Universitatea Ovidius Constanţa

Contribuţia lui Adam Smith la

dezvoltarea liberalismului economic

Realizatori proiect: Profesor coordonator:-Beiu Steluța Mădălina -Cosma Sorinel - Maşcu Simona -Safta Corina Mihaela-Muraru Elena

CUPRINS

Liberalismul clasic...........................................................................3

Doctrina lui Adam Smith.................................................................5

Bibliografie....................................................................................16

2

Liberalismul clasic

Pe măsură ce economia de piaţă s-a dezvoltat pe întreg parcursul sec. XVII,

deficienţele doctrinei şi politicii economice mercantiliste s-au agravat, fiind criticate de

generaţiile mai noi de economişti moderni, astfel că s-a ajuns la scăderea considerabilă a

credibilităţii mercantilismului, la aşa numita “criză a mercantilismului”.

În efortul lor de a depăşi criza mercantilismului, generaţiile mai noi de

economişti, care urmăreau înnoirea gândirii economice, au operat trei schimbări

esenţiale:

- au deplasat centrul investigaţiilor din sfera circulaţiei mărfurilor (a comerţului)

în sfera producţiei de bunuri materiale, proiectând apoi concluziile obţinute

aici şi asupra celorlalte sfere ale economiei (repartiţie, comerţ, consum);

- au înlocuit metoda descriptivă cu metoda analitică, respectiv abstractizarea şi

generalizarea, încercând cu ajutorul matematicii şi statisticii să descopere

anumite “regularităţi” sau “legi” în domeniul economic;

- au respins voluntarismul mercantiliştilor, pronunţându-se în favoarea libertăţii

de acţiune şi gândire a agenţilor economici şi împotriva intervenţiei statului în

economie.

Liberalismul în concepţie, teorie, doctrină şi mişcare s-a constituit treptat în sec.

XVII – XVIII. Ca orice mişcare spirituală, ştiinţifică şi practică a evoluat pe parcursul

istoriei îmbrăcând variate forme: de la anarhism (care neagă statul opunându-l pe individ

statului) la democraţie economică şi politică (care nu neagă autoritatea statului ci o

admite în limite socotite rezonabile) şi până la etatism (care zeifică statul, subordonând

individul statului). Varietatea formelor liberalismului, coexistente sau care se succed,

dispuse într-o gamă largă, face dificilă definirea lui directă şi se recurge de multe ori la

determinări indirecte, prin comparaţie.

3

Această schimbare de paradigmă s-a dovedit extrem de fertilă pentru procesul

cunoaşterii economice. În jurul ei s-a adunat o adevărată constelaţie de economişti

închegându-se treptat doctrina economică a liberalismului, doctrină ce va domina

gândirea economică din epoca modernă.

Atributul de clasic subliniază aportul teoretic substanţial al acestor gânditori la

făurirea ştiinţei economice şi la motivarea teoretică a politicii economice a liberului

schimb.

Principalele trăsături ale paradigmei liberalismului clasic sunt:

- aspiraţia spre libertate (de gândire şi de acţiune);

- apărarea proprietăţii private şi a individualismului. Liberalii clasici erau convinşi

că cele mai bune decizii puteau fi luate de fiecare agent economic în parte în

funcţie de interesele sale;

- existenţa ordinii naturale în economie, ceea ce presupune “autoreglarea”

economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor asigurându-se astfel pe termen

lung.

4

Doctrina lui Adam Smith

Adam Smith a fost un gânditor scoţian cu preocupări multiple (literatură,

filozofie, matematică, economie), om de o vastă cultură care, aşa cum s-a mai spus, a

reprezentat fidel sec. XVIII în care a trăit şi a exprimat nazuinţele sale. Tocmai legarea de

realitatea timpului său şi înţelegerea ei profundă i-au permis lui Adam Smith să

reformeze cunoştinţele economice şi să făurească un întreg sistem ştiinţific şi să devină

astfel, cum avea să- l numească Fr. Engels „Lutherul economiei politice”.

