elemente introductive in managementul organizatiei
TRANSCRIPT
MANAGEMENT GENERAL
I. Elemente introductive în managementul organizaţiei
“Management înseamnă sarcini. Managementul este o disciplină. Dar management înseamnă şi oameni. Fiecare realizare managerială este realizarea
unui manager. Fiecare eşec este eşecul unui manager.”
Peter Druker
I.1. Conceptul de management
I.1.1. Etimologia
Termenul management derivă de la latinescul "manus"- mâna şi ca expresie literară
"manevrare", "pilotare". Alexandru Graur sublinia faptul că, de la latinescul "manus" s-a
format în limba italiană "mannegio"- prelucrarea cu mâna, de unde prin intermediul
cuvântului francez "manége" a trecut în limba română cu semnificaţia de "loc unde sunt
dresaţi caii". Din franceză, cuvântul a fost împrumutat de limba engleză sub forma verbului
"to manage" care înseamna a administra, a conduce, derivat mai apoi "manager" şi "manage-
ment", ceea ce ar însemna "conducător" şi "conducere". Rezultă deci că verbul englez "to
mange" are aceeaşi rădăcină ca şi termenul românesc "manej" şi cel italian "maneggio" şi
anume termenul latin "manus'', adică mână. Pe masură ce limba italiană a evoluat verbul
maneggiare a capatat două nuanţe, două sensuri, din care unul concret de a mânui un cal şi alt
sens abstract, calitativ de a mânui cu dexteritate.
Conturarea managementului ca ştiinţă a început în primii ani ai secolului al XX-lea,
identificându-se cu mişcarea pentru conducerea ştiinţifică, apărută în SUA în primul deceniu
al acestui secol, care lupta pentru ideea existenţială a maximizării rezultatelor activităţii
individuale sau colective cu eforturi minime.
Deşi conducerea a existat, într-o formă rudimentară, practic de la începutul vieţii
organizate a comunităţii omeneşti, apariţia târzie a interesului deosebit pentru domeniul
managementului şi a primelor studii sistematice ale acestuia se explică prin aceea că doar la
un anumit grad al dezvoltării industriale şi tehnologice a societăţii este posibilă şi necesară
sistematizarea cunoştinţelor şi închegarea unor teorii specifice.
I.1.2. Definiţii ale conceptului de management
Dintre definiţiile şi accepţiunile multiple oferite de către diverşi teoreticieni şi
practicieni termenului de management, vom prezent în continuare câteva dintre acestea:
Managementul este „ arta şi ştiinţa de a-i face pe alţii să acţioneze în aşa fel încât să se
atingă obiectivele unei organizaţii; este procesul de statuare şi îndeplinire a obiectivelor, prin
realizarea unor funcţii de bază, specifice, în dirijarea şi utilizarea resurselor umane, materiale
şi financiare ale organizaţiei”.
Mai exact managementul poate fi definit ca”un set de activităţi (incluzând planificarea
şi luarea deciziilor, organizarea, conducerea, controlul) îndreptate spre resursele organizaţiei
(umane, financiare, fizice şi informaţii), cu scopul atingerii obiectivelor organizaţionale fiind
un mod eficient şi eficace. Un manager, atunci, este o persoană a cărei principală
responsabilitate este de a efectua procesul de management”.
Managementul reprezintă „organizarea şi coordonarea activităţilor unei organizaţii, în
conformitate cu anumite politici şi pentru îndeplinirea unor obiective definite”.
De asemena managementul „este coordonarea şi conducerea activităţilor proprii şi a
altora pentru atingerea obiectivelor finale. Scopul managementului este de a îndeplini
sarcinile necesare pentru a permite organizaţiei să îşi atingă obiectivele sale”.
Aşadar managementul reprezintă un proces conştient de conducere şi coordonare a
activităţilor individuale şi de grup, precum şi de mobilizare şi alocare a resurselor organizaţiei
în vederea îndeplinirii obiectivelor acesteia în concordanţă cu misiunea, finalităţile şi
responsabilităţile sale economice şi sociale. Astfel, acesta reprezintă un cumul de activităţi
efectuate pentru atingerea obiectivelor organizaţiei eficace şi eficientă prin previziune,
organizare, coordonarea, antrenarea şi controlul resurselor organizaţiei.
