CONSIDERENTE INTRODUCTIVE. DIFERITE CATEGORII

ALE ANTROPOLOGIEI. ANTROPOLOGIA BIBLICĂ

„Micşoratu-l-ai (pe om) cu puţin faţă de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai

încununat pe el”

(Psalmul 8,

5)

Antropologia, ca ştiinţă, caută să răspundă pe de o parte unor întrebări, pe de altă

parte unor aspiraţii generale (ca timp şi spaţiu) ale umanităţii. Unor întrebări, pentru că

omenirea şi-a pus dintotdeauna problema originilor şi evoluţiei macrocosmosului şi

microcosmosului.1 Unor aspiraţii, pentru că pe lângă problema originilor, gândirea umană

a mai căutat să traducă, în termeni inteligibili, rostul şi menirea omului în cuprinsul

Universului, finalitatea dezvoltării sale istorice şi biologice. Antropologia este ştiinţa care

se ocupă cu studiul originii, „evoluţiei” şi variabilităţii biologice a omului, în corelaţie cu

condiţiile naturale şi social-culturale.2

O sintagmă precum „ştiinţe socio-umane” este dominantă pentru o dimensiune

expresivă a gândirii umane şi concentrează, în puţinătatea ei, o seamă de discipline

istorice, economice, lingvistice, sociologice, filosofice, teologice şi antropologice, care,

în timp şi spaţiu, se ocupă succesiv şi în acelaşi timp de om şi societate.

Acest „socio-uman” de care se preocupă ştiinţele din profilurile de mai sus,

primeşte din partea fiecărei ştiinţe o anumită întruchipare. Astfel, există un „socio-uman”

specific în ştiinţele istorice, în ştiinţele economice, în ştiinţele lingvistice, în ştiinţele

sociologice, ştiinţele filosofice, ştiinţele teologice şi ştiinţele antropologice. Toate acestea

cu specificul fiecăreia alcătuiesc sistemul ştiinţelor despre om şi societate, un sistem

diferit de ştiinţele naturii (biologie, fizică, matematică, etc.). În cadrul acestui sistem

1 Conceptul de om ca microcosmos, ca şi chip în miniatură al lumii sau macrocosmosului, magistral dezvoltat în teologia Sfinţilor Părinţi, este mult mai vechi şi apare în multe dintre religiile antice. El este cu siguranţă o rămăşiţă din Revelaţia primordială, dar în sensul dezvoltării culturale a omenirii se pare că teologii epocii patristice l-au preluat din platonism. A se vedea, în acest sens, Dave Robinson şi Judy Groves, „Câte ceva despre Platon”, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008, ca şi Guthrie, W. K. C., «O istorie a filosofiei greceşti», vol. II, colecţia Universitas, Ed. Teora, Bucureşti, 1999, p. 1222 „Dicţionarul explicativ al limbii române”, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, Bucureşti, 1999, p. 46

distingem între subsistemul ştiinţelor sociale şi subsistemul ştiinţelor umaniste.

Antropologia este atât o ştiinţă socială, cât şi o ştiinţă umanistă.

Ca ştiinţă socială şi umanistă antropologia are mai multe matrici disciplinare.

Avem astfel o antropologie generală, cum există o sociologie generală, o economie

politică generală, o psihologie generală, o pedagogie generală. Funcţia principală a

antropologiei generale o reprezintă formarea culturii generale a unor specialişti.

În practica academică nu vom găsi însă tratate de „antropologie generală” după un

singur tipar. Astfel, George-Hubert de Radkowski, a elaborat o Antropologie generală,

din studii ce reprezintă diversitatea abordărilor antropologice şi nimic altceva3. În spaţiul

cultural american manualele, micile tratate şi marile tratate ce vizează o antropologie

generală se numesc „Cultural Antropology”, cu o nuanţă specifică a termenului

„cultural”: comportament social uman integrat în structuri axiologice organizaţionale şi

simbolice complexe şi specifice. În spaţiul european „cultura” înseamnă creaţie

spirituală: filosofie, literatură, artă, arhitectură, pe când în viziunea unei „cultural

antropology”, cultura reprezintă un „ansamblu complex ce include cunoasterea,

credinţele, arta, morala, dreptul, tradiţiile şi orice alte producţii şi modalităţi de viaţă

create de omul ce trăieşte în societate” (Tylor, 1871)4.

