puternic teoria lombrosiană a fost cercetătorul englez Ch. Goring, care a efectuat un studiu pe un eşantion de 3.000 de deţinuţi recidivişti, sintetizând 96 de trăsături, iar rezultatele obţinute au fost comparate cu cele obţinute din alt experiment efectuat pe un grup reprezentativ, în mare parte studenţi la Cambridge şi Oxford.

Teoriile "eredităţii"Referitor la influenţa factorului ereditar în geneza criminalităţii, Ch. Goring a impus o

nouă orientare în cercetarea etiologiei actului infracţional, anume: studiile efectuate asupra gemenilor, asupra arborelui genealogic şi cercetările de antropologie comparată.1 Ch.Norel in Traite des degenerescences de l’spece humaine, Paris, 1957, citat de Rodica M.Stănoiu, criminology, vol.I, Editura Oscar Print Bucureşti, 1995, p.137.2 R.M.Stănoiu, op.cit., p. 137.3 Ch.Darwin, în Strămoşul omului, John Muray, Lo0ndon 1871, p.137, citat de T.Amza în Criminologie, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.88.

21

Page 22: Criminologie Generala

În legătură cu studiile efectuate pe gemeni monozigotici şi dizigotici, un nume reprezentativ este cel al psihiatrului german Johannes Longe care a încercat să demonstreze predispoziţia ereditară în comiterea infracţiunilor, în cazul gemenilor monozigotici.

În S.U.A., prin intermediul lui Richard Dugdale, Eastbrook, Davenport şi Henry Goddard s-au efectuat studii de arbore genealogic. Prin aceste cercetări s-a încercat a se demonstra că în familii cu ascendenţi condamnaţi există un număr mai mare de infractori datorită factorului ereditar şi mediul familial.

În 1939, A.S. Hooton a efectuat cercetări de antropologie comparată pentru a demonstra că trăsăturile exterioare şi comportamentul sunt în strânsă legătură. Rezultatele au fost negative, neexistând nici dovada implicării inferiorităţii biologice în etiologia infracţionalităţii.

Teoriile biotipurilor criminaleCurentul biotipurilor criminale a fost susţinut de reprezentanţi precum: Ernst Kretschmer

în Germania, Wiliam Sheldon în S.U. A. şi N. Pende în Italia.În lucrarea "Fizic şi caracter " (Physique and character) a încercat să analizeze relaţiile

existente între diferitele tipuri biologice şi anormalitatea mentală şi a caracterului.Analizând conformaţia fizică a individului, Kretschmer a stabilit următoarele tipuri, şi

anume:• Tipul astenic (leptosom, cu trăsături longiline, umeri înguşti şi musculatură

subdezvoltată; este vorba de tipul rece, rezervat, nesociabil), fiind asociat cu infracţiuni contra proprietăţii.

• Tipul atletic (robust, musculos, având o stabilitate psihică, cu tendinţe explozive), fiind asociat cu infracţiuni contra persoanei.

• Tipul picnic (scund, având tendinţe spre îngrăşare; este prietenos, sociabil), fiind asociat cu fraudele, escrocheriile.

• Tipul displastic (cu disfuncţionalităţi glandulare), fiind asociat cu infracţiuni sexuale. Analizând dezvoltarea embrionului uman, W. Sheldon a stabilit un raport între

dezvoltarea corporală şi trăsăturile energo-dinamice ale personalităţii, sens în care a evidenţiat:• Tipul endomorf-viscerotonic, cu o puternică dezvoltare a organelor interne.• Tipul stomatotomic, cu musculatură dezvoltată puternic.• Tipul ectomorf-cerebrotonic, cu o dezvoltare pronunţată a scoarţei cerebrale şi a

inteligenţei.Constituţia biopsihologică şi inadaptarea socialăUn reprezentant de seamă al teoriei bioconstituţionale a fost criminologul suedez Olof.

Kinberg, cel care a fondat teoria inadaptării sociale,În lucrarea " Basic problems ofCriminology ", în 1935,O. Kinberg a elaborat conceptul de

constituţie biopsihologică. O. Kinberg înţelege prin constituţie biopsihologică dispoziţiile ereditare normale şi

caracterele fenotipice rezultate din acestea.Structura biopsihologică cuprinde câteva trăsături:• Trăsături ereditare normale care formează nucleul constituţional (fiind ansamblul

tendinţelor reacţionale ale individului);• Trăsături ereditare patologice.În funcţie de aceste trăsături, O. Kinberg menţionează două variante: constituţională şi

patologică.Varianta constituţională cuprinde câţiva factori principali ai constituţiei biopsihologice:• Capacitatea (inteligenţa )• Validitatea (energia cerebrală)• Stabilitatea (echilibrul emoţional)• Soliditatea (capacitatea de integrare sau disociere)În conformitate cu aceşti factori, Kinberg clasifică indivizii în: supercapabili, supervalizi,

superstabili, supersolizi şi, respectiv, subcapabili, subvalizi, substabili şisubsolizi.În cadrul acestei variante, O. Kinberg foloseşte conceptul de funcţie morală, care

22

Page 23: Criminologie Generala

cuprinde ansamblul ideilor şi emoţiilor individului, capacitatea acestuia de a evalua normele morale.

Inadaptarea, în concepţia lui O. Kinberg, reprezintă incapacitatea individului de a reacţiona normal la stimuli de mediu.

Variaţia patologică se referă la bolile psihice, tulburările grave de inteligenţă datorate dispoziţiilor ereditar patologice, traumatismelor cerebrale.

În concepţia lui Kinberg; omul rămâne o individualitate distinctă.Teoria constituţiei delincventeAceastă teorie aparţine italianului Benigno di Tulio, care înţelege prin conceptul de

constituţie acele demente ereditare şi congenitale dobândite în prima partea vieţii în special. În opinia lui di Tulio, constituţia delincventă este o rezultantă a acestor elemente ce creează anumite tendinţe criminogene, care favorizează comiterea unei infracţiuni de către un infractor.

Di Tulio subliniază că ceea ce îl determină pe individ să comită actul infracţional este nivelul excitaţiilor exterioare care formează un "prag" datorită căruia apare tendinţa criminogenă.

Limitele orientării biologiceOrientarea biologică a fost reprezentată de componenta biologică, fiind considerată drept

etalon de clasificare a indivizilor ca urmare a prezenţei anumitor anomalii bioconstituţionale. Chiar dacă au existat limite teoretice şi metodologice în cadrul orientării biologice, aceasta a înregistrat paşi importanţi în dezvoltarea criminologiei ca ştiinţă.

3.2. Orientarea psihologică3.2.1. Consideraţii generaleÎn cadrul orientării psihologice, sunt grupate principalele teorii şi concepţii

criminologice, a căror trăsătură comună rezidă în centrarea explicaţiei cauzale pe factori psihologici. Ceea ce le separă sunt, pe de o parte, caracterul mai mult sau mai puţin exclusivist al determinismului psihologic.

Prin intermediul orientării psihologice sunt examinate teorii extreme care reduc geneza crimei la psihicul uman, ca şi variante mai nuanţate a căror linie de demarcaţie faţă de orientarea biologică şi sociologică este mai greu de trasat, apartenenţa rezultând în ultimă instanţă, din accentele puse pe o categorie sau alta de factori.

Teoriile sau doctrinele psihologice au abordat diferite aspecte ale vieţii psihice sau ale psihicului uman. Ele cuprind o sumă minimă de cunoştinţe privitoare la diferitele resorturi psihice, iar, pe de altă parte, analiza lor critică, efectuată în scopul dezvăluirii meritelor şi neajunsurilor pe care le prezintă, ne facilitează înţelegerea corectă atât a rolului mediului extern în determinarea vieţii psihice, cât şi a rolului pe care diferite laturi ale acestei vieţi îl au sau îl pot avea în explicarea unor comportamente.

Orientarea psihologică pleacă de la ideea că între comportamentul normal şi cel delincvent nu există o diferenţă de natură, ci de grad, încadrând devianţa în domeniul psihologiei şi considerând-o ca rezultat al unui conflict între individul marcat de anumite particularităţi psihice şi anturajul său. Această orientare înfăţişează merite, îndeosebi sub raportul metodologic, întâlnim, astfel, un mod interesant de abordare a problematicii infractorului, şi anume cel indisciplinar -psihologic, medical şi sociologic; reţinem, de asemenea, preocuparea pentru latura practică a problematicii infractorului, de valoarea pe care un diagnostic criminologie o poate avea atât în individualizarea pedepsei, cât şi în cea de resocializare a infractorilor.

Analiza comportamentului criminal implică suficiente elemente de ordin individual, strâns legate de personalitatea făptuitorului, pentru ca întreaga paletă de atitudini şi acţiuni deviante să poată fi analizată în toată complexitatea şi profunzimea lor numai în cadrul conflictului dintre individ şi societate, între persoană şi autoritatea instituită.

În concluzie, prin analiza comportamentului se vehiculează, din unghiuri preponderent subiective, o diversitate de modele care împing în prim-planul genezei delincventei particularităţile de ordin psihic şi deficienţele sau reacţiile de personalitate ale infractorului.

Iniţiatorii orientării psihologice. Teorii premergătoare

23

Page 24: Criminologie Generala

Studiul psihologic asupra infractorului "normal" a luat avânt în primele decenii ale secolului XX, odată cu trecerea treptată în planul secund a şcolii antropologic-criminologice.

În istoria criminologiei, Lombroso şi alţii din vremea aceea au susţinut teza cu privire la criminal, potrivit căreia acesta este un tip aparte şi, în plus, criminalii constituie o categorie deosebită de oameni, care se deosebesc prin natura lor de noncriminali. Treptat-treptat, în măsura în care au avansat cercetările antropologice, psihologice şi sociologice, susţinerile lui Lombroso n-au rămas în esenţa lor în picioare. Cercetările lui Goring, Hooton şi alţii au arătat că multe din trăsăturile criminalului se regăsesc şi la populaţia noncriminală.

Dovezi cu privire la existenţa unor trăsături specifice criminalilor provin şi din partea lui Garofalo, care, la data aceea, a susţinut existenţa unei periculozităţi criminale speciale la unii infractori. Aceasta provenea, pe de o parte, de la anumite trăsături psihice şi morale care inspirau neîncredere şi teamă în conduita acestuia (comportări brutale, lipsă de milă, indisciplină gravă) şi, pe de altă parte, de la felul de viaţă pe care îl duceau după liberare (parazitism, lipsă de muncă, conflicte cu alţi oameni). După aceste criterii, criminalul este o persoană care prezintă trăsături criminale, care arată o personalitate criminală, deosebită de personalitatea noncriminală. Este adevărat că, de data aceasta, nu mai este o deosebire de natură, ci o deosebire cantitativă, o deosebire de grad. Aşa s-a ajuns la teoria personalităţii criminale, reprezentată de criminologul francez J. Pinatel.

Garofalo a acceptat ca munca sa de cercetare să fie încadrată în şcoala de antropologie, deşi nu s-a identificat cuLombroso, în numeroase rânduri criticând ideile acestuia, cu condiţia ca în lucrările sale "îi este garantat că ştiinţa psihologiei criminale este cel mai important capitol"1.

Pinatel a ţinut seama, în elaborarea teoriei sale, de teoriile biologice, psihologice şi sociologice din criminologia contemporană, mai ales datele reţinute de criminologia clinică, unde teoria este verificată de practică. În acest domeniu, cercetările lui Kretschmer, Kinberg, de Greef, di Tulio, care au examinat în mod riguros procesul de criminogeneză şi procesul de criminodinamică, au relevat trăsături de bază ale criminalului.

Ernest Kretschmer (1888-1864), psihiatru german, a observat existenţa unei relaţii precise între unele tipuri morfologice şi anumite tulburări psihice; pornind de la această observaţie, el a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare a lui Kretschmer ce interesează criminologia a fost "Structura corpului şi caracterul".2

Kretschmer consideră că, în funcţie de constituţia corporală, se pot distinge patru tipuri de indivizi, fiecare categorie având o înclinaţie mai puternică spre comiterea unor infracţiuni specifice:

- tipul picnicoform (sau picnic);- tipul leptomorf (sau astenic);- tipul atletomorf (sau atletic);- tipul displastic.Olof Kinberg a formulat teoria inadaptării bio-psihice, teorie ce se regăseşte în doctrina

criminologică fie sub denumirea "Teoria inadaptării" (J. Pinatel), fie sub denumirea "Teoria inadaptării biologice" (R. Gassin).

Pentru Kinberg, omul nu este o fiinţă doar biologică, ci şi psihologică şi socială, caracterizată prin "plasticitate", adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu numai în funcţie de influenţele fizice şi chimice, dar şi în funcţie de factorii psihologici şi sociali. Dacă plasticitatea nu se corelează cu influenţele mediului, se creează o stare de inadaptare între organism şi mediu. Inadaptarea poate avea surse şi forme diferite. Toate aceste forme de inadaptare pot, pe căi diferite, să ajungă la o inadaptare socială şi, cu sau fără alte simptome, la delict.

Manifestarea inadaptării sub forma unei încălcări a legii reprezintă, deci, o reacţie a individului la diverşi stimuli ai mediului. Dar, cum individul reacţionează în general, în opinia

1 Gh.Nistoreanu, C.Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000, p.93.2 R.Garofalo, Criminologie, Little, Braum, Boston, 1914, p.132; Valeriu Cioclei, Manual de criminologie, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p.104.

24

Page 25: Criminologie Generala

lui Kinberg, în funcţie de propria sa structură bio-psihică, rezultă că, pentru a stabili cauzele crimei, este necesar a se realiza structura bio-psihică a individului sau, altfel spus, personalitatea acestuia.

O altă teorie care a influenţat orientarea psihologică în criminologie este teoria constituţiei criminale a lui Benigno di Tulio. Prin constituţie criminală, autorul înţelege o stare de predispoziţie specifică spre crimă, altfel spus, capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalităţii oamenilor.

Pentru di Tulio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci totdeauna biosociologic. In acelaşi timp, biologicul nu poate fi desprins de psihic, deoarece în realitatea organică a corpului uman nu există nici o funcţie, afară de cele pur vegetative, care să se poată detaşa de activitatea psihică. Rezultă că personalitatea individului nu poate fi corect apreciată decât după criterii biopsihologice.

Psihiatria ocupă un loc important în dezvoltarea şi evoluţia teoriei psihanalitice a lui Freud, putând astfel fi considerată un punct de plecare al orientării psihologice.

Psihiatria, ca ştiinţă, a venit şi a îmbunătăţit metodele medicale în tratarea problemelor de bază ale bolilor mentale. Controlul comportamentului periculos al mentalului şi emoţionalului a constituit o preocupare încă din cele mai vechi timpuri, în societăţile timpurii, când deontologia reprezenta un sistem de gândire, acesta a dat o explicaţie adecvată atât pentru crima făcută, cât şi pentru starea de nesănătate a celui care a comis-o: influenţa spiritelor rele sau a Diavolului1.

Trebuie recunoscut că aceasta era chiar un obiectiv al şcolii naturaliste de gândire medicală din Grecia antică a anului 600 î.e.n.

Gândirea respectivă se baza pe teoriile lui Pythagoras (580-510 î.e.n.), Alcmaeon (550-500 î.e.n.), Empedocles din Agrigentum (490-430 î.e.n.) şiHippocrates, părintele medicinei, al cărui Jurământ este solemn asumat de toţi cei care practică această meserie.

Pythagoras şi elevul său Alcmaeon au identificat creierul ca fiind organul minţii şi, plecând de aici, au precizat că bolile mintale sunt disfuncţii ale acestui organ.

Empedocles a introdus anumite principii explicative ale personalităţii, care au fost folosite sute de ani şi care, de exemplu, explicau că delirul şi alte boli mentale sunt aspecte ale funcţiilor speciale ale creierului. Isteria, nebunia şi melancolia erau descrise ştiinţific şi lor le erau asociate moduri de tratament ca pentru orice altă afecţiune umană.

Orientarea psihologică a fost intens stimulată de apariţia lucrărilor lui Sigmund Freud şi ale succesorilor săi, lucrări cu un impact remarcabil în domeniul studiului psihologic al infractorului normal.

Scopul orientării psihologiceÎn ansamblul preocupărilor sale, criminologia are drept scop general stabilirea unei

politici eficiente de luptă împotriva criminalităţii, care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să prevină fenomenul infracţional, iar atunci când s-a comis o infracţiune, cei vinovaţi să fie traşi la răspundere penală.

Pe lângă scopul general există şi un scop particular şi imediat, acesta constituind criteriul de departajare dintre diferitele domenii ce se ocupă cu studiul criminalităţii. Criminologia tradiţională, studiind crima, criminalul şi criminalitatea, a urmărit relevarea cauzelor care îi determină să săvârşească atare acte reprobabile. În acest sens, criminologul francez J. Leaute consideră că scopul criminologiei generale este să cerceteze raporturile în cadrul cărora se produce fenomenul criminalităţii şi să desprindă acei factori cu caracter general care deosebesc delincventul de nondelmcvent, pe când scopul criminologiei clinice îl constituie reconstituirea interacţiunilor particulare (specifice) care au condus individul la comiterea crimei.

Indiferent de orientarea teoretică, "criminologia tradiţională" a fost dominată de paradigma etiologică (studierea cauzelor), deşi nu pot fi ignorate şi acele opinii care au susţinut că ştiinţa criminologiei nu se limitează numai la studierea cauzelor, ci urmăreşte şi elaborarea

1 A.Dincu, Bazele criminologiei, Ed.Proarcadia, Bucureşti, 1993, p.192-193.

25

Page 26: Criminologie Generala

unor măsuri de profilaxie a criminalităţii1.Orientarea psihologică urmăreşte aceeaşi linie a teoriilor cauzale şi, respectiv, a

criminologiei tradiţionale, încercând să ofere un tablou creionat în termeni psihologici al cauzelor orientării antisociale a individului.

Orientarea psihologică are drept scop demonstrarea existenţei unei personalităţi antisociale ce ţine de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul de formare ai acesteia.

3.2.2. Teoria psihanalitică a lui Sigmund FreudSigmund Freud şi psihanaliza. Sigmund Freud (1856-1939), medic neurolog şi psihiatru vienez, este creatorul

psihanalizei, care, după cum o numea el însuşi, este a treia mare înfrângere a orgoliului uman: "Copernic a arătat că Pământul nu este centrul universului, Darwin că omul este un animal printre altele şi psihanaliza demonstrează că «eul nu este stăpân la el acasă» ".

Psihanaliza este un set de idei extrem de complicat, deseori neunificate, fiindcă şi Freud însuşi şi-a revizuit de câteva ori ideile, iar urmaşii săi au continuat să propună revizuiri şi extinderi ale acestora şi după moartea sa2. Ea a abordat domenii delicate ale vieţii umane (copilăria, sexualitatea, arta) în care imixtiunea lucidităţii investigatoare se izbeşte, prin tradiţie, de multe prejudecăţi3.

Freud consideră că forţele pulsionale fundamentale ale individului sunt Erosul - ca sistem pulsional hedonic şi vital - şi Thanatosul - ca sistem distructiv; sau, altfel descrise, Erosul - ca instinctul vieţii sau al dragostei şi Thanatosul - ca instinctul urii şi al morţii.

El a fost primul care a operat radical asupra înţelegerii noţiunii de inconştient psihologic într-un dublu sens: pe de o parte, circumscriindu-i cu precizie domeniul, pe de altă parte, stabilind modul şi finalitatea cunoaşterii ei.

Demersul cel mai caracteristic al freudismului constă în extinderea determinismului la întreaga viaţă psihică, sub forma cauzalităţii absolute. întemeiat pe analiza a nenumărate cazuri, patologice şi normale, Freud afirmă, pentru prima oară în acest mod categoric, că în viaţa psihică nu există nimic arbitrar, nimic întâmplător şi nedeterminat, totul până la cele mai insignifiante gesturi, cuvinte, idei, emoţii, având fie o cauză conştientă, fie de cele mai multe ori o cauză ascunsă în structurile adânci ale inconştientului, ca atunci când este vorba de uitări de nume, pierderi de obiecte, greşeli de pronunţie, greşeli de scris, substituţii de cuvinte, intervertiri de expresii, fenomene pe care el le include în clasa manifestărilor de psihopatologie cotidiană. "Anumite insuficienţe ale psihicului nostru... - spune el - şi anumite acte în aparenţă neintenţionate se dovedesc, dacă le supunem examenului psihanalitic, ca fiind perfect motivate şi determinate de factori ce scapă conştiinţei".

Prin studiile efectuate, Freud a încercat să demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale ce ţine de sfera psihologiei normale şi să explice mecanismul de formare a acesteia. Pe bună dreptate se consideră că psihanaliza a constituit punctul de trecere de la psihologia criminală la criminologia patologică.

Teorii psihanalitice post-freudieneFreud nu a fost un criminolog. Preocupările sale în legătură cu mecanismele psihologice

care declanşează comportamentul infracţional au fost mai degrabă episodice. În schimb, viziunea sa asupra acestor mecanisme a influenţat în mare măsură cercetările criminologice ulterioare, rezultând un număr important de teorii al căror model etiologic este psihanalitic sau psihologic.

August Aichorn, un psiholog orientat psihanalitic, susţine existenţa mai multor surse alternative pentru declanşarea actului criminal, bazându-se pe anii de experienţă din instituţiile pentru delincvenţi.

În urma studiilor întreprinse, a constatat că mulţi copii din instituţia sa aveau supraeul subdezvoltat, astfel că, din punctul său de vedere, criminalitatea şi delincventa erau, în principal,

1 J.Pinatel, Traite de droit penal et criminologie, Dalloz, Paris, 1963, p.448.2 Tudor Amza, op.cit., p. 148.3 Victor Săhleanu, Psihanaliza; pro şi contra, în Lupta de clasă, Anul LI,5, 1971, p.76.

26

Page 27: Criminologie Generala

expresii ale unui Sine neregulat. Aichorn a atribuit aceasta faptului că părinţii copiilor respectivi ori lipseau din viaţa lor, ori nu-i iubeau, astfel că aceştia au eşuat în formarea ataşamentului intim necesar unei dezvoltări normale a Supraeului. El şi-a bazat tehnicile de tratament, pentru aceşti copii, pe crearea unui mediu plăcut şi fericit, în aşa fel încât să promoveze tipul de identificare cu adulţi pe care copiii eşuaseră să le exprime mai devreme.

Aichorn a utilizat noţiuni referitoare la nevroze şi psihoze pentru a explica anumite componente antisociale. Acesta consideră că, deşi mediul social îl influenţează, individul nu trece la săvârşirea faptei penale decât dacă este predispus în această direcţie. Această predispoziţie a numit-o "delincventă latentă".

Fr. Alexander şi H. Staub au elaborat cea mai cunoscută variantă a teoriei criminalului nevrotic, teorie expusă în lucrarea acestora "Criminalul şi judecătorii săi", publicată în anul 1929 la Viena.

În viziunea celor doi cercetători, criminalitatea poate fi clasificată în următoarele trei categorii:

1. Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate;2. Criminalitatea ocazională, specifică persoanelor şi situaţiilor în care Supraeul

suspendă instanţa sa morală, în urma unei vătămări sau ameninţări iminente pentru Eu (cazurile în care conduita criminală este consecutivă unui şantaj, unei ameninţări, ori unei stări apropiate de legitima apărare);

3. Criminalitatea obişnuită - această categorie cuprinde, la rândul ei, trei tipuri de criminali:

a) criminali organici, a căror personalitate ţine de psihiatria clasică (bolnavi mintal care prezintă alterări ale capacităţii de discernământ ori lipsa acestuia);

b) criminali normali, caracterizaţi prin aceea că sunt sănătoşi din punct de vedere psihic, dar sunt socialmente anormali; aceştia fac parte, de regulă, dintr-o colectivitate criminală şi se comportă conform moralei acesteia; nu reprezintă conflict între Eu şi Supraeu;

c) criminali nevrotici, respectiv cei care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente; Eul este învins de Sine, care scapă determinării Supraeului; în aceste cazuri se constată existenţa unui sentiment de vinovăţie, însoţit de angoasa pedepsei; criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morală, ca o autorizare a recidivei; doar gândul criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate şi nevoia de pedeapsă.

Una dintre cele mai importante teorii psihanalitice pentru analiza criminologică a comportamentului infracţional aparţine lui Alfred Alder (1870-1937), care-a devenit cunoscut în urma inventării conceptului de "complex de inferioritate".

Teoria lui Alder pleacă de la sentimentul de inferioritate al individului care declanşează dorinţa acestuia de a-şi depăşi condiţia proprie, în contextul unor relaţii de compensare sau supracompensare.

Complexul de inferioritate poate conduce la săvârşirea de infracţiuni, deoarece aceasta este o cale extrem de facilă ca individul să atragă asupra sa atenţia opiniei publice, în acest fel compensându-şi psihologic propria inferioritate.

O anumită influenţă asupra criminologiei au avut şi tipologiile constituite pe baze psihanalitice. Cari Gustav Jung (1875-1960) joacă un rol important în acest domeniu, în principal datorită introducerii tipului psihologic şi conceptelor sale de introvertit şi extrovertit.

C.G. Jung a fost unul dintre primii discipoli ai lui Freud. La puţin timp după ce cade sub influenţa psihologiei alderiene, Jung se separă însă de Freud şi iniţiază cercetări autoriome prin care încearcă să dezvolte unele aspecte ale teoriei şi practicii psihanalitice.

În ceea ce priveşte tipologia intro-extraversiune, Jung pleacă de la consideraţia că Freud a limitat etiologia nevrozelor la tulburări de ordin sexual, restrângând inconştientul la un conţinut refulat care priveşte sexualitatea. Jung recunoaşte valabilitatea teoriei sexualităţii, dar o consideră ca exprimând un singur punct de vedere, printre altele posibile. Într-adevăr, arată C.G. Jung, A. Alder a demonstrat că, în ceea ce priveşte dinamica persoanei şi inconştientul, realitatea şi explicaţia acestora pot fi întemeiate şi din punctul de vedere al trebuinţei de

27

Page 28: Criminologie Generala

dominare.Tipul introvertit se defineşte ca un caracter meditativ, rezervat, care nu abandonează uşor

valorile intelectuale, morale etc, dimpotrivă, le apără; tipul extravertit este tipul omului "deschis", adaptabil la cele mai diverse situaţii, impetuos etc.

O altă interpretare, influenţată de tipologia lui Jung aparţine lui H. Eysenck. încercând să demonstreze existenţa unei personalităţi specifice infractorului, Eysenck consideră că principala cauză a criminalităţii trebuie văzută în eşecul unei anumite componente a personalităţii de a se comporta acceptabil din punct de vedere moral şi social. Eysenck ajunge la concluzia că tipul extravertit manifestă o mai redusă condiţionare şi apare mai frecvent printre infractori.

Teoria personalităţii criminale Conceptul de personalitate criminalăCriminologia - spre deosebire de alte discipline umaniste - abordează personalitatea

umană din perspectiva implicării acesteia în problematica etiologiei şi profilaxiei manifestărilor infracţionale, căutând să dea răspuns la întrebări atât de dificile ca: cine e infractorul? cum apare şi, spre deosebire de alţii, adoptă modelul comportamentului criminal?. Conceptul de personalitate a infractorului a suferit, în evoluţia criminologiei, interpretări diferite, aproape fiecare autor având propria sa definiţie, propriul lui punct de vedere asupra personalităţii1.

