1

CRIMINOLOGIE CURS I.D.

LECTOR.UNIV. SERGIU BOGDAN

2

CAPITOLUL I

Noţiuni generale despre criminologie

1. Ce importanţă are studiul criminologiei.

Parafrazându-l pe H. Petit, care caracteriza spiritul francez, la fel se poate

spune şi despre criminologie care, la fel ca şi Descartes, caută ceea ce s-ar putea găsi,

deoarece comportamentul infracţional ar trebui să poată fi explicat din moment ce

poate fi constatat, şi în acelaşi timp, la fel ca şi Pascal, ea nu poate să găsească ceea ce

caută, deoarece nimeni nu a reuşit să dezlege în întregime cauzele unui anumit

comportament criminal.

Dacă în ceea ce priveşte metodele de cercetare specifice criminologiei există o

mare dezbatere, cu siguranţă, importanţa criminologiei este relevată mai ales de

obiectul ei de cercetare şi anume comportamentul infracţional. Preocupări pentru a

răspunde la întrebarea „de ce comit oamenii infracţiunii” au existat încă din timpul

primelor structuri sociale, iar răspunsurile date la această întrebare au influenţat

soluţiile propuse pentru înlăturarea comportamentului antisocial. Principial, lucrurile

stau la fel şi astăzi, diferenţa constând în diferenţa cantitativă şi calitativă de

informaţii pe care o poate utiliza astăzi cercetarea criminologică.

Ori de câte ori auzim despre comiterea unei infracţiuni, ne punem întrebarea

ce anume l-a determinat pe acel om să se poarte în acest fel, încercând fiecare dintre

noi să dăm un anumit răspuns, mai mult sau mai puţin veridic. Cei care încearcă să

facă o analiză completă şi complexă a respectivului fapt întreprind o cercetare

criminologică.

Următoarea întrebare care ne vine în minte este dacă acel fapt ar fi putut fi

prevenit. La fel, fiecare dintre noi putem propune un răspuns, însă răspunsul cât mai

aproape de adevăr la această întrebare relevă în realitate importanţa criminologiei.

Răspunsul la această întrebare influenţează procesul de elaborare al legilor, noţiunea

de infracţiune şi evident reacţia provocată de comiterea unei infracţiuni. Dacă în

dreptul penal reacţia la comiterea unei infracţiuni constă în aplicarea unei anumite

sancţiuni, criminologia are libertatea de a propune atât soluţii de ordin juridic

(pedepse mai grele sau dimpotrivă mai puţin grele, sancţiuni alternative, etc.) dar şi

soluţii de ordin empiric, ce ţin de exemplu de luminarea străzilor în cartierele rău

3

famate, patrularea străzilor de jandarmi, sau învăţarea victimei cum să reacţioneze în

faţa unui pericol potenţial de această natură.

Întrebările fundamentale ale criminologiei sunt : Este posibil de a studia de o

manieră ştiinţifică infractorul şi infracţiunea? Dacă răspunsul este da, atunci s-ar putea

ajunge la generalizări, principii sau legi cu valoare de predicţie? Răspunsurile la

această întrebare au atins ambele extreme. MM. Michel spunea că : ” O ştiinţă

empirică a criminologiei este actualmente imposibilă pentru că nu există psihologie

sau sociologie empirică, iar cercetarea criminologică este o încercare de a realiza

imposibilul”. Aceeaşi idee a fost susţinută şi de M. Adler care a susţinut că”

Indeterminarea comportamentului uman face imposibilă elaborarea unui adevăr

ştiinţific.” Foarte optimist G. Mead a susţinut că : „Postulatul fundamental al ştiinţei

este că lumea este aptă de a fi cunoscută, iar dacă e aşa trebuie să existe o raţiune în

toate”. Chiar dacă rezultatele obţinute au un caracter de probabilitate această

trăsătură a cercetării ştiinţifice este valabilă pentru orice domeniu. Orice lege

ştiinţifică trebuie considerată ca o afirmaţie temporară deoarece, odată cu dezvoltarea

cunoaşterii, aceste legi, care păreau imuabile, trebuie actualizate sau chiar modificate.

De aceea demersul cercetării criminologice are o semnificaţie particulară, iar

concluziile trase trebuie doar considerate ca fiind afirmaţii adevărate dar temporare.

Se spune despre criminologie că este un barometru socio-moral al

colectivităţii. Măsura în care societatea îi tratează pe cei provizoriu excluşi din rândul

ei simbolizează nivelul de civilizaţie.

2. Sfera conceptului de criminologie.

Iniţial cercetarea criminologică era marcată de întrebarea fundamentală de ce,

şi de aceea primele demersuri în cercetarea fenomenului criminal aveau un caracter

preponderent etiologic sau cauzal. Răspunsul care se căuta era de tipul următor:

oamenii comit infracţiuni pentru că au un anumit aspect psihic( explicaţiile

pozitiviste), pentru că trăiesc într-un anumit mediu social( explicaţii sociologice) sau

pentru că au o anumită structură psihică (explicaţii psihologice). O astfel de abordarea

a dus la apariţia criminologiei etiologice, care a avut ca principale direcţii : şcoli de

inspiraţie biologică , şcoli de inspiraţie sociologică şi şcoli de inspiraţie psihologică.

4

Nemulţumiţi de răspunsurile pe care le-au primit dintr-o perspectivă cauzală,

criminologii au mutat centru de interes de pe cauze preferând o analiză în dinamica

fenomenului. Astfel în anii 50 ai secolului trecut a apărut analiza „procesului de

trecere la act” când ceea ce conta în opinia acestor criminologi era contextul cauzal al

producerii fenomenului infracţional de tipul „omul nepotrivit la locul nepotrivit”.

Această abordare a fost numită criminologia dinamică sau a trecerii la act. În

general, s-a considerat că infractorul are în anumite circumstanţe o imunitate scăzută

la tentaţiile actului infracţional, şi de aceea dacă sunt îndeplinite anumite condiţii de

ordin intern sau extern, el va trece la comiterea acţiunii.

În anii 60 – 70 ai secolului trecut s-a încercat o altă abordare şi anume s-a

susţinut că nu există nici o diferenţă între un comportament infracţional şi unul licit

decât din perspectivă normativă, adică a reacţiei sociale pe care o determină un

anumit comportament. S-a creat aşa numita criminologie a reacţiei sociale, care nu

pleacă de la premisa că sancţiunea este consecinţa comportamentului infracţional, ci

răstoarnă acest raţionament, în sensul că tipul de reacţie al societăţii la un anumit

comportament al individului este ceea ce creează criminalitatea. Nu interesează de ce

un pieton traversează pe culoarea roşie a semaforului, ci contează doar dacă fapta lui

este incriminată sau nu. Dacă legiuitorul incriminează astfel de fapte, înseamnă că a

creat criminalitate. Dimpotrivă, dacă nu ar exista legi penale nu ar exista criminalitate.

Acţiunea infracţională este diferită de acţiunea umană doar prin reacţia socială pe care

o declanşează prima. Reprezentativă pentru această abordarea ar fi teoria etichetării.

Într-o altă abordare, s-a considerat că analiza doar a autorului şi a faptei sale a

fi incompletă dacă victimei nu i se acordă o importanţă măcar egală. Astfel a apărut

victimologia sau criminologia victimologică.

Criminologia restaurativă pleacă de la premisa că este mult mai important,

decât a încerca să explicăm cauzele sau condiţiile unui fenomen infracţional, să ne

concentrăm asupra consecinţelor comportamentului infracţional sau mai precis asupra

înlăturării consecinţelor negative ale unui comportament infracţional. Să încercăm să

repunem lucrurile în situaţia anterioară comiterii faptei (de exemplu despăgubirea

victimei de către stat , centre de primire a victimelor violenţei în familie, centre de

dezintoxicare, sancţiuni alternative şi sancţiuni mult mai adaptate tipului de

comportament infracţional). Crima apare ca o defecţiune a sistemului social şi nu e

atât de important să-i afli cauza, dar este capital să remediezi defecţiunea.

5

Fiecare comportament infracţional are trei aspecte importante: făptuitorul,

fapta sa şi victima faptei sale. Criminologia etiologică era concentrată să găsească

cauzele comportamentului infracţional până la momentul comiterii faptei,

criminologia dinamică include în procesul de analiză şi contextul spaţial şi temporal

în care se comite fapta, iar criminologia restaurativă propune soluţii restaurative

pentru consecinţele infracţiunii, fără a conta extrem de mult care a fost cauza sau care

a fost contextul comportamentului infracţional. Criminologia reacţiei sociale, nu

consideră că există vreo diferenţă de fond între comportamentul licit şi cel ilicit.

Criminologia restaurativă se concentrează pe înlăturarea pentru viitor a consecinţelor

comportamentului infracţional. Abordarea restaurativă poate fi şi consecinţa eşecului

explicării comportamentului infracţional şi mai ales nevoia unei soluţii mai practice

chiar dacă are o doză mai mare de empirism.

3. Definiţia criminologiei şi ramurile criminologiei

În materie de definiţii a criminologiei există o abundenţă de posibilităţi de

definire, plecând de la abordarea foarte generoasă a lui Ferri care susţinea că

criminologia este suma tuturor ştiinţelor penale , incluzând chiar şi dreptul penal, care

nu ar fi decât capitolul juridic al acestei ştiinţe. La polul opus se află susţinătorii ideii

că criminologia este total distinctă de dreptul penal, fiind o ştiinţă pur teoretică care

se ocupă doar de sistematizarea datelor cu privire la factorii şi mecanismul

delincvenţei.

În criminologie se spune că există atâtea definiţii ale criminologiei câţi

criminologi sunt. Din buchetul de definiţii existent o vom prefera pe cea a lui R.

Gassin care susţinea că criminologia este „ştiinţa care studiază factorii şi procesul de

realizare a conduitei infracţionale şi care determină, plecând de la factorii şi

procesul infracţional, cele mai bune mijloace de luptă pentru a stăpâni sau pe cât

posibil să reducă răul social cauzat de infracţiune.”

Preferăm această definiţie deoarece ea cuprinde atât dimensiunea teoretică a

criminologie, mai precis studiul cauzelor şi procesului actului infracţional, cât şi

dimensiunea ei practică, adică elaborarea mijloacelor de stăpânire a fenomenului

infracţional. Mijloacele pot avea atât o faţadă juridică, (noi texte de incriminare, noi

sancţiuni penale, etc.), cât şi o faţadă empirică ( studiul factorilor victimogeni, sfaturi

pentru a reduce posibilitatea de a fi victima unei infracţiuni, etc.).

6

Nu vom încerca să analizăm în ce măsură unele din ramurile criminologiei îşi

justifică sau nu existenţa, limitându-ne doar la a le face cunoscute.

Criminologia generală este acea ramură a criminologiei, care studiază

fenomenul criminalităţii în ansamblul său, crima, criminalul, cauze ale criminalităţii,

soluţii de combatere a criminalităţii, fiind principala ramură a criminologie dar şi o

ramură de sinteză. În general în facultăţile de drept se studiază criminologia generală.

Criminologia teoretică este acea ramură a criminologiei care studiază teoretic

şi mai puţin aplicativ explicarea acţiunii infracţionale.

Criminologia specială se ocupă cu studiul unor părţi sau sectoare de

criminalitate( criminalitatea minorilor, crima organizată etc).

Criminologia clinică este o ramură de ştiinţă aplicativă, asemănătoare cu

medicina clinică, având misiunea de a efectua examene complexe ale unui singur

criminal, în urma căruia pune un diagnostic privind cauza comiterii infracţiunii şi apoi

face o estimare asupra conduitei viitoare a criminalului respectiv.

Criminologia aplicată este acea ramură care se ocupă în principal de studiul

ştiinţific al mijloacelor de luptă contra delincvenţei ( mijloace juridice sau empirice)

Criminologia etiologică este acea ramură a criminologiei care se ocupă de

studierea cauzelor, condiţiilor sau factorilor care determină sau care favorizează

fenomenul criminal( explicaţii biologice, sociologice, psihologice sau multifactoriale).

Criminologia dinamică este acea ramură a criminologiei teoretice care se

ocupă cu studierea fenomenului criminal din punctul de vedere al mecanismelor şi

proceselor care însoţesc trecerea la actul criminal.

Criminologia empirică este acea ramură a criminologiei care foloseşte

metoda empirică de cercetare a fenomenului infracţional, fără a se lăsa influenţată de

teoriile criminologice ale comportamentului infracţional în general. Ea studiază

faptul, ceea ce este, nu ceea ce ar putea să fie( de exemplu costată că într-un anumit

loc este o problemă legată de consumul de droguri şi atunci analizează fenomenul

faptic şi propune soluţii fără a se lăsa influenţată de teoriile criminologice care ar

explica acel comportament).

Criminologia restaurativă este acea ramură a criminologie în care victima

devine un actor important şi care se concentrează pe repunerea lucrurilor în situaţia

anterioară comiterii infracţiunii, în măsura în care mai este posibil, atât în ceea ce-l

priveşte pe autor cât şi pe victimă( medierea între autor şi victimă, sancţiuni

alternative, etc).

7

4. Obiectul de cercetare criminologică.

Plecând de la definiţia de mai sus vom explicita obiectul cercetării

criminologice.

A. Cunoaşterea acţiunii umane.

În primul rând cercetarea criminologică se ocupă de studiul infracţiunii, ca şi

concept general, dezbrăcată de dimensiune sa formală specifică dreptului penal, unde

orice definiţie a infracţiunii începe cu fraza „…este o faptă prevăzută de legea

penală…”, aceasta fiind dimensiunea formală a infracţiunii. Într-o abordare

criminologică infracţiunea este o conduită umană voluntară specifică care vizează

atingerea unor scopuri de natură diversă prin folosirea violenţei sau a înşelăciunii.

Criminologia nu studiază victimele unor catastrofe naturale sau a oricărui fenomen

care are consecinţă păgubitoare, dacă nu sunt determinate de comportamentul uman.

Acest comportament mai trebuie să fie unul voluntar, faptele umane involuntare nu

pot fi în nici o măsură controlate fiind absurd să se studieze înlăturarea efectelor lor.

Conceptul de act voluntar cuprinde atât faptele intenţionate cât şi din culpă, atât

comportamentele comisive cât şi cele omisive. Particularitatea comportamentului

infracţional faţă de orice altă acţiune voluntară umană nu este reprezentată de scopul

urmărit de către infractor, ci de mijloacele de realizare a acestor scopuri şi anume

atingerea anumitor scopuri prin violenţa şi înşelăciunea, înţelese în sens foarte larg.

Prin comiterea unei tâlhării autorul doreşte să dobândească un anumit lucru al

altuia, ceea ce nu este antisocial, deoarece acest bun poate fi cumpărat de la

proprietarul ei sau poate fi moştenit, însă când dobândirea bunului altuia se realizează

prin violenţa fapta devine infracţiune.

În caz de abuz de încredere faptul de a păstra un bun al altuia nu este

antisocial, acest bun putând fi dobândit în diverse modalităţi licite, dacă însă

deţinătorul bunului vinde bunul unei alte persoane, înşelând încrederea proprietarului

bunului, fapta capătă un caracter infracţional.

Criminologia studiază infracţiunea nu doar ca fenomen individual (crima) ci

studiază crima şi ca fenomen colectiv(criminalitatea). Devianţa nu este sinonimă cu

criminalitatea, fiind un concept sociologic mult mai larg, cuprinzând orice

comportament diferit de statistica culturală a populaţiei, comportament diferit de al

8

majorităţii membrilor şi care riscă să provoace, din cauza acestei diferenţe, reacţii

ostile. Când un individ cu comportament deviant foloseşte ca mijloace de atingere a

anumitor scopuri violenţa sau înşelăciunea atunci acesta devine infractor iar reacţia

ostilă se concretizează în sancţiune penală. Criteriul normativ este principalul element

de diferenţiere între devianţă şi criminalitate dar nu şi singurul, existând situaţii când

o anumită conduită este considerată infracţiune, deşi ea nu leza în nici un fel societate

( vânzarea unei bijuterii de aur, era incriminată de art. 37 din Dec. nr. 315/1969).

Situaţia inversă adică existenţa unui comportament antisocial care încă nu este

calificat ca infracţiune în sens formal, nu împiedică în nici un fel criminologii să

studieze acel fenomen şi să propună incriminare sau neincriminarea sa. Conduitele ce

ţin de fraude informatice sau de manipulări genetice au fost cercetate din punct de

vedere criminologic înainte ca acestea să devină infracţiuni şi în sens formal.

Legiuitorul penal decide incriminarea unui comportament criminal urmare a unui

studiu criminologic asupra fenomenului respectiv.

Criminalitatea poate fi clasificată în funcţie de mai multe criterii.

a. În funcţie de gradul de cunoaştere a criminalităţii există:

- criminalitatea reală, care cuprinde toate infracţiunile comise într-un anumit spaţiu

şi într-un anumit interval de timp, şi care nu este influenţată de gradul de descoperire

sau de cunoaşterea fenomenului infracţional;

- criminalitatea aparentă, care cuprinde toate infracţiunile care sunt descoperite fie

de autorităţi, fie de orice altă persoană decât infractorul, fiind lipsit de importanţă

dacă cel care descoperă infracţiunea şi sesizează autorităţile judiciare.

- criminalitatea judiciară, care cuprinde toate infracţiunile care au ajuns în orice

mod la cunoştinţa autorităţilor, indiferent dacă infractorul a fost prins , a fost

condamnat sau procesul a încetat din cauza unor motive procesuale ( prescripiţie,

amnistie etc).

- criminalitatea legală, care cuprinde toate infracţiunile pentru care autorii lor au fost

sancţionaţi penal, indiferent dacă e vorba de o pedeapsă sau măsură educativă.

În doctrina criminologică majoritară, criminalitatea judiciară este un concept

care este inclus în categoria criminalităţii aparente, însă am preferat să facem această

distincţie între ceea ce nu s-a descoperit a fi comis şi ceea ce s-a descoperit dar pentru

care nu au fost sesizate autorităţile, deoarece numărul acestor ultime infracţiuni ar

putea fi cunoscut printr-o mai buna politică de comunicare între individ şi organele

9

judiciare. Cu cât încrederea cetăţenilor în organele judiciare este mai mare cu atât

cifra infracţiunilor descoperite de ei şi nedenunţate autorităţilor va fi mai mică.

Diferenţa între criminalitatea reală şi cea aparentă va evidenţia cifra neagră a

criminalităţii, adică acele infracţiuni care nu vor ajunge niciodată la cunoştinţa

autorităţilor. Cu cât cifra neagră va fi mai mică cu atât mai eficientă va fi activitatea

organelor judiciare. Este de dorit ca politicile penale să se facă, nu în funcţie de

criminalitatea legală sau judiciară, ci raportate la criminalitatea reală, existând tehnici

de evaluare a acestei criminalităţi cu o precizie acceptabilă.

b. În funcţie de sexul infractorului există criminalitate masculină şi

criminalitate feminină, fiecare prezentând anumite particularităţi.

c. În funcţie de vârsta infractorilor există criminalitate a minorilor şi

criminalitate a majorilor.

d. În funcţie de locul comiterii există criminalitate urbană şi criminalitate

rurală; sau criminalitate zonală, criminalitate naţională sau criminalitate

internaţională.

e. În funcţie de statutul social al infractorilor se poate face o diferenţă între

criminalitatea oamenilor obişnuiţi şi criminalitatea gulerelor albe.

f. În funcţie de gradul de organizarea al infractorilor există criminalitate

neorganizată şi criminalitate organizată.

g. În funcţie de gravitatea infracţiunilor există o criminalitate gravă, una

mijlocie şi criminalitate uşoară. Criteriul în funcţie de care se stabileşte gravitate

infracţiunii fiind de obicei gravitatea sancţiunii aplicabile pentru fapta respectivă. De

exemplu sancţiuni de peste 10 ani închisoare, sunt considerate a fi fapte grave, între 5

şi 10 ani închisoare sunt considerate fapte de gravitate medie, şi fapte sancţionate cu

închisoare sub 5 ani sau amendă sunt considerate fapte uşoare.

h. În funcţie de valorile sociale lezate se poate face o clasificare a

infracţiunilor raportată la toate titlurile din codul penal precum şi la textele de

10

incriminare din legile speciale. Vom enunţa doar acele valori sociale care sunt mai

frecvent lezate sau care au o rezonanţă deosebită. Criminalitatea contra

patrimoniului ocupă locul central ca număr de infracţiuni, fiind la o distanţă

considerabilă de oricare altă categorie de criminalitate. Pe locul doi ca număr dar pe

primul loc ca şi gravitate există criminalitatea contra persoanei. Mai pot fi amintite

ca şi tipuri de criminalitate în funcţie de valoarea socială lezată: criminalitatea

economică, criminalitatea legată de corupţie, criminalitatea legată de traficul şi

consumul de droguri, criminalitatea rutieră.

B. Mijloacele de luptă împotriva crimei şi a criminalităţii.

În al doilea rând, obiectul de cercetare al criminologiei se referă şi la

mijloacele de luptă pentru stăpânirea şi diminuarea fenomenului infracţional. Am fi

tentaţi să spunem că trebuie găsite mijloacele de înlăturare a fenomenului infracţional.

Credem că este mai potrivită prima sintagmă deoarece comportamentul infracţional

nu va putea fi niciodată înlăturat, acesta fiind o dimensiune a conduitei umane. Va

putea fi stăpânit, va putea fi redus, dar niciodată înlăturat. La fel cum medicina nu va

putea niciodată să înlăture apariţia unor boli, ci doar să le trateze în măsura în care

dispune de mijloacele necesare, la fel şi criminologia va trebui doar să controleze

acest fenomen pentru că înlăturarea lui este iluzorie.

