conflicte de legi in succesiunii dr international6760

CAPITOLUL II Consideraţii generale

60

Capitolul II

CONFLICTUL DE LEGI ÎN DOMENIUL SUCCESIUNII

Secţiunea I

Consideraţii generale

Instituţia moştenirii este una dintre cele mai vechi instituţii de drept civil alături de cea a proprietăţii, între cele două existând o legătura indisolubilă întrucât naşterea şi dezvoltarea dreptului de moştenire au fost determinate de naşterea dreptului de proprietate şi modificările aduse de-a lungul timpului acestui drept fundamental. Bazele juridice puse de dreptul roman au fost dezvoltate de-a lungul timpului în strânsă corelaţie cu realităţile vieţii sociale, atâta timp cât instituţia moştenirii s-a dovedit a fi în egală măsură strâns legată si de raporturile de familie, iar într-o oarecare măsură de regimul actelor juridice.

În dreptul internaţional privat legăturile strânse pe care le prezintă moştenirea cu regimul bunurilor şi proprietăţii, raporturile de familie, regimul actelor juridice, îndeosebi al liberalităţilor au pus problema determinării legii aplicabile situaţiei juridice avută în vedere, dacă suntem în prezenţa unei probleme ce ţine mai mult de regimul bunurilor, de capacitatea persoanei, de raporturile de familie sau de condiţiile de fond şi formă ale actelor juridice.

Particularităţile date de natura bunurilor succesorale au pus în dreptul internaţional privat problema determinării legii aplicabile în funcţie de natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor ce compun patrimoniul autorului.

CAPITOLUL II Localizarea succesiunilor

61

Secţiunea a II-a

Localizarea succesiunilor

§1. LOCALIZAREA SUCCESIUNILOR IMOBILIARE

A. Preliminarii. Soluţionarea conflictelor de legi cu privire la bunuri şi drepturi reale

a pus problema localizării acestor raporturi juridice, a plasării lor sub autoritatea unei legi naţionale care vădeşte cel mai mare interes în reglementarea situaţiilor juridice privitoare la bunuri şi drepturile reale. Doctrina şi sistemele de drept au reţinut că cea mai bună şi justificată soluţie este cea a localizării în funcţie de obiectul raportului juridic şi prin aceasta determinarea competenţei legii locului situării bunului.

Î acest sens, Savigny arăta că „locul unde se găseşte obiectul este sediul raportului de drept căruia îi furnizează materia"1.

B. Fundamente juridice Consideraţii generale. Trei argumente principale susţin

competenta legii locului situării bunurilor în materia statutului real, respectiv: 1. comoditatea procedeului de localizare, 2. conformitatea cu natura dreptului real şi 3. satisfacerea în egală măsură a intereselor părţilor, ale terţilor şi ale statului.

1. În privinţa primului argument este general admis că dintre diferitele procedee de localizare în funcţie de subiectul raportului juridic, obiectul său ori izvorul raportului juridic, cea mai bună este localizarea după obiectul raportului juridic, evident în măsura în care ea poate fi folosită. Localizarea după obiectul raportului juridic, cât şi după obiectul derivat, material (bunul, lucrul) primeşte avantajul decisiv de a fi cea mai comodă sub aspect practic. Acest merit este cu atât mai evident în materia bunurilor imobile.

2. Al doilea argument este de natură eminamente juridic-civilă şi priveşte natura dreptului. Localizarea statutului real după locul situării

1 Apud P. Mayer, Droit international privé,ed. 4. Editura Montchrestien, Paris, 1991, p.

398.


62

bunului se impune sub aspect juridic întrucât ea corespunde naturii profunde a dreptului real. După cum drepturile personale sau de creanţă sunt definite deseori ca fiind un raport între doi indivizi, dreptul real este definit ca un drept opozabil erga omnes cu privire la un bun. Această definiţie subliniază importanţa bunului în situaţia drepturilor reale. Importanţa deosebită a bunurilor cu privire la care poartă drepturile reale a fost şi sursa confuziei, multă vreme, în secolele trecute cu privire chiar la definirea noţiunii dreptului real, el fiind considerat ca un raport dintre om şi lucru.

Doctrina actuală. Clasificare. Doctrina contemporană a înlăturat această confuzie, arărând că dreptul real este un raport social, între titularul dreptului asupra bunului şi toţi ceilalţi membri ai societăţii cărora le opune dreptul său mod absolut (erga omnes). În virtutea acestui drept real, titularul dreptului poate avea o anumită conduită, cu privire la bun, fără a cere intervenţia altor persoane, iar pe de altă parte poate pretinde tuturor celorlalţi să-i respecte dreptul subiectiv în sensul de a nu-i aduce atingere în nici un fel. La rândul lor, toţi ceilalţi membri ai societăţii au obligaţia generală şi negativă de non facere, adică de a nu aduce atingere dreptului real.

Din acest punct de vedere merită a fi subliniată o părere1 - este adevărat, astăzi, izolată -, potrivit căreia raportul juridic civil este un raport între om şi lucru, că, deci, dreptul real creează un raport imediat şi direct între un lucru şi o persoană.

Acest punct de vedere a fost combătut în literatura de specialitate franceză2, dar şi în cea română. Astfel, Nicolae Titulescu3, sublinia că a admite aceasta, înseamnă a admite că legea poate reglementa conduita lucrurilor, că deci, este posibil să se poată institui o obligaţie în sarcina lucrurilor, ceea ce este o absurditate. Acestui argument îi adăugăm altul la fel de important: raportul juridic civil se formează prin voinţa subiectelor; dacă raportul juridic civil se leagă între o persoană şi un bun, însemnează că bunul poate fi subiect al acestui raport, concluzie inadmisibilă cel puţin datorită faptului că lucrurile nu sunt susceptibile de a avea voinţă, acest

1 Aubry et Rau, Cours de droit civil français, Tome II, ed. 5, Imprimerie et Librairie

generale et Jurisprudence, Paris, 1897, p. 72; a se vedea şi L. şi H. Mazeaud, Leçons de droit civil, Tome II, Paris, 1962, p. 190.

2 Cl. Pasquier, Introduction à la theorie générale et à la philosophie du Droit, Paris, Sirey, 1937, p. 98.

3 N. Titulescu, Observaţiuni asupra reorganizării facultăţilor de drept, Bucureşti. 1904. p. 47 şi urm.


63

proces psihologic lăuntric de care, organic, sunt în stare numai oamenii1. Fiecare drept real este un raport între titularul său şi restul membrilor

societăţii cu privire la un bun. Opozabilitatea erga omnes a dreptului real pune şi mai mult în lumină caracterul fundamental al conduitei individului cu privire la bun, conţinutul specific al raportului juridic de proprietate şi al celorlalte raporturi juridice reale.

Atâta timp cât obiectul raportului juridic joacă un rol esenţial în materia drepturilor reale, este cu atât mai justificată localizarea după obiectul raportului juridic în această materie. De altfel, armonia existentă între procedeul de localizare şi natura dreptului real explică meritul în plus al regulii lex rei sitae de a satisface diferitele interese în prezenţă2. Supunerea statutului real legii locului situării bunului dă satisfacţie atât intereselor părţilor, cât şi ale terţilor şi ale statului pe teritoriul căruia se află bunurile.

Lex rei sitae. In privinţa intereselor părţilor în materie de drepturi reale, acestea se concentrează întotdeauna în locul unde se găseşte, se află bunul, lucrul. Când o persoana dobândeşte un imobil o face pentru a-l locui, a-l exploata, inclusiv sub forma închirierii lui. Toate aceste operaţii juridice se concentrează la locul unde este situat bunul imobil. În plus, nu rareori apar necesare expertize cu privire la starea şi valoarea imobilului, executări silite asupra punerii în posesie etc.

Lex rei sitae dă satisfacţie şi intereselor terţilor. Una din caracteristicile drepturilor reale este opozabilitatea erga omnes. Fiind interesaţi de existenţa unui drept real datorită acestei opozabilităţi, terţii trebuie să se informeze în modul cel mai uşor posibil, ei nu trebuie să fie înşelaţi. Teoria drepturilor reale se sprijină şi pe aceste considerente ce privesc situaţia terţilor. Din perspectiva intereselor terţilor legea locului situării bunurilor este cea care le conferă maximă ocrotire, securitate.

Interesul statului. Un loc aparte în privinţa statutului real îl ocupă interesul statului, iar lex rei sitae răspunde şi acestei cerinţe. Singurele bunuri imobile prin natura lor sunt terenurile, pământul, iar pământul nu este altceva decât teritoriul, bază a puterii politice a oricărui stat.

În doctrina contemporană se arată că aceste avantaje ale soluţiei conflictuale în privinţa statutului real nu trebuie absolutizate3. Se observă

1 I. Dogaru, Drept civil român. Tratat, vol. I, Editura Themis, Craiova, 2000, p. 87. 2 Y. Loussouarn. P. Bourel, Droit international privé, Dalloz, 1988, p, 250. 3 Ibidem, p. 252-254.


64

că regula lex rei sitae se impune cu putere diferită în materia bunurilor imobile şi cea a bunurilor mobile. În timp ce în privinţa imobilelor ea acoperă toate situaţiile juridice (fie că ele privesc bunul ut singuli, fie că privesc bunurile ca o universalitate juridică - succesiuni imobiliare), având în vedere doar statutul real, în timp ce succesiunile mobiliare sunt cârmuite de legea personală a autorului, după regula mobilia sequuntur personam. În doctrina contemporană se susţine, în favoarea acestei soluţii, argumentul că bunurile mobile sunt reputate a se afla la domiciliul autorilor, care este proprietarul lor şi s-a servit de ele în timpul vieţii. Bunurile mobile putând fi deplasate dintr-un loc în altul se prezumă că ele au urmat persoana autorului în timpul vieţii sale, servindu-i spre folosinţă. Deplasarea bunurilor mobile dintr-un loc în altul este un act prin care autorul îşi exprimă nemijlocit, direct şi fără echivoc dreptul de proprietate. Regula are în vedere toate categoriile de bunuri mobile, atunci când le priveşte ca o universalitate juridică.

Dacă s-ar admite aplicarea altei legi pe teritoriul unui stat, cu privire la bunurile ce se află în acest spaţiu juridic s-ar ajunge la situaţia ca regimul bunurilor să fie cârmuit de legi diferite, de regulă după persoana proprietarului. În acest mod s-ar îngreuna încheierea operaţiilor juridice cu privire la bunuri, ar fi chiar un pericol pentru cei care ar încheia aceste operaţii juridice, întrucât ei s-ar putea înşela asupra legii aplicabile şi a conţinutului ei.

Lex rei sitae şi ordinea de drept a statului. Orice altă lege decât cea a locului situării bunurilor ar aduce atingere ordinii de drept a statului, regulilor sale fundamentale de organizare socială, politică şi economică, fapt ce ar atrage veşnica invocare a ordinii publice în dreptul internaţional privat. S-ar ajunge astfel la situaţii ce sunt contrare reglementărilor din dreptul internaţional privat, scopului, finalităţii sale sociale şi juridice, fapt ce nu poate fi admis. Faţă de aceste fundamente de ordin juridic (politic şi social-economic), unii autori1 au arătat că regula lex rei sitae dobândeşte, de principiu, un caracter juridic imperativ, excepţie făcând regimul succesiunilor mobiliare.

Tratând despre localizarea succesiunilor mobiliare, Savigny a mai arătat că regula lex rei sitae nu trebuie absolutizată, întrucât în privinţa succesiunilor mobiliare alte considerente juridice, arătate şi de autorul citat anterior impun aplicarea regulii mobilia sequuntur personam; legea personală a autorului reglementează aceste probleme şi numai pentru ca hotărârea judecătorească în domeniul revendicării să primească efecte

1 D.-A. Sitaru, Drept internaţional privat, Editura Actami, Bucureşti, 2001, p. 155.


65

juridice şi să fie executată este de preferat să se aplice lex fori. Este benefic să ne referim la opera profesorului Andre Weiss, figură

marcantă a doctrinei europene a sfârşitului de secol al XlX-lea, întrucât într-una din lucrările sale reprezentative1 sunt analizate regulile de drept internaţional privat român cu referiri la doctrină, fiind citat V. Basilesco şi jurisprudenţa naţională din acea perioadă. În această lucrare se arată că pe teritoriul României un străin se supune în privinţa stării şi capacităţii juridice legii personale în vigoare in ţara sa, această materie ca şi raporturile de familie fiind cârmuite de legea sa personală, în măsura în care aceste dispoziţii nu contravin ordinii publice şi moralei de pe teritoriul României. Articolul 2 alin. (1) din Codul civil român declară că se supun regulii lex rei sitae toate imobilele, chiar posedate de străini. În privinţa bunurilor mobile, privite individualele sunt cârmuite tot de legea română. În privinţa mobilelor privite ca universalitate juridică se desprind două opinii: pe de o parte, supunerea lor legii situaţiei bunurilor, fără a se face distincţie între mobile şi imobile, iar pe de altă parte aplicarea regulii mobilia sequuntur personam, care atrage competenţa legii personale asupra succesiunilor mobiliare. În Codul civil nu există o normă conflictuală în materie succesorală, fapt care dă posibilitatea susţinerii ambelor teorii.

Nu putem încheia fără a aminti tratarea problemelor de drept internaţional privat de către ilustrul jurist Dimitrie Alexandresco în monumentala lucrare Explicaţiunea teoretică şi practică a Dreptului Civil Român în comparaţie cu legiuirile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine 2. Autorul arată că situaţia bunurilor face parte din organizarea proprietăţii şi ca atare interesează ordinea publică. Legea locului situării bunurilor va cârmui întregul regim al bunurilor, indiferent că ele sunt mobile sau imobile. Această lege ne arată care este clasificarea bunurilor, condiţiile de dobândire a proprietăţii asupra bunurilor şi sarcinile fiscale. Proprietatea este totdeauna dată, în ceea ce priveşte natura, întinderea şi elementele sale, de legea ţării în care se găseşte bunul pentru că ea priveşte interese esenţiale ale statului, regimul său economic şi ordinea de drept. Proprietatea interesând în cel mai înalt grad ordinea publică, legea teritorială este cea care primeşte aplicare. Dimitrie Alexandresco face o analiză amănunţită a domeniului de aplicare a legii locului situării

1 A. Weiss, Traité théorique et pratique de Droit international privé, Tome III, Paris, 1898. p. 207-208.

2 D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a Dreptului Civil Român în comparaţie cu legiuirile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Tom II, ed. II. Editura Leon Alcalay, Bucureşti, 1907; p. 600-604 şi 886-891.


66

bunurilor, abordând atât probleme asupra cărora soluţiile sunt unanime, cât şi altele controversate, cum este cea a legii aplicabile succesiunii legale mobiliare. Analiza este făcută şi din perspectiva dreptului comparat, atât din punctul de vedere al românului aflat pe teritoriul unui stat străin european, cât şi din cel al unui străin aflat în ţara noastră, punându-se în lumină, astfel, reglementările în materia statutului real din Germania, Franţa, Italia, Belgia, Anglia.

Conchizând, considerăm că această analiză a fundamentelor juridice ale regulii lex rei sitae confirmă punctul de vedere al marelui jurist român Dimitrie Alexandresco, susţinut şi în zilele noastre de către autori ce se impun în dreptul internaţional privat1.

3. Alături de considerentele deja arătate, este de subliniat caracterul de ordine publică al normelor ce reglementează statutul real, normele de ordine publică atrăgând competenţa de soluţionare, cu înlăturarea aplicării legii străine. Ca lege de ordine publică în ce priveşte organizarea economică a unui stat. legea statutului real din fiecare ţară reclamă competenţa de soluţionare a raporturilor de drept internaţional privat care au ca obiect bunuri aflate pe teritoriul propriu. Legile de ordine publică au în vedere întotdeauna soluţionarea deopotrivă a intereselor în prezenţă: stat, părţi, terţi.

C. Fundamente politice Fundamentele politice ale teritoriului sunt primordiale, ele fiind

legate pentru oricare din aspectele de manifestare a teritoriului de ideea de aplicare suverană a legii proprii pe propriul teritoriu, menţinerea unui control strict asupra actelor şi faptelor juridice petrecute în acest spaţiu, supunerea tuturor situaţiilor juridice ordinii de stat şi drept proprii2.

Lex rei sitae guvernează regimul bunurilor şi drepturilor reale, statul având interese majore de a avea un deplin control asupra bunurilor situate pe propriul teritoriu, mai ales asupra imobilelor (terenuri) care sunt părţi ale teritoriului de stat. Întregul regim juridic al bunurilor şi drepturilor reale, uneori şi a obligaţiilor strâns legate de un bun va fi dat de statui respectiv. El va stabili modurile de dobândire a dreptului de proprietate şi circulaţia bunurilor, va reglementa modurile în care însuşi statul dobândeşte proprietatea asupra bunurilor, va reglementa durata în timp a drepturilor, mijloacele de apărare a proprietăţii şi posesiei, va stabili

1 P. Mayer, op. cit., 397-399; T. R. Popescu, op. cit., p. 234- 237; Ion P. Filipescu, op. cit., p. 245 – 248, ş.a.

2 B. C. Predescu, Drept internaţional privat, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p. 392.


67

sancţiunile ce pot interveni în cazul nerespectării regimului juridic al circulaţiei bunurilor, va reglementa categoria bunurilor cu circulaţie condiţionată sau scoase din circuitul civil.

Prin intermediul regulii lex rei sitae orice putere politică organizată în stat îşi apără propriul teritoriu şi cele mai importante valori aflate în acest spaţiu. Niciodată nu s-a acceptat reglementarea regimului bunurilor de o lege străină de ţara unde se află acestea. O astfel de reglementare ar fi contrară dreptului public, o încălcare evidentă a suveranităţii puterii politice constituită în stat.

Datorită importanţei deosebite pe care o au pentru orice ţară bunurile imobile, în sensul modern ele cuprinzând pământul cu toate bogăţiile sale aflate pe sol şi în subsol, bogăţiile aflate pe fundul apelor teritoriale şi toate instalaţiile şi exploatările din acest spaţiu, toate construcţiile aflate pe sol, indiferent de destinaţia lor economică, legea locului situării bunurilor imobile se aplică şi pentru succesiunile imobiliare. Această reglementare face ca toate modurile de dobândire a proprietăţii asupra celor mai valoroase bunuri să fie cârmuite de legea statului unde acestea sunt situate.

În materie succesorală, interesul politic al statului este evident, pentru că indiferent de temeiul vocaţiei sale de a culege succesiunile vacante de pe propriul teritoriu, fie ca ultim moştenitor al autorului, fie în virtutea suveranităţii de stat, el va culege astfel de succesiuni, lex rei sitae aplicându-se invariabil în orice situaţie.

D. Fundamente economice Regula Iex rei sitae care guvernează regimul real dă satisfacţie unor

interese economice majore cum ar fi păstrarea contactului asupra celor mai importante valori materiale, conservarea si sporirea avuţiei naţionale, dezvoltarea economică a statului. Supunerea tuturor bunurilor aflate pe propriul teritoriu legii proprii înseamnă nu numai control dar şi profit. În acest mod statul percepe diferite taxe şi prelevări legate de folosinţa bunurilor mobile şi mai ales imobile, stabileşte condiţiile circulaţiei acestor bunuri şi păstrează un control direct asupra valorii lor de circulaţie. Încălcările regimului real sunt sancţionate prin forme patrimoniale şi nepatrimoniale, sancţiunile patrimoniale executându-le şi percepându-le de regulă statul. Veniturile rezultate din exploatarea unor imobile sunt supuse controlului statului, sub forma diferitelor prelevări, taxe şi impozite, o parte din aceste venituri revenindu-i şi ele constituindu-se în sursă de finanţare a diverselor nevoi generale ale societăţii, ale statului.


68

În epoca modernă de dezvoltare a producţiei industriale, mult timp legea naţională a persoanelor juridice cu scop lucrativ era dată de legea locului unde se află situate principalele construcţii, uzinele, halele, atelierele etc., locul situări acestor imobile de valoare economică foarte mare atrăgând acordarea unui anumit statut personal întreprinderilor existente pe teritoriul unui stat. Această lege teritorială acordă nu numai protecţie, dar instituie şi un control direct al statului, întărindu-i funcţiile economice în faza de început a capitalismului, sporind bogăţia, puterea economică a ţării respective.

Interese economice regăsim şt în regula Iex rei sitae ce guvernează succesiunile imobiliare. Aplicarea ei face ca succesiunile vacante să fie culese de stat, indiferent dacă acesta vine la moştenire în temeiul suveranităţii, fie ca ultim moştenitor al autorului. Succesiunile imobiliare atrag şi competenţa de soluţionare în favoarea autorităţilor de la locul situării imobilelor, aceasta însemnând, sub aspect economic, perceperea, de regulă, a unor taxe mari ce se cuvin statului pe teritoriul căruia se află bunurile. în unele state aceste taxe sunt atât de oneroase, încât ating emolumentul bunului moştenit, iar succesibilul este mai întâi pus în situaţia de a aprecia dacă acceptă sau nu succesiunea. În alte state, unele categorii de imobile nu pot fi deţinute în proprietate decât de naţionali, străinul fiind pus în situaţia de a înstrăina imobilul dobândit prin moştenire, iar dacă nu o face într-un anumit termen, bunul trece în proprietatea statului. Interese politice de protecţie a unor valori materiale foarte mari, cum este pământul, dar şi interese economice stau la baza acestor reglementări ce ţin de condiţia juridică a străinului în materie succesorală.

Regula lex rei sitae conferă statului dreptul exclusiv de a reglementa modurile prin care acesta dobândeşte proprietatea unor bunuri prin forme specifice: naţionalizare, rechiziţie, confiscare. Nu numai suveranitatea sub aspectul politic al unei astfel de hotărâri, dar şi legea civilă conferă statului controlul deplin şi exclusiv asupra bunurilor, solului şi subsolului, asupra valorilor celor mai importante aflate pe teritoriu, care la un moment dat, pentru satisfacerea unor interese politice şi economice pot trece în proprietatea exclusivă a statului.

Tot legea locului situării bunului reglementează şi modurile în care bunurile pot trece din proprietatea statului în cea a particularilor persoane fizice sau persoane juridice, la baza acestor reglementări stând întotdeauna interese economice şi politice urmărite de stat, îmbinarea intereselor generale cu cele individuale pentru menţinerea unui echilibru social, a unui


69

climat de stabilitate şi prosperitate. Analiza juridică făcută din perspectiva teoriei generale a dreptului şi

în funcţie de categoriile juridice de bază furnizate de dreptul civil ne arată că în unele situaţii importanţa majoră o are obiectul raportului juridic şi nu subiectele sale. Astfel în raporturile juridice privitoare la un bun, poziţia centrală este cea a obiectului nemijlocit al raportului juridic, bunul în raport de care se analizează drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept. Importanţa obiectului raportului juridic determină localizarea după legea locului situării bunului a situaţiilor juridice care privesc regimul juridic al bunurilor şi drepturilor reale, şi tot astfel localizarea succesiunilor imobiliare, toate după lex rei sitae, întrucât aceleaşi raţiuni juridice şi interese politico-economice stau la baza localizării în ambele materii de drept.

§2. LOCALIZAREA SUCCESIUNILOR MOBILIARE

„Statutul personal". Expresia „statut personal", folosită prin

excelenţă în dreptul internaţional privat, nu are un corespondent perfect în dreptul civil intern, cu aceeaşi sferă de cuprindere.

În dreptul civil intern statutul personal priveşte starea şi capacitatea persoanelor. În dreptul internaţional privat, noţiunea de stare a persoanei fizice este de principiu mai întinsă decât cea din dreptul civil intern, dar în acelaşi timp primeşte şi limitări. Noţiunea este mai întinsă în măsura în care ea cuprinde întregul statut individual (starea civilă, numele, domiciliul, capacitatea juridică) şi statutul familial (raporturile ce izvorăsc din căsătorie şi din filiaţie). Noţiunea de stare a persoanei fizice primeşte şi limitări în sensul că în dreptul internaţional privat regimul matrimonial, succesiunile şi liberalităţile sunt localizate după alte puncte de legătură decât cele folosite invariabil pentru determinarea legii personale şi, în aceste condiţii, de principiu o altă lege va fi aplicabilă acestor raporturi juridice.

Dintotdeauna raporturile succesorale au fost localizate după natura bunurilor succesorale, condiţii în care succesiunile mobiliare fiind strâns legate de persoana autorului s-au considerat a fi supuse legii personale, care prezintă un interes mai mare în reglementarea raportului juridic. Aceasta face ca în dreptul internaţional privat legea personală să guverneze şi succesiunile mobiliare, aplicabilă fiind în raport de punctul de legătură luat în considerare de fiecare sistem de drept: legea cetăţeniei


70

sau a domiciliului autorului. Statutul personal are un evident caracter de permanenţă în raport cu

persoana fizică. Caracterul de permanenţă impune ca şi legea care îl guvernează să beneficieze de permanenţă. Individul, omul rămâne acelaşi, oricâte frontiere ar trece şi, ca atare, regimul juridic al statutului său personal trebuie să rămână acelaşi. În aceste condiţii, în dreptul internaţional privat legile care se referă la persoane, la starea şi capacitatea acestora trebuie să guverneze statutul personal în permanenţă.

Scopul legilor relative la statutul personal este în mod evident de ocrotire a persoanei fizice. Acest scop poate fi atins doar dacă legea aplicabilă statutului său personal are caracter de permanenţă1. Altfel, odată cu trecerea frontierei de stat, persoana fizică şi-ar putea schimba regimul juridic a( statutului său personal.

Toate sistemele naţionale de drept localizează raporturile relative la statutul personal în funcţie de subiectul raportului juridic. Aceasta nu face ca şi punctele de legătură în funcţie de care se face localizarea să fie aceleaşi. Unele sisteme de drept adoptă criteriul domiciliului, iar altele pe cel al cetăţeniei persoanei. Cele două sisteme – lex patriae şi lex domicilii– sunt deopotrivă de răspândite, încât nu putem spune că Europa ar fi adoptat în mod uniform un anumit sistem, după cum nici alte continente nu au adoptat un altul.

Faptul că unele sisteme de drept au adoptat legea naţională şi altele legea domiciliului ca lege personală se explică, printre altele, nu numai prin caracterul preponderent de emigraţie al unor state sau de caracterul preponderent de imigraţie al altor state, ci şi prin echilibrul dintre argumentele care susţin cele două sisteme.

Lex patriae – legea naţională. Sistemul lex patriae este susţinut de

argumente solide2. Cetăţenia fiind o legătură politică şi juridică dintre un individ şi un stat, acesta din urmă, în temeiul suveranităţii, va fixa şi organiza într-un anumit mod condiţia juridică a cetăţenilor săi. Cetăţenia interesează statul în primul rând şi în atare situaţie el va da o anume configuraţie condiţiei juridice a propriilor cetăţeni în raport cu cea data străinilor. Legea naţională face posibilă ocrotirea propriilor cetăţeni, atât pe teritoriul naţional, cât şi în afara lui, oferind statului mijloacele necesare

1 T.R. Popescu, Drept internaţional privat, Bucureşti, 1994, p. 159. 2 I. P. Filipescu, Drept internaţional privat, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 247-248;

T. R. Popescu, op. cit., p. 160-161; D.-A, Sitaru, op. cit., p. 131-133.


71

acestei ocrotiri, ocrotire mai greu realizabilă în sistemul lex domicilii. Cetăţenia are un caracter de stabilitate mai accentuat decât

domiciliul şi astfel permanenţa statutului personal este mai bine asigurată prin legea naţională. Cetăţenia nu depinde numai de voinţa persoanei sau în principal de aceasta, ca domiciliul, şi în aceste condiţii există garanţii mai mari de înlăturare a fraudei la lege, ce poale fi mai uşor realizată prin schimbarea domiciliului.

Reguli care cârmuiesc statutul personal în sistemul lex patriae. Regulile care cârmuiesc statutul personal în sistemul lex patriae ţin seama de obiceiurile, tradiţiile, religia, nevoile, mediul şi temperamentul oamenilor de pe un anumit teritoriu constituit în stat, de specificul naţiunii respective şi ele nu au în vedere pe străini, care au alte obiceiuri, tradiţii. Unitatea statutului personal este o consecinţă a unităţii naţionale, fundament al statelor moderne.

Dobândirea unei noi cetăţenii implică şi acceptarea unui nou regim al statutului personal. Cetăţenia prezintă un grad de certitudine mai mare şi este mai uşor de cunoscut decât domiciliul, care este strâns legat de aspectul intenţional, de natura subiectivă.

