CONFLICTELE ÎNGHEȚATE ȘI EFECTELE LOR ASUPRA GEOPOLITICII MĂRII NEGRE

1. Introducere

Bazinul Mării Negre şi zona adiacentă acestuia reprezintă de 200 de ani o punte de

legătură deosebit de importantă între Est și Vest, o regiune a lumii care datorită acestui

specific, a favorizat relațiile de schimb economic. Poziţionată la confluenţa a două religii, cea

creştină şi cea islamică, dar şi între două mari familii de popoare, slave şi turcice, deţine un

spațiu geopolitic important, caracterizat de o izolare politică, având ca factori favorizanţi

enclavizarea regiunii şi depărtarea faţă de Oceanul Planetar.

Dacă se ia în calcul doar criteriul geografic, regiunea cuprinde cele şase state riverane

Mării Negre (România, Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia şi Bulgaria). Totuşi, termenul de

„extins” face trimitere mai degrabă la aspecte de ordin politico-economic, decât geografice,

astfel încât trebuie incluse ţări precum Republica Moldova, Armenia, Azerbaidjan şi Grecia

datorită importanţei lor politice, economice şi strategice. Aşadar, regiunea extinsă a Mării

Negre se întinde de la Balcani până la Marea Caspică, devenind una din cele mai dinamice

zone din perioada de după Războiul Rece.

Sfârșitul Războiul Rece, prin prăbușirea URSS, va pune punct sistemului de sfere de

influență bipolar de dimensiuni mondiale, aducând un vid de putere deosebit de important, ce

s-a manifestat, în special, de-a lungul zonelor de graniță ale conflictului. Astfel, pe fondul

distrugerii accelerate a puterii sovietice, zona adiacentă a Mării Negre, este martora formării

de noi state, într-un mediu caracterizat de puternice accente naționaliste. Aceste state și-au

stabilit granițele conforme cu împărțirea teritorială sovietică, care nu ținea cont de structura

etnică a populației. Acest fapt a determinat apariția unor tendințe separatiste, transformate în

conflicte armate. Intervenția Rusiei ca mediator în calitate de moștenitoare a URSS, a avut ca

rezultat acutizarea lor și transformarea acestora în conflicte îngheţate.

Nici unul din teritoriile aflate în discuție nu are ieșire directă la Marea Neagră, iar în

două dintre cazuri, nici statele din care fac parte aceste teritorii – Republica Moldova și

Azerbaijanul. Toate aceste conflicte au însă un impact imposibil de neglijat asupra geopoliticii

Mării Negre și asupra relațiilor politice și economice care se țes în acest spațiu și între acest

spațiu și restul lumii. Astfel, conflictele afectează alianțele dintre statele din regiune, rutele

conductelor de petrol și gaze, generează valuri de refugiați și sunt, toate, legate de poziția

Rusiei ca actor cheie în zona Mării Negre.

2. Definirea conceptului de conflict înghețat

Conceptul de „conflict înghețat” pare facil de definit: el se referă la conflicte care nu

au fost soluționate dar care nu se derulează în termeni de lupte armate, ci se perpetuează o

stare de fapt care nu este caracterizată nici de pace, nici de război1. Analizată în amănunt,

sintagma desemnează o situaţie conflictuală acută, dar fără recurs la violenţa armată pe scară

largă, din cauza epuizării reciproce a combatanţilor în faza anterioară de conflict militar şi/sau

a descurajării exercitate de prezenţa unei puteri regionale sau a unei mari puteri din afara

sistemului. Părţile se percep ca fiind, în continuare, în situaţia de a avea scopuri incompatibile

şi miza este de tip „joc cu sumă nulă”. Prin urmare, principala preocupare a fiecăreia este de a

acumula putere, atât prin consolidare economică şi politică, la nivel intern, prin înarmare, cât

şi prin eventuale alianţe cu alte state; şi de a-şi ameliora poziţia relativă faţă de adversari.

Rezolvarea finală a conflictului este amânată voluntar, în aşteptarea unei conjuncturi

favorabile când adversarul va fi convins sau constrâns să cedeze.2

3. Prezentarea conflictelor înghețate

3.1 Conflictul din Transnistria

Conflictul din Transnistria este un conflict politic între Republica Moldova și

autoproclamata Republica Moldovenească Nistreană cu privire la exercitarea controlului

asupra raioanelor aflate pe malul stâng al râului Nistru și orașul Tighina. Conflictul a început

în anul 1990, imediat după proclamarea independenței Republicii Moldovenești Nistrene.