Mijloacele de luptă pot fi clasificate în

a. mijloace juridice:

de drept penal ( de exemplu legiuitorul decide incriminarea sau modificarea

sancţiunii penale a unui anumit comportament, etc.);

sau de drept în general (legiuitorul reglementează dreptul victimelor

infracţiunilor de a fi despăgubite de stat, reducerea fiscalităţii, etc).

b. mijloace empirice. De exemplu dotarea corespunzătoare a poliţiei şi a

celorlalte organe care asigură protecţia împotriva infracţionalităţii. Politici de

prevenire a consumului şi traficului de droguri în şcoli şi universităţi, sau programe de

educaţie rutieră pentru copii.

11

5. Distincţia dintre criminologie şi alte ştiinţe juridice sau nejuridice

a. Distincţia dintre criminologie şi dreptul penal

Criminologia porneşte de la unele concepte de drept penal ( infracţiune,

pedeapsă), dar spre deosebire de dreptul penal ea nu are un caracter normativ. Ea

analizează fenomenul criminal ca realitate individuală şi socială şi nu doar ca

fenomen juridic. Juridismul este calea practică prin care unele concluzii criminologice

pot fi aplicate în societate. De exemplu printr-o cercetare criminologică se constată că

a apărut în societate un fenomen negativ nou ( de exemplu fenomenul terorist actual),

în acest caz criminologii vor decide care este cea mai bună metodă de a stăpâni

fenomenul respectiv şi propun un set de măsuri ( legislaţie specială în domeniu, sau

noi texte de incriminare, sau modificarea procedurii penale etc). Modificarea concretă

a cadrului normativ este apanajul penaliştilor, care transformă soluţiile teoretice în

soluţii concrete, pe care le şi aplică practic. Studiul eficienţei unui anumit cadru

normativ penal este tot un demers criminologic (de exemplu se constată că agravarea

sancţiunilor pentru anumite fapte în loc să diminueze, dimpotrivă îl accentuează sau

cel puţin nu are vreo influenţă semnificativă asupra fenomenului).

b. Distincţia dintre criminologie şi criminalistică

Criminalistica cuprinde ansamblul metodelor şi tehnicilor utilizate pentru

stabilirea faptelor şi dovedirea vinovăţiei infractorilor, cuprinzând medicina legală,

balistica, etc. Criminalistică nu are o legătură directă cu criminologia pentru că ea are

un scop exclusiv probator al faptelor, ţinând mai mult de desfăşurarea procesului

penal, pe când criminologia are ca obiectiv explicarea acţiunii criminale. Cu toate

acestea pot fi evidenţiate anumite legături în sensul că informaţiile oferite de

criminalistică cu privire la modul de comitere a unor fapte, pot fi folosite de

criminologi în elaborare explicaţiilor actului infracţional. Şi reciproca este valabilă, în

sensul că cercetările criminologice pot ajuta criminaliştii la perfecţionarea metodelor

de identificare a infractorului.

12

c. Distincţia dintre criminologie şi sociologia devianţei

Devianţa din punct de vedere sociologic se referă la orice conduită socială şi la

orice act social, care sunt diferite de comportamentele şi acţiunile generale ale

membrilor unei societăţi şi care riscă, prin această diferenţă, să provoace reacţii ostile

sau sancţiuni din partea colectivităţii. Criminologia din acest punct de vedere are o

sferă mai restrânsă decât sociologia devianţei, deoarece studiază în principal devianţa

criminală comisă cu vinovăţie , pe când sociologia devianţei studiază orice

comportament deviant, cu sau fără semnificaţie penală. Criminologia studiază

infracţiunea şi din perspectivă psihologică sau biologică, nefiind limitată la o abordare

sociologică a criminalităţii.

6.Tehnici de cercetare criminologică

Pentru a putea fi explorat un anumit fenomen acesta trebuie cunoscut atât din

punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ. Pentru a se realiza acest demers

criminologia a împrumutat mai multe metode de evaluare a fenomenului infracţional.

Prin tehnici de cercetare criminologică vom înţelege ansamblul de procedee

concrete care permit colectarea de o manieră organizată a informaţiilor referitoare

la fenomenul infracţional. Măsurarea criminalităţii se face tradiţional prin intermediul

statisticilor criminalităţii. Acestea pot să fie statistici publice sau private; naţionale sau

internaţionale; poliţieneşti, judiciare sau penitenciare. Cu toate acestea, toată lumea

este de acord că statisticile tradiţionale au şi neajunsuri majore. În primul rând sunt

suspectate de a fi inexacte, sursele acestor inexactităţi pot să fie erori involuntare cu

referire la culegerea datelor sau prelucrarea lor, faptul că sunt făcute în momente

inoportune pentru cunoaşterea exactă a fenomenului sau chiar faptul că uneori sunt

modificate în mod deliberat.

Din acest motiv cercetare criminologică a făcut apel la metode de cercetare

noi.

Anchetele de autoconfesiune se realizează prin chestionarea unui grup

reprezentativ din ansamblul populaţiei cu privire la faptul dacă individul respectiv a

comis infracţiuni şi ce fel de infracţiuni. Prezintă marele avantaj al anonimatului şi al

sursei directe de informaţiei, însă prezintă neajunsul major că aceste mărturisiri pot fi

suspectate de subiectivism.

13

Anchetele de victimizare constau în chestionarea unui grup de persoane

reprezentativ asupra faptului dacă au fost victima vreunei infracţiuni şi care anume a

fost aceea. Avantajul utilizării anchetelor de victimizare constă în faptul că pot releva

şi acele infracţiuni care nu au fost avute în vedere de statisticile judiciare sau

poliţieneşti, şi pot scoate la lumină eficienţa sistemului poliţienesc prin prisma

diferenţelor care se semnalează între statisticile poliţiei şi datele ce rezultă dintr-o

anchetă de victimizare. Prezintă şi neajunsuri deoarece aceste anchete nu pot să releve

şi infracţionalitatea al cărei subiect pasiv este statul. De asemenea există şi riscul unor

erori de memorie sau de exagerare a fenomenului de către persoane care au crezut că

au fost victimele unor infracţiuni.

Evaluarea costului crimei constă în evaluarea criminalităţii plecând de la

costul economic al infracţiunii şi presupune estimarea monetară a prejudiciilor şi a

costului combaterii şi prevenirii ei. Dezavantajul ei major este că nu ia în calcul decât

prejudiciile materiale nu şi pe cele morale. Mai mult decât atât la infracţiunile de

pericol abstract nu se poate face o evaluare credibila a costului lor.

Sondarea sentimentului de insecuritate constă în efectuare unor sondaje de

opinie periodice. Cuantificarea infracţionalităţii se face plecând de la sentimentul de

insecuritate al publicului. Poate să-i fie obiectat acestei tehnici faptul că apelarea la

sentimentul de insecuritate este foarte nesigură, fiind influenţată de parametri care nu

au legătură cu fenomenul infracţional ( manipularea mediatică, independenţa media,

teama de crimă sau preocupare pentru sentimentul infracţional).

Cercetarea criminologică utilizează şi tehnici sociologice ( observaţia

spontană sau organizată, chestionarea, interviul, etc.), tehnici de cercetare

psihologică ( testele psihologice, psihanaliza etc. ), tehnici istorice de evaluare (

criminalitatea într-o anumită perioadă istorică), tehnici comparatiste ( analizarea

criminalităţii prin compararea cu datele din alte ţări) sau chiar investigaţii medicale (

psihiatrice, neurologice, antropometrice, genetice).

La nivelul microcriminalităţii se mai utilizează şi studiul biografiilor criminale

sau studiile de urmările.

Toate tehnicile de cunoaştere a criminalităţii vizează stabilirea volumului

acesteia, a structurii acesteia, a evoluţiei în timp şi a evoluţiei în spaţiu.

14

CAPITOLUL II

Cesare Beccaria

1. Apariţia cărţii şi ecoul european

Tratatul “Despre infracţiuni şi pedepse” a fost scris de Cesare Beccaria în

doar câteva luni (martie 1763 - ianuarie 1764) şi a avut un succes imediat atât în faţa

susţinătorilor săi cât şi în faţa contestatarilor cărţii. Prima ediţie a fost publicată

anonim în 1964 şi a fost considerată, de criticii săi, ca fiind opera unui răzvrătit

împotriva suveranului şi împotriva biserici, lucru pe care Beccaria l-a dezminţit

ulterior, în prefaţa din a treia ediţie( 1765). Naşterea operei a fost favorizată de

solidaritatea prietenilor şi de participarea lor susţinută. Secondat cu entuziasm şi

stimulat de Pietro şi Alexandro Verri, scria o mulţime de idei pe bucăţi de hârtie.

Scenariul era acelaşi : după prânz mergeau la plimbare, vorbeau despre erorile

jurisprudenţei penale, intrau în dispute, în probleme, şi seara Beccaria scria.

Tratatul nu a fost scris de un cercetător izolat, ci de o inteligenţă tânără şi

dinamică, carte ce poartă amprenta inconfundabilă a personalităţii autorului său.

În cercurile intelectuale de la Paris opera a devenit foarte repede celebră.

Diderot i-a adresat laude, iar Voltaire a citit cartea cu entuziasm şi a scris un

Comentariu despre tratatul infracţiunilor şi pedepselor.

La sfârşitul lui 1766 abatele Andre Morellet (1727-1819) , a publicat prima

traducere a cărţii, Tratat despre infracţiuni şi pedepse, tradus din italiană după cea

de-a treia ediţie ... Autorul traducerii a riscat şi o îndrăzneaţă operaţiune editorială şi a

amestecat după criterii personale de coerenţă ordinea capitolelor. Versiunea lui

Morellet (şi proza traducătorului simplifica, chiar cu preţul de a altera complexa

structură a pasajelor cele mai grele) a contribuit la mărirea difuzării tratatului. O

traducere în engleză s-a făcut în 1767, apoi au urmat versiunile în germană, olandeză,

spaniolă. Astfel ideile cărţii au pătruns în noile legislaţii introduse în Europa, iar ecoul

lor s-a prelungit în discuţiile Adunării Naţionale din timpul revoluţiei franceze.

Ecaterina II, l-a invitat pe filosoful milanez la Petersburg, ca să conducă reforma

codului penal rus, dar Beccaria a refuzat oferta.

Beccaria a fost de acord şi cu noua ordine elaborată de Morellet, care

transformase planul cărţii, transferând paragrafe, mutând capitole întregi. Totuşi el s-a

ferit să păstreze noua “ordine franceză” în ediţiile posterioare traducerii lui Morellet (

15

nu a reluat-o, de exemplu, în importanta a cincea ediţie publicată în 1766 la Livorno).

Fapt este că totuşi forma cea mai citită şi răspândită a celebrului tratat a rămas alta,

cea consacrată în versiunea franceză şi trecută apoi în cea mai mare parte a ediţiilor

succesive.

În limba română au fost traduse atât varianta franceză1 cât şi varianta originală

italiană2.

2. Actualitatea lui Beccaria.

Dacă ar trebui caracterizată în câteva cuvinte întreaga lucrare, cred că cele mai

potrivite ar fi chiar cuvintele sale: „ Acesta este unul din acele adevăruri palpabile

care, deşi nu au nevoie de nici un fel de cadrane, nici de telescoape pentru a fi

descoperite, ci sunt la îndemâna oricărui intelect mediocru, chiar printr-o combinaţie

potrivită de împrejurări, nu sunt cu siguranţă cunoscute decât de câţiva gânditori din

fiecare naţiune şi din fiecare secol”.

Fără să greşim putem afirma că Beccaria a fost unul din acei puţini gânditori

care au exprimat acele adevăruri palpabile dar care, deşi accesibile tuturor, n-au fost

scoase de altcineva din semiîntunericul în care zăceau de multe secole.

Ca reprezentant al şcolii clasice a fost criticat pentru faptul că, în concepţia sa,

infracţiunea şi pedeapsa sunt entităţi juridice abstracte, care au fost cercetate izolat

atât de persoana infractorului cât şi de mediul social. Fără a încerca să minimalizăm şi

lipsurile lucrării lui Beccaria, credem că el şi-a dorit cartea ca un tratat de drept penal

şi mai puţin ca unul de criminologie ( concept impus mult mai târziu), el a dorit o

soluţie aplicabilă în practică şi mai puţin o analiză a fenomenului în sine.

Argumentele lui sunt pentru susţinerea soluţiilor în practica dreptului penal, mai

degrabă decât o analiză a cauzelor acestor infracţiuni. Dreptul penal prin natura sa are

un profund caracter formalist, de exemplu mediu social al infractorului poate fi luat în

calcul doar ca o circumstanţă de apreciere a pedepsei între limitele prevăzute de lege

sau eventual ca o circumstanţă atenuată. Ideea mai amplă, de proporţionalitate între

infracţiuni şi pedepse, poate rezolva şi acest neajuns. Beccaria însuşi afirmă că

pedeapsa aplicată este trăită în mod diferit de condamnat ţinând cont tocmai de

sensibilitatea sufletească, starea sa socială şi nivelul de cultură. În plus, el nu uită să

1 Cesare BECCARIA, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965. 2 Cesare BECCARIA, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001.

16

menţioneze că „educaţia este cel mai sigur, dar şi cel mai dificil, mijloc de a prevenii

infracţiunile” iar „ştiinţele care însoţesc libertatea” produc acelaşi efect.

3. Câteva propuneri cu implicaţii juridice ale lui Beccaria.

Întreaga construcţie teoretică a lui Beccaria are ca şi fundament teoria

contractualistă a lui Rousseau. Omul cedează o parte din libertatea sa, aderând la

contractul social tocmai pentru a se proteja în interiorul societăţii. Din acest motiv

dreptul penal trebuie să reflecte relaţiile contractuale stabilite între cetăţean şi stat.

Contractul obligă cetăţeanul să nu acţioneze împotriva intereselor societăţii, dar tot

contractul obligă statul să precizeze clar care sunt valorile care nu trebuie lezate sau

generalizând, să stabilească clar între ce limite cetăţeanul dispune de libertatea de

acţiune personală.

O primă observaţie se referă la tehnica legislativă în materie penală. Beccaria

consideră ca elemente fundamentale: claritatea legii penale şi publicitatea ei,

consecinţe care decurg, în mod necesar, din principiul legalităţii incriminării şi a

pedepsei.

Textul unei legi trebuie să fie redactat de o manieră clară şi redactat într-o

limbă care să facă legea aproape ”privată şi intimă ”. Au trebuit să treacă aproape

două secole pentru ca omenirea să consacre fie şi de o manieră implicită acest

deziderat în interpretarea Curţii Europene a Drepturilor Omului a art. 7 din Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului.

Ideea publicităţii legii, enunţată de Beccaria are ca şi justificare posibilitatea

de a cunoaşte legea şi de a o respecta. „ Bunul simţ” ne spune că nu este deloc

improbabil ca un cetăţean, de bună credinţă fiind, să nu cunoască un text de

incriminare chiar publicat. E vorba de aşa numitele infracţiuni artificiale, şi nu de

infracţiunile de drept comun ca omorul, furtul, etc.

Uneori redactarea textului de incriminare se face într-o manieră care îl face

dificil de înţeles de către specialişti, cu toate că legile penale trebuie respectate de toţi.

Un alt aspect criticat de Beccaria este şi interpretarea neuniformă a legilor. Nu

suntem însă de acord cu ideea, exprimată de autor că judecătorul se reduce la un

aparat de logică, care, juxtapunând premisa majoră peste cea minoră, pronunţă o

soluţie, fie de achitare, fie de condamnare. La fel de adevărat este că nu putem fi de

acord nici cu aplicarea foarte diferită a legii în funcţie de instanţă sau chiar în funcţie

17

de judecător. Dacă acceptăm o astfel de interpretare înseamnă că avem atâtea legi câte

instanţe , iar funcţia legislativă este împărţită între Parlament şi instanţe. E greu de

acceptat pentru omul simplu ca aceeaşi faptă într-o parte a ţării să-i atragă

condamnarea şi în alta achitarea. Aplicarea în mod uniform a legilor este o utopie, dar

asta nu justifică avalanşa de interpretări de multe ori diferite ca soluţii şi nu doar ca

diferenţe de nuanţă.

Încurajarea agresorului prin modul de redactare a textului de incriminare

poate fi un demers păgubos în încercarea de a împiedica comiterea infracţiunilor,

deoarece legea trebuie să-l declare „ nevinovat pe cel care fără vină a fost constrâns

să apere ceea ce legile actuale nu apără”. Afirmaţia a fost făcută într-o perioadă în

care legitima apărare pentru a-şi produce efecte trebuia să fie însoţită şi de iertarea

magistraţilor sau a suveranului. Reglementarea legitimei apărări rezolvă astăzi această

chestiune.

Beccaria propune dezincriminare homosexualităţii, a adulterului, propune ca

sancţiune penală munca în folosul comunităţii arătându-i avantajele, atât pentru

societate, cât şi pentru individ.

În materie de procedură penală poate că ar trebui urmat îndemnul lui Beccaria

de a se lua măsura arestării doar în cazuri excepţionale( ori pentru a împiedica fuga

ori pentru a nu se ascunde probele infracţiunii), deoarece aceasta nu este decât, cu

toate justificările procesuale, „o pedeapsă care precede constatarea comiterii

infracţiunii.

Am dorit doar să propunem şi o altă perspectivă de analiză a operei

beccariene, respectiv actualitatea sa şi, în acelaşi timp, să scoatem în evidenţă

caracterul ei de carte fundamentală pentru criminologi şi penalişti în aceeaşi măsură.

4. Câteva aprecieri generale aparţinând lui Beccaria.

Foarte interesante sunt şi consideraţiile generale pe care Beccaria le-a făcut în

cartea sa. Astfel el consideră că „ dacă ar trebui să dictez legi noi, în vreun colţ

părăsit din univers, înainte de a autoriza o astfel de cutumă, mi-ar tremura mâna şi

aş avea întreaga posteritate în faţa ochilor”. Oare câţi dintre cei care elaborează legi

au în vedere toate consecinţele pe care le vor implica legile lor ? Că nu e aşa o

dovedesc desele modificări a legilor de curând adoptate.

18

Critică birocraţia ( „ tirania celor mulţi”), exodul de inteligenţă ( cea mai

sigură manieră de a fixa cetăţenii este creşterea bunăstării fiecăruia) având soluţii şi

în economie ( „să se facă efort pentru ca balanţa comerţului să fie în favoarea

noastră” şi crearea unui fond de garantare a creditului pentru cazurile de falimente

nefrauduloase).

Contribuţia sa cea mai importantă este acea idee că nici o soluţie juridică nu

trebuie să contravină „bunului simţ” şi că oamenii nu trebuie să fie „ victimele unui

cuvânt”. Interesul unui cetăţean nu trebuie să fie subjugat unei religii (ex.

fundamentalismul religios), unor doctrine politice (ex. comunismul), doctrine

economice (ex. profit cu orice preţ) sau formalismului juridic.

Atunci când se elaborează o lege nouă trebuie să se ţină cont că există o inerţie

firească a societăţii la schimbare, tranziţia românească dovedind din plin acest lucru.

Concluzia optimistă a operei lui Beccaria este că „ Nu numai artele gustului şi

ale plăcerii au drept principiu universal imitarea fidelă a naturii, ci şi politica însăşi,

cel puţin cea adevărată şi durabilă e supusă acestei maxime generale, pentru că ea

nu este decât arta de a conduce mai bine şi de a face să conlucreze sentimentele

imuabile ale oamenilor”.Cu alte cuvinte politica bună este supusă legii progresului

din natură. În consecinţă, orice ar încerca să se opună acestui mers firesc al lucrurilor

ar sfârşi prin a fi înlăturat, chiar dacă într-un timp mai scurt sau mai lung.

5. Concluzie.

Cartea exprimă cu atâta claritate şi precizie ideile autorului, încât cel mai bun

studiu asupra cărţii rămâne cartea însăşi. Ideile lansate de Beccaria au fost calificate

ca aparţinând şcolii clasice criminologice, deoarece acesta pune un accent deosebit pe

noţiunea de infracţiune şi pe sancţiunile care se pot aplica în caz de comitere a

infracţiunii. El a plecat de la premisa că oamenii sunt liberi să decidă dacă respectă

sau nu legile penale, iar sancţiunea va avea efecte asupra lor, aşa cum are ea efecte

asupra unui om foarte raţional. În realitate omul nu dispune de o libertate absolută de

conduită iar raţionalitatea unui om are diferite nuanţe, neexistând un model abstract

de raţionalitate umană individuală. Poate de aceea şcoala pozitivistă italiană plecând

de la aceste limite ale şcolii clasice a încercat să răstoarne perpectiva de cercetare,

modificând premisele. Omul nu este liber ci, dimpotrivă, fiecare acţiune a sa este

determinată de factori biologici, iar pedeapsa nu se justifică decât ca o manieră de a

proteja societatea în faţa individului damnat să fie infractor.

19

CAPITOLUL III

CRIMINOLOGIA ETIOLOGICĂ

I. Explicaţii de natură biologică ale comportamentului infracţional 1. Trăsături comune tuturor explicaţiilor de ordin biologic.

Efervescenţa creată de descoperirile ştiinţifice ale secolului XIX, a determinat

oamenii de ştiinţă să caute explicaţia comportamentului infracţional în structura

biologică a individului. Răspunsul căutat de atâtea mii de ani părea să fi fost tot

timpul la vedere. La început aceşti autori s-au bucurat de o mare notorietate ,

demersul lor determinând şi crearea unei noi ştiinţe şi anume antropologia criminală,

iar mai apoi, aceasta din urmă, s-a numit criminologie.

Dincolo de diferenţele care există între autorii care au susţinut că infracţiunea

are o cauză biologică, se pot evidenţia mai multe trăsături comune tuturor

explicaţiilor de ordin biologic.

Comportamentul infracţional, în opinia acestor autori, nu poate fi imputat

individului, deoarece acesta este o disfuncţie a organismului ( fie că ea este de natură

antropometrică, cromozomială sau genetică).