Adam Smith este autorul a două lucrări de excepţie „Teoria sentimentelor umane”

(în domeniul filozofiei) şi „Avuţia Naţiunilor – Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”

(1776), (în domeniul economicului) considerată „Biblia liberalismului” din cel puţin 3

motive:

- a reuşit să reunească cele mai importante cunoştinţe acumulate până la el în

acest domeniu;

- a pus în discuţie numeroase probleme economice mai vechi şi mai noi la a căror

rezolvare a adus o contribuţie substanţială;

- a dat un fundament teoretic mai solid liberei concurenţe şi politicii liberului

schimb, bazându-se atât pe studierea naturii omului (egoismul sau, dar şi

capacitatea lui de a face aprecieri asupra propriului său comportament) cât şi

pe analiza comparativă a diferitelor sisteme de organizare a economiei

cunoscute în istorie şi a diferitelor doctrine economice dinaintea lui

(mercantilismul, fiziocratismul).

“Avuţia naţiunilor” cuprinde cinci volume, dintre care primele două pun

accentul pe teoria economică, iar celelalte trei volume evidenţiază aspectele normative pe

care le implică aceasta, inclusiv o serie de comparaţii de istorie economică.

5

Ideea centrală a lucrarii, aşa cum reiese şi din titlul ei, o constituie definirea

noţiunii de “avuţie” sau “bogăţie” a naţiunilor şi analiza factorilor sau forţelor de

producţie ce concură la crearea şi sporirea ei.

În concepţia lui Smith, avuţia naţiunilor nu era dată de bani, aşa cum susţineau

mercantiliştii, ci de munca utilă producătoare de valori de schimb. „Munca manuală a

oricărei naţiuni constituie fondul care dintotdeauna o aprovizionează cu toate bunurile

necesare şi de înlesnire a traiului, pe care le consuma anual, fie în produsul imediat al

acestei munci, fie în ceea ce cumpără cu acest produs de la alte naţiuni”. Conceptul de

bogăţie este mult mai larg la Smith, nu se limitează numai la bani, ci se extinde la toate

lucrurile necesare vieţii. Pe lângă pământ, el consideră munca şi capitalul ca factori

creatori de bogăţie. Din punctul de vedere al “muncii”, avuţia unei ţări depinde , după

Smith, de două împrejurări: “…în primul rând, de priceperea, îndemânarea, şi chibzuinţa

cu care este în general înfăptuită munca ei; şi, în al doilea rând, de raportul dintre

numărul celor care sunt întrebuinţaţi într-o muncă folositoare şi numărul celor care nu

sunt astfel întrebuinţaţi”1.

Cartea întâi a “Avuţiei naţiunilor” constituie miezul teoriei elaborate de Adam

Smith privitor la valoare şi la repartiţie. În analiza valorii, Smith porneşte de la ilustrarea

avantajelor diviziunii muncii, îndeosebi pentru cazul manufacturier caracteristic timpului,

deoarece, în accepţiunea sa, sistemul economic nu poate fi privit decât ca o reţea vastă de

interrelaţii dintre producătorii specializaţi pe obţinerea unui anumit produs şi reunite

ulterior de “tendinţa schimbului în natură şi în bani”.

“Smith analizează diviziunea muncii din două puncte de vedere:

- unul tehnic – acesta vizează o specializare în detaliu, pe operaţiuni şi

segmente de operaţiuni în interiorul unei manufacturi;

- altul tehnico-economic – “Când piaţa comercială este mică nimeni nu are

curajul să se consacre cu totul unei singure ocupaţii din lipsa posibilităţii de

schimb a întregului surplus din produsul muncii sale…”2.

1Adam Smith, "Avuţia Naţiunilor", apud Ion Pohoaţă " Doctrine economice universale", Editura Fundaţiei Academice "Ghe. Zane", Iaşi, 1996, pag. 123.2 Adam Smith, "Avuţia Naţiunilor", pag.16.

6

Orice producător se specializează deci numai în măsura în care fructul acestei

specializări găseşte un corespondent în nevoia altuia; dacă “altul” nu există, temeiul

specializării se diminuează sau dipare.”3.

Diviziunea muncii, considera el, derivă din înclinaţia omului de a schimba unele

mărfuri cu altele, deci de a face troc, ea reprezintă “instituţia” prin care se efectuează fără

sforţare şi în mod natural, cooperarea tuturor membrilor societăţii în vederea satisfacerii,

pe cât posibil, a nevoilor fiecăruia, este adevaratul izvor al progresului şi bunăstării4.