În 1991 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de Independență a

Republicii Moldova, al cărei teritoriu cuprindea și raioanele din stânga Nistrului. Parlamentul

moldovenesc a cerut guvernului URSS "să înceapă negocierile cu guvernul moldovenesc cu

privire la ocupația ilegală a Republicii Moldova și retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul

moldovenesc".

După ce Moldova a primit statul de membru al ONU (2 martie 1992), președintele

moldovean Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva forțelor rebele care

atacaseră posturi de poliție loiale Chișinăului de pe malul estic al Nistrului. Rebelii, ajutați de

trupele sovietice, și-au consolidat controlul peste cea mai mare parte din zona disputată.

1 Dov LYNCH, Russian Peacekeeping Strategies towards the CIS: The Cases of Moldova, Georgia and

Tajikistan, London, RIIA and Macmillan, 2000, p 45.

2 Şerban Filip Cioculescu, Dileme strategice, politice şi juridice ale „Conflictelor

îngheţate” din zona lărgită a Mării Negre, „Infosfera”, anul I, nr. 4/2009, p. 37

La 21 iulie 1992 Republica Moldova și Federația Rusă au semnată o Convenție cu

privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii

Moldova. Chiar și după încetarea focului, Rusia a continuat să ofere regimului separatist

sprijin militar, politic și economic, permițându-i să supraviețuiască și conferindu-i un anumit

grad de autonomie vizavi de Moldova.

Până la această dată negocierile nu au avut succes, principalele motive fiind refuzul

ambelor părți de a se recunoaște oficial, precum și lipsa de interes în plan internațional.

3.2 Conflictul din Nagorno-Karabach

Regiunea Autonomă Karabahul de Munte sau Nagorno-Karabah a fost o unitate

administrativ-teritoriala a R.S.S. Azerbaidjan, în cadrul U.R.S.S. Populația sa era majoritar

armeană și constituie în prezent Republica (de facto independenta) a Karabahului de Munte.

Conflictul armeano-azer a fost primul conflict interetnic din spațiul ex-URSS.

Începând cu finele anului 1987, populația din Nagorno-Karabah, sprijinită de conaționalii din

Republica Sovietică Socialistă Armeană, a revendicat teritorii ce făceau parte din teritoriul

Armeniei istorice dar erau oficial atribuite RSS Azerbaidjan. Pe atunci, ambele state erau

republici componente ale URSS iar frontierele țineau cont predominant de motivații de natură

economică. La 19 februarie 1988, majoritatea armeană din provincie a început manifestații în

favoarea alipirii regiunii la Armenia, iar în 1989 Sovietul Suprem al Armeniei a adoptat o lege

de anexare a acesteia. Imediat după pregătirea politică a urmat faza violentă a acestui proces:

tentativele azere de deportare a satelor armene limitrofe a aprins confruntarea interetnică

(februarie 1988) și a dus la organizarea unităților armene de autoapărare care au fuzionat mai

târziu într-o veritabilă armată. Aceasta a sfârșit prin a elibera aproape întreg teritoriul regiunii

de trupele azere si a stabili un coridor de comunicare cu Republica Armenia.

Până în 1992 armenii au ocupat teritoriile dintre Armenia și Karabahul de Sus în timp

ce zvonuri contradictorii de ambele părți au determinat populația azera să se refugieze în estul

Azerbaidjanului. În total, aproximativ 20% din suprafața inițiala a R.S.S. Azerbaidjan (au fost

ocupate de trupe pro-armene. Din cauza războiului, Azerbaidjanul a pierdut peste 20.000

oameni - militari și civili. Ca urmare a conflictului, circa 1 milion de refugiați din regiuni

ocupate trăiesc în condiții extrem de mizere, neglijați și marginalizați de autoritățile azere.

Cu toate că ONU a arătat un anumit interes față de conflict (Consiliul de Securitate a

adoptat patru rezoluții — 822, 853, 873, 884 — cerând retragerea armatei armene din

teritoriile ocupate), de problema respectivă s-a ocupat o altă instituție – OSCE, prin grupul

său special de la Minsk. Părțile implicate în conflict, cu interese și motivații atât de

divergente, au sabotat constant ieșirea din acest conflict înghețat. Azerbaidjanul insistă să-și

mențină integritatea teritoriala iar Armenia urmărește prezervarea unor teritorii cât mai întinse

din teritoriul său istoric, teritorii încă locuite de armeni, insistând asupra principiului

autodeterminării naționale.