În al doilea rând, se susţine că infractorul este victima propriului său organism,

el nu are libertatea de a decide comiterea sau nu de infracţiuni, el fiind constrâns de

status-ul său biologic. În consecinţă infractorul nu trebuie să fie pedepsit ci trebuie

tratat, putându-se aplica şi tratamente preventive, înainte de comiterea unei fapte,

pentru ca acest criminal înnăscut să nu ajungă să şi comită infracţiuni.

Poate că ceea ce a determinat aceştia autori să susţină această abordare, este

ideea lui Aristotel, că trebuie să existe o concordanţă între formă şi fond, mai exact

între aspectul unui individ şi moralitatea sa. G.B. Della Porta a susţinut că există o

legătură evidentă între fizionomia unui individ şi calităţile sale morale ( cap de brută,

privire de asasin)3. F.J. Gall a încercat să stabilească o corelaţie între forma craniului

şi funcţiile intelectuale ale omului4.

2. Reprezentanţi de seamă ai explicaţilor de natură biologică.

3 Metoda lui Della Porta se numea fiziognomie 4 Metoda lui s-a numit frenologie.

20

a. Cezare Lombroso, (1835-1909) este cel care a consacrat acest tip de

abordare a fenomenului infracţional punând bazele şcolii pozitiviste italiene. El a

susţinut teoria criminalului atavic conform căreia criminalii nu sunt altceva decât

rămăşiţele unui stadiu timpuriu de dezvoltare. El fost influenţat de ideile

evoluţioniste ale lui C. Darwin. şi teoria recapitulaţiei a lui E. Haeckel. Conform

teoriei recapitulaţiei, dezvoltarea individului, de la nou-născut la adult, recapitulează

dezvoltare speciei, repetând pe scurt şi rapid toate stadiile de dezvoltare a speciei sale.

Astfel criminalii nu reuşesc să parcurgă toate stadiile de evoluţiei a speciei umane şi

rămân la un stadiu anterior de evoluţie.

C. Lombroso a susţinut şi a argumentat cu picanterii faptul că omul civilizat,

în epoca copilăriei sale, în mai multe privinţe, prezintă însuşirile omului sălbatic(

copilul este mincinos pentru a capta atenţia, egoist, indolent şi leneş etc.). A mai

susţinut că crima este o copilărie prelungită sau o sălbăticie rămasă în mijlocul

civilizaţiei şi faptul că la organismele inferioare crima este regula ( adulterul la berze,

asocierea castorilor răufăcători, calul care şchiopătează doar pentru a nu merge la

lucru, albinele care după ce au descoperit alcoolul nu mai lucrează etc.).La sălbatici

este exemplificată ideea cu cazurile de canibalism juridic, prostituţie în onoarea

oaspeţilor, violul ca modalitate de căsătorie, etc. La omul normal ajuns la o dezvoltare

deplină nu există comportament infracţional. Ulterior a recunoscut că nu doar aspectul

fizic influenţează ci şi unele maladii mentale.

Susţinerile lui Lombroso ar putea fi reduse la câteva idei de bază.

- Criminalii se deosebesc de non-criminali prin numeroase anomalii fizice sau

psihice (mărimea capului, asimetria feţei, dimensiunile excesive ale pomeţilor, defecte

ale ochilor, urechi de dimensiuni neobişnuite, nas strâmb, buze cărnoase, dentiţie

anormală, lungimea excesivă a braţelor, bărbie proeminentă sau excesiv de lungă,

abundenţa, varietatea şi precocitate zbârciturilor, idioţii, imbecilii, paranoicii,

epilepticii, istericii, cei cu sistem emoţional instabil, etc.) .

- Criminalul este un anumit tip de specie umană, un tip antropologic degenerat,

fiind un tip înnăscut.

- Criminalul este un tip uman a cărui evoluţie nu s-a finalizat, fiind un sălbatic

într-o lume modernă.

- Criminalitate se moşteneşte, determinând o altă carieră criminală.

21

Fiind de formaţie medic, metoda s-a de bază a fost una experimentală,

constând în măsurarea craniilor unor deţinuţi şi apoi prin colectarea şi prelucrarea

datelor antropometrice. Dacă la început susţinerile sale au declanşat un interes imens

în lumea ştiinţifică, spre sfârşitul carierei a trebuit, sub presiunea cercetărilor făcute,

să accepte că există şi criminali care nu sunt înnăscuţi şi că există şi alte împrejurări

care influenţează comportamentul infracţional.

Marele său merit este că prin această dezbatere a declanşat un interes imens

pentru antropologia criminală, care din 1885 se va numi criminologie.

b. R. Garofalo (1852-1934) are meritul de a fi consacrat denumirea de

criminologie, înlocuind mai vechea denumire de antropologie criminală. El publică în

anul 1885 cartea sa numită „Criminologie” care face o evaluare a cercetărilor în acest

domeniu.

El susţine că doar delictele naturale ar trebui incriminate, deoarece acestea

lezează sentimentele altruiste specific umane: mila şi cinstea. Delictele artificiale sunt

o pură creaţie legislativă a puterii politice, având un caracter conjunctural. Criminalul,

fiind indiferent afectiv, este un monstru în plan moral dar substratul fiziologic al

monstruozităţii sale nu a putut fi încă dovedit ştiinţific. Recunoaşte însă că este

imposibil să se stabilească un criteriu exact de delimitare a oamenilor oneşti de

criminali. Face parte din şcoala pozitivistă italiană deoarece consideră criminalul ca

fiind un anormal, o fiinţă diferită de restul oamenilor oneşti.

c. E. Kretschmer (1888-1964) consideră că există o corelaţie între constituţia

corporală şi înclinaţia pentru comiterea anumitor infracţiuni. Tipul picnicform (

cuprinde indivizii corpolenţi şi scunzi, adeseori inteligenţi şi expansivi) este înclinat

spre înşelăciuni sau fraude. Tipul leptomorf ( cuprinde indivizii înalţi şi slabi, slab

adaptaţi social) este înclinat spre infracţiuni contra patrimoniului şi au tendinţa de

recidivă. Tipul atletomorf ( cuprinde indivizii atletici) are tendinţă de criminalitate

brutală şi tendinţă de recidivă. Tipul disoplastic ( cuprinde acei indivizi înapoiaţi fizic

şi intelectual) sunt înclinaţi spre delicte sexuale şi operează în mod neaşteptat.

d. H.A. Witkin şi S. A. Mednik, cercetători danezi, plecând de la cazul unor

criminali celebri care aveau o anumită anomalie cromozomială, în urma unui studiu

amplu ( realizat în 1977), au susţinut că există o corelaţie între comportamentul

22

infracţional şi anomaliile genetice, în sensul că indivizii care au formula

cromozomială 47xyy, având un cromozom y suplimentar, sunt predispuşi la un

comportament infracţional într-o pondere de 42 %, spre deosebire de oamenii fără

aberaţii cromozomiale pentru care riscul infracţional ar fi de doar 9.3%. La fel şi în

cazul când aberaţia cromozomială este de tipul 47xxy. Cromozomul y suplimentar ar

determina comportamentul agresiv, fiind astfel „cromozomul criminal”. Cercetări

complexe au demonstrat că o stabilirea unei astfel de corelaţii este hazardată.

e. Dupre susţine că există trei instincte care domină activitatea umană:

instinctul de conservare, instinctul de reproducere şi instinctul de asociere. Aceste

instincte sunt susceptibile de anomalii prin exces, prin atrofie sau chiar inversiune.

Anomaliile acestor instincte pot determina un comportament infracţional.

f. H. Laborit a susţinut că activitatea infracţională este determinată de

contradicţia dintre individul biologic şi omul social. Primul se caracterizează prin

etajarea creierului pe trei nivele. Primul nivel este reprezentat de creierul vechi,

comun la toate speciile care comandă comportamentul instinctiv. Al doilea nivel este

reprezentat de calota corticală sau sistemul limbic caracteristic mamiferelor

superioare care coordonează afectivitatea. Ultimul nivel, neo-cortexul, constituie

pentru om baza funcţională a imaginaţiei şi creativităţii. Omul social se naşte într-o

reţea socio-culturală, care trebuie să-i creeze automatisme de gândire şi acţiune

necesare menţinerii ordinii sociale. Această cuprindere în reţeaua socioculturală poate

genera un sentiment de insatisfacţie şi apoi angoasă care se poate depăşi de

respectivul individ, în modul cel mai simplu şi mai brutal şi anume prin încălcarea

regulilor sociale.

g. E. O. Wilson, a creat sociobiologia explicând apariţia anumitor instituţii

sociale plecând de la structura genetică. Sociobiologia este capabilă, în opinia lui

Wilson să explice numeroase fenomene ce ţin de societatea umană: războaie, deviaţii

sexuale, altruism şi egoism, religia, morala şi cultura, aşa cum sociobiologia a explicat

anumite comportamente la animale. Impactul sociobiologiei a fost la fel de însemnat

ca şi enunţarea teoriilor lombrosiene, doar că dezbaterea a coborât de la structura

craniului la genetică. Până acum nu s-a descoperit nici o genă a infractorului deşi s-au

realizat numeroase cercetări. Nu lipsit de interes este şi faptul că eventuala

23

descoperire a unei astfel de gene a criminalului ar pune serioase probleme de etică

socială. Doctrina nazistă a aplicat exact o astfel de dogmă cu privire la existenţa unei

rase superioare, rasele inferioare trebuind să fie eliminate ( evrei, ţigani, etc.).

24

II. Explicaţii de natură psihologică ale comportamentului infracţional 1. Trăsături comune tuturor explicaţiilor de ordin psihologic.

Viziunea psihologică propune următoarea explicaţie: comportamentul

antisocial este determinat de problemele de personalitate. Există nuanţe ale

trăsăturilor de personalitate, infractorul putând fi un nevrozat emotiv, un egocentric,

un imatur afectiv. El este influenţat de complexe din propria perioadă de formare a

personalităţii( conflictele din perioada infantilă, cele legate de sexualitate, cele legate

de sentimentul de inferioritate).

Omul, spre deosebire de explicaţiile de ordin biologic, nu se naşte criminal dar

se naşte cu tendinţe spre criminalitate. Uneori, din cauza unor tulburări de

personalitate, tendinţele se şi concretizează într-un comportament antisocial.

Ca urmare a studiilor efectuate, nu s-a dovedit că nivelul de inteligenţă al

individului, aşa cum este consacrată măsurarea lui astăzi, are o influenţă majoră

asupra comportamentului infracţional. Au existat şi păreri contrare care s-au bazat în

general pe o impresie personală a autorului.

Dacă o persoană comite o infracţiune în stare de iresponsabilitate, chestiunea

tratării ei nu revine criminologie şi exclusiv medicinei. Criminologia trebuie să se

ocupe de indivizii responsabili din punct de vedere intelectual care comit infracţiuni.

Răspunsul la întrebarea de ce un nebun comite fapte antisociale trebuie să încerce să îl

dea psihiatria şi nu criminologia.

2. Reprezentanţi de seamă ai explicaţilor de natură psihologică.

a. Z. Freud a încercat să demonstreze existenţa unei personalităţi antisociale

ce ţine însă de sfera psihologie normale. Teoria freudiană a fost elaborată în 2 etape:

A. Într-o primă fază Freud a considerat că structura psihicului uman era

compusă din inconştient ( izvorul tuturor impulsurilor instinctive, şi nu poate fi

relevat în nici un mod), preconştient ( care putea fi relevat în anumite circumstanţe

speciale) şi conştient. Între cele trei nivele ale psihicului uman impulsurile circulă

ascendent şi descendent.

25

B. Într-o a doua fază Freud a considerat că viaţă psihică este guvernată de 3

instanţe: Eul, Sinele şi Supraeul.

Eul este conştiinţa de sine, nucleul personalităţii în alcătuirea căruia intră

cunoştinţele şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile conştiente sau inconştiente

despre cele mai importante interese şi valori.

Supraeul este conştiinţa morală, expresie a existenţei individului în societate,

purtătorul normelor etico-morale şi al regulilor de convieţuire socială. Este achiziţia

recentă şi fragilă a individului fiind un triumf un elementului conştient asupra

elementului inconştient din care provine atât Eul cât şi Supraeul.

Sinele este polul pulsional al personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive

predominat sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune. Este alcătuit dintr-

un complex de instincte şi tendinţe refulate, are un caracter apersonal şi nu e trăit

conştient. Este o realitate psihică adecvată dar nerelevată conştiinţei realităţii

obiective fiind componenta biologică a personalităţii.

Mecanismul de funcţionare al psihicului uman se bazează pe colaborarea între

cele 3 instanţe. Astfel, Eul încearcă să realizeze un echilibru între pulsiunile

instinctive pe de o parte, şi conştiinţa morală pe de altă parte. Procesul prin care

instinctele se transformă în comportamente sociale se numeşte sublimare. Dacă un

instinct nu reuşeşte a fi sublimat atunci el este deturnat spre alte activităţi prin

procesul numit compensare. Dacă nici prin compensare nu se reuşeşte stăpânirea

instinctului atunci, Supraeul, ca un fel de represiune, trimite pulsiunea în inconştient,

care va putea să erupă în mod necontrolat ( ticuri, manifestări violente etc.,).

Eşuarea tentativelor de sublimare sau compensare a conflictelor interioare ale

individului pot conduce la o inadaptare a celui în cauză şi, în final, pot determina

trecerea la actul infracţional.

b. A. Adler a susţinut teoria complexului de inferioritate. El susţine că fiecare

individ are înnăscut sau dobândit un sentiment de inferioritate în funcţie de diferite

criterii ( aspect fizic, vârstă, inteligenţă, rasă, clasă socială, instrucţie). Sentimentul de

inferioritate declanşează dorinţa individului de a-şi depăşi propria condiţie prin

compensare sau supracompensare. Acest mecanism stă la baza progresului

individului. Dacă deficienţa nu e depăşită, sentimentul de inferioritate poate să

degenereze în complex de inferioritate. Complexul de inferioritate poate genera

comportamentul infracţional deoarece este o cale facilă ca individul să îşi compenseze

26

complexul. ( cei care comit infracţiuni pentru a ieşi din anonimat prin apariţia media,

etc.)

c. E. De Greef a susţinut teoria psihomorală. Conform acesteia, structurile

afective sunt guvernate de două categorii de instincte: de apărare ( manifestat prin

teamă, fugă, agresiune etc.) şi de simpatie (presupune acceptarea celuilalt). Inteligenţa

individului poate soluţiona eventualele conflicte dintre cele două instincte, dar de

regulă în caz de conflict omul preferă securitatea în detrimentul simpatiei.

În cursul copilăriei aceste instincte se pot altera determinând un sentiment de

injustiţie, o stare de inhibiţie şi în final indiferenţa afectiva. În opinia lui De Greff

procesul criminogen cuprinde 3 etape. Prima, faza asentimentului temperat când are

loc o degradare progresivă a personalităţii ca urmare a unor frustrări repetate. Apoi

faza asentimentului formulat când individul acceptă comiterea crimei şi îşi caută

justificările, iar în final ultima etapă este reprezentată de criză când individul aşteaptă

doar momentul potrivit pentru comiterea crimei.

În opinia acestui autor, diferenţa dintre un infractor şi un noninfractor este dată

de gradul de indiferenţă afectivă.

d. J. Pinatel a susţinut teoria personalităţii criminale. Astfel trăsăturile

morale frecvent întâlnite la infractori ( egocentrismul, labilitate psihică, agresivitate şi

indiferenţa afectivă), luate izolat nu sunt specifice doar infractorilor ci doar reunirea

lor într-un ansamblu articulat ar reprezenta nucleul central al personalităţii criminale.

Infractorul nu este o specie umană particulară diferită de oamenii normali,

diferenţa e dată de nivelul pragului delincvenţial. Fiecare om în împrejurări

excepţionale poate deveni infractor, diferenţa e dată doar de intensitatea stimulului

pentru infracţiune care la oamenii oneşti trebuie să fie foarte ridicat pentru a

determina un comportament infracţional spre deosebire de cei care au o personalitate

criminală.

27

III. Explicaţii de natură sociologică ale comportamentului infracţional

1. Trăsături comune tuturor explicaţiilor de ordin sociologic.

Toate explicaţiile de natură sociologică mută centru de greutate, de pe individ

şi de pe fizicul sau psihicul său, pe mediul social în care se naşte sau în care trăieşte.

Se susţine că nu structura psihică sau fizică a omului îl determină să comită

infracţiuni ci mediul social. Toate aceste teorii pleacă de la premisa că omul este o

fiinţă prin esenţă socială, fără o societate în care să trăiască neputând fi imaginată

existenţa umană. De aceea societatea în care trăim este cea care ne influenţează

comportamentul. Crima trebuie analizată doar din perspectivă socială, deoarece în

lipsa societăţii nu se poate comite o faptă care să fie antisocială.

Mediul social, ca şi cauză exogenă a comportamentului criminal, interesează

sub patru aspecte:

- Impactul poziţiei geografice şi a urbanismului. Această abordare a plecat de

la apariţia primelor statistici criminale, sau de la preocuparea tot mai accentuată a

autorităţilor de a explica fenomenul infracţional plecând de la o analiză empirică şi

statistică a fenomenului.

- Influenţa condiţiilor economice a indivizilor. Aceste explicaţii au fost

dezvoltate şi chiar aplicate în blocul comunist. Dacă oamenii ar fi egali din punct de

vedere economic, ar dispărea lupta dintre clasa îmbogăţiţilor şi cea a săracilor, astfel

s-ar pierde şi motivaţia de a se comite infracţiuni. Urmarea ar fi că în societatea

comunistă perfectă dreptul penal s-ar desfiinţa de la sine.

- Influenţa condiţiilor socio-economică în procesul de integrare pluriculturală a

emigranţilor. Abordarea a fost determinată de existenţa unor zone cu criminalitate

crescută în zonele cu foarte mulţi emigranţi.

- Efectul de etichetare pus de societate infractorului. Cu alte cuvinte

criminalitatea este creată de organismul social care incriminează anumite

comportament, care pune anumite etichete individului. Cel care încalcă o regulă

socială nu este un infractor ci este doar etichetat ca fiind infractor.

Toate aceste abordări nu înlătură însă responsabilitatea autorului, care

indiferent de mediul social din care provine sau în care trăieşte poate să decidă liber

dacă să comită infracţiuni sau nu.

28

2. Reprezentanţi de seamă ai explicaţilor de natură sociologică.

a. L. Quetelet( 1796-1874) şi A. Guerry ( 1802-1866), adepţi ai şcolii

geografice au elaborat legea termică a criminalităţii. Conform acesteia, infracţiunile

contra persoanei predomină în sud şi în anotimpul cald, în schimb infracţiunile contra

patrimoniului predomină în nord şi mai ales iarna. Constatarea lor a plecat de la

analiza primelor statistici criminale realizate la nivelul Franţei şi apoi publicate.

b. A. Lacassagne ( 1843-1924) mentor al şcolii lyoneze a elaborat o teorie

sociologică ce poate fi rezumată în câteva aforisme.

„ Orice act dăunător existenţei unei colectivităţi este o crimă”

„ Orice crimă este un obstacol în cale progresului”

Mediul social este supa de cultură a criminalităţii; microbul este criminalul,

un element care nu are importanţă decât în ziua în care găseşte supa care îl face să

fermenteze”

„ Societăţile îşi au criminalii pe care îi merită”.

c. K. Marx ( 1818-1883) şi F. Engels ( 1820-1895), reprezentanţi ai şcolii

socialiste au susţinut că infracţionalitate este generată de inegalitate economică, iar

pentru că baza capitalismului este inegalitate economică, acesta este tot o cauză a

criminalităţii.

d. G. Tarde ( 1843-1904), fondatorul şcolii interpsihologice, a susţinut că

mediul este factorul criminogen principal iar imitaţia are rolul preponderent în

formarea comportamentului infracţional (şcoala străzii este ca o academie pentru

infractori). Astfel un comportament imoral va ieşi în evidentă şi va putea fi imitat de

ceilalţi. Este nu doar un pericol prin el însuşi ci şi un izvor pentru cei care îl cunosc şi

care pot să-l imite. Cu toate acestea Tarde nu consideră că imitaţia înlătură alegerea

individului, care rămâne responsabil şi vinovat pentru faptele sale, propunând o mai

bună individualizare a sancţiunilor ţinând cont de particularităţile infractorului.

e. E. Durkheim ( 1858-1917) principalul reprezentant al şcolii sociologice, el

a susţinut că infracţiunea este un fenomen de normalitate socială, criminalitatea

existând de când se cunoaşte lumea. Fenomenele sociale au aceleaşi legături de

29

cauzalitate ca şi fenomenele fizice din mediul înconjurător. Faptele de ordin moral

fiind fapte sociale înseamnă că infracţionalitatea este un fapt normal al societăţii, este

un fenomen natural legat de condiţiile fundamentale ale vieţii sociale. Crima se

defineşte prin raportare la imaginea comună pe care membrii societăţii o au asupra

ceea ce ar trebui să fie comportament normal. Mai mult decât atât crima este şi un

factor de sănătate publică.

Tot el introduce şi conceptul de anomie, cu sensul de slăbire a rolului normelor

sociale, atunci când acestea nu permit individului satisfacerea unor idealuri de

bunăstare economică sau status social. Într-o astfel de situaţie, individul, ca să-şi

atingă idealurile, este capabil să treacă peste prescripţiile normei.

Utilitate pedepsei este dată de faptul că ea protejează integralitatea regulilor

încălcate de infractor, pedeapsa fiind riscul profesional al infractorului.

Ca metodă de cercetare el acordă o importanţă deosebită faptului, studiului

empiric al realităţilor concrete şi verificabile.

f. V. V. Stanciu, criminolog de origine română a studiat criminalitatea din

Paris, concluzionând că mediul urban are o influenţă deosebită asupra criminalităţii.

