CAPITOLUL I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND LIBERTATEA- LIBERTATEA DEFINITĂ CA O NOŢIUNE A DOMENIULUI SOCIAL

§1. Ce este libertatea?

Personalitatea omului îşi găseşte virtual măsura afirmării sale în libertăţile pe care

ordinea de drept a societăţii i le asigură.

Referindu-se la colectivităţile umane arhaice, John Locke afirmă că starea în care se află

oamenii în mod natural este o stare de perfectă libertate în care fiecare are posibilitatea de a-şi

hotărî acţiunile şi de a dispune de posesiunile şi persoanele lor aşa cum găsesc potrivit, în

limitele legii naturale, fără a cere permisiunea şi fără a depinde de voinţa altui om.1 Cu toate

acestea, aprecia filozoful englez, având în vedere premisele apariţiei societăţii organizate social

şi politic, oamenii sunt nevoiţi să renunţe la puterea lor naturală încredinţând-o comunităţii, care

va căpăta autoritate asupra tuturor.2

Formele asociative primare de indivizi aveau la bază iniţiativa neîngrădită a individului

de a revendica pentru sine tot ceea ce instinctul său de conservare îi releva ca fiindu-i necesar,

prin experienţa anterioară3. Libertăţii sale absolute i se opuneau însă libertăţile absolute ale

semenilor săi. Această stare permanentă de rivalitate şi de conflict împiedică însă conservarea

grupului social ca atare. Acesta este motivul pentru care societăţile arhaice de indivizi au

renunţat treptat şi consensual la manifestarea libertăţii neîngrădite, dându-şi consimţământul

chiar şi tacit pentru o anumită ordine socială.

Sensul originar al libertăţii este aproape imposibil de intuit sau de descifrat, datorită lipsei

oricăror informaţii referitoare la relaţiile primare dintre componenţii asociaţiilor primitive de

indivizi. De aceea, studiul se poate face pe situaţii ipotetice, prin încercarea de determinare

antropologică a proceselor şi fenomenelor de putere în care s-au manifestat autoritatea,

dominaţia, constrângerea, supunerea, conducerea, precum şi prin studierea modului de

organizare socială şi economică a unor populaţii având un stadiu de civilizaţie arhaică, întâlnite

încă în zonele retrase ale lumii.4

1 John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranţă, Editura Nemira, Bucureşti, 1999, p.522 Idem, p.1043 V. Hanga, „Mari legiuitori ai lumii”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 19974 Zygmunt Bauman,”, Libertatea, capitolul „Despre sociogeneza libertăţii”, Editura DU Style, Bucureşti, 1999, p.60-85

Se poate astfel presupune că actul de supunere a existat întotdeauna în societăţile umane,

chiar şi în cele neorganizate social şi fără relaţii ierarhice între conducător şi conduşi, societăţi

arhaice, rudimentare, supunerea individului datorându-se fricii sale instinctive faţă de forţele

naturii dominatoare şi izvorând din necunoaşterea acestora. Pe o treaptă superioară de evoluţie

socială, actul de supunere a individului s-a întemeiat pe factori de ordin mistic, fiind o supunere a

acestuia faţă de spirite, zeităţi sau faţă de cultul strămoşilor.

Se poate distinge convenţional libertatea civilă ca o libertate aparţinând individului şi

care constă în faptul că acesta nu mai este supus liberului arbitru din partea unui semen al său,

beneficiind de un câmp de acţiune socială, în care nu mai este supus constrângerii, decât dacă