Din multiplele cercetări asupra criminalului, atât cele de criminologie generală, cât şi cele de criminologie specială (psihologie criminală), ori, mai ales, cele de criminologie clinică, rezultă că între criminal şi noncriminal nu sunt deosebiri de natură, ci de grad. Potrivit acesteia, şi unul, şi altul sunt împinşi la acţiuni şi activităţi de anumite nevoi, mobilul; şi unul, şi altul sunt ajutaţi sau neajutaţi de anumite capacităţi, de anumite acte de voinţă etc. Aceste elemente psihice, fizice şi altele la criminali sunt uneori mai puternice, de exemplu, impulsurile, mobilurile - agresivitatea, sexualitatea; şi altele mai slabe - de exemplu, voinţa, stăpânirea de sine şi altele.

Pe această linie de gândire s-a observat că nu toate aceste elemente psihice stau pe acelaşi plan şi nu trebuie observate în mod izolat, ci pe ansamblu şi, îndeosebi, în felul cum se grupează, că mai importantă este "constelaţia" lor, spre exemplu impulsuri puternice şi voinţă slabă; asemenea constelaţii şi structurări au un anumit accent de durată şi stabilitate, de exemplu, la recidivişti aceste elemente sunt mai evidente. Se mai constată că unii recidivişti comit uneori aceleaşi crime şi că dovedesc precocitate în manifestările criminale; ei manifestă un fel de înclinaţie spre crimă şi, mai ales, spre anumite crime; totodată, aceştia arată persistenţă pe calea criminalităţii şi ocolirea muncii, neîncadrare în rândul oamenilor cinstiţi, dovedesc periculozitate socială, fiindcă au o înclinaţie şi pornire spre crimă.

Astfel de trăsături şi manifestări îi caracterizează pe criminali şi îi deosebesc de noncriminali. Dar deosebirea nu este, după cum am mai spus, de natură, criminalii nu sunt o altă speţă de oameni, ci o deosebire de grad sau de prag, care caracterizează pe criminali.

Crima - spune Pinatel - este un act omenesc, iar criminalii sunt oameni ca şi noncriminalii, dar ei se disting de alţii deoarece comiterea crimei este expresia unei diferenţe de grad, deci cantitativă, şi nu calitativă; există o diferenţă de grad între psihismul criminalilor şi acelaşi noncriminalilor2.

Cercetarea criminologică trebuie să scoată în evidenţă tocmai aceste deosebiri de grad, care caracterizează pe criminali. în felul acesta, criminalul este o persoană care se deosebeşte totuşi de noncriminal, este o personalitate înclinată spre crimă, adică o personalitate criminală.

Această problemă a trăsăturilor de bază şi specifice criminalilor a fost sesizată de mult în criminologie, îndeosebi de criminologia clinică şi, în special, în problema etiologiei crimei. Autori ca Pinatel, di Tulio, Kinberg, de Greef şi alţii au cercetat şi au formulat, pe baza acestor trăsături, teoria personalităţii criminale. S-au menţionat trăsături psihologice caracteristice la criminali, cum sunt: agresivitatea, egocentrismul, indiferenţa afectivă, lipsa de inhibiţie şi altele.

1 H.J.Eisen, Crime and personality, London, 1964, p.2-3.2 J.Pinatel, op.cit., p. 391.

28

Page 29: Criminologie Generala

La problema trăsăturilor personalităţii criminale s-a ajuns în criminologie după ce s-a parcurs un drum lung şi ocolit. în ştiinţa criminologiei s-a pus mereu întrebarea de ce infractorul nu se opreşte de la comiterea crimei nici de teama oprobriului social, care înconjoară pe criminal, nici de teama pedepsei ce urmează după comiterea faptei. S-a răspuns: criminalul este lipsit de prevedere, criminalul nu are stăpânire de sine, nu are putere de inhibiţie a pornirilor sale antisociale etc. S-a dovedit că aceste trăsături sau capacităţii psihice nu sunt suficiente ca să oprească pornirea criminală. Criminologia modernă, îndeosebi criminologia clinică, au scos în evidenţă trăsături ale criminalului care sunt mai puternice decât lipsa de prevedere, inhibiţia etc. şi datorită cărora criminalul nu se opreşte de la comiterea faptei criminale, trăsături cum sunt: agresivitatea, egoismul sau altele de natura acestora din urmă, care, împreună, fac ca un criminal să prezinte o stare de pericol social, în sensul că acesta este înclinat să comită crime.

Conţinutul teoriei personalităţii criminale a lui J. PinatelCea mai ambiţioasă dintre ipotezele avansate în cadrul orientării psihologice aparţine

criminologului francez Jean Pinatel.Preluând ceea ce, în opinia autorului, constituie elementele pozitive ale teoriilor despre

criminal, mai ales viziunea dinamică asupra instanţelor personalităţii de la psihanaliză şi abordarea diferenţială a mecanismelor şi proceselor criminogene ale trecerii la act din varianta psihomorală, J. Pinatel construieşte o teorie explicativă centrată în jurul conceptului de personalitate criminală.

J. Pinatel respinge însă teza existenţei unei diferenţe de natură între infractor şi noninfractor. După cum am arătat în secţiunea anterioară, J. Pinatel susţine existenţa unei diferenţe de grad între personalitatea infractorului şi personalitatea noninfractorului ca şi între diferitele categorii de infractori de la ocazional la recidivistul înrăit. Sub acest aspect, teoria lui J. Pinatel este ceva mai moderată decât a predecesorilor săi.

Pentru a se pune în lumină această diferenţă de grad este necesar să se evidenţieze acele trăsături psihologice care determină transformarea asentimentului temperat în asentiment tolerat şi mai apoi trecerea la act.

Sintetizând ceea ce cercetările criminologice relevaseră până atunci, J. Pinatel consideră că nici una din trăsăturile frecvent întâlnite la infractori nu este suficientă prin ea însăşi să imprime o anumită orientare antisocială personalităţii. Numai o reuniune a unor astfel de trăsături într-o constelaţie conferă personalităţii un caracter specific şi îi imprimă o anumită orientare.

Această constelaţie de trăsături ar reprezenta nucleul central al personalităţii criminale, care apare ca o rezultantă, şi nu ca un destin. Autorul consideră că trăsăturile frecvent întâlnite la infractori sunt: egocentrismul, labilitatea psihică, agresivitatea, indiferenţa afectivă.

În cele din urmă, vom analiza, în lumina concepţiei lui Pinatel, aceste trăsături care stau la baza personalităţii criminale.

A. EGOCENTRISMUL. Egocentrismul, ca trăsătură a persoanei, se caracterizează prin tendinţa de a raporta totul la propria persoană, atât din punct de vedere afectiv, cât şi cognitiv. În anumite limite, egocentrismul priveşte conservarea de sine, afirmarea de sine. Sub raport mintal, persoana îşi face o imagine pozitivă despre sine, ea considerând că propria persoană este punctul de reper pentru toate sentimentele, emoţiile, toate raportându-se la sine şi pentru sine. Dar, procedând astfel, omul se rupe de realitatea imediată şi cade în subiectivism, nerecunoscând importanţa lumii înconjurătoare, îndeosebi lumea socială, ceilalţi oameni.

Egocentricul îşi minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi insuccesele, iar atunci când greşeşte, în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă cu virulenţă.

Sub raport afectiv, se dezvoltă exagerat sentimentul de afirmare proprie, iar când acesta nu reuşeşte, se dezvoltă invidia şi mânia pentru ceilalţi oameni. Se ajunge la sentimentul de frustrare, disperare, orgoliu, vanitate, tot atâtea stări afective care împing pe om la izolare sau conflict cu oamenii1.

Aceste stări pot evolua într-o direcţie psihotică, spre mânie, paranoia etc. De multe ori,

1 J.Pinatel, op.cit., p.480.

29

Page 30: Criminologie Generala

egocentrismul se poate asocia cu egoismul, care înseamnă punerea intereselor proprii mai presus de interesele altora, ale celorlalţi oameni, ale societăţii.

Egoismul înseamnă lipsa sentimentului de simpatie şi generozitate faţă de alţi oameni. Egocentricul, marcat şi de egoism, ajunge uşor la conflict cu ceilalţi membri ai societăţii şi la comiterea de infracţiuni, fie infracţiuni contra persoanei - ameninţare, vătămări corporale, ale moralei, fie infracţiuni contra patrimoniului, furturi, înşelăciuni, falsuri etc.

Egocentrismul, bazat pe tendinţa de afirmare de sine şi a intereselor proprii, se poate asocia şi cu diferite trăsături de la alte tipuri de infractori, cum este infractorul agresiv, infractorul lacom, doritor de înavuţire etc, iar tendinţele spre comitere de infracţiuni devin tot mai puternice, îndeosebi infracţiunile contra persoanei. Chiar şi la tipurile de infractori sexuali, infractori profesionali - recidivişti - etc, egocentrismul joacă un rol stimulator şi declanşator de infracţiuni.

În ceea ce priveşte rolul egocentrismului (şi egoismului) în stimularea, declanşarea şi trecerea la comiterea crimei, este evident că tendinţa egocentristă (şi egoistă) este mai puternică şi învinge orice tendinţă de opunere la crimă, orice tendinţă de reţinere de teama oprobriului social sau de teama ameninţării cu pedeapsa. Teama de oprobriu sau de pedeapsă este mai mică în comparaţie cu orgoliul, vanitatea, tendinţa de dominare, intoleranţă ori aroganţă, alimentate de egocentrismul criminalului.

B. LABILITATEA. Trecerea la comiterea unei crime este favorizată şi stimulată de o altă trăsătură de bază a criminalului, anume labilitatea. Denumirea acestei trăsături provine de la cuvântul latin "labilis", care înseamnă ceva ce "se ţine într-un fir de păr", a fi gata să cadă, a se rupe, a aluneca. Este vorba de o structură psihică şi morală care este opusă structurii solide, structurii stabile.

Structura labilă este o structură slabă, schimbătoare, cu voinţă slabă, cu putere de stăpânire slabă şi nestatornică. O asemenea structură poate să cuprindă mai multe planuri, cum ar fi: afectivitatea, supusă unor fluctuaţii; prevederea redusă şi nesigură; iniţiativa, însoţită de renunţare; puterea de voinţă şovăitoare şi schimbătoare; influenţabilitate şi sugestibilitate pronunţate; luarea de hotărâri pripite şi apoi părăsite; relaţii de prietenie cu alţi oameni, trecătoare şi schimbătoare; labilul este ca un lichid fără formă care ia forma vasului în care se toarnă.

Labilitatea este influenţată şi de tipurile de criminali. La criminalul normal, neafectat de tulburări psihice deosebite, labilitatea se manifestă în anumite limite acceptabile, dar la criminalii cu tulburări emoţionale şi la care nici nivelul de inteligenţă nu este ridicat labilitatea este mai slabă şi trecerea la comiterea unei crime este mai uşoară. Ea este pronunţată şi la tipul de criminal impulsiv; de asemenea, se constată şi o lipsă de control al stărilor emoţionale. În cazurile de stări psihopatice, nevrotice, de asemenea, labilitatea este slabă, iar trecerea la comiterea unei crime este mai uşoară.

C. AGRESIVITATEA. În procesul de trecere la comiterea unei infracţiuni (crime), trăsătura agresivităţii infractorului joacă un rol important. De regulă, cele mai multe infracţiuni constau într-o faptă pozitivă -, se face ceva - într-o acţiune comisivă (se loveşte, se sustrage), care presupune trei etape (luarea hotărârii, înlăturarea temerii de oprobriul opiniei publice şi de pedeapsa prevăzută de lege), agresivitatea intervine în etapa a treia, etapă ultimă, adică trecerea la săvârşirea concretă a faptei (când se loveşte, se sustrage un bun etc). Atare acţiuni presupun forţă şi acte de agresiune.

Agresivitatea este o formă de manifestare a unei tendinţe, a unui instinct existent în lumea animală şi cea umană, anume tendinţa sau instinctul de combatere (combativ), care constă în acte de înlăturare a unor obstacole ce intervin în momentele de împiedicare a animalului sau omului de a-şi consuma hrana, apa etc, pentru satisfacerea unei nevoi (foame, sete, apărare de un pericol etc). În atare situaţii, agresivitatea este utilă în limite necesare. În cazul comiterii unei crime, agresivitatea se foloseşte în limite depăşite şi în scopuri antisociale. Agresivitatea devine un factor de pericol social, manifestându-se printr-un comportament violent şi distructiv.

Agresivitatea este, după teoria criminologică, de mai multe feluri: autoagresivitate, ce

30

Page 31: Criminologie Generala

constă în îndreptarea caracterului agresiv spre propria persoană exprimându-se prin automutilări, tendinţe de sinucidere; agresivitate fiziologică (adică forţa fizică, forţa fiziologică a omului), care este influenţată de emoţii mari, pasiuni, de factori sociali (conflicte sociale etc); agresivitatea patologică, în cazul persoanelor psihopatice sau psihotice (epilepsie, beţie, în cazul unor maladii mintale).

Pinatel mai distinge două forme ale agresivităţii: ocazională şi profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă; este întâlnită cu precădere în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, constant.

Agresivitatea se dezvoltă în cazul împiedicării satisfacerii unor trebuinţe, dorinţe (când nu se poate ajunge la obiectul care ar satisface acea dorinţă). O asemenea obstrucţionare provoacă emoţii vii, tulburare, mânie şi, prin aceasta, agresivitatea creşte. Nu sunt lipsite de importanţă cazurile de frustrări, de lipsire violentă de un obiect care ar satisface unele nevoi (materiale sau morale), care conduc apoi la tulburări morale mai intense. Agresivitatea, ca structură psiho-fizică, devine un motiv şi o mijlocire de comitere de infracţiuni.

D. INDIFERENŢA AFECTIVĂ. Indiferenţa afectivă este o stare fizico-psihică ce devine o trăsătură caracteristică a unor Criminali, stare care favorizează trecerea la săvârşirea unei crime. Ea constă în absenţa unor emoţii şi sentimente de omenie ce privesc relaţiile dintre oameni. Este vorba de emoţii şi sentimente de simpatie, prietenie între oameni, datorită cărora oamenii nu-şi fac rău unul altuia sau unii altora. Acestea creează o sensibilitate a omului faţă de semenul său, emoţii şi sentimente de participare la bucuria şi durerea altuia, dar mai ales o sensibilitate morală, adică o sensibilitate la ceea ce este bine şi rău pentru altul. Aceste stări afective sunt mijloace de solidaritate primară între oameni şi mijloace de netrecere la săvârşirea de infracţiuni.

Criminologia modernă, mai ales criminologia clinică, prin J. Pinatel, a dezvăluit că o trăsătură importantă a criminalului este lipsa acestor stări afective, este aşa-numita indiferenţă afectivă, inclusiv indiferenţa morală a criminalului, trăsături care generează sau favorizează săvârşirea de infracţiuni. Adică, în cazul în care infractorul a învins oprobriul public faţă de comiterea unei infracţiuni, dacă a învins teama de pedeapsa ce îl ameninţă, el ar putea să se reţină de la comitere, datorită sentimentului de milă faţă de victimă, datorită rezistenţei sale afective (durerea, suferinţa victimei). Dar, în cazul criminalului stăpânit de indiferenţa afectivă, stăpânit de lipsă de milă, el nu mai întâlneşte nici o piedică emotiv-morală şi trece la săvârşirea infracţiunii.

Indiferenţa afectivă relevă ideea că infractorul este lipsit de inhibiţia necesară pentru a se opri de la comiterea crimei, inhibiţie pe care o aduce suferinţa altuia. Cercetările psihiatrice au arătat că la tipurile de criminali perverşi există o răutate, o inafectivitate.

Originile indiferenţei afective pot fi un deficit bio-constituţional moştenit. Perversiunea criminalului izvorăşte din plăcerea morbidă ce i-o provoacă suferinţa altuia. Dar aceste origini pot fi şi de ordin educativ şi datorate mediului social. în familiile în care părinţii au atitudini şi comportări dure, cu acte de violenţă frecvente, copiii seamănă cu părinţii. De Greef a cercetat cazuri patologice unde, fiind vorba de crime grave (pasionale), criminalul îşi impune un proces de inhibiţie afectivă, un proces care înăbuşă manifestarea emoţiilor şi sentimentelor de simpatie şi milă pentru alţii, ca apoi să poată săvârşi fapta mai uşor. Este un proces de stingere a emoţiilor şi sentimentelor de bine pentru oameni, un proces de "sălbăticire" afectivă1.

Referindu-se la rolul fiecăreia dintre cele patru componente ale nucleului personalităţii, Pinatel le atribuie următoarea distribuţie: agresivitatea joacă un rol de incitare, fiind o componentă activă, celelalte trei - egocentrismul, labilitatea, indiferenţa afectivă - au rol de a neutraliza inhibiţia trecerii la act prin împiedicarea subiecţilor de a lua corect în considerare aprecierea socială ori sentimentul de compasiune şi simpatie pentru altul.

Cu alte cuvinte, rolul lor este de a da cale liberă de manifestare a agresivităţii. Pe bună

1 J.Pinatel, op.cit., p. 512.

31

Page 32: Criminologie Generala

dreptate, Pinatel observă că, în general, există tendinţa de a se atribui totul agresivităţii, trecându-se în umbră rolul negativ al tuturor celorlalte componente ale personalităţii, deşi, în realitate, comportamentul delincvenţional devine de cele mai multe ori posibil tocmai inexistenţei frânelor care, în mod obişnuit, inhibă la indivizi normali starea de agresivitate.

El mai observă, de asemenea, în mod întemeiat, că fiecare din cele patru componente negative ale personalităţii se pot înfăţişa cu grade de intensitate diferite: în hiper-, mezo- sau hipo-, fără a viza prin aceasta domeniul patologiei mentale, deci fără a interesa sectorul psihiatric.

Pinatel susţine că existenţa personalităţii criminale este supusă la două condiţii: o primă condiţie, care deja am sesizat-o, întrunirea tuturor trăsăturilor de mai sus (egocentrism, agresivitate, labilitate, indiferenţă afectivă); şi o a două condiţie, persoana respectivă să prezinte o stare de pericol social, o stare periculoasă. Autorul menţionează că în 15% din cazuri pentru infractori starea periculoasă este episodică, trecătoare, că pentru 20% ea este cronică, iar pentru 55% ea este marginală; din această categorie se recrutează cei mai mulţi infractori recidivişti sau ocazionali.

Studiile realizate de Pinatel au reliefat şi alte aspecte psihologice ale criminalului care vin să întregească conceptul de persbnalitate criminală.

În primul rând, sunt evocate trăsăturile emotiv-active, cum sunt trebuinţele şi tendinţele, care sunt elemente dinamice, elemente determinante la acţiuni şi activităţi; aici trebuie menţionate diferite mobiluri şi motive psihice. în această privinţă, se afirmă cu putere că atât criminalii, cât şi noncriminalii surit împinşi la fapte de trebuinţe şi tendinţe (foame, afirmare de sine, combativitate, teamă, mânie, sentimente, pasiuni etc). Dar ceea ce îl caracterizează pe criminal este că la acesta aceste trăsături sunt excesive, nestăpânite, datorită cărora criminalul nu se poate stăpâni. Mai este şi voinţa slabă, lipsa de putere de inhibiţie. În plus, criminalii sunt caracterizaţi şi prin trăsături de temperament excesive: impulsivitate, insensibilitate, excitabilitate etc, tot atâţia factori subiectivi care conduc la crimă. Tot aici amintim trăsăturile psihopatice şi neurotice, care la criminali sunt mai frecvente decât la noncriminali.

O trăsătură de bază, caracteristică criminalului, este şi nivelul scăzut de inteligenţă. în cercetările asupra criminalului se subliniază în mod constant nivelul mintal redus. După felul crimelor, se constată: cei ce comit furturi, 34% sunt debili şi 26% sunt înapoiaţi mintal; că cei ce comit omoruri, 47% sunt debili mintali şi 26% sunt mărginiţi; că cei ce comit violuri, 50% sunt debili mintali şi 50% sunt înapoiaţi mintal.

Aspectul psihologic al criminalului, susţine J. Pinatel, trebuie completat şi cu alte elemente. Astfel, nivelul de cunoştinţe, nivelul de instrucţie a criminalului este, în general, scăzut. Acest lucru se exprimă în numărul mare de analfabeţi în rândurile criminalilor, numărul mare de absolvenţi de numai 1-3 clase şcolare elementare, în numărul mare de delincvenţi care au întrerupt sau abandonat şcoala. De aici, unele consecinţe negative privind nivelul scăzut de cunoştinţe referitoare la normele de conduită socială, nivelul scăzut de pregătire profesională şi altele.

S-au abordat şi alte aspecte privind viaţa psihică a criminalului. Pinatel menţionează unele forme de evoluţie psihică şi socială, în sensul că persoana umană parcurge, în dezvoltarea şi maturizarea sa, un proces care conduce la deplina maturizare. Or, la unii criminali se observă o stare de imaturitate socială, ce se manifestă prin: neînţelegerea şi necunoaşterea răspunderii sale faţă de alţi oameni, prin neluarea în seamă a intereselor altora, refuzul admiterii că dorinţele lor au unele limite, anume dorinţele, interesele altor persoane; hoţul, agresivul, violatorul nu înţeleg, nu admit că şi victima are anumite drepturi.

Pinatel susţine că există anumite componente psihice comune la infractori, şi anume: nesuportarea vreunei constrângeri şi ordini în viaţa lor, control de sine slab, impulsuri puternice şi nestăpânite, egoism, absenţa oricărei bunăvoinţe pentru alţi oameni, nerecunoaşterea crimei comise. La acestea se mai adaugă instabilitatea afectivă şi sărăcia intelectuală.

Criminalii, după comiterea faptei criminale, sunt urmăriţi şi cercetaţi penal, sunt traşi la răspundere penală. Tragerea la răspundere presupune, mai întâi, responsabilitate, anume

32

Page 33: Criminologie Generala

capacitatea mintală de a-şi da seama de fapta făcută, apoi culpabilitate, adică înţelegerea că-i vinovat, apoi imputabilitate, adică înţelegerea că atribuirea faptei criminale i se face lui fiindcă el a săvârşit-o, că fapta săvârşită i se impută, se pune pe seama celui care a comis-o, că acesta trebuie să răspundă penal, adică trebuie să suporte pedeapsa ce i se aplică şi să o execute. Or, criminalii, ca trăsături specifice, nu văd şi nu înţeleg aceste procese şi stări psihice, cum le înţeleg oamenii necriminali, organele de urmărire penală şi judecătoreşti. Criminalii le înţeleg aşa cum le-au trăit ei, adică subiectiv, nu obiectiv, aşa cum s-au desfăşurat şi petrecut. Criminalii, în general, au responsabilitatea, au capacitatea mintală, dar mai socotesc că fapta săvârşită de ei este o faptă de "facere de dreptate", cu de la sine putere, că ei au suferit frustrări, de aceea au comis crima, că nu sunt vinovaţi, că nu se poate şi că nu-i drept să li se impute fapta şi să răspundă penal. Din acest punct de vedere, criminalii resping reproşul, imputabilitatea, vinovăţia şi răspunderea penală.

Cum spune Pinatel, viaţa interioară a criminalului, aşa cum este trăită de acesta, nu coincide cu viaţa acestuia văzută de alţii - autorităţi sau societate. Din păcate, în anumite cazuri dramatice, de exemplu, în caz de condamnare pe nedrept, aceştia uneori au dreptate.

3.3. Orientarea sociologicăA. Considerate generaleÎn timp ce reprezentanţii orientării biologice, ai orientării psihologice au abordat etiologia

de ordin endogen a criminalităţii, adepţii orientării sociologice au preferat analiza cauzelor de ordin exogen, acordând o deosebită importanţă determinărilor de ordin social.

Primele explicaţii etiologice de tip sociologic au fost grupate sub denumirea generică de Şcoala franco-belgiană a mediului social45.

Şcoala cartografică (geografică)Reprezentanţii de seamă ai acestei şcoli au fost Lambert A.J. Quetelet (1796-1874) şi

Andre-Michel Guerry (1802-1S66), care au realizat o analiză statistică a criminalităţii.Quetelet, ca specialist în ştiinţele sociale, a utilizat metode statistice şi matematice pentru

a analiza influenţa factorilor sociali şi individuali în etiologia crimei. Rezultatele cercetărilor întreprinse menţionau despre:

- vârstă, că ar avea cea mai mare influenţă în comiterea crimei (faptele erau săvârşite cu violenţă contra persoanei, în tinereţe, şi contra proprietăţii odată cu înaintarea în vârstă);

- sex (bărbaţii erau mai uşor vulnerabili în ceea ce priveşte predilecţia spre comiterea de infracţiuni); femeile având o frecvenţă infracţională mai mică şi se orientau spre infracţiuni contra proprietăţii);

- anotimpul (vara se comitea un număr mai mare de infracţiuni contra persoanei, iar iarna predominau acele infracţiuni contra proprietăţii);

- climatul (cel din sud stimula săvârşirea infracţiunilor contra persoanei, iar cel din nord stimula contra proprietăţii);

- eterogenitatea socială, ca rezultat al imigrării, determina discriminare, inegalitate socială şi violenţă;

- profesia are un anumit impact asupra tipului de delict comis;- sărăcia, ca şi consecinţă a trecerii de la confort la disconfort);- alcoolismul influenţează săvârşirea infracţiunilor cu violenţă.Şcoala sociologică. Teoria lui DurkheimEmile Durkheim (1858-1917), considerat ca fiind unul dintre pilonii sociologiei ca

ştiinţă, are merite deosebite în analiza criminologică a fenomenului infracţional. Durkheim considera că însăşi criminalitatea este un fenomen social normal, care se manifestă inevitabil în toate societăţile. De aici rezultă că infracţionalitatea nu este determinată de cauze excepţionale, ci, în primul rând, de structura socioculturală căreia îi aparţine.

Crima, afirmă Durkheim, constituie un factor de sănătate publică. În planul analizei criminologice, Durkheim a elaborat conceptul de anomie (a nomos - fără norme), care desemnează o stare obiectivă a mediului social, caracterizată printr-o dereglare a normelor

33

Page 34: Criminologie Generala

sociale, datorită unor schimbări bruşte (războaie, revoluţii, crize economice etc).Şcoala mediului social (sau şcoala lioneză)A fost fondată de A. Lacassagne (1843-1924) şi L. Manouvrier (1850-1922), promovând

teoria conform căreia mediul social are un rol determinant în geneza criminalităţii.Teoria lui Lacassagne cuprindea două noi idei, şi anume:- "societăţile nu au decât criminalii pe care îi merită";- "mediul social este mediul de cultură al criminalităţii, iar microbul este infractorul". De

aici, leitmotivul criminologiei sociologice care susţine că "fiecare societate conţine tipurile de infracţiuni şi de infractori care corespund condiţiilor economice, culturale, morale şi sociale proprii".

Şcoala interpsihologicăA fost reprezentată de Gabriel Tarde (1843-1904), asociat şi prieten al lui Lacassagne,

care face din sociologie o interpsihologie47. în concepţia acestuia, socialul este guvernat de relaţiile psihologice dintre indivizi, bazate pe legea imitaţiei. Imitaţia constituie, astfel, principala cauză a criminalităţii. Tarde, în urma studiului întreprins, evidenţiază existenţa unor infractori de profesie care se caracterizează prin limbaj (argou), semne de recunoaştere (tatuaje) şi reguli de asociere (grupuri de răufăcători). Spre deosebire de Durkheim, Tarde consideră infractorul ca fiind un parazit social, refuzând să considere crima ca pe un fenomen normal al vieţii sociale.