Cercetarea mai multor arondismente pariziene, a dus la concluzia că inadaptabilitatea

emigranţilor la mediul parizian explică săvârşirea anumite infracţiuni, iar construcţia

de locuinţe foarte modeste şi suprapopulate produce o poluare prin zgomote şi condiţii

de promiscuitate care exacerbează starea nervoasă a locatarilor şi conduc adesea la

crimă.

g. C. R. Shaw (1895-1957) a susţinut teoria ecologică. Conform acesteia

circumstanţele sociale şi economice ale unei zone geografice determină o influenţă

decisivă asupra nivelului criminalităţii. Teoria a fost elaborată urmare a cercetărilor

efectuate în anii 30 în Chicago, conducând la formula celebră arie delincvenţială. (

zone rău famate)

h. E. H. Sutheland ( 1883-1950), a dezvoltat teoria asociaţiilor diferenţiate.

Ideea centrală a autorului este aceea că comportamentul criminal este unul învăţat. El

a susţinut mai multe teze:

- comportamentul criminal este unul învăţat şi nu moştenit, cel care nu a avut o

sursă de învăţare nu poate să inventeze crima;

30

- învăţarea se realizează în contact cu alte persoane, printr-un proces complex

de învăţare;

- învăţarea se realizează mai ales în cadrul unui grup restrâns de persoane;

- procesul de învăţare presupune asimilarea tehnicilor de comitere a

infracţiunilor, orientarea mobilurilor, a raţionamentelor şi atitudinilor;

- un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului legii

domină interpretările favorabile, cei care devin criminali sunt în contact cu modele

criminale, fiind departe de modele oneste;

- formaţia criminală nu se dobândeşte doar prin imitaţie fiind nevoie de un

proces mai complex de învăţare.

i. T. Sellin a susţinut teoria conflictelor de culturi. După el crima rezultă din

conflictul care se naşte în societate între norme de conduită diferite. El lansează doar

ipoteze cu un gard mai mare de probabilitate, fiind sceptic în ceea ce priveşte

răspunsul la întrebarea care ar fi cauzele comportamentului infracţional. Conflictul

cultural desemnează lupta dintre valorile morale aflate în dezacord. Uneori prin

respectarea regulilor de conduită ale unui grup, s-ar putea să încalci reguli ale altui

grup. Prin cultură autorul desemnează totalitatea ideilor, instituţiilor şi produselor

muncii care, aplicate la grupuri determinate de fiinţe umane, permite a se vorbi de

regiuni culturale, despre tipuri de cultură. Sursa acestei teorii au reprezentat-o situaţie

emigranţilor în SUA.

j. R. K. Merton a fost adeptul teorie anomiei. După el, anomia este o stare

socială de absenţă sau de slăbire a normei. Cultura reprezintă ansamblul de valori

sociale care stabileşte scopurile spre care să tindă un individ. Organizarea socială

printr-un ansamblu de norme şi instituţii stabileşte care sunt mijloacele prin care se

pot atinge scopurile. Existenţa unui eventual conflict între mijloacele legitime şi

posibilităţi, determină o stare de anomie şi în final determină individul să încalce

norma care nu-i permite atingerea scopului.

k. H. Becker, a lansat teoria angajamentului, în conformitate cu care individul

respectă legea pentru a nu pierde avantajele pe care le presupune viaţa socială în care

este angajat. Infractorul care nu este implicat în viaţa socială, prin comiterea unei

31

infracţiuni, el nu are nimic de pierdut. Mai mult decât atât, el enunţă câteva tehnici de

neutralizare folosite de infractor pentru a-şi justifica faptele:

- societatea este de vină deoarece ea l-a determinat să devină infractor;

- activitatea infracţională o consideră ca fiind legală;

- consideră juste acţiunile sale, el doar făcând de unul singur dreptate;

- condamnarea oamenilor legii care sunt mai corupţi şi mai infractori decât el;

- el acordă prioritate unor interese de grup, chiar dacă grupul e în conflict cu

legea.

l. D. Szabo este autorul al teoriei integrării culturale diferenţiate. În opinia lui

fiecare societate prezintă o combinaţie specifică de trei elemente: structura socială

(distribuţia populaţiei după diverse criterii), cultura ( ansamblu de cutume, valori şi

reguli de orientare a conduitei) şi personalitatea de bază ( profilul psihologic dobândit

urmare a procesului de socializare). În funcţie de gradul de convergenţă a acestor trei

elemente există societăţi integrate unde criminalitate este redusă, există societăţi

parţial integrate unde criminalitatea este mare şi societăţi neintegrate unde

criminalitatea este foarte ridicată.

32

IV. Explicaţii de natură multifactorială ale comportamentului

infracţional.

Nemulţumiţi de nici una dintre explicaţiile unilaterale ale fenomenului

infracţional, unii autori, au reuşit să treacă peste diferenţele de abordare dintre

explicaţiile de ordin biologic, psihologic sau sociologic, propunând explicaţii

multifactoriale.

a. E. Ferri, un admirator declarat al lui Lombroso, a susţinut că omul comite

infracţiuni, nu ca o libertate a sa de voinţă ci prin tirania fatală a organismului său

anormal şi a mediul exterior. Combinaţia acestor multipli factori conduce la

specificitatea fiecărui infractor. Există trei categorii de factori care îl determină să

comită infracţiuni: factori antropologici (structura fizică, structura psihică, vârsta

sexul), factori cosmo-telurici ( climat sol, producţia agricolă) şi factori de mediu

social (densitatea populaţiei, religia, sistemul de educaţie, alcoolismul, organizarea

economică şi politică etc.)

Pe plan juridic el a propus înlocuirea noţiunii de responsabilitate penală cu cea

de responsabilitate socială. Aceasta din urmă poate fi angajată fără a fi necesară şi

vinovăţia, fiind suficientă periculozitatea sa. Un individ ar putea să fie periculos

social chiar înainte de a comite infracţiuni şi pentru aceasta ar trebui să i se aplice

măsuri de siguranţă care trebuie să înlocuiască pedepsele. ( dintre măsurile de

siguranţă pot fi amintite: deportarea celor irecuperabili, pedeapsa capitală, măsuri

medicale preventive etc). Din păcate aceste măsuri de siguranţă, pentru înlăturarea

persoanelor prezumate social periculoase, au fost experimentate de Germania nazistă,

de Italia fascistă şi de Uniunea sovietică comunistă.

Pentru a stabili cine este în stadiul de persoană irecuperabilă sau dimpotrivă

recuperabilă, Ferri propune introduce examinarea medicală a infractorului, propune

urmărirea evoluţie sale spre recuperare şi studiul mediului social căruia îi aparţine

infractorul.

b. F. von Liszt, celebru penalist german, conciliind cauzele endogene cu cele

exogene ale comportamentului infracţional a spus simplu: Crima este produsul

factorilor individuali şi a factorilor sociali care sunt prezenţi în momentul comiterii

crimei. Consecinţa acestor afirmaţii care par doar simple constatări este că în

33

aplicarea unei pedepse trebuie să se ţină seama atât de gravitate faptei cât şi de

periculozitatea infractorului.

c. S. şi E. Glueck, la Universitatea Harvard au făcut în anii 40 ai secolului

trecut un amplu studiu asupra cauzelor pentru care copiii din zonele sărace nu devin

infractori. Concluzia a fost că infracţionalitatea nu are cauze exclusiv biologice, nu

are cauze nici exclusiv socio-culturale, ci că ea derivă din interacţiunea anumitor

forţe somatice, intelectuale, socio-culturale sau ţinând de caracterul persoanei.

Delincvenţii se deosebesc de non-delincvenţi din cinci punte de vedere: fizic, caracter,

atitudine, psihologic şi socio-cultural.

34

CAPITOLUL IV

Criminologia judiciară

1.Dreptul de a pedepsi.

Prima întrebare la care va trebui să răspundem este aceea de a şti dacă există

sau nu un drept de a pedepsi. Indiscutabil că abordarea acestei chestiuni din

perspectivă filozofică ar determina o analiză interminabilă, de aceea preferăm să

răspundem la această întrebare aşa cum a făcut-o T. Pop, în cursul său de

criminologie. El considera că infracţiunea este o consecinţă firească a vieţii sociale şi,

în aceeaşi măsură pedeapsa trebuie să fie consecinţa firească a comiterii infracţiunii.

Ea este absolut necesară pentru conservarea ordinii şi vieţii sociale, fiind reacţia

firească a societăţii împotriva actului antisocial. Din acest motiv pedeapsa este un

fenomen natural, îndeplinind o funcţie necesară apărării sociale5.

Următoarea întrebarea care se pune , în cazul în care am stabilit că există un

drept de a pedepsi, este aceea de a stabili fundamentul acestui drept. Răspunsurile la

această întrebare pot fi încadrate în trei categorii: teorii absolute, teorii utilitare, si

teorii eclectice.

Sistemele bazate pe teorii absolute nu se preocupă în mod special de scopul

sau de utilitatea pedepsei ci au mai presus de toate satisfacerea unor idei pasionale,

(răzbunarea), mistice ( îmbunarea zeilor), religioase (expiaţiunea divină) sau morale (

ideea de justiţie). Este drept şi just ca cel care a comis o infracţiune să-şi primească

răsplata pentru fapta sa, ea fiind o retribuţie proporţională cu râul comis, este mijlocul

de expiaţiune a infracţiunii. Forma cea mai rudimentară a expiaţiunii a fost răzbunarea

privată, apoi răzbunarea socială, răzbunarea religioasă sau expiaţiunea divină şi

talionul.

Sistemele bazate pe teoriile utilitariste pornesc de la ideea că pedeapsa se

justifică prin necesitate sa şi ea nu serveşte nici unei idei sau pasiuni, ci doar unor

interese practice. Nu este important fundamentul pedepsei ci sunt mult mai importante

funcţia şi scopul pedepsei. Societatea are dreptul să pedepsească, nu din considerente

de ordin moral ci pentru că pedeapsa este o măsură şi utilă pentru conservarea şi

5 T. Pop, Curs de Criminologie,Ed. Institutul de Arte Grafice « Ardealul », Cluj, 1928, p.184.

35

apărarea ei. Ceea ce s-a întâmplat nu se poate modifica şi de aceea, trebuie să ne

preocupe viitorul, ca infractorul să nu mai comită în viitor alte infracţiuni.

Sistemele bazate pe teoriile eclectice încearcă să medieze aceste extreme,

pedeapsa având un dublu fundament, adică se aplică în scopuri pragmatice dar este

limitată în acelaşi timp şi de exigenţe de ordin moral. Dreptul de a pedepsi se

întemeiază în acelaşi timp pe justiţie şi utilitate. El are două limite justiţia şi utilitatea.

2. Evoluţia dreptului de a pedepsi.

În doctrina criminologică se consideră că în evoluţia dreptului de a pedepsi

distingem 4 perioade:

a. Perioada răzbunării cu două epoci distincte:

- epoca răzbunării private. În această perioadă infracţiunea şi pedeapsa aveau un

caracter privat. Pedeapsa izvora din dorinţa de răzbunare a individului şi din

instinctul de conservare al victimei care aplica ea însăşi pedeapsa. Responsabilitatea

penală era obiectivă şi colectivă.

- epoca răzbunării publice. În această perioadă pedeapsa este o reacţie socială

izvorâtă din pasiunea vindicativă a societăţii şi în interesul ei. Responsabilitatea

penală era colectivă şi obiectivă.

b. Perioada răzbunării divine sau expiaţiunii. Această concepţie teocratică

atribuie dreptului de a pedepsi o origine divină. Statul , autorităţile sunt reprezentanţii

vizibili ai divinităţii, iar legile sunt o revelaţie divină. Prin infracţiune se lezează

divinitate, iar pedeapsa este mijlocul prin care divinitatea va fi satisfăcută.

c. Perioada de tranziţie determină apariţia primelor corective ale răzbunării, şi

anume talionul şi compoziţia. Talionul a fost prima limitare a dreptului de a pedepsi şi

un progres însemnat în evoluţia dreptului de a pedepsi. Genul şi măsura răzbunării

sunt limitate la genul şi măsura infracţiunii. ( ochi pentru ochi, os pentru os şi dinte

pentru dinte). Compoziţia este un al doilea pas important în evoluţia dreptului de a

pedepsi, fiind o limitare nu numai a răzbunării ci şi a talionului, şi constă în

transformarea economică a răzbunării şi talionului. Ea costă în compensarea cu bani a

răzbunării. Dacă la început negocierea compensaţiei o făceau victima şi infractorul,

36

ulterior autoritatea este cea care stabileşte această compensaţie, trecându-se treptat

spre perioada etatică.

d. Perioada etatică are 4 epoci:

- perioada barbară. Această perioadă se caracterizează prin atrocitatea pedepselor

bazate pe ideea intimidării şi exemplarităţii. Pedepsele aplicate erau pedepsele

corporale, neexistând pedeapsă privativă de libertate. Arestarea avea doar un caracter

preventiv şi dura până la aplicare sancţiunii corporale (moartea, bătaia, mutilările).

- Perioada umanitară. Unul dintre iniţiatorii reformării dreptului penal este

Cesare Beccaria, iar consacrare definitivă a umanitarismului se realizează odată cu

revoluţia franceză. Ideile dominate ale epocii umanitare au constituit şcoala clasică

penală. Se înlocuiesc pedepsele corporale cu cele privative de libertate, se consacră

principiul nullum crimen sine lege şi nulla poena sine lege, egalitatea pedepselor,

personalizarea pedepselor, etc.

- Epoca pozitivistă. Iniţiativa reformării scolii clasice o are tot un italian, Cesare

Lombroso. Influenţat de ideile evoluţioniste a lui Darwin şi teoria recapitulaţiei a lui

E. Haeckel, el afirmă că infractorul nu este decât o varietate biologică inferioară

omului normal. Infracţiunea nu este decât un produs, al cauzelor sau anomaliilor

antropologice. Criminalul este înnăscut iar pedeapsa nu se poate justifica pe

considerente morale, pentru că infractorul nu are nici o vină că s-a născut infractor.

Pedeapsa este doar o măsură de apărare a societăţii, nefiind nici măcar necesar ca

infractorul înnăscut să comită infracţiuni. Din raţiuni de apărare împotriva unei

potenţiale infracţiuni a criminalului înnăscut se pot lua preventiv măsuri de siguranţă.

- epoca contemporană. Este dominată de conceptul de „drepturi fundamentale al

omului.” Orice sancţiune poate fi aplicată doar în măsura în care nu contravine

vreunui drept fundamental ale omului.

3. Sistemul sancţionator actual

Acesta este alcătuit din două mari categorii de sancţiuni. Sancţiuni privative de

libertate şi sancţiuni neprivative de libertate.

37

Dintre sancţiunile privative de libertate cele mai cunoscute, şi cele mai des

folosite sunt închisoarea pe timp determinat şi închisoarea pe întreaga durată a vieţii (

aceasta din urmă are un caracter excepţional în România fiind aproximativ 75 de

persoane condamnate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă dintr-un total de peste 41 de mii

de persoane aflate în penitenciare. Pentru a îşi realiza scopul pedeapsa privativă de

libertate trebuia să fie executată într-un anumit regim. De aceea sunt cunoscute

următoarele regimuri de executare a pedepsei închisorii.

a. Regimul de închisoare celulară. Acesta presupunea izolarea totală a

condamnatului ziua şi noaptea. În aceeaşi celulă mănâncă, doarme şi munceşte iar

când este scos la plimbare trebuie să poarte o cagulă pentru a nu putea fi identificat.

Modelul pentru acest regim de închisoare a fost închisoarea ecleziastică, în care cel

care era închis trebuia să mediteze la faptele sale, fără a mai fi influenţat de tentaţiile

lumii înconjurătoare. S-a constat, practic, că acest regim de executare nu favorizează

meditaţia, iar dacă se aplică pe o perioadă ce depăşeşte o lună de zile poate determina

tulburări de ordin psihic. Sistemul celular determină o agravare a caracterului aflictiv

al sancţiunii, este foarte costisitor, e dificil de organizat şi nu se poate individualiza în

funcţie de progresul condamnatului.

b. Regimul aburnian. Acesta presupune izolarea în timpul nopţii şi viaţa în

comun în timpul zilei pentru muncă, hrană şi exerciţii fizice. Există şi o restricţie

absolută şi anume trebuie respectată legea tăcerii în mod absolut, adică condamnaţii

nu aveau voie să comunice între ei. Este mai puţin traumatizant psihic ca şi sistemul

de izolare celulară, are elemente de socializare şi e mai avantajos economic de

organizat. Cu toate acestea legea tăcerii nu putea împiedica total discuţiile între

condamnaţi şi implicit pericolul „contaminării” dintre ei, iar nerespecarea legi tăcerii

impune sancţiuni disciplinare suplimetare care de obicei constau în izolarea celulară.

c. Regimul progresiv presupune un program de tratament în penitenciar şi o

adaptare progresivă spre viaţa liberă, evitându-se trecerea brutală a condamnatului din

starea de deţinere în starea de libertate. După condamnare deţinutul trebuie observat,

iar în funcţie de rezultatele observaţiei este trimis să-şi execute pedeapsa într-un

anumit penitenciar. Apoi urmează o fază de ameliorare a regimului de detenţie

38

constând în munca în semi-libertate, apoi liberarea condiţionată şi în final eliberarea

lui.

d. Regimul de deţinere în comun este cel mai simplu, cel mai avantajos

economic. Se folosesc doar criteriile generale de separare ( femei - bărbaţi, minori -

majori, recidivişti - nerecidivişti). Condamnaţii stau împreună ziua şi noaptea, în

dormitoare comune şi muncesc în ateliere comune. Un astfel de sistem mai mult

corupe decât educă, condamnatul fiind supus influenţelor negative ale colegilor de

celulă. Există pericolul de a se constitui asociaţii de infractori în chiar interiorul

celulei sau chiar apariţia unor mici tirani în calitate de şefi ai acestor celule. Există şi

riscul victimizărilor în interiorul celulei.

Constatarea eficienţei reduse a sistemului de sancţiuni privative de libertate a dus

la apariţia aşa numitelor sisteme alternative de sancţionare ( munca în folosul

comunităţii, sistemul de probaţiune, mediere penală, compoziţia penală etc). Acestea

sunt mai avantajoase pentru că unele au costuri economice mult mai reduse pentru

comunitate, deoarece statul nu mai plăteşte cazarea infractorilor în penitenciare. Deşi

infractorul simte efectul aflictiv al sancţiunii, acesta poate să ducă o viaţă socială

normală şi din acest motiv nu vor fi probleme cu reintegrarea lui. Acesta poate să-şi

susţină economic familia şi nu are contact cu mediul infracţional din penitenciare.

Aplicarea sistemelor alternative de sancţionare presupune acceptul condamnatului,

ceea ce înseamnă de multe ori o recunoaştere şi o acceptate a responsabilităţii pentru

faptele sale. Însă, pentru infracţiunile grave singura soluţie este reprezentată de

pedeapsa închisorii.

Dintre sistemele de sancţionare neprivative de libertate cel mai cunoscut este

amenda care se poate aplica fie singură fie alături de sancţiunea privativă de libertate.

Ea poate fi foarte uşor individualizată iar în caz de eroare judiciară este foarte uşor să

fie despăgubită victima erorii judiciare, spre deosebire de sancţiunile privative de

libertate, unde o eventuală eroare judiciară nu poate fi înlăturată decât pentru viitor,

suferinţa inutilă fiind despăgubită doar economic. Pentru cei care nu au venituri,

sancţiunea amenzii rămâne fără consecinţe aflictive, deoarece ei nu au din ce să

plătească amenda. Eficienţa este redusă şi atunci este vorba de cei cu venituri mari,

pentru care o amendă de 10 000 de euro nu reprezintă mare lucru spre deosebire de o

persoană cu venituri mici, când o astfel de pedeapsă ar avea un efect major asupra

39

situaţiei sale economice. S-au încercat şi se aplică tot felul de sisteme prin care

stabilirea cuantumului amenzii se raportează şi la situaţia economică a infractorului.

Pentru realizarea reeducări infractorilor se pot aplica şi anumite sancţiuni

restrictive de drepturi ( pierderea drepturilor electorale, interdicţia de a exercita o

profesie sau meserie, pierderea dreptului de a se afla pe teritoriul unui stat sau pe

teritoriul unei localităţi, confiscarea anumitor bunuri etc).

4. Pedeapsa capitală

Un aboliţionist convins din perioada modernă a umanităţii a fost Cesare

Beccaria, care trecând dincolo de dezbaterile de ordin filosofic despre faptul dacă este

justificată sau nu aplicare pedepsei capitale, el face o analiză utilitaristă, adică este

eficient sau nu pentru sistemul de sancţiuni penale aplicarea pedepsei cu moartea.

Unul din primele argumente plecă de la teoria contractualistă, conform căreia

funcţionarea societăţii este legală de contractul care se încheie între cetăţean şi stat.

„Cine e, oare, cel care a dorit să lase altor oameni dreptul de a-l ucide ? Cum,

oare, sfera părţii minime a libertăţii fiecăruia, cedată societăţii, poate să cuprindă cel

mai important dintre toate lucrurile, viaţa ? Şi dacă totuşi acest lucru a fost făcut,

cum se împacă acest principiu cu altul, care spune că omul nu e stăpân pe viaţa sa, şi

cum ar fi putut da altuia sau societăţii întregi acest drept ?

Beccaria argumentează de ce pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este mai

aflictivă decât pedeapsa capitală: „Pentru ca o pedeapsă să fie justă, nu trebuie să

aibă decât acele grade de intensitate care sunt suficiente să-i îndepărteze pe oameni

de infracţiuni ; dar nu există vreun om care, reflectând la aceasta, să poată alege

pierderea totală şi perpetuă a propriei libertăţi, oricât de avantajoasă ar putea fi o

infracţiune ; aşadar, intensitatea pedepsei cu robie perpetuă, substituită pedepsei cu

moartea, are tot ceea ce trebuie pentru a îndepărta orice suflet hotărât să o comită ;

„…sufletul nostru rezistă mai bine violenţei şi durerilor extreme, dar

trecătoare, decât timpului şi durerii neîncetate ; deoarece se poate spune că se

concentrează astfel, cu toată fiinţa lui, un moment pentru a respinge primele dureri,

dar elasticitatea lui viguroasă nu este de ajuns să reziste la acţiunea îndelungată şi

repetată a celorlalte dureri”.