încalcă reguli de conduită recunoscute ca atare de către toţi membrii colectivităţii. Tot

convenţional distingem libertatea politică, prin care se înţelege în mod obişnuit participarea

oamenilor la desemnarea guvernanţilor şi la controlul asupra administraţiei. După expresia

kantiană, statul nu este decât unirea unei mulţimi de oameni sub legile juridice. Randamentul

sistemului organizaţional statal depinde de capacitatea ansamblului uman („mulţimii de oameni”)

de a-şi coordona activităţile într-un mod cât mai raţional.5

Libertatea poate fi studiată nu numai din perspectiva ştiinţelor sociale, ca necesitate sau

opţiune socială individuală ori colectivă, dar şi din perspectiva religiei şi moralei creştine, ca un

dat al Divinităţii care l-a creat pa om fără a-l deosebi de semenii acestuia. Potrivit religiei

creştine oamenii sunt egali între ei dar sunt şi înrudiţi sub autoritatea Divinităţii care i-a creat şi

căreia îi datorează ascultare şi supunere.6 Concepţia creştină asupra egalităţii dintre oameni a fost

preluată de dreptul natural, potrivit căruia fiecare om se naşte liber. Principiul libertăţii naturale a

individului generează la rândul său un alt principiu: de vreme ce oamenii se nasc liberi, este

nelegitim să fie supuşi unei puteri absolute. Oamenii – creaţii ale lui Dumnezeu – sunt însă

supuşi, potrivit religiei creştine, atât puterii laice (bazată pe autoritate şi dominaţie), cât şi puterii

divine.

Într-un vocabular modern, libertatea poate fi definită ca acea stare a individului – cetăţean

căruia Constituţia şi legile statului îi recunosc şi îi asigură un câmp de mişcare şi acţiune socială

asupra căruia indivizii nu au dreptul să intervină. Nu are acest drept nici chiar statul şi mai ales

statul. Statul poate să restrângă sau să lărgească câmpul de acţiune al individului liber. De

5 Jacquelin Russ, Les Theories du pouvoir, Paris, 1994, p.2046 Cristian Ionescu, Sisteme constituţionale contemporane, Editura Şansa, Bucureşti, 1994, p.18

asemenea statul are dreptul exclusiv la corecţie a individului care, abuzând de libertatea sa civilă

şi politică, împiedică, prin voinţa sa arbitrară, libertatea altuia sau atentează la valorile ocrotite de

stat.

Libertatea a parcurs stadii distincte de la sensul ei originar (ipotetic construit) la libertatea

înţeleasă într-o accepţie modernă şi consensualistă. În acest proces distingem reacţia impusă sau

autoimpusă liberului arbitru şi coerciţia, aplicată de un nucleu conducător care beneficiază de

atributul autorităţii asupra indivizilor care nu respectă limitarea libertăţii absolute.

Orice societate, inclusiv societăţile moderne, se confruntă cu două laturi extreme:

libertatea excesivă şi autoritatea constrângătoare. Ambele laturi tind să împiedice statul de la

înfăptuirea misiunii sale fundamentale: asigurarea binelui comun al tuturor cetăţenilor săi.

John Stuart Mill observa că lupta dintre libertate şi autoritate este cea mai izbitoare

trăsătură a acelor părţi din istorie cu care ne-am familiarizat mai întâi.

Atât libertatea cât şi autoritatea trebuie să fie limitate în sensul controlării acestora, a

raporturilor dintre ele. Libertatea excesivă va conduce la anarhie, pe când autoritatea neîngrădită

se va converti în tiranie. Esenţial este, însă, ca în fiecare societate, guvernantul să permită şi să

apere o anumită stare de libertate, folosind în acest scop şi în mod legitim autoritatea sa,

indiferent care ar fi instrumentul folosit pentru aceasta: forţa de constrângere, represiunea sau

forţa de convingere. John Stuart Mill aprecia, în acest sens, că unicul ţel în care puterea se poate

exercita în mod legitim asupra oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale,

este acela de a împiedica vătămarea altora.7

Societatea îşi are garantată rapida dezvoltare numai prin manifestarea şi valorificarea

deplină a aptitudinilor şi a rezervelor de energie de care dispune fiecare dintre membrii săi, o

legătură de interese stabilită între societate în ansamblu şi individ ca parte componentă

asigurându-se astfel un echilibru al vieţii sociale care, din punctul de vedere al individului îşi află

expresia în "statutul" său, adică în starea sa de libertate. Negarea sau suprimarea libertăţii

individuale echivalează cu oprimarea persoanei, cu încălcarea "statutului" sau, a legăturii dintre

societate şi individ şi deci cu frânarea evoluţiei şi progresului social.