Prin urmare termenul “management” este un termen generic căruia i se pot atribui
multiple interpretări. Din anumite puncte de vedere oricine poate fi privit ca fiind, într-o
anumită măsură, un manager. Orice persoană are o anumită libertate de a face sau nu un
anumit lucru şi are un oarecare control asupra planificării şi organizării muncii sale. În
general însă managementul implică considerarea unui context mai larg decât cel individual şi
exercitarea unei autorităţi formale asupra activităţilor şi performanţelor altor persoane. Astfel,
managementul:
are loc într-un context organizaţional structurat, pe baza unor roluri prestabilite
este direcţionat către atingerea unor scopuri şi obiective
se realizează prin eforturile altor persoane
utilizează sisteme şi proceduri.
Indiferent de definiţia adoptată, există anumite trăsături universal valabile:
Managementul se aplică oricărui tip de organizaţie
Managementul există la diferitele nivele (ierarhice) ale unei organizaţii
Obiectivul major al tuturor managerilor este acelaşi: acela de a crea valoare
Managementul implică atât eficienţă (a face lucrurile cum trebuie) cât şi eficacitate (a
face lucrurile care trebuie).
Scopul (obiectivul general) managementului: asigurarea eficienţei unui sistem economic.
Necesitatea managementului: îndeplinirea scopului - realizarea obiectivelor de grup.
Rolul managementului: dirijarea (coordonarea) activităţilor umane organizate - prin
intermediul acţiunilor manageriale grupate în ceea ce numim funcţii ale managementului:
- planificare,
- organizare,
- conducere (comanda - coordonare),
- control.
Prin organizaţie se întelege un grup de persoane organizate în vederea realizării unui
obiectiv sau mai multora, prin interacţiunea lor cu mijloace de muncă asupra unor obiecte ale
muncii. Trăsăturile comune ale organizaţiilor sunt următoarele:
- există o serie de finalităţi dorite exprimate prin obiective;
- se stabileşte un plan de realizare a obiectivelor prin care sunt precizate ţintele, modalităţile
de asigurare a acestora şi resursele necesare;
- la conducere se află manageri.
I.1.3. Management – ştiinţă sau artă ?
În general, ştiinţa reprezintă o cunoaştere sistematică a lumii. Această sistematizare
cumulativă de cunoştinţe şi experienţă a condus în toate domeniile la apariţia, formularea şi
consolidarea ştiinţei. Sistematizarea ştiinţifică induce coerenţa, rigoarea şi structura,
asigurând astfel o comunicare mai bună.
Există astăzi o serie de criterii care permit recunoaşterea unui ansamblu de cunoştinţe ca
fiind (definind) o ştiinţă. Un prim criteriu constă în posibilitatea măsurării. Astfel, este suficient
să ne gândim că obiectivele stabilite prin exercitarea funcţiei de prevedere a managementului, pot
şi trebuie să fie măsurate, dimensionate, pentru a accepta introducerea coerenţei, rigorii şi
structurii în domeniul managementului. O colecţie de cifre nu este însă suficientă pentru a se
afirma că un anumit conducător desfăşoară o activitate ştiinţifică. Ştiinţa începe în practică, prin
observarea şi colectarea de date cu scopul fundamental de a descoperi legi, principii, noi structuri
ale faptelor şi proceselor.
Explicarea faptelor prin ipoteze, care în urma repetatelor testări, au rezistat în timp
căpătând statutul de legi, constituie un alt criteriu de recunoaştere a ansamblului de cunoştinţe
din domeniul managementului ca aparţinând unei ştiinţe.