În ce ne priveste îi vom spune acestei antropologii de problematică generală:

antropologie socială, iar problematica ei este studiul omului ca fiinţă bio-psiho-socio-

cultural-spirituală. Se conturează o serie de raporturi: în „bio” avem conturat raportul om-

natură, în „psiho” este implicat raportul om-sine, în „socio” este conturat raportul om-

societate şi comunitate, în ”cultural” se instituie raportul dintre om şi gândire, om şi

limbă, om şi civilizaţie, om şi valori morale, estetice, ştiinţifice, iar în “spiritual” citim

raportul dintre om şi divinităţi, dintre om şi religie, dintre om şi sacru, în variantele

complexe şi tainice ale acestuia5.

Aceste raporturi au generat matrici antropologice distincte, conturând un sistem al

ştiinţelor despre om6, ce însumează următoarele antropologii:

3 Radkowski, George-Hubert, „Antropologie Generală”, Ed. Amarcord, Bucureşti, 20004 Ibidem, p. 155 Eliade, Mircea, „Istoria credinţelor şi ideilor religioase”, trad. Cezar Baltag, vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 76 Radkowski, George-Hubert, op. cit., p. 16

Antropologia biologică şi antropologia fizică cercetează şi interpretează

variaţiile caracteristicilor biologice ale omului, în timp şi spaţiu, relaţiile dintre

patrimoniul genetic şi mediul geografic, ecologic şi social. Pornind de la particularităţi

morfologice, psihologice şi evoluţii particulare, antropologia biologică îşi formează

interogaţii precum „Pentru ce dezvoltarea psihomotorie a copilului african e mai avansată

ca a celui european?” (Laplantine, 2001, 13). Pe temeiul unei astfel de problematizări e

firesc ca domeniul antropologiei biologice sau fizice să-şi subsumeze studiul formelor

craniilor, măsurarea scheletelor, talia, picioarele, culoarea părului, comparaţiile

anatomice între rase şi sexe, genetica populaţiilor, ce este înnăscut şi ce este dobândit prin

experienţă în biosul uman.

În vecinătatea antropologiei biologice sau fizice se inscrie paleo-antropologia, o

reconstituire arheologică a componentelor organizaţionale, tehnice şi culturale a omului

societăţilor dispărute. E o cercetare arheologică de teren centrată nu pe relicve de

civilizaţie şi epoci istorice, ci pe omul şi întruchiparea condiţiei lui sociale, culturale şi

spirituale în societăţi ascunse sub straturile timpului şi spaţiului.

Antropologia culturală, cum deja am subliniat îşi asumă un domeniu larg de

cercetare precum culturi şi civilizaţii străvechi, organizarea socială, politică, spirituală,

ritualică a unor comunităţi privite întotalitatea lor. Studiază sisteme de înrudire şi sisteme

de cunoaştere, sisteme lingvistice, sensurile simbolurilor, relaţiile interetnice, fenomenul

multiculturalismului. Datorită lui Claude Lévi-Strauss domeniul antropologiei culturale a

fost fixat într-un cadru general, sintetic şi teoretic, etnologia şi etnografia fiind numite

subdomeni sau subramuri ale antropologiei culturale (Claude Lévi-Srauss, 1978)7.

