DOCTRINE POLITICE – CONSERVATORISMUL

Cel mai faimos dicton conservator, acela al vicontelui Falkland, spune că: atunci când

nu este necesar să schimbi nimic, este necesar să nu schimbi nimic. Dictonul

conservator nu interzice schimbarea în sine, ci numai schimbarea inutilă şi inoportună,

adică acea modificare impusă nu de realitatea socială, ci de proiectele unei imaginaţii

necontrolate.

Pentru conservatori, valoarea şi valabilitatea principiilor este determinată de consensul

public. Existenţa unei ordini sociale (tradiţionale) raţionale dă sens şi valabilitate practică

aranjamentelor instituite deliberat. Edmund Burke, fondatorul gândirii conservatoare,

semnala că: “Moravurile sunt mai importante decât legile. De moravuri depind, în mare

măsură, legile.” Este indiscutabil că atitudinea conservatoare presupune respect şi o

anumită loialitate faţă de tradiţii, după cum, în multe cazuri, implică o anumită nostalgie

faţă de trecut, chiar şi – uneori – faţă de chipul său oarecum întunecat. (Ambrose Bierce

observa cu maliţie că un conservator este un om îndrăgostit de relele existente).

Însă ideea conservatoare nu implică un ataşament complet şi necenzurat faţă de orice

tradiţii; ea nu presupune ecuaţia gerontocratică şi maniheistă “tradiţional=bun, nou=rău”.

Atitudinea conservatoare nu se confundă cu orice atitudine reacţionară şi nu se bazează

pe utopia inversă a reeditării trecutului. Axa conservatorismului nu este supremaţia

absolută şi caracterul sacrosanct al tradiţiilor, ci numai ascendenţa şi necesitatea

tradiţiilor; ele constituie cadrul indispensabil al funcţionării oricăror aranjamente sociale

“raţionale”. Conservatorismul este un fel special de tradiţionalism. Principiul “raţional” îşi

pierde orice valoare atunci când tradiţia nu a creat consensul asupra înţelesului şi

aplicabilităţii sale. Iar atunci când el poate fi aplicat cu succes, aceasta se datorează nu

principiului în sine, valabilităţii sale universale, ci consensului public subadiacent care

permite funcţionarea lui. Mai precis, tradiţiile legitimează orice formă de orânduire

socială.

Conservatorismul îşi concentrează efortul nu asupra construcţiei unor modele ideale de

aranjament social “raţional”, a conceperii de norme, reguli, principii, idealuri care să

guverneze existenţa socială, ci asupra obiectivului pragmatic al dezvoltării şi optimizării

formelor de viaţă materială sau spirituală. Politica proprie conservatorismului nu constă

în nimic altceva decât în practica obişnuită, “cotidiană”, a rezolvării problemelor unei

comunităţi omeneşti, fiind o “politică a imperfecţiunii” şi a compromisului.

Conservatorismul nu este decât un pragmatism politic. Pragmatismul conservatorismului

implică un imens scepticism faţă de mecanismele economice exemplare, soluţii-algoritm

care nu trebuie decât să fie aplicate corect, după tipic, modele sociale, reţete politice. În

absenţa principiilor şi a formulelor universale, se pune întrebarea: cum poate aspira

conservatorismul la o implicare politică activă pentru depăşirea obstacolelor cu care se

confruntă o comunitate? Pe de o parte, prin regândirea fiecărei situaţii-problemă pe

baza datelor ei particulare, a caracteristicilor specifice. Rezultatul acestei regândiri este,

bineînţeles, o propunere de rezolvare; însă nu una extrasă dintr-un rezervor anterior de

soluţii-tip, ci una axată pe un aranjament pragmatic ad-hoc, pe baza datelor specifice

situaţiei; soluţiile conservatoare nu sunt nimic mai mult decât aranjamente pragmatice

adaptative. Asistenţa socială, sistemul de ajutorare a membrilor defavorizaţi ai

comunităţii au luat naştere ca astfel de aranjamente adaptative (ele sunt datorate nu

socialiştilor, ci conservatorilor britanici care l-au iniţiat în a doua jumătate a secolului

XIX). Soluţiile conservatoare sunt adaptative nu pentru că urmăresc perpetuarea

situaţiei existente, ci pentru că urmăresc eficacitatea practică, imposibil de atins fără o

adaptare la particularităţile locale. Conservatorismul este, sub acest aspect, un realism

politic. Pe lângă dimensiunea adaptativă, conservatorismul are şi o dimensiune critică.

El reclamă depăşirea obstacolelor sociale nu prin inventarea de panacee, ci prin critica

oricăror panacee. Plăsmuirea de panacee şi de reţete universale constituie o înclinaţie

permanentă a gândirii, iar această înclinaţie se manifestă cu atât mai intens cu cât

problemele şi suferinţele oamenilor sunt mai acute. Conservatorismul nu se poate baza

pe altceva decât pe experienţă. Gândirea realistă, critică, de tip pragmatic nu are altă

sursă de inspiraţie decât experienţa. David Hume, unul din părinţii fondatori ai viziunii

conservatoare, afirma că experienţa are meritul de a ne fi prevenit cu privire la propria-i

failibilitate.

Pragmatismul conservator, ca şi tendinţa de a reacţiona critic la orice reţete universale

sau principii canonice determină şi o altă caracteristică extrem de

semnificativă:contextualismul. Un cunoscut exemplu, în acest sens, este oferit de

atitudinea Partidului Conservator din Marea Britanie faţă de controlul economiei

exercitat de stat; în contextul de la 1830, atitudinea sa a fost favorabilă menţinerii

acestui control, pentru ca în contextul din 1890 ea să devină negativă.