Stabilirea legii personale după cetăţenia persoanei este mai uşor de realizat întrucât conţinutul noţiunii de cetăţenie este acelaşi în toate sistemele de drept, iar dovada cetăţeniei se face invariabil cu documente publice, a căror forţă probantă nu poate fi pusă în discuţie, în timp ce noţiunea de domiciliu are un conţinut diferit de ia un sistem de drept la altul, dovedirea lui se face după regulile fixate de fiecare stat şi în aceste condiţii este mai greu de stabilit legea domiciliului.

Sistemul lex patriae prezintă şi unele dezavantaje, întrucât stabilirea legii personale după cetăţenia persoanei este imposibil de realizat în situaţia persoanelor fără cetăţenie - apatrizi, iar pe de altă parte, criteriul nu este adecvat în determinarea legii personale pentru cetăţenii aparţinând unor state compuse - federaţii, confederaţii ori cu reglementări regionale distincte, întrucât reglementările în materia statutului personal diferă de la o regiune la alta, de la un land, canton sau stat la altul.

Sistemul prezintă şi dezavantaje pentru familiile în care nu toţi membrii au aceeaşi cetăţenie şi, ca atare, statutul personal al acestora va fi cârmuit de legi diferite, chiar dacă familia are un domiciliu unitar şi situat sub autoritatea unui singur stat. Se observă că toate aceste dezavantaje, care de fapt sunt evidenţiate prin comparaţie cu legea domiciliului, nu fac altceva decât să pledeze în favoarea sistemului lex domicilii.


72

Unii autori1 consideră că principiul lex patriae cunoaşte în prezent o perioadă de criză datorată cazurilor de dublă cetăţenie şi rolului redus în cadrul Uniunii Europene. Personal nu împărtăşim această opinie, întrucât, aşa cum s-a arătat deja, cetăţenia acordată de un stat stă la baza cetăţeniei europene, iar legile civile, inclusiv ale statelor membre U.E. continuă să facă localizarea raporturilor juridice cu privire la starea şi capacitatea persoanei după criteriul naţional lex patriae.

Lex domicilii – legea domiciliului -. Legea domiciliului ca lege

personală este susţinută de o serie de argumente. Stabilirea în mod voluntar într-o ţară implică şi supunerea regimului

juridic ai acestei ţări în privinţa statutului personal. Domiciliul reprezintă centrul vieţii juridice a persoanei fizice, întrucât el reprezintă locuinţa principală şi statornică a persoanei, întocmai ca şi sediul persoanei juridice. Domiciliul exclude diferenţa dintre naţionali şi străini din punctul de vedere ai ocrotirii acordate indivizilor. Egalizarea regimului acordat naţionalilor şi străinilor favorizează asimilarea emigranţilor.

Domiciliul este unicul criteriu de determinare a legii personale în cazul persoanelor fără cetăţenie şi în situaţia statelor cu reglementări regionale distincte sau a celor federale, unde criteriul cetăţeniei este insuficient pentru determinarea legii statutului personal.

Securitatea creditului şi în general exigenţele comerţului internaţional sunt mai bine satisfăcute prin legea domiciliului care se întemeiază pe un element de fapt mai uşor de cunoscut decât cetăţenia.

Unicitatea domiciliului, în sensul că orice persoană nu poate avea decât un domiciliu este preferabilă cetăţeniei în condiţiile dreptului modern, care permite dubla sau multipla cetăţenie. În materia raporturilor de familie, domiciliul este unic pentru toţi membrii familie: chiar dacă aceştia au cetăţenii diferite.

Domiciliul asigură mai bine interesele persoanelor, terţilor şi statului pe teritoriul căruia se află persoanele în cauză, asigurând aplicarea unitară a regimului acordat persoanei fizice tuturor indivizilor şi asimilarea lor, integrarea în viaţa social-economică şi politică a ţării.

Sistemul lex domicilii prezintă şi unele dezavantaje, ce sunt evidenţiate de avantajele sistemului lex patriae. Domiciliul nu are întotdeauna un caracter de realitate (spre exemplu, în dreptul englez

1 O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internaţional privat, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 91.


73

domiciliul de origine nu corespunde cu domiciliul de fapt al persoanei). Şederea îndelungată într-o ţară nu produce în toate sistemele de drept efectul dobândirii domiciliului. În unele situaţii este greu de determinat domiciliul din cauză dificultăţilor date de stabilirea deosebirilor între domiciliu şi reşedinţă.

Domiciliul nu este întotdeauna acelaşi pentru toţi membrii familiei. întrucât depinde în principal de voinţa persoanei legea domiciliului poate fi fraudată mut mai uşor.

În practică se întâlneşte şi un al treilea sistem, mixt, după care statutul personal este guvernat de legea naţională pentru proprii cetăţeni, oriunde s-ar afla aceştia, iar străinilor aflaţi pe teritoriul unui astfel de stat li se aplică legea forului. Acest sistem este practicat de Elveţia şi statele din America Centrală şi de Suc cum ar fi Mexic, Uruguai, Venezuela, Ecuador, Peru.

Lex patriae - lex domicilii. Corelaţii. Argumentele aduse în

favoarea sistemelor principale lex patriae şi lex domicilii par a fi deopotrivă de puternice. Pentru a alege între ele se ţine seama de interesele statelor şi indivizilor, de securitatea şi certitudinea pe care trebuie să le prezinte regulile, rezolvările din dreptul internaţional privat.

Alegerea unuia sau altuia dintre sisteme are şi explicaţii, cât şi aplicaţii de ordin istoric. Spre exemplu sistemul legii naţionale ca lege personală a fost fundamentat pentru prima dată de doctrina italiană, prin exponentul său de seamă L. Mancini în lucrarea „Della nazionalita comme fundamento del diritto delle genţi”(Despre naţionalitate ca bază a dreptului internaţional)1.

Doctrina Mancini exprima interesele burgheziei italiene, care la acea epocă (începutul secolului al XlX-lea) lupta pentru înlăturarea stăpânirii austriece, realizarea unităţii naţionale şi a statutului naţional unitar. Potrivit acesteia, legile sunt făcute pentru oameni, în consideraţia şi folosul lor şi ca atare ele trebuie să cârmuiască persoanele în mod permanent, oriunde s-ar afla şi în orice raport juridic ar intra. Rare erau limitele aduse legii personale şi ele erau date de invocarea ordinii publice în dreptul internaţional privat, regula locus regit actum şi principiul autonomiei de voinţă.

Doctrina Mancini a fost adoptată de aproape toţi autorii italieni şi sub influenţa sa a fost edictat Codul civil italian, de altfel ca şi cel spaniol,

1 T. R. Popescu, op. cit., p. 65


74

francez, român etc. Principiul naţionalităţii formulat de Mancini a stat la baza formării statului naţional unitar italian m prima jumătate a secolului al XlX-lea.

În Franţa secolului al XlX-lea, în urma realizării unităţii naţionale, ca rezultat al victoriei revoluţiei burgheze şi al confruntării dintre legile feudale care promovau printre altele cu mare asiduitate principiul teritorialităţii exprimat prin legea domiciliului ca lege personală şi legile promovate de burghezie, în cele din urmă a triumfat burghezia franceză, care a impus regula aplicării legii naţionale ca lege personală, alături de o serie de alte reguli de drept consacrate de Codul civil de la 1804, în vigoare şi astăzi.

Statul naţional unitar român, format cam în aceeaşi perioadă şi după aceleaşi principii ca şi celelalte state unitare din Europa a adoptat prin Codul civil de la 1864 principiul lex patriae în forma: „Legile relative la starea civilă şi la capacitatea persoanelor urmăresc pe români chiar când ei îşi au reşedinţa în străinătate" [art. 2 alin. (2) C. civ.]. Formularea Codului civil român a urmat în principiu şi chiar în termeni pe cea din Codul civil francez. Această normă unilaterală şi-a dovedit unele insuficienţe în situaţia dublei cetăţenii şi a apatrizilor. De aceea legile noi adoptate în ultima vreme, în privinţa raporturilor de drept internaţional privat, deşi au păstrat principiul lex patriae, l-au consacrat în alţi termeni şi au făcut unele concesii domiciliului, drept criteriu de determinare a legii personale în situaţii particulare. Cel mai bun exemplu în susţinerea acestei idei ni-l oferă reglementarea dată de legiuitorul român prin Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat. Astfel, art. 11 din lege, printr-o normă conflictuală bilaterală şi făcându-se aplicarea principiului lex patriae dispune că „Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, afară numai dacă, prin dispoziţii speciale, nu se prevede altfel". În completarea acestei reguli, cu caracter de principiu, pentru situaţii particulare, legiuitorul statuează că legea naţională a cetăţeanului român care, potrivit legii străine, este considerat că are o altă cetăţenie, este legea română (2). Legea naţională a străinului care are mai multe cetăţenii este legea statului unde îşi are domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa (3). Dacă o persoană nu are nici o cetăţenie, se aplică legea domiciliului său, în lipsă, legea reşedinţei (4)".

Soluţia reglementării de principiu a stării şi capacităţii persoanei.

Observăm că de această dată legiuitorul român a adoptat soluţia reglementării de principiu a stării şi capacităţii persoanei, ceea ce se poate


75

realiza în mod adecvat doar printr-o normă conflictuală bilaterală care determină limitele aplicării legii proprii şi a legii străine. Pe de altă parte, observăm că nici metoda reglementării prin norme conflictuale unilaterale nu a fost părăsită, întrucât în situaţia românului cu multiplă cetăţenie, legea aplicabilă se determină cu ajutorul său. Reglementarea este corectă şi, de altfel, singura posibilă, întrucât numai pentru proprii cetăţeni legea română poate determina cazurile de aplicare unilaterală.

Situaţia apatrizilor. Cât priveşte situaţia apatrizilor şi a străinilor cu multiplă cetăţenie, observăm că se face aplicarea punctului de legătură subsidiar recunoscut în sistemul nostru de drept, pe considerentul just că în astfel de situaţii, fie de conflict între mai multe legi naţionale străine, fie a imposibilităţii determinării acesteia pentru că punctul de legătură nu se regăseşte în forma cerută de lege (cetăţenia persoanei pentru apatrid), doar domiciliul poate duce la corecta localizare a raportului juridic.

Considerarea principiului lex patriae. Legiuitorul român a rămas fidel principiului lex patriae, în mod subsidiar aplicând pentru situaţii speciale lex domicilii. De aceeaşi manieră procedează şi alte sisteme europene de drept, mai ales ţările latine.

Faţă de reglementarea dată prin Legea nr. 105/1992 se consideră că în sistemul nostru de drept normele conflictuale privind statutul persoanei fizice au un caracter imperativ, în sensul că părţile nu pot deroga de la ele prin manifestarea lor de voinţă1. Mai mult, se consideră că faţă de prevederile art. 168 alin. (2) din lege, norma conflictuală privind starea şi capacitatea cetăţenilor români este de ordine publică. Soluţia dată de sistemul nostru juridic nu este singulară, ea regăsindu-se în mod constant şi în alte sisteme contemporane de drept.

Legea care guvernează moştenirea. Distincţiile făcute de Legea nr. 105/1992 cu privire la legea personală a persoanei fizice sunt aplicabile întotdeauna în materia succesiunilor mobiliare, respectiv în determinarea legii ce va guverna moştenirea bunurilor mobile lăsate de autor. Se observă că în dreptul românesc problema a fost tranşată pe tărâmul bunei-credinţe şi în domeniul actelor civile şi comerciale, mai puţin cele ce privesc bunuri imobile, unde intervin alte considerente mai puternice decât buna credinţă şi care atrag anularea actului încheiat de un incapabil.

Consideraţii de ordin istoric. Apariţia celor două mari sisteme lex patriae si lex domicilii este produsul epocii moderne. Până în secolul al XlX-lea, în soluţionarea conflictelor de legi cu privire la statutul

1 D.–A. Sitaru, op. cit., p. 134.


76

persoanei fizice fusese adoptată unitar legea teritorială a domiciliului. Ea îşi are fundamente politice şi economice puternice, fiind expresia principalelor reguli de organizare a statelor feudale. Legea aplicabilă statutului personal era determinată după legătura individului cu un anumit teritoriu: cetate feudală, oraş-stat, principat. Valoarea principală a sistemului economic şi politic feudal era pământul, teritoriul şi în raport de poziţia fiecărui individ faţă de acest bun se stabilea o ierarhie politică, socială, economică în societatea evului mediu. Regele, principele, suveran suprem era şi legiuitor şi cea mai înaltă autoritate judecătorească şi astfel autorităţii sale se supuneau toate celelalte persoane. El era suveran suprem şi faţă de teritoriul în raport de care îşi constituise puterea politică. Sub diferite forme el transmitea o parte din puterea sa absolută asupra teritoriului, nobililor-vasali. Majoritatea locuitorilor cetăţii şi ai satelor nu aveau nici un drept asupra teritoriului. Condiţia juridică a tuturor persoanelor ce se aflau sub autoritatea sa era dată în exclusivitate de suveran. De aceea doar apartenenţa unei persoane la un anumit teritoriu organizat politic putea determina legea aplicabilă statutului personal. Legea personală avea un caracter teritorial şi se punea doar problema recunoaşterii unui efect extrateritorial al acestei legi, în sensul invocării statutului unei cetăţi şi în afara graniţelor ei. De fapt, până în epoca modernă toate legile erau teritoriale, iar punctele de legătură aveau aceeaşi natură.

Afirmarea burgheziei, a valorilor sale economice, politice, sociale şi culturale au produs o mare breşă în principiul teritorialităţii. Valoarea centrală a vieţii materiale şi spirituale este de această dată omul, cât şi produsele muncii şi inteligenţei sale. Dezvoltarea societăţii cunoaşte ritmuri deosebit de rapide, iar colectivităţile umane constituite pe principiul unităţii de origine etnică, tradiţii, viaţă materială şi spirituală, religie, obiceiuri, idealuri se manifestă ca forţă principală a făuririi istoriei. Se afirmă principiul naţionalităţilor care a stat la baza formării statelor naţionale unitare în secolul al XlX-lea, iar în dreptul internaţional privat se afirmă principiul că legea personală trebuie să însoţească permanent pe individ oriunde s-ar afla, să corespundă specificului naţiunii din care face parte. Astfel a apărut pentru prima dată o nouă legătură - cetăţenia şi o nouă lege personală - legea naţională.

Dat fiind domeniul foarte vast de aplicare a legii personale putem spune că determinarea sa în funcţie de cetăţenia persoanei fizice a dat o importanţă deosebită punctelor de legătură extrateritoriale şi de natură juridică foarte complexă, cum este cetăţenia, care este în principal o instituţie de drept public şi nu de drept privat. Această realitate juridică


77

constituie un argument în plus pentru relaţia indisolubilă dintre dreptul public şi dreptul privat, dintre toate ramurile dreptului.

Fundamente juridice. În domeniul dreptului civil, privit în sens larg, prin persoană fizică

înţelegem omul, privit individual, ca subiect de drept civil. Ca subiect de drept civil, omul se bucură de capacitate civilă, prin care înţelegem acea parte a capacităţii juridice a persoanei ce constă în posibilitatea de a avea şi a-şi exercita drepturi civile, de a avea şi a-şi asuma obligaţii civile, prin încheiere de acte juridice1.

Capacitatea juridică şi capacitatea civilă. Drepturile şi obligaţiile civile nu există în afara capacităţii civile, iar capacitatea juridică civilă este tocmai aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturi şi de a-şi asuma obligaţii. Cea mai largă capacitate civilă este capacitatea de folosinţă, de altfel inerentă existenţei umane.

Capacitatea juridică este reglementată prin norme imperative, ea având astfel anumite caractere juridice întâlnite în toate sistemele de drept, date de legalitate, generalitate, inalienabilitate, intangibilitate. Prin legalitatea capacităţii civile înţelegem faptul că ea este de domeniul legii, este creaţia legii şi nu de domeniul voinţei indivizilor. Recunoaşterea capacităţii civile, determinarea începutului, a conţinutului, precum şi stabilirea modurilor de încetare a capacităţii civile este opera legii şi nu a voinţei persoanelor.

În afara celor două caractere enunţate, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice mai întruneşte caracterele de egalitate şi universalitate.

Fiind strâns legată de existenţa omului ca subiect de drept, capacitatea de folosinţă începe odată cu naşterea şi încetează la moartea persoanei fizice, întrucât ea exprimă facultatea dobândirii oricăror drepturi subiective şi posibilitatea individului de a se bucura de ele, cât şi posibilitatea exprimării în mod liber a personalităţii umane, romanii au creat o ficţiune juridică însuşită de toată posteritatea, respectiv capacitatea de folosinţă anticipată infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur. Se recunoaşte astfel capacitatea de folosinţă doar din momentul concepţiei, cu condiţia ca copilul să se fi născut viu şi nu viabil şi să privească dobândirea de drepturi, nu şi asumarea de obligaţii. Numai graţie acestei frumoase creaţii a minţii juriştilor romani, copilul

1 Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Bucureşti, 1982, Tipografia Universităţii Bucureşti,

p. 41.


78

născut după moartea tatălui său a putut veni la succesiune, bucurându-se de calitatea de descendent şi continuator al persoanei autorului, cât şi de averea tatălui său.

Conţinutul capacităţii de folosinţă. Conţinutul capacităţii de folosinţă este deosebit de vast, întrucât ea reprezintă tocmai aptitudinea omului de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile. O enumerare a acestora este imposibilă datorită nelimitării drepturilor subiective şi obligaţiilor corelative. Privit sub aspectul categoriilor de drepturi şi obligaţii civile, conţinutul capacităţii de folosinţă este dat de drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile patrimoniale, drepturi reale sau de creanţă.

Limitele capacităţii de folosinţă sunt date de limitele exerciţiului drepturilor subiective, limite care sunt întotdeauna de domeniul legii. Îngrădirile capacităţii de folosinţă sunt de asemenea de domeniul legii şi ele pot avea caracterul unor măsuri de ocrotire sau de sancţiune. Măsurile de ocrotire privesc anumite categorii de persoane şi anumite acte ce nu pot fi încheiate de acestea, în timp ce sancţiunile pot fi de natură civilă, de exemplu decăderile din drepturile părinteşti sau de natură penală, de exemplu pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, măsuri de siguranţă, s. a.

Discernământul constituie fundamentul, suportul capacităţii de exerciţiu a omului. În funcţie de gradul de maturitate a persoanei, de „calitatea" discernământului său, distingem trei situaţii înlăuntrul capacităţii de exerciţiu, în dreptul roman, ca de altfel în majoritatea sistemelor juridice făcându-se distincţie între lipsa capacităţii de exerciţiu ce priveşte minorii sub 14 ani si persoanele puse sub interdicţie judecătorească; capacitatea de exerciţiu restrânsă pentru minorii ce au vârsta între 14 şi 18 ani şi capacitatea de exerciţiu deplină pentru persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani şi femeia minoră căsătorită (de la vârsta de 16 ani sau chiar 15 ani).

Persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sunt reprezentate în actele pe care le încheie de cei care au această calitate. Legea arată că aceştia sunt părinţii şi tutorele pentru minori, curatorul pentru cel pus sub interdicţie judecătorească, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă sunt asistate la încheierea actelor juridice de ocrotitorii legali, respectiv părinţi, tutore.

Atribute de identificare. Principalele atribute de identificare a persoanei sunt numele şi domiciliul. Numele poate fi definit ca acel atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul subiectiv al omului


79

de a fi individualizat în familie şi societate prin cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu acest titlu sau cu această semnificaţie1, sau ca fiind cuvântul ori totalitatea cuvintelor prin care este individualizată o persoană2.

Ca atribut de identificare a persoanei, domiciliul serveşte la localizarea sa în spaţiu. Domiciliul nu este o. abstracţie, ci o realitate concretă, un loc. În acest sens, în art. 13 din Decretul nr. 31/1954 se precizează: „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”. Se consideră astfel că persoana este totdeauna prezentă în domiciliul său. Din această împrejurare decurge şi importanţa domiciliului în dreptul civil şi dreptul procedural civil. în privinţa domiciliului distingem mai multe specii sau feluri, sistemul nostru de drept distingând între domiciliul de drept comun sau voluntar, domiciliul legal şi domiciliul convenţional sau ales.

Domiciliul de drept comun sau voluntar poate fi definit ca fiind acel atribut de identificare a persoanei, drept personal nepatrimonial care individualizează persoana în spaţiu, prin precizarea locului unde aceasta are locuinţa statornică sau principală şi de care legea leagă anumite efecte juridice3.

Domiciliul legal este acel domiciliu fixat de lege într-un anumit loc, anumitor categorii de persoane, în considerarea ocrotirii acestora. Domiciliul legal este determinat de lege pentru minori, persoana pusă sub interdicţie judecătorească, pentru cel dispărut şi în caz de curatelă a unei succesiuni.

Domiciliul convenţional sau ales este o convenţie cu ajutorul căreia părţile pot deroga de la efectele normale ale domiciliului. El este locul convenit de părţi ca domiciliu, în privinţa unor operaţii juridice determinate. Domiciliul ales este reglementat de Codul de procedură civilă şi are valoarea unei convenţii de prorogare de competenţă în această materie.

Omul este o fiinţă socială, el a aparţinut dintotdeauna societăţii, regăsindu-l ca membru al diferitelor grupuri sociale istoric determinate. La baza tuturor grupurilor sociale este familia. Ea reprezintă un grup social format din persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie şi care se caracterizează prin comunitate de viaţă şi interese, relaţii afectivo-psihologice, morale şi juridice. Familia primeşte un sens restrâns prin care

1 Gh. Beleiu, op. cit., p. 211. 2 C. Stătescu, op. cit., p. 107. 3 Gh. Beleiu, op. cit., p. 252.


80

înţelegem un nucleu social elementar ce cuprinde soţii şi descendenţii necăsătoriţi ai acestora, cât şi un sens larg sau familia extinsă. care cuprinde şi alte persoane legate prin rudenie.

În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii care izvorăsc din căsătorie, rudenie şi alte raporturi asimilate relaţiilor de familie. Familia este o realitate juridică ce primeşte o anumită reglementare legală1. Raporturile de familie au şi ele un caracter istoric. În epoca modernă ele sunt garantate de principiul ocrotirii intereselor copilului, ale căsătoriei şi familiei, sprijinul moral şi material pe care şi-l datorează soţii, iar în unele sisteme de drept de principiul monogamiei şi al egalităţii dintre bărbat şi femeie.

Instituţie de bază a raporturilor de familie, căsătoria reprezintă uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie. Ea este reglementată de lege prin norme imperative ce privesc încheierea, efectele şi desfacerea căsătoriei. Efectele căsătoriei privesc relaţiile personale nepatrimoniale, capacitatea de exerciţiu şi relaţiile patrimoniale dintre soţi. Primele dau conţinutul principal al relaţiilor de familie, raporturile patrimoniale fiind subordonate finalităţii relaţiilor personale şi sarcinilor principale ale familiei. Relaţiile personale dintre soţi acoperă un domeniu foarte vast. Dreptul reglementează numai o parte din aceste relaţii, care dobândesc astfel un caracter juridic, în timp ce relaţiile cu caracter moral scapă dreptului. Cu toate acestea, reglementarea juridică a raporturilor de familie influenţează şi este influenţată de morală.

Un alt izvor al raporturilor de familie este rudenia. Rudenia firească este legătura de sânge şi cea juridică dintre două sau mai multe persoane care au un ascendent comun. Ea se întemeiază pe faptul naşterii. În cadrul unei familii, o persoană poate avea calitatea de soţ, rudă sau afin. Legea reglementează imperativ gradul şi întinderea rudeniei, precum şi dovada sa. Rudenia poate fi nu numai firească, dar şi civilă. Rudenia civilă rezultă din adopţie. Legea reglementează imperativ încheierea şi desfacerea adopţiei, precum şi efectele sale juridice. Gradul rudeniei civile se stabileşte în aceleaşi condiţii ca la rudenia firească.

Raporturile de familie, în sens larg, pot să izvorască şi din afinitate. Afinitatea sau alianţa este legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ. Între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ nu există afinitate.

Rudenia este strâns legată de noţiunea de filiaţie. Filiaţia

1 I. P. Filipescu, op. cit., p. 6.


81

desemnează un şir neîntrerupt de naşteri care leagă o persoană de un strămoş al ei sau un şir neîntrerupt de persoane între care faptul naşterii a stabilit legătura de la părinte la copil1. În sens restrâns, filiaţia reprezintă raportul de descendenţă dintre un copil şi fiecare din părinţii lui. Ea se întemeiază pe legătura de sânge dintre un copil şi părinţii lui, ce rezultă din faptul naşterii şi al concepţiei. Filiaţia se stabileşte atât faţă de mamă, cât şi fată de tată. Pentru copilul născut din căsătorie sau din afara ei, legea reglementează expres stabilirea şi contestarea filiaţiei, efectele acestora, formele de procedură, stabilind şi un şir de prezumţii în privinţa copilului născut din căsătorie.

Fundamentele morale ale raporturilor de familie au dat o anumită configuraţie reglementării juridice a acestor raporturi. În acest sens există instituţia obligaţiei legale de întreţinere, care există între soţi, între părinţi şi copii, între părintele adoptiv şi cel adoptat, între bunici şi nepoţi, străbunici şi strănepoţi, între fraţi şi surori, cât şi între foştii soţi şi alte persoane, în cazuri expres prevăzute de lege. Între aceste categorii de persoane legea stabileşte o ordine expresă în care se datorează întreţinerea, condiţiile în care se datorează, perioada şi raportul cu alte obligaţii de întreţinere asumate pe cale convenţională.

Raporturile de familie sunt dominate de principiul ocrotirii minorilor şi a intereselor acestora atât în raporturile de familie, cât şi în cadrul mai larg al societăţii. Minorul este ocrotit în principal prin părinţii săi, iar în anumite cazuri, când această ocrotire nu se poate realiza, intervin instituţii ca tutela sau curatela minorului, uneori chiar organe ale statului abilitate în acest sens.

În cadrul raporturilor de familie poziţia centrală o deţine ocrotirea minorului prin părinţi, aspectele personale şi patrimoniale ale acestei instituţii juridice. Figura centrală a tuturor raporturilor juridice prezentate este omul, personalitatea sa, individualitatea sa juridică, mijloacele prin care omul se exprimă pe pianul vieţii materiale şi spirituale ca subiect fundamental de drept. Toate drepturile şi situaţiile juridice expuse sunt inerente persoanei, exprimă individualitatea acesteia şi o urmează oriunde s-ar afla pentru că exprimă în ansamblul lor existenţa omului.

Pe planul dreptului internaţional privat toate aceste aspecte sunt guvernate de o singură lege, atâta timp cât ele se prezintă ca un tot, un ansamblu de drepturi inerente exprimării individualităţii persoanei fizice. Această lege ce priveşte persoana nu poate fi alta decât legea sa personală

1 T. R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucuresţi, 1965, vol. II, p. 7


82

– lex personalis. "Starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională" prevede art. 11 din Legea nr. 105/1992. Starea civilă, capacitatea juridică şi relaţiile de familie formează statutul persoanei fizice.

Fundamente politice şi economice. În afară de fundamentele de

ordin juridic ce decurg din cetăţenia şi domiciliul persoanei fizice în stabilirea punctelor de legătură în materia statutului personal regăsim îmbinându-se o serie de fundamente sociale, politice şi economice, operaţia de disjungere a acestora fiind foarte dificilă, întrucât ele se întrepătrund, se determină reciproc1. Apărută abia în secolul al XlX-lea ca principal punct de legătură în privinţa statutului personal, cetăţenia are temeiuri de ordin politic majore în raport cu celelalte considerente care par o consecinţă a celor politice. Evidenţierea sa ca punct de legătură este strâns legată de formarea statelor-naţiuni în această perioadă, de afirmarea principiului naţionalităţii, principiu dominant pentru epoca modernă şi contemporană.

Cetăţenia este o instituţie de drept public care reprezintă legătura politico-juridică dintre un individ şi un stat, în temeiul căreia statul acordă un anumit statut naţionalilor în raport cu străinii. Cetăţenia trezeşte pentru fiecare individ spiritul, convingerea şi responsabilitatea de a aparţine aceleiaşi comunităţi constituită pe baze etnice, culturale, lingvistice, de tradiţii şi obiceiuri, pe conştiinţa apartenenţei la aceeaşi naţiune constituită în stat, într-o putere politică şi juridică indestructibilă. Această conştiinţă trebuie să primească şi o ocrotire politico-juridică ce se reflectă în împrejurarea că pentru orice persoană, indiferent dacă se află pe teritoriul propriului stat sau pe un teritoriu străin, statutul sau personal este guvernat de legea care îl poate ocroti cel mai bine, de legea naţionala.