Autorul celebrelor lucrări: Tropice triste şi Gândire sălbatică a numit etnografia

„observaţie şi descriere, muncă de teren (field-work), dezvăluind chemarea esenţială a

antropologului de a observa mici comunităţi umane, cu ocupaţiile lor, configuraţiile

sociale, organizarea, viaţa cotidiană, în familie, în grup, în comunitate, în activităţi

economice, activităţi ritualice şi sărbătoresti8. În calitate de observator şi descriptor al

comunităţilor mici şi accesibile contactului direct, antropologul-etnograf reproduce

(descrie) obiectiv, detaşat, distant de tot ceea ce vede, aude, i se spune, i se arată, i se

7 Bonte, Pierre, Michel Izard, „Dicţionar de etnologie şi antropologie”, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 188

8 Eliade, Mircea, Ioan Petru Culianu, „Dicţionar al religiilor”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 113

oferă spre participare în viaţa unei comunităţi, în care trăieste şi studiază un anumit timp

sau în care a revenit. Rezultatul observării şi descrierii e un material brut, cu asperităţi şi

traiectorii ce reproduc ştiinţific fapte şi acte ce se petrec în realitate. Antropologul

etnograf consemnează, nu interpretează, descrie, nu idealizează, oferă documente – în

măsura în care poate un corpus complet – produse de propria lui cercetare ştiinţifică, ce

se validează numai şi numai prin realismul observaţiei şi descrierii.

Etnologia reprezintă o sinteză ce poate opera „în trei direcţii: geografică, dacă

dorim să integrăm cunoştinţe relative la grupuri învecinate; istorică, dacă urmărim

reconstituirea trecutului uneia sau mai multor populatii; în sfârşit, sistematică, dacă

izolăm, pentru a-i acorda o atenţie specială, un anumit tip de tehnică, de cutumă, sau de

instituţie”.

Iar, antropologia culturală sau socială „vizează o cunoaştere globală a omului,

cuprinzând subiectul şi toată extinderea lui istorică şi geografică aspirând la o cunoaştere

aplicabilă ansamblului dezvoltării umane de la, să spunem, homini până la rasele

moderne şi căutând să ajungă la concluzii pozitive sau negative, valabile însă pentru toate

societăţile umane, de la marele oraş modern la cel mai mic trib melanezian”9.

Concluzia lui Claude Lévi-Strauss nu putea fi decât aceea că etnografia, etnologia

şi antropologia socială reprezintă „trei momente ale aceleaşi cercetări”10. Activitatea şi

opera lui Bronislaw-Malinowski ilustrează teza de mai sus, întrucât el a fost etnograf –

cercetător de teren - în insulele Trobiand, are lucrări de etnologie şi o admirabilă sinteză

de antropologie socială. Pentru dimensiunea etnografică a operei sale este relevant: Jurnal

etnografic, pentru sinteza etnologică capodopera este: Argonauţii Pacificului, iar pentru

antropologie, însăşi istoria acestei discipline a reţinut ca memorabilă şi remarcabilă : O

teorie ştiinţifică a culturii11.

Antropologia lingvistică ieşită din preocupările unui Franz Boas, dar şi a unui

Edward Sapir îşi asumă un raport esenţial: om – limbă - gândire, triadă de perspectivă

hermeneutică în discursul antropologic, mai ales când dezvoltă şi o antropologie

cognitivă al cărei obiect este etno-ştiinţa, adică adeveriri şi realităţi ştiinţifice: botanice,

fizice, astronomice, exprimate în limbi vernaculare.

9 Ibidem, p. 9710 Radcliffe-Brown A. R., „Structură şi funcţie în societatea primitivă”, Ed. Polirom, 2000, p. 2711 Ibidem, p. 28

Antopologia economică cu originea în Eseu despre dar a lui Marcel Mauss îşi

asumă nu numai prezenţa schimbului economic în rituri şi ceremonii, ci chiar investigaţii

calitativiste ale schimbării sociale şi ale stratificării sociale. Ilustrează bine o posibilă

antroplogie economică, prin domeniul investigat, schimbarea socială, sinteza: Ţăranii

transilvăneni (Transilvanian villagers—1983) de Katherin Verdery12. E vorba despre o

cercetare monografică asupra localităţii Binţinţi, ce are drept subtitlu: „Trei secole de

schimbări politice, economice şi etnice”. Verdery utilizează în lucrare documente

istorice, date statistice, mărturii şi notaţii din anchetarea etnografică a localităţii. Sigur că

nu avem de a face cu o antropologie economică declarată şi pură, ci numai cu dezvăluirea

prin date economice a unor diferenţe etnice şi politice.