Managementul este considerat în acelaşi timp şi o artă, întrucât pe lângă cunoştinţele
de specialitate, managerul are nevoie şi de talent pentru a pune în practică cunoştinţele
acumulate, pentru a adapta sistemele, metodele, tehnicile de management la condiţiile
concrete ale obiectivului condus. De aceea managementul ca oricare altă artă (medicina,
ingineria, baletul sau contabilitatea) necesită cunoştinţe ordonate (ştiinţifice) pentru a ajunge
la un rezultat concret, dezirabil.
I.1.4. Organizaţiile şi managementul
Organizaţiile sunt componente ale societăţii contemporane care creează sau mijlocesc
crearea bunurilor şi serviciilor necesare existenţei noastre şi ni le pun la dispoziţie.
Organizaţiile sunt spaţiul în care populaţia ocupată îşi petrece cea mai mare parte a vieţii
active, primind o răsplată materială şi morală proporţională, în general, cu calităţile pe care le
posedă şi cu munca depusă.
Realizarea obiectivelor organizaţiei impune efectuarea unui ansamblu de procese de
muncă. Aceste procese de muncă se clasifică în: procese de execuţie; procese de
management.
Procesele de execuţie sunt ansamblul acţiunilor prin care forţa de muncă acţionează
asupra capitalului în vederea obţinerii de produse, servicii sau desfăşurarea de acţiuni cu
caracter funcţional (aprovizionare, vânzare, contabilitate, personal, etc.)
Procesul de management reprezintă ansamblul integrat al acţiunilor de prevedere,
organizare, coordonare, antrenare a personalului şi control–reglare, exercitate de sistemul
conducător în vederea stabilirii şi realizării obiectivelor organizaţiei.
Managementul firmei reprezintă o componentă a ştiinţei managementului, de fapt cea
mai dezvoltată, cunoscută şi importantă (peste 50% din literatura mondială de management
este consacrată firmei).
Explicaţiile acestui lucru:
- firma este agentul economic de bază al fiecărei economii, principalul generator de
valoare şi valoarea de întrebuinţare în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea
majoritatea populaţiei ocupate în fiecare ţară, indiferent de nivelul său de dezvoltare;
- în al doilea rând, primele cristalizări ale managementului au avut ca obiect firma,
întreprinderea, care în continuare a fost un teren fertil pentru inovările pe planul
teoriei şi practicii manageriale, cu contribuţia directă şi nemijlocită a unui mare număr
de persoane.
Momentul esenţial al procesului de management îl reprezintă decizia managerială,
moment ce se regăseşte în toate funcţiile managementului.
Exercitându-şi funcţii sale, managementul pune în mişcare o serie de activităţi
specifice, grupate după omogenitatea lor în funcţiunile organizaţiei (cercetare-dezvoltare,
producţie, comercială, financiar-contabilă, personal).
Cel care a identificat şi analizat pentru prima dată procesele de management a fost
Henri Fayol. El a definit 5 funcţii principale: previziunea, organizarea, comanda, coordonarea
şi controlul.
Sfera de activităţi specifice proceselor de muncă se circumscrie sistemului de producţie
şi cuprinde un ansamblu unitar format din forţa de muncă, obiecte ale muncii şi mijloace de
muncă, completat cu o serie de cunoştinţe, informaţii şi metode de lucru, a căror interacţiune
este dirijată spre atingerea unui obiectiv predeterminat.
I. 2. Evoluţia principalelor şcoli de management
Studiind literatură de specialitate în domeniul managementului putem observa că
există multiple clasificări ale şcolilor de management, grupate după principiile şi natura
conceptelor utilizate cu preponderent. Pe măsură ce condiţiile economice şi sociale s-au
schimbat, s-au modificat şi modalităţile prin care managerii înţelegeau să ajute la atingerea
obiectivelor organizaţionale. În opinia specialiştilor, sunt clasificate 5 curente sau şcoli
principale: clasică (tradiţională), ştiinţifică, a relaţiilor umane, cantitativă, sistemică şi
contextuală.