Importanţa diviziunii muncii, considera Smith, derivă din: abilitatea lucrătorului

lăsat mereu să producă acelaşi fel de lucru; timpul de lucru redus, ca urmare a evitării

trecerii de la o ocupaţie la alta şi investiţiile şi perfecţionările pe care, “faptul de a fi

absorbit într-o singură muncă oarecare le sugerează în mod natural celor ce o execută

zilnic5.

Smith nu ignoră însă, nici dezavantajele pe care le presupune diviziunea muncii,

relevând chiar şi unele soluţii pentru înlăturarea lor. Astfel, se considera că, exercitând

doar un anumit gen de operaţiuni, lucrătorul nu are prilejul a-şi exercita inteligenţa şi

puterea de invenţie în a găsi mijlocul de înlăturare a unor greutăţi care nu-i apar

niciodată, fiind aferente altor segmente de muncă. Diviziunea muncii are şi o serie de

limite, scrie Smith, limitele acesteia sunt extinderea pieţei şi acumularea prealabilă a

capitalului.

“Când piaţa este prea mică, scrie Adam Smith, nimeni nu-i încurajat să se

consacre în întregime unei ocupaţii, din cauza imposibilităţii de a schimba tot ceea ce, în

produsul muncii sale, întrece propria lui consumaţie, contra produselor altor oameni de

care are nevoie6. Din această perspectivă, apecia Smith, numai comerţul cu străinătatea şi

coloniile sunt în stare să sporească avuţia, deoarece vor determina o extindere a pieţei

produselor industriale.

3 Ion Pohoaţă " Doctrine economice universale", Editura Fundaţiei Academice "Ghe. Zane", Iaşi, 1996, pag. 124 - 125.4 Adam Smith, "Avuţia Naţiunilor", apud Dumitru Mureşan, Angela Rogojanu, "Doctrine economice", A.S.E. Bucureşti, pag. 53. 5 Idem 4.

6 Idem5.

7

În ceea ce priveşte acumularea prealabilă a capitalului, Smith este de parere că

extinderea diviziunii muncii pentru orice industriaş nu se poate realiza, decât în masura în

care “capitalurile sunt tot mai puternice”.

Diviziunea muncii determină specializarea lucrătorilor pentru obţinerea în final a

bunurilor destinate vânzării – cumpărării pe piaţă, sub formă de mărfuri. Munca este cea

care stă la baza aprovizionării societăţii cu “bunurile necesare şi utile vieţii”, pe care

aceasta le consumă în fiecare an “şi care constau întotdeauna, fie din produsul imediat al

muncii fie din ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte naţiuni”7.

Smith relevă munca drept “adevăratul izvor de bogăţie, şi cum bogăţia este

alcătuită dintr-o serie de mărfuri menite a satisface nevoile de consum ale societăţii,

rezultă că, la baza valorii oricărei mărfi se află munca. Măsura muncii încorporate în

marfă este plătită prin ntermediul banilor. Pentru Adam Smith, producţia de mărfuri este

o formă eternă şi naturală a producţiei. De aceea, problema mărfii ca formă socială

istoriceşte determinată a produsului muncii nu numai că nu o înţelege, dar nici nu îl

interesează. Ceea ce îl preocupă pe Smith este valoarea de schimb şi eforturile sale sunt

îndreptate spre aflarea regulii care determină proporţiile în care o marfă se schimbă pe o

altă marfă. Adam Smith distinge clar cele două forme ale valorii: valoarea de

întrebuinţare, exprimată cu ajutorul uilităţii şi valoarea de schimb, determinată de

puterea pe care o marfă o are de a cumpăra alte mărfuri. În acest sens el scrie: "Cuvântul

valore trebuie să observăm că are două înţelesuri: uneori exprimă utilitatea unui anumit

obiect, iar alteori puterea de cumpărare a altor bunuri, pe care o da posesiunea acelui

obiect. Una poate fi numită valoarea ce întrebuinţare, alta, valoare de schimb"8.

Pentru Smith, valoarea de schimb este echivalenta “preţului natural” sau “preţului

real” al mărfii iar teoria sa obiectivă asupra valorii mărfii conţine ideea determinării

valorii de schimb prin cantitatea de muncă cheltuită sau încorporată în produsul cu care

se schimbă mărfurile respective. Pentru această idee el va fi criticat ulterior de David

Ricardo care “curăţă teoria valorii de o primă confuzie existentă prin identificarea muncii

cheltuite pentru producerea unei mărfi cu munca obţinută în schimbul ei şi elaborează o

teorie unitară a valori – munca” 9. Atunci când se trece la examinarea raportului între 7 Adam Smith, "Avuţia Naţiunilor", apud Dumitru Mureşan, Angela Rogojanu, "Doctrine economice", A.S.E. Bucureşti, pag. 54.8 Idem7.