” Celui care ar spune că robia perpetuă este tot atât de dureroasă cât

moartea, şi în consecinţă la fel de crudă, eu îi voi răspunde că, adunând toate

40

momentele nefericite ale robiei, ea va fi şi mai crudă, dar ea se întinde pe toată viaţa,

iar moartea îşi exercită toată forţa într-un moment ; şi acesta este avantajul pedepsei

cu robia, că-l înspăimântă mai mult pe cel care o vede6 decât pe cel care o suportă ;

deoarece primul ia în considerare întreaga sumă a momentelor nefericite, iar cel de-

al doilea este împiedicat de nefericirea momentului să se gândească la cea viitoare.

Toate suferinţele se amplifică în imaginaţie, iar cel care suferă găseşte resurse şi

consolări necunoscute şi necrezute de spectatorii care-şi pun propria sensibilitate în

locul sufletului nesimţitor al celui nefericit”.

Aduce argumente ce ţin de inconsecvenţa legiuitorului: „Mi se pare un lucru

absurd că legile, care sunt expresia voinţei publice, care dezaprobă şi pedepsesc

omorul, comit unul chiar ele şi, pentru a îndepărta cetăţenii de la asasinat, ordonă un

asasinat public”.

Unul din argumente constă în modul cum este perceput un călău, ca şi

executant al pedepsei capitale: „Care sunt sentimentele fiecăruia despre pedeapsa cu

moartea ? Să le citim în atitudinile de indignare şi de dispreţ cu care fiecare om îl

priveşte pe călău, care e totuşi un executant nevinovat al voinţei publice, un bun

cetăţean care contribuie la binele public, instrumentul necesar siguranţei publice în

interior, aşa cum sunt soldaţii valoroşi în exterior. Care este deci originea acestei

contradicţii ? Şi de ce este de neînlăturat la oameni acest sentiment în pofida raţiunii

? Pentru că oamenii, în adâncul sufletului lor, partea care mai mult decât oricare alta

păstrează încă forma originală a vechii sale naturi, au crezut mereu că viaţa lor nu

este în puterea nimănui în afară de necesitate, care conduce universul cu sceptrul său

de fier”.

„Pedeapsa cu moartea devine un spectacol pentru cei mai mulţi şi un obiect

de compasiune amestecată cu dispreţ pentru alţii ; aceste două sentimente ocupă mai

mult loc în sufletul spectatorilor decât teama salutară pe care legea pretinde că o

inspiră”.

Cu toate acestea problema aplicării sau nu a pedepsei capitale nu a încetat să

provoace dezbateri aprinse între aboliţionişti şi cei care doresc în continuare aplicarea

pedepsei capitale.

În Europa lucrurile sunt decise din punct de vedere juridic, deoarece Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului interzice expres aplicarea pedepsei capitale, dar

6 E mai puternic efectul asupra celor care se imaginează în situaţia executatului decât impresia asupra celui care este executat.

41

această soluţie nu este împărtăşită de SUA unde şi astăzi se aplică pedeapsa capitală.

Paradoxal este că între 1967 şi 1977 , pedeapsa capitală a fost abolită în SUA pentru

ca apoi să se reintroducă, justificându-se că nu este o pedeapsă neobişnuită şi crudă

pentru a fi în contradicţie cu Constituţia Statelor Unite.

Unul dintre principalele argumente în favoarea aplicării pedepsei capitale este

efectul disuasiv sau descurajant pentru potenţialul infractor. Cu toate acestea statistic

nu s-a putut dovedi acest efect. Criminalitatea nu a scăzut în SUA după reintroducerea

pedepsei capitale, iar în ultimii ani deşi numărul execuţiilor a crescut alarmat, nu

acelaşi lucru se poate spune şi despre efectul disuasiv pe care trebuia să-l aibă această

sancţiune.

S-a pus în discuţie şi modalitatea concretă de executare a pedepsei care pune

serioase probleme de etică. Curtea Supremă de Justiţie a SUA, a recomandat statelor

să nu mai folosească scaunul electric şi să utilizeze injecţia letală. Dar, pentru a fi

siguri de efectul produs, injectarea trebuie făcută sub un control medical, ceea ce este

în contradicţie cu deontologia medicală care interzice participarea la uciderea unei

persoane. Cu toate acestea au fost situaţii în care efectul injecţiei letale s-a produs în

altă ordine decât cea anticipată de călău. Mai întâi condamnatul a fost ucis în chinuri

groaznice, generându-i-se un stop cardiac, iar mai apoi şi-a produs efectul şi substanţa

anestezică, care ar fi trebuit să producă prima efectul sedativ.

În ceea ce priveşte problema costurilor pedepsei capitale lucrurile sunt doar în

aparenţă simple. În SUA s-a calculat că sumele cheltuite pentru a se ajunge până la

executarea pedepsei capitale sunt echivalentul a aproximativ 40-50 de ani de detenţie

într-un penitenciar de maximă securitate, ceea ce echivalează cu costul deţinerii pe

întreaga durată a vieţii. De altfel doar statele foarte bogate îşi permit să aplice

pedeapsa capitală. Costurile sunt foarte ridicate pentru că trebuie respectate nişte

condiţii speciale de procedură, durata unui proces ajungând uneori la 12-15 ani.

Dintre cei condamnaţi la pedeapsa capitală doar o mică parte ajung să fie şi executaţi (

200 de executaţi în anul 2000 din 3500 de condamnaţi). E adevărat că există ţări unde

pedeapsa capitală se aplică cu costuri minime, dar acestea nu pot fi luate în calcul

deoarece nu se respectă regulile minimale ale unui proces echitabil.

O altă problemă la fel de gravă este faptul că în caz de eroare judiciară nu se

mai poate face nimic pentru cel executat. În ultimii 100 de ani se recunosc oficial 10

erori judiciare în aplicarea pedepsei capitale în statul Texas ( stat campion la execuţii).

42

Nici o procedură penală nu este infailibilă, fiind capabilă de erori judiciare, ori

acceptarea acestor „daune colaterale” ni se pare nejustificată.

Faptul că o persoană nu este condamnată la moarte nu înseamnă că nu

răspunde penal pentru faptele sale, condamnarea la detenţiunea pe viaţă practic duce

la înlăturarea definitivă a persoanei din societate. Riscul de evadare este foarte redus

în cele mai multe închisori de acest gen.

Neaplicarea pedepsei capitale e şi o chestiune de civilizaţie, societatea actuală

dispunând de mijloacele necesare pentru a nu se comporta aşa cum s-a comportat

infractorul cu victima. Statul prin aplicarea pedepsei capitale, practic face ceea ce

legea îi interzice infractorului să facă, adică să ucidă. Pentru că răzbunarea primitivă,

sau talionul sunt adânc înrădăcinate în conştiinţa omului mediu, nu e foarte uşor a se

modifica aceste percepţii. De aceea credem că în cazul organizării unui referendum pe

această temă, cei care doresc aplicarea pedepsei capitale ar putea avea succes, sau cel

puţin ar pierde la un scor apropiat.

Acesta poate este motivul principal, dincolo de dezbaterile criminologice,

pentru care în SUA, democraţia populară menţine pedeapsa capitală, iar politicienii şi

judecătorii care sunt aleşi se feresc să acţioneze împotriva majorităţii alegătorilor. În

SUA există şi state unde pedeapsa capitală a fost abolită şi nu există o diferenţă

cantitativă sau calitativă semnificativă a infracţionalităţii între statele aboliţioniste şi

cele care aplică în continuare pedeapsa capitală.

Am prezentat doar câteva aspecte din complexa problematică a pedepsei

capitale.

5. Individualizarea sancţiunii.

a. Generalităţi. Individualizarea sancţiunii se realizează în trei etape:

Individualizarea legală, individualizarea judiciară şi individualizarea administrativă.

Individualizarea legală presupune ca legiuitorul în mod abstract să stabilească

o sancţiune pentru o fapta abstractă ( omorul se sancţionează cu detenţiune severă

între 15 şi 25 de ani şi interzicerea unor drepturi). Individualizarea judiciară

presupune aplicarea unei pedepse concrete între limitele prevăzute de lege ( de

exemplu 22 de ani în cazul omorului). Individualizarea administrativă presupune

individualizarea regimului de executate ( detenţie în condiţii de maximă securitate,

dreptul condamnatului de a munci fără supraveghere, etc). Legiuitorul se limitează de

43

a stabili de fapt cadrul individualizării, individualizarea realizându-se în concret de

organele judiciare.

Teoretic, ca regulă generală, prescrisă de altfel şi în codul penal,

individualizarea se face ţinând cont de un criteriu obiectiv (fapta comisă) şi un criteriu

subiectiv ( persoana infractorului). Aceste împrejurări avute în vedere trebuie să

existe în materialitate şi trebuie consemnate în hotărâre, motivându-se alegerea

sancţiunii şi a cuantumului ei.

În practică judecătorii nu îşi motivează alegerea cuantumului, aşa cum nici

procurorii nu manifestă o preocupare specială pentru acest subiect, mulţumindu-se să

utilizeze formulări generale ( o pedeapsă orientată spre maxim sau o pedeapsă

orientată spre minim). Nici avocaţii în pledoariile lor sau în concluziile formulate în

scris nu ating decât foarte rar acest subiect, concentrându-se pe existenţa faptei, a

vinovăţiei şi tot formulări generice de genul ( aplicarea unei pedepse orientată spre

minim).

Apare un paradox, pe de o parte, întreg mecanismul judiciar penal se

concentrează pe sancţionarea infractorului, iar atunci când se pune problema aplicării

unei anumite sancţiuni concrete subiectul este tratat cu uşurinţă. Asta poate releva

faptul că sistemul penal nu este interesat în mod special de cuantumul sancţiunii

(aceasta fiind o chestiune colaterală) ci este interesat în mod special în a sancţiona

infractorul. Realizarea scopurilor pedepsei se face în acest fel printr-o abordare pur

teoretică, mecanicistă.

În şcolile de drept se studiază în mod special aspectul normativ al sancţiuni,

adică mecanismul legal de individualizare fără a se accentua suficient şi dimensiunea

practică ( adică individualizarea concretă a unei pedepse). Experienţa practică a

magistratului fiind de fapt singura care îl poate ajuta în acest demers, evident cu riscul

inerent oricărui debut în cariera de judecător, când va aplica sancţiuni destul de

eterogene.

S-a pus problema dacă este necesar să se stabilească limite legale ale pedepsei

sau judecătorul poate să aplice sancţiunile ţinând cont de circumstanţele concrete a

făptuitorului. Răspunsul la această întrebare depinde de nivelul de încredere pe care

cetăţenii îl au în sistemul judiciar şi în sistemul legislativ. O încredere mai mare în

puterea politică, ce poate fi controlată prin procesul electoral, va conduce spre un

interval destul de restrâns a limitelor legale de pedeapsă pentru a diminua

posibilităţile de individualizare ale judecătorului. Dimpotrivă existenţa unui sistem

44

judiciar credibil va determina stabilirea unor limite foarte largi de sancţionare sau

chiar posibilitatea acordată judecătorului de a alege el sancţiunea care i se va părea

potrivită pentru reeducarea infractorului.

Unele state au renunţat la a stabili un minim special al sancţiunii lăsând

libertatea judecătorului de a decide plecându-se de la ideea că au trecut vremurile în

care trebuia să ne apărăm prin legi de abuzul judecătorilor. Tot din acelaşi motiv s-a

renunţat şi la sancţiunile aplicate ope legis, ( cazul pedepselor accesorii care decurg

din pedeapsa principală a închisorii ).

b. Individualizarea sancţiunii raportată la persoana infractorului. În

general în alegerea sancţiunii predomină folosirea criteriului obiectiv. Cuantumul

sancţiunii depinde de elementele obiective ale faptei ( acţiune, inacţiune, modul de

săvârşire, mijloacele folosite, locul şi timpul, pluralitatea de fapte, pluralitatea de acte,

pluralitatea de făptuitori), se ţine seama de obiectul juridic al infracţiunii, de urmările

faptei şi de forma şi gradul de vinovăţie.

Individualizarea raportată la persoana infractorului, starea sa psihofizică (

aptitudinea de a evalua caracterul antisocial, temperament, caracterul) este, de obicei,

cea mai văduvită, acordându-se o importanţă specială antecedentelor judiciare.

Contează mult şi atitudinea după comiterea faptei ( repară prejudiciu, căinţă, a ajutat

victima), dar se ţine seama şi de statutul social al infractorului.

Una din explicaţiile pentru care organele judiciare utilizează cu preponderenţă

criteriul obiectiv al faptei este generală şi de dificultatea de a avea o informaţie de

calitate şi completă despre persoana infractorului.

Metodele comune de cunoaştere a personalităţii infractorului sunt : expertiza

psihiatrică, evaluare medico-psihologică şi ancheta socială

Un studiu realizat în Franţa asupra acestui aspect a pus în lumină realităţi

alarmante. Astfel în ceea ce priveşte carenţa calitativă a informaţiei a rezultat, după

studiul a 200 de dosare de individualizare, că se cunosc despre condamnat

următoarele date:

- caracteristicile socio-demografice (vârstă, sex, naţionalitate, rezidenţă) în

procent de 90%;

-istoria vieţii infractorului este cunoscută în procent de 6%;

- mediul de viaţă actual în procent de 50 %;

- caracteristicile criminologice ale infracţiunii în 5% din cazuri ;

45

- datele despre infracţiune şi pedeapsă din perspectivă pur juridică ( încadrarea

juridică, sancţiunea aplicată şi cuantumul acestora) în procent de 90-94%7.

Aceste rezultate arată o preocuparea orientată spre cunoaşterea caracterului

obiectiv al faptei şi o preocupare redusă pentru persoana infractorului, sau mai precis

a acelor elemente ce ţin de persoana infractorului care ar putea influenţa eficienţa

sancţiunii penale.

În ceea ce priveşte carenţa calitativă a informaţiilor, acelaşi autor a prezentat

un alt studiu care explică carenţa calitativă a informaţiilor prin:

- unicitatea expertului evaluării psihologice sau psihiatrice;

- timpul foarte scurt de examinare a infractorului (45 minute pentru 50% din

cazuri, şi doar pentru 20 % mai mult de 2 ore).

- unicitatea întâlnirii dintre expert şi examinat 65%. Doar în 10% din cazuri au

fost 3 întâlniri;

- folosirea unor metode de investigare de o complexitate redusă.

La toate aceste carenţe cantitative şi calitative se poate adăuga şi faptul că

justiţia nu este ţinută de aceste rezultate pronunţând soluţii care infirmă concluziilor

experţi.

Prin comparaţie am putea spune că şi sistemul nostru judiciar suferă de lipsa

de informaţii, atât la nivel cantitativ cât şi la nivel calitativ. Anchetele sociale au un

caracter pur formal, expertizele psihologice se acceptă în puţine dosare, iar expertizele

medico-legale se fac acolo unde legea prevede obligativitatea lor. Judecătorul le

acordă eficienţă doar dacă pun în discuţie discernământul infractorului, pentru a se

respecta condiţiile legale de angajare a răspunderii penale. Dacă rapoartele medico-

legale concluzionează că a existat discernământ în momentul comiterii faptei ele şi-au

îndeplinit menirea.

c. Factori care influenţează alegerea pedepsei. Pe lângă factorii expliciţi,

prezentaţi anterior ( cei ce ţin de gardul de pericol social al faptei şi de persoana

infractorului), doctrina criminologică a pus în evidenţă şi o altă categorie de factori

care influenţează individualizarea sancţiunii. Dintre factorii care influenţează

cuantumul sancţiunii pot fi amintiţi factorii ce ţin de funcţionarea justiţiei şi factori

generaţi de contextul local şi internaţional de la momentul individualizării sancţiunii. 7 A-M. Favard, L’individualisation de la peine: paradigme clinique a la réalité des pratiques, în L’individulaisation de la peine, De Saleilles a aujourd’hui, Ed. ERES, 2001, p.220.

46

Dintre factorii ce ţin de funcţionarea justiţiei pot fi amintiţi:

- interesul şi pledoaria procurorului;

- pledoaria avocatului;

- numărul de cauze cu acelaşi obiect;

- politica penală a momentului;

- existenţa unui judecător unic sau instanţe colegiale;

- vârsta şi experienţa judecătorilor;

- specializarea judecătorilor;

- calitatea alcătuirii dosarului penal;

- situaţia financiară a acuzatului;

- apartenenţa la o anumită etnie, rasă, sau faptul dacă este emigrant;

- durata arestării preventive;

- exigenţa instanţelor de apel sau recurs;

- caracterul eligibil sau nu a funcţiei de judecător;

- independenţa judecătorului faţă de influenţele economice, politice sau

sociale;

- opiniile doctrinare;

- starea psihică a judecătorului;

Dintre factorii legaţi de contextul local sau internaţional pot fi amintiţi:

- existenţa unei infracţiuni foarte mediatizate în acea perioadă sau chiar

campanii media pentru reprimarea respectivei infracţiuni;

- situaţia economică locală;

- presiuni internaţionale pentru înăsprirea unor sancţiuni;

- existenţa unor modificări legislative.

Trebuie amintiţi şi factorii luaţi în calcul în mod voit, de exemplu imperativele

de gestiune a infractorilor ( gradul de aglomerare din penitenciare, dificultăţile

practice de aplicare a unei anumite sancţiuni, modul cum funcţionează serviciile de

probaţiune, etc.).

Toţi aceşti factori influenţează sancţiunea şi cuantumul ei, iar uneori, din

păcate, sunt mai importanţi decât criteriile legale de individualizare. Indiscutabil că

unii dintre ei pot fi înlăturaţi, dar majoritatea vor continua să influenţeze procesul

concret de individualizare judiciară. Influenţa acestor factori nu poate fi catalogată

întotdeauna ca fiind un fapt pozitiv sau negativ, ci pur şi simplu ca un fapt ce trebuie

luat în calcul.

47

Analizându-se mai multe dosare penale, empiric s-a putut constata că există

uneori chiar anumite standarde de sancţionare. Un lucru pe care îl ştie aproape orice

practician este acela că arestarea de către judecător a unui inculpat în timpul

procesului este un indiciu temeinic că i se va aplica o sancţiune privativă de libertate

cu executare.

De exemplu în Franţa sancţiunea privativă de libertate se aplică de obicei în

cazul tuturor crimelor, a formelor grave de delicte contra patrimoniului şi a

infracţiunilor ce ţin de regimul stupefiantelor. Dimpotrivă sancţiunea cu închisoare

dar a cărei executare se face în mediu deschis se aplică în caz de conducere sub

influenţa alcoolului, sau formele banale de infracţiuni contra patrimoniului8.

În România sistemul de sancţiuni, prevăzut de codul penal încă în vigoare,

obligă judecătorul să aplice sancţiuni cu închisoarea, amenda penală aplicându-se

doar în caz de insultă şi calomnie. În general pentru infracţiunile din culpă se aplică o

sancţiune cu închisoarea cu suspendare condiţionată la fel ca şi pentru conducerea sub

influenţa alcoolului. Unui recidivist i se va aplica de regulă o sancţiune privativă de

libertate.

Toate aceste standarde penologice create de facto, au şi o influenţă nefastă

deoarece de multe ori judecătorul din comoditate aplică aceste standarde, fără a mai

analiza în amănunt situaţia particulară a infractorului. Fenomenul este favorizat în

România şi de supraaglomerarea instanţelor cu dosare penale.

La ora actuală există două tendinţe contrare în materie de individualizare. Pe

de o parte, în Europa, se discută despre o lărgire a posibilităţilor judecătorului de a

aplica sancţiuni deoarece el cunoaşte mult mai bine decât legiuitorul care este situaţia

de fapt şi poate propune cea mai bună soluţie. În sens contrar, în SUA, tendinţa este

inversă şi anume de a uniformiza sancţiunile foarte diverse ce se puteau aplica pentru

aceeaşi faptă, elaborându-se chiar grile de sancţionare. Se pare că nimeni nu e

mulţumit se situaţia în care se află şi doreşte să experimenteze soluţiile celuilalt.

d.Eficienţa individualizării. Plecând de la premisa că individualizarea s-a

făcut cu respectarea tuturor canoanelor ştiinţifice, atâtea câte sunt ele, nu trebuie să

credem că o astfel de sancţiune va avea succesul scontat şi că infractorul nu va mai

comite noi infracţiuni. Există infractori care au comis o anumită infracţiune fiind 8 M-C. Desdevises, Les risques des standards pénologiques, , în L’individualisation de la peine, De Saleilles a aujourd’hui, Ed. ERES, 2001, p.230.

48

aproape cert că nu vor recidiva şi atunci sancţionare lor pare inutilă. În acelaşi timp,

există şi infractori care vor recidiva indiferent de cuantumul sancţiunii aplicate, caz în

care individualizarea pare la fel de inutilă. O a treia categorie de infractori este

formată din persoane ca ar putea atât să recidiveze cât şi să devină persoane oneste. În

cazul acestei ultime categorii de infractori individualizarea sancţiunii poate fi

elementul care înclină balanţa într-o parte sau în alta. Sistemul de sancţiuni penale are

ca premisă existenţa doar a ultimei categorii de infractori pentru care individualizarea

poate fi soluţia salvatoare.