Teoria sociologică multifactorialăConsiderat drept fondatorul criminologiei sociologice, EnricO Ferri (1856-1929) acceptă

determinismul endogen al maestrului său prin cercetările sale asupra cauzelor exogene, socio-economice ale fenomenului infracţional. E. Ferri considera delictul un fenomen complex, cu determinare multiplă, atât fizico-socială, cât şi biologică, în modalităţi şi grade diferite, în funcţie de caracteristicile persoanei implicate, ale locului şi timpului comiterii faptei penale.

E. Ferri a realizat o clasificare a factorilor criminogeni48 astfel: - factori antropologici (endogeni) specifici constituţiei organice a infractorului, cei

specifici constituţiei sale psihice şi, în ultimul rând, caracteristicile personale (vârstă, sex etc);- factori fizici sau cosmo-telurici (climatul, natura solului, anotimpurile, condiţiile

atmosferice etc);- factorii mediului social: densitatea populaţiei, familia, educaţia, opinia publică,

producţia industrială, alcoolismul, organizarea economică şi politică etc.B. Tendinţe moderneTeoria "asociaţiei diferenţiale" şi teoria "conflictului de culturi"Teoria "asociaţiei diferenţiale", în criminologia americană contemporană, cunoaşte

răspândire mare; ea aparţine lui Edwin Sutherland, în lucrarea intitulată "Introducere în criminologie ".

În concepţia teoriei "asociaţiei diferenţiale", conflictul culturilor este principalul temei al explicării criminalităţii; se susţine că delincvenţii au valori diferite faţă de cele ale nedelincvenţilor, că, prin urmare, subgrupurile în conflict apar din cauza diferenţierii sociale ocazionate de industrializare. De altfel, susţinătorii acestei teorii au avansat teza că rata criminalităţii este mai ridicată în acele subgrupe sociale cu puternice tradiţii infracţionale.

Demersul teoretic al concepţiei "asociaţiei diferenţiale" consideră comportamentul infracţional ca un comportament "învăţat" sau contractat în alt mod, în interacţiune cu alte persoane, în cadrul unui proces de comunicare verbală şi neverbală şi implicit de deprindere a unor tehnici de săvârşire a infracţiunilor şi a unor concepţii favorabile încălcării legislaţiei penale1.

Teoria "asociaţiei diferenţiale" a inspirat şi teoria "conflictului de culturi", cercetată de Thorsten Sellin ("Culture Conflict and Crime ", New York, 1938), potrivit căreia, în cadrul "subculturii delincvente" se stabileşte un sistem de norme şi valori distincte de cultură dominată sau centrală; odată constituită, subcultura respectă aceste norme şi impune o conduită determinată membrilor ei. În acest sens, potrivit opiniei teoreticienilor "subculturii delincvente",

1 A.Dincu, op.cit., p.62.

34

Page 35: Criminologie Generala

membrii se integrează grupului pe măsură ce se deprind să adopte tipul de comportament valorificat de către grup. În acest sens, criminalitatea apare ca un fel de limbaj care exprimă valorile şi modurile de comportare ale acestor grupuri; comportamentul infracţional apare, cu alte cuvinte, ca un comportament dobândit care este apreciat ca satisfăcător de individ, deoarece îi permite să fie recunoscut ca membru al unui grup.

Limitele teoriei "asociaţiei diferenţiale " şi ale teoriei conflictului de culturiNici teoreticienii "conflictului de culturi" nu definesc în mod explicit conceptele de

"cultură" şi de "structură socială" cu care operează. De asemenea, teoria "asociaţiei diferenţiale" denaturează cauzalitatea criminalităţii americane prezentând, spre exemplu, criminalitatea imigranţilor în SUA ca un fenomen pe care, inevitabil, îl învaţă şi aparţin imigranţilor, ca o fatalitate ce se transmite din generaţie în generaţie.

Aceste teorii referitoare la criminalitate sunt subiectiviste: dintr-un fenomen social, concret-istoric, criminalitatea ajunge să fie o chestiune a fiecărui individ care învaţă comportamentul preluând tradiţiile delincvente ale unui grup sub-cultural.

Teoria anomieiE. Durkheim a fost cel care a folosit prima dată termenul de anomie pentru a desemna o

relaţie dezorganizată sau alterată între ordinea socială şi aspiraţiile sau aşteptările individuale. Anomia, din perspectiva lui E. Durkheim, este pusă pe seama societăţii care, ca rezultat al dezorganizării normative, vede reducându-i-se posibilităţile de control asupra individului şi activităţii sale.

R. Merton, în mod substanţial, a răspândit teoria anomiei, arătând că în societatea americană există un set de valori dominante, fundamentale - cum ar fi prosperitatea, libertatea, achiziţia -, acceptate de întreaga populaţie printr-un consens pe care legea penală îl consacră; mijloacele de realizare a acestor valori nu sunt însă la dispoziţia tuturor membrilor societăţii, împrejurare care generează o stare de anomie, un sentiment de nedreptate, de imposibilitate de a atinge obiectivele şi de a satisface aspiraţiile sociale, ceea ce conduce la folosirea mijloacelor ilicite de realizare, la apariţia devianţei, inclusiv a criminalităţii. Teoria anomiei concepe astfel devianţa, inclusiv delincventa şi criminalitatea ca o reacţie - dezvoltată sub imperiul unei tensiuni şi anxietăţi psihologic considerabile - a unor indivizi înstrăinaţi, dezarmaţi, în neputinţă de a-şi realiza aspiraţiile care, în aceste condiţii, au sentimentul că sunt izolaţi, că societatea este "blocată", că mijloacele legale sunt ineficace pentru atingerea obiectivelor de progres: oriunde există prăpastia dintre aspiraţii şi posibilităţi de realizare se iveşte devianţa şi, deci, delincventa.

Limitele teoriei anomieiDacă însăşi criminalitatea este expresia unei tensiuni, autorii americani ai anomiei merg

până acolo încât identifică chiar tipuri de tensiuni psihice în care discrepanţa dintre aspiraţii şi posibilităţi apare mai vădit, este mai frecventă, mai intensă - a unor sentimente de frustrare, de nedreptate, a indivizilor ce se văd în imposibilitatea de a-şi atinge scopurile cu mijloacele legale de care dispun, atunci criminalitatea încetează a fi un fenomen social, convertindu-se într-un fenomen individual; impasul în subiectivism al teoriei este considerabil.

Dar, totuşi, teoria anomiei nu este lipsită de unele merite, şi anume demersurile cercetătorilor americani de explorare a zonei subiective a comportamentului infracţional au identificat şi unele motivaţii individuale reale, în cazul unor infracţiuni.

Teoria clinicăAceastă concepţie are drept obiectiv esenţial studiul "trecerii la act" şi se sprijină pe

metode de tipologie a delincvenţilor pentru a face accesibile observaţiile clinice; ea îşi propune să examineze personalitatea delincventului în vederea prevenirii în special a recidivei şi, în general, pledează pentru resocializarea condamnaţilor. Promotorii orientării clinice susţin, potrivit metodei lor de diagnostic criminologic, că un individ relevă o "stare periculoasă" şi, deci, un potenţial criminogen mai ridicat de "trecere la act" cu cât sunt mai pronunţate trăsăturile de egocentrism, labilitate, agresivitate şi indiferenţă afectivă şi invers.

Limitele concepţiei cliniceTeoreticienii acestei concepţii încearcă a desluşi etiologia (cauzalitatea) unui fenomen

35

Page 36: Criminologie Generala

prin excelenţă social, cum este cel al criminalităţii, în termeni biopsihologici. Astfel, Pinatel admite în etiologia actului criminal şi factori sociali, ca dovadă că ei preconizează că diagnosticul criminologic al conduitei infracţionale se compune din combinarea influenţelor biologice cu cele sociale.

Construcţia teoretică a criminologiei clinice acordă o insuficientă atenţie dimensiunii sociale a cauzalităţii comportamentului infracţional.

Teoria interacţionistăInteracţionismul a apărut în doctrina americană a anilor 1960, ca o replică împotriva

concepţiilor care ignorau reacţia socială, care nesocoteau valoarea şi relaţia dintre reacţia socială şi criminalitate; doctrina americana a interacţionismului s-a născut în condiţiile de criză a vieţii americane instituţionale - criză manifestată în special în creşterea instituţiilor birocratice de control social şi amestecul din ce în ce mai puternic al acestora în viaţa indivizilor.

Interacţioniştii doresc să schimbe ceva în ortodoxismul dominant anterior în doctrina americană asupra cauzalităţii care considera că "răul generează rău"; de aceea, ei au părăsit domeniul de cercetare a cauzalităţii criminalităţii şi au studiat procesul calificării ("etichetării") unei persoane ca infractor, urmărind să descopere modul în care, prin intermediul organelor de control al criminalităţii, este "stigmatizată" o persoană ca infractor.

În formula clasică, aşa cum a fost formulată în criminologia americană de Lemert, Chamblis şi Becker, Erikson şi Cohen, teoria interacţionistă consideră comportamentele umane ca fiind infracţionale datorită împrejurării că grupurile sociale dominate în societate le califică ca fiind deviante; altfel spus, în concepţia interacţionistă punctul de plecare al calificării unui comportament uman ca fiind infracţional este "reacţia societăţii", mai exact a grupului dominant sub raport economic şi politic, care aplică "stigmatul" de infractor.

36

Page 37: Criminologie Generala

CAPITOLUL 4 CAUZALITATEA ÎN CRIMINOLOGIE

4.1. Cauzele fenomenului social al criminalităţii 4.1.1. Factorii criminogeniAbordarea individuală a factorilor criminogeni trebuie canalizată spre un anumit scop, şi

anume acela de a releva corelaţiile existente între o condiţie sau o diversitate de condiţii şi criminalitate.

J. Pinatel clasifica factorii criminogeni în factori geografici, economici, culturali şi politici. R. Gassin este sceptic cu privire la faptul că mediul geografic ar constitui un factor criminogen relevant la nivelul fenomenului infracţional. H. Mannheim tratează cauzele de ordin social ale criminalităţii.

D. Szabo analizează problema cauzalităţii, neevidenţiind cauzele criminalităţii ca fenomen social şi cauzele actului infracţional concret.

Din perspectiva celor afirmate, în ceea ce priveşte analiza factorilor care determină criminalitatea ca fenomen social, aceştia se pot clasifica în factori economici, demografici, culturali şi politici.

Factori economiciStarea economică a unui stat, a unei zone mai restrânse, poate determina sau influenţa

anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul infracţional. Factorii economici ce pot fi consideraţi cu conţinut criminogen sunt industrializarea, şomajul, nivelul de trai şi crizele economice.

Industrializarea este cea care oferă locuri de muncă, posibilităţi de instruire şi specializare oferind creşterea nivelului de trai al oamenilor. Fenomenul de industrializare produce unele efecte secundare, cum ar fi:

- creşterea masivă a mobilităţii orizontale a unei întregi populaţii rurale, care se deplasează spre zonele industrializate. Înlocuirea mediului social rural cu cel urban, în care individul a devenit un necunoscut, este de natură să producă efecte negative asupra acestei categorii de oameni, provocând modificări în structura lor de personalitate;

- industrializarea produce o specializare cu efecte de înstrăinare;- industrializarea afectează grav echilibrul ecologic, producând efecte care accentuează

starea de stres a muncitorilor şi a celorlalţi membrii ai societăţii.Şomajul exercită o influenţă negativă prin scăderea nivelului de trai, dar şi prin instabi-

litatea emoţională pe care o determină, îl pune pe individ să nu-şi mai poată realiza, prin mijloace legale, aspiraţiile sale.

Şomajul are implicaţii şi asupra structurii familiale. Autoritatea tatălui scade, rolul său de "cap" al familiei fiind alterat.

Nivelul de trai. Sărăcia nu are doar o dimensiune economică obiectivă, ci şi o dimensiune spirituală. Dimensiunea obiectivă se raportează la un nivel de trai mediu într-o societate dată. Dimensiunea subiectivă se referă la percepţia individuală, la evaluarea personală pe care individul o face statutului său economic. Astfel, acelaşi salariu poate fi considerat foarte bun de unele persoane, în timp ce altele îl pot considera insuficient pentru un trai decent. Alături de sărăcie, care îi poate determina pe unii indivizi să comită infracţiuni, se adaugă şi dorinţa de îmbogăţire, care, şi ea, poate împinge spre delincvenţă.

Crizele economice. Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentuează în timpul crizelor economice, care afectează atât producţia, cât şi nivelul salariilor şi rata şomajului. În lipsa unei protecţii sociale, persoanele afectate pot fi foarte vulnerabile în ceea ce priveşte predilecţia spre criminalitate.

Factorii demograficiStatistic, s-a constatat că exploziile în rata natalităţii, structura demografică a sexelor,

37

Page 38: Criminologie Generala

mobilitatea geografică şi socială a populaţiei reprezintă factori criminogeni importanţi.Relaţia existentă între rata natalităţii şi criminalitate este de natură indirectă, la

amplificarea delincventei juvenile contribuind o multitudine de alţi factori, între care putem evidenţia structura familială, carenţele instructiv-educative, rolul negativ al mass-media ş.a.

Mobilitatea socială şi urbanizareaMobilitatea socială este determinată cel mai adesea de urbanizare şi are astfel consecinţe

criminogene certe. Mobilitatea conduce la dezorganizarea instituţiilor sociale existente şi la crearea altora noi.

Creşterea rapidă a mediului urban care nu permite amenajarea cartierelor; mediul tehnic urban, manifestat în forme multiple, cu structuri modificate permanent; rapiditatea transformărilor social-culturale; toate acestea supun personalitatea umană la perturbaţii evidente.

Scăderea controlului social atât informal, cât şi formal determină creşterea delincventei.Factorii socio-culturali"În sens larg, cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de

societatea omenească de-a lungul istoriei. În criminologie interesează în mod deosebit acei factori culturali care au un rol predominant în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor şi care, finalmente, îi conduc la săvârşirea faptelor antisociale"1.

FamiliaFamilia este un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind alcătuită din soţ-soţie şi copiii

născuţi din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga şi alte rude), pe care îi unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale.

Astăzi, familia tinde tot mai mult să se reducă la un cuplu orientat unidirecţional spre viitor, chiar dacă acest viitor are multe incertitudini. Simbolismul casei strămoşeşti este loc sacru unde se reînnoiesc şi întăresc legăturile de rudenie; este din ce în ce mai puţin perceput în aglomerările urbane. Odată cu mobilitatea societăţii moderne, casa copilăriei rămâne până la urmă o simplă amintire.

Opiniile asupra familiei sunt însoţite de numeroase paradoxuri şi contradicţii. O parte din studiile pe această temă, precum şi presa, televiziunea repetau obsesiv: "dispariţia familiei", "familia în bucăţi", "familie asistată", "familia destrămată", accentuând asocierea între familie şi criză. Rămâne totuşi o certitudine că familia contemporană şi-a micşorat atât dimensiunile, cât şi rolurile, restrângându-se în bună parte la cuplul conjugal. Din punct de vedere economic, ea a încetat să devină o comunitate de producţie, fiind doar una de consum. De menţionat faptul că nici funcţia de asistenţă pe care o realiza altădată: îngrijirea bătrânilor, a rudelor bolnave, astăzi familia nu o mai îndeplineşte, fiind alarmantă situaţia în care România, se pare, nu este pregătită să suporte o astfel de schimbare a raporturilor sociale interfamiliale.

Remarcat este că funcţia pe care o păstrează, totuşi (dar chiar şi aceasta este împărţită cu alte instituţii), în pondere destul de mare, este aceea de socializare şi educare a copiilor.

"Astfel, una din cele mai importante funcţii ale familiei constă în educarea şi formarea tinerilor, în vederea integrării lor optime în viaţa şi activitatea socială".

După cum am observat, familia, celula de bază a societăţii, cum a mai fost numită, are o serie de valenţe, rolul de socializare imprimând copilului un anumit standard valoric, precum şi atitudini de aderare ori de lipsă de cooperare faţă de anumite valori sociale.

"Familia asigură copilului siguranţa indispensabilă atingerii maturităţii intelectuale, sociale şi culturale, precum şi o identitate proprie în baza căreia va fi acceptat ca partener social"2.

În ultimul timp însă, un asemenea punct de vedere a fost depăşit, considerân-du-se că, de fapt, în cazul familiilor dezorganizate, nu structura familiei ca atare se face vinovată de apariţia conduitelor deviante, ci marile ei lipsuri: "carenţa familiei constând în incapacitatea ei psihologică, pedagogică şi morală".

"Ce este de fapt familia dezorganizată? Este familia care îşi pierde integritatea ca urmare

1 Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p.151.2 Gh.Nistoreanu, C.Păun, op.cit., p. 152.

38

Page 39: Criminologie Generala

a separării părinţilor datorită unor motive precum: desfacerea căsătoriei prin divorţ, decesul unuia din părinţi".

Studiile asupra delincventei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului, precum şi a afecţiunii acestora, ca urmare a divorţului, i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte antisociale. Astfel, divorţul, care duce la dezorganizarea familiei, poate contura serioase tulburări afective şi tulburări comportamentale, ce conduc la neadaptarea socială.

Numeroase date de anchetă efectuată pe copii delincvenţi demonstrează faptul că, în mare măsură, comportamentul deviant este determinat de dezorganizarea vieţii familiale ca o consecinţă a divorţului.

Nu de puţine ori, copiii care resimt puternic influenţele climatului conflictual familial fug de acasă şi caută să găsească diferite grupuri de apartenenţă care, la rândul lor, pot fi orientate antisocial. Situaţia este mult mai dramatică în cazul în care, în cadrul familiei, sunt cazuri de alcoolism, imoralitate şi promiscuitate. Astfel, după unii cercetători, alcoolismul în familiile din care provin delincvenţii se manifestă într-o proporţie de aproape trei ori mai mare decât în celelalte familii.

Familiile caracterizate printr-un potenţial conflictogen ridicat şi puternic carenţiale din punct de vedere psihoafectiv şi psihomoral afectează în cea mai mare măsură procesul de maturizare psihologică şi psihosocială a personalităţii copiilor. Fuga de acasă a copiilor, asociată cu lipsa de supraveghere parentală, îi determină să adere la unele medii şi grupuri extrafamiliale cu un mare potenţial delincvenţial.

Eşecuri privind integrarea şcolarăChiar dacă nu în totalitate, un mod de validare a strategiilor educaţionale utilizate în

cadrul familiei îl constituie adaptarea şi integrarea şcolară. Nivelul de adaptare şi integrare şcolară, la rândul lui, poate fi analizat în funcţie de doi indicatori mai importanţi:

a) randamentul şcolar (note, medii, rezultate, performanţe etc);b) gradul de satisfacţie resimţit de elev (motivaţie, interese, atitudini pozitive, atracţie-

preferinţă în raport cu viaţa şi activitatea şcolară).Copiii inadaptaţi şcolar intră în categoria "copiilor problemă", care adoptă o conduită

deviantă în raport cu cerinţele vieţii şi activităţii şcolare."Aceşti copii se caracterizează de obicei prin: insubordonare în raport cu regulile şi

normele şcolare; lipsa de interes faţă de cerinţele şi obligaţiile şcolare; absenteismul, frecvenţa redusă; repetenţia; conduita agresivă în raport cu colegii şi cadrele didactice".

Cercetările efectuate confirmă faptul că există o corelaţie între conduita delincventă şi nivelul pregătirii şcolare, în sensul că delincvenţii minori, de regulă, prezintă un nivel de pregătire şcolară foarte scăzută.

Impactul activităţilor din timpul liberMajoritatea minorilor infractori prezintă serioase deficienţe de socializare familială şi

şcolară, concretizate prin fuga de acasă, abandon şcolar, vagabondaj, consumul de alcool, anturaje negative, care, accentuate cu labilitatea psihică, morală şi afectivă, se structurează în comportamente specifice delincvenţilor. În cadrul acestui proces, timpul liber reprezintă un factor important ce poate face diferenţa în formarea caracterului şi personalităţii între cele normale şi cele delincvente.

Pentru copiii şi tinerii din România, o mare parte a timpului liber îl constituie: vacanţele şcolare, sărbătorile, zilele nelucrătoare, dar şi timpul liber zilnic. Jocul este activitatea fundamentală a copilului până la intrarea în şcoală. Interesul pentru joc satisface şi impregnează distanţa între realitate şi posibilitate cu activităţi şi conduite, trăiri intense şi un fel de fericire a acestora.

Interesele culturale (faţă de produsele culturii) se dezvoltă şi sub influenţa mass-media, prin cărţile cu poveşti, povestiri, teatru. Odată cu introducerea televiziunii prin cablu, singura modalitate de a petrece timpul liber de către mulţi copii o constituie programele TV, internetul etc.

39

Page 40: Criminologie Generala

Un alt centru de interes, mult mai benefic decât televizorul, îl constituie calculatorul. Puţini însă beneficiază de calculator personal.

Timpul liber este petrecut din ce în ce mai puţin în cadrul familiei. De asemenea, au fost identificate noi şi potenţial periculoase forme de petrecere a timpului liber, cum ar fi asocierea în grupuri care se angajează deliberat în comiterea de infracţiuni. Cercetătorii afirmă că aceste fapte trebuie văzute ca formă de infracţiune între tineri, altfel spus, ca o formă de a petrece timpul liber împreună.

Impactul mijloacelor de informare în masăMijloacele de informare în masă moderne permit nu numai influenţarea unui mare număr

de indivizi, ci şi difuzarea unor ştiri proaspete din cele mai diferite domenii şi arii geografice. Această rapiditate este un extraordinar mijloc de seducţie, iar celor care s-au obişnuit cu ea le vine adesea greu în absenţa ei. Totodată, rapiditatea plăteşte tribut superficialităţii în materie de control a surselor şi uşurinţei în aprecierile făcute asupra evenimentelor. În plus, ea produce creşterea considerabilă a numărului de informaţii, fie şi numai pentru a satisface cererile unui public devenit exigent, antrenând astfel riscul suprainformării. Publicul pare că a devenit sensibil la plăcerea simultană pe care i-o produce un anumit ritual al informării şi caracterul surprinzător al ştirii care i se transmite. Veridicitatea şi importanţa faptelor trec (în afara unor excepţii) pe plan secundar, în timp ce o anumită dramatizare a subiectului, oricare ar fi acesta, focalizează imediat atenţia.

a) Radioul, care a fost unul din primele suporturi de masă pentru informare, a înregistrat o creştere considerabilă în importanţă odată cu apariţia receptoarelor portative, performante şi uşoare.

b) Televiziunea este, de departe, cel mai popular mijloc de informare în masă, deşi se pare că este apreciată mai mult ca sursă de distracţii şi de cultură decât ca vector informaţional. Principala sa deficienţă constă în volumul şi greutatea relativ mare a mijloacelor de înregistrare. Imaginile nu sunt decât puncte de vedere parţiale ale evenimentelor, care adesea nu pot fi "prinse" decât cu condiţia ca evenimentul respectiv să fi fost prevăzut.

c) Presa scrisă pare, totuşi, să fi păstrat serioase avantaje. Diversitatea reprezintă atuul principal al presei scrise şi, să nu uităm, foarte des ilustrate. Cotidianele, publicaţiile săptămânale, lunare sau trimestriale, chiar şi atunci când tratează subiecte asemănătoare, o fac în moduri diferite. Mai multe decât concurentul lor audiovizual, publicaţiile au o posibilitate de retragere şi, deci, de critică mai serioasă, mai bine argumentată. În acelaşi ziar sunt întâlnite modalităţi diferite de prezentare: scurte informaţii de actualitate, reportaje aprofundate, cronici mai mult sau mai puţin specializate, editoriale, comentarii, articole de popularizare, care sunt oferite împreună cititorului, lăsându-i posibilitatea de a alege ceea ce-1 interesează.

Studiile efectuate au relevat influenţa, deseori negativă, exercitată de mijloacele de informare în masă. Criminologii occidentali au menţionat pe primele locuri violenţa în mass-media şi, în special, video-violenţa.

Cercetările s-au concentrat asupra acestui aspect, rezultând că violenţa pe micul sau marele ecran furnizează modelele de comportament negativ. Este demn de remarcat că aceste filme sunt comerciale, făcute pentru a se obţine cât mai mulţi bani din vânzarea lor şi, în consecinţă, abordează fără nici o reţinere acele teme cu efecte în planul instinctului, al inconştientului uman. influenţa este mai puternică asupra spectatorului tânăr. Totodată, se observă creşterea nivelului agresiv în rândul celor ce urmăresc asemenea filme sau emisiuni, desensibilizarea acestora cu privire la gravele prejudicii pe care le produce violenţa. Programele "violente" determină o "dezinhibaţie" a privitorului şi îl scot din real, determinându-1 să săvârşească, pe calea imitaţiei, fapte violente, spontane şi neplanificate.

În totalitatea lor, mass-media pot reprezenta un factor determinant în evoluţia delincventei juvenile, fiind formatoare de concepţii, idei şi modele sociale, contribuind la realizarea unei culturi de masă.

Cercetările psihosociologice au relevat faptul că receptarea mesajelor mass-media se realizează şi interpretează în funcţie de propriile nevoi, atitudini şi imagini despre lume, astfel că

40

Page 41: Criminologie Generala

aceste mesaje vor produce efecte doar asupra celor care au înclinaţii spre actul delictual, deci trebuie avuţi în vedere şi ceilalţi factori implicaţi.

ToxicomaniaRegistrul infracţional cunoaşte, pe zi ce trece, o diversificare tot mai largă."Delincvenţa, mai mult decât orice alt fenomen, se dezvoltă şi pătrunde în zone şi medii

de mare subtilitate umană, în principal în mediul adolescenţilor şi tinerilor"1.În ultima perioadă, alături de celelalte infracţiuni îşi anunţă tot mai insistent prezenţa, pe

spaţiul naţional, un nou flagel, extrem de "perfid şi periculos" - consumul de droguri.Cei vizaţi direct sunt în primul rând tinerii, care, pe fondul unor particularităţi ale vârstei

- teribilism, curiozitate, discernământ atenuat, tendinţa de a imita, anumite probleme sociale inerente, cât şi o anumită fragilitate psihică -, cedează tentaţiei de a consuma droguri, după care devin dependenţi. Când realizează dimensiunea dezastrului fizic şi psihic pe care şi l-au autoadministrat, de foarte multe ori este prea târziu pentru a se reface şi a reveni la normal.

Alcoolismul este o tulburare cronică a comportamentului, manifestată prin preocuparea continuă pentru consumul de alcool, în detrimentul sănătăţii fizice şi mentale.

Alcoolismul intervine în viaţa de familie perturbând legăturile şi relaţiile stabilite prin căsătorie, afectând me4diul familial şi comunicarea în relaţiile interpersonale. Cei mai importanţi factori psiho-familiali care sunt incriminaţi în motivarea consumului abuziv de băuturi alcoolice: neînţelegeri între partenerii conjugali, pierderi de bunuri, lipsuri materiale, decese, divorţuri, despărţiri, situaţii psihotraumatizante etc.