9 Idem8.

8

valoare şi preţ, confuziile lui Smith se înmulţesc. Totuşi el are meritul de a fi sesizat, că,

în condiţiile procesului de producţie capitalist, preţurile mărfurilor nu oscilează direct în

jurul valorii determinate de muncă, ci în jurul a ceea ce el a numit “preţul natural”al

mărfii. "Schematizând puţin, esenţialul teoriei clasice smithene poate fi rezumat la două

propoziţii: valoarea unui bun este determinată prin costul său de producţie", deseori

redusă numai la conţinutul muncă; preţul de piaţă oscilează în jurul preţului natural,

preţul normal; este problema numită "a gravitaţiei preţurilor"10.

Având în vedere problema oscilaţiilor preţurilor pe piaţă în jurul preţului natural,

toate luate la nivelul mediu al domeniului sau al regiunii, Smith evidenţiază faptul că

aceste oscilaţii sunt datorate raportului cerere- ofertă de mărfuri.

Smith este împotriva imixtiunii statului în mecanismul pieţei. Este mpotriva

restricţiilor la importuri şi a stimulentelor pentru exporturi, împotriva legiferărilor

guvernamentale ce au drept scop protejarea industriei autohtone faţă de concurenţă şi

împotriva cheltuielilor guvernamentale cu destinatii neproductive.

Strâns legat de teoria obiectivă a valorii se află şi teoria repartiţiei veniturilor

factorilor de producţie şi a venitului naţional. Smith are meritul de a fi formulat câteva

principii generale pentru înţelegerea proceselor manifestate la nivel macroeconomic,

inclusiv a creării şi repartiţiei venitului naţional.

În concepţia sa, venitul naţional este acea parte cu care sporeşte anual avuţia unei

ţări, el fiind creat în toate ramurile producţiei sociale de către muncitorii salariaţi; dar în

acelaşi timp, el se împarte între cele trei clase sociale specifice economiei de

piaţă( muncitori, capitalişti, proprietari funciari), subdenumiri distincte: salariu, profit şi

rentă, precum şi după o serie de reguli diferite, iar raportul dintre aceste venituri şi

interesele generale ale societăţii diferă foarte mult de la un venit la altul11.

În analiza teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie, Adam Smith

porneşte de la evidenţierea componentelor preţului natural, aproximativ valoarea, având

la bază următoarea explicaţie. Dacă în condiţiile economiei naturale, inexistenţa

proprietăţii private asupra pamântului şi capitalului făcea necesară repartiţia veniturilor

obţinute, acestea apaţtinând în totalitate individului, în condiţiile proprietătii private, 10 Adam Smith, "Avuţia Naţiunilor", apud Dumitru Mureşan, Angela Rogojanu, "Doctrine economice", A.S.E. Bucureşti, pag. 54.11 Adam Smith, "Avuţia Naţiunilor", apud Dumitru Mureşan, Angela Rogojanu, "Doctrine economice", A.S.E. Bucureşti, pag. 56.

9

produsul muncii trebuie să se împartă între muncitor care primeşte salariul; capitalist,

care încasează profitul şi proprietarul funciar, căruia îi revin renta funciară.

Prin urmare, pe baza repartiţiei veniturilor factorilor de producţie ce concură la

realizarea produsului muncii, valoarea acestuia se compune şi/ sau descompune în:

salariu, profit şi rentă. Această definiţie dată valorii mărfii a rezultat din folosirea metodei

exoterice bazată pe analiza practică aşa cum apărea la suprafaţa economiei ăi a societăţii.

Adam Smith face distincţia între salariu, considerat singurul venit care se bazează

pe munca proprie a beneficiarilor săi, şi celelalte venituri primare- profitul şi renta

funciară- ce sunt considerate scăzăminte din valoarea nou creată, deci însuşire de muncă

străină.