49

CAPITOLUL V

FORME DE CRIMINALITATE

I. Delincvenţa juvenilă

1. Factori de risc în apariţia comportamentului infracţional al minorilor

În doctrina sociologică se susţine că existe 3 categorii de factori de risc ai

delincvenţei juvenile: raportul frustrare-agresivitate în evoluţia personalităţii

adolescentine, instabilitatea afectivă şi comportamentală şi comportamentul de

evaziune al adolescentului. Ceea ce este interesant este faptul că aceşti factori de risc

sunt nişte dimensiuni normale ale comportamentului minorului.

a. Raportul frustrare - agresivitate presupune faptul că, tinerii răspund mai

frecvent la o stare de frustrare printr-un comportament regresiv, dar agresivitatea

poate fi potenţată de un stil de educaţie autoritar. Vârsta adolescenţei este o perioadă

plină de frustrări economice, sociale, sau sentimentale, şi de aceea există riscul ca

nivelul toleranţei la frustrare să fie depăşit în anumite circumstanţe şi această

depăşire să determine un răspuns agresiv infracţional. Ameliorarea stării conflictuale

se poate realiza fie prin încercarea tânărului de a se adapta convingerilor adulţilor, fie

prin încercarea de a convinge el adulţii că trebuie să se schimbe. De obicei nici una

din soluţii nu dă rezultate, fapt care determină tânărul să respingă modelul

comportamental adult, cel puţin o anumită perioadă de timp.

b. Instabilitate afectivă şi comportamentală este determinată de contextul

de situaţii contradictorii cărora un adolescent trebuie să le facă faţă şi de faptul că

personalitatea sa este încă în formare. La acestea se mai adaugă şi statutul incert pe

care îl are acesta în viaţa socială, în sensul că i se refuză comportamentul copilăresc

cerându-i-se să se poarte ca un adult, dar în acelaşi timp i se refuză acordarea de

drepturi şi responsabilităţi specifice adulţilor pe motiv că încă este „necopt”. Din

această cauză tânărul preia foarte uşor idei exotice pe care le susţine cu convingere ca

în scurt timp să se situeze pe poziţia diametral opusă. Manifestă receptivitate şi

compasiune pentru problemele comunităţii (teme sociale, teme ecologice, teme

justiţiare) pentru ca apoi să fie deranjat de cei care susţin astfel de teme. Atunci când

50

este singur doreşte un grup de prieteni, iar când îl are doreşte să trăiască singur.

Această instabilitate nu conduce în mod automat la un comportament infracţional,

fiind nevoie şi de asocierea altor factori negativi.

c. Comportamentul de evaziune al tânărului reprezintă o reacţie la

momentele dramatice intervenite în mediul familial sau la stimulii negativi din mediul

şcolar sau din grupul de prieteni. Unii autori au clasificat „fuga” în trei categorii:

voiajul ( considerat un fenomen normal stimulat de curiozitatea adolescentului), fuga

propriu-zisă ( manifestată în situaţii conflictuale şi stresante) şi vagabondajul (

tendinţa adolescentului de a părăsi definitiv familia sau mediul social). De cele mai

multe ori adolescentul fugar nu acţionează dintr-un impuls propriu, ci este motivat de

argumentele celorlalţi adolescenţi care îi arată avantajele libertăţii, dincolo de

constrângerile familiale sau sociale, în plus este o dovadă de bărbăţie. Mulţi minori

comit infracţiuni dorind să dovedească celor din jur că sunt deja maturi, independenţi

şi puternici. Poate de aceea multe din faptele minorilor se comit în participaţie, tânărul

trebuind să aibă martori ai actului de „bărbăţie”, acest fapt fiind mai important decât

beneficiul infracţiunii în sine.

În momentul de faţă nu există o teorie generală a fenomenului delincvenţei

juvenile care să fie unanim sau măcar majoritar acceptată. De ceea vom prefera o

abordare mai empirică plecând de la constatările faptice şi mai puţin de la

generalizările teoretice.

2. Definiţia delincvenţei juvenile

Delincvenţa juvenilă cuprinde totalitatea faptele prevăzute de legea penală

comise de minori responsabili penal şi a căror comitere antrenează răspunderea

penală.

Indiferent de numărul mare de definiţii ale delincvenţei juvenile elaborate de

numeroşi autori, din punct de vedere criminologic interesează doar conduitele

antisociale care intră sub incidenţa legii penale, care sunt comise de minori ce răspund

penal şi evident în situaţia în care respectiva conduită implică şi un tratament penal.

Vârsta de la care se angajează răspunderea penală a minorilor poate să fie diferită de

la o ţară la alta la fel cum şi sancţiunile penale pot să difere.

51

Predelincvenţa juvenilă cuprinde toate atitudini antisociale ( absenţe repetate

de la şcoală, indisciplină, limbaj violent sau obscen, consumul de alcool etc.) şi toate

faptele prevăzute de legea penală comise de minori care nu răspund penal.

Statistica la nivel naţional în mai 2004 arată că din cei 41817 de deţinuţi la

acea dată în penitenciarele şi centrele de reeducare din România 842 sunt minori.

Procentul este în scădere faţă de ultimul deceniu confirmând tendinţa de descreştere a

delincvenţei juvenile. Aceste cifre nu pot revela procentul delincvenţei juvenile reale

raportat la criminalitatea majorilor deoarece nu se ia în calcul decât criminalitatea

legală, cea sancţionată cu privare de libertate, dar poate fi un indiciu a acestei relaţii.

În România nu există studii complexe asupra acestui fenomen.

Majoritatea statisticilor europene vorbesc de o creştere a criminalităţii

minorilor în ultimii 50 de ani. Cu toate acestea un cercetător al Departamentului de

Criminologie al Universităţii din Stockholm a verificat dacă acesta ipoteză este

reflectată şi de numărul de persoane tratate medical urmarea unor leziuni determinate

de infracţiuni violente comise de minori. Rezultatele au fost surprinzătoare, practic

numărul de victime tratate medical ale infracţiunilor comise de minori este relativ

constat, la fel şi cazuri de deces al unor minori victime ale unor infracţiuni.

52

Este curios cum toate statisticile arată o creştere a criminalităţii masculine,

feminine şi a delincvenţei juvenile în schimb numărul victimelor tratate medical a

rămas constant sau a scăzut. Autorii studiului arată că aceleaşi concluzii pot fi extinse

şi la alte ţări vest-europene (Olanda, Danemarca şi Elveţia). Toate au aceeaşi

neconcordanţă, cu excepţia Angliei şi a Germaniei unde creşterea oficială a

criminalităţi se reflectă şi în statisticile medicale.

Explicaţia pe care au dat-o autorii studiului a fost diferenţa de preocupare

pentru fenomenul delincventei juvenile, din partea autorităţilor. În ultimii anii a

crescut numărul de infracţiuni descoperite comise de minori, şi nu a procentului real

care este foarte posibil să nu fi suferit modificări însemnate. La fel de importantă a

fost şi abordarea în mass-media a delinvenţei juvenile9. În 1986 anul asasinării

Primului Ministru suedez, s-au scris cele mai multe articole despre delincvenţa

juvenilă, iar apoi treptat acest fenomen a scăzut din atenţia media, deşi după cifrele

statistice oficiale ar fi trebuit să se reflecte mai des în media cazurile de criminalitate a

minorilor.

9 F. Estrada, Juvenile violence as a social problem . Trends, media attention and societal response, în British Journal of Criminologie 2001, p.647.

53

3. Posibile explicaţii ale comportamentului infracţional.

Toată lumea este de acord că nu se poate reduce studiul cauzelor delincvenţei

juvenile doar la o singură perspectivă ( fie ea psihologică, sociologică sau chiar

biologică). Psihologii pun accentul pe particularităţile psihice ale adolescentului, iar

sociologii acordă o importanţă majoră mediul social al adolescentului.

W.C. Reckless consideră că există o structură socială externă şi o structură

psihică internă care acţionează ca mecanisme de protecţie în calea agresivităţii şi

frustrării tânărului. Structura externă este alcătuită din grupul său social ( familie,

prieteni etc) şi care îi oferă posibilitatea dobândirii unei anumite poziţii în societate.

Structura interioară asigură tânărului conştiinţa identităţii de sine şi a imaginii despre

sine în raport cu alte persoane sau grupuri, toleranţa la frustrare etc. Dacă vreuna

dintre cele două structuri lipsesc atunci acesta va putea trece la comiterea actelor

infracţionale, nemaifiind apărat de impulsurile spre un comportament antisocial.

Empiric s-a constatat că infracţionalitatea minorilor ar putea fi determinată de

conflictele şi neînţelegerile dintre părinţi deoarece utilizarea agresivităţii în rezolvarea

propriilor probleme poate fi preluată de copil. Uneori există şi o incompatibilitate

între tehnicile educative folosite de cei doi părinţi. Un rol la fel de important în

comportamentul antisocial îl are şi faptul că unii copii sunt lipsiţi de afecţiunea şi

supravegherea mamei sau sunt disciplinaţi cu mijloace severe de obicei de către tată.

A doua cauză a comportamentului delincvenţial ar putea fi gradul scăzut de

pregătire şcolară sau adaptare şcolară. Un rol important îl are în opinia noastră şi

sistemul de învăţământ, prin lipsa de flexibilitate şi lipsa unor programe adaptate

copiilor problemă. De obicei profesorii sunt tentaţi să lucreze cu copiii fără probleme

comportamentale, fiind orientaţi exclusiv pe dimensiunea informativă şi ştiinţifică a

disciplinei, şi deloc sau foarte puţin pe dimensiunea educativă.

A treia cauză ar putea fi absenţa unor modalităţi adecvate de petrecere a

timpului liber.

Cel mai recent realizat de o echipă scoţiană, a ajuns la următoarele rezultate10.

10 D. J. Smith, S.Mc Vie, Theory and method in the Edinburg study on youth transitions and crime, în British Journal of Criminologie 2003, p.169-195.

54

55

4. Mijloace de luptă împotriva delincvenţei juvenile.

Două sunt modalităţile prin care s-a intervenit pentru stăpânirea fenomenului:

programe de prevenţie socială a delincvenţei şi acţiuni de prevenire poliţieneşti.

a. programe de prevenţie socială a criminalităţii . Cele mai importante

programe de prevenire a criminalităţii juvenile au fost derulate în SUA şi apoi au fost

preluate şi adaptate şi în Europa. O primă categorie de programe cuprinde programele

de intervenţie asupra mediului în care trăieşte minorul ( a existat chiar unul, foarte

ambiţios, de modificare totală a mediului, aplicat în anii 30 în Chicago, dar ale cărui

rezultate nu au fost pe măsura aşteptărilor.

A doua categorie este reprezentată de programe numite pedagogice şi

terapeutice, şi constau în exercitarea unor acţiuni de prevenire selectivă, adresate unor

minori, copii cu dificultăţi şi părinţilor lor, prin tehnici de intervenţie individualizate

(consiliere, programe de acţiune asupra bandelor de minori, etc). Şi aceste acţiuni nu

au avut un succes remarcabil dar au reprezentat un progres.

În Franţa până în 1981 au exista aşa numitele cluburi şi echipe de prevenţie a

delincvenţei juvenile, apoi s-a încercat remodelarea zonelor de locuinţe sociale

(renovarea clădirilor, reinserţia socială şi culturală a minorilor din aceste zone),

crearea de organisme specializate şi operaţiuni de ocupare a vacanţelor şcolare a

minorilor.

b. Acţiuni de prevenire poliţieneşti

Se pot derula activităţi de informare şi participarea a tuturor tinerilor,

programe de clasificarea a tinerilor, acţiuni care se adresează tinerilor care au atras

atenţia poliţiei, acţiuni care se adresează tinerilor care comit infracţiuni uşoare şi

pentru care nu a fost necesară desfăşurarea unor acţiuni judiciare dar pentru care

există totuşi riscul de a recidiva.

În România minorului care comite infracţiuni i se pot aplica pedepse

(închisoare strictă, închisoarea, amenda, munca în folosul comunităţii) sau măsuri

educative (mustrare, libertatea supravegheată, libertatea supravegheată severă,

internarea într-un centru de reeducare, internare într-un central medical educativ).

Regula trebuie să fie aplicarea măsurilor educative şi excepţia aplicarea unei pedepse

Cu toate acestea practica judiciară a ultimului deceniu a dovedit contrariul şi anume o

reticenţă crescută a instanţelor în a aplica măsuri educative, aceasta poate şi pentru că

56

regimul de executare a internării într-un centru de reeducare era perceput de minori ca

fiind mai greu decât regimul de executare al pedepsei închisorii.

Sancţiuni alternative. Poate ideea cea mai importantă este aceea că în cazul

minorilor pedeapsa închisorii trebuie să fie ultima soluţie, când au fost epuizate toate

celelalte posibilităţi. Un studiu efectuat în Franţa a arătat că 90% dintre minorii care

au fost sancţionaţi direct cu pedeapsa închisorii au recidivat. De aceea e nevoie de un

sistem judiciar penal adaptat specificului minorilor, fiind de dorit înfiinţarea unor

tribunale pentru minori, soluţia de acum cu judecători anume desemnaţi de Ministrul

de justiţie pentru a judeca astfel de cauze şi-a dovedit limitele. Un judecător care

soluţionează cauze cu minori şi majori în aceeaşi şedinţă va avea tendinţă de a aplica

soluţii similare, pentru fapte similare, uneori cu o severitate suplimentară în cazul

minorului pentru a i se da o lecţie şi pentru a preveni recidiva. O astfel de abordare

dovedeşte lipsa de informaţie a magistratului cu privire la delincvenţa juvenilă.

De asemenea e de dorit încercarea de mediere între victimă şi minorul agresor.

O astfel de manieră poate duce la înţelegerea de către minor a consecinţelor faptelor

sale, deoarece constarea pe viu a daunelor provocate de acesta este mai educativă

decât reproşurile şi admonestările teoretice. De exemplu, în Germania, o metodă de a-

i convinge pe tineri să renunţe la fumat a constat în vizionarea în direct a unei operaţii

de cancer la plămâni datorat fumatului, unde au putut constata direct efectul nociv al

fumatului ( culoarea specifică a plămânilor intoxicaţi şi situaţia dramatică a celui care

a fumat).

Sociologii au propus două soluţii privind intervenţia instituţiilor specializate în

acţiunea de identificare şi tratament a predelincvenţei juvenile. O primă soluţie ar fi

aceea de a se accentua importanţa unor programe de asistenţă adresată unui grup de

minori şi nu unui minor luat izolat, iar o a doua propunere constă în abandonarea

programelor preventive concepute exclusiv pentru predelincvenţi şi orientarea lor

pentru toţi minorii şi adolescenţii. Mitul că doar minorii din mediul defavorizat

economic comit infracţiuni trebuie uitat.

57

II. Criminalitate feminină

1.Structura şi volumul

Ceea ce se poate afirma cu certitudine este faptul că numărul de femei

implicate în activitate infracţională este mai scăzut decât al bărbaţilor, atât la vârsta

minorităţii cât şi la majori. Există de asemenea, şi o diferenţă a tipului de infracţiuni

comise. Se susţine, de către unii autori, că infracţionalitate feminină nu este evaluată

corect deoarece este o criminalitate de obicei ascunsă ( premeditarea aduce cu sine o

mică probabilitate ca femeia criminal să fie descoperită, faptul că femeia este de

obicei instigatoare la infracţiuni şi de cele mai multe ori adesea doar autorul este

sancţionat.)

În doctrina germană, plecându-se de la datele statistice din Germania ( de la

17,5% criminalitatea feminină în 1972 şi 23.5% în 1990), Austria ( 19% criminalitate

feminină în 1990) şi Elveţia (20% criminalitate feminină în 1992) s-a constata o

tendinţă de creştere a criminalităţii feminine atât cantitativ, ajungându-se până la 20

% dintre infracţiuni în anii 1990, cât şi calitativ deoarece acestea comit infracţiuni din

ce în ce mai grave, depăşind limitele tradiţionale, adică furturi din magazine ( 39.8%),

furturi din poşete şi genţi (28%) şi falsificarea de reţete pentru eliberarea unor

anumite medicamente cu efect psihotrop (32%), către noi domenii de tipul falsificării

cărţilor de credit sau folosirii frauduloase a acestora, până la tâlhării şi criminalitate

organizată11. În SUA creşterea criminalităţii masculine a fost între 1970 şi 1990 de 40

% iar a celei feminine de 80 %).

Pe o poziţie opusă se situează doctrina franceză care consideră că nu există o

creştere a criminalităţii feminine, în Franţa cel puţin, acesta aflându-se la acelaşi nivel

de aproape 200 de ani ( 1826-1830 era de 19 %; 1875-1880 era de 15%; 1910 era de

14%; 1958-1978 între 12 şi 13% , 1992 era de 14. 97 %). E adevărat că există o

diversificarea a criminalităţii feminine dar acelaşi lucru se poate observa şi în ceea ce

priveşte criminalitate masculină. Dacă ar exista o legătură între statutul social al femei

şi criminalitate ar trebuia ca în ultimii 50 de ani, când emanciparea femeilor a devenit

o realitate cotidiană, criminalitatea acestora să crească odată cu gradul de

11 H. J. Schneider, Kriminologie, ed III, Ed. C.H. Beck, München, 1992, p.162.

58

emancipare12. Doctrina română se situează pe poziţia doctrinei franceze considerând

că procentul de 10 la % criminalitate feminină este cel corect13.

S-a luat în calcul şi faptul că sistemul procesul penal şi sancţionator penal

adoptă o atitudine diferită faţă de femei decât faţă de bărbaţi. Există tendinţa de a se

aplica sancţiuni mai uşoare femeilor care comit infracţiuni, ţinându-se cont de faptul

că trebuie să îşi crească copii, de faptul că recunosc cu mai mare uşurinţă comiterea

faptelor, ceea ce uşurează activitatea organelor judiciare şi prin faptul că trezesc un

mai mare sentiment de compasiune decât criminalii bărbaţi.

2. Explicaţii ale criminalităţii feminine

Criminologia tradiţională susţinea că femeia nu poate comite orice infracţiune

deoarece este lipsită de forţa necesară, specificul criminalităţii feminine fiind faptul că

ea comite infracţiuni uşoare datorate lipsei sale de forţă. Cercetările recente au

infirmat această teză a criminalităţii datorate forţei femei, ea putând comite crime de o

ferocitate deosebită folosindu-se de mijloace ajutătoare ( arme, otrăvuri, etc.).

O primă categorie de autori explică delincvenţa prin structura biopsihică a

femei iar o a doua categorie explică fenomenul pe temei sociologic. Deşi justificare

sociologică pare mai credibilă ea explică cu dificultate faptul că nu a crescut

criminalitate feminină în proporţia cu care a crescut rolul şi implicarea femeii în viaţa

socială. De asemenea este greu de înlăturat din discuţie şi dimensiunea biopsihologică

a femei14.

Una din teoriile feministe explică diferenţa de criminalitate între femei şi

bărbaţi plecându-se de la teoria riscului şi anume faptul că lumea fiind dominată de

bărbaţi, ei sunt implicaţi în toate sferele vieţii sociale existând, din acesta cauză, şi un

risc crescut ca bărbaţii să intre în conflict cu normele sociale. Deoarece femeile nu

sunt implicate în activităţile importante atunci nici nu sunt supuse riscului de a comite

infracţiuni. Această abordare a fost criticată, argumentându-se faptul că riscul nu este

un specific masculin ci el este universal, sugerându-se că riscul este astăzi perceput

12 R. Gassin, Criminologie,ed IV, Ed. Dalloz, Paris, 1998, p.314. 13 I. Oancea, Probleme de criminologie, Ed. All, Bucureşti, 1998, p.41. 14 R. Gassin, Criminologie,ed IV, Ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 317.

59

mult mai acut decât în trecut, deşi era aproape la acelaşi nivel, din cauza actualei

mediatizării a acestuia15.

Tot teoriile feministe au explicat creşterea numărului de fete implicate în

găştile de cartier ca fiind o masculinizarea a feminităţii lor ca şi cum participarea într-

o gaşcă de cartier este un specific masculin. Concluzia autorului unui studiu care

analizează implicare fetelor în găştile de cartier este că acest fenomen este foarte

complex. El nu vizează doar dimensiunea genului căruia îi aparţin şi este şi o

problemă de mediu social şi poziţie socială. Poate şi mai important este faptul că

participarea la o bandă este o criză specific adolescentină, de căutare a

independenţei16. Multe fete intră în acele găşti din considerente sentimentale deoarece

vor să-i demonstreze iubitului, de obicei membru al unor astfel de găşti faptul că sunt

foarte puternice. Pentru această categorie, ataşamentul faţă de gaşcă dispare odată cu

ataşamentul pentru membrul găşti care a determinat intrarea ei acolo. Apoi acestea

revin la o conduită socială normală.

15 W. Chan, G. Rigakos, Risk, crime and gender, în British Journal of Criminologie, 2002, p.756. 16 K.J. Laider, G. Hunt, Accomplishing feminity among the girls in the gang, în British Journal of Criminologie, 2001, p.676.

60

III. Criminalitate legată de droguri

1.Principalele droguri

a. Morfina este obţinută din opiu. Este un drog sintetic sedativ şi care creează

o stare de dependenţă. Cel mai frecvent ea se administrează prin injecţii subcutanate

sau intravenoase. Odată cu injectarea, consumatorul simte nişte senzaţii dezagreabile

(mâncărimi, ţiuie urechile, etc.), iar apoi simte o stare de somnolenţă, de beatitudine.

După consum se declasează două mecanisme fiziologice principale: toleranţa la drog,

şi dependenţa de drog.

Toleranţa înseamnă capacitatea organismului de a se adapta şi de aceea este

nevoie de o cantitate din ce în ce mai mare pentru a obţine starea de euforie.