3.3 Conflictul din Abhazia

Conflictul georgiano-abhaz a fost unul dintre cele mai sângeroase și atroce din istoria

post-sovietică. De-a lungul dominației sovietice, abhazii au avut de suferit în special pe plan

cultural, datorită închiderii unor școli abhaze și introducerea unui alfabet georgian. Numărul

lor a scăzut dramatic în urma măsurilor luate de conducerea sovietică și a fluxului mare de

georgieni, ruși sau armeni aduși pe teritoriul Republicii Autonome Abhazia devenind astfel,

minoritari. Ca urmare, au existat o serie de neînțelegeri majore între abhazi și georgieni, în

anul 1957, respectiv 1967, dar din cauza sistemului autoritar, conflictele deschise au fost

prevenite. Tensiunile au continuat în octombrie 1978 în Tbilisi în 1981 au avut loc o serie de

proteste împotriva “privilegiilor abhaziene”, georgienii acuzând politicile îndreptate împotriva

lor, precum și lipsa de influență politică în Abhazia.

Pe data de 9 aprilie 1989, un grup de demonstranți georgieni a susținut în Tbilisi

suportul pentru independența Georgiei,iar în august 1990, Sovietul Suprem al Abhazie a

proclamat Abhazia o republică unională totală și, totodată desprinderea ei de Georgia.

Războiul din Abhazia din august 1992, a fost declanșat ca urmare a proclamării independenței

Abhaziei la 23 iulie 1992. Această decizie a venit ca urmare a refuzului noii conduceri

georgiene de a accepta rezoluția președintelui abhaz din iunie 1992, cu privire la o federație

sau confederație.

În data de 14 august 1992, Garda Națională georgiană împreună cu poliția au

intervenit în Abhazia pentru a restabili ordinea. Trupele georgiene, au ocupat în scurt timp de

la declanșarea războiului, capitala Suhumi și mare parte a Abhaziei. În conflict a fost

implicată și Rusia, care prin inițiativa președintelui Boris Elțîn a reușit să determine cele două

părți să semneze în septembrie, un acord de încetare a focului. Acordul a fost încălcat datorită

refuzului conducerii Georgiei de a părăsi Abhazia, fapt ce a determinat Rusia să intervină

militar.

Un alt acord a fost elaborat în 27 iulie 1993, care prevedea retragerea trupelor

georgiene, demilitarizarea ambelor părți și întoarcerea la un guvern legal în Abhazia. În

decembrie 1993, s-a încheiat un acord important de încetarea a focului, care a fost în mare

parte respectat, deși au mai existat câteva incidente în 1998.

De-a lungul războiului, eforturile de mediere a conflictului au venit, în special, din

partea Rusiei și a ONU, pentru ca o dată cu înțelegerea asupra păcii din 1993, să li se alăture

și SUA, Franța, Germania și Marea Britanie. ONU a trimis în anul 1993, o misiune de

observare, care și-a îndreptat atenția asupra implementării acordului de încetare a focului.

La 15 mai 1994 a fost semnat un acord final de încetare a focului, care a determinat

UNOMIG (Misiunea Organizației Națiunilor Unite din Georgia) să desfășoare observatorii săi

pentru menținerea păcii, în special în sudul Abhaziei. Câteva luni mai târziu, Abhazia a

adoptat o nouă constituție, prin care își proclama independența (4 noiembrie 1994).

3.4 Conflictul din Osetia de Sud

Spre sfârşitul anilor 1980, ca urmare a creşterii naţionalismului georgian şi mişcării lor

pentru independenţă, apare în 1988 Frontul Popular al Osetiei de Sud, fiind o structură creată

de Centrul Unional pentru a tempera şi contrabalansa mişcarea de independenţă a Georgiei.

Frontul cerea o autonomie mai mare a regiunii cu scopul final de unificare cu Osetia de Nord

rusească. Pe 11 decembrie 1990 guvernul georgian a lichidat statutul Osetiei de Sud

tensionând mai mult conflictul, care a şi izbucnit direct în război pe data de 5 ianuarie 1991.

Pe 5 ianuarie 1991 forţele georgiene au intrat în capitala Osetiei de Sud. Militanţii

osetini au răspuns prin arderea şcolilor şi caselor georgiene din oraş, în timp ce georgienii au

atacat satele osetine. În februarie 1992 luptele au escaladat cu implicarea directă a Rusiei.