Salariul este preţul muncii pe care lucrătorul o vinde capitalismului. El este o

mărime variabilă în timp, determinată de necesitatea asigurării mijloacelor de subzistenţă

necesare muncitorului şi familiei sale. Smith considera că există două tipuri de salarii:

nominal şi real şi susţine că salariile mari sunt o dovadă a prosperităţii societăţii şi nu un

stimulant pentru muncitori de a lucra mai bine.

Profitul exprimă venitul proprietarului de capital şi el nu trebuie confundat cu

salariul, deoarece, mărimea lui depinde de mărimea capitalului de care dispune patronul,

deci şi de numărul lucrătorilor pe care îi poate folosi. La Smith, profitul apare sub două

accepţiuni:

în sens general ca un plusprodus sau surplusul total din valoarea creată de

muncitori peste salariul încasat de ei,

în sens restrâns, beneficiu sau profitul propriu- zis al patronului şi, în

acest caz, el semnalează tendinţa de egalizare a ratei profitului la scara

întregii economii naţionale, ca urmare a migraţiei capitalurilor dintr-o

ramură în alta, ca urmare a manifestării concurenţei.

Adam Smith a identificat profitul propriu- zis ca un "mobil al activităţilor

lucrative", iar alteori îl explică drept "recompensă pentru riscul în afaceri " la care este

supus întreprinzătorul12.

În ceea ce priveşte renta funciară, concepţia lui Adam Smith este destul de

ambiguă. Atunci când încearcă a-i defini natura, Smith arată că renta prezintă anumite

12 Adam Smith, "Avuţia Naţiunilor", apud Dumitru Mureşan, Angela Rogojanu, "Doctrine economice", A.S.E. Bucureşti, pag. 57.

10

particularităţi faţă de salarii şi profit. El afirma că, renta funciară intră în alt mod în

structura preţurilor mărfurilor decât salariul şi profitul, căci ea se plateşte pentru că

pământul se află în proprietate privată. El oscilează în ceea ce priveşte sursa rentei:

uneori o consideră drept scăzământ din valoarea creată de muncitori, alteori “ca un dar al

naturii”, iar alteori, o consideră un venit justificat ce revine proprietarului de pământ, fără

a arăta însă în virtutea cărui fapt sau argument.

Adam Smith susţine că evoluţia salariului şi rentei are loc în acelaşi sens cu

creşterea avuţiei, iar evoluţia profitului are loc în sens invers: când creşte avuţia, cresc

salariile şi renta, iar profitul scade. Smith constată că cei ce sunt avantajaţi cel mai mult,

la o sporire a avuţiei naţionale, sunt proprietarii funciari, deşi aportul lor la creşterea

avuţiei este nul.

Convins fiind că izvorul bogăţiei fiecărei ţări se găseşte în interiorul ei şi că,

dincolo de măsurile luate de indivizi şi stat există o “ordine naturală în economie”, Smith

a considerat că dacă fiecare agent economic îşi urmăreşte propriul său interes şi dacă este

lăsat să ia în mod liber decizii economice, atunci se va realiza “binele general”, care să

determine “funcţionarea normală”, echilibrată a economiei naţionale, precum şi

“realizarea armoniei generale” la scara societăţii13.

“Urmărindu-şi interesul său - scrie Adam Smith despre agentul economic - el

deseori promovează interesul societăţii mai efectiv decât atunci când intenţionează să-l

promoveze el e condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din

intenţia lui”14.

Pornind de la avantajele diviziunii muncii între indivizi şi ţări îndeosebi creşterea

productivităţii muncii naţionale, Adam Smith elaborează “teoria diviziunii muncii între

ţări şi a comerţului dintre ele” sau “teoria avantajelor absolute”. “Dacă o ţară străină,

scria el, nu poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce noi, e mai bine să le

cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din

care am putea trage oarecare folos”15.

13 Adam Smith, "Avuţia Naţiunilor", apud Dumitru Mureşan, Angela Rogojanu, "Doctrine economice", A.S.E. Bucureşti, pag. 57.14 Adam Smith, "Avuţia Naţiunilor", apud Dumitru Mureşan, Angela Rogojanu, "Doctrine economice", A.S.E. Bucureşti, pag. 58.15 Idem14.

11

Adam Smith recunoaşte că utilitatea practicării comerţului exterior pentru fiecare

ţară şi considera că la baza operaţiunilor sale comerciale stă “principiul avantajului

absolut”.