Legea naţională aplicându-se în materie de stare şi capacitate a persoanei raportului de familie şi chiar succesiunii va acorda protecţie propriului cetăţean oriunde s-ar afla, protejându-i interesele în raport cu străinii, făcându-l să se simtă ocrotit şi în afara teritoriului naţional. Acţionând în viaţa sa juridică în raport de legea naţională care-i cârmuieşte în orice moment statutul personal, cetăţeanul aflat pe teritoriu străin capătă un sentiment de siguranţă în actele pe care le încheie şi de demnitate în comportamentul său în raport cu străinii.

Aplicarea legii naţionale întăreşte naţiunea, spiritul de coeziune şi afirmare al poporului constituit în stat. Aceste considerente, deşi au fost

1 B. Predescu, op.cit., p. 371 -373.


83

fundamentate în secolul trecut, mai exact la începutul secolului XX, le considerăm de actualitate şi la început de secol XXI. Chiar dacă în lume se dezvoltă o serie de modele integraţioniste de dezvoltare, unele dintre ele trecând sub tăcere rolul statului şi naţiunii, ne permitem să afirmăm că tocmai spiritul de coeziune naţională este resortul participării la aceste forme de dezvoltare globală având la bază, printre altele, dorinţa şi conştiinţa unei mai puternice afirmări naţionale.

Aplicarea legii naţionale permite şi încurajează libera circulaţie a persoanelor, schimbul de informaţie, de bunuri, cât şi fluiditatea acestor raporturi internaţionale.

În ceea ce priveşte raporturile juridice petrecute pe propriul teritoriu, orice stat are interesul de a-i ocroti pe propriii cetăţeni în raport cu străinii, apartenenţa la naţiune inducând fiecărui cetăţean un comportament loial faţă de propria ţară, sentiment şi atitudine pe care străinii nici nu pot fi obligaţi să le aibă. În atare situaţie, făcând o evidentă deosebire între cetăţean şi străin, doar legea naţională îi poate ocroti corespunzător pe cei dintâi.

Suveranitatea şi legea personală. Sub aspect politic, ţările de emigraţie aplică sistemul lex patriae, în timp ce statele de imigraţie aplică lex domicilii, în prima situaţie legea naţională urmărind cetăţenii oriunde s-ar afla, în cea de-a doua situaţie, încurajându-se exodul de populaţie spre acele ţări.

Pe planul dreptului internaţional, aplicarea sistemului lex patriae implică egala recunoaştere a sistemelor de drept, respectarea reciprocă a suveranităţii legi. personale. Cercetând istoria apariţiei şi evoluţiei conflictelor de legi, observăm că raţiunile economice au determinat mai întâi aplicarea legii proprii în materie de statut personal. Iniţial statutul personal a fost determinat de domiciliul persoanei şi abia începând cu secolul al XlX-lea de cetăţenia sa.

Aplicarea legii personale în forma lex domicilii sau lex patriae îi ocroteşte pe indivizi, aceştia putând să îşi desfăşoare activitatea în conformitate cu legea proprie. Legea personală astfel determinată le reglementează capacitatea de folosinţă şi cea de exerciţiu, ceea ce le permite să încheie actele juridice de natură civilă sau comercială după legea proprie pe care o cunosc şi în care au încredere. Aplicarea legii personale dă individului posibilitatea să îşi manifeste pe deplin personalitatea, să acţioneze în conformitate cu scopurile urmărite, scopuri de regulă de natură economică.


84

Recunoaşterea dreptului subiectiv al unui străin de a se căsători pe teritoriul unui stat cu un autohton sau dreptul unui străin de a adopta un copil ce are cetăţenia altui stat au la bază considerente de ordin moral – afectiv ce sunt inerente individului, strâns legate de viaţa acestuia şi personalitatea lui.

Pentru că norma de drept, regulile juridice reprezintă o expresie a nevoilor materiale şi morale inerente vieţii omului, în unele cazuri la baza soluţionării conflictelor de legi stau implicit şi considerente de ordin social, cu un conţinut moral.

Fundamente sociale şi morale. Cetăţenia se bazează pe fundamente

sociale şi morale de netăgăduit, conferind demnitate şi siguranţă individului, coeziune, unitate familiei, armonie în societate.

În raporturile de familie întâlnim o regulă specială: legea personală a celui ocrotit. La baza acestei reguli de drept internaţional privat stau înainte de toate fundamente morale, sociale.

Principiul ocrotirii minorilor este un principiu de bază al dreptului civil, ai dreptului în general şi el are la bază reguli morale puternice: asigurarea perpetuării speciei umane, apărarea persoanelor aflate la o vârstă la care nu au o experienţă reală, de viaţă, sunt mereu în nevoie pentru că nici nu au capacitatea fizică de a munci şi nici nu dispun de mijloace proprii de subzistenţă. Orice societate îşi ocroteşte copiii, urmaşii care vor duce mai departe mesajul culturii şi civilizaţiei acelui popor. Ocrotirea minorilor este o regulă morală pe care o regăsim la toate popoarele, în toate epocile istorice şi din cele mai vechi timpuri ea s-a transformat în regulă de drept, în normă juridică sau cutumă generală.

Când romanii au creat ficţiunea juridică a capacităţii de folosinţă anticipate infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis eius agitur au pornit de la imperativul suprem al ocrotirii drepturilor copiilor, or cea mai mare ocrotire se realizează prin chiar stabilirea momentului de când li se recunoaşte capacitatea de folosinţă, existenţa lor ca subiecte de drept.

Toate sistemele juridice conţin reguli speciale privind drepturile minorilor, condiţiile în care ei pot încheia acte juridice, pot culege de regulă drepturi fără a-şi asuma obligaţii, sunt ocrotiţi de stat în diferite forme, prin diferite instituţii de drept şi cu concursul diferitelor autorităţi publice ce le reprezintă interesele şi veghează la respectarea drepturilor lor legitime.


85

În dreptul internaţional privat, în toate situaţiile în care avem un minor, fie într-un raport direct cu un major, fie în raport cu societatea în generai, legea aplicabilă este legea personală a minorului. Această soluţie se completează cu celelalte dispoziţii care îl ocrotesc şi care îi conferă un anumit statut personal şi o poziţie aparte în orice alt raport juridic după natura acestuia. Avem în vedere reguli specifice din domeniul delictului civil, actului juridic, succesiunilor, procedurii de judecată.

În dreptul românesc statul ocroteşte minorul încă din primele momente ale vieţii, acordându-i cetăţenia română copilului născut pe propriul teritoriu atât de părinţi români, cât şi de părinţi necunoscuţi, stabilindu-i prin organele specializate celelalte elemente de individualizare în societate - nume şi domiciliu. De acelaşi regim de ocrotire se bucură şi persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu aflate sub interdicţie judecătorească. În raporturile lor sociale, ce îmbracă forma raporturilor juridice, aplicarea legii personale a incapabilului este de natură să îl protejeze, sa îi susţină drepturile şi interesele.

§3. LOCALIZAREA LIBERALITĂŢILOR

Fundamente juridice. În dreptul internaţional privat forma

testamentară a succesiunii pune problema legii aplicabile legatului, ca act de ultimă voinţă a autorului prin care acesta deferă averea sa. Determinarea legii aplicabile testamentului pune în discuţie noţiunea de act juridic civil, condiţii de fond şi de formă ale acestuia.

Actul juridic este înainte de toate o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a se produce anumite efecte juridice, de a se crea drepturi subiective şi obligaţii corelative, în condiţiile legii, astfel încât omul să-si satisfacă nevoile materiale şi spirituale ale vieţii. Condiţiile generale pe care legea le impune pentru ca manifestarea de voinţă să producă efecte juridice sunt înainte de toate condiţiile esenţiale, de validitate, cerute pentru orice act juridic concret, respectiv capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită (art. 948 Cod civil). Doar în acest cadru completat cu cel special prevăzut pentru diferitele categorii de acte juridice voinţa manifestată de o parte sau de ambele părţi poate produce efecte juridice.

Elementul fundamental al actului juridic este voinţa. Voinţa juridică este de esenţă psihologică şi ea reprezintă, din punct de vedere psihologic, un fenomen complex. Din punct de vedere juridic este de asemenea


86

complexă, fiind formată din două elemente de structură: consimţământ şi cauză.

Principiul libertăţii de voinţă sau principiul libertăţii actelor juridice se exprimă prin ideile că: în limitele date de lege, părţile, persoane fizice sau juridice pot încheia orice acte juridice; în aceleaşi limite, părţile pot da actului juridic conţinutul pe care ele îl doresc, derogând de la dispoziţiile legii; persoanele fizice sau juridice sunt libere să încheie sau nu acte juridice. Fundamentul acestui principiu îl reprezintă recunoaşterea de către lege a puterii generatoare de efecte juridice pentru voinţa subiectelor de drept.

Legea, actul juridic abstract este expresia voinţei generale a legiuitorului, care este expresia voinţei poporului. Actul juridic concret este expresia voinţei individului. Validitatea sa este dată de îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de fond: consimţământ valabil exprimat, capacitatea de a contracta, obiect şi cauză, iar uneori chiar de îndeplinirea unor formalităţi ce privesc modul de exteriorizare a voinţei.

Prin consimţământ înţelegem manifestarea hotărârii de a încheia un act juridic şi el poate să fie privit fie cu înţelesul de manifestare unilaterală de voinţă, voinţă a autorului unui act unilateral, fie voinţa fiecărei părţi contractante, sau poate fi privit cu înţelesul de acord de voinţă a părţilor, în cazul actelor bilaterale sau multilaterale. Pentru a produce efecte juridice, pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să îndeplinească patru condiţii cerute în general în toate sistemele de drept, anume: să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat şi să nu fie afectat de vicii.

Capacitatea juridică, îndeosebi capacitatea de folosinţă ţine de calitatea de subiect de drept a persoanei. Pentru persoanele fizice ea este practic legată de durata vieţii persoanei, de aceea capacitatea de a fi subiect de drept, de a putea dobândi drepturi subiective şi de a-şi asuma obligaţii civile este o problemă de stare juridică a persoanei şi nu o simplă condiţie de fond a actului juridic. Calitatea persoanei de a fi subiect de drept este dată de starea sa civilă şi de capacitatea juridică, probleme de drept reglementate expres de lege şi care în dreptul internaţional privat fac obiectul unei norme conflictuale distincte. Starea şi capacitatea persoanei este guvernată de legea personală, fiind o problemă de statut personal şi nu de fond propriu-zis al actului juridic. Regulile privind capacitatea, ca problemă de statut personal, privind modul de exprimare a consimţământului şi valabilitatea încheierii actului juridic, în privinţa teoriei generale a actului juridic sunt prevăzute alături de


87

celelalte condiţii esenţiale, de validitate, drept condiţii de fond ale actului juridic civil.

Cauza actului juridic reprezintă scopul urmărit la încheierea actului de partea care l-a consimţit. Ea este o parte componentă a voinţei juridice, alături de consimţământ. Ele nu se confundă, fiecare reprezentând un element independent, de sine stătător al actului juridic. Cauza reprezintă elementul psihologic, motivul determinant ce duce la exteriorizarea hotărârii, la exprimarea consimţământului într-o anumită formă.

Cele patru condiţii sunt calificate ca fiind condiţii de fond, întrucât privesc conţinutul actului juridic, în timp ce condiţiile de formă privesc modul de exteriorizare a conţinutului şi în principal modul de exteriorizare a consimţământului. Pentru a produce efecte juridice, voinţa trebuie exteriorizată. În acest sens, prin forma actului juridic se înţelege mijlocul, modul de exteriorizare a voinţei interne şi în acest înţeles forma este inerentă oricărui act juridic1.

Între sensul termenului de formă în dreptul internaţional privat şi dreptul civil nu găsim o identitate de situaţii juridice avute în vedere. Astfel, dacă în dreptul internaţional privat, în sens larg, prin forma actului juridic se au în vedere: forma exterioară a actului, forma de publicitate, forma de abilitare şi forma de procedură, iar în sens restrâns doar forma exterioară a actului, aceasta putând fi cerută ad validitalem, ad probationem şi pentru opozabilitate faţă de terti2, în dreptul intern sfera de cuprindere a termenului de formă este mai restrânsă. Dreptul civil operează, de regulă cu termenul de formă stricto sensu, în accepţiunea de modalitate de exteriorizare a voinţei, considerată ca fiind tocmai substanţa actului juridic3, iar lato sensu se au în vedere cele trei cerinţe de formă, respectiv forma cerută ad validitatem, forma cerută ad probationem şi cea cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.

Dincolo de distincţiile făcute în doctrină este de reţinut faptul că prin termenul juridic „formă" înţelegem condiţiile de formă cerute în legătură cu actul juridic şi sub acest aspect putem distinge între forma solemnă cerută actelor juridice pentru chiar valabilitatea actului ad validitatem, forma scrisă cerută pentru dovedirea actului juridic ad probationem şi forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului. Această formă

1 A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1980, p. 266.

2 I. Filipescu, op. cit., p. 330-331. 3 Gh. Beleiu, op. cit., p. 145.


88

mai este cunoscută ca fiind şi forma de publicitate, care se deosebeşte de forma exterioară a actului (în sens de negotium) şi poate fi cerută ad validitatem sau ad probationem, dar se deosebeşte şi de forma de abilitare cerută de lege pentru încheierea actelor juridice de către persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât şi de forma de procedură specifică procesului civil.

În sens restrâns, prin formă a actului juridic se înţelege modul de exteriorizare a voinţei, a hotărârii de a încheia un act juridic. Voinţa juridică este dominată de principiul autonomiei sau al libertăţii de voinţă a părţilor, principiu ce se particularizează în materia formei prin libertatea de alegere a modul de exteriorizare a voinţei. Voinţa juridică este producătoare de efecte juridice, indiferent de forma în care a fost exteriorizată. Acest principiu este cunoscut ca principiul consensua-lismului care arată că simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă pentru încheierea valabilă a actului juridic, din punctul de vedere al formei.

Manifestarea de voinţă poate fi expresă sau tacită, dar nu se cere o formă specială pentru exteriorizarea ei decât în cazuri expres prevăzute de lege.

Uneori forma scrisă este cerută de lege ad validitatem, în sensul că pe lângă condiţiile de fond cerute pentru valabilitatea actului juridic, legea impune şi îndeplinirea unei anumite forme, a unei solemnităţi cerute tot pentru constituirea în mod valabil a actului. Forma ad validitatem este cerută din considerente de ordin juridic şi social, reţinând ca fiind semnificative următoarele aspecte: uneori operaţiile juridice depăşesc interesele părţilor, prezentând şi un important interes general, pentru societate, pentru stat şi în acest caz forma solemnă este un mijloc de control si evidenţă a acestor operaţii juridice; alteori operaţiile juridice fiind de o deosebită importanţă pentru persoanele care le încheie sau consimt, forma solemnă este un mijloc de atenţionare a părţilor asupra gravităţii operaţiilor juridice; de regulă este un mijloc de asigurare a deplinei libertăţi şi certitudini în privinţa exprimării consimţământului; se urmăreşte realizarea unei publicităţi, de natură să ocrotească interesele terţilor. Toate aceste situaţii le regăsim în cazul liberalităţilor.

În raport de considerentele de drept şi de fapt arătate mai sus, legatele sunt prin excelenţă acte solemne, pentru valabilitatea pe fond a actului cerându-se îndeplinirea anumitor formalităţi expres prevăzute de lege. Ele pot fi cele date de legea autorităţii ce intervine la încheierea actului, ca în situaţia testamentului autentic sau mistic, ori date de legea


89

personală a autorului, ca în situaţia testamentului olograf. Siguranţa circuitului civil a impus soluţia actului solemn în cazul legatelor, fundamentele juridice fiind susţinute şi de cele economice, politice, sociale şi morale care privesc regimul succesiunilor mobiliare şi imobiliare, cât şi regimul actelor juridice formale, supuse de principiu regulii locus regit actum.

În doctrina naţională de la începutul secolului nostru se arată că: „se discută dacă această regulă este obligatorie sau numai facultativă pentru toţi, adică părţile sunt obligate să facă actele numai în forma hotărâtă de legea locului sau pot alege între această formă şi forma hotărâtă de legea lor naţională, în cazul bineînţeles când această ultimă formă este materialmente posibilă? Codul civil italian art. 9 - a consacrat în mod expres facultatea de opţiune a părţilor între cele două forme. La noi, ca şi în Franţa, în lipsa unei soluţii legale exprese, chestiunea este controversată, şi dă naştere la dificultăţi. O parte din doctrină şi jurisprudenţă susţine că regula locus regit actum este obligatorie. Noi credem însă mai curând, cu o altă parte din doctrină şi jurisprudenţă, că regula locus regit actum este facultativă. Astfel, românii aflaţi în străinătate pot face un act, fie in forma admisă de legile locale, fie în forma admisă de legile române, dacă îndeplinirea ei este materialmente posibilă şi reciproc pentru străinii aflaţi în România. „Facultatea părţilor nu dispare şi regula nu devine obligatorie, decât în cazul când forma actului este dictată de legiuitor în legătură cu ordinea publică internaţională"1.

În privinţa actelor unilaterale legea aplicabilă este fie legea locului, fie legea personală a autorului. Aceste reguli sunt prevăzute şi de dispoziţiile Legii nr. 105/1992 în reglementările privitoare la testamente şi la forma actelor juridice. Astfel art. 71 arată că actul este valabil încheiat sub aspectul formei exterioare dacă a fost respectată „legea naţională sau legea domiciliului persoanei care l-a consimţit", dispoziţia având în vedere forma actelor unilaterale, fără a distinge între ele.

Privitor la moştenirea testamentară, art. 68 alin. (3) din Legea nr. 05/1992 dispune: „întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt socotite valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:

legea naţională a testatorului;

1 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, A. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I, Editura

Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1928, p. 99-100.


90

legea domiciliului acestuia; legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat; legea situaţiei imobilului ce face obiectul testamentului”. Considerăm că aceste dispoziţii nu înlătura, ci dimpotrivă se

completează cu dispoziţiile art. 885 Cod civil, întrucât ele conţin precizări ale legii aplicabile în materia formei exterioare a testamentului autentic şi olograf. Art. 885 Cod civil dispune: „Cetăţeanul român care s-ar afla în ţară străină va putea face testamentul său, ori în forma olografă după normele prevăzute de legea română, ori în forma autentică întrebuinţată de locul unde se face testamentul”.

În susţinerea soluţiei noastre aducem ca argument precizările făcute în art. 183 din Legea nr. 105/1992 referitor la dispoziţiile finale care arată că „Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă art. 2 din Codul civil, art. 375 din Codul de procedură civilă, precum şi orice dispoziţii contrare". Dispoziţiile art. 68 nu sunt contrare celor din art. 885 Cod civil, ultimele completându-le pe primele în privinţa formei testamentului autentic şi olograf. Nereferirea în Legea nr. 105/1992 la forma testamentului autentic şi olograf reprezintă o menţinere în vigoare a reglementărilor în această materie date de Codul civil, ele prezentându-se ca o lege specială şi o precizare în materie de formă, în raport de legea-cadru ce reglementează raporturile de drept internaţional privat în dreptul românesc.

Reglementările din Codul civil şi din Legea nr. 105/1992 referitoare la forma testamentelor sunt în concordanţă cu rezolvările de principiu şi din alte sisteme de drept, împărtăşite aproape unanim de doctrina de specialitate atât din secolul trecut, cât şi din secolul nostru1.

În ceea ce priveşte aplicarea legii personale pentru forma exterioară a testamentului olograf, fundamentele sunt atât juridice cât şi de ordin practic. Dacă am aplica invariabil legea locului întocmirii actului, c persoană ar fi uneori în imposibilitatea de deferire a averii sale după încetarea din viaţă pentru că ar trebui să facă apel la autorităţi necunoscute sau mai greu accesibile, ar trebui să se conformeze unor cerinţe de formă pe care nu le cunoaşte, întrucât se află accidental pe teritoriul unui stat străin. În acest mod prin legea locală s-ar aduce îngrădiri capacităţii de a face actul şi drepturilor de care poate dispune prin acte pentru cauză de moarte, pe care legea personală nu le prevede şi în acest caz persoana ar fi supusă unui regim discriminatoriu fată de ceilalţi naţionali aflaţi pe propriul teritoriu. În raport de aceste considerente, avându-se în vedere

1 I. P. Filipescu, op. cit., p. 286-289.


91

îngrădirea capacităţii juridice si chiar imposibilitatea de exprimare a voinţei în forma producătoare de efecte juridice s-a impus soluţia întocmirii testamentului olograf în forma cerută de legea personală. Sub aspect practic această formă este întotdeauna cunoscută de autor, este uşor de executat oriunde s-ar afla, depinde doar de persoana autorului, excluzându-se intervenţia unor autorităţi statale, sub aspectul întinderii efectelor sale – produce aceleaşi efecte ca şi testamentul autentic. Pentru individ prezintă avantajul practic al simplităţii şi al celerităţii, cât şi lipsa oricăror cheltuieli la întocmirea actului de ultimă voinţă.

Fundamente economice, politice şi sociale. Regula locus regit

actum s-a impus datorită importantelor interese politice, economice şi sociale pe care le implică1. Încheierea actelor juridice în forma cerută de legea locului întocmirii lor dă posibilitatea fiecărui stat de a exercita un deplin control asupra operaţiilor juridice importante încheiate pe propriul teritoriu.

Pornind de la interese sociale, politice şi economice, fiecare stat a prevăzut încheierea anumitor acte de importanţă deosebită într-o anumită formă. Ele sunt valabil încheiate şi îşi produc efecte pe teritoriul propriu, doar dacă s-au respectat cerinţele de formă prevăzute imperativ de legea proprie. Avem în vedere, spre exemplu, situaţia tuturor actelor de stare civilă, actele de dobândire a proprietăţii asupra imobilelor cu valoare economică însemnată, constituirea persoanelor juridice cu capital mare, actele de rezolvare a succesiunilor imobiliare, ş. a. În toate aceste situaţii, încheierea actului sub aspectul formei exterioare, în condiţiile prevăzute de legea locului, conferă posibilitatea statului de a exercita un control asupra operaţiilor juridice importante efectuate pe propriul teritoriu, de a avea o situaţie cu privire la migraţia populaţiei, evidenţa acesteia, transferurile de capital, de bunuri de valoare mare, într-un cuvânt păstrează controlul asupra vieţii juridice din spaţiul aflat sub autoritatea sa.

Prin intermediul regulii locus regit actum, statul este într-un permanent dialog cu subiectele de drept aflate pe propriul teritoriu, indiferent de calitatea acestora de cetăţeni sau străini, dialog prin care îşi exercită nemijlocit autoritatea asupra tuturor. Prin acest dialog al formelor statul controlează conduita indivizilor aflaţi pe propriul teritoriu, impunându-le chiar o anumită conduită, în acele situaţii în care are interesul să o facă. Este evidentă atitudinea de autoritate a statului în raporturile sale cu toate subiectele de drept. Din cele mai vechi timpuri

1 B. Predescu, op. cit., p. 415-416.


92

statul a controlat prin diferite mijloace circuitul civil, în unele perioade istorice acest control fiind total (ca în epoca sclavagistă sau medievală), cu timpul el atenuându-se, privind doar acele raporturi juridice care prezintă o importanţă mai mare pentru societate în general, dar şi pentru puterea politică organizată în stat.

În plan politic, legea formei exterioare a actelor juridice este o expresie a suveranităţii de stat, iar recunoaşterea formei valabil întocmită în altă ţară înseamnă o egală recunoaştere a diferitelor sisteme de drept pe plan internaţional.

Regula locus regit actum a fost dictată şi ea de unele interese economice cum sunt cele privind controlul asupra operaţiilor juridice de valoare mare încheiate pe teritoriul unui stat, perceperea unor taxe cu ocazia întocmirii unor acte juridice în faţa autorităţilor statului, controlul asupra situaţiei juridice a unor bunuri cu circulaţie condiţionată sau limitată, protejarea economiei naţionale ş. a. Formalismul actelor juridice este un mijloc de protecţie a economiei proprii faţă de agresiunea concurenţilor străini, dar poate constitui şi o frână în dezvoltarea comerţului.

CAPITOLUL II Determinarea legii succesorale

93

Secţiunea a III-a

Determinarea legii succesorale

În materie succesorală distingem între determinarea legii aplicabile

succesiunii şi domeniul acesteia, fiind prealabilă soluţionarea celei dintâi, întrucât numai după ce s-a stabilit legea aplicabilă moştenirii vom cerceta ce probleme de drept guvernează.

În dreptul internaţional privat, pentru determinarea legii succesorale se are în vedere natura bunurilor ce compun patrimoniul autorului. În funcţie de natura mobiliară sau imobiliară a activului succesoral va deveni competentă fie legea locului situării bunului, fie ultima lege personală a autorului. Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat prevede în art. 66: „Moştenirea este supusă; a) în ceea ce priveşte bunurile mobile1, oriunde s-ar afla, legii naţionale2 pe care persoana decedată o avea la data morţii; b) în ceea ce priveşte bunurile imobile şi fondul de comerţ, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat”.

Materia succesiunii are legătura cu dreptul familiei, regimul juridic al bunurilor şi regimul juridic al actelor juridice. Legea aplicabilă succesiunii depinde după cum se pune accentul pe asemenea legături, în sensul că este mai consistentă cu dreptul familiei ori cu una din celelalte două

1 Tribunalul judeţean Braşov a stabilit că moştenitorii unui cetăţean străin trebuie, indiferent de cetăţenia lor, să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală în termenul de prescripţie prevăzut de legea română, dacă în masa succesorală se află imobile situate pe teritoriul ţarii noastre (în Revista Română de Drept, nr.4/1972, p.159). Aşadar, opţiunea succesorală ţine de materia succesorală, şi nu de statutul personal sau de statutul real, ceea ce înseamnă că se aplică legea succesorală, care este, în cazul bunurilor imobile situate în ţara noastră, legea română. Pentru succesiunea vacantă rămasă de pe urma unui cetăţean grec, a se vedea Revista Română de Drept, nr.3/1973, p.123.

2 Practica judecătorească anterioară s-a pronunţat in sensul că succesiunea bunurilor mobile considerate in mod individual (ut singuli) este supusă legii situaţiei bunurilor (C. HAMANGIU, Codul civil adnotat, p. 22, nr.19), iar succesiunea mobiliara (deci bunurile mobile sunt privite in universalitatea lor) a unui străin decedat in ţara noastră este supusă legii lui naţionale (Ibidem, p.26, nr.37şi 27-23, nr.52). În cazul succesiunii mobiliare, transmiterea are caracter de universalitate, bunurile mobile nefiind privite (considerate ) in mod singular, individual, adică ut singuli. Dacă succesiunea este vacantă (bona vacantia), indiferent că bunul este mobil ori imobil, statul culege bunurile vacante. Bunurile mobile succesorale sunt considerate ut singuli în cazul succesiunii vacante, dacă dreptul statului de a culege bunurile este calificat un drept de dezherentă, nu un drept de succesiune.


94

domenii, adică după calificarea care se dă succesiunii. Dreptul comparat cunoaşte fie soluţia că succesiunea - fără a distinge între cea mobiliară şi cea imobiliară - este supusă legii naţionale a defunctului1, fie soluţia că succesiunea bunurilor imobile este supusă legii situaţiei (lex rei sitae), iar succesiunea bunurilor mobile este supusă legii ultimului domiciliu al defunctului2 ori (este vorba de succesiunea mobiliară) legii naţionale de la data morţii a celui de lasă succesiunea3. Aşadar, pentru succesiunea bunurilor mobile se aplică de unele sisteme de drept legea ultimului domiciliu al defunctului, iar de altele legea lui naţională din momentul decesului.

În favoarea legii domiciliului, se invocă următoarele argumente: a) legea succesorală are o strânsă legătură cu legea care stabileşte

regimul juridic al bunurilor, astfel că legea succesorală aparţine statutului real, nu celui personal;

b) bunurile mobile sunt considerate că se află la domiciliul defunctului; în fapt aceasta este realitatea in cele mai multe cazuri; legea domiciliului asigură un regim unitar lichidării succesiunii, deoarece această operaţie se face la ultimul domiciliu al defunctului;

c) legea domiciliului nu nesocoteşte interesele familiei, deoarece domiciliul defunctului coincide cu cel al familiei acestuia;

d) interese de ordin practic, pentru a se aplica într-o măsura mai mare legea proprie; este vorba de ţările de imigrare, în care numărul celor care se găsesc în ţara respectivă ai domiciliul, dar fără a avea cetăţenia sa, este mai mare decât al cetăţenilor proprii care decedează in străinătate unde îşi au şi domiciliul.