Pe de altă parte, alcoolismul, prin crearea unor relaţii interfamiliale neconfortabile şi pline de tensiune, influenţează în mod negativ persoanele apropiate alcoolicilor (soţie, copii). Copiii proveniţi din mediul familial alcoolic pot prezenta tulburări de comportament, iniţial la nivel familial, extinzându-se mai apoi şi în sfera socială. Familia alcoolică nu face faţă decât parţial şi deficitar funcţiilor sale de bază.

Alcoolismul se află deseori la geneza actelor imputabile şi a infracţiunilor de toate categoriile, cu pierderi materiale şi de vieţi omeneşti. Intoxicaţia alcoolică acută sau cronică, prin diminuarea până la abolirea simţului uman şi social, cu creşterea iritabilităţii şi exacerbarea impulsivităţii instinctuale, devine sursă de conflicte şi agresiuni prin scăderea criticii faţă de propriul comportament, realizând un comportament patologic.

Un rol important în instalarea şi menţinerea consumului cronic şi abuziv de băuturi alcoolice îl deţine structura de personalitate, personalităţile cu o adaptabilitate optimă la ansamblul influenţelor stresante ale mediului intern sau extern utilizează alcoolul în cantitate mică (moderată) comparativ cu personalităţi inadaptate vieţii socio-familiale şi care utilizează abuziv alcoolul ca modalitate de relaxare a stărilor de recădere psihică, a anxietăţii, a devierii morale şi a diverselor stări conflictuale.

Alcoolismul poate fi definit ca "ingerinţa intermitentă şi permanentă de alcool, ce conduce la dependenţă şi antrenează efecte nefaste"2. Formele clinice de manifestare depind de cantitatea, calitatea şi durata utilizării toxicului. Ele se pot clasifica:

- intoxicaţie etilică acută - definită ca fiind starea de beţie completă, cu un grad avansat de paralizare a energiei fizice şi de intoxicare a funcţiilor psihice, cu lipsa temporară a capacităţii de a înţelege şi de a discerne, datorită tulburărilor psihice produse de alcool;

- intoxicaţia alcoolică supraacută - produsă prin ingestia rapidă a unei cantităţi mari de alcool, în scop de suicid sau accidental, se manifesta prin agitaţie psihomotorie însoţită de amnezie totală;

- intoxicaţia etilică cronică - caracterizată prin consumul abuziv şi cronic de băuturi alcoolice care, în evoluţia sa dinamică, duce la dependenţă cu degradare fizică şi psihică.

În evoluţia fenomenului infracţional se observă o creştere a ponderii delincventei juvenile, iar alcoolismul a fost identificat şi menţionat din ce în ce mai des ca fiind un factor important în influenţarea negativă a comportamentului minorilor şi tinerilor. S-a observat că cei

1 I.Toarbă, V.Brânză, op.cit., p.79.2 I.Toarbă, V.Brânză, op.cit., p.81.

41

Page 42: Criminologie Generala

ce provin din familii alcoolice sunt predispuşi la consumul de băuturi, din această categorie având mai apoi o atitudine antisocială, devenind chiar autori ale unor astfel de fapte.

Flagelul drogurilor este unul dintre fenomenele cele mai complexe, mai profunde şi mai tragice ale lumii contemporane. An de an, miliarde de dolari sunt deturnaţi spre scopuri antisociale, umflă buzunarele unor traficanţi şi bande de criminali care sfidează autorităţile şi legile. An de an, milioane de oameni cad pradă drogurilor şi o proporţie mereu mai mare dintre ei sunt cu desăvârşire pierduţi pentru societate. An de an se înmulţesc apelurile, întrunirile, conferinţele care îşi propun să găsească cele mai adecvate metode pentru a pune capăt flagelului drogurilor. Pe măsură ce se agravează, situaţia devine şi mai cunoscută sub toate aspectele ei.

Referindu-ne la zona României, reţinem că, datorită poziţiei sale geografice şi conflictelor militare din fosta Iugoslavie, a devenit un segment important al "Rutei Balcanice" de traficare a drogurilor, cu precădere pe varianta nordică a acesteia, respectiv Iran, Turcia, Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia, Cehia, Germania, Olanda şi chiar mai departe. Acest fapt prezintă un pericol pentru societatea românească, care a devenit de câţiva ani consumatoare, piaţa de desfacere pe teritoriul României devenind profitabilă datorită puterii de cumpărare a unor persoane cu posibilităţi materiale".

Pentru prevenirea eficientă a consumului şi traficului de droguri şi implicit pentru protejarea minorilor de efectele stupefiantelor este necesară cunoaşterea principalelor tipuri de substanţe de această natură prezente în traficul intern.

Heroina: este un drog care creează o dependenţă foarte puternică, provine din morfină. Afectează centrul cerebral al plăcerii şi capacitatea creierului de a percepe durerea.

Cocaina: este un drog obţinut din frunzele de coca. Stimulează foarte puternic creierul şi creează cea mai puternică dependenţă.

Marijuana: obţinută din frunzele şi florile plantei de cânepă; în stradă este vândută ca un amestec de frunze mărunţite.

L.S.D.: drog halucinogen care se obţine din acid lisergic, care, la rândul său, se prepară dintr-o ciupercă dezvoltată pe spicele de secară. Se vinde sub formă de tablete colorate, lichid, sau pe diferite suporturi.

Factorii politiciExistă două situaţii specifice, şi anume: războiul şi revoluţia, care determină influenţa

factorilor politici în crimiriogeneză.RăzboiulIndiferent de natura conflictului (fie politică, etnică sau religioasă), în timpul războiului

civil1 se creează centri antagonici de putere, sistemul legislativ fiind ignorat se instaurează haosul, anarhia socială şi economică, violenţa înregistrând cotele cele mai înalte. În acest context, profitând de disoluţia autorităţilor, infractorii găsesc condiţii prielnice de acţiune.

Ca formă a luptei pentru putere, în împrejurările menţionate îşi face apariţia terorismul, cu implicaţiile sale devastatoare.

Revoluţia reprezintă acea stare de criză politică de mare amploare care se finalizează pe cale conflictuală, urmărindu-se înlăturarea de la putere a unui grup conducător, cucerirea puterii politice şi schimbarea orânduirii sociale.

Momentul de criză creat prin intermediul revoluţiei are repercusiuni grave asupra întregului sistem legislativ, care, nemaifiind respectat, împiedică autorităţile să-şi mai poată exercita atribuţiile, care uneori pot fi uşor eliminate.

Perioada din timpul revoluţiei, cât şi cea de tranziţie conferă criminalităţii oportunităţi de creştere la cote alarmante.

Nu lipsite de importanţă rămân acele eforturi substanţiale care vizează readaptarea structurilor de personalitate a indivizilor.

1 Războiul civil constituie cea mai înaltă expresia a unei crize politice pe teritoriul unui stat producând efecte criminogene. Războiul convenţional este mai puţin criminogen, datorită reglementărilor speciale în domeniul penalului (legii marţiale).

42

Page 43: Criminologie Generala

4.2. Cauzele crimei ca act individual 4.2.1. Definirea noţiunilor de infracţiune şi infractor.Infractorul nu este altceva decât individul obişnuit care este dispus, în anumite

împrejurări, să comită infracţiuni. Infractorul poate fi şi un om bolnav, situaţie în care trebuie analizat în alte circumstanţe.

Fiecare individ are o personalitate proprie, care se exprimă prin specificul bio-psiho-social. Din ansamblul cercetărilor nu se poate reţine că infractorul are trăsături specifice sau că se distinge net de ceilalţi oameni.

Nu există şabloane în care să fie încadraţi indivizii, în aşa fel încât să se stabilească imediat cine este infractor sau predispus la comiterea de infracţiuni şi cine este un om obişnuit. Oricum, personalitatea indivizilor trebuie studiată şi, de asemenea, ansamblul factorilor care pot contribui la formarea şi modificarea ei.

Din studiul făcut până în prezent, factorii principali de influenţare a oricărui individ sunt cei biologici, psihici şi sociali. Fiecare dintre aceştia poate crea o varietate numeroasă de tipuri umane.

Vârsta infractoruluiDin punct de vedere criminologie, vârsta este un element obiectiv important, care

exprimă ansamblul manifestărilor unui individ la un moment dat, maturitatea acţiunilor acestuia, particularizarea genurilor de criminalitate în funcţie de vârstă. În mod normal, individul parcurge la anumite vârste diferite etape în pregătirea sa şcolară, socială, familială.

În studiile făcute, din punctul de vedere al vârstei, persoanele au fost grupate astfel: 0 - 12 ani copilăria; 12 - 18 ani adolescenţa; 18 - 22 ani tinereţea timpurie; 22 - 35 ani tinereţea; 35 - 65 ani vârsta adultă; peste 65 ani - vârsta a treia.

Este firesc ca vârsta să fie extrem de importantă pentru o cercetare criminologică, deoarece şi infracţiunile pot fi grupate în funcţie de aceasta. Fiecărei vârste îi sunt specifice anumite fapte. În general, adolescenţa şi tinereţea sunt caracterizate, în multe situaţii, ca fiind perioade ale vieţii căror le sunt specifice acţiunile periculoase, bazate pe forţa fizică sau pe risc. Perioada maturităţii presupune deja o altă orientare faţă de infracţiune, aici apărând factori care încearcă să elimine riscurile, dând o mai mare importanţă raţiunii, calculelor şi analizei.

Chestiunea delicată este însă aceea a infractorilor minori. Nenumăraţii factori existenţi în mass media, în dezorganizarea vieţii de familie, în anturaj, au creat un anumit gen de brutalitate, de spirit de aventură care s-a difuzat, aşa cum spunea Gabriel Trade, prin imitaţie. Imitarea anumitor personaje din cinematografie, în special, a dus la o lipsă de sensibilitate, cu totul opusă faţă de sentimentele pe care în mod firesc ar trebui să le aibă un copil. Toate acestea s-au materializat într-o largă paletă de infracţiuni, de la cele mai uşoare până la cele mai grave, .de cele mai multe ori neexistând nici o motivaţie pentru comiterea lor.

Codul penal defineşte infracţiunea în art. 17, alin. 1 ca fiind "fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală". De asemenea, art. 17 alin.2 prevede că "infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale", sau, cu alte cuvinte, săvârşirea oricărei infracţiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o pedeapsă care, la rândul ei, presupune din partea celui ce o suportă răspunderea penală pentru fapta săvârşită.

Pentru existenţa infracţiunii, elementele sale (pericolul social, vinovăţia şi prevederea faptei în legea penală) trebuie să existe în mod cumulativ, lipsa uneia din ele făcând să dispară caracterul infracţional al faptei.

Trebuie subliniat că infracţiunea este privită atât ca fenomen social, cât şi ca fenomen juridic; orice infracţiune este o faptă socială datorită materialităţii şi rezonanţei sale sociale şi faptului că exprimă o anumită poziţie a făptuitorului faţă de ordinea socială, constituind în esenţă un act de conduită socială; ca fenomen juridic, infracţiunea este o faptă, constând într-o acţiune sau omisiune, imputabilă autorului său şi sancţionată potrivit legii. Caracteristic infracţiunii, ca fenomen juridic, este, pe de o parte, incriminarea acţiunii socialmente periculoase şi, pe de altă parte, prevederea legală a unei pedepse pentru săvârşirea ei.

Codul penal nu dă o definiţie a infractorului. Noţiunea de infractor are o sferă largă de

43

Page 44: Criminologie Generala

cuprindere, însă, în mod curent, desemnează persoana care a săvârşit o infracţiune. În Codul penal, alături de termenul de infractor mai întâlnim şi pe acela de făptuitor. Sfera acestor termeni nu coincide, făptuitorul având un sens mai larg, desemnând orice persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă răspunde penal sau nu. Deoarece făptuitorul nu răspunde întotdeauna penal, subiect de drept al răspunderii penale poate deveni numai cel ce răspunde penal1 în condiţiile legii.

Din punct de vedere juridic, infractorul (criminalul) este acea persoană care a comis o infracţiune cu vinovăţie sau la care a participat ca autor, complice sau instigator. Calitatea de infractor impune cunoaşterea aprofundată a mecanismelor şi factorilor care influenţează conduita criminală.

Infractorul trebuie cunoscut şi analizat în profunzime, acordându-se atenţie structurii sale psihologice, factorilor ce determină conduita acestuia, atât în ceea ce priveşte explicarea manifestărilor sale negative, cât şi pentru alegerea celor mai eficiente mijloace de corectare. Deşi aprecierea gravităţii faptelor şi calificarea acestora drept infracţiuni revin politicii coercitive a statului, totuşi cercetarea infracţiunii presupune şi studierea infractorului, a factorilor endogeni şi exogeni care acţionează asupra comportării sale. Meritul criminologiei constă în aducerea în prim-plan a infractorului, a personalităţii sale, ca prin studii şi investigaţii aprofundate să se stabilească cele mai potrivite mijloace de prevenire a infracţiunilor.

Din punct de vedere criminologie, ceea ce caracterizează într-o manieră originală dezvoltarea studiilor privind pe criminali este trecerea de la o cunoaştere obiectivă la una subiectivă.

4.2.2. Personalitatea infractoruluiNoţiunea de personalitateTeoriile care au avut drept temă centrală personalitatea au cunoscut o diversitate

remarcabilă datorită abordărilor extrem de variate a diverşilor autori.a) Teoriile genetice: în raport cu acestea, personalitatea este un produs al dezvoltării

istorice şi maturizării, constând în organizarea internă a persoanei caracterizată prin complexitate, libertatea structurilor şi cicluri funcţionale. Un reprezentant al acestui curent, P. Janet vede în personalitate o construcţie ce angajează o ierarhie de niveluri şi de planuri de trăire, un edificiu funcţional de "conduite" interne şi sociale, ce se suprapune acţiunii elementelor şi prin intermediul căreia se distinge şi identifică personajul.

b) Teoria psihanalitică a genezei şi funcţiunii Eului. După Freud, organizarea psihică se efectuează din adâncime la suprafaţă, prin aceasta delimitându-se trei instanţe psihice: Sinele, Eul şi Supraeul. Sinele reprezintă matricea personalităţii, fiind conceput ca o instanţă a organismului, conţinând tendinţele sexual-libidinale şi cele agresive.

c) Teoria personalităţii în psihologia analitică a lui Jung, conform căreia, personalitatea constituie un tot de energie, parţial închis, relativ stabilizat, suferind continuu influenţe şi modificări din exterior, având în autoactualizare scopul dezvoltării.

d) Teoria personalităţii în psihologia individuală a lui Alfred Adler. După acesta, Eul, eminamente creator, acţionând asupra lumii, transformă omul într-o personalitate subiectivă, personală, dinamică şi unic stilizată.

e) Teorii sociale neofreudiste. H.S. Sulivan admite că personalitatea este un model "de durată relativă a situaţiilor periodice interpersonale care caracterizează viaţa umană, depinzând de trei procese principale: cel al dinamismelor ei, cel al personificării (imaginea pe care individul şi-o face despre el şi despre alţii), de procesele cognitive.

f) Personologia dinamică anglo-saxonă. H. A.Murray identifică personalitatea cu o formă integratoare şi organizatoare, angajată atât pe plan intern (rezolvarea problemelor), cât şi extern (interacţiunea cu persoane şi lucruri).

g) În psihologia umanistă a lui Allport, personalitatea este văzută ca o organizare dinamică în sânul individului a acelor sisteme psihologice care determină adaptarea sa specifică

1 V.Dobrinoiu, Gh.Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p.24.

44

Page 45: Criminologie Generala

la ambianţă.Teorii cu punctul de greutate pus pe comportament1

- Behaviorismul concepe personalitatea ca rezultat al condiţionării şi învăţării, o serie de reacţii individuale faţă de stimulii specifici. După Watson, personalitatea este o sumă de activităţi comportamentale de-a lungul unei perioade de timp, un produs al sistemelor noastre de deprinderi.

- Concepţia factorială, încercând o clasificare cu sens a modurilor de comportament, vede în aceasta o serie de variabile sau factori specifici. Eysenck, spre exemplu, studiază comportamentul prin intermediul trăsăturilor şi al tipurilor, considerând personalitatea ca "o predicţie a ceea ce o persoană va face într-o situaţie dată ". Guilford defineşte personalitatea ca un edificiu cu trei niveluri: hexitc sau înnăscut, nivelul trăsăturilor primare şi nivelul tipului de personalitate.

- Teoriile socio-culturale despre personalitate pun accent pe rolul deosebit în modelarea personalităţii, rezultând că o mare parte din comportament este un produs al culturii.

- Teoria rolului, având în G.H. Mead un reprezentant important, înţelege personalitatea ca o sumă de roiuri, prin intermediul cărora Eul devine capabil de adaptări multiple şi de extensiune.

- Dintre autorii români poate fi citat C. Rădulescu Motru, care fundamentează personalitatea pe Eu, afirmând că "personalitatea este Eul ataşat în structura experienţei sociale ".

- Sociologul D. Gusti rezumă personalitatea la unitatea de "armonie concentrată dintre afectele fundamentale ale voinţei (iubire de sine, simpatie şi respect) şi voinţa cea mai lungă ".

Componentele personalităţiiPe baza cunoaşterii structurilor de personalitate se pot face previziuni asupra reacţiilor şi

conduitei subiectului într-o situaţie dată sau în faţă unei sarcini ce i se încredinţează sau a unei situaţii-limită.

Persoana normală poate fi privită în funcţie de trei nivele: biologic, intelectual şi spiritual, cu interferenţe între ele.

Ceea ce interesează criminologia sunt cele trei elemente componente ale personalităţii. Acestea sunt considerate a fi: temperamentul, aptitudinile şi caracterul2.

Temperamentul. Latură dinamico-energetică a personalităţiiTemperamentul (firea) este una din laturile sau subsistemele personalităţii, fiind relativ

uşor de observat, el exteriorizându-se în manifestările de comportament.Din comportamentul unei persoane se pot obţine informaţii despre:- dinamica activităţilor psihice, respectiv cât de iute sau lentă, mobilă sau rigidă,

accelerată sau domoală, uniformă sau neuniformă este conduita subiectului;- nivelul energetic sau cantitatea de energie de care dispune subiectul şi mai ales felul în

care o consumă. Astfel, unele persoane dispun de un surplus energetic, iar altele se caracterizează prin deficit energetic; unele persoane se descarcă exploziv, iar altele îşi consumă energia în mod echilibrat făcând economie.

Constatăm astfel că între oameni există diferenţe de comportament care sunt determinate de diferenţele de dinamism şi potenţial energetic, deci diferenţele de temperament.

Clasificarea temperamentului:- sangvin (predomină sângele); - flegmatic (predomină flegma);- coleric (predomină fierea neagră); - melancolic (predomină fierea galbenă).Portrete temperamentale3

Colericul este puternic, neechilibrat, instabil şi extrovertit. Având un sistem nervos

1 I.Alexandrescu, Persoană, personalitate, personaj, op.cit., p. 194-210.2 P.P.Neveanu, Mielu Zlate, Tinca Creţu, Psihologie, Editura Didactică şi Pedagogie, Bucureşti, 1988, p.160.3 P.P.Neveanu, Mielu Zlate, op.cit., p.165.

45

Page 46: Criminologie Generala

puternic, prezintă o mare capacitate de muncă, dar, fiind neechilibrat, el este inegal în desfăşurarea manifestărilor sale.

Astfel, colericul nu cunoaşte linia de mijloc, căci este fie eruptiv, năvalnic, nestăpânit, fie dezarmat. El trece de la iniţiativa de o cutezanţă uluitoare la abandon, de la desfăşurarea neobişnuită de forţe, la stagnare totală.

Faptul că inhibiţia nu reuşeşte să dirijeze cpntinuu fluxul excitativ face ca temperamentul coleric să facă investiţii de energie neeconomicoase, lucru care explică de ce periodic, oricât de mare ar fi energia sistemului nervos, apare epuizarea. El nu are un ritm uniform de activitate. Temperamentul îi dictează activităţi în salturi, uneori cu efecte surprinzătoare într-un interval minim de timp, după cum urmează inevitabil un timp prelungit de odihnă sau evoluţii în alt tip de activitate.

Colericul acţionează foarte bine numai sub impulsul unor scopuri de mare însemnătate pentru el şi este înclinat spre exagerarea acţiunilor pe care le întreprinde. Nu este deloc capabil să desfăşoare acţiuni care presupun răbdare, rezolvări de detaliu, uniformitate. Dacă activitatea are o semnificaţie pentru el, o poate finaliza cu rezultate foarte bune.

Colericul este omul marilor iniţiative, este un foarte bun organizator de colectivităţi umane, un organizator energic, calculat. în relaţiile cu oamenii, colericul este inegal şi relaţia depinde în mare măsură de starea afectivă în care se află.

Se supune greu normelor, regulilor, în general, este un indisciplinat, dar poate fi disciplinat dacă este făcut răspunzător de disciplina altora.

Fiind un extrovert, este comunicativ şi, ca şi sangvinul, este orientat spre prezent şi viitor. în relaţiile de prietenie este foarte statornic, deşi conduita nu o dovedeşte întotdeauna.

Sangvinul este puternic, echilibrat, mobil, extrovert şi stabil. Are o mare capacitate de muncă şi, fiind echivalent, are un ritm egal de activitate. îşi dozează foarte bine, economicos chiar, energia de care dispune, alternând perioadele de activitate cu cele de refacere.

Sangvinul se caracterizează prin vioiciune, rapiditate în mişcări şi vorbire, efervescenţă emoţională. Este temperamentul bunei-dispoziţii, al adaptabilităţii prompte şi economicoase. Dincolo de vioiciune şi exuberanţă, se descoperă calmul şi stăpânirea de sine. Nu este înclinat să se avânte în acţiuni şi se angajează în acţiuni energice numai dacă este solicitat. N-are spirit de iniţiativă, dar şi-1 poate forma prin educaţie. Formează uşor prietenii, dar tot aşa de uşor renunţă la ele. Nu se afirmă ca un ambiţios, dar nici nu este pasiv sau indiferent.

Flegmaticul este puternic, echilibrat, inert, stabil şi introvertit Are putere de muncă, dar, fiind inert, are un ritm foarte lent. Este neobişnuit de calm şi are reacţii lente care denotă aparent indiferenţă. Când se angajează într-o activitate este foarte meticulos.

Nu ocoleşte detaliile şi nu abandonează activitatea până nu ajunge la un rezultat satisfăcător.

Deşi cheltuieşte de două-trei ori mai mult timp decât colericul sau sangvinul în desfăşurarea unei activităţi, el lucrează cu nădejde, temeinic şi ajunge la performanţe excepţionale. Se adaptează greu la situaţii noi, trece greu de la un soi de activitate la altul şi nu renunţă uşor la obişnuinţele şi deprinderile sale, care sunt foarte puternice.

În relaţiile cu oamenii leagă greu prietenii, dar este foarte statornic. Este foarte răbdător şi îşi iese foarte rar din fire, dar, atunci când o face, tinde să prelungească mult furia şi nemulţumirea.

În genere, este foarte realist, cumpătat, practic şi are simţul măsurii. Este foarte interiorizat şi, aparent, nu este afectat de problemele grupului; în realitate însă, problemele grupului au un ecou puternic în forul său intern.

Melancolicul este un tip nervos, slab, introvertit şi instabil. În limbajul curent, prin a fi melancolic se înţelege a fi trist şi pesimist, or, această stare de

spirit nu este întotdeauna un efect al temperamentului. Pesimismul, tristeţea sau deprinderea pot proveni datorită diverselor cauze sociale, culturale şi se pot imprima pe orice temperament. Tot aşa, temperamentul slab poate evita starea de spirit melancolică în anumite condiţii care să îi determine o orientare optimistă.

46

Page 47: Criminologie Generala

Este adevărat însă că temperamentul slab, deci mai puţin rezistent nervos, este supus mai des stărilor melancolice, mai ales atunci când apar suprasolicitări, obstacole ce nu pot fi depăşite decât printr-o considerabilă mobilizare de energie. De altfel, numai în aceste situaţii critice slăbiciunea acestui temperament devine evidentă. În rest, reprezentanţii temperamentului slab ni se recomandă ea fiind mai degrabă mobili şi echilibraţi.

Aptitudinile. Latura instrumental-operaţională a personalităţii1

Valoarea aptitudinilor trebuie pusă în legătură directă cu eficienţa, calitatea şi modul de îmbinare a operaţiilor.

Aptitudinile sunt subsisteme sau sisteme operaţionale superior dezvoltate care mijlocesc performanţele supramedii în activitate. Aptitudinile arată ce poate individul, iar nu ceea ce ştie el, şi, de aceea, un om va fi considerat inteligent când va fi în măsură să extragă dintr-un minimum de cunoştinţe un maximum de efect2.

Dicţionarul de psihologie3 face o distincţie între aptitudine care rezultă dintr-un potenţial şi se demonstrează prin facilitate în învăţare şi execuţie şi capacitate ca o aptitudine împlinită care s-a consolidat prin deprinderi rezultate din exerciţiu şi s-a îmbogăţit cu o serie de cunoştinţe adecvate.

Pentru ca potenţialul să fie valorificat şi dezvoltat ca un sistem operaţional, sunt necesare:- maturizarea organismului şi a sistemului nervos central;- adaptarea la mediul natural şi social în condiţiile unor necontenite interacţiuni dintre

subiect şi ambianţă;- activitatea şi învăţarea prin care sistemele operaţionale se organizează progresiv şi se

construiesc la diverse niveluri calitative.În cadrul aptitudinilor, un rol deosebit îl au aptitudinile generale, iar dintre acestea se

remarcă inteligenţa.Termenul de inteligenţă provine din latinescul "inteligere" care înseamnă a relaţiona, a

organiza, şi de la cuvântul "interlegere", care desemnează stabilirea de relaţii între relaţii. Astfel, chiar terminologia sugerează faptul că inteligenţa depăşeşte gândirea care se limitează la stabilirea de relaţii între însuşirile esenţiale ale obiectelor şi nu se referă la relaţiile între relaţii.

Atunci Când vorbim de inteligenţă ca "un sistem complex de operaţii care condiţionează mediul general de abordare şi soluţionare acelor mai diverse sarcini şi situaţii problematice" se au în vedere operaţii ca:

- adaptarea la situaţii noi;- generalizarea şi deducţia;- anticiparea consecinţelor;- compararea rapidă a variantelor de acţiune şi alegerea celei optime;- rezolvarea uşoară şi rapidă a unor probleme cu grad ridicat de dificultate. Toate acestea

relevă cel puţin trei caracteristici fundamentale ale inteligenţei: - capacitatea de a soluţiona situaţii noi, căci cele vechi, familiarizate, sunt soluţionate cu

ajutorul deprinderilor şi obişnuinţelor;- rapiditatea, supleţea, mobilitatea inteligenţei;- adaptabilitatea adecvată şi eficientă în împrejurări noi.Prin aceste însuşiri, inteligenţa apare ca o calitate a întregii activităţi mintale, ca o

expresie a organizării superioare a tuturor proceselor psihice (intelectuale, afectiv motivaţionale, volitive).