În viziunea smithiană, “avantajul absolut” în comerţul exterior decurge din

diferenţa de cost şi respectiv, de preţ, pentru aceeaşi marfă produsă în ţări diferite, cu

condiţii diferite de producţie sau care au dobândit specializare mai mare în combinarea,

utilizarea şi valorificarea acestor factori.

Schimbările de mărfuri au loc, potrivit concepţiei smithiene, pe baza legii valorii,

comparând costurile de producţie pentru o marfă dată, indiferent dacă are loc comerţ

interior sau exterior.

“Avantajul absolut” al schimburilor constă în “diferenţa de costuri, adică în

“economia de cheltuieli de producţie” pentru marfa dată, “pe baza comparaţiei mărimii

absolute a acestor costuri” între producătorii autohtoni sau străini”16.

În acest context, Smith considera comerţul ca fiind “reciproc avantajos” pentru

parteneri, iar condiţia esenţială de realizare a acestei reciprocităţi este “deplina libertate

economică”, respectiv absenţa restricţiilor comerciale şi a monopolurilor de orice fel.

“Interesul unei naţiuni în relaţiile ei comerciale cu alte naţiuni, apreciază Adam

Smith, este ca şi al unui comerciant faţă de persoanele cu care face comerţ, de a cumpara

cât mai ieftin şi de a vinde cât mai scump. Însă este mai probabil că ea va cumpăra mai

ieftin când, printr-o libertate cât mai completă a comerţului, ea va încuraja toate naţiunile

să-i aducă ei marfurile pe care are nevoie să le cumpere şi, pentru aceleaşi motive, pare a

fi mai probabil că va vinde scump, atunci când pe piaţă se va afla un număr cât mai mare

de cumpărători”17.

Adam Smith se delimitează net de mercantilişti şi în ceea ce priveşte comerţul

internaţional, fiind adeptul liber- schimbului şi oponent al protecţionismului vamal.

În acest sens el scrie: “comerţul între două ţări, făcut fără restricţii şi cu

regularitate, este întotdeauna avantajos, deşi nu întotdeauna egal de avantajos pentru

ambele. Prin avantaj sau câştig nu înteleg mărimea cantităţii de aur sau argint, ci aceea a

valorii de schimb a producţiei anuale a pământului şi muncii ţării sau sporirea venitului

16 Adam Smith, "Avuţia Naţiunilor", apud Dumitru Mureşan, Angela Rogojanu, "Doctrine economice", A.S.E. Bucureşti, pag. 58.17 Idem16.

12

anual al locuitorilor săi( …). Dacă balanţa va fi echilibrată, iar comerţul între cele două

tţări va consta în întregime în schimburi de produse indigene, ele nu numai că vor câştiga

ambele, în cele mai multe cazuri, dar ambele vor câştiga egal sau aproape egal”18.

Totuşi inegalitatea avantajelor va spori pe măsura accentuării diferenţierilor de

nivel şi structră ale economiilor lumii. Adam Smith s-a straduit să demonstreze că

inegalitatea avantajelor nu poate conduce decât la fenomene negative în practicarea

comerţului internaţional şi, implicit, la sărăcirea sau rămânerea în urmă a unor ţări faţă de

celelalte ţări mai prospere. Prin urmare, ţările sărăcite devin clienţii insolvabili ai ţărilor

bogate sau furnizorii sărăci care nu mai pot oferi mărfurile de care aceştia din urmă au

nevoie19.

Pentru Smith a constituit o problemă importantă şi studierea avantajelor şi

dezavantajelor dintre metropole şi colonii, ştiindu-se faptul că Anglia timpului său era o

mare putere colonială. El considera că teritoriile colonizate au de câştigat de la naţiunile

civilizate deoarece, “coloniştii aduc cu ei pricepere în agricultură şi în alte îndeletniciri.

Ei aduc obişnuinţa unei discipline, o concepţie de guvernare organizată, un sistem de legi

pe care să se sprijine guvernarea şi principiile unei bune administrări a justiţiei…20”, iar

societatea progresează mai rapid spre avuţie şi putere.

Avantaje vor obţine şi statele colonizate ca urmare a lărgirii pieţei pentru

produsele proprii excedentare. Totodată, din colonii puteau fi obţinute mari cantităţi de

materii prime, care au dus la impulsionarea producţiei maşiniste. În aceste condiţii s-au

accentuat interdependenţele de tip colonial, iar decalajul între avantajele absolute ale unor

grupuri de ţări au crescut până la a se transforma pentru unele, în dezavantaje relative.