În sprijinul aplicării legii naţionale a defunctului succesiunii mobiliare se invocă următoarele argumente:

a) succesiunea are o strânsă legătură cu raporturile de familie, ambele reflectând concepţia existentă cu privire la familia într-un anumit stat; succesiunea cunoaşte instituţia rezervei care are ca scop stabilitatea familiei;

b) statul a cărei cetăţenie o are defunctul la data decesului este cel mai interesat să reglementeze succesiunea lăsata de cetăţeanul său, decât oricare alt stat;

c) interese de ordin practic, în ţările de emigrare, pentru a aplica într-

1 Codul italian, art.23; codul civil portughez din 1966, art-62; Codul civil grec, art.28. 2 Dreptul englez, cel al S.U.A. şi cel francez. 3 Dreptul român.


95

o măsură mai mare legea proprie. Trebuie sa precizăm că adoptarea uneia din cele două soluţii de către

un anumit sistem de drept nu depinde numai de valoarea acestor argumente, ci şi de trăsăturile acelui sistem de drept, intereselor statului pe care le consacră şi le apără, particularităţilor legate de tradiţie şi altor factori. Pe de alta parte, unii autori consideră că transmiterea succesorală mobiliară este consecinţa unui fapt juridic, care este decesul. În dreptul intern, acest fapt juridic se localizează la locul deschiderii succesiunii, iar acest loc este la ultimul domiciliu al defunctului. În consecinţă, dreptul internaţional privat, pentru a asigura aplicarea unei singure legi succesiunii mobiliare, foloseşte localizarea din dreptul intern care se referă la faptul generator al drepturilor succesorale1.

Ar urma, după acesta concepţie, că succesiunea imobiliară trebuie supusă legii domiciliului defunctului, pentru a se asigura supunerea întregii succesiuni unei singure legi. Autorii amintiţi arată, însă, că locul situării imobilului este elementul (punctul) de legătură privilegiat pentru succesiunea imobiliară, faţă de alte puncte de legătură2.

Sistemul de drept românesc. Faţă de dispoziţiile legale observăm că succesiunea mobiliară va fi guvernată întotdeauna de ultima lege personală, adică de legea ultimei cetăţenii sau legea ultimului domiciliu al autorului, iar succesiunea imobiliară va fi guvernată de legea locului situării bunului pentru fiecare dintre imobilele succesorale lăsate de autor. În sistemul de drept român, ca de altfel şi în majoritatea sistemelor juridice contemporane, natura bunurilor succesorale este criteriul unic după care se determină legea aplicabilă, astfel încât se observă că nu interesează felul succesiunii de a fi legală sau testamentară. Prin aceasta înţelegem că legea succesorală, determinată conform art. 66 din Legea nr. 105/1992, va guverna atât succesiunea legală cât şi cea testamentară, după cum ea este mobiliară sau imobiliară.

Pentru a da eficienţă manifestării depline a principiului libertăţii de voinţă, care în materia legatelor îmbracă o formă mai accentuată decât în situaţia altor acte juridice, legiuitorul român, în art. 68 din Legea nr. 105/1992 a precizat:

,,(1) Testatorul poate supune transmiterea prin moştenire a bunurilor sale altei legi decât cea arătată în art. 66, fără a avea dreptul să

1 H. Batiffol şi P. Lagarde, Droit international privé, 8e édition, LGDJ, Paris, 1993, p.305-

307 2 Ibidem, p.308


96

înlăture dispoziţiile ei imperative. (2) Legea astfel aleasă se aplică situaţiilor prevăzute la art. 67. (3) Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt

socotite valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:

a) legea naţională a testatorului; b) legea domiciliului acestuia; c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat; d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului; e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de

transmitere a bunurilor moştenite”. Coroborând dispoziţiile alin. (3) cu primele două alineate ale art. 68,

înţelegem că testatorul poate să aleagă între două sau mai multe legi aplicabile, fără a încălca normele imperative din sistemul de drept, adică fără a încălca legea imperativă privind regimul bunurilor dat întotdeauna de regula lex rei sitae, şi legea sa personală, după distincţiile făcute în cadrul acesteia cu privire la determinarea legii personale fie ca lege a cetăţeniei, fie a domiciliului persoanei. Legea locului încheierii actului poate fi aplicată numai în măsura în care nu este înlăturată de o normă imperativă, cum ar fi cea a regimului bunurilor imobile dat întotdeauna de legea locului situării lor. Cu alte cuvinte, doar în materia succesiunilor mobiliare legea aplicabilă poate să fie legea personală a autorului sau o altă lege pe care acesta o poate alege ca aplicabilă, în măsura în care în propriul sistem de drept i se permite această alegere.

În urma acestei scurte analize se observă că libertatea de alegere a legii aplicabile este de fapt limitată de principiile de drept recunoscute în materie succesorală.

Distincţiile făcute cu privire la natura bunurilor succesorale se completează cu modul de reglementare a condiţiei juridice a străinului în materie succesorală, respectiv recunoaşterea vocaţiei acestora, posibilitatea de a dispune de bunurile succesorale, inclusiv prin modalitatea scoaterii acestora în afara teritoriului statului.

CAPITOLUL II Domeniul legii succesorale

97

Secţiunea a IV-a

Domeniul legii succesorale

§1. DESCHIDEREA MOŞTENIRII

Preliminarii. Prin deschiderea moştenirii se produce efectul juridic

al transmiterii acesteia. Ea prezintă o importanţă juridică deosebită întrucât moştenitorii, indiferent că sunt legali sau testamentari, nu pot dobândi nici un drept asupra patrimoniului succesoral până în momentul deschiderii moştenirii prin moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice nu poate fi transmis şi dobândit decât la moartea titularului. De fapt, înainte de deschiderea moştenirii nici nu se poate vorbi de moştenitori ori masă succesorală, persoana în viaţă fiind titularul patrimoniului său, iar moştenitorii urmează să fie determinaţi numai la data deschiderii moştenirii1.

Conform art.651 C. civ. "succesiunile se deschid prin moarte". Deci o persoană în viaţă niciodată nu poate să transmită o moştenire. De aici regula că nu poate fi moştenit un om viu (nulla est viventis hereditas). În sistemul dreptului civil român, prin moarte se înţelege numai moartea fizică a unei persoane fizice, care a fost constatată prin examenul cadavrului - sau declarată prin hotărâre judecătorească în cazul imposibilităţii constatării fizice. Subliniem că simpla declarare judecătorească a dispariţiei unei persoane fizice nu are ca efect deschiderea moştenirii, pentru că "cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă" (art.19 din Decretul nr.31/1954).

Din punct de vedere juridic deschiderea moştenirii presupune cercetarea şi stabilirea a două coordonate: data şi locul deschiderii moştenirii

1 Astfel fiind, descendentul unei persoane în viaţă nu poate contesta renunţarea făcută de acesta din urmă la o moştenire ce i s-ar fi cuvenit, întrucât printr-o asemenea acţiune, descendentul urmăreşte mărirea patrimoniului acelei persoane, spre a moşteni mai mult la decesul ei; fără a avea vreun drept asupra acelui patrimoniu câtă vreme moştenirea nu a fost deschisă. A se vedea TJ Maramureş, dec. civ. nr.340/1983, în Revista Română de Drept, nr.10. 1983, p.72-73.


98

Data deschiderii moşteniri. Deoarece moştenirea se deschide "prin moarte" (art.651 C. civ.), data deschiderii ei coincide cu momentul morţii celui care lasă moştenirea1. Rezultă că persoana care pretinde moştenirea sau anumite drepturi asupra moştenirii, indiferent că îşi întemeiază aceste drepturi pe dispoziţiile legii (moştenitorii legali) sau pe dispoziţiile testamentare (legatarii), trebuie să dovedească moartea, precum şi data - eventual chiar ora sau minutul - morţii celui pe care vrea să-l moştenească (art. 1169 C. civ.).

Dovada morţii, inclusiv data ei, se face cu certificatul de deces eliberat după întocmirea actului de deces, ca urmare a constatării morţii în mod direct (moarte fizică constatată) de către organele abilitate de lege. În ipoteza în care decesul nu poate fi constatat în mod direct, prin examinarea cadavrului uman, actul de deces se completează pe baza hotărârii judecătoreşti declarative de moarte rămasă definitivă, care cuprinde şi data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii (art.18 din Decretul nr.31/1954). În ambele cazuri, deci atât în cazul morţii fizic constatate, cât şi în cazul declarării judecătoreşti a morţii, întrucât moartea şi data producerii ei sunt simple fapte materiale, dovada contrară se va putea face prin orice mijloace de probă. Astfel, deoarece menţiunile din actul (certificatul) de deces referitoare la deces şi data lui nu reprezintă constatări ale delegatului de stare civilă, făcute ex propriis sensibus, ele vor face dovadă nu până la înscrierea în fals, ci numai până la proba contrară în cadrul acţiunii în justiţie intentate pentru anularea ori rectificarea actului (certificatului) de stare civilă. Tot astfel, dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere anularea hotărârii declarative de moarte (art.20 alin. l din Decretul nr.31/ 1954), iar dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată a morţii, instanţa judecătorească va putea rectifica data stabilită prin hotărârea declarativă de moarte (art.18 din Decretul nr.31/1954)2. Tot prin orice mijloace de probă se poate dovedi - dacă va fi

1 Deschiderea moştenirii ( şi data ei) nu trebuie să fie confundata cu deschiderea

procedurii succesorale notariale. În speţa soluţionată prin dec. civ. a TJ Ilfov nr.411/1979 notariatul de stat competent a comunicat instanţei "că succesiunea defunctei - decedată la 8.02.1977 - nu a fost deschisă" ( a se vedea, Revista Română de Drept, nr. 10, 1979, p.65}. Este evident că moştenirea în cauză a fost deschisă pentru că ea nu depinde de actele ce se efectuează ulterior la notariatul competent. Ceea ce nu a fost declanşată este procedura succesorală notariala, care produce alte efecte juridice.

2 Cu privire la problematica declarării judecătoreşti a morţii, a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a V-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae. P. Truşcă -, Editura Şansa, Bucureşti, 1998, p.293 şi urm. şi lucrările (inclusiv practica judecătorească) acolo citate.


99

nevoie1 - ora şi minutul morţii netrecute în actul (certificatul) de deces. Stabilirea exactă a momentului deschiderii moştenirii prezintă o

importanţă deosebită pentru că în funcţie de acest element se determină (indiferent când este soluţionată problema pe cale notarială sau judecătorească):

persoanele chemate a moşteni, capacitatea lor succesorală şi drepturile ce li se cuvin asupra moştenirii;

data de la care începe, de regulă, curgerea termenului de 6 luni de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală (art. 700 C. civ.);

momentul transmiterii moştenirii la succesori, actul juridic al acceptării moştenirii retroactivând până la data deschiderii moştenirii. Tot astfel şi renunţarea la succesiune produce efecte retroactive până la această dată;

problema validităţii actelor (pactelor) juridice asupra moştenirii, ştiut fiind că, în principiu, actele asupra unei succesiuni nedeschise sunt nule absolut (art.702 şi 965 C. civ);

compunerea şi valoarea masei succesorale; începutul indiviziunii succesorale în cazul pluralităţii de moştenitori

universali sau cu titlu universal şi data până la care retroactivează efectul declarativ al ieşirii lor din indiviziune (al partajului);

legea care va cârmui devoluţiunea moştenirii în cazul conflictului în timp al unor legi succesorale succesive (principiul neretroactivităţii legii - art. 1 C. civ. şi art. 15 alin. 2 din Constituţie - republicată)2.

Precizăm însă că actele ulterioare deschiderii moştenirii - cum ar fi, de exemplu, acceptarea sau renunţarea la succesiune sau procedura succesorală ori partajul între moştenitori - sunt guvernate de legea în vigoare la data săvârşirii acestor acte, în virtutea regulii potrivit căreia legea nouă se aplică de îndată actelor încheiate sau faptelor intervenite după intrarea ei în vigoare (principiul aplicării imediate a legii noi)3.

Locul deschiderii moştenirii. Moştenirea se deschide la locul

1 Stabilirea orei, eventual a minutului morţii prezintă importanţă practică numai în cazul in care două sau mai multe persoane cu vocaţie succesorală; reciprocă sau unilaterală, au decedat la aceeaşi dată (zi).

2 Chemarea la moştenire se stabileşte în funcţie de legea în vigoare la data deschiderii moştenirii, chiar dacă testamentul lăsat de defunct a fost făcut după principiile altei legi, ce era în vigoare la data confecţionării lui.

3 A se vedea M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul RSR, editura Academiei, Bucureşti, 1996, p. 63.


100

ultimului domiciliu al defunctului. Această regulă, neprevăzută în Codul civil1, rezultă implicit din art.14 al Codului de procedură civilă (care dă litigiile privitoare la moştenire în competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului2) şi din art.10 lit. a şi b şi art.68 alin. 1 şi 2 al Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995, care conferă competenţă teritorială în materia procedurii succesorale notariale notarului public din biroul notarial situat în circumscripţia teritorială a judecătoriei3 în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu, iar în cazul moştenirilor succesive ultimul domiciliu al defunctului care a decedat cel din urmă. Regula ultimului domiciliu al defunctului se impune şi din considerente de ordin practic, întrucât la ultimul domiciliu se află, de obicei, înscrisurile defunctului (inclusiv testamentul întocmit de defunct) şi tot acolo se pot culege cel mai uşor şi informaţiile despre moştenitorii (rudele şi alte persoane apropiate) defunctului şi despre masa succesorală4. Din această cauză, regula ultimului domiciliu este admisă în practica judecătorească ori notarială şi în literatura de specialitate, chiar dacă nu este vorba, în mod direct şi exclusiv, de stabilirea competenţei acestor organe. Prin urmare, pentru stabilirea locului deschiderii moştenirii nu interesează locul unde a decedat cel care lasă moştenirea şi nici locul reşedinţei, dacă defunctul avea o altă locuinţă vremelnică sau secundară.

Potrivit art.13 din Decretul nr.31/1954, "Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde îşi are locuinţa statornică sau principală". Poate ii vorba de domiciliul de drept comun, adică cel voluntar al persoanei fizice cu deplină capacitate de exerciţiu şi de domiciliul legal, adică cel fixat de lege, minorului sau persoanei puse sub interdicţie (art. 14 din Decretul nr.31/1954). Cât priveşte domiciliul legal al persoanei dispărute, care este la domiciliul curatorului (în cazul în care s-a instituit curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut), deoarece vizează numai actele în care curatorul este îndreptăţit să-1 reprezinte (art.15 alin. l din Decretul nr. 31/1954) - deci numai actele patrimoniale între vii - nu are nici o înrâurire asupra locului unde moştenirea se deschide5, dacă ulterior, prin hotărâre judecătorească definitivă, se va declara moartea celui dispărut. Tot astfel,

1 Textul art.95 C. civ., ("Domiciliul unei succesiuni este domiciliul cel din urmă al defunctului"), care stabilea în mod expres, a fost abrogat prin art.49 al Decr.nr.32/1954.

2 A se vedea şi art.397 din C. proc. civ. privitor la continuarea executării silite împotriva moştenitorilor debitorului decedat.

3 Competenţa teritoriala a birourilor de notari publici cu sediul în municipiul Bucureşti se întinde pe tot cuprinsul municipiului (art.l14 din Legea nr.36/1995).

4 M. Eliescu, op. cit., p. 55. 5 Ibidem, p. 56.


101

domiciliul legal al moştenitorilor la curator, în cazul instituirii curatelei asupra unor bunuri succesorale (art.15 alin.2 din Decretul nr.31/1954 şi art.72 din Legea nr.36/1995), nu are, evident, nici o influenţă asupra locului de deschidere a moştenirii în cazul decesului unuia sau unora dintre aceşti moştenitori. În sfârşit, precizăm că domiciliul convenţional (ales) nu poate avea nici o aplicaţie în privinţa locului deschiderii moştenirii. De exemplu, nu ar putea produce efecte, fiind nulă de drept, clauza testamentară prin care testatorul ar dispune ca litigiul eventual în legătură cu moştenirea pe care o va lăsa să fie judecat de altă instanţă decât aceea a ultimului său domiciliu. În materie de moştenire, după cum rezultă din art. 19 coroborat cu art.14 din C. proc. civ., regulile de competenţă sunt excepţionale şi absolute1.

În cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliul în ţară -indiferent că este vorba de un cetăţean român sau de un cetăţean străin - locul deschiderii moştenirii este locul din ţară unde se află bunurile cele mai importante ca valoare ale acesteia2 (art.68 alin.2 din Legea nr.36/1995). Această soluţie prevăzută de lege pentru determinarea competenţei notarilor publici a desfăşura procedura succesorală necontencioasă, considerăm că este aplicabilă şi pentru determinarea competenţei instanţei judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii în materie de moştenire (de exemplu, organul administraţiei publice al localităţii unde este situat imobilul care face parte din moştenire şi care poate cere deschiderea procedurii succesorale), chiar dacă, la data morţii, defunctul avea în ţară o reşedinţă, pentru că în materie de moştenire competenţa este - după cum am văzut excepţională şi absolută potrivit art.14 C. proc. civ., fiind înlăturată aplicarea art. 5 C. proc. civ.3. De altfel, în privinţa locului deschiderii moştenirii nu s-ar putea concepe aplicarea concomitentă a două reguli diferite, fiindcă s-ar ajunge în situaţia nefirească ca procedura succesorală necontencioasă să fie începută la un birou notarial în funcţie de locul unde sunt situate bunurile defunctului, iar după ivirea neînţelegerilor între moştenitori procesul să fie judecat şi soluţionat de instanţa de la locul reşedinţei defunctului (care poate fi diferită).

Dacă domiciliul defunctului este necunoscut întrucât a fost nomad, majoritatea autorilor aplică prin asemănare tot regula deschiderii moştenirii la locul unde se află bunurile mai importante ca valoare ale

1 V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I. Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p.422 şi 428-429; etc

2 D. Chirică, Drept civil. Succesiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;p. 14. 3 M. Eliescu, op. cit., p. 56.


102

moştenirii, iar în lipsă de bunuri, la locul unde s-a înregistrat moartea1. Deoarece locul ultimului domiciliu al defunctului este o chestiune

de fapt, dovada lui se poate face, aşa cum s-a arătat, prin orice mijloace de probă admise de lege. Practic, dovada ultimului domiciliu se face cu menţiunile din actul de identitate sau certificatul de deces al persoanei care lasă moştenirea (în cazul minorului sub 14 ani cu actul de identitate al reprezentantului legal).

Locul deschiderii moştenirii prezintă importanţă pentru determinarea organelor competente teritorial să rezolve diferite probleme privind moştenirea.

a) Astfel, secretarul unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază teritoriale se găseşte ultimul domiciliu al defunctului (sau procurorul) poate cere (iar dacă moştenirea cuprinde imobile, este obligat să ceară) deschiderea procedurii succesorale notariale şi, dacă este cazul, luarea măsurilor de conservare (art.68 şi 70 din Legea nr.36/1995).

b) Procedura succesorală necontencioasă reglementată de Legea nr.36/1995 este de competenţa notarului public de la locul deschiderii moştenirii (art.10).

c) Instanţa judecătorească competentă a judeca acţiunile privitoare la moştenire se determină tot în funcţie de locul deschiderii moştenirii (chiar dacă în masa succesorală se găsesc imobile aflate în circumscripţia altei instanţe)2.

Potrivit art.14 C. proc. civ. această instanţă este competentă să judece:

1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;

1; C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport. Drepturile de creaţie intelectuală.

Succesiunile, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 110; St. Cărpenaru, Dreptul de moştenire, în Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire de Fr. Deak, St. Cărpenaru, Universitatea Bucureşti, 1983, p.384; L. Zinveliu, Dreptul la moştenire în R.S.R., Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1975 p.13; D. Macovei, Drept civil. Succesiuni, Editura Chemarea, Iaşi, 1993,.p.13; E. Safta-Romano, Drept civil. Dreptul de moştenire, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1996.p.42-43; M. EIiescu, op. cit., p.56.

2 A se vedea, V M. Ciobanu, op. cit., p.429. Instanţa competentă se determină in funcţie de locul deschiderii moştenirii (ultimul domiciliu al defunctului) şi în cazul în care obiectul acţiunii îl constituie ieşirea din indiviziune asupra unui teren restituit potrivit Legii nr.18/1991 moştenitorilor defunctului – TMB s. a III-a civ., dec.nr.515/1993, în Tribunalul municipiului Bucureşti. Culegere de practică judiciară civilă pe anii 1993-1997, cu note de I. Mihuţă p. 334-335


103

2. cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii (inclusiv cel aparent) le-ar avea unul împotriva altuia (de exemplu, petiţia de ereditate, acţiunea în reducţiune sau pentru raportul donaţiilor, acţiunea de partaj succesoral şi cererile având ca obiect pretenţii născute din cauza şi în timpul indiviziunii etc);

3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia din moştenitori sau împotriva executorului testamentar, inclusiv cererile acelor creditori care au făcut cheltuieli prilejuite de înmormântarea defunctului sau cu conservarea şi administrarea bunurilor succesorale (creanţe ulterioare deschiderii moştenirii);

Potrivit, art. 74 alin.3 şi art. 88 din Legea nr.36/1995, cererile privitoare la anularea certificatului de moştenitor sau de ridicare ori de modificare a măsurilor de conservare a bunurilor succesorale sunt tot de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al mortului.

Se admite că după desăvârşirea împărţelii între moştenitori (inclusiv judecarea acţiunilor în garanţie între copărtaşi sau în desfiinţarea împărţelii) competenţa excepţională a instanţei locului deschiderii succesiunii încetează şi se revine la regulile generale de competenţă teritorială. Tot astfel, cererile creditorilor îndreptate împotriva unicului moştenitor al defunctului - care a acceptat moştenirea pur şi simplu -, se judecă de instanţa competentă potrivit regulilor generale (actor sequitur forum rei). În sfârşit, precizăm că acţiunile reale imobiliare, fără legătură cu probleme succesorale (cum ar fi o acţiune în revendicare în care reclamantul nu pretinde drepturi succesorale sau în care moştenitorii revendică imobilul de la un terţ care nu contestă calitatea lor de moştenitori ai defunctului ori o urmărire ipotecară) sunt de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află imobilul (art.13 C. proc. civ.).

În concluzie, deschiderea succesiunii se determină prin dată şi loc.

Pe planul dreptului internaţional privat, legea succesorală se aplica numai în ceea ce priveşte data deschiderii succesiunii, nu şi în ceea ce priveşte locul. Într-adevăr, locul deschiderii succesiunii prezintă interes pentru determinarea organelor notariale competente în privinţa procedurii succesorale necontencioase şi pentru determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti chemate a se pronunţa în litigii născute în legătura cu succesiunea. În ambele cazuri, competenţa se determină de legea forului. Astfel că, pentru determinarea competenţei notariatului, deosebim1: a) notarul public din biroul notarial situat în circumscripţia teritoriala a

1 Art.10 şi art.68 ale Legii nr.36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială


104

judecătoriei, în care defunctul şi-a avut ultimul domiciliu; b) pentru succesiunea unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu in ţară, procedura succesorală se poate îndeplini de notarul public din circumscripţia teritorială a judecătoriei, în care defunctul şi-a avut bunurile cele mai importante ca valoare; această dispoziţie se aplică atât cetăţenilor români, cât şi străinilor, dacă nu au avut domiciliul în ţară, dar au lăsat bunuri în România. În cazul în care între moştenitori apar neînţelegeri, notarul public constată aceasta printr-o încheiere şi îndrumă părţile să ceară soluţionarea litigiilor la instanţa judecătorească1. Locul deschiderii succesiunii nu prezintă interes nici pentru determinarea legii aplicabile succesiunii, deoarece aceasta se rezolvă potrivit normei conflictuale a forului. În sensul celor arătate, art.67 lit. a din Legea nr.105/1992 prevede că legea aplicabilă moştenirii stabileşte momentul deschiderii acesteia, deci nu se referă şi la locul deschiderii moştenirii.2

§2. CONDIŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI LA MOŞTENIRE

Enumerarea condiţiilor. Capacitatea şi vocaţia succesorală Sub

titlul "Despre calităţile cerute pentru a succede", Codul civil (art.654-658) prevede două condiţii - una pozitivă şi una negativă - pe care trebuie să le întrunească o persoană pentru a putea moşteni să aibă capacitate succesorală şi să nu fie nedemnă de a moşteni.

La aceste două condiţii, în literatura juridică se adaugă o a treia, şi anume vocaţia (chemarea) la moştenire. Într-adevăr, dreptul la moştenire se analizează în cadrul dreptului succesoral nu în sensul aptitudinii generale a persoanei fizice ori juridice de a avea acest drept în conţinutul capacităţii sale de folosinţă (dreptul de moştenire al persoanei fizice fiind un drept constituţional)3, ci în sensul dreptului asupra unei moşteniri deschise. Iar pentru ca o persoană să aibă un asemenea drept, ea trebuie să fie chemată Ia moştenire, adică să aibă vocaţie succesorală, legală sau testamentară. Deci vocaţia succesorală este o condiţie a dreptului la moştenire, numai că această chemare îşi are temeiul fie în lege, fie în testamentul lăsat de defunct. Pe de altă parte, trebuie observat că nedemnitatea succesorală, în

1 Art.78 al Legii nr. 36/1995 2 A se vedea în acest sens şi I. Filipescu, Drept internaţional privat, Editura Actami,

Bucureşti, 1999, p. 462. 3 Potrivit art.46 din Constituţia (republicată) "Dreptul la moştenire este garantat", regimul

juridic general al moştenirii putând fi reglementat numai prin legi organice (art. 73 alin.3 lit. m din Constituţie).


105

sistemul Codului civil (art.655-658), este specifică numai moştenirii legale şi deci nu reprezintă o condiţie generală a dreptului ia moştenire, tot aşa cum revocarea judecătorească a legatelor pentru ingratitudine (art.930-931 C. civ.) - ca echivalent al nedemnităţii succesorale legale - este specifică moştenirii testamentare.

Pentru aceste considerente, aici vom analiza numai capacitatea şi vocaţia succesorală, urmând ca nedemnitatea să fie analizată în cadrul devoluţiunii legale a moştenirii, iar revocarea judecătorească a legatelor pentru ingratitudine - precum şi înlăturarea de la moştenire a unui moştenitor legal prin testamentul lăsat de defunct (exheredarea) - în cadrul devoluţiunii testamentare a moştenirii.

Capacitatea succesorală. Potrivit art. 654 C. civ., "pentru a putea succede trebuie neapărat ca persoana care succede să existe la momentul deschiderii succesiunii". Rezultă că orice persoană care există în momentul deschiderii moştenirii are capacitate succesorală, adică capacitatea de a moşteni, de a culege o succesiune.

Dovada existenţei în momentul deschiderii moştenirii incumbă aceluia care pretinde drepturi asupra moştenirii (art. l169 C. civ.) şi care poate să fie moştenitorul în cauză (prin reprezentanţii legali, dacă este cazul), dar şi succesorii săi în drepturi. În cazul în care moştenitorul a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii (un timp cât de scurt), dar ulterior a decedat, drepturile lui asupra moştenirii fiind reclamate de proprii săi succesori în drepturi (moştenire prin retransmitere).

Întrucât dovada vizează "existenţa" în raport cu momentul deschiderii moştenirii, ea se poate referi fie la dovada existenţei persoanei în momentul deschiderii moştenirii, fie la dovada momentului deschiderii moştenirii în perioada existenţei persoanei cu vocaţie succesorală. Cu alte cuvinte, dovada vizează nu numai şi nu atât existenţa persoanei, ci mai ales corelaţia ei cu momentul morţii celui care lasă moştenirea.

În această ordine de idei, urmează să facem unele precizări în legătură cu persoanele care au capacitate succesorală, fiindcă există în momentul deschiderii moştenirii, şi în legătură cu persoanele care nu au capacitate succesorală, fiind că nu mai există în acel moment. În prealabil, sunt necesare unele diferenţieri privind capacitatea succesorală în cazul moştenirii prin reprezentare şi prin retransmitere, în raport de problema capacităţii succesorale în cazul moştenirii în nume propriu.


106

Persoanele care au capacitate succesorală 1. Persoanele fizice în viaţa la data deschiderii succesiunii au

capacitate succesorală, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială (art. 4 alin. 2 din Constituţie)1. Dovada se face cu actele de stare civilă, iar în caz de deces al moştenitorului care a fost în viaţă la data deschiderii moştenirii cu certificatul (actul) de deces sau hotărârea judecătorească definitivă declarativă de moarte (din care rezultă că moartea moştenitorului a intervenit după deschiderea succesiunii). Persoanele interesate pot dovedi contrariul prin orice mijloace de dovadă admise de lege.