Caracterul. Latură relaţional-valorică a personalităţii4 în greaca veche, "caracter" înseamnă tipar, pecete, iar cu aplicare la om semnifică fizionomia, înfăţişarea individului, luat sub aspectul trăsăturilor sale psihice spirituale, pe care le deducem din modelul său propriu de a se comporta în activităţile şi în relaţiile sale sociale. Este, deci, o fizionomie spirituală prin care

1 P.P.Neveanu, M.Zlate, op.cit., p. 172-179.2 D.Aurel, Introducere în psihologie, Editura Luceafărul, Cluj Napoca, 1969, p.74-76.3 P.P.Neveanu, Dicţionar de psihologie, Editura Academiei Române, 1976, p. 214.4 P.P.Neveanu, M.Zlate, op.cit., p. 172-179.

47

Page 48: Criminologie Generala

omul se prezintă ca o individualitate irepetabilă, ce-1 deosebeşte de alţii, aşa cum se deosebeşte prin înfăţişarea sa fizică.

Particularităţile de caracter prezintă o anumită constanţă sau stabilitate, altfel chiar existenţa caracterului ar fi contrazisă.

În sens larg, caracterul este un mod de a fi un ansamblu de particularităţi psiho-individuale ce apare ca un portret psihic global. În această viziune, termenul de caracter ne apare sinonim cu cel de personalitate.

Caracterul însumează trăsături sau particularităţi privind relaţiile pe care subiectul le are cu lumea şi valorile după care el se conduce. Este un sistem relaţional-valoric şi de autoreglaj.

În sistemul de personalitate, caracterul reprezintă latura relaţional valorică, este, în principal, un ansamblu de atitudini şi valori. Corespunzător identificăm şi patru tipuri de atitudini:

- atitudinea faţă de lume (patriotismul);- atitudinea faţă de muncă (hărnicie);- atitudinea faţă de proprie persoană (demnitatea, exigenţa faţă de sine);- atitudinea faţă de oameni (încrederea în oameni).Relaţii între structurile de personalitate1

Relaţia temperament-caracter a fost considerată diferit:a) unii autori, neputându-le diferenţia, au recurs la amestecul lor;b) alţii, considerându-le total diferite, le-au separat, afirmând că între ele nu există relaţii;c) alţii au făcut referire la legătura dintre ele;d) ultimii au considerat că influenţarea reciprocă se manifestă astfel:1. Temperamentul influenţează caracterul în următoarele situaţii tipice:- temperamentul corelează modul de exprimare, de manifestare în temperament a

trăsăturilor caracteriale; de exemplu, exigenţa faţă de sine este o trăsătură de caracter într-un fel manifestată la coleric şi în altul la sangvinic;

- temperamentul predispune la anumite manifestări caracteriale; în cazul tipului coleric este evidentă predispunerea la o anumită instabilitate caracterială;

- temperamentul avantajează sau provoacă dificultăţi în formarea unor trăsături de caracter; echilibrul sangvinului şi flegmaticului influenţează pozitiv formarea unor trăsături de caracter, în timp ce neechilibrul excitativ al colericului acţionează negativ asupra formării trăsăturilor de caracter.

2. Influenţa caracterului asupra temperamentului constă, în principal, în controlarea şi reglarea acestuia din urmă, în următoarele situaţii:

- caracterul reţine, inhibă anumite însuşiri temperamentale, mai ales pe acelea care au în plan comportamental efecte diferite;

- caracterul maschează şi compensează temporar trăsăturile temperamentale care au efecte negative în plan comportamental;

- caracterul valorifică la maximum trăsăturile de temperament care în plan comportamental au efecte pozitive.

În concluzie, cele două subsisteme ale personalităţii deţin fiecare o anumită putere asupra celeilalte.

Relaţia aptitudini-caracter, ca relaţie de influenţare reciprocă:1. Caracterul, prin sistemul său atitudinal, favorizează sau defavorizează punerea în

valoare a capacităţilor.Nu de puţine ori, datorita lipsei unui caracter bine format, multe potenţialităţi, sau

premise rămân în stare latentă sau cele existente deja nu sunt valorificat maximal; prin urmare, caracterul valorizează aptitudinile. Când atitudinile sunt adecvate aptitudinilor, atunci influenţa este pozitivă, aptitudinile realizându-se la un nivel performanţial.

2. Influenţa aptitudinilor asupra caracterului.Aptitudinile modifică atitudinile caracteriale. Acest fapt are loc atunci când ele sunt

1 A.G.Kovaler, op.cit., p. 89-104.

48

Page 49: Criminologie Generala

integrate în caracter. Dacă un om îşi identifică, fie şi accidental, înclinaţiile spre o anumită activitate, uşurinţa cu care o poate realiza, plăcerea pe care o resimte în urma rezultatelor obţinute îi va schimba total atitudinea faţă de acea activitate.

Relaţia temperament-aptitudini, ca relaţie de influenţare reciprocă:1. Temperamentul nu constituie decât o premisă extrem de generală în raport cu

aptitudinile.Temperamentul nu predispune sau predetermină aptitudinile, dovada fiind formarea uneia

şi aceleiaşi aptitudini pentru orice temperament sau a mai multor aptitudini pe acelaşi temperament. Cu toate acestea, temperamentul poate avantaja sau provoca dificultăţi în formarea aptitudinilor, acestea din urmă putând fi depăşite prin antrenament sau compensare. Pe de altă parte, modificarea manifestărilor temperamentale este de natură să conducă la manifestarea aptitudinilor.

În concluzie, se consideră că între structurile personalităţii există următoarele tipuri de relaţii:

- ierarhizare cu dominanţă clară a caracterului asupra celorlalte două şi cu capacitatea acestuia de a le regla şi valorifica maximal;

- interinfluenţare;- rol de compensare: aptitudini-caracter;- feed-back: efectele produse de o latură în alta se repercutează chiar asupra laturii care

le-a generat.Bolile psihice ale infractorului1 Omul este alcătuit din trup şi suflet, care se întrepătrund şi se intercondiţionează. În viaţa

sa normală, psihicul este coordonatorul vieţii persoanei umane. Rezultă că orice atingeri (tulburare sau boală) ale acestuia pot avea grave consecinţe asupra manifestărilor exterioare.

Apare atunci evident că trebuie definită sănătatea, prin care suntem atât de particular şi imperativ legaţi de existenţă.

Vechea definiţie - echilibru între organism şi factorii de mediu - este ambiguă. S-a relevat în acest sens că definirea unei noţiuni nu are sens să fie făcută prin alte trei concepte la fel de abstracte. După E. Pamfil şi D. Odogescu, "cota de normalitate din fiecare individ se numeşte sănătate ". S-a observat că spiritul este mult mai vulnerabil decât corpul şi că bolile mintale (ale spiritului) sunt mai numeroase decât bolile trupeşti. Bolile psihice ale infractorului pot afecta responsabilitatea acestuia şi de aceea se impune trecerea lor în revistă cu indicarea celor care înlătură răspunderea penală.

Nevrozele2

Nevrozele reprezintă tulburări psihopatologice de intensitate medie, însă cu o durată semnificativă (luni, ani). Ele se manifestă prin intense suferinţe subiective, inhibiţii variate şi tendinţa la dependenţă. Simptomele sunt: anxietate, fobie, obsesie, depresie, astenii. În geneza lor îşi fac loc o serie de cumulări ale factorilor psihosociali specifici: eşecuri, frustrări, conflicte intrapsihice, stres interpersonal continuu, lipsa de satisfacţii. Mai contribuie şi alţi factori: epuizarea biopsihică recentă (câteodată cu slăbirea sistemului nervos vegetativ), ciclurile vieţii şi crizele acestora, cumularea de traume.

De regulă, nevroza este progresivă în raport cu instalarea, ceea ce o condiţionează, nefiind sesizabil decât parţial atât pentru bolnav, cât şi pentru pacient. Formele de nevroză sunt: neurastenia (corespunzând nevrozei fobico-obsesive, în prezent descrise ca două entităţi separate: nevroza fobică şi cea obsesivă), isteria.

Nevrozele, când sunt la originea unor tulburări de comportament, se consideră că bolnavul este în cvasitotalitatea cazurilor responsabil.

Psihopatiile3

Psihopatia este o boală a personalităţii care se manifestă prin tulburări de afectivitate,

1 B.Tiberiu, Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 23-24.2 Marţian Iovan, op.cit., p. 119.3 Marţian Iovan, op.cit., p. 119.

49

Page 50: Criminologie Generala

comportament sau caracter. Psihopatiile sunt situate între nevroze şi psihoze, în evoluţia cărora se asistă, pe lângă suferinţă, la manifestări de inadaptabilitate socială. Anormalitatea psihopatului este determinată de comportamentul său anormal şi antisocial, el nerespectând normele sociale şi etice impuse de societate. Dacă acela care este afectat de o nevroză îşi trăieşte suferinţa datorită conflictelor interioare, psihopatul o aruncă asupra altora, făcându-i pe aceştia să sufere.

Din diversitatea de simptome care caracterizează psihopatia, putem să ne oprim asupra a patru esenţiale1:

- inadaptabilitatea la norme şi la constrângerile societăţii printr-o instabilitate funciară şi incapacitatea suportării lor;

- reactivitatea impulsivă, dezordonată şi imprevizibilă;- incapacitatea de a valorifica experienţele anterioare triste, existând astfel tendinţa

repetării actului antisocial;- existenţa unei stări de disconfort somato-psihic care se vrea depăşită prin

comportamente sociopate: drogare, care duce la toxicomanie, sau căutarea unor senzaţii inedite şi violente.

Săvârşind faptele cu discernământ, psihopatul nu poate fi exonerat de răspunderea penală. Forme de psihopatii: astenică, cicloidă, paranoidă, isterică, schizoidă etc.

PsihozelePsihoza constituie o boală psihică ale cărei manifestări sunt grave tulburări ale

afectivităţii, gândirii sau comportamentului, de care cel în cauză nu este conştient. Psihozele endogene, cum mai sunt denumite, apar fără să aibă un suport actual evident. Cu toate acestea, nu poate fi exclus determinismul, care nu poate fi încadrat în schema tipică, liniar-carteziană, a cauzalităţii. Ipotezele care au considerat factorii genetici responsabili nu pot fi înlăturate, aceştia jucând un rol, însă corelaţia factori genetici-boală nu a fost clarificată până astăzi.

Predispoziţia pentru psihoză este întipărită profund în structura persoanei. Persoana devine vulnerabilă în urma unui proces în care se cumulează progresiv, în timpul ontogenezei, diverşi factori, de la cei genetici până la influenţele subliminare. Simptomele acesteia sunt:

- delir (convingere patologică într-o idee aberantă şi care nu poate fi modificată prin argumente, ea acaparează preocupările şi determină un comportament anormal);

- halucinaţie;- depresie, însă una gravă, căreia i se alătură modificări de bioritm;- stare maniacală, contrară celei precedente; depersonalizare;- lipsa de interese, dorinţe, iniţiative spontane;- indiferenţă faţă de tot şi de toate (de sine, de lume);- dezorganizare în planul ideilor, al vorbirii şi comportamentală.Forme: psihozele schizofrene, psihozele delirante (psihoza paranoidă, parafrenii,

paranoia), psihozele afective periodice. Din cauza gravelor tulburări (de cunoaştere, de psihoze nu pot înţelege şi nici aprecia starea în care se găsesc, nu pot stabili relaţii cu mediul, iar comportamentul lor este aproape în totalitate destructurat.

Clasificarea infractorilor. Tipologii Cei care au studiat problemele criminalităţii s-au preocupat în mod deosebit de elaborarea

unor tipologii, ajungându-se ca de numele fiecărui criminolog remarcabil să se lege o clasificare proprie. Aceste clasificări sunt instrumente de lucru, mijloace care ajută la o anumită direcţionare a activităţii; de prevenire şi combaterea comportamentelor criminale, precum şi la individualizarea proceselor de reeducare şi reintegrare socială.

Sub aspect normativ-juridic ar putea fi amintite mai multe clasificări influenţate de:a) gradul de conştientizare şi control al comportamentului criminal:- infractori normali; - infractori anormali; b) vârsta infractorului:

1 V.Dragomirescu, Unele aspecte privind specificul infracţional la psihopaţi, Editura Medicală, Bucureşti, 1971, p.94-104.

50

Page 51: Criminologie Generala

- infractori minori; - infractori majori; c) repetabilitatea actelor criminale: - infractori primari sau nerecidivişti;- infractori recidivişti. Infractorii ocazionali sau situaţionali sunt: socialmente, adaptaţi şi nu au de-a face cu

justiţia decât printr-un concurs particular de împrejurări, marea lor majoritate reintegrându-se social şi nerecidivând. Principala deosebire dintre infractorii de carieră şi cei ocazionali este că prima caută şi provoacă situaţiile infracţionale, pe când ocazionalul este, de obicei, produsul circumstanţelor.

Caracteristicile generale ale criminalilor situaţionali sunt: - individul a fost confruntat cu o situaţie care a solicitat acţiunea;- individul a ales acţiunea care constituia violarea legii;- persoana a fost prinsă, judecată, condamnată primind statutul de criminal;- până la comiterea infracţiunii, criminalul s-a supus sistemului judiciar al societăţii.În funcţie de caracteristicile contextuale se pot diferenţia trei grupe de infractori:- datorită unei situaţii emoţionale: crimă pasională sau din gelozie;- datorită unei situaţii financiarei fraude, delapidări, fâlfalsificări;siftcân;- datorită unor situaţii politice.Infractorii de carieră se caracterizează prin antisocialitate, inadaptabilitate socială şi

preocuparea de a-şi organiza metodic actul infracţional. Nu de puţine ori, asemenea infractori sunt inteligenţi, prevăzători, activi. Sub aspect temperamental şi caracterial sunt plini de iniţiativă, calmi hotărâţi, iar în ceea ce priveşte afectivitatea sunt reci, insensibili emoţional, sunt permanent nesatisfăcuţi şi nu-şi pot amâna satisfacţiile imediate. Criminalii de carieră sunt, de obicei, formaţi şi socializaţi în direcţia comiterii crimei, într-un sistem de valori, norme, reguli şi "definiţii" ale unor acte comportamentale diferite de cel utilizat de majoritatea populaţiei.

În cadrul categoriei criminalilor de carieră se poate produce o ''specializare", în sensul că unii criminali devin "profesionişti" în comiterea unui anumit gen de infracţiuni. Caracteristicile principale ale criminalului de carieră profesionist sunt:

- infracţiunea este modul său de câştigare a existenţei, din acest punct de vedere nediferenţiindu-se de criminalul de carieră ordinar; obiectivul său principal îl constituie câştigurile financiare şi, de aceea, nu se implică în săvârşirea crimelor cu violenţă, cu excepţia cazului când violenţa este specialitatea sa;

- este un specialist, spre deosebire de criminalul ordinar; deoarece este înalt specializat, este capabil să-şi planifice acţiunile, să-şi aleagă victimele, să şteargă urmele şi să-şi îndeplinească planul de comitere a infracţiunilor în aşa fel încât să evite depistarea ei;

- este "format", având deprinderi şi abilităţi ca urmare a unui proces de formare de specialitate; "profesorii" lui sunt, de obicei, infractori profesionişti mai vârstnici;

- este foarte probabil recrutat din rândul ocupaţiilor tehnice şi profesionale, decât din rândul infractorilor de carieră sau al delincvenţilor juvenili;

- este, de obicei, normal din punct de vedere psihologic, între el şi populaţia normală existând diferenţe nesemnificative în planul reacţiilor şi atitudinilor emoţional-afective; este, în general, pregătit pentru arest şi judecată; în mod probabil cunoaşte un avocat, putând avea sume de bani puse deoparte pentru plata acestuia şi a cheltuielilor de judecată;

- planifică acţiunea infracţională mult mai amplu decât o face criminalul de carieră ordinar; studiază cu atenţie locurile calculează riscurile, elaborează strategii.

În ceea ce priveşte crima prin violenţă, Yablonski1 consideră că pot fi diferenţiate patru categorii de violenţă;

- violenţa legală, raţională, aprobată, de exemplu acţiunile militarilor în război, ofiţerii şi cadrele din poliţie, jucătorii unor sporturi dure, agresive;

- violenţa ilegală, raţională şi aprobată, în acest caz un rol important îl joacă sancţiunea

1 L.Yabloski, op.cit., p. 168-69.

51

Page 52: Criminologie Generala

şi suportul social; mulţi tind să aprobe violenţa unui soţ înşelat asupra concubinului soţiei, răspunsul la o insultă sau la acţiunile de pătare a onoarei, răspunsul agresiv al unei soţii asupra soţului care o terorizează pe ea sau pe ceilalţi membri ai familiei;

- violenţa ilegală, neaprobată, raţională, constând în fapte ilegale, neaprobate, dar care au o anumită raţiune în contextul criminal (omuciderea în cadrul unor crime organizate poate avea o raţiune pentru făptuitori).

- violenţa ilegală, neaprobată, iraţională, prezentă în cazul crimelor bizare, lipsite de sens.

Levis Yablonski, folosind drept criteriu modul în care personalitatea infractorului afectează comportamentul lui criminal, diferenţiază patru categorii de criminali:

1. criminali socializaţi;2. criminali nevrotici;3. criminali psihotici;4. criminali sociopaţi.Criminalii socializaţi sunt cei care prezintă tulburări emoţionale mai mari decât orice

persoană care nu a comis infracţiuni; ei devin criminali datorită impactului contextului social în cadrul căreia învaţă reguli şi valori deviante. Aceşti criminali se îndreaptă cu predilecţie spre violarea proprietăţii.

Criminalii nevrotici comit, în general, acte infracţionale datorită convulsiilor nevrotice; spre deosebire de psihotic, nevroticul nu vede lumea în mod distorsionat, el fiind conştient că există ceva râu în comportamentul şi gândirea sa. Principalul simptom al nevrozei este anxietatea exprimată direct sau indirect, prin manifestări ca: orbirea, surzenia, istovirea, frica inexplicabilă faţă de unele obiecte sau situaţii, în forma unor activităţi compulsive, precum comiterea unor infracţiuni de tipul cleptomaniei, piromaniei, furtul din magazine, prin urmare, criminalii neurotici devin criminali datorită distorsiunilor ce există la nivelul personalităţii acestora, precum şi perceperii, deformate a lumii din jurul lor.

Criminalii psihotici sunt indivizi cu serioase probleme de personalitate care au o percepţie complet distorsionată asupra realităţii sociale şi lumii din jurul lor. Spre deosebire de criminalii socializaţi, psihoticii nu-şi planifică crimele, dar, datorită percepţiei greşite asupra realităţii, gândurilor lor iluzorii şi înşelătoare, sunt determinaţi să comită crime. Înclinaţia acestora spre acte de violenţă, inclusiv omorul, îi determină să comită cele mai bizare şi lipsite de sens acte antisociale.

Criminalii sociopaţi sunt caracterizaţi ca având o personalitate egocentrică. Ei au o compasiune limitată faţă de alţii sau nu au deloc şi de aceea pot victimiza pe alţii fără să simtă, un minim de sentiment de anxietate sau de vinovăţie.

Inspirându-se din analiza psihiatrică clasică, V. Dragomirescu1 consideră că personalitatea poate fi încadrată în una din următoarele cinci categorii:

- personalitatea matură sau imatură;- personalitatea nevrotică;- personalitatea psihopatică sau dizarmonică; - personalitatea psihotică;- personalitatea demenţială.Unele din aceste categorii pot prezenta un grad mare de risc social în ceea ce priveşte

orientarea comportamentului în direcţie antisocială.Jean Pinatel încearcă o clasificare a infractorilor din punct de vedere fenomenologic în

homotropi şi politropi.Homotropii sunt infractorii care comit aceleaşi infracţiuni şi folosesc acelaşi mod de

operare2. Aici se încadrează recidiviştii profesionişti, pentru care infracţiunea a devenit o

1 V.Dragomirescu, Psihosociologia comportamentului deviant, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.18-30.2 Modalitate specifică infractorilor în a comite un gen de infracţiuni (împrietenire cu victima, escaladare, chei potrivite, uzurpare de calităţi oficiale etc.).

52

Page 53: Criminologie Generala

profesie, iar riscul de a fi prins este considerat un risc profesional.Politropii sunt infractori care comit diferite infracţiuni în modalităţi diferite. Una dintre

tipologii distinge următoarele categorii de infractori:1. Cei cuprinşi în tipuri nedefinite:- caracteriali, a căror trăsătură esenţială o constituie tulburările de conduită, de natură

educaţională, psihopatică sau neuropatică;- perverşii, caracterizaţi prin lipsă de afectivitate, de moralitate, de intimidare, cât şi prin

nevoia de a face rău din plăcere, prin egocentrism, orgoliu nelimitat, gelozie; - debilii mintali, care nu depăşesc din punct de vedere intelectual vârsta de zece ani):

idioţii au vârsta intelectuală de 0-2 ani, imbecilii - de 3-6 ani, debilii - de 7-10 ani); debilii se caracterizează prin instabilitatea atenţiei, lipsa discernământului, credulitate; sugestibilitate; din această categorie, cei pasivi nu au relevanţă, spre deosebire de cei activi şi agresivi;

- alcoolicii sau toxicomanii.2. Cei cuprinşi în tipuri definite:- profesioniştii, echilibraţi temperamental, cu o dotare aptitudinală care le permite să facă

faţă unor situaţii complexe, iar din punct de vedere afectiv -caracterizaţi prin superstabilitate, insensibilitate, egocentrism;

- ocazionalii, indivizi socialmente adaptaţi, nu ajung să aibă de-a face cu justiţia decât în situaţii deosebite, în general aceştia nu recidivează. Acest grup se subdivide în pseudocriminali, indivizi care comit delicte involuntare, din neglijenţă, ignoranţă sau în mod fortuit, şi criminali pasionali.

Aspectul cel mai important legat de încercarea de a surprinde caracteristicile tipice ale personalităţii criminale vizează dificultatea diferenţierii nete între personalitatea infractorului şi cea a noninfractorului, întrucât personalitatea individului uman, indiferent de statutul ei din punct de vedere juridic (infractor sau noninfractor), este mai mult sau mai puţin contradictoriu structurată, trăsăturile negative coexistând cu cele pozitive.

Dar, aşa cum ar părea la prima vedere, proporţia acestor trăsături nu corelează întotdeauna pozitiv cu "statutul" juridic al persoanei: este posibil ca la nivelul unei persoane, chiar dacă a comis o infracţiune, proporţia trăsăturilor pozitive să domine şi, pe de altă parte, este posibil ca la nivelul altei persoane care nu încalcă legea penală suma trăsăturilor negative (agresivitatea, impulsivitatea, nesinceritatea) să predomine şi ea să fie foarte activă în a încălca normele juridice nonpenale: contravenţii, sancţiuni disciplinare şi aşa mai departe.

Pentru exemplificare, se vor detalia câteva din cele mai semnificative tipuri:Criminalul agresiv (violent)Un tip de criminal despre care în criminologie s-a scris şi se scrie mult este criminalul

agresiv, autor de crime violente, brutale şi cu consecinţe individuale şi sociale multiple (de exemplu, omoruri simple ori calificate, lovituri cauzatoare de moarte, vătămări corporale simple sau grave etc), aparţin acestei categorii şi faptele de distrugeri de bunuri, cauzatoare de pagube materiale şi morale grave (incendieri, inundări intenţionate etc), se socotesc acte de violenţă şi agresiunile şi actele cu caracter moral care, lovind în demnitatea omului, lovesc în moralul şi conştiinţa profundă a omului (de exemplu, unele calomnii grave, unele violenţe morale continue, care împing victima spre sinucidere).

Unii autori vorbesc despre un tip de criminal, numindu-1 criminal pervers. Nu există certitudinea că este vorba de unul şi acelaşi tip de criminal - cu două denumiri. Criminalul agresiv s-ar defini prin acte criminale comise prin agresivitate, pe când criminalul pervers s-ar defini prin acte perverse, acte care au la bază o perversiune, care este, în unele privinţe, ceva de natură anormală şi uneori patologică. În această ipoteză există, pe de o parte, criminalul agresiv, care este un tip, în mai multe privinţe, emotiv-activ, mintal, oarecum un om normal, cu tendinţe agresive, violente şi autor de crime simple, comune, şi, pe de altă parte, criminalul pervers, care este un tip în multe privinţe emotiv-activ cu tulburări caracteriale, cu tendinţe perverse şi autor de crime grave şi deosebit de grave, cum este omorul prin cruzime, omor al mai multor persoane deodată.

53

Page 54: Criminologie Generala

Criminalul achizitivÎn dreptul penal, în legătură cu comiterea diferitelor tipuri de infracţiuni, un loc important

îl deţine criminalul, mai exact criminalii care comit crime contra proprietăţii, contra bunurilor, valorilor băneşti etc.

Acceptându-se mai multe tipuri de criminali, aici este vorba de criminalii care comit diferite furturi (furt simplu, furt calificat), tâlhărie (simplă ori calificată), abuzul de încredere (însuşirea, dispunerea ori refuzul de a restitui un bun mobil al altuia), înşelăciunea (inducerea în eroare în scopul obţinerii unui folos material), tulburarea de posesie a unui imobil (ocuparea, desfiinţarea ori strămutarea semnelor de hotar) aflat în posesia altuia, delapidarea (însuşirea, folosirea ori traficarea) de către un funcţionar ori salariat de bani, valori sau alte bunuri. Tot aici cităm şi infracţiunile de fals (falsificarea de monede, titluri de credit, cecuri ori alte valori asemănătoare etc, falsificarea de timbre, mărci, valori străine), deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori. Am putea adăuga aici, de asemenea, infracţiunile de fals material în înscrisuri oficiale (falsul, contrafacerea scrierii ori a subscrierii ori alterarea lor), falsul intelectual (atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului), falsificarea de înscrisuri sub semnătură privată. Menţionăm şi unele infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice (speculă, înşelăciune la măsurătoare, înşelăciune la calitatea mărfurilor). În sfârşit, aparţin aici unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, precum sunt: luarea de mită (fapta funcţionarului care pretinde, primeşte bani ori altfel de foloase) în scopul de a îndeplini ori a nu îndeplini un act de serviciu, darea de mită (promisiune, oferirea sau darea de bani, foloase), în modurile şi scopurile de mai sus.

În ştiinţa dreptului penal şi în practica judiciară penală, ca şi în criminologie, autorii acestor crime (infracţiuni) au primit denumiri după numele crimei săvârşite, anume: hoţi (pentru furt), tâlhar (pentru tâlhărie), şarlatan (pentru înşelăciune), delapidator (delapidare), falsificator (pentru fals), mituitor, traficant de influenţă, mituit, speculant etc. (pentru acte de corupţie). în criminologie şi în psihologie criminală, unii din aceşti criminali au şi denumiri şi mai detaliate, precum hoţi de buzunare, hoţ de bijuterii, hoţi din hoteluri şi altele. Despre unii din aceste tipuri de criminali, în criminologie s-au făcut studii interesante şi meritorii, anume despre tipul hoţului.

Toţi autorii acestor crime au câteva trăsături comune, anume:- efectuează acţiuni ce privesc bunurile, valorile materiale;- acţiunile constau în luarea, însuşirea, folosirea acestora;- în scop de câştig, de apropriere în folos propriu; acest lucru este valabil pentru furturi,

delapidări, falsificări, cumpărători şi aşa mai departe.Aşa fiind, toţi criminalii aceştia trebuie să se caracterizeze nu numai prin obiectul

infracţiunii (bun mobil, valori), ci prin trăsăturile, prin motivele care stau la baza acestor crime. Din acest punct de vedere, toţi aceşti criminali se aseamănă şi formează un tip de criminal, caracterizat prin tendinţa de luare, de achiziţionare de bunuri, valori. Resortul comun şi principal la acest tip de criminal este tendinţa de luare, adunare, însuşire de bunuri de tot felul. Acest tip de criminal se numeşte tipul criminalului achizitiv, criminalul care îşi adună bunuri în scop personal, în scop de câştig, în scop de întreţinere, îmbogăţire etc.