1. Şcoala clasică (tradiţională)- este reprezentată de F.W. Taylor, considerat
fondatorul ştiinţei managementului, care în lucrarea sa "The Principles of Scientific
Management" publicată în anul 1911 arată că "sistemul managementului ştiinţific implică
o revoluţie completă a stării de spirit a muncitorilor şi în acelaşi timp o revoluţie a stării
de spirit a celor care sunt de partea conducerii", identificând următoarele principii
fundamentale ale managementului:
* Studiul tuturor cunoştinţelor tradiţionale, înregistrarea, clasificarea şi
transformarea acestora în legi ştiinţifice;
* Selecţia ştiinţifică a muncitorilor, perfecţionarea calităţii şi cunoştinţelor acestora;
* Punerea în aplicare a studiului muncii de către muncitori ştiinţific antrenaţi;
* Repartizarea aproape egală a muncii executate în întreprindere între muncitori şi
manageri;
* Realizarea cooperării între oameni, în locul individualismului haotic.
Alţi reprezentanţi de seamă ai acestei şcoli sunt: G. Barth, H. Gantt, Frank şi Lillian
Gilbreth, E. Filene, H. Koontz, C. O'Donnel, H. Fayol (Unii autori îl considera pe pe Henry
Fayol adevăratul "părinte" al managementului - a delimitat funcţiile managementului şi
funcţiunile firmei, a formulat un set de principii ale managementului şi a identificat
atributele managerului. În opinia sa, funcţiile managementului, funcţiunile organizaţiei şi
atributele managerilor sunt:
a. Funcţiile managementului: a prevedea (a evalua viitorul şi a-l pregăti), a
organiza (a întreprinde, a dota o întreprindere cu materiale, utilaje, capital şi resurse umane
pentru a putea funcţiona), a comanda ("a trage cele mai mari foloase de la cei care formează
unitatea în interesul întreprinderii"), a coordona (a realiza armonia între toate componentele
întreprinderii, pentru a-i facilita funcţionarea şi succesul) şi a controla ( a verifica dacă totul
se petrece conform programului adoptat şi principiilor amise);
b. Funcţiunile organizaţiei: tehnica, financiară, comercială, contabilă, de
securitate şi managerială;
c. Atributele managerilor: calitaţi fizice (sănătate, vigoare), mentale (abilitatea de
a înţelege şi a învăţa, judecata, vigoare mentală şi adaptabilitate), morale (fermitate,
responsabilitate, iniţiativă, loialitate, tact şi demnitate), educaţionale (autoperfecţionare) şi
experienţă (vechime în muncă).(Slide 5)
d. Principiile managementului
* Diviziunea muncii bazată pe specializarea necesară pentru creşterea eficienţei;
* Autoritate şi responsabilitate, o combinaţie între competenţa dată de poziţia
managerului şi cea dată de trăsături ale personalităţii (inteligenţa, experienţa, trăsături
morale);
* Disciplina, ordine, echitate, iniţiativa, stabilitate, echilibru, spirit de echipă;
* Unitatea de comandă - fiecare salariat să primească ordine de la un singur
superior;
* Unitatea de conducere - toate deciziile să pornească din vârful ierarhiei;
* Subordonarea intereselor individuale celor generale;
* Remunerarea - un maximum de satisfacţii atât executanţilor cât şi managerilor;
* Înlănţuirea nivelurilor ierarhice -circuite scurte între nivelul superior şi cel
inferior al managementului.
În concluzie, meritul principal al şcolii clasice îl reprezintă contribuţia decisivă la
conturarea ştiinţei managementului, delimitarea funcţiilor manageriale şi funcţiunilor
organizaţiei şi elaborarea unor principii ştiinţifice de management. Accentul a fost pus
pe cercetarea funcţiunilor de organizare şi producţie, neglijându-se elementele de natură
resurselor umane şi a relaţiilor firmei cu mediul ambiant.
2. Şcoala ştiinţifică : orientarea managementului ca ştiinţă a fost mai puternic
definită în Statele Unite de către Frederick Taylor, care a subliniat nevoia examinarii unor
fenomene reale a analizării şi experimentării şi considera că managerului îi revine rolul de a
descoperi cea mai bună modalitate de desfăşurare a muncii sub îndrumarea sa. La baza
acestor cercetări stătea accentul pus pe eficienţă.