Subliniem că legea nu condiţionează capacitatea succesorală de durata vieţii moştenitorului după data deschiderii moştenirii. Dacă moştenitorul moare imediat după deschiderea succesiunii, drepturile sale succesorale (inclusiv dreptul de opţiune succesorală) vor trece la proprii săi moştenitori ca parte componentă a patrimoniului succesoral lăsat de el. Astfel se explică posibilitatea unei persoane de a beneficia, până la urmă, de bunurile lăsate de o altă persoană, faţă de care nu avea vocaţie succesorală (nici legală şi nici testamentară). De exemplu, la moartea părintelui unuia dintre soţi, urmată de decesul soţului moştenitor, partea acestuia din moştenirea părintelui va fi culeasă - în tot sau în parte, după caz - de soţul lui supravieţuitor, ca parte componentă a patrimoniului succesoral lăsat de soţul decedat, deşi soţul supravieţuitor nu avea vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de socrii lui.

2. Persoanele dispărute au, de asemenea, capacitate succesorală. În acest sens, art. 19 din Decretul nr.31/1954 dispune că "cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă". Înseamnă că persoana dispărută are capacitate succesorală, fiind prezumat de lege a fi în viaţă, indiferent că a intervenit sau nu o hotărâre judecătorească declarativă a dispariţiei şi indiferent de

1 În sistemele de drept musulman - de origine religioasă (Coran şi profeţiile lui Mahomed) - principiul egalităţii cunoaşte multe excepţii. De exemplu, fiul defunctului are o cotă dublă faţă de fiica lui: În raporturile succesorale dintre soţi, femeia are o cotă redusă la jumătate faţă de bărbat: un non-musulman (kafir, necredincios) nu poate moşteni un musulman: părăsirea Islam-ului (apostasia) atrage o incapacitate absolută de a moşteni, cel în cauză fiind considerat mort. moştenirea lui fiind culeasă de trezoreria publică, după unele legislaţii, iar după altele bunurile achiziţionate înainte de apostasie de către moştenitorii musulmani, iar cele achiziţionate ulterior de către trezorerie. Pentru amănunte şi alte particularităţi (calificate de un autor conflicte între civilizaţii, a se vedea Colectiv, Le droit musulman de la famille el des successions à l'épreuve des ordres juridiques occidentaux, Zurich, 1999. p. 309-353, lucrare citată de Fr. Deak, op. cit., p. 44, nota 1.


107

timpul care ar fi trecut de la dispariţia persoanei. Însă capacitatea succesorală a dispărutului este numai „provizorie",

definitivându-se prin reapariţia lui sau prin constatarea fizică a morţii lui intervenită după deschiderea moştenirii, ori declararea prin hotărâre judecătorească definitivă a morţii lui. Stabilindu-se ca dată a morţii o dată ulterioara deschiderii moştenirii la care are vocaţie succesorală. În toate aceste cazuri, el (şi prin intermediul patrimoniului său succesorii lui în drepturi, prin retransmitere) vor putea culege, respectiv păstra drepturile moştenite.

În schimb, capacitatea succesorală (provizorie) a dispărutului se desfiinţează cu efect retroactiv dacă se constată fizic sau prin hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte că nu mai exista la data morţii celui care lasă moştenirea. În acest caz, tot ce s-a primit din moştenire în numele dispărutului va trebui restituit moştenitorilor care au fost înlăturaţi de la moştenire prin prezenţa dispărutului sau ale căror cote-părţi din moştenire au fost astfel micşorate. Desigur, urmaşii lui care au dreptul de a-l reprezenta succesoral vor păstra cota lui parte din moştenire, dar nu ca parte componentă a patrimoniului moştenit de la dispărutul declarat mort cu efect retroactiv (moştenire prin retransmitere), ci în calitate de moştenitori cu vocaţie proprie (prin reprezentare) .

3. Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii. Cu toate că existenta persoanei fizice începe din ziua naşterii. Codul civil recunoaşte existenţa copilului (qui in utero est) din ziua concepţiei cu singura condiţie de a se naşte viu (art.654) , Această regulă, prevăzută de Codul civil în materie de moştenire, este consacrată cu caracter general - după regula dreptului roman - şi prin art.7 alin.2 din Decretul nr.31/1954; "drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu" (infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis eius agitur). Rezultă că legea, în interesul copilului, consacră expres capacitatea iui succesorala de la concepţiune, cu condiţia să se nască viu (nu şi viabil). Fiind vorba de fapte materiale, cel care pretinde moştenirea în numele copilului trebuie să dovedească, cu orice mijloace de probă admise de lege, data concepţiei copilului, situarea acestei date înainte de momentul deschiderii succesiunii şi că el s-a născut viu. Dacă aceste dovezi au fost tăcute, copilul se va putea bucura de "dreptul" la moştenire, fiindcă acest drept, cu toate că are ca obiect o universalitate - cuprinzând şi pasivul -, nu poate vătăma interesele iui, deoarece "'acceptarea moştenirii cuvenită unui minor ... va fi socotită întotdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar" (art. 19 din Decretul


108

nr.32/1954), astfel încât el va răspunde de datoriile moştenirii numai în limita activului (intra vires hereditatis), putând şi abandona bunurile succesorale dacă administrarea şi lichidarea moştenirii ar fi prea împovărătoare (art.713 pct. 1 C. civ.).

În legătură cu dovada concepţiei, nefiind posibilă stabilirea cu exactitate a momentului concepţiei, art. 61 din Codul familiei stabileşte o prezumţie legală cu privire la perioada concepţiei (timpul cuprins între a treisuta şi a o sutăoptzecea zi dinaintea naşterii copilului). Numai că această prezumţie este prevăzută de lege în materia stabilirii filiaţiei faţă de tată. Astfel fiind, s-a pus problema dacă aplicarea ei poate fi extinsă şi la materia succesiunii, respectiv pentru stabilirea capacităţii succesorale a copilului?

Dacă problema stabilirii capacităţii succesorale se confundă cu aceea a stabilirii filiaţiei, nu se pun probleme, fiindcă - stabilindu-se paternitatea - implicit şi în mod necesar s-a stabilit şi capacitatea succesorală a copilului născut după moartea tatălui, pe care urmează să-l moştenească (de exemplu, copil născut cel mult la 300 de zile după moartea soţului mamei). Iar dacă se stabileşte că defunctul nu putea fi tatăl copilului pentru că acesta s-a născut după 300 de zile, copilul nu va putea moşteni, nici chiar pe cale testamentară, întrucât nu a avut capacitate succesorală la data deschiderii moştenirii. Considerăm însă, alături de alţi autori1, că prezumţia legală irefragabilă privitoare la perioada concepţiei (în materie de moştenire interesează numai perioada maximă de 300 de zile a gestaţiei) are - ca atare - o aplicabilitate generală şi deci se impune a fi luată în considerare şi în privinţa stabilirii capacităţii succesorale, chiar dacă această problemă nu coincide cu problema stabilirii filiaţiei. De exemplu, când se pune problema moştenirii unui frate decedat cu mai puţin (sau mai mult) de 300 zile înainte de naşterea copilului care pretinde drepturi asupra moştenirii în calitate de frate sau soră2. În lipsa unui alt text legal (şi pentru a nu se ajunge la situaţia întâmplată în Franţa, că un copil născut la trei ani după momentul deschiderii succesiunii să fie considerat conceput la acel moment)3 se impune aplicarea art. 61 din

1 Fr. Deak, op. cit., p. 46; M. Eliescu, op.cit., p.69-70; C. Stătescu, op. cit., p. l14; St. Cărpenaru, op. cit., p.387; I. Zinveliu. op. cit., p.15-16; D. Macovei. op. cit., p.17; D. Chirică, op. cit., p. 18-19.

2 Pentru a avea calitatea de frate (soră), cel care pretinde moştenirea în această calitate trebuie si dovedească că a existat în momentul deschiderii succesiunii (art.654 C. civ.). Astfel fiind, copilul născut după 300 de zile de la moartea "fratelui" nu poale reclama moştenirea în aceasta calitate. La fel se pune problema şi în cazul nepoţilor defunctului, a descendenţilor din fraţi sau surori, a verilor primari, etc.

3 C. Nacu, Drept civil rumân, vol. al II-lea, Bucureşti, Editura Socec, 1902, p. 32.


109

Codul familiei, mai ales că raţiunile care îl fundamentează justifică pe deplin extinderea prezumţiei şi la materia stabilirii capacităţi succesorale, chiar dacă problema se pune independent de problema stabilirii filiaţiei.

4. Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi - în virtutea testamentului lăsat de defunct - bunurile moştenirii de la data dobândirii personalităţii juridice în condiţiile legii, adică de la data înregistrării, dacă sunt supuse înregistrării, iar celelalte persoane juridice de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează sau de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege1. Însă legea recunoaşte şi persoanelor juridice o capacitate ele folosinţă anticipată, deci şi capacitatea succesorală anticipată, de la data actului de înfiinţare, în măsura în care bunurile succesorale sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art. 33 din Decretul nr. 31/1954). De exemplu, pentru constituirea patrimoniului propriu cu ajutorul liberalităţii.

Desigur, în toate cazurile, trebuie să fie respectat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă, adică dreptul care formează obiectul legatului trebuie să corespundă scopului pentru care persoana juridică a fost înfiinţată (art. 34 din Decretul nr.31/1954). Deci, capacitatea succesorală a persoanei juridice este ţărmurită de scopul pentru care ea a fost înfiinţată, astfel încât legatul - care nu corespunde scopului - va fi nul sau caduc, după cum incapacitatea a existat în momentul întocmirii testamentului sau a survenit ulterior (prin schimbarea scopului de către organele competente), dar înainte de deschiderea moştenirii2.

Menţionăm că nici în cazul persoanelor juridice capacitatea succesorală nu depinde de durata existenţei persoanei juridice după data deschiderii succesiunii. Dacă încetarea persoanei juridice a intervenit după deschiderea moştenirii, drepturile sale succesorale vor trece asupra persoanei sau persoanelor juridice dobânditoare ale patrimoniului persoanei juridice legatare aflate în reorganizare, respectiv vor intra în masa patrimonială supusă lichidării, în caz de dizolvare.

1 Pentru amănunte, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.414 şi urm. 2 Principiul specialităţii aplicabil practic numai în cazul asociaţiilor şi fundaţiilor de utilitate

publică, este calificat de unii autori drept o regula de oportunitate care nu atrage nulitatea legatului: prin interpretarea voinţei testatorului poate fi substituit legatarului o altă persoană juridică calificată. A se vedea, Ph. Malaurie, Cours de droit civil. Les successions. Les libéralités, Paris, 1989, p.165-166.


110

Persoanele care nu au capacitate succesorala ■

1. Persoanele fizice predecedate şi persoanele juridice care au încetat să aibă fiinţă. Deoarece au capacitate succesorală numai persoanele care "există" la data deschiderii succesiunii (art.654 C. civ.), persoanele fizice predecedate (inclusiv declararea judecătorească a morţii) şi persoanele juridice care au încetat de a avea fiinţă mai înainte de data deschiderii succesiunii nu mai au capacitate succesorală (nefiind subiecte de drept) şi deci nu vor putea moşteni. În cazul persoanelor fizice însă, partea din moştenire care s-ar fi cuvenit persoanei predecedate (dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii) va putea fi culeasă - în cadrul moştenirii legale - de descendenţii săi, în condiţiile prevăzute de lege pentru reprezentarea succesorală. Dacă aceste condiţii nu sunt întrunite, succesorii în drepturi ai persoanei predecedate nu vor avea drepturi asupra părţii din moştenirea lui de cuius ce s-ar fi cuvenit persoanei predecedate dacă ea ar fi existat la data deschiderii moştenirii, ea fiind culeasă de moştenitorii în viaţă (eventual chiar şi de descendenţii persoanei predecedate, dar în nume propriu, iar nu prin reprezentare sau retransmitere).

2. Comorienţi. Potrivit art. 21 din Decretul nr.31/1954. "în cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată". Rezultă că prin comorienţi trebuie să înţelegem: (a) două sau mai multe persoane (b) decedate în aceeaşi împrejurare şi (c) în astfel de condiţii încât nu se poate stabili dacă una a supravieţuit alteia.

La aceste trei condiţii prevăzute de lege. unii autori mai adaugă încă o condiţie, şi anume, ca între persoanele în cauză "să existe vocaţie succesorală reciprocă, pentru că numai într-o astfel de situaţie interesează a se stabili cu precizie momentul morţii fiecăruia. Dacă nu există o astfel de relaţie, problema comorienţilor nu se pune"1.

3. Persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţii). Problema care se pune, neanalizată în literatura noastră juridică, este de a şti ce soluţie urmează a fi adoptată în cazul în care două sau mai multe persoane fizice (cu vocaţie succesorală reciprocă sau unilaterală, legală sau testamentară) decedează în acelaşi timp, deci fără a se putea stabili (dovedi) ordinea deceselor şi care nu sunt comorienţi în sensul art. 21 din Decretul 31/1954? Astfel, dacă moartea a survenit în aceeaşi zi şi oră, dar

1 M. Eliescu, op.cit., p.66; St. Cărpenaru, op. cit., p.388; I. Zinveliu. op. cit., p.15-16; D.

Macovei. op. cit., p.16.


111

nu şi "în aceeaşi împrejurare", ci din cauza bolilor de care sufereau persoanele în cauză, iar minutul morţii nu poate fi stabilit. Tot astfel, dacă două sau mai multe persoane au dispărut fără a se putea constata direct moartea lor şi, din această cauză, nu se poate dovedi că "au murit în aceeaşi împrejurare" (identitate de cauză a morţii). Ce soluţie urmează a fi adoptată în privinţa momentului morţii şi, drept consecinţă a capacităţii succesorale, de către notarul competent a desfăşura procedura succesorală necontencioasă sau de către instanţa chemată a rezolva litigiul succesoral în condiţiile în care prin hotărârile judecătoreşti declarative de moarte s-a stabilit, ca dată a morţii pentru ambele persoane dispărute definitiv, aceeaşi zi?

Considerăm că, în toate aceste cazuri, singura soluţie posibilă este tot aceea prevăzută de art. 21 din Decretul nr.31/1954, adică prezumţia morţii concomitente, cu consecinţa lipsei capacităţii succesorale reciproce sau unilaterale, legale sau testamentare1.

Vocaţia la moştenire. Pentru ca o persoană fizică sau juridică ori

statul să aibă dreptul de a culege, în tot sau în parte, moştenirea lăsată de o persoană fizică decedată, nu este suficient ca persoana ce pretinde moştenirea să aibă capacitate succesorală, ci mai este necesar ca ea să aibă chemare ia moştenire, fie în virtutea legii, fie în virtutea testamentului lăsat de defunct.

După cum vom vedea, legea conferă vocaţie (chemare) la moştenire rudelor defunctului (în anumite limite), inclusiv rudenia rezultată din adopţie, solului supravieţuitor ai defunctului şi statului. Vocaţia suc-cesorală testamentară poate să aparţină, în principiu, oricărei persoane cu capacitate succesorală, testamentul lăsat de defunct fiind recunoscut de lege, cu anumite limitări, ca temei al vocaţiei la moştenire.

Vocaţia succesorală generală şi concretă. Noţiunea de vocaţie (chemare) la moştenire are un dublu înţeles. În sensul ei general, ea desemnează vocaţia potenţială (eventuală) a unor persoane de a culege moştenirea lăsată de o altă persoană. În acest sens se analizează, de exemplu, vocaţia succesorală legală a rudelor în linie directă, fără limită în grad sau limitarea vocaţiei succesorale legale a rudelor pe linie colaterală la gradul IV inclusiv ori principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale.

Dar noţiunea de vocaţie succesorală are şi un sens concret (vocaţie

1 A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 51; D. Macovei. op. cit., p.20-21; D. Chirică. op. cit., p. 22-23; E. Safta Romano, op. cit., p. 51.


112

efectivă, utilă), determinată prin devoluţiunea succesorală, cu ajutorul căreia se selectează, dintre persoanele cu vocaţie succesorală generală, acele persoane care vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct. Deci vocaţia succesorală concretă presupune două condiţii: una pozitiva, vocaţia succesorală generală şi una negativă, persoana în cauză să nu fie înlăturată de la moştenire de un alt succesibil, chemat de lege în rang preferabil sau de un legatar.

Nici vocaţia succesorală generală şi nici cea concretă nu se confundă cu aptitudinea general-abstractă a unei persoane de a se bucura. în conţinutul capacităţii sate de folosinţă, de dreptul de moştenire, garantat prin Constituţie (art. 46). Dreptul de moştenire, ca o aptitudine abstractă, devine potenţial prin intermediul vocaţiei succesorale generale şi efectiv, util prin vocaţia concretă Ia moştenire.

În privinţa legatarilor (desemnaţi prin testament) dreptul de moştenire se înfăţişează numai ca aptitudine general-abstractă şi ca vocaţie succesorală concretă. Noţiunea de vocaţie succesorală generală este inaplicabilă în materia moştenirii testamentare, căci legea nu conferă nimănui, în mod special, o asemenea vocaţie, dar nici nu limitează - în afara condiţiei generale a capacităţii succesorale1 - cercul persoanelor care pot deveni legatari prin testament.

Aşadar, pentru ca o persoană sa poată moşteni trebuie să întrunească următoarele cerinţe: a) să aibă capacitatea succesorală; b) să nu fie nedemnă de a moşteni; c) să aibă vocaţie succesorală.

Din perspectiva dreptului internaţional privat, capacitatea

succesorală este supusă legii succesorale, şi nu legii personale, deoarece nu este o problemă de capacitate de exerciţiu. În acest sens art.67 lit. b şi c din Legea nr.105/1992 prevede că legea succesorală stabileşte persoanele cu vocaţie de a moşteni, precum şi calităţile cerute pentru a moşteni. Legea personală se aplică, însă, în ce priveşte prezumţia timpului legal al concepţiunii copilului pentru a se stabili că acesta a fost conceput înainte de deschiderea succesiunii.

Problema dacă cel declarat judecătoreşte mort sau dispărut înainte de deschiderea succesiunii nu are sau are capacitatea succesorală se rezolvă potrivit legii aplicabile succesiunii. Această problemă nu trebuie confundată cu aceea de a şti potrivit cărei legi trebuie îndeplinite condiţiile

1 Incapacităţile speciale de a primi legate urmează să fie analizate - ca şi incapacităţile speciale de a dispune prin legate - la materia devoluţiunii testamentare a moştenirii.


113

de fond şi formă pentru a se declara cineva judecătoreşte mort sau dispărut. De asemenea, trebuie deosebite regulile de procedură care sunt supuse legii forului.

Legea succesorală se aplică şi în ce priveşte situaţia comorienţilor, deoarece interesează capacitatea succesorală;

Legea succesorală reglementează nedemnitatea succesorală1. Astfel, această lege arata cazurile în care există nedemnitate succesorală, de exemplu potrivit dreptului nostru atentatul la viaţa defunctului, acuzaţia capitală calomnioasă la adresa defunctului, nedenunţarea omorului. Aceeaşi lege arata dacă nedemnitatea succesorală operează de drept sau dacă este nevoie de o hotărâre judecătorească pentru a o pronunţa. În sfârşit, legea succesorală mai reglementează efectele nedemnităţii succesorale în ce priveşte raporturile dintre nedemn şi ceilalţi moştenitori, precum şi cele dintre nedemn şi descendenţii săi.

§3. DEVOLUŢIUNEA LEGALĂ A MOŞTENIRII

Noţiune. Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc în

temeiul legii la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege. Noţiunea de moştenire legală nu se confundă cu devoluţiunea

legală a moştenirii, care reprezintă determinarea persoanelor chemate în temeiul legii să moştenească patrimoniul persoanei fizice decedate2.

De regulă, moştenirea legală intervine în toate cazurile în care defunctul nu a lăsat testament. Ea poate interveni şi în cazul în care a fost lăsat testament, însă acesta nu cuprinde legate, ci alte dispoziţii de ultimă voinţă precum: desemnarea unui executor testamentar, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, dispoziţii cu privire la funeralii etc.

Moştenirea poate fi legală şi în cazul în care testamentul cuprinde exheredări (dezmoşteniri) prin care o parte din moştenitori sunt înlăturaţi de la moştenire, dar fără ca testamentul să cuprindă legate, situaţie în care la moştenire vor fi chemaţi restul de moştenitori legali (nedezmoşteniţi) care vor împărţi între ei întreaga masă succesorală.

1 Art. 67 lit. c din Legea nr. 105/1992. 2 A se vedea: M. Eliescu, o.cit., p. 83; D. Macovei, M. S. Striblea, Drept civil.

Contracte. Succesiuni, Editura Junimea, laşi, 2000, p. 341.


114

Moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară dacă defunctul a dispus prin testament numai de o parte a moştenirii sale (sau a dispus de întreaga moştenire, dar există moştenitori rezervatari); situaţie în care o parte din moştenire se va transmite după voinţa testatorului, iar cealaltă după regulile moştenirii legale.

Condiţiile moştenirii legale. Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire trebuie să

îndeplinească o condiţie generală: să aibă capacitate succesorală. Pentru ca o persoană să poată moşteni în temeiul legii trebuie însă, să îndeplinească următoarele condiţii speciale:

să aibă vocaţie succesorală legală (condiţie pozitivă); să nu fie nedemnă (condiţie negativă); să nu fie dezmoştenită (condiţie negativă). În cazul în care sunt întrunite aceste trei condiţii, transmisiunea

moştenirii se face în virtutea legii, fără însă a se înţelege că, în această situaţie, moştenitorii sunt obligaţi să primească moştenirea1.

În cele ce urmează, vom analiza problemele care se pun în legătură cu vocaţia succesorală legală şi nedemnitatea succesorală .

Cât priveşte dezmoştenirea (exheredarea), aceasta fiind o dispoziţie testamentară, o vom analiza la devoluţiunea testamentară a moştenirii. Precizăm numai că moştenitorii rezervatari exheredaţi culeg totuşi, în virtutea legii, deci ca moştenitori legali, partea din moştenire care constituie rezerva lor, exheredarea putând produce, în privinţa lor, numai efecte parţiale.

Nu vom analiza aici nici problema acceptării sau renunţării la moştenire, fiindcă transmiterea moştenirii operează în virtutea legii înainte de exercitarea dreptului de opţiune succesorală, deci nu este o condiţie a dreptului la moştenire. Pe de altă parte, întrucât dreptul de opţiune vizează şi moştenirea testamentară, urmează să fie analizat după devoluţiunea testamentară a moştenirii.

Vocaţia succesorală legală. Instituţia moştenirii este concepută - în cadrul devoluţiunii legale - ca o moştenire de familie şi numai in cazul

1 Potrivit art. 686 C. civ. „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se

cuvine" (neom invitus heres). Moştenitorul poate renunţa la moştenire, situaţie în care titlul său se desfiinţează cu efect retroactiv.


115

moştenirii vacante masa succesorală este culeasă de către stat. Astfel fiind. în dreptul nostru sunt chemate la moştenire în temeiul legii - şi deci au vocaţie succesorală legală - persoanele care sunt în legătură de familie cu defunctul, adică rudele defunctului - din căsătorie, din afara căsătoriei şi (în anumite condiţii) din adopţie - şi, alături de acestea, soţul supravieţuitor a] defunctului.

Potrivit legii, rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei per-soane dintr-o altă persoană (rudenia în linie dreaptă) sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun (rudenie în linie colaterală). Rud-enia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă (art.659-663 C. civ. şi art.45 C. fam.). Întrucât legăturile de rudenie pot fi foarte îndepărtate, astfel încât chemarea la moştenire nu ar mai avea acoperire în sentimente reale de afecţiune reciprocă între aceste rude şi defunct, legea a limitat - pe linie colaterală - vocaţia succesorală legală la gradul al IV-lea inclusiv1 (art. 676 C. civ. astfel cum a fost modificat prin art. 4 al Legii asupra impozitului progresiv pe succesiuni din 1921 - prin desfiinţarea dreptului de moştenire ab intestat de la al patrulea grad în sus - şi art.6 din Legea nr.319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor). În linie dreaptă, ascendentă sau descendentă, legea nu prevede nici o limitare, „căci aici legile firii impun, fără ajutorul legilor omului, limitarea necesară”2.

Prin urmare, rudele în linie dreaptă, descendentă (fiu, nepot de fiu, strănepot de fiu etc.) şi ascendentă (părinţi, bunici, străbunici etc.), au vocaţie succesorală în mod nelimitat în grad. În schimb, rudele colaterale numai până la gradul al IV-lea inclusiv. Deci au vocaţie succesorală legală pe linie colaterală fraţii şi surorile defunctului, rude de gradul al II-lea3, descendenţii lor până la gradul al IV-lea (nepoţi şi strănepoţi de frate-soră, care sunt rude de gradul al III-lea, respectiv de gradul al IV-lea cu defunctul), unchii şi mătuşile defunctului (rude colaterale de gradul al III- lea) şi copiii lor (veri primari ai defunctului, care sunt rude colaterale de

1 Gradul de rudenie se stabileşte astfel: − în linie dreaptă, după numărul naşterilor (generaţiilor). De exemplu, copiii defunctului

sunt rude de gradul I, nepoţii de gradul II, părinţi defunctului de gradul I, bunicii de gradul II, etc.:

− în linie colaterală, tot după numărul naşterilor, dar urcând de la defunct până la ascendentul comun şi coborând apoi de la acesta până la cealaltă rudă. Astfel, fratele defunctului care este rudă de gradul II, unchiul de gradul III, vărul primar, de gradul IV etc. (art. 662-663 C. civ., art. 46 C. Fam.).

2 M. Eliescu. op. cit., p.88. Evident, rudele colaterale de grad mai îndepărtat de rudenie pot fi gratificate pe calea moştenirii testamentare, ca si orice alte persoane.

3 Pe linie colaterală nu există rude de gradul întâi.


116

gradul al IV-lea) şi fraţii sau surorile bunicilor defunctului (rude colaterale tot de gradul al IV-lea).

Subliniem că vocaţia succesorală a acestor rude (care sunt chemate la moştenire alături de soţul supravieţuitor al defunctului) nu înseamnă că ele toate, împreună şi deodată, vor culege moştenirea lăsată de defunct, căci vocaţia lor la moştenire este numai generală, potenţială, vizând posibilitatea de principiu a acestor persoane de a moşteni, prin efectul legii. patrimoniul persoanei decedate. Vocaţia lor concretă de a culege efectiv această moştenire este determinată prin devoluţiunea succesorală legală, legea instituind o anumită ordine de chemare legală la moştenire.

Întrucât această vocaţie succesorală legală generală este, în principiu, reciprocă, urmează să analizăm în continuare acest principiu şi numai apoi această vocaţie legată concretă.

Având în vedere că transmiterea moştenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa), principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale nu vizează statul (şi nici persoanele juridice), pentru că - deşi statul are, (iar persoanele juridice pot avea vocaţie succesorală) - aceştia nu pot transmite o moştenire . Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale generale guvernează însă - fără a fi prevăzut expres de lege - materia moştenirii legale între persoanele fizice. În virtutea acestui principiu, dacă o persoană are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată de o altă persoană, atunci şi această din urma persoană are aceeaşi vocaţie în raport cu prima (sensul pozitiv al principiului). În concret vocaţia lor va depinde de ordinea în care va surveni decesul lor sau a uneia dintre ele (şi bineînţeles, de concursul celorlalţi moştenitori). De exemplu, dacă copilul are vocaţie la moştenirea lăsată de părinţi, vocaţia succesorală operează şi în sens invers. Tot astfel, în raporturile dintre fraţi şi surori, dintre nepoţi de frate şi unchi ori mătuşi etc.

Principiul reciprocităţii vocaţiei la moştenire are şi un sens negativ: dacă o persoană nu are vocaţie la moştenirea unei alte persoane, nici aceasta din urmă nu are vocaţie la moştenirea primei. De exemplu, copilul încredinţat unei familii sau unei persoane ori aflat în plasament la o familie sau la o persoană (în condiţiile prevăzute de art.3 din OUG nr.25/1997 cu privire la adopţie şi art.7 şi urm. din OUG nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate) şi membrii familiei la care se află; ginerele ori nora şi socrii etc.

Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale cunoaşte, după părerea noastră, excepţii: este cazul constatării nulităţii căsătoriei sau a anulării ei prin hotărâre judecătorească intervenită după decesul soţilor sau


117

a unuia dintre ei, constatându-se că unul dintre ei a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată (căsătorie putativă). În acest caz, dacă soţul supravieţuitor (în viaţă la data morţii celuilalt) a fost de rea-credinţă el nu va moşteni; în schimb, dacă soţul de bună-credinţă a supravieţuit celuilalt, el va avea vocaţie succesorală (art. 23 C. fam.). Dacă ambii soţi au fost de bună sau de rea-credinţă, principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale, în sens pozitiv, respectiv negativ, se restabileşte.