Tendinţa de a aduna bunuri (alimente, de a avea adăpost etc.) este o tendinţă biologică importantă şi este comună animalelor (cele ce adună alimente) şi oamenilor (provizii, bani etc). Ea este o tendinţă a tuturor oamenilor, cinstiţi şi necinstiţi, criminali şi necriminali, cu menţiunea că la oamenii cinstiţi, necriminali, această tendinţă are anumite limite, pe când la criminali ea nu respectă asemenea limite, aceştia operând cu metode neadmise de conştiinţa socială, juridică şi de lege, prin înşelăciune, prin violenţă, tâlhărie, prin abuz de încredere, prin falsificare etc. În această situaţie putem vorbi de tipul criminalului achizitiv ca tip comun, ca gen, şi de tipuri de tâlhar, hoţ, şarlatan, falsificator, mituitor şi alte subtipuri, ca specii de criminal achizitiv.

Criminalul caracterialÎn criminologia contemporană, alături de criminalul agresiv, nervos, alţi autori citează şi

menţionează criminalul caracterial. În psihologie şi în criminologie, prin caracter se înţelege o anumită structură a afectivităţii, o anumită structură a "tendinţelor de natură afectivă, care

54

Page 55: Criminologie Generala

dirijează reacţiile şi activitatea individului în condiţiile mediului". Este vorba de organizarea, de aşezarea vieţii psihice afective, a diferitelor tendinţe, impulsuri, sentimente. Aceasta înseamnă că fiecare om, inclusiv criminalul, are, mai întâi, un caracter psihologic, în funcţie de tendinţa afectivă dominantă; de exemplu, caracterul egoist, avar, achizitiv al celui ce adună, achiziţionează bani, bunuri, în mod exagerat, caracterul agresiv al celui care domină şi combate, caracterul erotic la care domină tendinţa sexuală erotică etc.

În literatura de specialitate, criminalii caracteriali sunt de mai multe feluri:a) criminali psihopatici care, la rândul lor, sunt: tipul orgolios (paranoic), caracterizat prin

orgoliu, vanitate, trufie, încredere oarbă în sine, desconsiderare a altor oameni, revendicativ, suspicios şi în conflict cu alţi oameni, comite acte de violenţă etc; tipul pervers, nemilos, lipsit de afectivitate şi în conflict cu alte persoane, comite acte infracţionale de cruzime; tipul nervos (hiperemotiv), caracterizat prin excitabilitate, iritabilitate excesivă şi greu de adaptat social, comite acte de conflict (certuri, calomnii etc); tipul oscilant, agitat şi schimbător (cicloid), caracterizat prin multă mişcare, de la agitaţie la stări depresive, în societate nu inspiră încredere şi comite acte de violenţă oii neglijenţă; tipul schizoid (introvertit), retras şi pasiv, comite acte de imprudenţă;

b) criminali psihonevrotici care, la rândul lor, sunt de mai multe feluri, şi anume: tipul psihastenie, caracterizat prin stări de îndoială, teamă, inacţiune, omisiuni penale; tipul neurastenic, cunoscut ca om sensibil la oboseală, dureri corporale, insomnie, ipohondru, tipul isteric bolnăvicios, crize nervoase etc.

Criminalul lipsit de frâne sexualeInfracţiunile în legătură cu viaţa sexuală sunt dintre cele mai periculoase şi cu urmări

individuale şi sociale la fel de periculoase. Violul, adică raport sexual cu o persoană prin constrângerea acesteia ori aflată în imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa (art.197 C.pen.), raportul sexual cu o minoră, incestul ori corupţia sexuală produc indignare şi proteste. Astfel de fapte sunt comise de persoane lipsite de simţ moral şi grijă faţă de victimă, de către persoane brutale şi lipsite de puterea de stăpânire a impulsului sexual. Ele alcătuiesc un tip special de criminal, denumit de Seeling criminal lipsit de frâne sexuale. Criminalii care aparţin acestui tip sunt numai aceia care comit acte legate de viaţa sexuală, de exemplu un act de viol, de incest, de sadism etc. Nu aparţine acestei categorii criminalul care comite un omor din gelozie sau un ultraj contra bunelor moravuri.

Viaţa sexuală este legată de instinctul, de impulsul sexual, care vizează o persoană de sex opus sau de acelaşi sex şi care este o necesitate firească şi permisă. Dar ea este, într-o societate civilizată, reglementată în aşa fel încât să-şi îndeplinească funcţiile fireşti, continuitatea speciei umane. Ea este permisă între bărbat şi femeie, pe bază de liber consimţământ. Raportul sexual nu este permis faţă de o minoră ori faţă de rude (fraţi-surori, părinţi-copii). Nu este permis între persoane de acelaşi sex sau acte nefireşti ori prin mijloace brutale, sadice etc. Cei ce încalcă asemenea interdicţii devin criminali prin lipsă de frâne sexuale.

Criminalii aceştia sunt de mai multe feluri şi se caracterizează prin anumite trăsături biologice şi psihologice specifice. În regula generală, exercitarea funcţiei sexuale este firească, liberă şi permisă. Ea este însă reglementată şi i se aduc unele limite, unele opriri, care sunt de două feluri: unele cu privire la anumite persoane (minori, rude apropiate, persoană de acelaşi sex etc.) şi altele cu privire la mijloacele de exercitare a actului sexual (de exemplu, nu-i permisă constrângerea, brutalitatea, perversiunea) sau cu privire la obiect (persoane de acelaşi sex).

În acest cadru de permisiuni şi interdicţii de exercitare a trebuinţei sexuale, persoanele care încalcă un asemenea cadru se delimitează, apărând mai multe categorii de infractori sexuali, şi anume:

- cei ce săvârşesc fapta faţă de minore până la 14 ani, unde este vorba de o nematurizare completă a minorei, într-o bună măsură încă un copil; infractorul se caracterizează prin violenţă, brutalitate, care, la rândul ei, se datorează unor impulsuri oarbe, unei lipse de afectivitate, milă faţă de copii şi, mai ales, unei lipse de frâne sexuale, de stăpânire de sine şi de voinţă. S-ar putea ca exercitarea instinctului sexual faţă de minore să se datoreze unei tulburări caracteriale privind

55

Page 56: Criminologie Generala

preferinţa pentru persoane minore, unei stări patologice în persoana violatorului;- cei ce săvârşesc fapta faţă de persoane profitând de imposibilitatea de a se apăra ori de

a-şi exprima voinţa; şi aici este vorba de lipsă de milă, de brutalitate şi de lipsă de frâne sexuale;- cei ce săvârşesc fapta faţă de rude apropiate (tată - fiică, frate - soră), unde explicaţia

poate să consiste în condiţii familiale de creştere (în condiţii de promiscuitate, dormitul în acelaşi pat, condiţii de educaţie negativă etc.), care i-au apropiat pe parteneri la actul sexual. Aici se pot dezvolta unele complexe psihice care să ducă la stări anormale, chiar patologice. În aceste cazuri nu există nici frâne sexuale, nici acte de voinţă şi stăpânire de sine;

- cei ce săvârşesc fapta faţă de un partener de acelaşi sex (homosexualitate, lesbianism); aici este vorba de o deviere anormală a instinctului sexual de la un partener de sex opus la un partener de acelaşi sex; cercetările psihiatrice în această materie n-au emis o ipoteză ereditară, care ar avea o explicaţie clară, deşi aşa ceva nu este exclus; se pare, totuşi, că ipoteza dobândirii unei astfel de devieri este mai credibilă în tot cazul, este vorba de ceva patologic;

- o ultimă categorie este formată din criminalii care săvârşesc crime contra vieţii sexuale prin procedee şi mijloace cu totul anormale, patologice, anume:

- sadicul, prin care se înţelege individul care poate satisface impulsul lui sexual numai făcând pe partenerul lui sexual să sufere (să fie bătut, chinuit etc); este vorba mai întâi de suferinţe fizice (bătăi, flagelări), dar şi de suferinţe morale (umiliri, torturi morale); uneori, sadicul îşi poate consuma actul sexual prin omorârea partenerei;

- masochistul, care poate avea raport sexual numai dacă el însuşi est, chinuit, torturat, dacă este făcut să sufere (să fie rănit, însângerat etc.) sau, la instigarea lui, un altul aplică unui terţ torturi, răniri.

Criminalul profesionalÎn teoria şi practica dreptului penal se vorbeşte adesea despre criminalul de profesie,

desemnat astfel prin aceea că face din infracţiune un mijloc de existenţă, îndeletnicire (de exemplu, escrocul profesional, hoţul de buzunare, prostituate etc). Problema a fost preluată de criminologie, iar astăzi, în cadrul tipurilor de criminali, s-a cuprins şi criminalul profesional. În societatea zilelor noastre, existenţa crimei organizate, ca şi criminalitatea legată de droguri cuprind mulţi criminali-profesionali.

Criminalul profesional este persoana refractară muncii într-un cadru legal, care săvârşeşte infracţiuni în mod sistematic în scopul câştigării resurselor de trai. Seeling numeşte acest tip de criminal, criminal refractar muncii. Refuzul muncii cinstite şi legale apare ca o trăsătură esenţială a acestui tip de criminal. Criminalii profesionali sunt de două feluri: criminalul profesional pasiv sau parazit social şi criminalul profesional activ, dinamic şi organizat. Criminalul profesional pasiv este persoana care nu munceşte şi nu-şi câştigă existenţa din muncă, ci din săvârşirea de infracţiuni, prin practicarea unor activităţi parazitare, precum cerşetoria, vagabondajul, prostituţia, jocuri de noroc etc.

Ceea ce caracterizează pe acest infractor, sub aspectele de personalitate, sunt:- un nivel de inteligenţă scăzut, capacitate redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice de

viaţă; nivelul de inteligenţă se acordează cu nivelul de instrucţie şcolară, care se rezumă la şcoala întreruptă ori la câteva clase elementare. Prezintă o structură caracterială labilă, pronunţată, fiind şi tendinţa spre supunere şi ascultare faţă de alte persoane; în plus, o voinţă slabă şi stăpânire de sine oscilantă.

Criminalul profesional activ şi organizat, care, de asemenea, îşi câştigă existenţa din săvârşirea de infracţiuni, dar din infracţiuni de altă natură şi mai complexe, cum sunt: infracţiunea de furt de buzunare, traficul de persoane, falsificarea de bani sau înscrisuri, uz de fals etc; aceşti infractori, de cele mai multe ori, comit infracţiuni în mod organizat, în grup unde se cer pricepere şi metode tehnice (ex. furturi prin spargere şi chei potrivite, atacuri de camionete de poştă, de bănci, furturi în trenuri, furturi în magazine, furturi prin efracţie, furturi de autovehicule, de mopede, escroci, "şoareci" de hoteluri, trişori, escroci în industrie şi comerţ, contrabandă pe piaţa neagră, spargeri de case de bani etc).

Ca trăsături de personalitate, acest tip de criminal este cu un nivel de inteligenţă normal

56

Page 57: Criminologie Generala

sau chiar ridicat, dar, din punctul de vedere al laturii afective, este insensibil şi lipsit de simpatie, milă pentru alţii, este egocentric, neîncrezător şi chiar pervers, incapabil de renunţare la o satisfacţie imediată, insuficienţa controlului de sine, de judecată, de utilizare a experienţei trecute, impulsiv etc. În ceea ce priveşte abilitatea de a acţiona, aptitudinile sale tehnice, el le posedă, le-a învăţat şi s-a ataşat de astfel de activităţi. Apucarea însă pe drumul crimei profesionale este ceva ales deliberat şi în mod liber, dar poate fi şi "o sfidare, un refugiu, ca urmare a unei deziluzii, a unei frustrări, ca o dorinţă de răzbunare".

Personalitatea criminalului profesional activ este şi rezultatul unor date ale structurii sale biologice abilitate, aptitudini, îndrăzneală, răceală afectivă, desconsiderare faţă de semeni şi ale influenţelor de mediu. De regulă, criminalul profesional a crescut într-un mediu infracţional sau antisocial, într-un mediu de afaceri şi petreceri.

Criminalul ocazionalÎn cadrul tipurilor de criminali este menţionat cu insistenţă, de majoritatea criminologilor,

criminalul ocazional. El este indicat de reprezentanţii şcolii pozitiviste (Lombroso Garofalo, Ferri), de reprezentanţii şcolii sociologice (Lacassagne, Tarde, Pop) şi este menţionat de criminologii contemporani (J. Pinatel, Sellin, Sutherland, Tulio, de Greef etc),

Pinatel spune despre criminalul ocazional că este un om adaptat social, cu o conduită conformistă, dar care comite o infracţiune "ca urmare a unui concurs particular de circumstanţe". Criminalul ocazional comite o faptă criminală împins fiind de factori exteriori, de ocazii speciale. Este, bunăoară, criminal ocazional cel care nimerind într-o ambuscadă, într-o încăierare, loveşte şi el; cel care, lăsându-se antrenat de alţii, comite un furt, un fals etc

Trăsăturile caracteristice ale infractorului ocazional sunt:- conduită bună, conformă până la comiterea unei crime;- aceasta se comite ca urmare a unor împrejurări, factori exteriori, ocazionali;- criminalul ocazional nu recidivează; această ultimă trăsătură ar fi, de asemenea, un

criteriu de deosebire a criminalului ocazional de alţi criminali, cum este criminalul profesional ori cel din obişnuinţă;

- în sfârşit, criminalii ocazionali reprezintă încă un procent ridicat între criminali, anume 70-80% din totalul criminalilor.

Criminalul ocazional este cel care comite fapta datorită unei împrejurări; situaţii exterioare unei ocazii, însă nu trebuie absolutizată, această idee fiindcă nu toţi cei care se găsesc într-o împrejurare critică comit infracţiuni, că unii rezistă şi se pot stăpâni.

Criminalul ocazional este de multe feluri şi există o gamă întinsă de criminali ocazionali, după felul ocaziilor, după felul, crimelor săvârşite şi aşa mai departe, încercările de a face unele delimitări şi subdiviziuni n-au lipsit, deşi ele sunt criticate.

Astfel, J. Pinatel aminteşte următoarele feluri de infractori ocazionali:a) delincventul de ocazie comun care, sub presiunea unor nevoi imediate şi în prezenţa

unor circumstanţe defavorabile, comite furturi din magazine, încalcă ordinea publică ori, pentru obţinerea unor beneficii ilegale, comite acţiuni frauduloase;

b) delincventul care comite unele infracţiuni sub presiunea unor stări emotive puternice cărora nu le poate rezista (de exemplu, mânie, furie, jignire etc);

c) delincventul care, urmare a unor condiţii defavorabile, sustrage o sumă de bani din casieria instituţiei unde lucrează;

d) delincventul care comite un delict din neprevedere (de exemplu, automobilistul care încalcă semnele de circulaţie, etc).

Criminalul debil mintalDupă cum o demonstrează ştiinţa psihologiei, nivelul de dezvoltare a capacităţii mintale

este de trei feluri: nivelul normal, nivelul subnormal şi nivelul peste normal sau superior. Psihologia experimentală a reuşit să măsoare cu mijloace ştiinţifice (testele psihologice?) aceste niveluri şi să le exprime numeric prin coeficienţi de inteligenţă. În linii mari s-a stabilit că, în populaţia generală; 50% sunt cu o inteligenţă normală, 25% - cu o inteligenţă slabă, debilă, şi 25%- cu o inteligenţă superioară. Tot ştiinţele psihologică şi criminologică au mai stabilit că

57

Page 58: Criminologie Generala

procentul debililor mintali este ridicat în populaţia penală, motiv pentru care aceasta este o cauză la producerea criminalităţii şi, totodată, existenţa unui tip special, anume tipul debilului mintal.

Debilitatea mintală este de mai multe feluri sau grade: una, debilitatea gravă, unde se plasează debilii mintali cu gradul cel mai de jos de inteligenţă (idioţii şi imbecilii), cu un coeficient de inteligenţă până la 50, adică egal cu nivelul de inteligenţă al unui copil până la zece ani; alta, debilitatea mintală uşoară (mărginiţii şi submediocrii), coeficient de inteligenţă până la 90, în vecinătatea inteligenţei normale, egal cu nivelul de inteligenţă al unui copil până la 12-13 ani.

Potrivit numeroaselor date statistice, se dovedeşte că între criminali este un procent mai mare de debili mintali decât între necriminali.

S-au făcut şi unele corelaţii între nivelul de inteligenţă şi natura infracţiunilor comise. Astfel, debilii mintali comit multe incendii (29%), delicte sexuale (21,7%); dimpotrivă, infracţiuni de omor mai puţine (16%); la furtul simplu -14,9%, la furtul calificat-12,9%. Pentru înţelegerea infracţionalităţii debililor mintali trebuie sase ţină seama şi de alte aspecte ale personalităţii lor, nu numai de latura mintală. Instabilul, dinamicul ajunge mai uşor în conflict cu alţii şi comite infracţiuni; o trăsătură specifică debilului constă în limitele restrânse de a ţine seama de alţi oameni, de reacţiile acestora. El nu prevede că alţii pot gândi mai bine, că pot reacţiona mai prompt, motiv pentru care el nu se poate adapta. Infractorul debil, odată prins asupra infracţiunii, neagă realitatea, neputându-şi da seama că alţii ştiu şi înţeleg mai mult. El judecă lumea după nivelul de înţelegere, după cum omul normal o judecă după nivelul lui mai ridicat.

O altă caracteristică este lipsa capacităţii de prevedere a debilului asupra săvârşirii şi urmărilor crimei, lipsă ce izvorăşte şi din lipsa noţiunii de durată în timp a faptei, noţiune care la el este restrânsă; cum s-a spus, el are un "orizont temporal" restrâns, el lucrând pe durate scurte, pe zile, săptămâni, nu pe ani. Din această cauză, el nu prevede exact consecinţele faptelor sale.

Văzut mai de aproape, el are, în bună măsură, o gândire infantilă, concretă; el se descurcă greu în activitatea sa şi are nevoie de sprijin; viaţa lui afectivă, de asemenea, este restrânsă, limitată. El este redus ca viaţă mintală, la el predomină "achiziţia" de cunoştinţe, dar nu prelucrarea şi elaborarea de soluţii proprii în diferitele situaţii noi şi complicate ale vieţii. El este egocentric, vede totul prin prisma proprie, dar nu se poate transpune în situaţia altuia şi nu poate gândi în situaţia altuia. Apoi, nu este conştient de sine, nu-şi dă seama de limitele restrânse ale judecăţii proprii. Atenţia, memoria, reprezentarea sunt sărace, limitate; nu are control de sine, este credul şi sugestibil. Pentru toate acestea nu se poate adapta uşor la viaţa socială. De regulă, la aceste deficienţe mintale se adaugă deficienţe caracteriale, instabilitate emotivă şi slabă stăpânire de sine. De aceea, el devine mai uşor un infractor.

Criminalul recidivistCriminalul recidivist este caracterizat, în general, prin aceea că el comite în mod repetat

crime. După comiterea unei crime, descoperit şi pedepsit, comite din nou alte crime. El devine un fel de profesionist în criminalitate. Fenomenul recidivismului, adică existenţa unei criminalităţi săvârşite de persoane care au mai săvârşit înainte alte crime, devine o parte importantă a criminalităţii generale. Recidivismul constituie partea cea mai periculoasă a criminalităţii, iar recidiviştii reprezintă partea cea mai periculoasă a criminalilor. Recidiviştii constituie, oarecum, o parte permanentă, un fel de "armată permanentă" a criminalilor.

După lege, recidiviştii sunt de două feluri: unii care, după ce au fost condamnaţi pentru prime infracţiuni, săvârşesc din nou alte infracţiuni (recidivişti postcondamnatorii) şi alţii, după ce au executat pedepse pentru prime infracţiuni, comit din nou alte infracţiuni (recidivişti postexecutorii).

Câteva date statistice, cu titlu de exemplu, cu privire la recidivişti, sunt necesare. Astfel, E. Ferri, citat de Pinatel, susţine că criminalitatea recidiviştilor în Europa, în perioadele studiate, ocupă 50%-60%, în cadrul criminalităţii generale. M. van Benimelen, criminolog olandez din zilele noastre, susţine că recidivismul reprezintă 30%-35% din criminalitatea generală.

Ca şi în cazul celorlalte tipuri de criminali, este necesar să indicăm trăsăturile

58

Page 59: Criminologie Generala

caracteristice ale criminalului recidivist.Prima trăsătură după care se poate identifica recidivistul este aceea că recidivistul este o

persoană care a mai comis infracţiuni, care se pot dovedi cu actul de condamnare, cu înscrierea în registrul de cazier judiciar sau cu deţinere la penitenciar. Dar această trăsătură nu este suficientă; este necesar a fi cunoscute şi trăsăturile de personalitate şi condiţiile de dezvoltare ale recidivismului, care să explice cauzele persistenţei pe drumul comiterii de crime.

În această privinţă, punctul de vedere al criminologiei este că şi la recidivist există, ca şi la infractorul primar, anumite cauze personale, ereditare ori dobândite, şi cauze sociale, de mediu, cu menţiunea că la recidivist aceste cauze sunt mai puternice. În afară de acestea, la recidivişti, la fel ca la infractorii primari, există tipuri diferite de criminali: criminal agresiv, criminal pervers şi aşa mai departe. Deci se va ţine seama, în explicarea etiologică a recidivistului, de toate aceste aspecte.

Teoria şi practica criminologică recunoaşte că unii oameni ajung să săvârşească infracţiuni prin formarea unei asemenea obişnuinţe. Existenţa infractorului recidivist confirmă formarea obişnuinţei criminale. Obişnuinţa nu se confundă cu deprinderea, deşi au unele elemente comune.

Obişnuinţa este o formă de activitate mai complexă, ea cuprinzând zone psihofizice mai largi şi mai profunde (ex., obişnuinţa de a munci ori obişnuinţa de a nu munci, obişnuinţa de a fura etc.).

Obişnuinţa, se formează şi se consolidează prin exerciţiu repetat; săvârşirea repetată de infracţiuni creează o obişnuinţă infracţională serioasă; în sfârşit, obişnuinţa odată formată, capătă o anumită stabilitate şi durată, ceea ce se întâmplă şi la recidivişti. Concluzionând, tipul criminalului recidivist are o existenţă la care trebuie să se ţină seama şi de obişnuinţă.

Criminalul ideologic (politic)În dreptul penal şi criminologia ţărilor europene s-a admis mai de mult ideea că

criminalul ideologic (politic) nu se confundă cu criminalul de drept comun. Criminalul ideologic este persoana care, având anumite idei şi convingeri politice, ştiinţifice ori religioase, comite, datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor existente într-un stat, inclusiv legilor penale şi i se aplică pedeapsă penală. De regulă, criminalul politic este un militant care propagă şi luptă pentru anumite reforme şi prefaceri sociale, economice, ştiinţifice etc. Asemenea idei şi acţiuni, de cele mai multe ori, vin în conflict cu unele legi, inclusiv cele penale, existente în statul respectiv, motiv pentru care el poate fi ori este considerat adversar, criminal şi este sancţionat. Dar, după scopurile urmărite prin acţiunile sale, acesta nu este un criminal de drept comun, ci un criminal politic.

În Codurile penale din ţările occidentale se recunoaşte criminalul politic (prin ideologie) pentru următoarele argumente:

a) mobilul faptelor săvârşite de acesta este un mobil generos, social, cum sunt dorinţa şi voinţa de schimbare în bine a unui regim politic; el nu este determinat în faptele lui de mobiluri personale (îmbogăţite etc.), ci de dorinţa de a face bine altora, de a înlătura suferinţe şi nedreptăţi sociale;

b) criminalul politic socoteşte că, luptând pentru idei politice, religioase, ştiinţifice, el îşi face o datorie;

c) experienţa istorică arată că mulţi disidenţi, consideraţi la un moment dat ca duşmani şi criminali, pedepsiţi chiar, ulterior, ideile lor au triumfat, iar aceştia au fost consideraţi apoi eroi şi aplaudaţi de popor;

d) există o excepţie, anume lupta politică însoţită de acte de asasinat, catastrofe etc, cu victime omeneşti nevinovate. Persoanele care săvârşesc asemenea fapte răspund penal şi nu se consideră criminali politici. De asemenea, nu se consideră criminali politici cei care se organizează şi comit, în zilele noastre, acte de terorism.

Criminalul alienatDupă cum se ştie, infracţiuni săvârşesc nu numai oamenii normali din punct de vedere

mintal, ci şi unii oameni anormali sau bolnavi psihic. Sunt unele infracţiuni, cum sunt cele de

59

Page 60: Criminologie Generala

distrugere, incendiere, omor, vătămări corporale grave, care sunt comise de asemenea persoane. Acestea, din punct de vedere juridic, nu răspund penal şi nu li se pot aplica pedepse. Acestora li se aplică unele măsuri de siguranţă, mai exact unele măsuri medicale prevăzute de lege.

Din punct de vedere criminologie, criminalul alienat nu este lăsat în afara cercetării ştiinţifice criminologice. Unele date privind felurile categoriile şi trăsăturile caracteristice alienaţilor sunt necesare a fi cunoscute, după cum sunt necesare şi unele informaţii ştiinţifice privind cauzele care determină alienarea, felul infracţiunilor pe care alienaţii le săvârşesc şi cauzele acestora etc.

Criminalul alienat se caracterizează, în general, prin tulburări grave, care cuprind întreaga lor viaţă psihică, începând cu viaţa lor emotiv-activă, continuând cu funcţiile de cunoaştere, memorie, gândire etc. şi terminând cu acţiunile, activitatea şi condiţia socială. Criminalul alienat este stăpânit de temere ori mânie pronunţată, de emoţii şi alte stări afective, nestăpânire, gândire haotică, stăpânit de idei fixe ori lipsă de gândire, de impulsuri şi acţiuni străine de realitatea în care trăieşte. Pe scurt, infractorul alienat nu este stăpân pe dorinţele şi emoţiile sale, nu este conştient şi lucid despre starea lui şi despre ceea ce face, nu are control de sine şi nici conştiinţa stării sale. Pentru aceasta, el este un iresponsabil şi nu răspunde penal.

Criminalul alienat (psihotic) se deosebeşte de criminalul caracterial (psihopatie ori nevropatic) prin aceea că la ultimul este vorba de o tulburare psihică parţială, dar el este lucid, conştient de el şi de realitatea în care trăieşte. Aceştia au responsabilitate şi răspund penal.

Criminalul alienat este de mai multe feluri, în funcţie de cauza, psihoza sau boala de care suferă şi care i-a determinat alienarea. Amintim cele mai importante feluri de alienaţi: criminalul paranoic, care are la bază psihoza paranoică, criminalul epileptic, bolnav de epilepsie, criminalul schizofrenic, determinat de boala schizofrenică, criminalul maniaco-depresiv, urmare a psihozei maniaco-depresive, criminalul grav alcoolic ori toxicoman, determinat de intoxicaţie cu alcool ori substanţe toxice, droguri, criminalul infectat, al cărui sistem nervos este atins de sifilis ori altă infecţie similară, criminalul traumatizat puternic fizic ori psihic, care are atins sistemul nervos central, criminalul senil, urmare a unei arterioscleroze senile.