Antropologia filosofică cu o tradiţie reprezentată de Lucian Blaga în cultura

românească, dar şi de Emil Cioran s-a constituit nu atât ca o ramură a antropologiei, cât

ca o replică a filosofiei seculare la dezvoltarea diverselor antropologii. S-a constituit

astfel o antropologie filosofică marxistă, în special în spaţiul cultural francez. În ce ne

priveste reţinem că italianul Battista Mondin în Antropologia filosofică oferă asupra

filosofiei europene, una dintre cele mai coerente perspective. Pentru filosoful italian

există o antropologie cosmocentrică la Platon, Aristotel şi Plotin, o antopologie

teocentrică la Sfântul Augustin, la Sfântul Toma şi o filosofie antropocentrică la

Descartes, la Spinoza, Hume, Pascal, Malebranche, Vico, Leibniz, Kant13.

Teologii şi filosofii de inspiraţie teologică propun o antropologie religioasă,

politologii o antropologie politică, psihologii o antropologie psihologică, iar cercetarea cu

instrumente antropologice (ancheta etnografică, observaţia coparticipativă, interviul,

metoda biografică) a comunităţilor rurale şi urbane, conturează azi existenţa unei

antropologii rurale şi a unei antropologii urbane. Obiectul acestora din urmă îl reprezintă

culturile şi identităţile rurale, „culturile şi identităţile urbane”14.

Putem spune că în jurul lui „antropos” – numele grecesc al omului – s-a

configurat un sistem de ştiinţe, cu domeniu clar în cercetarea naturii umane, domeniu

distribuit în subdomenii, în hibridări cu alte domenii, consfinţind în esenţă un sistem

deschis al ştiinţelor despre om, ştiinţe în care mai este loc de inovaţie şi creativitate.

12 Verdery, Katherin, „Transilvanian villagers”, Oxford University Press, 198313 Bonte, Pierre, Michel Izard, op. cit., p. 4814 Ibidem, p. 100

Antropologia socială s-a constituit ca ştiinţă prin metodă proprie: observaţia

participativă sau coparticipativă şi are tot atâtea întruchipări câţi autori au practicat

metoda şi au alcătuit sinteze etnografice şi antropologice, precum în cazul deja evidenţiat

al lui Bronislaw Malinowski.

Alături de această metodă proprie, utilă astăzi şi altor ştiinţe socio-umane,

antropologia socială are interogaţii şi domenii specifice. Interogaţiile, ca formulări

problematice de maximă generalitate, nu sunt numeroase în cadrul acestei ştiinţe şi, chiar

dacă pentru diverşi autori, sunt mai multe, în concepţia noastră sunt reductibile la două:

Ce este natura umană? şi Care este sensul naturii umane? Domeniile antropologiei se pot

formula şi reformula, în funcţie de raportul şi diferenţele dintre sociologie, etnologie şi

antropologie.

Prima interogaţie, privitoare la natura umană (human nature), poate fi exprimată

concentrat prin aceea că antropologul „caută să explice o diferenţă, privilegiindu-l pe

Celălalt, iar nu cercetându-se pe sine”. Acest „Celălalt” nu este, însă, o abstracţie, ci o

existenţă umană concretă ce poate fi ipostaziată în mai multe întruchipări. „Celălalt” este

astfel, pentru antropologia clasică: exoticul, primitivul, străinul, barbarul, sălbaticul,

necivilizatul, iar pentru antropologia modernă şi actuală acest „Celălalt” este autohtonul,

ţăranul, etnicul. Prin aceste ipostaze ale lui „Celălalt”, reprezintă un studiu al omului-

prin interogaţia: ce este natura umană? – „În toate societăţile, sub toate latitudinile, în

toate stările şi în toate epocile.”