Manifestarea fără nici un fel de limită a libertăţii persoanei fizice, adică afirmarea şi

exercitarea în mod absolut a drepturilor ce reprezintă libertatea individuală, creează pericolul 7 John Stuart Mill,Despre libertate,Ed.Humanitas, Bucureşti, 1994, p.17

anarhiei şi duce la destrămarea unităţii organice reprezentată de viaţa colectivităţii; aşadar starea

de libertate a persoanei face obiectul reglementării normelor de drept care-i configurează

conţinutul şi-i stabilesc întinderea, căutând realizarea unui echilibru între cele două extreme:

anarhia rezultată din libertatea absolută şi "închiderea" persoanei într-un spaţiu rigid rezultat

dintr-o multitudine de obligaţii impuse.

În ceea ce priveşte exteriorizarea stării de libertate a persoanei aceasta se realizează prin

intermediul unui ansamblu de manifestări corespunzător drepturilor recunoscute de către

societate; astfel o persoană îşi poate manifesta libertatea în cadrul activităţilor pe care le

întreprinde într-o anumită arie a vieţii sociale, limitată bineînţeles de lege, dar nu poate să se

exprime în totalitatea drepturilor sale consacrate de lege datorită imposibilităţii sale de a acţiona

în toate domeniile în care-şi poate manifesta libertăţile, utilizând astfel dreptul de a alege, şi

această parte a libertăţii individuale.

Referitor la conceptul de "libertate" acesta a constituit obiect de discuţie al înţelepţilor

societăţii încă din zorii civilizaţiei umane; astfel, anticii au definit în multiple forme şi modalităţi

libertatea, au pus bazele principalelor idei despre libertate şi au cristalizat în linii mari ceea ce

înseamnă libertatea, însă ei nu au fost nici primii şi nici ultimii care şi-au pus problema libertăţii.

Pornind de la formele de manifestare instinctuală a libertăţii exercitată de către om în perioada

comunei primitive, o libertate exercitată aproape în mod absolut, şi până la ideile moderne ale

Revoluţiei Franceze de la 1789 şi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, întrezărim o

concepţie deosebit de complexă.

§2. Aprecieri filosofice privind „libertatea”

De-a lungul timpului nu numai juriştii, ci mai ales filozofii au abordat problema libertăţii.

Astfel s-a spus că dacă activitatea umană este totdeauna o activitate îndreptată către un

scop, ea poate dobândi un adevărat sens, o posibilă existenţă reală, numai în condiţiile existenţei

de acţiune a individului.

Dacă nu ar exista libertate omul nu ar putea fi creator de istorie. Fără libertate omul s-ar

confunda cu o simplă piesă dintr-un angrenaj mecanic în a cărui funcţionare implacabilă ar fi

imposibilă orice intervenţie sau modificare.8

8 Jean Paul Sartre, Opere, vol. II, Editura Eminescu, 1986, p.167

Libertatea este absolută sau numai relativă? Se confundă libertatea cu voinţa subiectivă

neîngrădită? Libertatea este strâns legată de necesitate, necesitatea de a face ceva pentru a trăi,

pentru a se hrăni, pentru a procrea şi a-şi perpetua specia, pentru a se realiza pe plan material,

social sau sentimental.

Existenţialismul considera libertatea drept un element fundamental şi constitutiv al

existenţei umane. Omul, pură existenţă singulară, nu-şi dobândeşte umanitatea, existenţa sa,

decât în măsura în care şi-o alege. "în măsura în care aleg exist; dacă nu aleg nu exist." 9

Libertatea a fost pusă în legătură cu legile naturii, adică posibilitatea de a acţiona liber în

natură în contact şi în conflict cu celelalte vietăţi existente. "Libertatea nu constă în visata

independenţă de legile naturii, ci în cunoaşterea acestora şi în posibilitatea dată prin aceasta de a

le pune în mod sistematic în acţiune pentru atingerea anumitor scopuri.10

Libertatea trebuie privită ca ceva real, ca o relaţie între om şi societate, ca un ansamblu de

relaţii existente între entităţile din interiorul, dar şi din exteriorul societăţii. "Omul real trăieşte