Dependenţa presupune faptul că individul nu mai consumă drogul pentru a obţine

starea de euforie, ci consumă drogul pentru a înlătura efectele neplăcute generate de

lipsa drogului ( sindromul de abstinenţă). Efectele sindromului de abstinenţă în cazul

morfinei se produc în 8-14 ore de la ultima doză de drog. Efectele dezagreabile

constau în senzaţii de frig, crampe musculare, nasul îi va curge, ochii îi vor lăcrima,

va transpira abundent. Treptat situaţia se va înrăutăţi ajungându-se la convulsii ale

membrelor, sufocări, greaţă, vărsături, diaree, pierderi în greutate. O singură doză de

drog este suficientă pentru a înlătura efectele sindromului de abstinenţă, care vor

reapare după epuizarea efectelor dozei administrate. Abia după 48 de ore simptomele

regresează, drogatul având doar stări de insomnii, iritare slăbiciune care pot dura 3-4

luni. Efectele dezagreabile sunt determinate de dependenţa fizică de drog. Odată cu

regresul efectelor dezagreabile nu înseamnă că a dispărut şi dependenţa psihologică ,

mult mai dificil de înlăturat, chiar după o perioadă mare de abstinenţă.

b. Heroina este tot un drog sintetic, un derivat al morfinei, pe care trebuia să o

înlocuiască ca şi efect sedativ în scopuri terapeutice, dar care nu trebuia să provoace

dependenţă. După ce a fost utilizată ca medicament aproape 30 de ani 1870-1900, a

fost înlăturată de pe piaţa farmaceutică, producerea şi traficul cu acesta substanţă fiind

apoi incriminată. Are efecte la fel ca şi morfina doar că acestea sunt mult mai intense.

Există un număr mare de decese determinat de faptul că este foarte uşor ca

dependentul să se supradozeze. Acesta trebuie să întindă din ce în ce mai mult

coarda, din cauza fenomenului de toleranţă a organismului, şi de multe ori această

dorinţă de a atinge maximul rezistenţei organismului se soldează cu o tragedie. Este

un drog al mediul defavorizat, fiind considerat, până la apariţia drogurilor sintetice de

61

astăzi, unul destul de ieftin. Din cauza administrării injectabile au existat cazuri de

transmitere a anumitor boli prin intermediul seringilor infectate.

c. Mariahuana este denumită şi cânepă indiană. Este un drog uşor iar efectele

ei asupra organismului au reprezentat un subiect foarte dezbătut. De altfel există ţări

în care consumul de marijuana este legal permis. Măsura depenalizării consumului de

marijuana a fost determinată de încercarea autorităţilor de a diminua consumul acestui

drog foarte răspândit în toate mediile sociale. Succesul nu a fost pe măsura

aşteptărilor statelor care au decis depenalizarea, numărul consumatorilor

nereducându-se, dimpotrivă chiar crescând. Alte state au preferat sistemul sancţionării

dar nici efectele acestor măsuri nu au fost încununate de succes.

În mod cert, mariahuana nu creează o dependenţă fizică, aşa cum se întâmplă

în cazul heroinei sau morfinei dar din păcate creează dependenţă psihologică, aceasta

fiind cauza pentru care nu e foarte uşor ca persoana să renunţe la acest obicei. Efectele

fiziologice sunt creşterea ritmului cardiac şi înroşirea pupilelor. De multe ori

consumul de marijuana este primul pas spre nişte droguri mai puternice iar din acel

punct aproape nu mai e cale de întoarcere.

De obicei se consumă prin fumare. O ţigară cu marijuana este de 2 ori mai

toxică decât o ţigară obişnuită. Publicul potenţial sunt tinerii cu atitudini rebele,

nonconformiste. Consumul este influenţat de grupul de prieteni unde se bucură de o

mare popularitate

d. Cocaina este un drog excitant natural. Se poate administra oral, intravenos,

sau prin prizare în nas. Este un drog foarte scump, un gram comercializându-se la

preţuri de peste 100 de dolari SUA, şi de aceea este considerat ca fiind un drog al

celor bogaţi, al celor cu un grad ridicat de instrucţie ( actori, medici, avocaţi, sportivi,

politicieni). Ea nu creează dependenţă fizică însă creează o puternică dependenţă

psihologică.

Se consideră că producerea de droguri este cea mai eficientă activitate

economică, raportat la costurile de producţie şi la cele de desfacere. Exemplificativ un

1 g de cocaină costă între 100 şi 150 de dolari SUA, iar un 1 de aur costă în jur de 10

dolari SUA. Evident am ales preţurile medii existând şi droguri mai scumpe ( Ice,

etc).

Drogurile sintetice sunt cele mai puternice droguri, el implică costuri foarte

scăzute de producţie şi de aceea sunt la îndemâna oricărui doritor. De acea se constată

o creştere a consumului de droguri sintetice ( Extasy, LSD, etc). O altă problemă

62

generată de drogurile sintetice este şi faptul că se produc noi şi noi droguri, chimia

modernă oferind multiple variante. Consumul sau traficul cu drogurile foarte noi nu

este incriminat pentru că legiuitorul nu este întotdeauna la fel de prompt în includerea

noilor substanţe fabricate de traficanţi pe lista substanţelor interzise.

2. Explicaţii ale dependenţei psihologice de drog.

S-a susţinut că se produc următoarele modificări a stări psihice a

consumatorului. După primele experienţe, înainte de a utiliza din nou drogul,

individul care nu este dependent se află într-o stare de inactivitate faţă de efectele

drogului. În cursul administrării individul dobândeşte o stare de euforie. După

încetarea efectelor euforice, resimte un uşor discomfort, însă revine la starea de

inactivitate anterioară. O nouă doză este determinată de dorinţa de redobândire a stării

de euforie.

După mai multe experienţe legate de administrarea drogului raţionamentul se

modifică. Înainte de a consuma individul dependent se confruntă cu o nevoie

imperioasă de al consuma. În timpul consumării individul simte mai degrabă o stare

de satisfacţie, decât una de euforie. Odată ce efectele drogului se diminuează,

individul simte efectele negative ale abstinenţei, resimţind nevoia de a-şi administra

din nou drogul. Motivaţia nu este obţinerea unei stări de euforie ci înlăturarea

efectelor negative ale sindromului de abstinenţă17.

Un exemplu interesant legat de contextul în care se consumă droguri este dat

de situaţia soldaţilor americani care după întoarcerea acasă din Vietnam au renunţat în

mare măsură la consumul de heroină, pe care o foloseau regulat în timpul războiului.

4. Corelaţia dintre consumul şi traficul de droguri şi criminalitate

a. Consumul de droguri. Deşi acest subiect are un mare ecou în opinia

publică toate certările realizate până în prezent nu au dovedit faptul că un consumator

de droguri este un potenţial infractor. De obicei relaţia este inversă. Un infractor

devine şi consumator de droguri. Ne referim la criminalitatea care nu este legată de

consumul de droguri, deoarece incriminarea sau dezincriminarea consumului de

droguri e o chestiune controversată, exprimându-se opinii atât în favoare incriminării 17 Citat de S.M.Rădulescu, Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.269.

63

consumului cât şi în favoarea dezincriminării consumului. În schimb există

concordanţă de păreri în ceea ce priveşte incriminarea traficului de droguri.

În general persoanele drogate, atunci când comit infracţiuni, comit infracţiuni

contra patrimoniului din dorinţa de a obţine banii necesari pentru a-şi cumpăra doza

zilnică sau infracţiuni legate de vânzarea de droguri la colţul străzii. Din acelaşi motiv

femeile se prostituează. Mai rare sunt cazurile când un consumator de droguri comite

şi fapte de violenţă.

b. Traficul de droguri. Dacă discutăm despre relaţia dintre traficul de droguri

şi criminalitate atunci lucrurile stau diferit. Organizaţiile criminale au preluat

controlul comerţului cu droguri deoarece aşa cum am mai arătat este o sursă

importantă de venituri ilicite. Dificultatea demontării unor astfel de reţele este dată de

structura complexă de organizare a acestora. Astfel există producătorii, de obicei

oameni săraci, din ţări sărace care nu câştigă mare lucru din comerţul cu drogurile pe

care le cultivă. Toată producţia este cumpărată şi distribuită pe întreg teritoriul lumii

de aşa numiţii „traficanţi”. Ei sunt principalii beneficiari ai comerţului cu droguri şi

ei sunt cel mai greu de capturat. Pe o anumită zonă a globului există aşa numiţii

„dealeri zonali”, apoi pe o zonă mai restrânsă „dealeri locali”, „ vânzători”, şi în

final cei care sunt cei mai expuşi să fie capturaţi sunt „distribuitorii stradali”. Mulţi

dintre distribuitorii stradali sunt chiar ei consumatori şi fac această activitate în

schimbul dozei zilnice.

După cum se poate observa structura unei reţele de trafic de droguri este

asemănătoare cu a unei companii multinaţionale, cu singura diferenţă că în reţeaua

multinaţională de obicei se cunosc şefii, ceea ce nu se întâmplă în cazul reţelelor de

trafic de droguri. Distribuitorul stradal nu cunoaşte decât pe cel care îi aduce drogurile

şi cel căruia îi dă banii pe droguri, neştiind nimic despre vânzător, dealeri, sau

traficanţi. De aceea capturarea lor de către poliţie nu afectează în mod serios

activitatea reţelei de droguri. Aceste reţele au chiar strategii de marketing, deoarece

pentru a cuceri o piaţă, la început oferă drogurile la preţuri foarte mici sau chiar le

oferă gratis. Traficanţii ştiu că odată devenit client al lor, un individ va continua să le

cumpere drogurile la preţurile la care le vând ei în mod obişnuit.

Traficanţii urmează anumite trasee de la locul de producţie spre zonele de

desfacere care sunt statele occidentale, existând zone de producţie (Afganistan,

Bolivia, Columbia, Peru etc), ţări de tranzit ( Mexic, zona balcanică, până nu demult

şi România) şi ţări de consum ( SUA, Canada, Franţa, Germania, etc). România dintr-

64

o ţară de tranzit tinde să devină şi una de desfacere. Nu există încă date oficiale asupra

extinderii fenomenului în România, fiind doar anumite estimări care sunt

îngrijorătoare.

65

IV. Criminalitatea organizată

Conceptul de criminalitate organizată este o generalizare abstractă care, într-o

astfel de formă nici nu există în realitate. Chestiunea este mai mult legată de ideea de

organizare a infracţionalităţii decât de ideea de „criminalitate”.

Există organizaţii criminale puţin organizate, mediu organizate şi foarte

organizate, răspândite în toate colţurile lumii. Ceea ce le caracterizează este structura

organizatorică specifică unui participant la viaţa economică. Caută acele nevoi ale

populaţiei care nu sunt satisfăcute de oferta de pe piaţa legală, şi încercă să obţină sau

să ofere acele bunuri sau servicii. Au strategii de promovare a ofertei lor, îşi creează

reţele de distribuţie, îşi selectează cu grijă personalul, se protejează de intervenţia

autorităţilor. Pe scurt politica lor este aceea de a obţine profituri uriaşe, în timp foarte

scurt, cu costuri minime şi cu riscuri minime pentru membri bandei.

Aceste organizaţii se orientează spre bunurile şi serviciile ilegale care aduc un

profit imens. Aceasta şi pentru că o parte a populaţie nu este de acord cu interzicerea

acelor servicii sau produse, iar dorinţa de a avea acele bunuri sau servicii li se pare cât

se poate de legitimă, indiferent de cine le oferă acele servicii. ( comercializarea

programelor pirat, a ţigărilor, băuturilor sau alte produse de contrabandă sau contra

făcute, jocuri de noroc ilegale, recuperarea de bani de la datornici, cămătărie, oferirea

de servicii sexuale, etc). Acest lucru protejează organizaţia criminală de eventualele

denunţuri ale celor care apelează la bunurile şi serviciile oferite de ea. Organizaţiile

criminale puternice sunt foarte mobile modificându-şi imediat oferta în funcţie de

maximizarea profitului, de noi produse sau servicii. Dacă organizaţiile criminale se

ocupă cu traficul de droguri ( foarte profitabil) , traficul de arme şi traficul de

persoane, asta nu le împiedică să se implice în piaţa imobiliară, piaţa valutară, traficul

de organe, sau traficul de tehnologii atunci când se ivesc posibilităţi de câştig uriaşe.

Mobilitate presupune şi mutarea zonelor de interes, în altă parte a ţării sau în altă ţară,

tot din aceleaşi raţiuni ( spre exemplu autorităţile intervin mai energic într-o anumită

zonă şi de aceea organizaţia criminală îşi caută un loc mai sigur).

Reţelele de distribuţie sunt foarte bine organizate, dar spre deosebire de

multinaţionalele obişnuite, în aceste reţele nu se cunosc decât şefii direcţi şi asta din

raţiuni de protejare a liderilor organizaţiilor. Uneori există concurenţă pe anumite

pieţe, care se soluţionează chiar şi în manieră violentă, aşa numitele războaie între

66

organizaţiile criminale. De obicei pacea între bandele de infractori înseamnă o

împărţire riguroasă a pieţelor, orice nou venit fiind înlăturat fără milă din zonă.

Selecţionarea personalului se face cu mare grijă. Cei mai periculoşi sunt acei

infractori care găsesc în interiorul organizaţiei o siguranţă pe care nu o aveau în viaţa

din societate. Sunt oameni care sunt lipsiţi de perspective şi pentru care banda devine

singura familie. Sunt cei mai fideli. Dacă vreunul încearcă să nu mai fie fidel atunci se

trece la folosirea şantajului sau chiar a forţei, pentru a împiedica colaborarea cu

autorităţile. Şantajul de referă la membri familiei, la distrugerea bunurilor sau la

violenţe exercitate asupra lui de către cei care asigură „poliţia” în interiorul bandei,

iar dacă pericolul este mare pentru liderii organizaţiei se merge până la uciderea celui

care încalcă legea tăcerii.

O altă dimensiune importantă a organizaţiei criminale se referă la protejarea

activităţilor sale de intervenţia autorităţilor. De aceea este impusă legea tăcerii, se

folosesc mijloace foarte sofisticate de comunicare la distanţă. Nu în ultimul rând se

încearcă coruperea funcţionarilor care au atribuţii în lupta împotriva infracţionalităţii

şi coruperea oamenilor politici. Este mult mai avantajos economic să plăteşti un înalt

funcţionar care să te protejeze decât să încerci să te ascunzi de autorităţi. Funcţionarii

corupţi sunt apoi şantajaţi şi astfel membrii organizaţiei criminale se bucură de un fel

imunitate de facto. Aceasta este una din problemele statelor aflate în tranziţie. Există

multe domenii de unde se pot scoate profituri ilegale uriaşe(de exemplu petrol, alcool,

piaţa financiară şi valutară, fier vechi, traficul de vize, de persoane, etc.) şi există o

mulţime de funcţionari coruptibili. Când organizaţia devine extrem de puternică

ajunge să-şi impună oamenii politici sau funcţionarii pe care îi doreşte. Astfel nu mai

cumpără funcţionari ci ajunge să vândă funcţii publice. Pentru că dispun de profituri

uriaşe îşi permit să-şi angajeze cei mai buni avocaţi care îi ajută să scape de rigorile

legii. Ameninţă sau şantajează martorii, judecătorii, procurorii sau poliţiştii atunci

când se încep demersuri judiciare împotriva lor.

Pasul următor este spălarea banilor murdari. Pentru aceasta investesc în

activităţi legale tocmai pentru a reuşi spălarea lor. Folosesc scheme foarte complexe

de spălare (fărâmiţarea sumelor de bani în conturi foarte mici ce scapă atenţiei

autorităţilor, achiziţionarea la licitaţii a obiectelor de valoare, investiţii imobiliare,

participarea la privatizarea societăţilor comerciale, acoperirea activităţii cu activitatea

unei societăţi comerciale înfiinţate fictiv etc) şi de multe ori aceste operaţiuni sunt

încununate de succes.

67

Cele mai periculoase organizaţii criminale sunt acele care acoperă substratul

economic cu un ideal politic sau religios. În acest caz membri sunt mult mai fanatici

pentru că ei cred să luptă pentru un scop nobil ( independenţa unei zone, fac voia lui

Dumnezeu, îşi apără semenii etc). Dacă substratul economic al unei organizaţii

criminale poate fi demontat în aceeaşi manieră în care a fost construit ( se oferă

servicii legale la aceleaşi preţuri, sunt înlăturaţi funcţionarii care protejau organizaţia,

sunt ajutaţi membrii care colaborează cu autorităţile, etc), în cazul organizaţiilor cu

justificare ideologică este foarte dificil să fie desfiinţate. Este cazul organizaţiilor

teroriste care par să aibă resurse inepuizabile de membrii. Şi organizaţiile teroriste

desfăşoară activităţi aducătoare de venituri uriaşe, dar membrii lor fanatici fac acest

lucru nu dintr-un „interes meschin material”, ci pentru aş atinge cu ajutorul banilor

idealul lor nobil, politic sau religios.

68

CAPITOLUL VI

Victimologie

1. Definiţia victimologiei.

Victima, prin statutul pe care îl dobândeşte declanşează reacţii afective

intense. Aceasta deoarece alimentează sentimentul de insecuritate ( şi noi putem

deveni la un moment dat victime). Dorim să excludem victima din universul conştient

ca orice lucru negativ. Poate şi din acest motiv, independent de preocuparea ştiinţifică

firească a criminologilor, a existat o preocupare tot mai intensă a puterii politice

pentru situaţia victimei. Pe de o parte, empiric, s-a constatat că victima joacă un

anumit rol în comportamentul infracţional, iar pe de altă parte, subiectul siguranţei

cetăţeanului interesează din ce în ce mai mult şi clasa politică care sub presiunea

socialului este nevoită să acţioneze şi în plan juridic. Subiectul siguranţei cetăţeanului

este un subiect important în orice campanie electorală. Din multitudinea de definiţii

care au fost date victimei vom prefera definiţia elaborată sub egida ONU.

Victima este persoana care, individual sau colectiv a suferit un prejudiciu, în

mod special un atentat la integritatea sa fizică sau mentală, o suferinţă morală, o

pierdere materială, un atentat grav la drepturile fundamentale, urmare a unei acţiuni

sau omisiuni care încalcă legea penală sau reprezintă violări a normelor

internaţionale recunoscute în materia drepturilor omului18.

Ultima precizare a fost necesară deoarece există cazuri în care unele state îşi

victimizează chiar proprii rezidenţi, şi care evident nu incriminează astfel de conduite.

Într-un astfel de caz este interesant de ştiut cine ar trebui să ia măsuri de protejare a

acestor victime. Credem că încă nu există un răspuns la adăpost de orice critici la o

astfel de întrebare.

Statutul de victimă a unei persoane nu depinde de statutul agresorului sau de

faptul că agresorul este cunoscut sau nu, sancţionat penal sau nu, precum nici de

faptul dacă agresorul este într-o relaţie afectivă sau familială cu victima sa.

S-a pus în discuţie faptul dacă trebuie incluse în categoria victimelor şi acele

persoane care au suferit un prejudiciu generat de o calamitate, sau de orice altă cauză

şi indiferent dacă există o persoană responsabilă sa nu. Astfel au apărut două mari

direcţii victimologice. Pe de o parte victimologia penală, care include victimizările

18 Pct. 1 litera A la Anexa Rezoluţiei nr.40-34/1983 a Adunării Generale a ONU.

69

realizate de persoane prin încălcare legii penale iar pe de altă parte, victimologia

generală care include victimizările unei persoane indiferent de cauza acestora şi de

modalitatea prin care se realizează.

2. Victimologia generală.

Fondatorul victimologiei generale este B. Meldensohn, avocat penalist, autor

de origine română, care şi-a intitulat o comunicare, într-o conferinţă organizată de

Societatea Română de Psihiatrie din 1947, „Noi orizonturi bio-psiho-sociale:

Victimologia”

El a fost mai mult interesat de personalitatea victimei decât de a studia factorii

victimogeni. A clasificat victimele în: victime absolut nevinovate ( cazul nou-

născutului ucis de mama sa), victime foarte puţin vinovate ( femeia care îşi provoacă

un avort şi urmare a manoperelor avortive decedează), victime la fel de vinovate ca şi

infractorul ( suicidul consimţit, victimele eutanasiei), victime mai vinovate decât

infractorul ( victima provocatoare, victima imprudentă care se accidentează), victima

cea mai vinovată sau unic culpabilă ( infractorul victimă a unei legitime apărări,

victima care depune plângere mincinoasă şi victima imaginară în cazul tulburărilor

psihice). Apoi în marea categorie a victimelor a inclus şi victimele accidentelor de

circulaţie, victimele accidentelor de muncă, victimele genocidurilor de orice fel etc.

Printre factorii victimogeni el enumeră: catastrofele naturale, societatea, circulaţia

mijloacelor de transport, accidentele tehnologice şi cele domestice, industria,

criminalitatea şi victima ea însăşi.

Victimologia generală şi-a găsit utilitatea în stabilirea unor norme de protecţia

a muncii, a unor măsuri suplimentare de siguranţă rutieră, a unor organisme

internaţionale capabile să sancţioneze crimele de război etc.

3. Victimologia penală.

Ea a fost lansată şi dezvoltată de von Hentig. Vom prefera să folosim şi noi

noţiunea de victimologie cu sensul mai restrâns de victimologie penală.

Von Hentig a formulat 3 concepte:

- criminalul-victimă. Acesta este persoana care devine criminal sau victimă în

funcţie de circumstanţe ( victima unei încăierări, copilul agresat care devine apoi

părinte agresor, etc)

70

- victima latentă. Aceasta este vulnerabilă în raţiunea predispoziţiilor generale

(masochist, automutilant, etc.) sau speciale ( vârstă, profesie, trăsături de

personalitate).

- relaţia particulară victimă-criminal. Aceasta poate să fie o relaţie

psihopatologică pură, o relaţie de compatibilitate psihologică reciprocă (

isteric/paranoic, prostituată/proxenet, sadic/masochist) sau anumite relaţii familiale de

atracţie reciprocă. El clasifică victimele în victime tipice ( persoane fizice, persoane

juridice sau chiar un animal şi în victime atipice (instituţii religioase, statul, pacea

publică). Victimizarea poate fi directă atunci când acesta suportă nemijlocit

prejudiciul acţiunii infracţionale şi indirectă atunci când victima participă la

procedurile judiciare desfăşurate de stat.