Cercetate şi interpretate toate acestea, în stiluri, perspective, viziuni şi modalităţi

diferite, se conturează „antropologii”, care se diferenţiază după autori şi epoci, după

paradigme şi şcoli antropologice naţionale15.

În chip esenţial, natura umană, distribuită spre cercetare diverselor matrici

antropologice, este identificată în originea ei materială sau spirituală, în organizarea

teritorială, socială şi culturală, în proiecţii simbolice şi mitologice structurate în

mentalităţi, întruchipări spirituale16. Se poate observa astfel că, deşi interogaţia

antropologiei este: „Ce este natura umană?”, răspunsurile primite se circumscriu

problematicii lui cum este natura umană, de aceea fiind cu putinţă existenţa celei de-a

15 Mihu, Achim, „Antropologie culturală”, Ed. Dacia, 2002, p. 11516 Tamisier, Jean-Christophe, Dictionnaire des poeples, Larousse, 1998, p. 82

doua interogaţii a antropologiei: „Care este sensul naturii umane?”17, iar răspunsurile se

înseriază: naşterea, creşterea şi educarea progeniturilor, desfăşurarea de activităţi

economice, politice, sociale, organizaţionale, pentru întreţinerea şi perpetuarea naturii

umane, creaţia bunurilor spirituale, culturale şi simbolice, credinţa în sacru, în divinităţi

protectoare, în şamani, profeţi şi preoţi.

În ceea ce priveşte stabilirea domeniilor antropologiei, lucrurile sunt relativ

simple, dacă păstrăm identificarea acestor domenii prin analiza raportului, deja

menţionat, dintre antropologie, sociologie şi etnologie18. În raportul dintre antropologie şi

etnologie, situaţia e cât se poate de clară, întrucât etnologia, aşa cum a dovedit Claude

Lévi-Strauss, este un subdomeniu al antropologiei. Astfel, etnologia este o ştiinţă

particulară, iar antropologia este o ştiinţă generală, în abordarea naturii umane şi a

sensurilor complexe şi diverse ale manifestării acestei naturi. Antropologia şi sociologia

au câteva domenii comune, adică antropologia îşi asumă câteva domenii ale sociologiei:

stratificarea socială, schimbarea socială, tipologiile societale19.

Domenii specifice antropologiei sunt: inculturaţia - creşterea şi educarea

progeniturilor în mentalitatea şi comportamentul părinţilor şi al străbunilor; aculturaţia -

contactul şi influenţele sociale, culturale între comunităţi diferite; multiculturalismul,

cercetarea comunităţilor sociale simple şi mici, în configuraţie proprie, şi prin

comparaţie, integrarea discursului în perspective paradigmatice, studiul limbilor,

religiilor, obiceiurilor şi simbolurilor, structurilor economice şi politice ale comunităţilor

mici şi simple20.

Fie şi numai pentru faptul că: „Ceea ce se numeste antropologie în Germania

corespunde „antropologiei fizice” în Statele Unite, iar ceea ce cercetătorii americani

desemnează prin “antropologie socioculturală” se numeste în alte părţi „etnologie” putem

formula ipoteza, concret verificabilă de existenţă a unor şcoli antropologice21. Există

astfel, şcoala antropologică anglosaxonă (engleză şi americană), şcoala antropologică

germană, şcoala antropologică franceză, direcţii redutabile în abordarea interogaţiilor cu

privire la natura umană şi la sensurile existenţiale, sociale, spirituale şi organizaţionale, în

17 Bonte, Pierre, Michel Izard, op. cit., p. 10118 Mihu, Achim, op. cit., p. 11619 Ibidem, p. 11720 Frazer J. G., „Creanga de aur I-V”, Minerva, 1981, p. 3121 Bonte, Pierre, Michel Izard, op. cit., p. 102

special ale comunităţilor umane sociale simple, dar şi a celor complexe, de tip urban şi

industrial. Nu în ultimul rând, vom contura şi existenţa unei şcoli antropologice

românesti, e drept, fragmentată de optiuni, unele deschise chiar spre şcolile antropologice

mai sus menţionate.