într-o lume reală, plină de determinaţii concrete. Omul este întotdeauna şi peste tot un produs al

societăţii, el intră în relaţii sociale determinate, relaţii materiale, independente şi în afară de

voinţa lui, pe care omul le găseşte, nu le alege. Libertatea omului sau, mai exact, treapta libertăţii

sale nu este necondiţionată, ci e funcţie a determinărilor obiective în care se află.11

Mulţi filozofi au făcut o paralelă între libertate şi responsabilitate. Omul nu poate fi

responsabil de comportamentul şi de acţiunile sale, decât în măsura în care acestea sunt rezultatul

unei opţiuni libere, al unei decizii libere în cunoştinţă de cauză, între diferitele posibilităţi

existente. În primul rând omul nu poate răspunde pentru ce nu a decis el, în cel de-al doilea, dacă

omului i-ar fi permis orice, ar dispare orice criteriu de apreciere a acţiunilor umane în termenii

responsabilităţii.

Acţiunea umană liberă este încărcată cu răspundere socială, individuală şi colectivă a

fiecăruia şi a tuturor, pentru valorile urmărite şi realizate, pentru consecinţele pozitive sau

negative ale alegerilor făcute, deciziilor luate, obligaţiilor asumate şi a acţiunilor realizate.

Libertatea trebuie înţeleasă în complexitatea ei dialectică ce înglobează atât interesele

individului, cât şi interesele colectivităţii sociale, altfel ea se transformă în anarhie. Libertate

9 Karl Jaspers, Philosophie, vol.II, Berlin, 195610 Hans Hegel, Opere, vol.IV, Editura Eminescu, Bucureşti, 1988, p.89 11 Karl Marx, Capitalul, vol.III, p.256

înseamnă a înţelege necesităţile societăţii şi a acţiona în sensul intereselor acesteia şi al realizării

lor; acesta înseamnă să fii cu adevărat liber.

§3. Conceptul de libertate individuală

Libertatea persoanei se afirmă ca un drept fundamental al omului, ca o componentă

majoră a condiţiei umane, ca un imperativ dictat de necesitatea de progres a societăţii

contemporane. Ea nu este nici o invenţie a juriştilor, nici un tezaur al filozofilor, ci rezultă dintr-

o relaţie obiectivă; oamenii sunt aceia care îşi aleg căile de acţiune, dar nu independent de

condiţiile în care trăiesc.

Omul trăieşte în societate, este membrul unei colectivităţi şi, în consecinţă, întinderea

drepturilor şi libertăţilor ce i se recunosc, precum şi măsura înfăptuirii lor în fapt, depind de

condiţiile concrete economico-sociale, de sistemul politic specific societăţii în care ele se

realizează. Departe de a fi o categorie abstractă, libertatea are un conţinut istoric concret,

determinat de natura şi trăsăturile esenţiale ale contextului ei economic, social şi politic.

Afirmarea şi recunoaşterea dreptului la protecţie se confundă într-o lungă evoluţie cu

lupta dusă de omenire pentru dobândirea libertăţii individului.

legitime ale omului, în limitele admise de lege.

Literatura juridică face distincţie între libertatea ca atribut al persoanei umane şi libertatea

ca drept fundamental al cetăţeanului. Sub primul aspect, libertatea are în vedere posibilitatea de

mişcare a persoanei, ea însoţind toate manifestările sociale ale acesteia şi încorporându-se în

noţiunea de inviolabilitate a persoanei. Sub cel de-al doilea aspect, ea apare ca un complex de

drepturi recunoscute şi asigurate de Constituţie (libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, a

mitingurilor şi demonstraţiilor, libertatea conştiinţei, inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a

secretului corespondenţei şi al convorbirilor telefonice).