Vocaţia legală concretă (efectivă, utilă). După cum s-a văzut, rudele cu vocaţie succesorală legală generală nu sunt chemate, toate împreună şi deodată la moştenire. Dacă toate rudele cu vocaţie generală ar fi chemate împreuna şi deodată la moştenire, "averile succesorale s-ar fărâmiţa în părţi de o valoare neînsemnată, iar instituţia moştenirii nu şi-ar mai putea îndeplini rosturile ei social-economice"1; pe de altă parte, "nu s-ar ţine seama de caracterul diferit al legăturilor de afecţiune dintre cel care lasă moştenirea şi rudele sale"2. Pentru a se evita asemenea consecinţe, în cadrul devoluţiunii legale a moştenirii legiuitorul a instituit o anumită ordine de chemare concretă la moştenire a rudelor defunctului. Prin urmare, pentru ca o persoană să fie chemată efectiv la moştenire în temeiul legii, deci să aibă vocaţie legală concretă, nu este suficient să facă parte din categoria moştenitorilor legali, cu vocaţie generală, ci trebuie să mai fie îndeplinită şi o condiţie negativă, şi anume, să nu fie înlăturată de la moştenire de o altă persoană, cu vocaţie generală, dar chemată de lege în rang preferabil, deci care are şi vocaţie concretă, utilă.

Pentru stabilirea ordinii de preferinţă între rudele defunctului cu vocaţie generală, legea foloseşte două criterii tehnico-juridice: clasa de moştenitori şi gradul de rudenie. Cu ajutorul acestor criterii legea determină vocaţia concretă la moştenire a rudelor defunctului, probleme ce urmează a fi analizate în secţiunea următoare, în cadrul principiilor devoluţiunii legale a moştenirii, după analiza celei de-a doua condiţii a dreptului de moştenire legală (nedemnitatea succesorală).

Nedemnitatea succesorală. Pentru ca o persoană să poată veni la

moştenire în temeiul legii, nu este suficient să aibă vocaţie succesorală, generală şi concretă, fiind necesar să îndeplinească şi o condiţie negativă şi anume, să nu fie nedemnă de a moşteni.

Nedemnitatea (nevrednicia) succesorală este decăderea de drept a

1 M. Eliescu, op. cit., p. 86. 2 St. Cărpenaru, op. cit., p. 398.


118

moştenitorului legal din dreptul de a culege o moştenire determinată, inclusiv rezerva la care ar fi avut dreptul din această moştenire, deoarece s-a făcut vinovat de o faptă gravă faţă de cel care lasă moştenirea sau faţă de memoria acestuia.

Cazurile de nedemnitate. Art. 655 C. civ, prevede trei cazuri de ne-demnitate: a) atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea1; b) acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea2; c) nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel care lasă moştenirea3.

Efectele nedemnităţii. Principalul efect al nedemnităţii constă în faptul ca, în puterea legii, titlul de moştenitor al nedemnului este desfiinţat retroactiv. Se consideră, prin urmare, că nedemnul nu a avut niciodată dreptul la moştenirea defunctului. Partea de moştenire la care ar fi avut dreptul nedemnul se va cuveni, în temeiul legii, celor cu care ar fi venit împreună sau pe care prezenţa sa i-ar fi Înlăturat de la moştenire.

Efectele nedemnităţii faţă de nedemn. Nedemnul nu va putea reclama partea sa de moştenire (nici măcar rezerva), întrucât titlul său de moştenitor este desfiinţat de la data deschiderii succesiunii. Această parte va fi culeasă de cei care au venit la moştenire împreună cu el sau de cei pe care prezenţa sa t-ar fi înlăturat de la moştenire. Rezultă că înlăturarea de la moştenire a nedemnului va fi profitabilă pentru comoştenitorii legali sau pentru moştenitorii legali subsecvenţi. De această situaţie pot profita şi legatarii sau donatarii în cazul în care nedemnul era un moştenitor rezervatar (a cărui rezervă putea determina reducţiunea unor liberalităţi

1 Codul civil sancţionează cu nedemnitate pe "condamnatul pentru că a omorât sau a

încercat să omoare pe defunct". Această sancţiune civilă, pe lângă cea penală, se justifică prin ideea că ar fi inechitabil şi potrivnic bunelor moravuri şi ordinii publice ca o persoană, care săvârşeşte asemenea fapte grave, să fie chemată la moştenirea celui pe care 1-a ucis sau a încercat să-1 omoare. "Nimeni nu-şi poate deschide calea unei moşteniri printr-un omor" (M. Eliescu, op. cit., p. 73).

2 Nedemnitatea pentru "acuzaţia capitală calomnioasă" împotriva celui care lasă moştenirea (art.655 pct.2 C. civ.) intervine în cazul în care moştenitorul a făcut un denunţ, o plângere sau o mărturisire (deci nu o "acuzaţie" propriu-zisă care este de atributul procuraturii) capitală (deci pentru fapte care ar fi putut atrage pedeapsa cu moartea) calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea. Caracterul calomnios al faptei trebuie să fie constatat printr-o hotărâre penală definitivă de condamnare a moştenitorului.

Această cauză de nedemnitate a devenit inaplicabilă prin abolirea pedepsei cu moartea prin Decretul-Lege nr. 6/1990.

3 Este nedemn moştenitorul care, având cunoştinţă de omorul celui care lasă moştenirea, nu denunţă omorul (nu şi ucigaşul) organelor competente (art.655 pct.3 C. civ.), iar această nede-nunţare nu este, potrivit legii (art.656 C. civ.) scuzabilă. În acest caz, nu se cere o condamnare penală prealabilă.(A se vedea pentru mai multe amănunte M. Eliescu, op. cit., p. 74-75; Fr. Deak, op. cit., p. 64; ş.a)


119

excesive). Dacă nedemnul a intrat în posesia bunurilor moştenirii înainte de

constatarea nedemnităţii, va fi obligat să le restituie persoanelor îndreptăţite. Restituirea se face, în principiu, în natură (iar dacă aceasta nu mai este posibilă întrucât bunul a pierit - din diferite motive - nedemnul va fi obligat să plătească despăgubiri).

Conform art. 657 C. civ., în privinţa fructelor naturale, industriale sau civile, nedemnul, este privit ca un posesor de rea-credinţă de la data deschiderii moştenirii, fiind obligat să le restituie în natură (iar dacă acest lucru nu este posibil va restitui valoarea lor).

Nedemnul are dreptul să i se înapoieze sumele plătite pentru achitarea datoriilor moştenirii, precum şi cheltuielile necesare şi utile. Drepturile şi obligaţiile nedemnului faţă de moştenire, care se stinseseră prin confuziune, vor renaşte în urma excluderii nedemnului de la succesiune.

Efectele nedemnităţii fata de descendenţii nedemnului. Conform art. 658 C. civ. „copiii nedemnului viind la succesiune, în virtutea dreptului lor propriu, fără ajutorul reprezentării, nu sunt depărtaţi pentru greşeala tatălui lor". Cu alte cuvinte, copiii nedemnului pot veni la moştenirea defunctului în nume propriu, dar nu şi prin reprezentarea tatălui lor nedemn. Astfel, sancţiunea nedemnităţii produce efecte şi faţă de ei (deşi nu sunt vinovaţi de fapta părintelui lor). De exemplu, dacă unicul fiu al defunctului este nedemn, copilul său va putea culege în nume propriu moştenirea lăsată de bunic, întrucât în lipsă de moştenitori de un grad mai apropiat, el este chemat la moştenire fără ajutorul reprezentării şi cu înlăturarea de la moştenire a altor rude ale defunctului (din clase de moştenitori inferioare). Astfel, în acest caz nedemnitatea nu produce nici un efect asupra copiilor nedemnului. Dacă însă defunctul a avut doi copii, dintre care numai unul este nedemn, copii nedemnului nu vor putea moşteni după bunicul lor (chiar dacă tatăl lor nu mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii), deoarece sunt rude de gradul II cu defunctul şi vor fi înlăturaţi de la moştenire de celălalt copil a! defunctului, care este rudă de gradul I.

Întrucât art. 658 C. civ. nu distinge între cele două situaţii, cele arătate mai sus în privinţa efectelor nedemnităţii faţă de copii nedemnului sunt valabile şi în privinţa copiilor fraţilor sau surorilor defunctului.

Deoarece art. 658 C. civ. vizează numai „copii nedemnului" se pune întrebarea; această soluţie trebuie extinsă şi la nepoţii, strănepoţii


120

nedemnului etc.? În literatura de specialitate, pornindu-se de la faptul că legiuitorul nu foloseşte noţiunea de „descendenţi" (ci noţiunea de copil), s-a admis posibilitatea ca descendenţii subsecvenţi ai nedemnului să poată veni la moştenire prin reprezentare, dacă nedemnul şi copilul său reprezentaţi, nu mai sunt în viaţă la data deschiderii moştenirii.1

Efectele nedemnităţii faţa de terţi. Este posibil ca nedemnul să fi încheiat acte juridice cu terţe persoane referitoare la bunurile moştenirii (de exemplu, a vândut un bun, a constituit o ipotecă asupra unui imobil etc.) în perioada dintre deschiderea succesiunii şi constatarea nedemnităţii sale. întrebarea care se pune este: care va fi soarta acestor acte?

Nedemnitatea desfiinţează titlul de moştenitor al nedemnului cu efect retroactiv, de la data deschiderii moştenirii, iar legea nu prevede nici o derogare în privinţa actelor încheiate de nedemn cu terţii. Rezultă că aceste acte vor fi desfiinţate şi ele cu efect retroactiv, potrivit principiilor nemo dat quod non habet şi resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Înseamnă că, în principiu, nedemnitatea produce efecte şi faţă de terţi, soluţie care se justifică în cazul terţilor de rea-credinţă, dar nu şi în cazul terţilor de bună-credinţă care au crezut în valabilitatea titlului de moştenitor al nedemnului.

Rigoarea acestui principiu este atenuată deoarece, în virtutea unor principii prevăzute de lege şi aplicate de practica judecătorească, unele acte încheiate de nedemn trebuie să fie menţinute2. Astfel:

a) actele de conservare şi de administrare a bunurilor moştenirii se menţin (în principiu) deoarece de ele profită adevăraţii moştenitori;

b) actele de dispoziţie a bunurilor mobile corporale (inclusiv titlurile la purtător) se menţin în baza art. 1909 C. civ., dacă dobânditorul este de bună-credinţă;

c) în privinţa actelor de dispoziţie asupra imobilelor, terţul de bună-credinţă se va putea apăra prin invocarea uzucapiunii de 10-20 de ani, actul încheiat cu nedemnul putând servi ca just titlu.

1 Această interpretare restrictivă a art. 658 C. civ. s-ar putea justifica prin caracterul

derogatoriu al soluţiei privind sancţionarea unui nevinovat; a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 76-77; D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit., p. 333-335.

2 În doctrină şi în jurisprudenţă se admite teoria moştenitorului aparent, potrivit căreia actul încheiat de nedemn se menţine dacă este (1) cu titlu particular şi (2) cu titlu oneros, iar terţul a fost (3) de bună-credinţă, a existat (4) o eroare comună şi (5) invincibilă asupra calităţii de moştenitor a nedemnului (error communis facis ius); a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 78; Camelia Toader, B. Popescu, Consideraţii în legătură cu aplicarea principiului aparenţei in drept în materia moştenirii, în Dreptul nr. 9/1993, p. 36-41.


121

În cazul în care actul juridic încheiat se menţine, nedemnul va fi obligat să plătească despăgubiri moştenitorilor adevăraţi ca posesor de rea-credinţă, iar dacă actul va fi desfiinţat cu efect retroactiv, nedemnul va putea fi acţionat de către terţ pentru evicţiune (art. 828 C. civ. sau art. 1399, 1337 şi urm C. civ.).

Invocarea nedemnităţii succesorale. Nedemnitatea succesorală poate fi invocată de orice persoană interesată cum sunt: comoştenitorii legali, moştenitorii legali subsecvenţi, legatarii sau donatarii etc. Nedemnitatea poate fi invocată şi de creditorii acestor persoane, pe calea acţiunii oblice, dreptul de a invoca nefiind exclusiv personal (art. 974 C. civ.).

În doctrină şi în practica judecătorească s-a pus problema dacă nedemnul poate invoca propria sa nedemnitate? Majoritatea autorilor au opinat că este admisibilă invocarea nedemnităţii de către nedemn deoarece aceasta operează de drept, nedemnul referindu-se doar la faptul consumat al îndepărtării sale de la moştenire prin efectul legii1.

Nedemnitatea poate fi invocată şi constatată de instanţa de judecată numai după deschiderea moştenirii şi numai dacă vocaţia succesorală legală a nedemnului este concretă, nefiind înlăturat de la moştenire prin prezenţa unor moştenitori în rang preferabil. Nedemnitatea poate fi invocată împotriva nedemnului cât timp acesta este în viaţă, iar dacă - după deschiderea succesiunii - a intrat în stăpânirea bunurilor succesiunii şi a decedat înainte de constatarea nedemnităţii, împotriva moştenitorilor săi legali sau testamentari care stăpânesc aceste bunuri.

Dacă decesul nedemnului a avut loc înainte de deschiderea moştenirii, nedemnitatea poate fi invocată împotriva copiilor nedemnului pentru a-i împiedica să vină la moştenire prin reprezentare.

Principiile generale ale devoluţiunii succesorale şi excepţiile de la

aceste principii.

Sunt chemate la moştenire, în temeiul legii, rudele defunctului şi, alături de ele, soţul supravieţuitor, iar în lipsa lor - dacă defunctul nu a dispus nici prin testament de bunurile moştenirii - statul.

Dar rudele defunctului cu vocaţie succesorală legală generală nu sunt chemate toate împreună şi deodată la moştenire, legiuitorul instituind o anumită ordine de chemare concretă la moştenire. În acest scop,

1 A se vedea, M. Eliescu, op. cit., St. Cărpenaru, op. cit., p. 393; I. Zinveliu, op. cit., p. 18; Fr. Deak, op. cit., p. 79-81.


122

legea foloseşte două criterii tehnico-juridice - clasa de moştenitori şi gradul de rudenie - cu ajutorul cărora determină vocaţia concretă la moştenire a rudelor, stabilind trei principii de bază ale devoluţiunii legale.

1. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali. Prin clasă de moştenitori se înţelege o categorie de rude (de exemplu, descendenţii defunctului) care, ca atare, adică în ;nod colectiv, exclude o altă categorie sau este exclusă de ea, chiar dacă rudele din categoria exclusă ar fi de grad mai apropiat cu defunctul decât rudele din categoria chemată. De exemplu, nepotul de fiu al defunctului (rudă de gradul II) exclude de la moştenire pe părinţii defunctului, deşi aceştia sunt rude de gradul I.

Codul civil (art.659, 669-675) stabileşte patru clase de moştenitori legali1:

• clasa I, clasa descendenţilor în linie directă, alcătuită din copii, nepoţi, strănepoţi ş.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad;

• clasa a II-a, clasa (mixtă) a ascendenţilor privilegiaţi (părinţii de-functului) şi colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor până la gradul al IV-Iea inclusiv);

• clasa a IlI-a, clasa ascendenţilor ordinari (bunici, străbunici ş.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad);

• clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchii şi mătuşile, verii primari şi fraţii - surorile bunicilor defunctului)2.

1 În sistemele de drept germanice (Germania, Austria, Elveţia) rudele defunctului sunt

împărţite în trei linii de rudenie (paranteles, în terminologia fr.), chemate la moştenirea legală în această ordine:

a) descendenţii defunctului; b) tatăl şi mama defunctului (capete de linie) şi descendenţii lor care nu sunt descendenţii

defunctului (fraţi-surori cu defunctul şi descendenţii lor la infinit), cu precizarea că rudele colaterale ale defunctului din această categorie moştenesc numai prin reprezentarea părintelui sau părinţilor dacă părinţii sau unul dintre ei nu pot ori nu vor să vină la moştenire (predeces, nedemnitate, exheredare, renunţare la moştenire);

c) bunicii defunctului (capete de linie) şi descendenţii lor (care nu fac parte din primele două linii) la infinit (unchi-mătuşi, veri primari etc.). Rudele colaterale ale defunctului şi din această categorie moştenesc numai prin reprezentarea capetelor de linie absente de la moştenire.

2 Menţionăm că, de regulă, o rudă a defunctului poate face parte dintr-o singură clasă. Este însă posibil ca legătura de rudenie să fie şi dublă şi, în consecinţă, persoana în cauză să facă parte din două clase. De ex., copilul născut din căsătoria încheiată între nepotul defunctului şi nepotul de frate al defunctului - face parte din prima clasă, în calitate de strănepot al defunctului (rudă în linie directă de gradul III) şi din clasa a II-a, în calitate de strănepot de frate (rudă colaterală de gradul IV). în această ipoteză, el poate invoca ca temei al chemării la


123

Deoarece rudele sunt chemate la moştenire în ordinea claselor, în prezenţa fie şi a unei singure rude din clasa I, rudele din clasele sub-secvente nu mai sunt chemate la moştenirea legală, indiferent de gradul or de rudenie cu defunctul. Deci rudele din clasa a II-a sunt chemate la moştenire numai dacă nu există rude din clasa I sau cele existente nu pot din cauza nedemnităţii) sau nu vor (sunt renunţători) să vină la moştenire. Tot astfel, rudele din clasa a III-a sunt chemate la moştenire numai dacă nu există moştenitori din primele două clase sau cei existenţi nu pot sau nu vor să vină la moştenire. Iar rudele din clasa a IV-a moştenesc numai în lipsa moştenitorilor din primele trei clase.

Precizăm că venirea concomitentă la moştenire a rudelor din două clase deosebite este posibilă numai în caz de exheredare prin testament a moştenitorilor dintr-o clasă preferată, dacă aceştia sunt rezervatari (de-scendenţii şi părinţii defunctului). În acest caz ei culeg totuşi, ca mo-ştenitori legali, rezerva prevăzută de lege (contrar voinţei defunctului), restul moştenirii (cotitatea disponibilă) fiind dobândită (dacă defunctul n-a dispus altfel prin testament) de moştenitorii din clasa subsecventă. De exemplu, dacă descendenţii (moştenitori din clasa I) sunt exheredaţi, ei culeg totuşi rezerva legală, iar restul se cuvine moştenitorilor legali din clasa a II-a, a III-a sau a IV-a, după caz, care culeg moştenirea în calitate de moştenitori legali, iar nu în aceea de legatari.

Precizăm, de asemenea, că soţul supravieţuitor al defunctului, nefiind rudă cu acesta, nu face parte din nici o clasă, însă vine la moştenire în concurs cu oricare clasă chemată la moştenire; deci el nu înlătură nici o clasă de moştenitori, dar nici nu este înlăturat de la moştenire indiferent de clasa, fie şi prima, chemată de lege la succesiune.

2. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă. Potrivit acestui principiu, înăuntrul aceleiaşi clase rudele mai apropiate în grad înlătură de la moştenire rudele mai îndepărtate în moştenire calitatea de strănepot al defunctului, pentru a înlătura de la moştenire rudele din clasa a II-a. El are însă dreptul să opteze (renunţând ia moştenire în prima calitate) în favoarea calităţii de strănepot de frete al defunctului, pentru ca, împreună cu el (şi neexistând alţi moştenitori din clasa I), să fie chemat la moştenirea legală (în cadrul clasei a Ii-a) şi un alt frate (sau nepot ori strănepot de frate) al defunctului (care nu este ascendentul său), de ex., pentru că acesta are cunoştinţele necesare pentru cultivarea terenului agricol moştenit.

Pentru a nu mai reveni menţionăm că şi soţul supravieţuitor poate fi rudă cu defunctul (căsătorie încheiată între verii primari în condiţiile art.6 alin.2 C. fam.), în care caz şi el ar avea dreptul (dar nu şi interesul) să invoce calitatea de rudă cu defunctul. Evident, cele două calităţi (de rudă şi soţ supravieţuitor) nu pot fi invocate cumulativ, deoarece - în oricare dintre cele două calităţi - el poate moşteni numai în nume propriu eventual prin retransmitere, iar nu şi prin reprezentare.


124

grad (proximior excludit remotiorem1'. De exemplu, copiii defunctului înlătură de la moştenire pe nepoţi, strănepoţi etc.; fraţii şi surorile pe nepoţii şi strănepoţii de frate; unchii şi mătuşile pe verii primari etc. Deci vocaţia concretă la moştenire în cadrul aceleiaşi clase depinde de apropri-erea gradului de rudenie.

De la acest principiu, legea prevede două excepţii: • în cadrul clasei a II-a (clasa mixtă a ascendenţilor privilegiaţi şi

colateralilor privilegiaţi) părinţii defunctului (rude de gradul I) nu înlătură de la moştenire pe fraţii sau surorile defunctului şi descendenţii lor (rude de gradul II-IV), ci ei vin împreună la moştenire, primind anumite cote stabilite de lege;

• reprezentarea succesorală. 3. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi

grad chemate la moştenire. Potrivit acestui principiu, dacă rudele din clasa chemată la moştenire sunt de acelaşi grad, ele împart moştenirea în părţi egale. De exemplu, dacă la moştenire vin doi copii ai defunctului, fiecare va primi o jumătate. Tot astfel, dacă în lipsă de moştenitori din prima clasă, sunt chemaţi la moştenire doi fraţi buni ai defunctului, etc.

Şi de la acest principiu, legea prevede două excepţii: • împărţirea pe tulpini a moştenirii în cazul venirii la moştenire a

rudelor de acelaşi grad prin reprezentare succesorală; • dacă la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi colaterali

privilegiaţi (fraţi-surori) proveniţi din părinţi diferiţi (indiferent dacă sunt din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline), între ei (adică fraţi buni, fraţi consangvini sau fraţi uterini cu defunctul) şi, dacă este cazul, între descendenţii fraţilor-surorilor de diferite categorii (indiferent că vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare) moştenirea nu se împarte în părţi egale, legea prevăzând împărţirea pe linii, egalitatea păstrându-se numai între fraţii pe aceeaşi linie, însă fratele bun al defunctului beneficiază de cotă-parte pe ambele linii (privilegiul dublei legături).

Precizăm că nici în raporturile dintre părinţi, pe de o parte, şi fraţi-surori sau descendenţii lor, pe de altă parte (moştenitori din clasa a II-a), nu se aplică principiul egalităţii (ei nici nu sunt rude de grad egal), părinţii culegând o cotă fixă stabilită de lege indiferent de numărul colateralilor

1 Remotus - care este departe.


125

privilegiaţi cu care vin în concurs. Tot astfel, soţul supravieţuitor culege o cotă în funcţie de clasa de moştenitori cu care vine în concurs, neavând importanţă numărul moştenitorilor din acea clasă (sau subclasă de moştenitori privilegiaţi din cadrul clasei a II-a).

Reprezentarea succesorală 1. Noţiune şi utilitate. Reprezentarea succesorală este un beneficiu

al legii în virtutea căruia un moştenitor legal (sau mai mulţi) de un grad mai îndepărtat - numit reprezentant - urcă în gradul, locul şi drepturile ascendentului său - numit reprezentat - care este decedat la deschiderea moştenirii, pentru a culege partea care i s-ar fi cuvenit acestuia din mo-ştenire dacă s-ar mai fi aflat în viaţă (art. 664-668 C. civ)1.

Utilitatea reprezentării constă în faptul că, prin efectele pe care le produce, înlătură unele consecinţe injuste ale principiului proximităţii gradului de rudenie şi ale principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad2. Astfel, de exemplu, defunctul avea doi copii, dintre care unul a predecedat, lăsând un copil. Dacă am aplica principiul proximităţii gradului de rudenie, moştenirea ar urma să fie culeasă de copilul în viaţă al defunctului, care - fiind de gradul I - ar înlătura de la moştenire pe nepotul de fiu al defunctului. O asemenea soluţie nedreaptă este înlăturată prin instituţia reprezentării succesorale, care permite nepotului să urce în locul părintelui predecedat pentru a culege partea de moştenire ce s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii. Tot astfel, dacă ambii copii ai defunctului ar fi decedaţi la data deschiderii moştenirii şi unul ar fi lăsat un copil, iar celălalt trei copii, cei patru nepoţi ai defunctului (rude de gradul 11) vor împărţi moştenirea nu în mod egal, potrivit principiului egalităţii, ci - fiind admisă reprezentarea - primul va lua o jumătate, iar ceilalţi trei o a doua jumătate, adică atât cât ar fi luat şi părinţii lor dacă ar fi fost în viaţă (schema 8). Dreptul la moştenire nu poate depinde de hazard (predecesul sau supravieţuirea unor rude), iar

1 În cadrul definiţiei date reprezentării succesorale, în literatura de specialitate se mai

menţionează că ea intervine pentru a permite reprezentantului să culeagă "'în concurs cu succesori mai apropiaţi în grad" partea de moştenire ce s-ar fi cuvenit reprezentatului. (A se vedea. de exemplu, M. Eliescu, op. cit., p. 89-90). Nu am inclus această idee în definiţia reprezentării, deoarece - aşa cum se admite unanim - reprezentarea succesorală intervine nu numai atunci când reprezentantul concurează cu moştenitori mai apropiaţi in grad. dar şi în cazul în care toţi moştenitorii chemaţi a culege succesiunea vin la moştenire prin reprezentare şi sunt de acelaşi grad (art. 665 alin.2 C. Civ.).

2 A se vedea B. Dumitrache, M. Nicolae, Discuţii privitoare la reprezentarea succesorală, (II) în Dreptul nr. 4, 1999, p. 32-33.


126

moartea prematură a părinţilor nu trebuie să dăuneze unora dintre copii şi nici să profite altora.

Din cele arătate, rezultă că reprezentarea succesorală este o instituţie deosebită de reprezentarea din dreptul comun care se referă la reprezen-tarea voinţei altuia la încheierea de acte juridice (reprezentarea persoanelor incapabile, mandatul etc.).

2. Domeniu de aplicare. Potrivit art. 665, 666 şi 672 C. civ., reprezentarea succesorală este admisă în privinţa descendenţilor copiilor defunctului şi în privinţa descendenţilor din fraţi şi surori. Întrucât reprezentarea derogă de la principiile devoluţiunii legale a moştenirii, dispoziţiile care o prevăd sunt de strictă interpretare. În consecinţă nici o altă persoană nu poate beneficia de ea. Astfel, ascendenţii ordinari sau verii primari nu pot veni la moştenire prin reprezentarea părinţilor defunctului, respectiv prin reprezentarea propriilor părinţi (unchii sau mătuşile defunctului). Tot astfel, soţul supravieţuitor nu poate beneficia de reprezentare pentru a moşteni un frate sau părinţii ori alte rude ale soţului predecedat (deci cumnaţii, socrii sau alţi afini ai lui) şi nici nu poate fi reprezentat.

3. Condiţii. Descendenţii copiilor defunctului şi descendenţii din fraţi şi surori pot beneficia de reprezentare numai dacă sunt îndeplinite trei condiţii, două în persoana celui reprezentat şi una în persoana reprezen-tantului.

A. Cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii moştenirii. în această privinţă legea prevede că "nu se reprezintă decât persoanele mo-arte" (art.668 alin. 1 C. civ.), deci o persoană în viaţă Ia data deschiderii moştenirii nu poate fi reprezentată1. Subliniem că această dispoziţie nu trebuie să fie interpretată în sens de "predeces"2, căci o asemenea formu-lare ar atrage după sine imposibilitatea reprezentării comorienţilor şi a persoanelor decedate în acelaşi timp, în aceste cazuri neputându-se stabili ordinea deceselor. De exemplu, tatăl şi unul dintre cei doi fii ai săi decedează cu ocazia unei catastrofe aeriene. Dacă descendenţii fiului decedat nu ar putea veni prin reprezentare Ia moştenirea bunicului fiindcă

1 A se vedea de exemplu, TS, s. civ., dec. nr.856/1985, în CD, 1985, p.86-88. 2 În sens de predeces: L. Zinveliu, op. cit., p. 29; J. Manoliu, St. Răuschi, op. cit., p.25.

Noţiunea de "predeces" provine se pare din formula "mort mai dinainte", utilizată în art. 665 şi 666 în C. civ. însă printr-un act normativ ulterior s-a precizat că comorienţii sunt socotiţi că au murit deodată (art.21 din Dec. nr.31/1954) astfel că fiecare dintre ei este "persoană moartă" (art.668 alin. 1 C. civ.) în momentul morţii celuilalt şi deci reprezentarea este posibilă nu numai în caz de predeces al persoanei reprezentate, ci şi în cazul morţii ei concomitente cu persoana despre a cărei moştenire este vorba.