Abordarea lui Taylor a fost aceea de a analiza fiecare post în vederea identificării elementelor
sau mişcărilor distincte care alcătuiesc munca fizică. Următoarea sarcină era aceea de a
observa modul în care aceste elemente puteau fi reproiectate sau modificate în aşa fel încât să
fie definită cea mai bună sau mai rapidă metodă de a munci.
3. Şcoala relaţiilor umane este reprezentată de D.Mc. Gregor, E. Mayo, Ch.
Arghiris, O. Gélinier, H. Maslow şi se caracterizează prin situarea resurselor umane ale
firmei pe primul plan în procesul de management, stabilind un set de principii, reguli şi
metode care să asigure valorificarea superioară a potenţialului uman. Caracteristica
dominantă a studiilor comportiste este utilizarea conceptelor şi metodelor sociologice şi
psihologice, cum sunt: sistemul de valori, comportament individual şi organizaţional,
aptitudini, personalitate, caracter, temperament, leadership, cultură organizaţională,
sociograma, studiul grupurilor, dinamica de grup, etc.
A luat naştere odată cu o serie de studii privind productivitatea muncii la uzina
Western Electric din Hawthorne, în Illinois. Investigaţia iniţială de la Hawthorne a analizat
rezultatul muncii angajaţilor în diferite condiţii de iluminare. În anii 20 lumina electrică abia
era răspândită, iar companiile electrice susţineau că muncitorii pot produce mai mult în
condiţiile îmbunătăţirii iluminatului. Rezultatul studiului lui Mayo a arătat însă că
productivitatea muncii creştea indiferent de intensitatea luminii, productivitatea creştea
datorită faptului că, pe perioada desfăşurării experimentului, stilul managerial s-a
schimbat: cei din conducere acordau o mai mare atenţie muncitorilor şi totodată aceştia
erau mai atent supravegheaţi.
Dacă şcoala clasică aborda mecanicist structura organizatorică, prin luarea în
considerare numai a relaţiilor formale care decurg din documentele de formalizare a
acesteia, şcoala relaţiilor umane investighează aspectele informale ale managementului,
bazate pe grupul informal şi autoritatea informală.
În cadrul acestei şcoli s-au dezvoltat teorii cu privire la motivare şi sistem
motivational, tipuri de manageri şi stiluri de management, managementul participativ, cu
scopul de a identifica noi modalităţi de creştere a eficienţei activităţii economice prin
stimularea şi motivarea resursei umane.
Un aport deosebit l-a avut Douglas Mc Gregor, care, pornind de la ideea ca în
exercitarea funcţiilor managementului, managerii pornesc de la o anumită opinie asupra
naturii şi comportamentului factorului uman, a emis cunoscutele teorii X şi Y.
o Teoria X are la bază următoarele premise:
Fiinţa umană medie este inevitabil predispusă la delăsare în muncă.
Datorită delasării şi dispreţului faţă de muncă, oamenii trebuie constrânşi, sau
pedepsiţi pentru a-i determina să muncească;
Omul mediu preferă să fie condus, evită răspunderea, are amibţie relativ redusă;
Omul mediu este indiferent la necesităţile organizaţiei din care face parte;
Omul mediu doreşte doar avantajele materiale, neglijând nevoile psihosociale.
o Teoria Y se bazează pe următoarele premise:
Consumul de efort fizic şi intelectual este necesar ca odihna şi distracţia;
Omul mediu învaţă nu numai să accepte, îndeplinească şi să-şi asume
responsabilităţi, ci şi să şi le asume din proprie initiaţivă;
Omul mediu nu doreşte să-şi maximizeze doar avantajele economice, ci şi pe cele de
natură psihosocială;
Controlul extern si amenintarea nu sunt mijloace de atragere la realizarea
obiectivelor.
o Managerii care pornesc de la premisele teoriei X vor dezvolta un stil de
management autoritar, în timp ce adepţii teoriei Y vor dezvolta un stil de
management democratic, folosind metode participative de conducere.
o Pornind de la cele două teorii, un alt reprezentant al şcolii sociologice, Octav
Gélinier a elaborat teoria Z ca o combinaţie a celor două.