§4. Aspecte juridice privind libertatea persoanei

Libertatea persoanei fizice este o manifestare a stării de libertate a omului şi constă în

posibilitatea pe care fiecare membru al societăţii trebuie să o aibă de a se deplasa nestingherit

astfel încât să se poată manifesta potrivit voinţei sale în cadrul vieţii sociale.

Cu excepţia limitărilor prevăzute explicit sau implicit de normele juridice, care stabilesc

fie activităţile interzise, fie, dimpotrivă, activităţile a căror îndeplinire este impusă de lege,

persoana fizică trebuie să aibă garantată posibilitatea de a se deplasa şi activa în conformitate cu

interesele sale şi nimănui nu-i este permis să-i răpească această libertate.

Libertatea persoanei presupune o sferă de drepturi care gravitează în jurul său, dar aceste

drepturi au şi obligaţii corelative care conduc la un aşa-zis echilibru social care să permită

convieţuirea tuturor indivizilor în societate; aceste obligaţii reprezintă deci o limitare a

drepturilor, o contrapondere a lor, o limitare necesară care să ne permită tuturor să ne exercităm

orice drept proclamat de lege. Observăm că în cadrul societăţii funcţionează un principiu al

compensaţiei: dacă un individ îşi prelungeşte un drept peste limitele consacrate de lege încalcă

exercitarea aceluiaşi drept de către ceilalţi indivizi ai societăţii12.

Libertatea individuală nu este şi nu trebuie să fie absolută, dar în acelaşi timp nici nu

poate fi restrânsă în mod arbitrar; aşadar există nişte limite clar stabilite ale libertăţii în funcţie şi

de aspectul sub care este privită aceasta: libertate fizică (libertate de mişcare sau libertate de

circulaţie), libertate morală (libertate de opinie, libertate de gândire sau libertate religioasă).

Valoarea libertăţii din punct de vedere social rezultă şi din importanţa dată de legiuitor

prin prevederea în mod constant de infracţiuni contra libertăţii în capitole distincte alături de

capitolele cu infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii.

§5. Apărarea libertăţii ca drept fundamental, prin intermediul reglementărilor

internaţionale

Libertatea fizică a persoanei a fost considerată întotdeauna ca o valoare fundamentală a

fiinţei umane, ca un drept inerent unei existenţe normale a acesteia, fiind consacrat şi apărat prin

intermediul a numeroase documente internaţionale.

Ocrotirea drepturilor şi libertăţilor omului a fost o idee constantă în gândirea anticilor,

egalitatea naturală a oamenilor fiind exprimată de Aristotel în lucrarea sa “Politica”13, astfel

“numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc cu nimic”.

Mai târziu, în tezele renascentiştilor fiinţa umană era considerată a fi autonomă, cu personalitate

proprie, cu drepturi proprii pe care le poate opune statului şi societăţii14.

12 Michel Veron, „Droit penal Special”, Editure Armand Colin, 1999.13 Aristotel, Politica, Ed. Naţională, Bucureşti, 1924, p. 2414 O.Predescu, Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, Ed. Lumina Lex, 1998, p.29.

Printre primele consacrări juridice ale unor drepturi şi libertăţi individuale se afla Magna

Carta din Anglia anului 1215, dispoziţii ce vor fi reluate în unele acte juridice.

Alte acte juridice cu conţinut revoluţionar au fost Declaraţia de Independenţă a coloniilor

engleze din America (54 iulie 1776, Philadelphia) şi Declaraţia drepturilor omului şi

cetăţeanului (26 august 1789) ce cuprind prevederi cu privire la: egalitatea în faţa legii a tuturor

persoanelor, dreptul de a participă direct la elaborarea legilor, garanţii cu privire la reţinere,

arestare şi acuzare, libertatea cuvântului şi a presei, prezumţia de nevinovăţie, dreptul de

proprietate, s.a.