127

- prin ipoteză - nu se poate dovedi predecesul, această moştenire ar fi culeasă integral de celălalt fiu, rămas în viaţă, în virtutea principiului proximităţii gradului de rudenie, ceea ce ar fi o soluţie profund inechitabilă. În realitate, fiul decedat la data deschiderii succesiunii tatălui - fiu care nu are capacitate succesorală fiindcă nu se poate dovedi „existenţa" lui (art.654 C. civ.) în acel moment (supravieţuirea), aşa cum nu se poate dovedi nici predecesul - poate fi reprezentat. Aceasta pentru că, fiind prezumat mort în acelaşi moment cu persoana despre a cărei moştenire este vorba, nu mai există la data deschiderii succesiunii, deci este o persoană moartă (art.668 C. civ.), iar nu în viaţă. Este motivul pentru care, în cazul comorienţilor se admite reprezentarea1 şi trebuie să fie admisă şi în cazul persoanelor decedate în acelaşi timp, dar care nu sunt comorienţi (în sensul art.21 din Decretul nr.31/1954).

Deoarece nu se reprezintă decât persoanele moarte, o persoană care este în viaţă nu poate fi reprezentată, chiar dacă ea nu moşteneşte, renunţând la moştenire2 sau fiindcă este nedemn3. Tot astfel, persoana dispărută nu poate fi reprezentată, deoarece se socoteşte a fi în viaţă cât timp nu intervine o hotărâre de moarte rămasă definitivă (art.19 din Decretul nr. 31/1954)4. Dacă ulterior intervine o asemenea hotărâre, iar ca dată a morţii se stabileşte o dată anterioară sau concomitentă cu data deschiderii succesiunii, reprezentarea va fi posibilă. în schimb, dacă data morţii stabilită prin hotărâre se va situa după momentul deschiderii succesiunii cel declarat mort va moşteni el, iar descendenţii lui vor culege această moştenire nu prin reprezentare, ci odată şi în cadrul patrimoniului lăsat de acesta (prin retransmitere).

1 M. Eliescu, op. cit., p.92; C. Stătescu, op. cit., p. 127; St. Cărpenaru, op. cit., p.402; E.

Safta-Romano, op. cit., p.80-81. Potrivit unei alte păreri, comorientul nu poate fi reprezentat pentru că nu are capacitate succesorală în raport cu celălalt şi deci locul lui nu este util (D. Chirică, op. cit., p.44-45).

2 Codul civil prevede expres că "eredele renunţător nu poate fi reprezentat niciodată". Descendenţii lui pot veni la moştenire numai în nume propriu (art.698), bineînţeles numai dacă nu sunt excluşi de la moştenire prin prezenţa unui moştenitor mai apropiat în grad sau prin prezenţa unui moştenitor care poate împrumuta, prin reprezentare, gradul mai apropiat al ascendentului său, care nu este renunţător sau nedemn.

3 Copiii nedemnului nu pot veni la moştenire prin reprezentare, chiar dacă nedemnul este decedat la data deschiderii succesiunii.

4 Astfel fiind, dispărutul moşteneşte fiindcă are capacitate succesorală, fie şi "provizorie", moştenirea putând fi reclamată, în numele lui, de către curatorul instituit.

În trecut, în lipsa vreunui text legal în C. civ., s-a admis reprezentarea absenţilor pentru ca incertitudinea asupra existenţei sale să nu atragă după sine îndepărtarea de la moştenire şi a absentului şi a descendenţilor săi (A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. III, Bucureşti, 1928, p.390; etc.).


128

Interdicţia reprezentării persoanelor în viaţă la data deschiderii mo-ştenirii mai are drept consecinţă că reprezentarea nu poate opera per saltum sau omisso medio, ci numai din grad în grad vacant, trecând prin toate gradele intermediare1. De exemplu, defunctul are un copil în viaţă şi un nepot şi strănepot în viaţă, urmaşii celui de al doilea copil predecedat. În această ipoteză, dacă nepotul este în viaţă şi renunţă la moştenire sau este nedemn faţă de defunct, moştenirea va fi culeasă de unicul copil în viaţă (rudă de gr. I), strănepotul (rudă de gr. III) neputând veni la mo-ştenire prin reprezentare, pentru că nu poate sări peste locul ascendentului în viaţă renunţător sau nedemn.

B. Locul celui reprezentat să fie un loc util. Reprezentarea se admite numai în cazul în care cel reprezentat, dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii, ar fi avut vocaţie concretă la moştenire, adică ar fi putut moşteni. Deci singurul motiv pentru care nu poate moşteni este că nu mai este în viaţă (nu are capacitate succesorală). Rezultă că locul nedemnului decedat în momentul deschiderii succesiunii nu este util şi deci, în sistemul criticabil al Codului civil, copilul lui nu îl poate reprezenta2. Tot astfel, locul nu este util dacă cel reprezentat este un frate (soră) al defunctului, decedat la data deschiderii succesiunii, care însă a fost înlăturat de la moştenire prin exheredare testamentară3. În schimb, dacă exheredarea priveşte un descendent al defunctului (de exemplu, un copil) reprezentarea va putea avea loc, pentru că descendenţii sunt moştenitori rezervatari şi deci locul este util în privinţa părţii din moştenire care este rezerva.

C. Reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a culege moştenirea lăsată de defunct. Deoarece urmează să-1 moştenea-scă pe defunct, iar nu pe cel reprezentat, reprezentantul trebuie să aibă aptitudinea, adică să îndeplinească toate condiţiile pentru a putea veni la

1 M. Eliescu, op. cit., p.92; C. Stătescu, op. cit., p. 127. 2 Dacă reprezentantul are ascendenţă pe două linii (de exemplu, strănepotul defunctului -

născut din căsătoria încheiată. În condiţiile art. 6 alin. 2 din C. fam., între doi nepoţi ai defunctului - şi care vine la moştenire în concurs cu un al treilea copil în viaţă al defunctului), dar pe o linie locul celui reprezentat nu este util, el poate urca pe cealaltă linie pentru a beneficia de gradul, locul şi drepturile unuia dintre ascendenţii săi. Reprezentarea pe o linie este posibilă şi atunci când un ascendent pe cealaltă linie nu este decedat la data deschiderii moştenirii, partea de moştenire cuvenită pe această linie fiind culeasă de ascendentul în viaţă (dacă şi celelalte condiţii pentru a moşteni sunt întrunite). în această ipoteză însă, poate opera retransmiterea moştenirii. Dacă reprezentantul are ascendenţă pe două linii, locul ambilor reprezentaţi fiind util, el - reprezentantul - va putea urca pe ambele linii, pentru a beneficia de efectele reprezentării aşa cum ar fi profitat de moştenire şi persoanele reprezentate dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii.

3 A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p.44.


129

moştenirea legală a defunctului, având nevoie să împrumute, în acest scop, numai locul şi gradul mai apropiat al ascendentului său. Aceste condiţii sunt:

a) Să aibă capacitate succesorală. Spre deosebire de cel reprezentat, el nu poate să fie comorient sau persoană decedată în acelaşi timp cu defunctul (codecedat)1;

b) Să aibă vocaţia succesorală generală proprie la moştenirea lăsată de defunct, fiindcă o persoană care nu ar putea moşteni în nume propriu, nu poate culege moştenirea nici prin reprezentare. Această vocaţie gener-ală urmează să se transforme în vocaţie concretă prin reprezentare. În lumina acestei condiţii, se impun două precizări: în primul rând, subliniem că descendenţii din fraţi şi surori pot veni la moştenire prin reprezentare numai până la gradul IV inclusiv (strănepot de frate-soră), fiindcă, pe linie colaterală, legea conferă vocaţie succesorală generală numai până la acest grad2. A doua precizare referitoare la vocaţia succesorală proprie vizează situaţia descendenţilor din adopţie, indiferent că este vorba de descendenţi în linie directă (adopţie făcută de cel care lasă moştenirea ori de descendenţii săi) sau de descendenţi pe linie colaterală (adopţie făcută de colateralii privilegiaţi ai defunctului). În materie de adopţie, Codul familiei intrat în vigoare la 1 februarie 19543, a adoptat sistemul dualist4, reglementând două feluri de adopţie (înfiere), numite adopţie cu efecte restrânse (art.75-78) şi adopţie cu efecte depline (art.79). În cazul adopţiei cu efecte restrânse adoptatul şi descendenţii lui devin rudă numai cu

1 Dacă este comorient sau decedat în acelaşi timp cu cel reprezentat (evident, după deschiderea moştenirii), patrimoniul defunctului va fi moştenit, în nume propriu, de acesta din urmă. Dacă toţi trei au murit concomitent, descendenţii pot veni la moştenire prin reprezentare.

2 B. Dumitrache, M. Nicolae, loc. cit., p. 33-34 3 Potrivit art.9 din Decretul nr.32/1954 pentru punerea in aplicare a Codului familiei şi a

Decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, adopţiile şi înfierile încuviinţate înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei au rămas supuse legilor în vigoare la data când au fost încuviinţate, numai în ce priveşte validitatea lor. Celelalte dispoziţii din Codul familiei au devenit aplicabile şi adopţiilor (înfierilor) încuviinţate anterior intrării lui în vigoare. Sub raportul efectelor, Tribunalul Suprem a asimilat adopţiile anterioare cu efectele unei "înfieri obişnuite (efectele limitate), iar nu ale înfierii special reglementate de art.79 din Codul familiei (înfiere cu efectele filiaţiei fireşti)". Col. civ., dec. nr. 646/1957, în Legalitatea Populară nr. 10/1957, p.1242. Am făcut aceste precizări deoarece problemele succesorale se pun după multe decenii de la încuviinţarea adopţiei. A se vedea, de exemplu. TJ Timiş, dec. civ. nr. 323/1987, cu Notă de D. Radu şi C. I. Stoica, în Revista Română de Drept nr.2, 1988, p.49 şi urm.

4 Sistemul dualist, în diferite variante, este adoptat, de exemplu, în Franţa, Belgia, Portugalia, Germania, Italia, Spania, iar sistemul unitar în Anglia, Olanda, Elveţia, Austria, Republica Moldova.


130

adoptatorul (adoptatorii), nu şi cu rudele acestuia (acestora), în schimb, adoptatul păstrează legăturile de rudenie cu părinţii fireşti şi rudele acestora (cu familia firească). În cazul adopţiei cu efectele unei filiaţii fireşti (adopţie cu efecte depline) adoptatul şi descendenţii lui devin rudă cu adoptatorul (adoptatorii) şi cu rudele acestuia (acestora) ca şi un copil firesc, încetând raporturile de rudenie cu părinţii fireşti şi rudele acestora (cu familia firească). Prin Ordonanţa de urgenţă cu privire la regimul juridic al adopţiei nr.25/1997 (modificată prin Legea nr.87/1998 pentru aprobarea OUG nr.25/1997 cu privire la adopţie) s-a consacrat sistemul unitar în materie de adopţie (cu efectele depline ale filiaţiei fireşti). De la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei se stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi copil (se subînţelege şi descendenţii lui), precum şi rudenia dintre copil şi rudele adoptatorului, încetând filiaţia dintre copil şi părinţii săi naturali (art. 1), serviciul de stare civilă competent întocmind un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii sunt trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti (art.21 alin.2). Rezultă că, potrivit noii reglementări, adopţia este asimilată filiaţiei şi rudeniei fireşti1, deci adopţia poate să fie numai cu efecte depline (de la 12 iunie 1997). Potrivit principiului neretroactivităţii legii (art. l C. civ.), care a dobândit o valoare constituţională prin art.l5 alin.2 din Constituţie, adopţiile încuviinţate în trecut cu efecte restrânse nu s-au transformat însă în adopţii cu efecte depline, căci legiuitorul nu a dispus şi nici nu putea dispune în acest sens, fiind "obligat să nu emită legi cu caracter retroactiv"2. Rezultă că, în materie succesorală, trebuie să ţinem seama, şi în viitor, de felul adopţiei (încuviinţată înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 25/1997). Astfel, având în vedere efectele deosebite ale celor două feluri de adopţii, în privinţa reprezentării se impun următoarele concluzii: În cazul adopţiei cu efecte depline, adoptatul şi descendenţii lui pot beneficia de reprezentare ca şi copiii din filiaţia firească, pentru că adoptatul şi descendenţii săi devin rude nu numai cu adoptatorul, dar şi cu rudele acestuia (art.75 şi 79 C. fam şi art. 1 OUG nr.25/1997). În cazul adopţiei cu efecte restrânse - întrucât adoptatul şi descendenţii săi devin rudă numai cu adoptatorul (art.75 C. fam.), nu şi cu rudele acestuia (art.77 C. fam.) - descendenţii adoptatului pot veni la moştenire prin reprezentare

1 Cu privire la regimul juridic al adopţiei (şi observaţii critice juste referitoare la textele noului act normativ în materie) A se vedea E. Florian, Unele consideraţii asupra noului regim juridic al adopţiei, în Dreptul nr. 11, 1998, p.3-17.

2 CC, dec. nr.22/1993, în CD a CC, 1992-1993, p. 188. Legea în vigoare la data înfiinţării continuă să guverneze adopţia; în privinţa efectelor adopţiei modificările legislative nu sunt aplicabile. Numai drepturile succesorale rezultând din adopţie sunt cârmuite de legea în vigoare la data deschiderii moştenirii (de exemplu, dreptul la rezervă succesorală).


131

numai dacă adopţia cu efecte restrânse a fost făcută de de cuius (schema 5), el având calitatea de adoptator. În schimb, dacă adopţia cu efecte restrânse a fost făcută de cel reprezentat (descendent al defunctului sau frate-soră ori nepot de frate-soră), respectiv de părinţii defunctului, reprezentarea nu mai poate avea loc, fiindcă reprezentantul nu are vocaţie proprie la moştenirea lăsată de defunct. Descendenţii copilului adoptat de de cuius cu efecte restrânse, pot beneficia de reprezentare pentru a culege 1/2 din moştenire în concurs cu copilul în viaţă al defunctului. În schimb, în schema 6, moştenirea va fi culeasă în întregime de copilul în viaţa al defunctului, adoptatul (şi descendenţii lui) neputând veni la moştenire prin reprezentare, fiindcă adopţia cu efecte restrânse a creat legături de rudenie numai cu al doilea copil al defunctului (adoptator), nu şi cu defunctul. Nepotul de frate nu poate beneficia de reprezentare, fiindcă părintele său a devenit rudă prin adopţia cu efecte restrânse numai cu părinţii defunctului (adoptatori), nu şi cu defunctul. Precizăm că dacă adoptatul cu efecte restrânse şi descendenţii săi nu pot veni prin reprezentare (şi, bineînţeles, nici în nume propriu) la moştenirea lăsată de rudele adoptatorului, ei beneficiază de reprezentare în raport cu rudele din familia firească, pentru că această adopţie nu întrerupe legăturile de rudenie a adoptatului şi descendenţilor săi cu familia firească (art.75 alin.2 C. fam.). În schimb, o asemenea posibilitate nu există în cazul adopţiei cu efecte depline, fiind că prin efectul acestei adopţii încetează orice legătură de rudenie a adoptatului şi descendenţilor săi cu familia firească din care provine1. Face excepţie ipoteza în care unul dintre soţi adoptă cu efecte depline copilul firesc al celuilalt soţ, caz în care raporturile de rudenie ale adoptatului şi descendenţilor săi se menţin cu părintele firesc care este soţul

1 Evident, în cazul adopţiei cu efecte depline raporturile adoptatului cu rudele fireşti încetează numai de la data când hotărârea judecătorească de încuviinţare rămâne irevocabilă, fără efect retroactiv. Astfel fiind, vocaţia succesorală a adoptatului - întemeiată pe rudenia firească - asupra moştenirii deschise anterior încuviinţării adopţiei rămâne neatinsă. De exemplu, îl va moşteni pe tatăl firesc decedat anterior rămânerii irevocabile a hotărârii de încuviinţare a adopţiei. Pe de altă parte, în cazul desfacerii adopţiei cu efecte depline, întrucât desfacerea produce efecte numai pentru viitor, raportul de rudenie cu adoptatorul (şi rudele lui) încetează numai pentru viitor şi tot astfel se restabilesc raporturile de rudenie cu familia firească, dacă instanţa nu decide o altă măsură de protecţie a copilului, în condiţiile legii (art.22 alin.4 din OUG nr.25/1997). Prin urmare, vocaţia succesorală va depinde pentru toate persoanele interesate (vocaţie comună şi vocaţie reciprocă) de data deschiderii moştenirii corelativ cu data încuviinţării, respectiv data desfacerii adopţiei. Numai în caz de nulitate a adopţiei efectele vor fi retroactive (rudenia creată prin adopţie dispare şi reapare rudenia firească) cu toate consecinţele ce decurg de aici şi pe planul dreptului la moştenire. În mod corespunzător se rezolvă problemele rudeniei civile a adoptatului (şi descendenţilor săi) cu adoptatorul şi în cazul nulităţii sau desfacerii adopţiei care este cu efecte restrânse. Problema rudeniei cu familia firească nu suferă modificări.


132

adoptatorului şi, pe cale de consecinţă, cu rudele acestui părinte1 şi încetează faţă de celălalt părinte firesc şi rudele acestuia. Deşi legea nu prevede expres menţinerea raporturilor de rudenie cu rudele părintelui firesc, soţ al adoptatorului cu efecte depline, concluzia se impune, întrucât filiaţia firească menţinută nu poate avea efecte mai restrânse decât adopţia cu efecte depline. Or, dacă ambii soţi ar avea calitatea de adop-tatori, adoptatul cu efecte depline ar deveni rudă cu rudele amândurora. Pe de altă parte, dacă copilul adoptat cu efecte depline de soţul unuia dintre părinţii săi fireşti ar păstra legăturile de rudenie numai cu părintele său firesc, soţ al adoptatorului, nu şi cu rudele acestui părinte, ar trebui să ajungem la concluzia - desigur inadmisibilă - că acest copil adoptat nu păstrează nici legăturile de rudenie cu ceilalţi copii fireşti ai părintelui firesc (şi care n-au fost adoptaţi de către soţul acestuia), deşi sunt fraţi din filiaţia firească, eventual chiar fraţi buni (din aceiaşi părinţi);

c) Să nu fie nedemn faţă de defunct, să nu fi renunţat la moştenirea acestuia şi să nu fi fost exheredat de acesta (dacă este vorba de descendenţi din fraţi-surori). Deoarece nu este în discuţie moştenirea lăsată de cel reprezentat, reprezentantul poate fi nedemn faţă de acesta (nedemnitatea producând efecte relative, numai în raport cu persoana faţă de care s-a săvârşit fapta2), poate să renunţe la moştenirea acestuia (art.668 alin.2 C. civ.) şi poate să fie exheredat de acesta. Într-un cuvânt, reprezentantul nu trebuie să îndeplinească condiţiile necesare pentru a-1 moşteni pe cel reprezentat.

4. Modul cum operează reprezentarea. În ipoteza în care condiţiile arătate sunt îndeplinite, reprezentarea este admisă (art.665 alin.2 şi art.667 C. civ.): a) în toate cazurile, b) la infinit şi c) operează de drept şi imperativ.

a) Potrivit legii, reprezentarea "este admisă în toate cazurile", deci nu numai atunci când unul sau mai mulţi descendenţi ai unui copil decedat al defunctului vin la moştenire în concurs cu unul sau mai mulţi descendenţi în viaţă ai defunctului de grad mai apropiat şi când fără bene-ficiul reprezentării nici nu ar putea moşteni, dar şi atunci când descendenţii copilului sau copiilor decedaţi ai defunctului sunt de acelaşi grad (art.665 alin.2 C. civ.)3. Tot astfel, dacă în lipsă de moştenitori din clasa I, la

1 A se vedea şi E. Safta-Romano, op. cit., p.79. Pentru o altă soluţie posibilă de susţinut în privinţa rudelor părintelui firesc care este soţul adoptatorului, A se vedea I. Filipescu, op. cit., p.53.

2 În caz de moştenire prin retransmitere nedemnitatea faţă de cel de al doilea defunct împiedică retransmiterea moştenirii.

3 A se vedea, de ex., TMB, s. a IV-a civ., dec. nr. 1589/1986, în Revista Română de Drept


133

moştenire sunt chemaţi colateralii privilegiaţi şi problema reprezentării se pune pentru descendenţii din fraţi-surori.

În privinţa rudelor de grad egal reprezentarea se admite pentru ca împărţirea moştenirii să se facă pe tulpini, "cu respectarea principiului egalităţii între moştenitorii de gradul cel mai apropiat cu defunctul"1, iar nu pe capete, in părţi egale în raport cu numărul descendenţilor care vin efectiv Ia moştenire. De exemplu, dacă cei doi copii (sau fraţi) ai defunctului sunt decedaţi la data deschiderii moştenirii şi unul a lăsat un copil, iar al doilea trei copii, moştenirea se va împărţi între nepoţi (respectiv nepoţii de frate) ai defunctului nu în părţi egale (1/4 pentru fiecare), ci în două părţi, prima jumătate revenind unui nepot, iar cealaltă jumătate fiind împărţită între ceilalţi trei nepoţi, câte 1/6 pentru fiecare.

Dacă însă condiţiile reprezentării nu ar fi îndeplinite (de exemplu, ambii copii sunt nedemni), nepoţii vor veni la moştenire în nume propriu, împărţind în mod egal moştenirea (câte 1/4 pentru fiecare). Iar dacă reprezentarea nu ar fi admisă pe o tulpină (de exemplu, numai primul copil al defunctului a fost nedemn), vor veni la moştenire nepoţii de pe cealaltă tulpină, care - beneficiind de reprezentare - vor exclude de la moştenire pe copilul nedemnului.

b) Reprezentarea este admisă la infinit (nemărginit). Aceasta înseamnă că nu numai nepoţii, dar şi strănepoţii, răstrănepoţii etc. pot veni la moştenire prin reprezentare (art.665, 666 C. civ. schema 11). Evident, condiţiile reprezentării trebuie să fie îndeplinite pentru fiecare salt în grad. De aceea, descendenţii din fraţi beneficiază de reprezentare numai până la gradul IV (strănepot de frate), rudele colaterale de grad mai îndepărtat neavând vocaţie legală la moştenirea defunctului.

c) Pentru ca - în toate cazurile în care reprezentarea este admisă - împărţirea să se facă pe tulpini, ea operează de drept2 şi imperativ, voinţa descendenţilor putând influenţa regulile reprezentării numai prin renunţare la moştenire, dar nu şi prin acceptarea ei cu efecte parţiale (de exemplu, fără beneficiul reprezentării) sau sub condiţie (de exemplu, împărţirea să se facă în alte cote decât cele rezultând din regulile reprezentării)3.

Considerăm că regulile reprezentării succesorale legale nu pot fi modificate nici prin voinţa defunctului. În literatura de specialitate s-a nr. 10, 1986, p.68.

1 M. Eliescu, op. cit., p.91. 2 Ibidem, p.96. 3 Actul juridic al opţiunii succesorale este, în principiu, indivizibil şi nesusceptibil de

modalităţi.


134

susţinut că el ar putea "în limitele cotităţii disponibile şi fără a aduce at-ingere rezervei, să înlăture reprezentarea legală sau să o admită în alte cazuri decât cele prevăzute de lege"1. După părerea noastră, asemenea dispoziţii testamentare trebuie să fie interpretate nu în sens de înlăturare a reprezentării legale sau de admitere a ei în alte cazuri şi condiţii decât cele prevăzute de lege, ci ca exheredări, respectiv legate făcute prin testament. De exemplu, defunctul lasă prin testament verilor primari, copiii unchiului predecedat, partea ce s-ar fi cuvenit acestuia în concurs cu mă-tuşile în viaţă la deschiderea succesiunii. Sau defunctul gratifică, în mod corespunzător, unele rude colaterale de gradul V (de exemplu, răstrănepoţii unui frate predecedat). întrucât verii primari (moştenitori din clasa a IV-a) şi rudele colaterale de gradul V nu beneficiază de reprezentare, ei vor culege partea corespunzătoare din moştenire ca legate cu titlu universal, iar nu ca moştenitori legali care - graţie voinţei testatorului - ar fi venit la moştenirea legală prin reprezentare.

În toate cazurile - şi independent de problema calificării drepturilor moştenitorilor astfel gratificaţi - voinţa defunctului exprimată prin testa-ment va putea produce efecte, într-adevăr, numai cu respectarea drep-turilor moştenitorilor rezervatari. De exemplu, dacă defunctul a avut doi copii predecedaţi, dintre care unul a lăsat un copil, iar celălalt doi copii, el poate dispune împărţirea moştenirii în cote egale între cei trei nepoţi (iar nu pe tulpini), fiindcă rezerva primului nepot este de 1/3 şi deci nu a fost atinsă prin dispoziţia testamentară. Dar dacă cel de al doilea copil al defunctului ar fi lăsat trei copii (schema 8) şi defunctul ar fi dispus împărţirea moştenirii între nepoţi în cote egale, primul ar lua tot 1/3 (rezerva sa) şi numai 2/3 ceilalţi trei nepoţi (câte 2/9). în ambele cazuri, dispoziţia din testament are semnificaţia unei exheredări parţiale (de la 1/2 la 1/3) pentru primul nepot şi de legate pentru ceilalţi (mărirea cotei de la 1/4 la 1/3, respectiv de la 1/6 la 2/9). Nu intrăm însă în amănunte, problemele fiind de domeniul devoluţiunii testamentare a moştenirii.

5. Efecte. Potrivit art.667 C. civ. "în toate cazurile în care repre-zentarea este admisă, partajul se face pe tulpină...". Aceasta înseamnă că reprezentanţii unei persoane, indiferent de numărul lor - deoarece urcă " în locul, în gradul şi în dreptul reprezentatului" (art.664 C. civ.) - vor lua din moştenire partea ce s-ar fi cuvenit ascendentului reprezentat dacă ar fi fost în viaţă la deschiderea moştenirii; ei nu pot pretinde mai mult, dar nici să fie obligaţi să ia mai puţin2 Deci stabilirea părţii de moştenire se face pe

1 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p.96. 2 Bineînţeles, cu excepţia dispoziţiilor testamentare contrare, care nu aduc atingere


135

tulpină. Aceasta mai înseamnă că dacă se pune problema reprezentării a două sau mai multe persoane decedate la data deschiderii moştenirii, reprezentanţii lor vor împărţi moştenirea nu pe capete (în funcţie de nu-mărul lor), ci pe tulpini. De exemplu, dacă defunctul a avut doi copii predecedaţi, dintre care unul a lăsat un copil, iar celălalt doi copii, aceşti nepoţi ai defunctului vor moşteni nu în părţi egale, ci primul nepot va lua 1/ 2 din moştenire, iar ceilalţi doi câte 1/4 fiecare, adică tot atât cât ar fi luat şi ascendentul lor dacă ar fi fost în viaţă.

Dacă o tulpină "a produs mai multe ramuri, subdivizia se face iarăşi pe tulpină în fiecare ramură" (art.667 C. civ.), partea cuvenită descenden-ţilor din aceeaşi ramură împărţindu-se între ei în mod egal. Dacă, în ex-emplul precedent, unul dintre nepoţi ar fi şi el decedat la data deschiderii moştenirii, lăsând doi copii (strănepoţi fată de defunct), aceştia vor moşteni tot pe tulpini (subtulpini), adică partea ce s-ar fi cuvenit ascendentului lor1.

În toate cazurile, moştenitorii care beneficiază de reprezentarea legală, indiferent de gradul de rudenie faţă de defunct, sunt - prin definiţie - moştenitori legali.

Deşi la materia reprezentării Codul civil nu precizează (art.664 amintind numai de "dreptul reprezentantului"), este evident că moştenitorii prin reprezentare dobândesc nu numai drepturi, dar şi obligaţii, în raport cu vocaţia succesorală a fiecăruia (art.774 şi urm. C. civ.) răspunzând pentru pasivul moştenirii (datorii şi sarcini) în limita activului moştenirii (intra vires hereditatis) reprezentantul care a acceptat-o sub beneficiu de inventar, şi peste aceste limite (ultra vires hereditatis) reprezentantul care a acceptat-o pur şi simplu. În ambele cazuri, indiferent că au acceptat sau au renunţat la moştenirea lăsată de cel reprezentat (art.668 C. civ.).