În concluzie, şcoala sociologică se caracterizează prin:
Situarea în prim planul cercetărilor a factorului uman;
Evidenţierea importanţei stimulentelor de natură psihosocială asupra creşterii
performanţelor organizaţiei;
Promovarea unui stil de management participativ;
Evidenţierea elementelor de natură informală, a grupurilor informale şi organizării
informale.
Alte şcoli:
4. Şcoala cantitativă este reprezentată de A. Kauffman, J. Starr, C. Afanisiev, F.
Goronzy şi se caracterizează prin rigurozitatea abordării fenomenelor şi proceselor de
management, prin creşterea gradului de fundamentare a deciziilor folosind instrumentarul
matematic şi statistic. Studiile elaborate în şcoala cantitativă s-au concentrat asupra
activităţii de producţie, a funcţiilor de previziune şi organizare, meritele principale
constând în adaptarea instrumentarului statistico-matematic la cerinţele practicii economice,
conferind un plus de rigurozitate şi precizie analizelor manageriale şi soluţiilor strategice
propuse.
4. Şcoala sistemică - reprezintă de fapt o sinteză a şcolilor precedente, fiind un
rezultat al creşterii gradului de complexitate al fenomenelor economice, manageriale şi nu
numai. La baza ideilor acestei şcoli stă conceptul de "sistem", care reprezintă un
"ansamblu de elemente organizat pe baza legăturilor de intercondiţionare, a cărui
funcţionare permite atingerea unor obiective". Aşadar, organizaţia de tip economic,
firma, este văzută ca un sistem complex (productiv, social, economic) aflat în strânsă
interdependenţă cu mediul ambiant.
5. Şcoala contextuală
Deşi mulţi autori consideră contemporană şcoala sistemica, un grup de manageri,
consulatanţi şi cercetători ai secolului XXI, au fondat şcoala contextuală care are la bază
premisa că nu există "reţeta succesului" în management, respingând cu fermitate ideea
formulării unor principii, metode şi tehnici de conducere universal valabile.
Şcoala contextuală recomandă fiecărui manager să identifice contextul în care
evoluează firma pe care o conduc şi să aleagă acele metode şi instrumente sau să respecte
acele principii şi reguli care sunt adecvate, compatibile cu situaţia respectivă. Cu alte
cuvinte, să alegi soluţia potrivită la momentul potrivit, fără a fi tributar unor reguli stricte
pe care le recomandă ştiinţa managementului. În concluzie, acelaşi stil de management
practicat în contexte diferite, poate avea consecinţe diametral opuse.
Şcoli contemporane de gândire managerială
La ora actuală, domeniul managementului nu este dominat doar de o şcoală managerială.
Preocuparea fiind aceea de a unifica într-o perspectivă coerentă diversele accente pe care se
axează numeroasele şcoli de gândire managerială existente.
Astfel se continuă o parte a tradiţiei deschise de Henri Fayol, prin importanţa acordată
funcţiilor managementului activităţi ca planificarea, organizarea, îndrumarea,
coordonarea şi controlul, care caracterizează munca unui manager. În această şcoală de
gândire este inclusă şi nevoia de a studia rolurile managerului.
Aaceastă şcoală încearcă să includă rezultatele cercetărilor actuale din ştiinţele
comportamentale, şi a dus la naşterea unei noi discipline numită comportament
organizaţional. Se evidenţiază, stilul managerial, pe managementul participativ, munca în
echipă, dinamica grupului, comportamentul individual, motivare şi comunicare, şi se
consideră că este necesară integrarea într-o abordare coerentă a unui mare număr de cercetări.
Această şcoală, care a avut un impact puternic asupra managementului, susţine că
managerii trebuie să privească organizaţia ca pe un sistem, un sistem deschis care
interacţionează cu mediul şi care este alcătuit din subsisteme interne legate între ele
(subsistemul tehnic, subsistemul social şi subsistemul administrativ). O schimbare sau o
dereglare a unei părţi din sistem afectează celelalte părţi.