Majoritatea observatorilor independenţi au fost de acord că militari ruşi de rang înalt au fost

implicaţi în conflict, participând la instruirea unităţilor militare osetine. Pentru a evita o

confruntare directă cu Rusia Georgia a fost nevoită să accepte negocieri, pe 24 iunie 1992

şeful Consiliului de Stat al Georgiei Edward Şevarnadze întâlnindu-se cu preşedintele Rusiei

Boris Elţîn. Pe 14 iulie 1992 a fost semnat „Acordul de încetare a focului” de la Dagomiş.

Ca urmare a semnării acestui acord, a fost instituită o operaţie de menţinere a păcii

controlată de Comisia de Control Unită Rusia-Georgia-Osetia (de Sud şi de Nord), ce avea

sub dispoziţia sa patrule militare în acelaşi format. La 6 noiembrie 1992 OSCE a trimis o

misiune în regiune cu scopul de a monitoriza operaţiunea de menţinere a păcii.

Negocierile de reglementare a conflictului au început pe 30 noiembrie 1995, Rusia şi

OSCE căpătând statutul de mediatori. Cel mai mare succes al negocierilor a fost consemnat în

mai 1996 când cele 2 părţi au semnat „Memorandumul de măsuri pentru obţinerea securităţii

şi încrederii reciproce”.

Conflictul capătă noi dimensiuni în contextul debarcării influenţei americane în

regiunea Caucazului, aceasta având loc în noiembrie 2003 datorită „Revoluţiei Trandafirilor”,

o revoluţie finanţată şi susţinută politic de Statele Unite. Înlăturarea de la putere a lui Edward

Şevarnadze, un simbol al influenţei Rusiei, şi accederea la putere a lui Mihail Sakaşvili,

susţinut masiv de SUA, a înrăutăţit situaţia din zonă adăugând la divergenţele de interese deja

existente din regiune şi antagonismul ruso-american.

La 26 ianuarie 2005, s-a prezentat în cadrul sesiunii Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei viziunea Georgiei de reglementare a conflictului, planul fiind prezentat de

pe 27 octombrie 2005 la Viena în cadrul Consiliului Permanent al OSCE. SUA şi OSCE şi-au

exprimat suportul pentru acest plan, la 6 decembrie OSCE adoptând unanim o rezoluţie în

care sprijinea planul georgian. Conform acestui plan, Osetia de Sud urma să facă parte din

Georgia, având însă o autonomie destul de largă. Incidentele din 3 septembrie (atacul asupra

unui helicopter georgian) şi din 31 octombrie 2006 nu au dus la reapariţia confruntărilor, dar

au tensionat situaţia. Pe 12 noiembrie 2006 au avut loc în Osetia de Sud 2 alegeri rivale şi 2

referendumuri simultane.

Din păcate din primăvara 2008 de când Moscova a anunţat legături mai strânse cu

regiunile separatiste Abhazia şi Osetia de Sud relaţiile Rusiei cu Georgia s-au deteriorat

semnificativ. Doborârea unei drone georgiene la 21 aprilie şi acuzaţiile reciproce plus decizia

Moscovei de a trimite trupe suplimentare în Abhazia au adus la o nervozitate maximă între

aceste ţări încît la 6 mai ministrul georgian al reintegrării a declarat că Georgia este „foarte

aproape” de un război cu Rusia.

Această criză a dat naştere în 7 august 2008, la un război care implica Georgia şi

Rusia, împreună cu regiunile separatiste ale Georgiei, Osetia de Sud şi Abhazia. În timpul

nopţii de 7 spre 8 august 2008, Georgia a lansat o ofensivă militară pe scară largă împotriva

Osetiei de Sud, în încercarea de a recupera teritoriul. Rusia a reacţionat prin desfăşurarea de

unităţi ale Armatei a 58-ruse şi trupele aeropurtate ruse din Osetia de Sud, şi lansarea de

lovituri aeriene împotriva forţelor georgiene în Osetia de Sud şi a obiectivelor militare şi

logistice din Georgia corespunzătoare. Rusia a susţinut aceste acţiuni ca fiind o intervenţie

necesară umanitară şi de impunerea a păcii. Forţele ruse şi osetine au luptat împotriva forţelor

georgiene din Osetia de Sud a lungul a patru zile, cea mai grea luptă având loc în Ţhinvali.