La felurile de criminali alienaţi menţionaţi mai sus se adaugă o altă categorie şi anume criminali alienaţi din cauze organice, din cauze de infecţii puternice, îmbolnăviri grave, toate acestea aduc atingere, într-un fel sau altul, sistemului nervos, îndeosebi sistemului nervos central.

Sub raport social, bolnavul pierde legătura cu societatea, nu mai caută relaţii sociale (cu familia, prietenii, profesiunea), producându-se un pronunţat proces de înstrăinare şi de însingurare. În aceste stări morale şi psiho-sociale, comportarea bolnavului devine curioasă, dificilă şi asocială. Simţirea lui este deplasată, dorinţele lui sunt contrare relaţiilor sociale şi, în cazuri excepţionale, omul se dedă la acte antisociale, chiar la infracţiuni.

Comiterea de crime apare deodată, prin surprindere, pe neaşteptate, din senin; multe crime sunt deosebit de brutale, crude şi fără cauze; sunt frecvente crimele de incendiu, dar şi cele de omor. Cea mai frapantă trăsătură a criminalului alienat constă în aceea că crimele săvârşite de acesta cele mai multe sunt absurde, de neînţeles (mobilul bizar).

Personalitatea infractoruluiPrincipala problemă care se ridică în legătură cu personalitatea infractorului este aceea

dacă între infractori şi neinfractori există diferenţe esenţiale şi, dacă există, prin ce se deosebesc, sub aspect psihologic, unii de ceilalţi.

Cele mai serioase investigaţii nu au găsit diferenţe semnificative decât la nivelul conduitei, al comportamentului, în modul de a acţiona şi reacţiona în spaţiul psihosocial şi, implicit, modul de a rezolva situaţiile conflictuale care apar în acest spaţiu, astfel că cele mai elaborate studii nu s-au soldat decât cel mult cu inventarierea mai mult sau mai puţin complexă de caracteristici şi trăsături stabile înregistrate la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea.

Astfel una dintre cele mai frecvente particularităţi psihice ale delincvenţilor o constituie instabilitatea de ordin emotiv-acţional. (T.Bogdan, 1973). Accepţia termenului de instabilitate

60

Page 61: Criminologie Generala

este foarte eterogenă şi trebuie considerată cu prudenţă Nu trebuie înţeles din acest context că omul normal, nedelincvent, are o stabilitate totală a atitudinilor şi reacţiilor emotiv-afective pentru că acest fapt ar intra în contradicţie cu principiul adaptării continue la multiplele solicitări ale ambianţei. La omul normal, stabilitatea reacţiilor la mediu are totuşi un caracter de relativitate, realizându-se prin durata reacţiilor sale reglate voit şi conştient, prin continuitatea lor, prin lipsa de oscilaţii excesive şi prin constanţa lor care rămân atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ adecvate la stimulii care le-au declanşat.

În opoziţie cu acesta, delincventul trădează în manifestările sale discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanţă şi imprevizibilitate în reacţiile sale fată de stimuli.

O altă particularitate o constituie incapacitatea de a se conforma cerinţelor sociale exprimate prin norme şi reguli care impun o anumită conduita. Inadaptabili sunt refractari la orice influenţe social-educative organizate, sunt greu educabili creând permanent probleme în grupurile lor de apartenenţă. Familia acestora, este şi ea, la rândul ei, de cele mai multe ori o „familie problemă” anamnezele relevând fie deficienţele de structură, lipsa unui părinte ca urmare a decesului, abandonului, condamnării sau divorţului, fie deficienţe funcţionale când familia este structural intactă, dar lipseşte priceperea, interesul sau preocuparea de a educa în mod corespunzător copilul, ca urmare a nivelului socio-economic şi cultural scăzut, a alcoolismului unuia sau ambilor părinţi, a preocupărilor cu tentă infracţională ş.a. Fără a considera că situaţiile de acest gen constituie o fatalitate, astfel de familii oferă totuşi un procent semnificativ de devianţi. Nu trebuie excluse din context nici familiile bine structurate, cu nivel economic şi cultural ridicat, dar in care se consideră că educaţia copilului merge de la sine, eliminându-se orice grijă şi orice control asupra evoluţiei acestuia, survenind cel mult eventuale corecţii şi sancţiuni sporadice, din când în când, şi numai când conduita depăşeşte anumite limite. Aproape unanim se apreciază că acolo unde nu se acordă atenţia cuvenită normelor, regimului zilnic de viaţă al individului, îndeosebi etapelor incipiente ale vârstei, se pun pe nesimţite bazele unei inadaptări.

Deprinderea de a merge de timpuriu în consens, în contrasens sau pe lângă linia impusă de normele sociale este decisivă, deoarece începând cu primii ani ai dezvoltării umane se fixează primele repere ale conduitei. Dacă, spre exemplu in perioada preşcolară şi cea şcolară, copilul are libertatea să vagabondeze, atunci prin natura lucrurilor i se oferă posibilitatea de a parcurge evoluţia infracţională de la micile furturi până la crimele agresive.

Particularităţi psihologice ale unor tipuri de infractoria) Particularităţi ale psihicului infractorilor profesionişti O notă dominantă a infractorilor profesionişti (multirecidiviştilor, a criminalilor prin

obişnuinţă) este aceea că demonstrează capacitate psihică, în special calităţi de voinţă, de a desfăşura profesii de utilitate socială. Cariera lor se va situa sub aspect valoric la antipodul profesiilor acceptate de societate; incapacitatea de a desfăşura o muncă utilă are drept componentă atitudinală a personalităţii lor dispreţuirea celor ce muncesc, imaginea negativă despre lumea socială din care fac parte, considerată ca un duşman personal, ca principala responsabilă pentru situaţia în care au ajuns. Aici trebuie căutată sursa principală a multiplelor justificări pentru atitudinile şi comportamentele lor antisociale. Procesele psihice (gândire, memorie, imaginaţie, atenţie superioară la condiţiile variate şi imprevizibile survenite în situaţia în care se va produce infracţiunea sau delictul) au o dexteritate deosebită. Astfel de calităţi se formează prin învăţare, prin exerciţiu îndelungat şi devin caracteristici ale infractorilor de carieră.

Viaţa afectivă a infractorilor este compusă din pasiuni, vicii, plăceri inferioare: desfrâul, sexul, consumul de stupefiante, de droguri, consumul de artă vulgară, spectacole de mahala etc.

Alte caracteristici fundamentale ale infractorilor de carieră sunt minciuna şi egoismul (duplicitatea moral-caracterială). Inadaptarea socială, neacceptarea coerciţiei moral-sociale, lipsa de aderenţă la valorile colectivităţii generează infractorului o atitudine de indiferenţă faţă de viitor, faţă de propriul destin. De aici va rezulta insensibilitatea sa morală, labilitatea afectiv-caracterială. Numeroşi infractori au ca dominantă atitudinală egoismul, care devine un factor de

61

Page 62: Criminologie Generala

anihilare a compasiunii pentru victimă, a empatiei sau a atitudinii simpatetice. De aceea, fiind neutri afectiv, vor putea comite fără reţineri acte antisociale, indiferent de condiţia socială, materială, morală a victimei, vor putea executa cu uşurinţă acte de mare cruzime.

Şi societatea poate avea o vină a ei în activarea mecanismelor psihice ale comportamentelor antisociale, deoarece uneori reprimă personalitatea fără a avea un suficient temei, alteori etichetează, ironizează, sancţionează, marginalizează anumiţi indivizi când nu este cazul.

Trăsăturile, presupuse generale, ale infractorilor au o valabilitate statistică. Ele se asociază cu trăsături particulare, individuale, actul infracţional este unic şi irepetabil prin însuşirile sale individuale de conţinut, de loc şi de timp. Dar orice act individual este încadrabil într-un tip general, aşa cum poate rezulta deja din explicaţiile anterioare.

b) Portrete psihologice ale unor tipuri de infractori:Vagabonzii şi cerşetorii sunt dispreţuiţi nu numai de societate în ansamblul ei, ci chiar şi

de lumea interlopă din care fac parte, fiind consideraţi speţa inferioară a infractorilor, paraziţii lumii marginalizate. Ambele tipuri de infractori au reprezentanţi începând de la cele mai mici etape de vârstă (în unele cazuri de la ciclul preşcolar).

Atâta vreme cât vagabonzii nu lucrează, motivaţia principală a comportamentului lor o constituie condiţia economică. Din statutul ei de vagabond, persoana nu poate trăi. De aceea, în mod necesar vagabondajul se va asocia cu furtul, cerşetoria şi alte infracţiuni aducătoare de mijloace de subzistenţă, de obicei nonviolente.

Vagabondajul, început în copilărie sau în tinereţe, este doar o etapă pregătire şi de specializare într-o viitoare carieră infracţională.

Sunt psihologi care consideră vagabondajul ca având cauze psihopatologice, care produc diverse manifestări maniace de tipul drumo-maniilor. În realitate, analizându-se un număr mare de cazuri de vagabonzi, se pot distinge cu greu; graniţele dintre multiplele categorii de cauze şi factori de influenţare a originii vagabondajului. Sunt cauze socio-economice, culturale, psihice, neurofiziologice, în reacţia socială faţă de infractori.

Hoţul este autorul celei mai primitive infracţiuni: furtul, care constituie o acţiune făcută cu dexteritate manuală, pentru captarea, dosirea şi apoi îndepărtarea obiectului de la locul faptei, pentru a-1 însuşi şi valorifica. Hoţia apare de la primele vârste, fiind cea mai veche, dar şi mai răspândită speţă infracţională. Atenţia hoţului se concentrează asupra modului subtil de operare, de înstrăinare a obiectului, apoi pentru a se îndepărta grăbit de la locul infracţiunii; totodată, şi asupra ştergerii urmelor, pentru a nu putea fi descoperit de organele de cercetare.

Există şi furturi mai complexe, care presupun, depăşirea unor obstacole dificile (deschiderea de case de bani, a unor sisteme perfecţionate de închidere şi de asigurare), grija pentru a nu lăsa urme, dar cleptomanii, cei mai mulţi, operează foarte simplu, după ce au pregătit mintal situaţia şi au dobândit deprinderea, abilităţile de operare, pe baza efectuării unor numeroase exerciţii. Mecanismul lor de operare se bazează pe rapiditate în execuţie, precizie, adaptabilitate manuală şi fizică. Aceasta presupune o dezvoltare superioara a analizatorilor senzoriali-receptivi, o mobilitate optimă a proceselor nervoase superioare (excitaţia şi inhibiţia), spirit de observaţie, calităţi superioare ale atenţiei. Dibăcia şi rapiditatea executării operaţiei de furt poate înlocui la hoţ momentul anticipativ şi de luare a deciziei. De aceea se spune despre cleptomani că "fură fără să vrea", dacă găsesc ocazia favorizantă.

Pe plan psihic, hoţii posedă un spirit de observaţie extrem de ascuţit; adaptabilitate manuală şi fizică rapidă, precisă în funcţie de ocazie şi corespunzătoare uneia dintre strategiile de acţiune pe care le posedă în experienţă. Mijloacele de operare ale hoţilor, deşi unele sunt foarte ingenioase, sunt limitate şi puţin variabile. Uneori li se întâmplă ca o procedură fixă să fie aplicată în situaţii nepotrivite, ceea ce favorizează descoperirea făptaşului furtului. Tehnicile de operare sunt dobândite, în general, prin imitaţie, dar există însă şi hoţi autodidacţi. Inteligenţa hoţilor este variabilă după criteriul individual. Furtul nu solicită o gândire deosebită, aptitudini şi performanţe înalte în planul inteligenţei. Dar ceea ce este caracteristic profesiei de hoţ constă în faptul că inteligenţa acestora este valorificată din plin în asigurarea reuşitei în specialitatea lor,

62

Page 63: Criminologie Generala

indiferent de coeficientul de inteligenţă. Gândirea, inteligenţa sunt doar un mijloc al hoţiei, impulsul spre furt provine din structura bio-psiho-socio-culturală a personalităţii, corelată cu oportunităţile prezente în situaţia în care va fi comis actul.

Operaţiunile de furt, ca orice act infracţional, conţin înăuntrul lor diverse fisuri (sunt lăsate amprente, sunt incluse elemente artificiale, apar unele lacune etc). Acestea, de multe ori, sunt cauzate de tensiunea psihică maximă pe care o suportă infractorul în act şi care este generată de teama de a nu greşi, de grija de a nu lăsa urme.

Ca şi ceilalţi infractori, şi hoţii, în repetate rânduri, lucrează după scheme mintale simple, după reţete fixe. Veniturile obţinute sunt folosite în scopuri personale, fiind înclinaţi spre viaţă frivolă, lipsindu-le voinţa şi puterea de a respecta normele etico-juridice. Această tentă a personalităţii lor îi va împinge, adesea, spre fapte al căror risc este foarte mare, ei ştiind bine că şansa de a nu fi identificaţi este extrem de mică sau chiar că nu există. Surprinşi în exerciţiu, hoţii se debarasează de obiectul furat; arma lor este fuga, mod de apărare tipic pentru hoţ. Eşecul în acţiune, mai ales pe fondul asigurării tuturor factorilor de camuflare, îi conduce, de regulă, spre o atitudine mistică, unii fiind superstiţioşi.

Hoţii sunt maeştri ai minciunii şi ai prefăcătoriei, dominante caracteriale valabile şi pentru spărgător. Toţi aceştia le utilizează pentru camuflare, apărare ca arme prin care vor să şteargă orice urmă, orice posibilitate care ar putea conduce la descoperirea lor de către organele de cercetare. Spărgătorul este un tip special de hoţ, având o clasă aparte. El operează de multe ori în bandă şi, la nevoie, utilizează forţa dacă este surprins în fapt. Inteligenţa şi cultura tehnică, în special cele legate de aparatură, de mijloacele necesare specificului spargerilor la care va recurge, sunt superioare hoţilor obişnuiţi. Ei pot fi foarte buni tehnicieni, depanatori, mecanici, şoferi, electricieni, informaticieni, fizicieni, mânuitori de arme etc.

Ingeniozitatea, flerul, deprinderile tehnice, gândirea spărgătorilor ating cotele cele mai înalte în clanul răufăcătorilor. Lor le sunt cerute în timpul operării şi alte calităţi: sânge rece, calm, curaj, perseverenţă, adaptabilitate, toate fiind integrate funcţional în realizarea efectivă a unui plan.

Tâlharii (bandiţii) sunt un alt tip de hoţi care folosesc violenţa fizică pentru a obţine valori (bunuri) materiale. Recurgerea la folosirea forţei presupune o constituţie somatică solidă, atletică. Tâlharii posedă o bună motricitate, curaj, îndrăzneală, uneori cruzime, chiar dacă în mod obişnuit nu sunt predispuşi să recurgă la asasinarea victimei. Spre deosebire de hoţ, tâlharul aplică cu hotărâre planul, acţionând cu curaj, recurgând la violenţă pentru a-şi realiza scopul.

Tâlharii acţionează în bande, au o viaţă nomadă, implicând-o frecvent pe aceea de vagabond. Există şi tâlhari solitari, extrem de periculoşi prin agresivitatea fizică la care recurg.

Cerşetorii, hoţii, spărgătorii, tâlharii, gangsterii îşi însuşesc bunurile în mod direct. Există însă şi infractori care intră în posesia valorilor dorite în mod indirect, pe o cale "intelectuală": cazul falsificatorilor, escrocilor, şantajiştilor, martorilor falşi, traficanţi de influenţă etc. Aceştia se numesc infractori intelectuali, întrucât utilizează mijloace mai perfecţionate, mai complexe din punctul de vedere al performanţelor intelectuale implicate în sensul acaparării ilicite a unor valori. O tehnică larg utilizată de aceştia constă în asumarea unor statusuri şi jucarea rolurilor corespunzătoare cu o perspicace deosebită (de pildă: escrocii, şantajiştii, martorii mincinoşi etc), alteori tehnica utilizată presupune şi o dexteritate manuală, abilităţi deosebite (trişorii la cărţi, şmenarii etc).

La infractorii intelectuali, forţa fizică are o importanţă mai mică; înşelarea, inducerea în eroare, distragerea atenţiei, sunt realizate pe cale verbală. Majoritatea posedă un mare debit verbal şi cunoştinţe într-o ramură în care se profilează tipul lor de infracţiune, ştiind să le valorifice în exercitarea rolului profesional de care au nevoie (rolul de patron, de inspector, director, finanţe, liber întreprinzător, medic etc), pentru a convinge şi a-şi atinge scopul. Rolul pe care îl joacă dă expresie unei dedublări a personalităţii, are la bază o transpoziţie actoricească bine pusă la punct, prin care se manifestă o latură a conduitei lor duplicitare. Unealta lor principală este minciuna perfect integrată în rol. Logică utilizată este simplă, preponderent dominată de imaginaţie şi se adaptează cerinţelor situaţiei, psihicului victimei, valorificând orice

63

Page 64: Criminologie Generala

înclinaţie victimală, orice oportunitate care apare în raporturile cu obiectul infracţiunii lor.Escrocii şi şantajiştii au supleţe în gândire, intuiţie, adaptabilitate mare, reuşind să

descopere rapid slăbiciunile victimei. Gândirea lor flexibilă şi divergentă, tatonările, explorările subtile ale psihicului victimei sunt premise pe care le vor valorifica cu dibăcie în vederea realizării scopului infracţional.

Falsificatorii, trişorii recurg la minciuna scrisă, prin corespondenţă, la diverse tehnici prin care se reproduc hârtii de valoare, bancnote sau se creează forme credibile pentru a deturna fonduri, a obţine avantaje materiale şi morale.

Infractorii de moravuri (practicanţii incestului, pedofilii, corupătorii de minori, prostituatele, proxeneţii, sadiştii, exhibiţioniştii etc.) au personalitatea clădită pe deficienţe educaţionale, pe mobiluri materiale, dar, mai ales, pe absenţa frânelor inhibitorii în situaţia în care apare stimulul specific sau ocazia. Tentaţia lor consta în obţinerea plăcerii senzuale prin pervertire, invertire sau pe altă cale contrară bunelor moravuri. Cu cât cauzele acţiunii lor sunt mai apropiate de patologic, cu atât mobilizarea lor psihică pentru a-şi atinge ţinta va fi mai mare. Majoritatea acestor infractori sunt nevoiţi să comită şi alte categorii de infracţiuni (să recurgă la violenţă fizică, escrocherie, mită, furt, tâlhărie etc) pentru a-şi realiza plăcerile.

Asasinii prezintă cel mai mare pericol social, sunt tipul de infractori odioşi. În literatura de specialitate sunt distinse două grupe: cel ce loveşte mortal şi cel ce ucide premeditat. în prima grupă se ajunge, la crimă printr-un accident. Motivele asasinilor sunt foarte diferite (gelozie, răzbunare, vendetta, jaful, obţinerea unor foloase, politice, fanatism religios etc).

Cunoscând motivaţia unui asasinat şi mecanismul întrebuinţat de asasin, vom putea deduce din ce grupă acesta face parte şi ce grad de "normalitate" a avut acţiunea lui.

Pe planul vieţii psihice, asasinii se caracterizează prin aceea că posedă o "plăcere" a omorului. Aceasta rezultă din descărcarea sau încetarea unei tensiuni psihice foarte mari pe care o aveau înainte de crimă. Asasinarea efectivă constituie ultima etapă într-un şirag de acte antiumane în care a mai fost utilizată forţa, violenţa fiind consecinţa unei continue decăderi morale. Crima premeditată presupune un antrenament prealabil impulsiv, o sporire a conflictului, a tensiunii psihice, dar şi un temperament impulsiv. Asasinatul este răspândit la oamenii maturi, la minori apărând cu o frecvenţă mai mică.

O caracterizare psihologică foarte sugestivă asasinului a făcut-o Lombroso1: "Criminalii sunt insensibili la dureri fizice şi de aceea sunt lipsiţi, şi de compasiune faţă de alţii. Moartea le este indiferentă, iar distrugerea unei vieţi este lipsită de importanţă în ochii lor. Faţă de străini, în mod aparent manifestă compasiune sunt flexibili şi liniştiţi. Alcoolul este mai puţin gustat de ei decât jocurile de noroc sau plăcerile senzuale. Sunt mândri de isprăvile lor, în care dau dovadă de mai puţină inteligenţă decât de forţă fizică şi curaj. Ceea apare la ei ca mare abilitate nu este altceva decât efectul unui îndelungat exerciţiu. La toate acestea se poate adăuga că cei mai mulţi criminali au putere de judecată şi de anticipare redusă, voinţa lor este slabă, iar viaţa afectivă este centrată pe efecte foarte puternice (mânie, sete de răzbunare, invidie, ură), care le domină conduita. Trăirile simpatetice sunt o raritate, iar dacă apar, atunci vor avea o semnificaţie practică minoră ".

În concluzie, putem constata că există numeroase tipuri de infractori şi de infracţiuni, cu cauze extrem de complexe şi nereproductibile în totalitate în diferitele acte antisociale concrete.

Cunoaşterea cauzelor şi caracteristicilor psihologice ale crimelor, delictelor şi infracţiunilor face posibilă explicarea comportamentului deviant pentru a găsi căi de prevenire, depistare, eradicare a acestuia, a găsi tehnici potrivite pentru reeducarea şi reintegrarea socială a celor care au săvârşit devianţe.

Activitatea infracţională vastă, nedescoperită în cazul unor făptaşi, constituie un mediu favorabil perfecţionării acesteia, măririi performanţelor, implicit în planul camuflării acţiunii. Nu inteligenţa, nici gândirea, memoria, imaginaţia, limbajul caracteristic persoanei sunt cauzele psihologice ale infracţionalităţii, ci resorturi mult mai profunde ale personalităţii: dominantele afective, motivaţionale, caracteric care, la rândul lor, au fost generate nu numai de factori ereditari, biologici, ci şi de factori ce ţin de educaţie, socializare, cultură şi, mai ales, de mediul

64

Page 65: Criminologie Generala

socio-economic traversat de individ. Atitudinile antisociale ale individului infractor devin eficiente prin dobândirea unor instrumente adecvate, a unor stereotipuri, priceperi, deprinderi, abilităţi care vor permite obţinerea unei eficienţe în operare. Acestea vor conduce, mai devreme sau mai târziu, la specializarea infractorului într-o anumită profesie criminală.

4.3. Situaţia preinfracţională4.3.1. Influenţa mediului social în formarea personalităţiiDintre componentele mediului psihosocial care exercită o influenţă deosebită asupra

formării personalităţii individului, atenţia criminologilor s-a îndreptat mai ales asupra familiei, şcolii şi locului de muncă sau profesiei.

FamiliaFără doar şi poate, familia are o influenţă covârşitoare în modelarea personalităţii fiecărui

om. S-a susţinut că rolul ei este superior oricărui grup social.Considerată drept prima şcoală atât pentru omenire, cât şi pentru copil, ea reprezenta

pentru cel din urmă modelul exemplar în formarea sa. De aceea, carenţele existente în sânul ei au repercusiuni dintre cele mai variate, de la traume psihice la delincventă.

Influenţa timpurie şi aproape exclusivă a familiei, aceasta constituind multă vreme singurul univers social al copilului, la care se adaugă şi timpul relativ îndelungat în care se petrece, câţiva ani, reprezintă tot atâtea argumente în favoarea rolului determinant pe care îl are "celula de bază a societăţii" în socializarea persoanei.

Modul de a fi al părinţilor este idealul oricărui copil (până la un punct, până la o vârstă). Deci mortalitatea îndoielnică parentală, coroborată cu lipsa de preocupare faţă de devenirea, împlinirea ca persoană a copilului (şi care nu se rezumă la a-i da tot ce are nevoie din punct de vedere material) conduc la deformările de conştiinţă ale minorului, cu efecte directe şi dureroase nu numai asupra societăţii (devianţa-delincvenţa-infracţionalitatea), ci şi asupra celor care trebuiau să îi ofere altceva decât surogate educaţionale.

Două sisteme de comportament ale părinţilor se întrec în a distruge personalitatea copilului: cel paternalist şi cel laxist, opuse unul altuia în esenţă, dar paradoxal extremele se ating.

În primul, tot ce comandă adultul trebuie executat necondiţionat de către minor. Astfel, cu personalitatea strivită, timid şi nesigur, cel din urmă nu va cunoaşte ce şi cum este libertatea, creativitatea lui va fi anulată.

În a două situaţie, inexistenţa limitelor impuse de către părinte determină insuficienta dezvoltare a conştiinţei morale pentru că, repetăm, nu există oprelişti şi totul i se cuvine.

Sensibilitatea specifică vârstei îl determină pe copil să sufere şi să rămână marcat nu doar de divorţul sau moartea părinţilor, ci şi de relaţiile interconjugale încordate chiar dacă ele nu sunt exteriorizate, ele fiind simţite din plin.

Alte suporturi ale influenţei negative din partea familiei sunt despărţirea în fapt a părinţilor (asimilabilă divorţului), ignorarea şi încălcarea sistemului normativ al societăţii, alcoolismul, consumul de droguri etc.

Dacă astăzi se vorbeşte mereu de o criză a societăţii, cu siguranţă că în aceeaşi măsură se cuvine să fie menţionată şi criza familiei, care trebuie înţeleasă nu neapărat şi imediat ca o disoluţie a instituţiei în sine, cât ca o abdicare de la anumite funcţii de socializare şi de educaţie morală.

ŞcoalaLa şcoală copilul merge cu "cei şapte ani de acasă" şi, după majoritatea cercetărilor în

domeniu, cu un caracter conturat şi structurat.În intervalul de timp rămas pentru instruire, de regulă nu se mai produc transformări

radicale de personalitate, ci au loc adăugări, amplificări sau înlăturări parţiale. Şi aşa, şcoala reprezintă un pilon de bază în devenirea personalităţii umane.

Învăţământul poate constitui un obstacol în socializarea copiilor sau o poate perturba prin:

65

Page 66: Criminologie Generala

- procesul de învăţământ scăzut din punct de vedere calitativ (incompetenţa sau indiferenţa cadrelor didactice);

- acceptarea actelor de indisciplină, deci nesancţionarea conduitelor deviante, în primă instanţă, şi delincvenţe ulterioare;

- existenţa unor greşeli grosolane în aprecierea nivelului de cunoştinţe (severitate nemăsurată, mai rar astăzi, sau indulgenţă sterilă);

- numărul mare de elevi cuprinşi într-o clasă, ceea ce face mai grea misiunea lucrului cu elevii în ansamblu şi cu fiecare în parte;

- lipsa unui contact rezonabil cu familiile care au copii-problemă (indisciplinaţi notorii, slabi şi foarte slabi la învăţătură, cu tendinţe antisociale persistente etc).

Cunoştinţele, în sine, nu determină o persoană să devină infractor dacă nu le are. Nu acesta este criteriul care diferenţiază infractorul de noninfractor, ci moralitatea. Astfel, instrucţia dublată de moralitate poate să determine abandonarea devianţei, în primă instanţă. După E. Durkheim, este moral tot ceea ce reprezintă o sursă de solidaritate socială, tot ceea ce leagă indivizii între ei, tot ceea ce îi limitează în libertatea lor absolută pentru a-i face dependenţi unul de celălalt în cadrul aceleiaşi societăţi.

Locul de muncă La rândul său, locul de muncă exercită o influenţă manifestată asupra fiecărei persoane.