Politicile conservatoare au ca numitor comun ideea moderaţiei şi a creşterii treptate, nu

pe aceea a schimbării radicale şi bruşte. Conservatorismul este desigur un gradualism;

dar nu (sau nu exclusiv) pentru că ar avea oroare de schimbarea bruscă în sine, ci dintr-

un anumit simţ al realităţii: pentru că nu crede că ceva important (deci, înrădăcinat într-o

formă de viaţă omenească) poate fi schimbat brusc.

Conservatorismul nu crede în virtuţile magice ale unei libertăţi individuale maximalizate

doctrinar. El nu vede libertatea ca pe o valoare în sine, supremă şi autonomă.

 

CONSERVATORISMUL ROMÂNESC

 

Franţa a dezvoltat în modul cel mai radical elementele iluministe şi raţionale ale

conştiinţei, devenind o purtătoare a “gândirii abstracte”, iar Germaniei i se poate atribui

rolul complementar de a fi făcut o armă spirituală din gândirea istorico-organică

conservatoare.

În analiza conservatorismului, trebuie făcută distincţia

între conservatorism şitradiţionalism. Tradiţionalismul desemnează “o caracteristică

universal umană”, exprimă tendinţa de a se ţine tenace de tradiţie, de neaderare decât

cu greutate la nou. A mai fost numită această tradiţie şi “conservatorism natural”. S-a

încetăţenit însă şi denumirea de tradiţionalism, preferată de Max Weber.

Tradiţionalismul este rezistenţa dintâi la orice nou.

I. Ca şi liberalismul, conservatorismul îşi are şi el rădăcinile în Revoluţia franceză.

Este reacţia socială, politică, intelectuală la acest remarcabil eveniment. După

Mannheim, Revoluţia a creat condiţiile sociale şi politice care au determinat apariţia

conservatorismului. Conservatorii resping conceptul burghez de egalitate care stă la

baza concepţiei burgheze de libertate.

1. Pentru conservatori, oamenii sunt prin natura lor intimă inegali şi adevărata libertate consistă în posibilitatea ce se acordă fiecăruia de a-şi dezvolta ceea ce are particular. Conservatorii resping libertatea atomistică, libertatea abstractă şi egalitatea indivizilor, care nu au cum să fie egali.

2. Conservatorii resping concepţia burgheză a proprietăţii.

3. O altă trăsătură esenţială a gândirii conservatoare este aderenţa la ceea ce este imediat, la concret.

4. Înţelegerea particularului de către conservatorism este făcută prin continuarea trecutului. Progresistul trăieşte prezentul ca început al viitorului, în timp ce, pentru conservator, prezentul e ultima etapă a trecutului.

Acestea ar fi trăsăturile esenţiale ale conservatorismului contra-revoluţionar, ale

conservatorismului ca reacţie hotărâtă la Revoluţia franceză. Acest conservatorism nu

înseamnă tot curentul conservator. Este doar partea sa iniţială. Încă din timpul

restauraţiei, un alt tip de conservatorism, radical diferit de precedentul, se dezvoltă.

 

II. Şi acest alt tip de conservatorism se manifestă ca o reacţie. Ca o reacţie a elitei

împotriva unor stări de fapt, cum ar fi închiderea indivizilor într-un feroce individualism. O

caracteristică a acestui conservatorism este anti-conformismul, a opoziţiei faţă de felul în

care încrederea în opinia publică devine o altă specie de religie, în care profetul e

majoritatea. După Ortega y Gasset, elitele au guvernat societăţile până la sfârşitul

secolului XIX. La un moment dat, masele au răsturnat elitele şi li s-au substituit,

instaurându-se dominaţia exercitată de “omul de masă” şi înfrângerea aristocraţiei

intelectuale. Este susţinută salvgardarea individului de tirania majorităţii, precum şi

autonomia societăţii civile de opresantul aparat birocratic generat de societatea

democratică de masă.

 

III. Conservatorismul român se aseamănă cu conservatorismul european în

genere. Dar, spre deosebire de liberalism, el se revendică şi dintr-o realitate

românească proprie, din tradiţii proprii. El moşteneşte ideologic pătura conducătoare a

Principatelor Române. În ţările vecine României de la sud, în Bulgaria sau actuala

Iugoslavie, această clasă conducătoare a lipsit în secolele asupririi turceşti. În Ungaria şi

Polonia, această clasă conducătoare a existat, dar, prin catolicism, e orientată de la

început spre Occident. Românii stabilesc fără intermediari relaţia cu Occidentul. Singura

apropiere care s-ar putea face ar fi cu clasa conducătoare din Rusia, care, mai bogată şi

apropiată mai dinainte de Occident, a influenţat şi clasa conducătoare română, mai cu

seamă în timpul deselor ocupaţii ruseşti ale Principatelor în secolele XVIII şi XIX.

 

În România, conservatorismul îmbracă aceleaşi două aspecte pe care le îmbracă şi în

Occident:

1. Se manifestă ca reacţie la spiritual revoluţionar, în impulsionarea unor transformări sociale prea repezi. Principala creaţie a conservatorismului românesc este teoria formelor fără fond, considerată de unii cercetători drept “un mod specific românesc” de a răspunde “provocării istoriei”, “o forma mentis românească”, una din “marile idei teoretice ale Europei”.

2. Ca reacţie la democraţia de masă. Se caracterizează prin cultivarea spiritului de elită, neîncrederea în inovaţiile rapide şi apărarea valorilor în cultură.

Ceea ce a încercat conservatorismul în România a fost să păstreze şi să întărească

individualitatea proprie poporului român.

 

Sursa: Concepte universale şi realităţi româneşti, Alina Mungiu-Pippidi