Aceste documente au avut un caracter progresist prin conţinutul şi influenţa pe care au

exercitat-o în lumea întreagă. Astfel, printr-o serie de tratate şi convenţii internaţionale s-au

garantat drepturi şi libertăţi ale individului, cum ar fi: libertatea religioasă, unele drepturi civile şi

politice pentru anumite comunităţi (Actul final al Congresului de la Viena, 1856), protecţia

religiei creştine (Tratatele de la Paris, 1856 şi Berlin, 1878), abolirea sclaviei şi a comerţului cu

sclavi (Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi politice, 1966).

Preocupările majore ale statelor pentru consacrarea drepturilor omului au început, mai cu

seamă, după cele două “experienţe” atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, când omenirea a

înţeles că asigurarea şi menţinerea păcii, precum şi respectarea drepturilor omului nu mai pot fi

considerate şi tratate drept “treburi interne ale statelor”, ele constituind probleme de maximă

importanţă pentru comunitatea internaţională.

I. DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI

art. 1: Toate fiinţele umane se nasc libere.

art. 3: Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa.

art. 9: Nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.

art. 13: Orice persoană are dreptul să circule liber.

Cele patru articole prezentate mai sus se referă strict la apărarea libertăţii persoanei şi

statuează printr-o exprimare simplă şi clară. Acest document a prevăzut o serie de drepturi şi

libertăţi ale persoanei umane cu un grad de generalitate foarte ridicat, nişte veritabile principii

pentru legislaţiile lumii care au consacrat şi protejat ulterior adoptării acestui document aceste

drepturi.

Articolul prim al celui mai important document al drepturilor omului consacră libertatea

persoanei încă de la naştere, ca un drept pe care nimeni nu este în drept să-l vătămeze. Articolul

3 stabileşte această situaţie pentru orice individ, alături de alte două drepturi considerate

indispensabile existenţei umane, adică dreptul la viaţă şi la securitatea personală15.

De asemenea, este interzisă şi prin această declaraţie arestarea, deţinerea sau exilarea în

mod arbitrar sau prin încălcarea reglementărilor legale şi consacrarea în articolul 13 a dreptului

oricărei persoane de a circula liber, prevedere care ne priveşte în mod direct datorită faptului că

protejează tocmai libertatea fizică de mişcare a unui individ.

Până în prezent, Adunarea Generală a ONU a adoptat mai multe convenţii cu privire la

drepturile omului, convenţii care se referă la genocid, tortură, discriminare rasială, apartheid,

sclavie, s.a., România ratificând majoritatea acestora.

În cadrul Conferinţei internaţionale a Naţiunilor Unite privind drepturile omului s-a

proclamat că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului “constituie o obligaţie pentru membrii

comunităţii internaţionale”16.

II. PACTUL INTERNAŢIONAL PRIVIND DREPTURILE

CIVILE ŞI POLITICE ALE OMULUI

art. 9: Orice individ are dreptul la libertate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa

decât pentru motive legale.

art. 10: Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi cu respectarea

demnităţii inerente persoanei umane.

Suspendarea sau limitarea acestor drepturi este posibilă numai în mod excepţional.

Astfel, Pactul referitor la drepturile civile şi politice acordă statelor autoritatea să limiteze

sau să suspende exerciţiul unor drepturi numai în cazul în care un pericol public, care este

declarat ca fiind excepţional printr-un act oficial, ar ameninţa existenţa naţiunii.

Totuşi, suspendarea sau limitarea nu pot fi autorizate decât în măsura strictă pe care

situaţia o cere, fără nici o discriminare de rasă, sex, limbă, religie sau origine socială.

15 Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol. I, Instrumente universale, IRDO, Bucureşti, 2002, p.34.16 O. Predescu, op, cit. , p. 41

Potrivit pactului, orice cetăţean particular care pretinde că a fost victima unei discriminări

sau a unei încălcări a drepturilor sale fundamentale de către statul parte căruia îi aparţine, după

epuizarea căilor de recurs interne, se poate adresa Comitetului Drepturilor Omului.

III. CONVENŢIA PRIVIND REPRIMAREA TRAFICULUI

CU FIINŢE UMANE ŞI A EXPLOATĂRII

PROSTITUŢIEI SEMENILOR17

Prevede o serie de măsuri pentru limitarea fenomenului traficului de carne vie şi a

reţelelor de exploatare a prostituţiei la nivel internaţional.