Prin intermediul medierii de către preşedinţia franceză a Uniunii Europene, părţile au ajuns la

un acord de încetare a focului la 12 august, semnat de Georgia, pe 15 august de la Tbilisi şi de

către Rusia, pe 16 august la Moscova. Câteva săptămâni după semnarea acordului de încetare

a focului, Rusia a început retragerea trupelor sale din Georgia. Forţele ruseşti au rămas

staţionate în Abhazia şi Osetia de Sud în cadrul acordurilor bilaterale cu guvernele din

regiune.

4. Efectele conflictelor înghețate asupra geopoliticii Mării Negre

În ciuda acestor conflictele, Europa continuă să accepte situaţia existentă, considerând

status quo-ul din regiune ca fiind sustenabil. În fapt orice instabilitate regională poate afecta

grav securitatea europeană, iar acceptarea situaţiei prezente constituie un risc pe termen mediu

şi lung.

În context, Uniunea Europeană trebuie să abordeze unele din cauzele profunde ale

problemelor din regiune, care includ conflictele prelungite, proasta guvernare, crima

organizată şi traficul de droguri şi de fiinţe umane, subdezvoltarea economică, permiţând

celor trei ţări din Caucazul de Sud (Armenia, Azerbaidjan şi Georgia) integrarea în proiectele

politice şi economice europene. Această situaţie va necesita acţiuni îndrăzneţe, o strategie mai

nuanţată pentru gestionarea relaţiilor cu Rusia, şi o abordare multilaterală, globală a

securităţii. Importanţa Caucazului de Sud în contextul geopoliticii europene şi globale a

constituit un subiect de discuţie în perioada ce a urmat sfârşitului Războiului Rece. Armenia,

Azerbaidjan şi Georgia au fost considerate „călcâiul lui Ahile” al Uniunii Sovietice, în

perioada când reprezentau graniţa dintre blocul comunist şi NATO. Printre moştenirile fostei

U.R.S.S. se numără şi cele trei regiuni separatiste: Abhazia şi Osetia de Sud desprinse

din cadrul Georgiei, şi Nagorno-Karabah din Azerbaidjan. Cele două regiuni georgiene au

fost recunoscute de Rusia, Nicaragua, Venezuela şi Nauru, în timp ce Nagorno-Karabah a

rămas nerecunoscută, dar continuă să aibă sprijinul Armeniei. Situaţia ambiguă a celor trei

regiuni separatiste constituie o ameninţare pe termen lung la adresa securităţii geopoliticii

regionale, dar şi globale. Datorită proximităţii este o ameninţare mai ales la adresa Uniunii

Europene.

Spre deosebire de restul statelor din Europa, Federația Rusă este un beneficiar al

acestei stări de fapt. De asemenea, Rusia are o politica externă foarte agresivă, folosind orice

mijloc de a-si întări statulul și puterea în bazinul Mării Negre

După dezmembrarea URSS , politica externă rusă în relaţie cu regiunea Mării Negre s-

a restructurat trecând dea-lungul celor 22 de ani de istorie post-sovietică prin 4 faze:

-Faza iniţială(1991-1994) caracterizată prin izbucnirea unor conflicte etnice armate

care în perioada sovietică fuseseră îngheţate .Apare un nou status-quo post-sovietic

-Faza cecenă înfăţişată de cele două războaie purtate de Federaţia Rusă în

Cecenia(1995-2002)

- Faza de refacere(2003-2008) în care Rusia începe să fixeze acţiunile prioritare pentru

strategia sa regândită.

În septembrie 2003, Preşedintele Vladimir Putin definea regiune Marea Azov-Marea

Neagră ca fiind de maxim interes strategic pentru Rusia. De aceia conducerea de la Moscova

era obligată să asigure un sistem de securitate eficient pentru rutele sale de transport din

Marea Neagră

· Faza strategiei regionale active(august 2008-prezent) care a debutat o dată cu

operaţiunea militară în Georgia ,având ca scop sprijinirea republicilor separatiste Abhazia şi

Osetia de Sud. Noua strategie pentru regiunea Mării Negre coincide în mare parte cu

trăsătura principală a politicii externe ruse ataşată de principiile realismului politic în care

interesul naţional poate fi apărat doar prin achiziţia de putere,singura care permite

supravieţuirea statului într-un mediu internaţional anarhic.