Elementele de coeziune care există între membrii unui colectiv de muncă transformă grupul într-o a două familie. Din această cauză nu surprinde afirmaţia făcută de mulţi infractori că au dobândit comportări antisociale la locul de muncă.

Fiecare loc de muncă, prin specificul său, poate avea consecinţe particular criminogene. Astfel, munca prestată în zgomot mare poate slăbi psihicul omului; caracterul moral poate fi slăbit în cazul în care se munceşte în anumite localuri de consumaţie (baruri); mediile comerciale şi de afaceri, caracterizate prin "setea de aur", prin îmbogăţiri rapide, afectează negativ moralitatea unora.

Trebuie să spunem că, de regulă, infractorii, mulţi dintre ei, nu se adaptează mediului de la locul de muncă: comit abateri disciplinare, întârzie sau lipsesc, întrerupe sau modifică programul de muncă, au loc conflicte cu colegii, uneori comit infracţiuni la locul de muncă.

4.3.2. Victima şi victimizareaÎn cadrul legislaţiei noastre, atât în Codul penal, cât şi în Codul de procedură penală,

privitor la raportul infractor-victimă, atenţia este concentrată maximal asupra celui ce săvârşeşte fapta antisocială şi mult mai puţin asupra celui ce suportă efectele directe ale comiterii infracţiunii, mai ales în cazul infracţiunilor de violenţă, (omor, lovitură cauzatoare de moarte, viol, tâlhărie etc).

Deşi victimei i s-a acordat mai puţină atenţie din partea legiuitorului, analiza şi cunoaşterea locului şi rolului pe care acesta îl ocupă atât în activitatea infracţională cât şi în cea judiciară (depistarea şi sancţionarea infractorului) contribuie, pe de o parte, la formarea unor recomandări pentru conduita preventivă şi autoprotecţie.

În raport cu pericolul victimizării, şi, pe de altă parte, la o mai rapidă şi mai corectă aplicare a legii în cazul săvârşirii infracţiunilor. Prin victimă înţelegem "orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale"1.

După cum reiese din această definiţie, precum şi din precizările altor autori, victima înseamnă întotdeauna fiinţa umană, deşi este necesar să se facă o serie de precizări şi în acest sens. Victima este persoana care, "fără să-şi fi asumat conştient riscul, deci fără să vrea, ajunge să fie jertfită în urma unei acţiuni sau inacţiuni criminale"2. Sunt asemenea exemple: poliţişti care, în îndeplinirea misiunilor, sunt ultragiaţi sau îşi pierd viaţa; luptători în confruntări militare;

1 T.Bogdan şi colab., Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I., Serviciul editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1983, p.93.2 T.Bogdan şi colab., op.cit., p. 93.

66

Page 67: Criminologie Generala

iniţiatorul acţiunii criminale care îşi pierde viaţa; infractorul ce îşi pierde viaţa în cazul legitimei apărări etc.

Deşi există mai multe aspecte ce ţin de relaţia infractor-victimă de care se intersectează victimologii, cel mai important dintre ele se referă la faptul dacă victimele pot sau nu să împartă într-o anumită măsură responsabilitatea cu infractorii ce comit fapte de natură antisocială împotriva lor.

Introducând noţiunea de "victimă activantă", prin care înţelege rolul jucat de victimă în declanşarea mecanismelor latente ale infractorilor, von Hentig ajunge la concluzia că, direct sau indirect, şi victima poartă o parte din vină în desfăşurarea acţiunii infracţionale1. Pe linia susţinerii ideii că victima poartă o anumită răspundere în desfăşurarea activităţii infracţionale a apărut şi conceptul de "potenţial de receptivitate victimală", propus de B. Mendelsohn (1956), care înseamnă gradul de vulnerabilitate victimală a unui individ, acesta fiind condiţionat de o multitudine de factori, precum: vârsta, sexul, aspect bio-constituţional, pregătire socio-culturală, caracteristici psiho-comportamentale. De exemplu, neglijenţa, superficialitatea, exagerarea eului etc. pot corela cu valori crescute ale nivelului vulnerabilităţii victimale.

Gradul de vulnerabilitate victimală poate fi precizat prin intermediul a două categorii de factori:

a) factori personali; retardaţii mintali sau cei normali, dar cu o valoare mai scăzută a coeficientului de inteligenţă, imigranţii noi, indivizi cu achiziţii modeste pe linia educaţională sau cei cu o redusă experienţă socială şi interacţională pot fi uşor victimizaţi de infractori, care folosesc minciuna şi frauda; indivizii care sunt handicapaţi fizic, persoanele foarte în vârstă sau fragile, minorii, femeile; este posibil ca ei să fie destul de frecvent ţinta atacului infractorilor violenţi;

b) factori situaţionali; unii indivizi sunt în mai mare măsură susceptibili de a fi victimizaţi decât alţii, în anumite perioade de timp sau când se află în anumite situaţii. De exemplu, turiştii constituie un grup vulnerabil, infractorii atacându-i fără teamă, ştiind că datorită unor consideraţii legate de timp, bani etc, puţini dintre aceştia sunt dispuşi să participe la rezolvarea cazurilor de către sistemul judiciar.

Diverşi autori s-au străduit să realizeze clasificări în funcţie de o serie de criterii. Un prim criteriu îl poate constitui, desigur, categoria infracţională, în urma căreia o persoană sau mai multe sunt victimizate. Astfel, putem diferenţia:

- victime ale infracţiunii de omor; ;

- victime ale infracţiunii de vătămare corporală;- victime ale infracţiunii de lovituri cauzatoare de moarte;- victime ale infracţiunii de viol;- victime ale infracţiunii de tâlhărie;- victime ale infracţiunii de furt etc.Cele mai multe clasificări însă iau în atenţie gradul de implicare şi de responsabilitate a

victimelor în comiterea infracţiunii. Astfel, în 1956, Mendelsohn, diferenţiază următoarele categorii:

- complet inocent;- având o vinovăţie minoră;- la fel de vinovat ca şi infractorul;- mai vinovat ca şi infractorul;- cel mai vinovat, responsabilitate totală în comiterea infracţiunii;- simulant sau confabulator.Această tipologie foloseşte, practic, o scală gradată privitoare la răspunderea ce revine

celor doi "parteneri" ai cuplului penal privind comiterea infracţiunii. La o extremitate a ei se află nevinovăţia, iar la cealaltă, întreaga responsabilitate a victimei.

În 1967, Fattah diferenţiază următoarele categorii de victime, ţinând seama de gradul de participare şi de implicare în comiterea actelor infracţionale:

1 T.Bogdan şi colab., op.cit., p.94.

67

Page 68: Criminologie Generala

- nonparticipare;- latent; predispus;- provocator;- participant; - fals.O foarte interesantă clasificare o realizează Shelez (1979):- infractor activ-victimă;- infractor activ-victimă semiactivă;- infractor activ-victimă activă;- infractor semipasiv-victimă activă;- infractor pasiv-victimă activă.Această tipologie scoate în evidenţă mult mai clar care este rolul pe care îl poate juca

victima, ca membru al cuplului penal, în comiterea infracţiunii.Hans von Hentig, plecând de la diferenţierea victimelor înnăscute (born victims), de

victimele societăţii (society-made victims), în ultimele sale lucrări, utilizând drept criterii factori psihologici, biologici şi sociali, conturează treisprezece categorii de victime1:

1. Vârstele fragede constituie o categorie care devine uşor victimă a agresorilor. Fiind neevoluaţi fizic, naivi şi fără experienţă sub aspect mintal, copiii pot fi uşor victimizaţi. Printre cele mai frecvente forme de victimizare, Hentig menţionează: răpirea lor, mai ales dacă părinţii sunt bogaţi sau au asigurare de viaţă; utilizarea lor de către infractorii adulţi drept complici la diferite infracţiuni, maltratarea şi abuzul sexual.

2. Femeile, ca victimă, apar mai ales în cazul infracţiunilor de ordin sexual. Desigur, această situaţie este valabilă în primul rând pentru femeile tinere. În cazul femeilor în vârstă, mai ales dacă acestea au un statut economic ridicat, devin victime ale unor acţiuni infracţionale motivate material (tâlhărie, furt, înşelăciune).

3. Vârstnicii pot deveni victime ale unor infractori care, pe de o parte, îi bănuiesc că au o anumită avere (banii adunaţi pentru "zile negre") şi, pe de altă parte, profită de slăbiciunea lor fizică şi de imposibilitatea de apărare.

4. Consumatorii de alcool şi stupefiante, faţă de alte categorii de victime, sunt în cea mai mare măsură expuşi. Astfel, autorul arată că, din totalul bărbaţilor asasinaţi într-o anumită perioadă, 66,6% erau alcoolici. Foarte frecvent, consumatorii de alcool, mai ales, sunt expuşi acţiunilor victimizante ale hoţilor de buzunare, cartoforilor, tâlharilor etc, iar consumatorii de droguri sunt expuşi în special pericolului de autovictimizare.

5. Imigranţii pot să cadă uşor pradă victimizării, deoarece imigraţia constituie o reducere temporară la un grad extrem de neajutorare, în domeniul relaţiilor umane vitale, necunoaşterea limbii în noua "patrie", lipsa de mijloace materiale, ca şi ostilitatea băştinaşilor constituie un complex ce reprezintă atractivitate pentru infractori, care exploatează starea de mizerie şi de credulitate a noului venit.

6. Minorităţile etnice pot apărea în calitate de victime mai ales datorită activităţii bazate pe discriminarea rasială.

7. Indivizii normali, dar cu o inteligenţă redusă, în concepţia lui Hentig, sunt născuţi spre a fi victime, deoarece stupizenia victimelor, şi nu mintea briliantă a escrocilor face să se succeadă manevrele lor, în fond foarte transparente.

8. Indivizii (temporar) deprimaţi, datorită nivelului scăzut al reactivităţii fizice şi psihice, pot să cadă uşor pradă victimizării.

9. Indivizii achizitivi, adică cei care, în orice împrejurare, caută să profite şi să-şi mărească câştigurile. Această tendinţă însă nu duce numai la crimă, ci, adesea, la victimizare. Astfel, după cum remarcă Hentig, cei săraci, dar hrăpăreţi caută prin câştiguri să-şi dobândească o mai mare securitate, hrăpăreţii din clasele mijlocii doresc să obţină bunuri de lux, iar bogătaşi hrăpăreţi sunt foarte dornici să-şi mărească averea. Aceştia din urmă sunt cei mai expuşi

1 T.Bogdan, I.Sântea, Analiza psihosocială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar, M.I., Serv.editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1988, p.41-45.

68

Page 69: Criminologie Generala

victimizării.10. Indivizii destrăbălaţi şi desfrânaţi sunt cei care, din pricina indiferenţei şi a

dispreţului faţă de legi, devin foarte vulnerabili faţă de manevrele iscusite ale infractorilor.11. Indivizi singuratici şi cu "inima zdrobită" sunt vulnerabili la victimizare deoarece

cu greu pot suporta singurătatea şi frustrările, mai ales sentimentale, la care i-a supus viaţa. Starea lor psihica generală le conferă o credulitate mărită, expunându-i la mărite pericole de victimizare, precum: furturi, fraude, înşelătorii şi chiar crime.

12. Chinuitorii sunt cei care în urma chinurilor prelungite la care supun unele persoane, mai ales în cadrul familiei, ajung jertfa reacţiilor agresive ale acestora. De exemplu, un tată care, alcoolic fiind, îşi chinuise familia multă vreme, până când, în cele din urmă, a ajuns să fie ucis de propriul copil.

13. Indivizii blocaţi şi cei nesupuşi. Individul blocat este cel încurcat în fel de fel de datorii. Este cazul oamenilor de afaceri sau al bancherilor faliţi care nu mai pot face faţă situaţiei lor pe căi legale şi foarte uşor cad victime unor "binevoitori" care le oferă "soluţii". În categoria celor "nesupuşi" intră aceia care, atacaţi fiind, nu se lasă lesne victimizaţi, astfel încât constituie o grupă de victime dificile faţă de cei care se lasă victimizaţi cu uşurinţă, victime uşoare.

Una dintre clasificările cele mai valoroase şi mai utile din punct de vedere ştiinţific este cea a lui Stephen Schafer (1977). Folosind drept criteriu gradul de participare şi, de răspundere a victimei în comiterea infracţiunii, Schafer diferenţiază următoarele şapte categorii de victime:

1. Victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu făptaşul. "Întâlnirea" dintre victimă şi infractor la locul infracţiunii este întâmplătoare. Este cazul funcţionarului de la ghişeul unei bănci care cade victimă unui infractor, ucidere din culpă etc.

2. Victime provocatoare sunt cele care, anterior victimizării lor, au comis ceva, conştient sau inconştient, faţă de infractor. Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când o persoană (victima ulterioară) se comportă arogant faţă de viitorul infractor sau dacă nu-şi ţine o promisiune dată solemn, ori dacă intră în legături amoroase cu iubita infractorului.

3. Victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului. Este cazul persoanelor care, prin conduita lor, influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni; deşi între ei nu a existat niciodată vreo legătură. Astfel, ca exemple, se pot cita: persoana care trânteşte portiera maşinii, dar uită să o încuie; femeia care umblă seara prin locuri puţin frecventate cu o costumaţie provocatoare etc.

4. Victime slabe sub aspect biologic. Este cazul persoanelor ce reprezintă slăbiciuni din punct de vedere psihic sau fizic şi, din această cauză, sunt uşor victimizate. Dacă, totuşi, se pune problema vinovăţiei, răspunderea revine în primul rând persoanelor care sunt obligate, să le supravegheze şi să le asigure paza juridica (rude, îngrijitori, surori de caritate etc).

5. Victime slabe sub aspect social sunt acele persoane care aparţin unor grupuri minoritare etnice, sexuale sau religioase neagreate de către comunitate. Fără să aibă nici un fel de vină, asemenea persoane pot să cadă frecvent victime ale discriminării sau agresiunii manifestate de către reprezentanţii comunităţii.

6. Victime autovictimizante sunt acele persoane care orientează agresiunea către propria persoană. Drogomaniile, suicidul, jocurile de noroc, inversiunile sexuale, etc. sunt acele acte deviate sau chiar criminale în care cel lezat joacă atât rolul de criminal, cât şi pe cel de victimă.

7. Victime politice sunt persoane care au de suferit din cauza convingerilor lor, convingeri care nu trebuie să se materializeze neapărat în acţiuni.

Cunoaşterea psihologiei victimeiEste foarte greu de operat cu diferenţieri clare pe linia responsabilităţii celor doi membri

ai cuplului penal (infractor şi victimă) în comiterea infracţiunii.Din punct de vedere strict juridic, precizarea statutului celor doi membri ai cuplului se

face atât în baza stabilirii iniţiativei în a comite o faptă antisocială, cât şi în baza efectelor acesteia. Persoana ucisă, vătămată corporal, violată apare în calitate de victimă, iar cea care a ucis, a vătămat corporal sau a violat apare îţi calitate de infractor.

Deşi există şi cazuri în care între infractor şi victimă nu a existat nici un fel de legătură

69

Page 70: Criminologie Generala

anterioară, considerăm că, privind din perspectivă strict psihologică, nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită răspundere legată de actul infracţional. Victima unui viol într-un parc în timpul nopţii poartă vina ignorării pericolelor posibile atunci când încearcă să se plimbe singură prin parc la ore târzii. Poştaşul cu bani mulţi asupra sa nu se asigură deloc că este atacat în scop de jaf. Victima unui atac nocturn la domiciliu se poate face vinovată de "publicitatea" exagerată privind achiziţionarea unor bunuri de valoare.

Chiar şi în cazul unor minori, victime ale unor infracţiuni, un anumit grad de vinovăţie aparţine părinţilor sau persoanelor ce-1 au în pază juridică (cadre didactice, personal de îngrijire etc).

În cazul în care, între victimă şi infractor există anumite legături anterioare, plecându-se de la cunoaşterea victimei (modul său de viaţă, preferinţe, trăsături psihomorale şi psihocomportamentale), se poate "reconstitui" fizionomia particulară a relaţionării interpersonale infractor-victimă şi, în felul acesta, se poate identifica cel ce a comis fapta criminală.

Această situaţie este valabilă pentru cazul în care victima este o persoană decedată. În cazul în care victima nu decedează, apare problema măsurii în care ea este dispusă, voluntar sau involuntar, să-1 demaşte pe infractor. Dacă teama de reacţiile acestuia este extrem de mare, este posibil să evite complet în a-1 demasca sau este posibil să încerce să găsească alte "explicaţii" ori, pur şi simplu, să nege comiterea infracţiunii. În toate aceste cazuri, modul de reacţie a victimei, psihologia ei vor "informa" asupra unor caracteristici psihice şi comportamentale ale infractorului. Din marea varietate a datelor de interes pentru cunoaşterea victimelor, T. Bogdan a făcut o selecţie a celor pe care le-a apreciat ca având o semnificaţie deosebită, în procesul identificării autorilor, şi anume:

- datele referitoare la determinarea naturii juridice a cazului pentru a stabili dacă în speţă este vorba de un omor, sinucidere ori moarte accidentală;

- datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârşirii infracţiunii;- datele relative la precizarea circumstanţelor esenţiale ale evenimentului (de loc, timp,

mod de comitere, surprinderea victimei ori acceptarea pătrunderii autorilor în locuinţă), alte împrejurări semnificative (tentative de alarmare sau de apărare a victimelor);

- datele care definesc personalitatea victimei, în principal cele privind concepţia şi modul de viaţă, materializate în nivelul de cultură şi educaţie, atitudini, calităţi morale, temperamentale şi caracteriale, credinţe şi obiceiuri, anumite tabieturi, dorinţe nesatisfăcute, starea de echilibru psihic ori manifestarea unor tendinţe spre agresivitate, izolare socială sau depresiune, anumite tare sau vicii ascunse (jocuri de noroc, consum excesiv de alcool, relaţii extraconjugale ori de inversiune sau perversiune sexuală);

- cercul de relaţii ale victimei (de familie, de rudenie, vecinătate, de serviciu, de distracţie), mediile şi locurile sau localurile publice frecventate. De o importanţă deosebită în acest sens sunt precizarea naturii relaţiilor victimei (de amiciţie, duşmănie, indiferenţă) şi, mai ales, identificarea şi conturarea tuturor stărilor tensionale ori conflictuale mai vechi sau apărute recent (neînţelegeri familiale, conflicte pentru moştenire, motive de răzbunare sau gelozie etc), precum şi a celor care privesc legătura cu persoane bănuite de comiterea faptei sau cu cercuri afaceriste ori de infractori, care ar putea sugera preocuparea victimei pentru obţinerea unor venituri pe căi ilicite;

- informaţiile privind mişcarea în timp şi spaţiu a victimei, cu accent deosebit pe perioada imediată, a evenimentului, care pot avea relevanţă deosebită;

- datele privind bunurile deţinute de victimă, mai ales ale celor de valoare şi cele privind dispariţia unora dintre acestea ori a unor documente;

- informaţiile privind antecedentele morale, medicale, penale şi contravenţionale ale victimei.

Desigur, există foarte multe variante posibile ale relaţiei infractor-victimă, în special în cazul infracţiunilor cu violenţă. Având în vedere poziţia şi situaţia victimei după comiterea infracţiunii, putem diferenţia mai multe variante posibile, precum:

a) victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute şi, nu de puţine ori,

70

Page 71: Criminologie Generala

chiar de către infractor, cum ar fi cazul soţului ucigaş;b) victime ce nu supravieţuiesc agresiunii (decedate), care "oferă" în principal informaţii

asupra infractorului, plecând de la modul în care a procedat acesta (în ce loc, cu cruzime sau fără, încercând sau nu să acopere urmele, jefuind sau nu victima etc);

C) victimele ce supravieţuiesc agresiunii, dar nu pot identifica infractorul din motive obiective (fapta s-a comis pe întuneric, infractorul era mascat, victima a fost mai întâi legată la ochi, prin surprindere etc). În asemenea cazuri, victima poate oferi informaţii în legătură cu unele caracteristici fizice sau psihice ale infractorului (eventual vocea, aspecte vestimentare, nervozitate, precipitare etc);

d) victime ce supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul, însă nu-1 denunţă, din motive ce ţin de teama de răzbunare a acestuia (de exemplu, victima cunoaşte ameninţarea infractorului că, în cazul în care va fi denunţat, se va răzbuna pe copii);

e) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar pe care nu-1 denunţă din motive ce ţin de viaţa lor particulară (de exemplu, agresorul este concubinul victimei căsătorite);

f) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar care, în loc să-1 denunţe, încearcă să ofere alte explicaţii, inclusiv autoacuzându-se, protejându-1 deliberat pe infractor (este cazul, desigur, mai rar, al victimei care în acest fel consideră că oferă "dovezi de dragoste" infractorului pe care-1 iubeşte);

g) victime care supravieţuiesc agresiunii şi care, deşi cunosc infractorul adevărat, acuză o altă persoană pe care vor să se răzbune;

h) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, însă, profitând de situaţie, încearcă să pună în seama acestuia şi fapte pe care nu le-a comis (de exemplu, reclamă dispariţia unor lucruri de valoare sau bani pe care, în mod real, infractorul, care s-a rezumat numai la violarea ei, nu şi le-a însuşit);

i) victime care profită de o anumită situaţie, reclamând o "infracţiune" comisă asupra lor cu intenţia de a sancţiona o persoană sau de a profita de pe urmă ei (de exemplu, simularea voluntară şi regizarea corespunzătoare pentru a transforma o relaţie sexuală în viol).

Desigur, practica judiciară este mult mai complexă, ceea ce face ca eforturile noastre de sistematizare să nu-i corespundă întru-totul.

4.4. Mecanismul trecerii la act4.4.1. Teoriile trecerii la act Modele particulareÎn această categorie poate fi inclus unul dintre primele modele de trecere la act, ce

aparţine criminologului belgian Etienne de Greef. Acesta considera că "procesul criminogen" trebuie raportat la actul infracţional. El foloseşte ca model procesul de convertire parcurs de indivizi aparţinând comunităţilor recivilizate, proces descris de un alt autor. Aplicând acea schemă generală la actul criminal (în sens de omor), de Greef consideră că sunt parcurse, în principal, de către delincvent trei etape:

Prima etapă, cea a asentimentului ineficace, reprezintă o perioadă mai degrabă subconştientă, susţinută de numeroase elemente inconştiente. În această etapă, la un moment dat, trăirile subterane ce tind spre crimă apar spontan în zona conştientului: apare ideea "dispariţiei" eventualei victime. Această "prise de con-science " poate fi declanşată de stimuli exteriori ori interiori multipli, de natură diversă. O asemenea etapă poate fi întâlnită, în principiu, în viaţa oricui. În general, individul, sub influenţa factorilor morali afectivi, va îndepărta ideea criminală. Viitorul infractor va trece însă la cea de-a două etapă.

A două etapă este denumită etapă asentimentului formulat. Deşi procesele subconştiente nu au dispărut, în această fază "lucrurile se petrec în mare parte de o manieră conştientă". Individul acceptă ideea că o anumită persoană trebuie să dispară şi oscilează între dorinţa ca această "dispariţie" să se îndeplinească fără contribuţia sa şi ideea că ar putea "ajuta" la această dispariţie. Este o etapă contradictorie, de ezitări: "Progresia nu se face de o manieră univocă. Există în suflet mişcări pentru şi contra. Ideea se conturează în mod lent, prin avansări şi

71

Page 72: Criminologie Generala

reculuri. Greşelile victimei au tendinţa de a fi exagerate, motivele de a o vedea dispărută au tendinţa de a fi înnobilate".

Pericolele şi inconvenientele de a face să dispară, decăderea, abjectul constituie rezistenţa interioară. "Este vorba de a rupe cu totul trecutul, de a se pune în afara societăţii...".

Se întâmplă uneori în această etapă, când decizia de a comite crima nu este încă luată, ca un eveniment accidental (spre exemplu beţia) să declanşeze totuşi actul criminal. în aceste cazuri asistăm la o pregătire deficitară, la o executare imprecisă, la o lipsă totală de precauţii pentru asigurarea impunităţii.

Cea de-a treia etapă, criza, presupune ca dispariţia să fie decisă. "Principiul morţii fiind admis, nu rămâne decât să accepte, să se coboare personal la act, să-i accepte ruşinea şi riscul (...)". Criminalul se găseşte în acest moment într-o stare morală şi fizică acută. Sensibilitatea sa este exasperată, emotivitatea- dezechilibrată, judecata sa este obsedată de starea de criză şi de luptă şi se întâmplă să fie pentru moment delirant.

Explozia este iminentă. Poate să fie, eventual, încă împiedicată, dar cu siguranţă că nimic nu poate să o elibereze. Drumul spre crimă poate fi oprit în oricare dintre cele trei etape, prin acţiunea forţelor de inhibiţie interioare, care pot fi eventual stimulate de împrejurări externe. În acelaşi timp, trecerea la act se poate face înainte de a se ajunge la o "decizie propriu-zisă" şi, în acest caz, executarea fiind rău pregătită, crima are toate şansele să eşueze ori să fie realizată de o manieră improprie. Rezultă că procesul de trecere la act este, în opinia lui de Greef, este rezultatul luptei unor tendinţe (mobile) opuse, ce pot să apară sau nu în zona conştientului, în funcţie de etapele ce sunt ori nu parcurse; configuraţia psiho-morală a individului joacă un rol esenţial; în plus, pot să apară anumiţi factori conjugali care să faciliteze ori pot să apară anumiţi factori conjuncturali care să faciliteze ori, dimpotrivă, să îngreuneze drumul spre crimă.

În sfârşit, trebuie remarcat că în opinia lui de Greef există şi acte criminale ce se realizează total în afara schemei propuse, fără parcurgerea niciuneia din etapele descrise. În asemenea situaţii, "uşurinţa" de a comite fapta este foarte mare, criminalul fiind cu atât mai periculos cu cât crima este comisă ca şi un act banal lipsit de gravitate.

Modelul de trecere la act, conceput de J. Pinatel şi, respectiv, H. Becker, este considerat a fi obiectiv, în sensul că el descrie actul criminal, aşa cum acesta este perceput din exterior de către un observator care analizează "dinamica personalităţii agentului". Prin aceasta el se deosebeşte de modelul lui de Greef, care este considerat "subiectiv", în sensul că descrie trecerea la act, aşa cum aceasta este trăită de subiectul însuşi.

Pentru J. Pinatel trecerea la act se explică prin acţiunea conjugată a celor patru trăsături psihice esenţiale ce alcătuiesc "nucleul personalităţii criminale".

Pentru ca un subiect să treacă la act trebuie să nu fie reţinut de oprobriul social care este asociat răufăcătorului; acest proces de "autolegitimare subiectivă" este asigurat de egocentrism. Faptul că subiectul nu va fi reţinut de ameninţarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile să împiedice executarea crimei sunt învinse prin agresivitate. În ultimă instanţă, când subiectul ajunge în situaţia de a comite crima, este necesar ca el să nu fie reţinut de sentimentul că produce un rău aproapelui său, atentând la persoana ori bunurile acesteia. Indiferenţa afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act.

Ca şi în explicaţiile privind structura personalităţii criminale în modelul de trecere la act conceput de J. Pinatel, factorul afectiv joacă un rol esenţial.

72

Page 73: Criminologie Generala

73