Individualismul metodologic al lui A. Smith , pentru forma clară şi sistematică în

care a fost prezentat, a devenit baza liberalismului economic clasic şi neoclasic iar

filosofia sa, piesa bibliografică pentru toţi smithienii liberali sau chiar ultraliberali.

Punctul de plecare, pentru savantul scoţian, îl constituie tot ordinea naturală. Dar,

dacă la fiziocraţi ordinea naturală pare a fi creaţia divină, la Smith aceasta se stabileşte

“ea însăşi”, în mod spontan dar permanent atunci când oamenii, componenţi ai unei

societăţi civilizate, acţionează conform cu natura lor, singura creaţie divină. “Dumnezeu, 18 Adam Smith, "Avuţia Naţiunilor", apud Dumitru Mureşan, Angela Rogojanu, "Doctrine economice", A.S.E. Bucureşti, pag. 59.19 Idem18.

20 Idem19.

13

“mâna invizibilă”, “supraveghează” ca naturii umane să i se dea curs, pentru ca “tendinţa

fiecărui individ de a-şi ameliora fără încetare soarta” să se manifeste aşa cum este firesc,

în mod normal şi permanent”21.

“Individul nu urmăreşte decât propriul său câştig. În acest caz, ca şi în multe

altele, el este condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din

intenţia lui. … Urmărindu-şi interesul său, el adeseori promovează interesul societăţii mai

bine decât atunci când şi-a propus să-l promoveze”. Urmărindu-şi interesul individual,

egoist, individul nu duce decât la anarhie şi dezintegrare socială; astfel, mâna invizibilă

este cea care face armonie între interesele individuale şi cele generale.

La Adam Smith principiul “laissez faire, laissez passer, la monde va de lui

même” este aproape absolut. El priveşte viaţa economică ca şi cea socială şi politică,

internal si external, industria etc. Statul nu trebuie să intervină – fără reglementări,

subvenţii, restricţii sau privilegii, în nici un domeniu.

“Este clar că pentru Smith, ordinea economică realizată prin exerciţiul liber al

interesului personal nu înseamnă şi egalitate între indivizi. Astfel:

* consideră că satisfacţiile morale sunt superioare celor materiale;

* cheamă mâna invizibila pentru a face compensările necesare şi a stabili armonia

şi consensul”22.

Concluzii:

- lucrarea sa Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei a fost una

din primele încercări de a studia dezvoltarea istorică a industriei şi comerţului

în Europa. Această lucrare a ajutat la crearea economiei ca disciplină

academică modernă şi a furnizat una dintre cele mai bune argumentări

intelectuale pentru comerţul liber şi capitalism;

- a introdus in economie conceptul de mâna invizibilă, care a aparut pentru

prima data in lucrarea “Teoria sentimentelor umane”;

- confirmă şi dezvoltă principiile fiziocraţilor privind teoria ordinii naturale şi a

liberului schimb;

- defineşte riguros noţiunile de muncă productivă şi muncă neproductivă;

21 Ion Pohoaţă " Doctrine economice universale", Editura Fundaţiei Academice "Ghe. Zane", Iaşi, 1996, pag. 86.22 Ibidem, pag. 89.

14

- analizează diviziunea manufacturieră a muncii (pentru prima oară) pe care o

identifică cu diviziunea socială şi prezintă clar influenţa ei asupra

productivităţii muncii şi a avuţiei;

- demonstrează oscilant şi contradictoriu, că izvorul şi substanţa valorii este

munca productivă;

- aduce contribuţii la explicarea salariului, profitului, rentei, structurii şi

acumulării capitalului;

- pune bazele teoriei comerţului internaţional (diviziunea, specializarea şi

schimbul dintre ţări ar trebui să fie determinate de mărimea costurilor

absolute).

15

Bibliografie

1. Dumitru, Mureşan; Angela, Rogojanu; A.S.E. Bucureşti;

2. Ion, Pohoaţă; Doctrine economice universale; Editura Fundaţiei Academice "Ghe.

Zane", Iaşi, 1996;

3. Adam Smith, "Avuţia naţiunilor".

16