Această convenţie de dată recentă a venit în întâmpinarea noilor aspecte ale fenomenului

infracţional remarcate în ultimul timp şi care au dat naştere unor fapte de un pericol social

deosebit de grav.

IV. CONVENŢIA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

art.5: Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă individuală. Excepţie fac:

a) persoanele reţinute legal;

b) persoanele care nu se supun executării unei hotărâri judecătoreşti

definitive;

c) persoanele bănuite de săvârşirea unei infracţiuni;

d) minorii deţinuţi în mod legal;

e) persoanele susceptibile de a fi contactat o boală contagioasă, alcoolicii,

toxicomanii şi vagabonzii;

f) persoanele reţinute pentru a împiedica pătrunderea lor ilegală pe un

teritoriu statal.

Şi acest document internaţional consacră dreptul la libertate pentru orice persoană

prevăzând în mod expres excepţiile acestui drept fundamental.

Concluzii rezultate din prevederile internaţionale:

În art. 1 al celui mai important document al drepturilor omului, este consacrată libertatea

persoanei încă de la naştere, sintagma „toate fiinţele umane se nasc libere" urmărind să

stabilească o realitate obiectivă, aceea a libertăţii oricărui individ, independentă de situaţia 17 Principalele instrumente internaţionale privind drepturile omului la care România este parte, vol. I, Instrumente universale, IRDO, Bucureşti, 2002, p.189.

părinţilor din care acesta s-a născut, locului unde s-a născut, timpului sau orice alt criteriu care ar

putea duce la vreun fel de discriminare. Aşadar libertatea nu se câştigă, nu se moşteneşte, nu se

dobândeşte în timp, ea pur şi simplu există pentru oricine. Odată cu faptul naşterii persoana este

liberă, libertatea nefiind un drept supus vreunei modalităţi(condiţie sau termen) sau prescripţiei.

De asemenea, acest drept este consacrat tuturor persoanelor, odată cu această reglementare

dispărând orice formă de discriminare în acest sens.18

Art. 3 al aceluiaşi document consacră dreptul oricărei persoane la viaţă, la libertatea şi la

securitatea sa. De remarcat în primul rând faptul că se repetă acest drept la libertate, aceasta

pentru a da importanţă sporită şi apoi ordinea consacrării celor mai importante drepturi ale

persoanei: dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la securitate19. Aşadar libertatea constituie

o valoare fundamentală, urmând celei mai înalte-viaţa.

Art. 9 trece oarecum de la caracterul de maximă generalitate al celor precedente arătând

că există şi trebuie să existe şi cazuri de restrângere a libertăţii unui individ, rezultă astfel că

libertatea nu este şi nu poate fi absolută, dar în cazurile de restrângere trebuie respectate nişte

reguli stricte pentru a evita producerea vreunui abuz. Este pusă în pericol existenţa unui drept de

maximă importanţă, a cărui încălcare trebuie să fie justificată de un interes major, lucru rezultat

şi din legislaţiile naţionale ale multor state, ce consacră o multitudine de condiţii privind

reţinerea sau arestarea oricărei persoane.

În concluzie, după cum s-a văzut şi din prezentarea extraselor de mai sus, libertatea fizică

a persoanei constituie şi a constituit întotdeauna o preocupare importantă a convenţiilor şi

tratatelor internaţionale. Această importanţă a rezultat şi din natura acestui drept al persoanei

fizice, inerent unei dezvoltări normale a acesteia şi unei conduite sociale care să asigure un

climat social armonios.