Una dintre cele mai recente tendinţe în gândirea managerială este aceea de a privi
organizaţia ca o cultură sau subcultură. Acest cadru de referinţă operează o distincţie între
aspectul material şi aspectul imaterial al culturii: aspectul material include factorii fizici
(clădiri, aspect, echipament şi tehnologie), în timp ce aspectul imaterial include valorile,
normele, simbolurile şi scopurile care definesc modul în care oamenii ar trebui să
trăiască şi să se comporte (corect şi greşit, important şi neimportant) şi identifică scopurile
pe care oamenii le consideră motivante pentru a muncii.
I. 3. Principii ale managementului organizaţiei
La baza conceperii şi exercitării managementului organizaţiei se află un ansamblu de principii
care au aceeaşi triplă determinare socio- economică, tehnico-materială şi umană. Aceste
principii se divid, în funcţie de sfera de cuprindere a proceselor de management şi a
ansamblului activităţilor care alcătuiesc organizaţiile, în generale şi specifice.
Principiile generale, prezentate succint în continuare, exprimă nivelul de dezvoltare al
ştiinţei managementului şi fundamentele teoretice preconizate pentru modelarea de ansamblu
a sistemelor de management ale organizaţiilor, alcătuind împreună un sistem a cărui
cunoaştere şi aplicare este indispensabilă pentru toţi managerii şi pentru personalul de
specialitate implicat în managementul activităţilor.
Dintre aceste principii, cele mai importante sunt:
· principiul creşterii eficienţei, conform căruia orice sistem de management
urmăreste obţinerea unor efecte maxime cu cheltuieli cât mai reduse;
· principiul gestiunii economice, pe baza căruia, în esenţă, managementul trebuie
să urmărească utilizarea judicioasa a factorilor de producţie, administrarea raţională a
resurselor proprii, atrase şi împrumutate şi desfăşurarea unei activităţi care să asigure
recuperarea capitalului şi obţinerea de profit;
· principiul unităţii conducerii şi răspunderii, conform căruia întregul sistem de
management trebuie astfel conceput încât fiecare manager să aibă stabilite precis
atribuţiile, responsabilităţile şi sfera de acţiune;
· principiul competenţei profesionale şi motivării salariaţilor – conform căruia
este necesar ca pe fiecare treaptă ierarhică să se găsească cele mai competente
persoane şi fiecare salariat să fie motivat corespunzător;
· principiul flexibilităţii, conform căruia sistemul de management trebuie să se
caracterizeze prin supleţe, fapt ce i-ar permite adaptarea continuă la schimbările ce au
loc la nivelul organizaţiei sau mediului extern.
Managementul ca stiinta si practica este sensibil la schimbarile care au loc in
societate, el adaptandu-se permanent unor particularitati determinate de traditii, cultura
nationala, obiceiuri, dar si de tipul si specificul organizatiei in care se aplica.
I. 4. Managementul ca ştiinţă interdisciplinară
Managementul modern implică un mare număr de abilităţi şi orientări, dintre care multe
presupun abilităţi legate de statistică, utilizarea tehnologiei informaţiei, contabilitate şi
matematică. Managementul pune accent pe rezolvarea raţională a problemelor şi pe gândirea
logică. Cum managementul implică în mod necesar oameni, este de o mare importanţă
deţinerea de abilităţi interpersonale – abilitatea de a lucra cu indivizii, dar şi cu echipe de
lucru. Pentru a avea succes, un manager trebuie să îndeplinească mai multe roluri şi funcţii.
Domeniul managementului se intersectează cu un mare număr de discipline – ştiinţe
sociale, logică, filozofie, matematică, tehnologie informatică, relaţii internaţionale,
lingvistică şi cultură. Pentru a fi bine pregătit, viitorul manager are nevoie de un bagaj bogat
de cunoştinţe din domenii variate şi de abilităţi care să îi permită să îndeplinească o serie de
funcţii; toate acestea îl vor ajuta să îşi îmbunătăţească din punct de vedere calitativ deciziile
şi abilităţile.