Un alt reprezentat de seamă al victimologie penale este E.A. Fattah. Acesta a

definit victimologia ca fiind acea ramură a criminologiei care se ocupă de victima

directă a infracţiunii şi care cuprinde ansamblul de cunoştinţe biologice, psihologice,

sociologice şi criminologice privitoare la această victimă. Acesta a stabilit că dintre

circumstanţele de comitere a infracţiunilor relaţia între victimă şi infractor este

hotărâtoare.

Astfel 28 % dintre victime aveau o relaţie personală cu agresorul înainte de

comiterea crimei ( 10 % legături familiale, 10 % legături de prietenie, 4% relaţii

heterosexuale şi 4% relaţii homosexuale).

În 56% există relaţii interpersonale situaţionale (28%) sau profesionale ( 28%).

Detaliind aceste cazuri se constată că în 14% victima şi agresorul se cunoşteau, 8%

erau vecini, 6% aveau relaţii de coabitare, 8% aveau relaţii de ierarhie profesională,

2% relaţii profesionale, 12% aveau relaţii în afara cadrului de muncă, 2% erau relaţii

client – furnizor, 4% cazuri de complicitate la alte infracţiuni.

Doar 16 % dintre omorurile comise pentru a tâlhări s-au comis de persoane

care nu se cunoşteau cu victima.

S. Shafer a stabilit următoarele clasificări:

- victime fără relaţii cu criminalul

- victime provocatoare ( tentative de santaj, etc)

- victime incitative prin atitudine ( etalarea bunurilor, îmbrăcăminte incitantă,

dansuri erotice, etc)

- victime slabe din punct de vedere psihologic.

71

- victime social vulnerabile ( emigrant, exclus social, minoritate etnică

voluntar exploatată de infractori)

- autovictimele (toxicomani, alcoolici, suicidari)

- victimele politice.

Victimizarea multiplă este acea situaţie în care victima unei infracţiuni este

foarte probabil să devină din nou victimă. Este un semnal de vulnerabilitate crescută

sau supraexpunerea la mediul criminal.

Revictimizarea este acel proces prin care victima unei infracţiuni devine ea

însăşi un agresor. Cazul mai frecvent este al copiilor abuzaţi care în multe cazuri

devin ei înşişi părinţi agresori. Unii autori afirmă că în proporţie de 50 % aceasta este

regula. Nu există cercetări care să confirme un astfel de procent de revictimizări dar e

cert că acest fenomen există.

4. Factori victimologici.

Deoarece victimologia a apărut ca o consecinţă a preocupării pentru

descoperirea circumstanţelor în care un infractor trece la comiterea faptei

(criminologia dinamică sau a trecerii la act), s-a încercat descoperirea acelor

circumstanţe care privesc victima şi care au un rol în declanşarea comportamentului

infracţional.

Există mai mulţi factori victimogeni. Existenţa unuia sau mai multor astfel de

factori nu duce cu certitudine la victimizare, dar în prezenţa acestora creşte

probabilitatea de victimizare.

Factorii victimogeni sunt acele circumstanţe bio-psiho-sociale care privesc

victima şi în prezenţa cărora creşte probabilitatea de victimizare a unei persoane. Ea

devine în prezenţa factorilor victimogeni o ţintă victimală.

Factorii victimologici au fost clasificaţi în:

a. factori biologici. Vârsta este un factor important deoarece, atât la vârsta

copilăriei, cât şi la bătrâneţe, o persoană poate deveni mai des victima unei

infracţiuni. Ca şi minor victima nu are forţa fizică pentru a se apăra împotriva

agresiunilor adulţilor, ceea ce îi face pe aceştia să acţioneze nestingheriţi. Uneori lipsa

de experienţă de viaţă îi transformă în persoane credule sau chiar ei înşişi din dorinţa

de senzaţional ( curajul nebunesc) şi de a trăi experienţe noi se expun mai mult decât

un adult. Trebuie luată în calcul şi situaţie de dependenţă economică care îl face pe

minor să accepte situaţia de victimă atunci când agresorul este o persoană de care e

72

dependentă economic. La bătrâneţe persoana dispune de o forţă fizică redusă şi nu se

poate apăra, uneori este dependentă economic şi nu se poate opune agresorului. De

asemenea capacitatea de adaptare la noile riscuri generate de dezvoltarea tehnologică,

o face vulnerabilă.

Un alte element important este sexul , deoarece statistic femeile sunt mult mai

frecvent agresate decât bărbaţii. De obicei acest lucru se realizează în cadrul familiei,

şi poate fi explicat prin diferenţa de forţă fizică existentă între bărbat şi femeie, şi de

cele mai multe ori prin dependenţa economică a femei faţă de bărbat, lucru foarte

vizibil în societăţile de tip tradiţional. Mai există şi şantajul emoţional, dorinţa femeii

de a-şi păstra cu orice preţ familia reunită şi din speranţa că agresiunile nu se vor mai

repeta.

Deficienţele psihice sau fizice sunt un alt factor important de risc. O persoană

aflată în această situaţie nu recunoaşte întotdeauna riscurile la care se expune, sau deşi

le recunoaşte, ea nu poate să reacţioneze astfel încât să înlăture agresiunea sau

înşelăciunea.

b. Factori sociali. O categorie importantă este reprezentată de meseriile cu

risc ridicat ( poliţist, prostituată, transportator de valori, paznic, şofer de taxi,

vânzător în localuri cu program de noapte sau plasate în zone rău famate). Modul de

viaţă adică frecventarea localurilor de noapte, a zonelor rău famate, este un alt factor

social de risc. Relaţiile cu infractori sau participarea la bandele de infractori implică

riscuri suplimentare. Condiţiile socio-economice cum sunt sărăcia, excluderea socială

dar şi cele ce ţin de etalarea bogăţiei, influenţează statutul victimogen al persoanei.

Izolarea socială legată de statutul de emigrant, nou venit în zonă etc. este de multe ori

un factor de risc. Lipsa măsurilor de protecţie ( case izolate, parcări nesupravegheate,

lipsa geamurilor de protecţie de la bănci, a sistemelor antifurt de la automobile şi

imobile) este, la fel, un factor social victimogen important.

c. factori psihologici.

Dintre aceştia cei mai importanţi pot fi neglijenţa sau imprudenţa, ce sunt de

multe ori exploatate de infractori. La acestea se pot adăuga avariţia, încrederea

absolută în oameni precum şi lipsa totală de încredere în societate, aventurieri

sexuali.

73

5. Cazuri de victimizare

Câteva din cazurile de victimizare care au atras atenţia prin frecvenţa lor şi

care necesită şi o abordare particulară sunt : violenţa domestică, accidentele rutiere,

accidentele de muncă sau profesionale, accidentele domestice.

Violenţa domestică cuprinde agresiunile psiho-corporale exercitate de către

părinţi asupra copiilor, de către copii asupra părinţilor în vârstă sau de către soţ

asupra soţiei. În SUA 50% dintre cupluri sunt violente, iar 21 % dintre urgenţele

spitaliceşti sunt determinate de violenţe familiale. De multe ori acestea sunt

determinate de dorinţa de a-şi asigura supremaţie în cuplu, din dorinţa de a dobândi

prestigiu sau, mai rar, din sadism. Un rol important îl are cel puţin în cazul violenţei

între soţi şi tradiţia culturală, în conformitate cu care femeia trebuie să se supună

soţului şi să-i îndeplinească toate dorinţele. Orice ”insubordonare” trebuie sancţionată

şi trebuie restabilită ordinea în familie. Această explicaţie subzistă în societăţile

majoritar tradiţionale, aşa cum este şi cazul României. La acesta se adaugă şi teama de

necunoscut a femei, faptul că nu poate supravieţui economic separării de soţul

agresor. De obicei victima se consideră la fel de vinovată ca şi agresorul. În plus

femeile divorţate sunt privite cu rezervă de mediul social.

Accidentele rutiere au o pondere însemnată în studiile victimogene deoarece

reprezintă un fenomen foarte prezent, în Franţa există în jur de 20 de morţi pe zi

urmare a accidentelor rutiere, media europeană este în jur de 15 morţi pe zi, medie în

care se încadrează şi România. Acest fenomen a determinat înmulţirea regulilor de ţin

de securitatea rutieră ( limitarea vitezei în anul 1954, apoi portul obligatoriu al

centurii de siguranţă, controlul securităţii automobilului etc). Majoritatea victimelor

sunt bărbaţi tineri, iar riscul maxim este între orele 16 şi 20 şi la sfârşit se săptămână.

Pentru limitarea numărului de accidente se caută soluţii de ameliorare a infrastructurii

rutiere, a mijloacelor de transport şi a pregătiri conducătorilor auto.

Accidentele de muncă sau profesionale sunt determinate de condiţiile precare

de securitate a muncii, cauzate de dorinţa de a reduce costurile de producţie.

Muncitorii acceptă aceste condiţii de securitate precare din dorinţa de a nu-şi pierde

locul de muncă.

Accidentele casnice se produc în casă sau în apropierea acesteia. Expuse

acestor accidente sunt persoanele în vârstă, sau foarte tinere. În categoria accidentelor

casnice intră şi accidentele cauzate de sporturi, când tinerii adulţi sunt cei mai expuşi.

74

6. Devictimizarea .

Devictimizarea este procesul prin care se încearcă repunerea victimei în

situaţia anterioară. În mod evident un astfel de demers nu este deloc simplu şi nu se

poate rezuma, aşa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, doar la repararea

materială a prejudiciului.

Recomandarea (87) 21 A Statelor membre UE privind asistenţa victimelor şi

prevenirea victimizării, la punctul 4 enumeră şi alte modalităţi de devictimizare:

acordarea unui ajutor de urgenţă pentru a face faţă nevoilor imediate. Protejarea de o

eventuală răzbunare a agresorului, un ajutor medical, psihologic, social şi material,

consilierea pentru evitarea victimizărilor multiple. Informarea cu privire la drepturile

victimei, asistenţa în cursul procesului penal, asistenţa pentru repararea prejudiciului

şi în măsura posibilului suportarea de către stat a despăgubirilor. Prin Convenţia

europeană privitoare la despăgubirea victimelor infracţiunilor violente s-au stabilit

principiile fundamentale în materie de despăgubire19.

Un prin pas este suportarea de către comunitate a cheltuielilor legate de

repararea prejudiciului, împrejurare care conferă victimei o siguranţă economică.

Pentru ca procesul de devictimizare să aibă şanse reale de reuşită este necesară

implicarea mai multor intervenienţi dintre care cei mai importanţi sunt: justiţia,

poliţia, protecţia socială, asociaţiile neguvernamentale ale victimelor infracţiunilor,

medici şi psihologi20. Nici unul dintre aceşti intervenienţi nu poate juca un rol decisiv

şi de aceea efortul trebuind să fie conjugat. Devictimizarea trebuie realizată printr-un

acompaniament judiciar, un acompaniament social şi metode terapeutice.

a. Acompaniamentul judiciar. Justiţia poate să intervină prin stabilirea unor

reguli de procedură care să protejeze identitatea victimei, să asigure confidenţialitatea

procesului, să realizeze actul de justiţie ţinând cont şi de interesele victimei . De

exemplu se pot dispune măsuri de siguranţă ce ţin de interzicerea infractorului de a se

apropia de victimă, sau de a intra într-un anumit spaţiu, sau de a se afla într-un

anumit loc. Medierea penală se poate realiza în cazul infracţiunilor mai puţin grave.

Posibilităţile de intervenţie a justiţie sunt multiple, fiind prezentate câteva dintre

acestea cu titlu exemplificativ.

Poliţia are un rol important în asigurarea siguranţei victimei de-a lungul

procesului şi după condamnarea infractorului atunci când este necesar. De asemenea 19 Semnată la Strasbourg în 1983. 20 G. Lopez, Victimologie, Ed. Dalloz., Paris, 1997, p.330.

75

trebuie să manifeste răbdare şi grijă pentru situaţia victimei atunci când este chemată

la audieri.

b. Acompaniamentul social. Protecţia socială are un rol important prin

preluarea sarcinilor sociale ale victimei atunci când acesta nu şi le mai poate îndeplini

urmarea a victimizării sale. De asemenea trebuie asigurate servicii sociale victimelor

infracţiunilor.

Asociaţiilor neguvernamentale pot desfăşura o activitate de lobby pentru

susţinerea în faţa autorităţilor a proiectelor de legi în favoarea victimelor

infracţiunilor. Pot asigura asistenţă juridică, medicală sau psihologică victimelor

infracţiunilor atunci când organismele statale nu acţionează în acest sens. Asigură

locuri de adăpost pentru victime atunci când acestea sunt nevoite să-şi părăsească

locuinţa. Pot fi un fel de supapă de siguranţă atunci când sistemul statal, ce trebuie să

se implice în procesul devictimizare, nu funcţionează sau o face într-un mod anevoios.

c. Metode terapeutice. Medicii legişti trebuie să stabilească un certificat

medico-legal explicit şi trebuie să îndrume victima spre un serviciu medical

specializat oferindu-i eventual şi adrese ale unor asociaţii ale victimelor infracţiunilor.

Se pot prescrie chiar tratamente medicamentoase pentru a se depăşi starea de criză sau

ulterior pentru a reveni la un comportament normal.

Psihologii se pot implica prin terapii familiale, terapii de grup, psihoterapii.

Aceste terapii au ca scop diminuarea axietăţii victimei. Aceste terapii vor permite

victimei să se reconfrunte cu locuri, obiecte sau categorii de persoane pe care le evita

după victimizare.

Există intervenţii necesare imediat după victimizare şi intervenţii care se

realizează după depăşirea situaţiei de criză pentru finalizarea procesului de

devictimizare.

76

CAPITOLUL VII

Prevenirea criminalităţii

1. Noţiunea de prevenţie.

Într-o abordare empirică, ea poate fi înţeleasă ca fiind un ansamblu de măsuri,

altele decât cele ce ţin de represiune, necesare împiedicării declanşării unui

comportament infracţional. Doctrina analizează prevenţia din două perspective.

Prima pleacă de la o abordare extensivă şi anume de la ideea că totul este

prevenţie (sancţiuni penale, despăgubirea victimelor, programe locale de informare a

potenţialelor victime şi a potenţialilor infractori, etc). Printre promotorii celebri ai

acestei abordări putem aminti pe E. Ferri, D. Szabo, M.L. Rassat.

O a doua perspectivă mai restrânsă ca şi sferă, pleacă de la o abordare

restrictivă făcându-se distincţia între prevenţie şi represiune. Astfel prevenţia ar putea

fi definită ca fiind instrumentul utilizat de stat pentru o mai buna stăpânire a

criminalităţii prin eliminarea sau limitarea factorilor criminogeni şi prin gestiunea

adecvată a factorilor fizici şi sociali care furnizează ocazii favorabile de comitere a

infracţiunilor. Această abordarea restrictivă este împărtăşită şi de Consiliul Europei,

care în Recomandarea (83) 7 a Comitetului de Miniştri, a exclus din noţiunea de

prevenţie aşa numita prevenţie penală ( pedepse, alegerea pedepselor, regimul lor de

executare).

Chiar dacă din punct de vedere doctrinar există în mod evident o diferenţă

între prevenţie, intervenţie penală şi măsuri sociale pentru binele comunităţii, vom

preferă sensul extins al noţiunii de prevenţie, adică cuprinzând atât măsurile cu

caracter penal cât şi celelalte măsuri cu caracter social. Ne e greu să ne imaginăm că

poate fi imaginată o prevenţie socială a infracţionalităţii fără o strânsă legătură cu

prevenţia penală.

2. Tipuri de prevenţie.

În opinia lui R. Gassin există 6 mari tipuri de prevenţie.

a. Primul tip pleacă de la distincţia care trebuie să existe între criminalitatea

minorilor şi cea a majorilor. Minorilor li se pot aplica măsuri de prevenţie socială şi

măsuri educative deoarece personalitatea lor este în formare putând astfel să fie

modelată, spre deosebire de adulţi unde personalitatea fiind formată, nu se poate

77

acţiona asupra lor decât cu sancţiuni represive ( asupra lor acţionează doar teama de

pedeapsă, retribuţia faptei comise etc.).

b. Al doilea tip de prevenţie trebuie să ţină seama de măsuri de prevenţie

generală ( adică să prevină orice comportament infracţional) şi prevenţie specială (

adică vizează un anumit tip de infracţiune).

c. A treia distincţie opune prevenţia pasivă ( adică măsuri de tip avertisment

pentru un potenţial infractor) şi prevenţia activă ( adică măsuri active şi nu doar

avertizări teoretice) .

d. După nivelul prevenţie se face distincţie între prevenţie primară, prevenţie

secundară şi prevenţie terţiară.

Prevenţia primară cuprinde ansamblul de mijloace îndreptate spre modificarea

condiţiilor criminogene oferite de mediul fizic şi cel social global. Prevenţia

secundară este concentrată spre identificarea şi intervenţia preventivă faţă de grupuri

sau populaţii care prezintă un risc special de delincvenţă. Prevenţia terţiară este cea

dirijată spre prevenirea recidivei, prin acţiuni individualizate de readaptare socială sau

de neutralizare a foştilor infractori.

e. O altă distincţie care se face este între prevenţia socială şi prevenţia

situaţională. Prevenţia socială presupune acţionarea asupra factorilor criminalităţii, pe

când prevenţia situaţională presupune identificarea factorilor contextuali în care

infractorul a acţionat pentru a putea manipula pe viitor factori situaţionali astfel încât

aceştia să nu se mai regăsească în combinaţia ce a determinat comportamentul

infracţional. De fapt se aplică distincţia care există între criminologia etiologică şi cea

dinamică ( sau a trecerii la act).

f. Există de asemenea o prevenţie „defensivă” ( bazată pe teamă şi excludere )

şi o prevenţie „elevată” ( este cea care se bazează pe încredere şi integrare ).

Acelaşi autor propune el însuşi un tip de prevenţie şi anume una bazată pe trei

nivele. La primul nivel s-ar situa prevenţia la nivelul formării personalităţii

individului. Ea poate fi indirectă prin măsuri generale (măsuri legislative, etc.) şi

directă prin acţiuni specifice adresate unui anumit grup ţintă ( cluburi de prevenire,

etc). La al doilea nivel există o prevenţie la nivelul constituirii de situaţii

preinfracţionale prin acţiuni destinate evitării apariţiei unor surse originare de modele

infracţionale (apariţia unor aglomeraţii urbane apărute prin încălcarea legii etc) şi prin

acţiuni destinate a neutraliza circumstanţele de punere în practică a unui proiect

criminal ( organizarea comerţului cu arme de foc, etc). La al treilea nivel se situează

78

prevenţia de la nivelul dezvoltării procesului de trecere la act ( patrularea poliţiei în

locurile unde s-ar putea comite acte infracţionale, etc. Nici o acţiune de prevenire a

infracţionalităţii nu poate fi luată înainte a fi parcurse următoarele etape: Analiza

prealabilă a stării de criminalitate, alegerea ţintelor prevenţiei, determinarea teoriei de

bază, definirea obiectivelor precise ale prevenirii, selecţia modalităţilor de prevenţie,

determinarea autorităţii competente şi evaluarea rezultatelor prevenţiei.

Propunerea autorului francez este indisolubil legată de concepţia sa cu privire

la explicarea comportamentului infracţional.

3. Măsuri concrete de prevenire a infracţionalităţii

a. Măsuri de prevenire cu caracter social. S-au propus realizarea de imobile

astfel încât acestea să ofere condiţii cât mai pune pentru vizibilitate şi să ofere cât mai

puţine locuri ascunse unde infractorii să îşi poată ataca victimele fără a fi văzuţi,

realizându-se astfel amenajarea mediului social.

b. Măsuri de prevenire desfăşurate de poliţie. Activitatea poliţiei în materie

de prevenţie se poate realiza pe două planuri adică prin acţiuni de prevenţie clasică (

prevenire prin represiune, prevenire prin prezenţă) iar a doua categorie cuprinde

acţiuni de prevenire moderne. Dintre cele moderne pot fi amintite: acţiuni asupra

factorilor exogeni, acţiuni asupra persoanelor susceptibile de a deveni infractori sau

recidivişti, acţiuni asupra persoanelor susceptibile de a deveni victime, acţiuni de

educare a publicului, a infractorilor sau a victimelor potenţiale. Aceste acţiuni

moderne presupun crearea atât a structurilor specializate din cadrul poliţiei, dotarea cu

mijloace tehnice necesare ( camere de supraveghere video a intersecţiilor, a zonelor

aglomerate, a metroului, a zonelor rău famate etc) şi mai ales existenţa unui personal

specializat în domeniul prevenirii acţiunilor criminale. Cercetările efectuate asupra

eficienţei acestor măsurii a relevat faptul că cel puţin în aria respectivă s-a redus

considerabil activitatea infracţională. Unii autori au susţinut că de fapt a avut loc o

deplasare a fenomenului infracţional din zona respectivă spre o altă zonă mai propice

activităţii infracţionale, iar per global nu există o certitudine a reduceri activităţii

infracţionale. Tot în această categorie de mijloace de prevenire pot fi amintite şi cele

legale de cooperarea poliţienească internaţională în lupta împotriva infracţionalităţii,

sau de crearea de instituţii specializate în acest sens.

79

c. Acţiuni destinate a limita ocaziile de comitere a crimei. Acestea se

realizează prin programe de informare a publicului asupra cauzelor, asupra

mijloacelor de luptă împotriva criminalităţii, sau asupra mijloacelor de prevenire a

criminalităţii. Se poate realiza prin protejarea individuală a victimelor potenţiale (

prin reducerea accesibilităţii ca ţintă sau prin recurgerea la servicii de securitate

private). Alte acţiuni presupun implicarea publicului în lupta autorităţilor cu

fenomenul infracţional ( de exemplu, în Marea Britanie cetăţenii sunt sfătuiţi să sune

la poliţie ori de câte ori, li se pare că s-a întâmplat ceva suspect pe strada pe care

locuiesc, devenind aproape o „poliţie privată”).