În viziunea geostrategică rusă , regiunea Mării Negre este văzută ca un proiect strict

regional chiar dacă are aspecte globale şi oferă opţiuni globale pentru Rusia. Conform acestei

strategii , Rusia consideră că este mai îndreptăţită decât Uniunea Europeană sau SUA atunci

când vine vorba de asumarea rolului de lider în problemele regiunii Mării Neagră, din motive

legate de istorie,poziţie geografică,economie şi politică. Cel mult Rusia ar accepta un

leadership în comun cu Turcia. Cu toate acestea , Occidentul percepe Rusia ca pe o putere

exterioară, chiar dacă ea este una dintre cele şase ţări din Marea Neagră.

Viziunea rusă concentrată pe interesul regional pe care îl are Marea Neagră este cea

care face diferenţa faţă de viziunile SUA şi a UE. Controlul în regiunea Mării Negre este

pentru Rusia ca o unealtă regională în atingerea obiectivelor în celelalte regiuni precum Asia

Centrală şi Orientul Mijlociu sau un instrument global atunci când luăm în discuţie securitatea

energetică şi expansiunea pieţelor economice. Regiunea Mării Negre este ca un poligon de

teste pentru cele două curente contemporane dominante:regionalizarea şi globalizarea. Cu alte

cuvinte în această zonă se poate dezvolta un parteneriat regional sau dimpotrivă o altă arenă

de competiţie geostrategică, parte a jocului de sumă nulă practicat de Rusia şi de Occident.

Din perspectiva securităţii regionale , Rusia se proclamă ca un susţinător al status-quo-

ului în regiunea Mării Negre. Cu toate aceste ,pentru a-şi apăra interesele , Rusia încurajează

mişcările separatiste din zonă. Pentru a-şi demonstra bunele intenţii , Moscova a luat parte la

exerciţiile militare organizate în comun cu statele NATO şi celelalte state din Marea Neagră.

Aşa a fost cazul în exerciţiile militare Black Sea Harmony şi Active Endeavour.

Rusia percepe ca pe o ameninţare la adresa intereselor sale din regiunea Mării Negre o

serie de evenimente precum decizia Turciei de a permite navelor americane accesul

nerestricţionat prin strâmtorile Dardanele şi Bosfor încălcând astfel Convenţia de la

Montreaux semnată în 1936 şi în care erau prevăzute restricţii ale traficului naval pentru

statele fără acces la Marea Neagră. O altă preocupare pentru Rusia este disputa sa cu Ucraina

în cea ce priveşte strâmtoarea Kerci, care nesoluţionată poate duce la blocarea traficului

navelor ruseşti din Marea Azov în Marea Neagră. Îngrijorătoare pentru lideri ruşi este şi

expansiunea bazelor militare americane din România şi Bulgaria,văzută ca o încălcare din

partea SUA a Tratatului Forţelor Convenţionale din Europa.

Rusia este conştientă că pe termen lung ar putea ajunge singurul stat nemembru

NATO din Marea Neagră, percepând NATO ,Ucraina şi Georgia ca actori care ameninţă

status quo-ul în regiune. Rusia percepe Turcia ca un posibil partener ,având în vedere că turci

vor să păstreze status-quo-ul în Marea Neagră. După Războiul din Georgia din 2008 , Turcia

are oportunitatea de a deveni un mediator în zona Mării Negre ,crescându-şi astfel importanţa

în regiune. Cooperarea Turciei cu Rusia poate fi una favorabilă şi la nivel economic în special

în sectorul energiei unde se pot negocia soluţii de comun acord care în acest fel pot ajuta

Turcia să devină cel puţin parţial poarta energetică a Europei.

Trebuie concluzionat că Rusia nu poate agrea decât un format de securitate regional

atunci când vine vorba de politica sa externă în regiunea Mării Negre.

5. Bibliografie

Adrian CIOROIANU, „Geopolitica Matrioșkăi”, Curtea Veche, 2009.

Rock FAWN (ed.), Ideology and National Identity in Post-Communist Foreign Policies,

London and Portland, Frank Cass, 2004 .

Dov LYNCH, Russian Peacekeeping Strategies towards the CIS: The Cases of Moldova,

Georgia and Tajikistan, London, RIIA and Macmillan, 2000.

*** Institutul Ovidiu Șincai, Transnistria. Evoluția unui conflict înghețat și perspective de

soluționare, București, septembrie 2005

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/actualele-dileme-ale-strategiei-navale-ruse-regiunea-marii-negre, accesat la data de 12.08.2013