Antropologia anglosaxonă, engleză şi americană, îl are ca reprezentant primar pe

Burnett Edward Tylor (1832 -1917), în primul rând lucrarea de observare şi descriere

istorică şi etnografică: Abahuac or Mexico and the Mexicans, Ancient and Modern

(1865), dar mai ales prin: Primitive Culture. Researches into the Develpoment of

Mythology, Philosophy, Religion, Art and Custom (1871), din care am reţinut deja

definiţia culturii în perspectiva antropologică, şi: Antropology. An Introduction to the

Study of Man and Civilization (1881). În aceasta din urmă domeniul antropologiei este

fixat ca „studiu al omului” (Study of Man).

Dincolo de ocean îl găsim contemporan cu Tylor pe Henry Lewis Morgan (1818 –

1881), cu System of Consanquinity and Affinity of the Human Family (1871) în cadrul

căreia a fost fixată o temă privilegiată a antropologiei: „relaţiile de înrudire”

(paternalitatea). Sistemul de înrudire asigură permanenţă grupurilor sociale, iar înrudirea

(paternalitatea) „reprezenta pentru antropologie ceea ce logica reprezenta pentru filosofie

şi ceea ce studiul nudului reprezenta pentru artele plastice (R. Fox)”22. Celebritatea lui

Morgan va fi provocată însă de Ancient Society (1877), temeiul evoluţionismului

antropologic, din care prin studiul lui Engels despre „originea familiei“ s-a derivat

evoluţionismul marxist şi antropologia marxistă. Părintele evoluţionismului este însă

Herbert Spencer. El şi-a formulat ipotezele în1854 şi „au reapărut în1857 în Originea

speciilor a lui Ch. Darwin“ (Coandă, Curta, 1994, p. 174).

Un discipol al lui Tylor a fost George James Frazer (1854 – 1941). Numit

„antropolog de bibliotecă“, întrucât n-a făcut cercetări de teren, are meritul de a fi dat

preocupărilor de antropologie, prin capodopera sa, The Golden Bough. A Study in Magic

and Religion (1880 – 1935) o anvergură universală. Mai ales stilul limpede şi fastuos, în

care erudiţia e topită până la imperceptibil, a făcut din Creanga de aur o lucrare care a

impus antropologia şi temele ei unei diversităţi de deschideri, de la domeniul

antropologiei până la filosofiile culturii şi istoriile religiilor. Bronislaw Malinowsky a fost

22 Ibidem, p. 103

unul dintre antropologii moderni a cărui destin a fost hotărât de cartea lui Frazer, cum s-a

întâmplat pentru istoria religiilor cu Mircea Eliade23. Descoperim în Creanga de aur, în

chip exemplar, referinţe la magia din cultura tradiţională a românilor, datorită faptului că

celebrul antropolog englez a avut în biblioteca sa câteva sinteze etnologice elaborate şi

publicate de etnografi saşi din Transilvania: J. K. Schiller, Schott Arthur, W. Schmidt,

W. Manhort, J. Hillner, A. Heinrich, H. Wislocki24.

Peste ocean, antropologia modernă se iveşte datorită lui Franz Boas (1858 –

1942). Sintezele principale ale acestuia sunt: Handbook of American Indian Languages

(1888), Tsimshian Mythology (1916), Primitiv Art (1927), The Mind of Primitiv Man

(1938), Race, Language and Culture (1940), precum şi studii publicate în „American

Antropologist”. Toate lucrările sale se bazează pe cercetări de teren, între 1883 – 1884 la

eschimoşii canadieni, în1886, 1888 şi 1896 cercetările sale de teren au avut loc la

comunităţile indigene de pe coasta de nord – vest a Americii de Nord. De asemenea, între

anii 1919 şi 1922 a cercetat comunităţile indienilor pueblos.