Prin specificul său, cercetarea stiintifică în management implică idea de
interdisciplinaritate, dezvoltarea sa producandu-se in cadrul unor stranse relatii cu alte
domenii stiintifice, prin promovarea si extinderea cercetarilor multidisciplinare. În prezent,
caracterul interdisciplinar al investigatiilor manageriale este amplificat de următoarele
tendinte:
- conturarea managementului la nivel microeconomic si microsocial ca o stiintă socială,
umană, care vizează extinderea si amplificarea cercetării acestui domeniu din perspectiva
valorilor cultural-manageriale, sociale, de traditie a fiecărei organizatii economice;
- punerea în practică, într-o viziune sistemică, interdisciplinară a principiilor de bază ale
investigatiei manageriale;
- cresterea productivitătii muncii de cercetare;
- conturarea sistemului de abordare stiintifică a magementului firmei, cu accent pe teoria
generală a managementului;
- nevoia implicării creatiei stiintifice în cunoasterea factorilor cu incidentă reală asupra
actiunilor manageriale concrete;
- dezvoltarea dinamica a domeniului managerial prin extinderea bazei sale factuale..
Este de remarcat cã, deşi disciplinã distinsã, cu domeniul bine delimitat, managementul
este totuşi o disciplinã de interferenţã, integratoare, globalã, care opereazã cu noţiuni din:
- discipline generale (matematicã, teoria sistemelor, ciberneticã);
- discipline sociale (filozofie, psihologie-- studierea şi prognozarea comportamentului
indivizilor, determină factorii ce contribuie sau împedică comportamentul raţional al acestora;
sociologie-lărgeşte baza metodologică a conducerii prin studierea sistemelor sociale în care
indivizii intră în relaţii reciproce, studiază comportamentul uman in grupe; drept şi legislaţie;
praxicologie(Ramură a ştiinţei care studiază structura generală a acţiunilor umane şi a condiţiil
or eficacităţii acestora);
- discipline economice (economie, finanţe, comerţ);
- discipline tehnice şi tehnologice de specialitate descriind cât mai corect procesul de
producţie.
Managementul se dezvoltã în prezent prin amplificarea şi extinderea cercetãrilor în
diverse domenii. Se contureazã, pe de o parte, tendinţa de diferenţiere a ramurilor de
cercetare, iar pe de altã parte, se amplificã tendinţa de integrare în vederea cuprinderii
aspectelor complexe ale conducerii (informatica, cibernetica, teoria sistemelor etc.). Se
formeazã, astfel, un sistem al conducerii care cuprinde numeroase discipline în plinã evoluţie,
cunoştiinţele acestora integrându-se într-un sistem logic structurat sub forma unor teorii, legi,
principii ale managementului.
Se afirmã cã managementul este, poate, cea mai inexactã dintre ştiinţe. În
particular, aceasta se datoreazã faptului cã se ocupã de fenomene asupra cãrora ştim încã prea
puţin. Nu trebuie uitat, însã, cã şi în ştiinţa, poate cea mai exactã - fizica - sunt zone întregi
unde cunoaşterea se dezvoltã pe bazã de speculaţie şi ipotezã.
Managementul ca stiinta interdisciplinara:
BIBLIOGRAFIE
1. Griffin. W. Ricky, Fundamentals of management, 6th edition, Canada, Suoth Western College
Pub. 2011
2. Nicolescu Ovidiu, Verboncu Ion, Fundamentele managementului organizaţiei,
Editura Tribuna Economică,
3. Ursachi Ioan, Management, Bucureşti, ASE
4. Verboncu Ioan, M. Zalman, Management şi performanţe, Editura Universitară,
Bucureşti, 2005.
5. Graur Alexandru, Argumente "pro" şi "contra" adoptării termenului "management în limba
română: Discuţie organizată de revista Forum. nr. 2
6. ***, http://www.businessdictionary.com/definition/management.html, accesat la data de 14 octombrie 2011.