Trebuie să spunem că aceste documente internaţionale sunt doar nişte simple declaraţii,

ele nu sunt obligatorii, rămânând la latitudinea statelor dacă să le aplice sau nu, în ce formă să

facă aceasta şi ce sancţiuni să stabilească pentru încălcarea acestor dispoziţii. În momentul de

faţă reglementările internaţionale despre care discutăm au fost acceptate de foarte multe state şi

au ajuns parte în reglementările statelor respective în mod constant. De asemenea, au apărut pe

plan mondial şi diverse organizaţii regionale care şi-au propus să apere aceste drepturi pe plan

18 Revista „Drepturile Omului” nr. 5/1998, Irina Moroianu Zlătescu, „Liber sau nu”, p.2419 I. Cloşcă, I. Suceavă, „Tratat de drepturile omului”, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1995.

regional, acestea adoptând la rândul lor o serie de documente care să prevadă astfel de

reglementări, încercând astfel să facă mai uşoară implementarea acestor idei în spaţiul legislativ

al statelor. Nu există la ora actuală stat care să nu garanteze cel puţin un minim de drepturi de

acest gen cetăţenilor săi şi acest fenomen este în continuă dezvoltare, în sensul în care

majoritatea statelor caută să asigure cetăţenilor săi drepturi care să le asigure o cât mai bună

convieţuire20.

În orânduirile feudală şi sclavagistă, conţinutul libertăţii şi sfera folosirii ei poartă

amprenta dominaţiei economice, politice şi ideologice a claselor exploatatoare.

Revoluţiile burghezo-democratice şi instaurarea democraţiei şi statului burghez au

însemnat înscrierea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în declaraţii si constituţii, Declaraţia

drepturilor omului şi cetăţeanului, dictată de Revoluţia franceză din anul 1789, însemnând o

izbândă şi un punct de plecare. Revoluţia franceză a fost pentru popoare punctul de plecare a

unor avânturi noi, ideea libertăţii şi egalităţii fiind din om în om ca o faclă sfântă care se impunea

tuturor ca un scop ce trebuie atins. Izbânda revoluţiilor burghezo-democratice a dus la cucerirea

libertăţii mult visate, dar aşa cum arăta Marx în opera sa "Capitalul", aceasta nu era decât

libertatea de a dobândi proprietatea, îndeosebi asupra mijloacelor de producţie, libertatea de a

desfăşura activităţi economice.

Odată cu formarea conştiinţei de sine, problema libertăţii devine parte integrantă a

acţiunilor revendicative, ea cunoscând în diverse ţări consacrare legislativă, dar fiind lipsită de

garanţiile materiale de realizare a sa. Adevărata libertate este posibilă numai într-o societate

democratică ce creează condiţiile de exercitare optimă a libertăţii cetăţenilor, de manifestare

multilaterală a personalităţii umane, de afirmare a principiilor echităţii şi umanismului.

De-a lungul timpului au fost adoptate numeroase documente politico-juridice începând cu

actele vechii Rome şi cu cele din timpul feudalismului care au format ulterior conţinutul

fundamental al tuturor "bills of rights" şi terminând cu Declaraţia drepturilor omului şi

cetăţeanului ce a urmat Revoluţiei franceze de la 1789, Declaraţia universală a drepturilor omului

adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1948, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi

politice ale omului adoptat de Adunarea Generală a ONU în 1966, Convenţia europeană pentru

apărarea drepturilor omului semnată la Roma în 1950, Actul final al Convenţiei de la Helsinki

din 1974.

20 I. Suceavă şi colectivul, „Omul şi drepturile sale”, Tipografia M.I., 1991

Ocrotirea juridică a drepturilor şi libertăţilor persoanei se poate face numai ţinându-se

seama de măsura în care exercitarea lor în interes propriu nu contravine intereselor generale ale

societăţii, celorlalţi membrii ai societăţii, ordinii de drept statornicite. Ideea este, de altfel,

cuprinsă şi în art.29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care prevede că fiecare

persoană este supusă, în exercitarea drepturilor sale, unor îngrădiri prevăzute de lege, "în scopul

asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor altora şi în scopul satisfacerii

exigenţelor juste cerute de morală, de ordinea publică şi de bunăstarea generală, într-o societate

democrată". Libertatea este, aşadar, o valoare socială condiţionată de gradul de dezvoltare a

societăţii care, pe plan juridic, îmbracă forma dreptului de a valorifica în practică toate însuşirile,

atributele, interesele şi dorinţele