Franz Boas are o operă mult mai bogată decât textele nominalizate mai sus, pe

lângă calitatea de antropolog de teren, a mai îndeplinit-o şi pe cea de profesor de

antropologie fizică la Universitatea Columbia şi în paralel cu aceea de conservator la

Muzeul de Istorie naturală al Americii, tot ceea ce a făptuit el însemnând deschideri spre

multiple matrici antropologice, de la antropologia fizică, la antropologia lingvistică,

etnografie şi etnologie. Discipolii direcţiei lui Boas au fost Margaret Mead, cu cercetările

ei din Oceania şi Ruth Benedict, celebră prin Pattern of Culture, nu atât pentru că a fost

ucenic al lui Boas ci pentru că a impus conceptul de „pattern”, şi a interpretat cultura

comunităţilor cercetate de ea prin prisma conceptelor de filosofia culturii: apolinic şi

dionisiac, preluate tacit din Naşterea Tragediei a lui Friedrich Nietzsche. Această

proiecţie dinspre filosofia culturii spre comunităţile simple a generat în spaţiul american

cultivarea acelei antropologii „generale”, la care deja ne-am mai referit, numită:

antropologie culturală sau socioculturală.

În antropologia engleză îl găsim mai tânăr, dar contemporan cu Boas, pe Alfred

Reginald Radcliffe – Brown (1881 – 1950). Şi Radcliffe – Brown a excelat în cercetări

de teren, între 1906 – 1908, în insulele Andamann, în1910 şi 1916 în Australia, în 1918 în

23 Eliade, Mircea, „Istoria credinţelor…”, ed. cit., p. 46 24 Frazer J. G., op. cit., p. 32

Africa. Din toate acestea vor rezulta: The Andamann Islander (1922), The Organization

of Australian Tribes (1931), Structure and Functions in Primitive Society (1952), Method

in Social Antropology (1958).

Interesul lui Radcliffe – Brown s-a concentrat asupra organizării şi funcţionării

comunităţilor simple. El aduce în cercetările şi sintezele de antropologie o prevalenţă a

studiului de mici dimensiuni, în defavoarea lucrărilor erudite şi monumentale, în gen:

Creanga de aur. El înclină astfel cercetarea spre specificitatea esenţială a comunităţilor

simple, în care pot să se manifeste, în prim plan, în organizarea socială, sisteme de

înrudire, relaţii ludice, configuraţii simbolice (totem, tabu) toate dezvăluind funcţii şi

structuri specifice25. Datorită acestei tratări esenţializate a realităţilor din comunităţile

cercetate, Radcliffe – Brown a reuşit să despartă antropologia socială de etnologia

istorică şi evoluţionistă, a separat antropologia clasică (evoluţionistă) de antropologia

modernă (funcţionalistă)26.

În ofensivă faţă de evoluţionismul clasic, alături de autorul lucrării: Structură şi funcţie în societatea primitivă, s-a aflat chiar în chip mai pronunţat în clarificarea teoriei funcţionaliste, Bronislaw Malinowski (1884 – 1942). Dacă Radcliffe – Brown a oferit numai studii, de anvergură şi profunzime statornicind temele antropologiei sociale27, Malinowski prin Argonauts of the Western Pacific (1922), prefaţată de Frazer, şi A Scientific Theory of Culture (1944) a oferit antropologiei moderne vocaţia marilor sinte

25 Ibidem, p. 3326 Ibidem, p. 3427 Radcliffe-Brown A. R., op. cit., p. 29