În legătură cu efectele reprezentării mai menţionăm că, deşi re-prezentarea operează de drept şi imperativ, reprezentantul nu este obligat să accepte moştenirea (art.686 C. civ.), iar în caz de pluralitate de reprezentanţi, fiecare păstrează dreptul de opţiune succesorală, putând accepta pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar ori renunţa la moştenire2.

rezervei succesorale (dacă este cazul).

1 Deoarece moştenirea se împarte pe tulpini (subtulpini), iar nu pe capete, dacă reprezentantul poate urca în grad pe două linii, el va avea dreptul să culeagă cotele-părţi cuvenite pe ambele linii (două tulpini sau subtulpini).

2 Numai în cazul moştenirii prin retransmitere, nu şi prin reprezentare, opţiunea trebuie să fie unitară (art.692- 693 C. civ.).


136

Reguli speciale diferitelor categorii de moştenitori legali

1. Dreptul de moştenire al rudelor defunctului

A. Clasa întâi de moştenitori legali: descendenţii defunctului

Noţiunea de descendenţi. Potrivit art.669 C. civ, prin descendenţi

trebuie să înţelegem copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la infinit, fără deosebire de sex şi indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie1 sau din căsătorii diferite2. Fac parte din clasa I de moştenitori legali şi copiii defunctului sau a urmaşilor lui din afara căsătoriei3, cu singura condiţie ca filiaţia să fie stabilită potrivit legii. Într-adevăr, Codul familiei a asimilat pe deplin situaţia copilului din afara căsătoriei cu situaţia legală a unui copil din căsătorie (art.63)4. În Codul civil belgian (art. 756), de exemplu, se prevedea că copiii „naturali” (nelegitimi) recunoscuţi nu au nici un drept asupra bunurilor părinţilor tatălui şi mamei lor5.

Alături de copiii din căsătorie şi din afara căsătoriei, din clasa I de moştenitori legali fac parte şi copiii adoptaţi. După cum am văzut5, adoptatul şi descendenţii săi dobândesc, prin efectul adopţiei, aceleaşi drepturi pe care le are copilul din căsătorie faţă de părinţii săi. Dacă persoana care lasă moştenirea este adoptatorul, nu are importanţă nici felul adopţiei – cu efecte depline sau cu efecte restrânse. în ambele cazuri adoptatul şi descendenţii lui pot veni la moştenirea lăsată de adoptator.

1 Declararea nulităţii sau anularea căsătoriei dintre părinţi nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie (art.23 alin.2 C. Fam.; A se vedea şi art.53).

2 Bineînţeles, copii născuţi din căsătorii diferite vor moşteni împreună numai pe tatăl lor comun sau pe mama lor comună, neavând vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de tatăl vitreg, respectiv mama vitregă.

3 4 Codul civil, în redactarea sa iniţială, recunoştea drepturi succesorale copilului din afara

căsătoriei numai faţă de mamă (şi rudele acesteia), nerecunoscându-i nici un drept la moştenirea lăsată de tatăl din afara căsătoriei (şi de rudele acestuia). Pentru istoricul situaţiei juridice a copilului din afara căsătoriei A se vedea M. Eliescu, op. cit., p.98-107; C. Stătescu, op. cit., p.130-132.

5 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în cazul VERMIERE contra BELGIEI că excluderea unei nepoate de la succesiunea bunicilor ei, pe motiv de caracter „natural” al legăturilor de rudenie a încălcat prevederile art. 14 (privind interzicerea discriminării) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (A se vedea V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Editura a 4-a în limba română, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2003, p. 386 şi urm).


137

Deosebirea între cele două feluri de adopţie se va manifesta numai în raporturile adoptatului şi descendenţilor săi cu rudele lor fireşti; în cazul adopţiei cu efecte depline încetează aceste raporturi şi deci adoptatul şi descendenţii săi nu mai au vocaţie succesorală în calitate de copii, nepoţi etc. faţă de ascendenţii fireşti; în schimb, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, păstrându-se legăturile de rudenie cu familia firească, adoptatul şi descendenţii săi vor avea vocaţie succesorală, în calitate de descendenţi, faţă de ascendenţii fireşti.

Dacă adopţia a fost făcută nu de către defunct, ci de către copilul lui ori de către alt descendent al său, adopţia va conferi vocaţie succesorală adoptatului şi descendenţilor săi la moştenirea lăsată de defunct numai dacă este cu efecte depline, căci în acest caz ei devin rude nu numai cu adoptatorul, dar şi cu rudele acestuia, între care ascendentul adoptatorului care lasă moştenirea. În schimb, dacă adopţia a fost cu efecte restrânse, adoptatul şi descendenţii săi nu vor avea vocaţie Ia moştenirea lăsată de ascendentul adoptatorului, pentru că această adopţie nu creează legături de rudenie cu rudele adoptatorului, printre care ascendentul lui care lasă moştenirea.

În toate cazurile, adopţia va produce efectele arătate numai dacă a fost făcută în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege1. Dacă adopţia s-a făcut „cu scopul exclusiv, dovedit ca atare, de a crea adoptatului vocaţie succesorală la moştenirea adoptatorului, adopţia este lovită de nulitate”2. Într-adevăr, dreptul la moştenire trebuie să fie un efect al adopţiei, iar nu cauza ei.

Împărţirea moştenirii între descendenţi. Dacă la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi descendenţi de gradul I (copiii defunctului), cota-parte de moştenire ce se cuvine fiecăruia se stabileşte în mod egal, în funcţie de numărul lor (pe capete). Tot astfel se procedează dacă la moştenire sunt chemaţi, în nume propriu, descendenţi de grad subsecvent (care nu beneficiază de reprezentare). În schimb, dacă descendenţii de

1 În dreptul nostru, finalitatea înfierii este determinată de ocrotirea deosebită a intereselor copilului, care trebuie să găsească în noua sa familie o adevărată atmosferă de familie, prielnică dezvoltării sale fizice şi morale". (T. R. Popescu, Dreptul familiei, Tratat, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti, 1965, p. 110). "Instanţa este obligată să verifice... dacă adopţia s-a tăcut sau nu în interesul minorului" (CSJ, s. civ., dec. nr.595/1991, în Dreptul nr. 1, 1992, p.103. A se vedea şi I. Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.266.

2 TS, s. civ., dec. nr.2186/1984, în CD 1984, p,171. A se vedea şi dec. s. civ. nr.2628/1984 în care se precizează că nulitatea (caracterul fictiv) al adopţiei poate fi constatată dacă, la data adopţiei, părţile au urmărit scopuri străine instituţiei, (CD, 1984, p.171-173); s. civ. dec. nr.369/1989, în Dreptul nr.l-2, 1990, p.129.


138

gradul II şi următoarele vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se face pe tulpini şi subtulpini, principiul egalităţii aplicându-se numai între ramurile din aceeaşi tulpină. Iar descendenţii mai îndepărtaţi în grad şi care nu beneficiază de reprezentare sunt excluşi de la moştenire.

Dacă, alături de descendenţi (în baza Legii nr.319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor), la moştenire este chemat şi soţul supravieţuitor al defunctului se stabileşte - mai întâi - cota ce se cuvine acestuia şi restul se împarte între descendenţi după regulile arătate. Aceasta înseamnă că prin efectul Legii nr.319/1944 se micşorează cota-parte din moştenire a tuturor moştenitorilor din clasa descendenţilor.

Caracterele dreptului la moştenire al descendenţilor. Aşa cum am văzut, descendenţii pot veni la moştenire, în nume propriu sau prin reprezentare. Ei sunt moştenitori rezervatari, astfel încât liberalităţile făcute de defunct (donaţii şi legate) prin care se aduce atingere rezervei lor sunt supuse reducţiunii. De asemenea, ei sunt moştenitori sezinari, având posibilitatea juridică de a intra în stăpânirea moştenirii fără atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor (înainte de eliberarea certificatului de moştenitor). În sfârşit, ei sunt obligaţi să raporteze donaţiile primite de la cel care lasă moştenirea, dacă donaţia nu a fost făcută cu scutire de raport.

B. Clasa a doua de moştenitori legali: ascendenţii privilegiaţi şi colateralii

privilegiaţi

Precizări prealabile. Dacă defunctul nu are descendenţi sau cei existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii sau exheredării când culeg numai rezerva) ori nu vor să vină la moştenire (renunţând la beneficiul ei), legea cheamă la moştenire rudele care fac parte din clasa a II-a de moştenitori, alcătuită din ascendenţii privilegiaţi (părinţii defunctului) şi colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor). Ei se numesc privilegiaţi, deoarece înlătură de la moştenire pe ceilalţi ascendenţi şi colaterali, denumiţi ordinari, care fac parte din clasele de moştenitori subsecvente.

Întrucât această clasă cuprinde două categorii de rude, din care cauză se şi numeşte clasă mixtă, urmează să analizăm separat problemele care se pun în legătură cu ascendenţii privilegiaţi, respectiv colateralii privilegiaţi, cu precizările ce se impun din cauza concursului dintre ei înăuntrul aceleiaşi clase.

1). Ascendenţii privilegiaţi

Noţiunea de ascendenţii privilegiaţi. Ascendenţii privilegiaţi sunt


139

părinţii - tatăl şi mama - defunctului, din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie.

Întrucât vocaţia succesorală a părinţilor din căsătorie1 şi a mamei din afara căsătoriei este consacrată expres de Codul civil (art.670-671, 673, respectiv 678), urmează să facem unele precizări numai în legătură cu problema vocaţiei succesorale a tatălui din afara căsătoriei, a părinţilor fireşti în cazul adopţiei copilului lor şi a adoptatorului (adoptatorilor).

Vocaţia succesorală a tatălui din afara căsătoriei. Deşi vocaţia succesorală a tatălui din afara căsătoriei nu este, in terminis, consacrată de Codul civil sau alte acte normative şi cu toate că vocaţia succesorală legală - în principiu - trebuie să se sprijine pe o dispoziţie expresă a legii, totuşi, în prezent, nimeni nu o mai pune la îndoială, deoarece recunoaşterea vocaţiei succesorale legale a tatălui din afara căsătoriei este reclamată de raporturile de rudenie statornicite între copil şi tatăl său prin stabilirea filiaţiei, de principiul egalităţii între sexe şi de principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale, precum şi de art. 106 Codul familiei care o consacră indirect atunci când prevede - fără a distinge între filiaţia din căsătorie sau din afara ei - că "părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului în afară de dreptul de moştenire şi la întreţinere"2.

Problema vocaţiei succesorale a părinţilor fireşti în cazul adopţiei. În cazul adopţiei cu efecte depline, părinţii fireşti ai celui adoptat, indiferent că sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei, pierd orice vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de cel adoptat, fiindcă încetează raporturile de rudenie dintre ei. Face excepţie ipoteza în care unul dintre soţi adoptă cu efecte depline copilul firesc al celuilalt soţ, caz în care raporturile de rudenie se menţin cu părintele firesc care este soţul adoptatorului şi care deci păstrează vocaţia succesorală la moştenirea copilului (nu şi celălalt părinte firesc). În schimb, în cazul adopţiei cu efecte restrânse , indiferent dacă adoptatorul este sau nu soţul unuia dintre părinţii fireşti, vocaţia succesorală a ambilor părinţi fireşti se menţine, întrucât această adopţie nu întrerupe legăturile de rudenie ale adoptatului cu părinţii fireşti.

Vocaţia succesorală a adoptatorului3. Deoarece în cazul adopţiei cu

1 Părinţii au chemare şi la moştenirea copilului născut dintr-o căsătorie declarată nulă sau anulată şi indiferent de faptul dacă au fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă la încheierea căsătoriei. în relaţiile dintre copii şi părinţi nulitatea căsătoriei nu produce efecte retroactive (art.23 alin.2 C. fam.).

2 Pentru o expunere amplă a acestei probleme A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 109-112; C. Stătescu. op. cit., p. 134-135.

3 Dacă adopţia a fost făcută numai de unul dintre soţi, celălalt soţ, evident, nu va avea


140

efecte depline adoptatul devine rudă cu adoptatorul (şi rudele acestuia), ca şi un copil firesc, iar raporturile cu părinţii şi alte rude fireşti încetează, nimeni nu a pus la îndoială vocaţia succesorală a adoptatorului la moştenirea lăsată de cel adoptat.

S-a contestat însă, de către unii autori, vocaţia succesorală a adoptatorului în cazul adopţiei cu efecte restrânse, mai ales pentru faptul că, în acest caz, raporturile adoptatului cu familia firească (părinţi şi alte rude) nu încetează, iar adopţia se face exclusiv în interesul celui adoptat. Alături de majoritatea autorilor1, considerăm şi noi că adoptatorul are vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de adoptat şi în cazul adopţiei cu efecte restrânse, căci în privinţa raporturilor de rudenie dintre el (nu şi rudele sale) şi adoptat nu există deosebire între cele două feluri de adopţie. Pe de altă parte, legea admiţând coexistenţa celor două rudenii (din adopţie şi filiaţie firească), recunoaşte implicit şi compatibilitatea efectelor lor sub raportul dreptului la moştenire, aşa cum recunoaşte şi dreptul la întreţinere atât adoptatorului cât şi părinţilor fireşti (art.86, C. fam.). În sfârşit, această soluţie este reclamată de principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale şi nu contravine intereselor adoptatului, dreptul Ia moştenire al adoptatorului realizându-se la moartea lui.

Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi şi între ei şi colateralii privilegiaţi.

a) Dacă la moştenire sunt chemaţi numai ascendenţii privilegiaţi ai defunctului (neexistând colaterali privilegiaţi şi soţ supravieţuitor), moştenirea se împarte întotdeauna în mod egal (art.670 alin.2 C. civ.), în funcţie de numărul lor, potrivit principiului egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi din acelaşi grad chemate la moştenire. Precizăm că în cazul adopţiei cu efecte restrânse adoptatorul (sau adoptatorii) vin la moştenire alături de părinţii fireşti, deci moştenirea se va împărţi în 2, 3 sau 4 părţi, în funcţie de numărul lor. Dacă numai unul dintre părinţi (fireşti sau din adopţie) trăieşte la data deschiderii succesiunii, el va prelua întreaga moştenire.

b) Dacă ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu colateralii privilegiaţi2, partea ascendenţilor se stabileşte astfel: dacă calitatea de adoptator, indiferent de felul adopţiei.

1 A se vedea de exemplu, M. Eliescu, op. cit., p. 113-115; C. Stătescu, op. cit., p.135-137; St. Cărpenaru, op. cit., p.407-409; I. Zinveliu, op. cit., p.31; J. Manoliu, St. Răuschi, op. cit., p.27; D. Macovei, op. cit., p.46; E. Safta-Romano, op. cit., p.93-94; D. Chirică, op. cit., p.50; L. Stănciulescu, Drept civil. Dreptul de moştenire, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1996, p.67.

2 Cu privire la modificarea tacită a art.678 C. civ., în sensul concursului dintre mama din


141

există un singur părinte, el va primi 1/4 din moştenire, 3/4 revenind colateralilor privilegiaţi (indiferent de numărul lor); iar dacă trăiesc ambii părinţi, ei vor culege o jumătate din moştenire (câte 1/4 fiecare), cealaltă jumătate revenind colateralilor privilegiaţi (art.671, 673 C. civ.), şi în acest caz indiferent de numărul lor1. Întrucât în cazul adopţiei cu efecte restrânse părinţii fireşti vin la moştenire alături de adoptator, concursul dintre ei va afecta nu cota colateralilor privilegiaţi, ci cotele lor succesorale, respectiv partea de 1/2 a părinţilor va fi împărţită între ei, astfel încât vor lua, în mod egal, o cotă de 1/4,1/6 sau 1/8.

c) Dacă, alături de clasa a II-a de moştenitori, este chemat la moştenire şi soţul supravieţuitor al defunctului, mai întâi se stabileşte cota ce se cuvine acestuia şi restul se împarte între moştenitorii din clasa a II-a, după regulile arătate (lit. a şi b)2.

Caracterele dreptului la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi. Ascendenţii privilegiaţi pot veni Ia moştenire numai în nume propriu, nu şi prin reprezentare şi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor. în schimb, ca şi descendenţii, ei sunt moştenitori rezervatari şi sezinari.

2). Colateralii privilegiaţi

Noţiunea de colaterali privilegiaţi. Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora până la gradul IV inclusiv (nepoţii şi strănepoţi de frate-soră). Aceştia – fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora – pot fi din căsătorie (aceeaşi căsătorie sau căsătorii deosebite), din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline.

În cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatul şi descendenţii lui nu au devenit rude cu rudele adoptatorului, prin urmare nici cu descendenţii ui. De exemplu, dacă soţii au doi copii din căsătorie şi au adoptat cu efecte restrânse un al treilea copil, acesta din urmă nu a devenit frate cu copiii din filiaţia firească şi nici aceştia cu el, astfel încât, dacă unul dintre copiii fireşti moare, moştenirea va fi culeasă de fratele său din filiaţia firească, adoptatul neavând vocaţie ia această moştenire. Iar dacă adoptatul ar muri mai întâi, nici unul dintre copiii din filiaţia firească ai adoptatorilor nu vor avea vocaţie în calitate de fraţi-surori la moştenirea adoptatului. În cazul

afara căsătoriei şi colateralii privilegiaţi, A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 116-119.

1 De lege ferenda se propune o cotă de 1/2 chiar dacă un singur părinte concurează cu colateralii privilegiaţi. D. Macovei, op. cit., p.46.

2 În caz de exheredare a moştenitorilor din prima clasă, aceştia - fiind moştenitori rezervatari - vor concura şi ei, în limita rezervei, cu moştenitorii din clasa a II-a şi, dacă e cazul, cu soţul supravieţuitor.


142

adopţiei cu efecte restrânse colateralii privilegiaţi ai adoptatului se recrutează dintre rudele (fraţii şi surorile) sale fireşti.

Aceste principii se aplică în mod corespunzător şi în privinţa descendenţilor din fraţi şi surori, atunci când adopţia cu efecte restrânse a fost făcută de fratele sau sora defunctului (ori copilul lor). De exemplu, defunctul are doi fraţi din filiaţia firească. Unul dintre ei, decedat la data deschiderii succesiunii, are un copil din adopţia cu efecte restrânse. Acesta din urmă - neavând vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de defunct - nu va putea veni la moştenire prin reprezentare, astfel încât moştenirea va fi culeasă, în calitate de colateral privilegiat, numai de către fratele din filiaţia firească. Adoptatul nu ar putea veni la moştenire nici în nume propriu, astfel încât - dacă şi celălalt frate al defunctului ar fi decedat la data deschiderii moştenirii - ea ar fi culeasă de ascendenţii privilegiaţi sau, în lipsă, de moştenitorii din clasa subsecventă.

O problemă specială se mai pune în cazul în care adoptatorul ar fi adoptat mai mulţi copii. în acest caz, dacă toate adopţiile au fost cu efecte depline, va opera principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale între fraţi şi surori. Iar dacă toate adopţiile au fost cu efecte restrânse cei adoptaţi nu vor avea vocaţie succesorală în calitate de colaterali privilegiaţi (sensul negativ al principiului reciprocităţii vocaţiei succesorale legale)1. Dar dacă unele adopţii au fost cu efecte depline, iar altele cu efecte restrânse ?

În literatura de specialitate s-a susţinut că "înfiatul dintr-o înfiere cu efecte depline va moşteni pe ceilalţi înfiaţi ai înfietorului, chiar dacă înfierea acestora din urmă a fost cu efecte restrânse, căci orice înfiat este rudă cu înfietorul (art.75 din Codul familiei), iar înfiatul dintr-o înfiere cu efecte depline este rudă cu rudele înfietorului (art. 79 din Codul familiei). Dimpotrivă, înfiatul dintr-o înfiere cu efecte restrânse nu va moşteni pe ceilalţi înfiaţi ai înfietorului, căci el nu este rudă cu rudele acestuia din urmă. Acesta este în dreptul nostru un caz în care vocaţia succesorală

1 Face excepţie ipoteza în care cei adoptaţi cu efecte restrânse ar fi fraţi din filiaţie

firească. întrucât în cazul adopţiei cu efecte restrânse rudenia firească s-a menţinut, ei (şi descendenţii lor) au vocaţie succesorală reciprocă. în schimb, dacă fraţii din filiaţie firească au fost adoptaţi unul cu efecte depline, iar altul cu efecte restrânse, în mod reciproc, nu au vocaţie succesorală. Aceasta deoarece, prin adopţia cu efecte depline legăturile de rudenie ale adoptatului cu rudele fireşti încetează, iar adopţia cu efecte restrânse a celuilalt nu creează legături de rudenie decât între acesta şi adoptator, nu şi cu rudele acestuia din urmă - între care cel adoptat cu efecte depline - împiedicând (cum vom încerca să demonstrăm în continuarea analizei) şi recunoaşterea vocaţiei succesorale unilaterale pentru cel adoptat cu efecte depline.


143

încetează de a fi reciprocă"1. După părerea noastră, prima parte a tezei - şi deci concluzia autorului - nu sunt juste, fiind întemeiate pe o interpretare izolată, incompletă a textelor care reglementează materia. Într-adevăr, dacă se au în vedere art.75 şi 79 din C. fam., potrivit cărora orice adoptat este rudă cu adoptatorul, iar cel adoptat cu efecte depline este rudă şi cu rudele adoptatorului, trebuie luat în considerare şi art.77 C. fam. potrivit căruia adopţia cu efecte restrânse nu dă naştere rudeniei între cel adoptat şi rudele celui care face adopţia. Or, cel adoptat cu efecte depline nu poate să devină rudă cu o persoană care nu este rudă cu el! Rudenia nu poate fi unilaterală. Înseamnă că adoptatul cu efecte depline devine rudă cu rudele adoptatorului, dar nu şi cu copilul adoptat de acesta cu efecte restrânse, efectele restrânse ale acestei adopţii împiedicând statornicirea legăturilor de rudenie. Deci lipsa parţială de efecte ale adopţiei cu efecte restrânse este mai puternică decât efectele adopţiei asimilate filiaţiei fireşti. Lipsa reciprocă a vocaţiei succesorale iese şi mai mult în evidentă dacă în locul celui adoptat cu efecte depline substituim un copil din filiaţia firească. Este indiscutabil (şi nimeni n-a susţinut contrariul) că adoptatul cu efecte restrânse nu devine rudă cu acest copil firesc şi nici acesta cu el. Nici un text de lege nu autoriză o altă concluzie, singurul care reglementează materia (art.77 C. fam.) precizând că adoptatul cu efecte restrânse nu devine rudă cu rudele adoptatorului (inclusiv copiii lui din filiaţia firească). înseamnă că ei, în mod reciproc, nu se moştenesc2. Astfel fiind, se impune concluzia că nici adopţia, oricât ar fi cu efecte depline, nu poate să creeze o legătură de rudenie mai puternică, mai largă decât cea rezultată din filiaţia firească. În sfârşit, se mai poate invoca însuşi principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale, de la care se pot admite excepţii numai în situaţiile expres şi neechivoc prevăzute de lege, ceea ce nu este cazul în ipoteza analizată. Rezultă că cel adoptat cu efecte restrânse nu are - în calitate de frate sau soră - vocaţie la moştenirea copiilor fireşti şi copiilor din adopţie cu efecte depline ai adoptatorului, dar nici aceştia nu au vocaţie la moştenirea lăsată de el. Este ceea ce am numit sensul negativ al principiului reciprocităţii vocaţiei succesorale, respectat şi în aceste ipoteze.

Cât priveşte vocaţia succesorală a adoptatului din adopţia cu efecte restrânse la moştenirea lăsată de copiii adoptaţi de părinţii săi fireşti, se arată că "înfiatul dintr-o înfiere cu efecte restrânse va moşteni în calitate de frate sau soră pe cei care au fost înfiaţi de oricare dintre părinţii săi

1 M. Eliescu, op. cit., p. 124. 2 A se vedea şi D. Macovei, op. cit., p.47.


144

fireşti"1. După părerea noastră şi această teză este valabilă numai în parte: întrucât cel adoptat cu efecte restrânse a păstrat legăturile de rudenie cu părinţii fireşti şi rudele acestora (art.75 alin.3 C. fam.), el şi fraţii ori surorile fireşti, precum şi cei adoptaţi cu efecte depline de oricare dintre părinţii săi se vor bucura de vocaţie succesorală reciprocă în calitate de fraţi şi surori, fiind că, - în raport cu familia sa firească - el este nu un adoptat, ci un copil din filiaţia firească. în schimb, dacă părinţii săi fireşti au făcut adopţia cu efecte restrânse, copilul astfel adoptat nu devine rudă cu el (aşa cum nu devine rudă nici cu ceilalţi copii fireşti ai părinţilor adoptatori, art.77 C. fam.) şi deci, în mod reciproc, nu vor avea vocaţie succesorală legală, nedevenind fraţi printr-o astfel de adopţie2.

Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi. Problema care se pune este de a şti cum se împarte între colateralii privilegiaţi moştenirea sau partea de moştenire ce li se cuvine, adică: întreaga moştenire dacă vin singuri la moştenire; 3/4 sau 1/2 din moştenire dacă vin în concurs cu unul, respectiv doi sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi, ţinându-se seama, dacă este cazul, şi de cota-parte din moştenire ce se defalcă mai întâi soţului supravieţuitor al defunctului care concurează cu această clasă de moştenitori legali.

Regula generală este că moştenirea sau partea de moştenire ce se cuvine colateralilor privilegiaţi se împarte, între fraţii şi surorile defunctului, în mod egal, adică pe capete, potrivit principiului egalităţii între moştenitorii de grad egal (art.674 C. civ.). Tot astfel se împarte moştenirea şi între descendenţii din fraţi şi surori dacă ei vin la moştenire în nume propriu. în schimb, dacă descendenţii din fraţi şi surori vin la moştenire prin reprezentare, chiar dacă sunt de grad egal, împărţirea se face pe tulpini şi subtulpini.

Împărţirea pe linii este o modalitate specială de împărţire a moştenirii care se aplică în acele cazuri în care, în calitate de colaterali privilegiaţi, sunt chemaţi la moştenire fraţi şi surori ai defunctului care nu sunt din aceiaşi părinţi. Din acest punct de vedere fraţii şi surorile

1 M. Eliescu, op. cit., p.124. 2 Pentru a nu mai reveni în continuarea analizelor noastre asupra acestei probleme,

precizăm că principiul reciprocităţii vocaţiei la moştenire operează (în sens pozitiv sau negativ) - după distincţiile arătate în privinţa celor două feluri de adopţie - şi în raport cu alte rude ale adoptatorului, respectiv rudele din familia firească a adoptatului. Cu luarea în considerare a principiului reciprocităţii vocaţiei succesorale legale pot fi soluţionate corect toate problemele care s-ar putea pune în practică în aceste ipoteze (de exemplu, unchi -mătuşă ori văr primar adoptat cu efecte depline sau restrânse). Este şi motivul pentru care am consacrat mai multe rânduri acestui principiu al devoluţiunii succesorale legale, recunoscui îndeobşte şi frecvent invocat, dar mai puţin analizat în literatura juridică.


145

defunctului pot fi de trei categorii: fraţi buni (primari), adică fraţi cu defunctul şi după tată şi după mamă (indiferent dacă sunt din căsătorie, din afara căsătoriei1 sau din adopţia cu efecte depline făcută de ambii părinţi, soţi), fraţi consangvini (consângeni), adică fraţi cu defunctul numai după tată (indiferent dacă sunt din căsătorii deosebite, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline făcută numai de tată); şi fraţi uterini, adică fraţi cu defunctul numai după mamă (indiferent dacă provin din căsătorii deosebite, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline făcută numai de mamă).

Dacă la moştenire sunt chemaţi fraţi şi surori făcând parte din aceeaşi categorie, de exemplu, toţi sunt fraţi consangvini cu defunctul, moştenirea se va împărţi potrivit regulii generale. În schimb, dacă la moştenire sunt chemaţi fraţi şi surori din categorii deosebite (două sau trei categorii), atunci moştenirea sau partea din moştenire ce se cuvine colateralilor privilegiaţi se împarte în două părţi egale, corespunzătoare celor două linii; linia - jumătatea - paternă (dimidia paternis) şi linia - jumătatea - maternă (dimidia maternis). Apoi, jumătatea paternă se împarte între fraţii defunctului pe linie paternă, iar jumătatea maternă între fraţii defunctului pe linie maternă. Fraţii buni, fiind fraţi cu defunctul pe ambele linii, vor lua cota-parte corespunzătoare din ambele jumătăţi (art.674 C. civ.) (privilegiul dublei legături).

Precizăm că, deşi art.674 C. civ. - care reglementează împărţirea pe linii - vizează numai ipoteza în care colateralii privilegiaţi vin în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi numai dacă fraţii şi surorile sunt din "căsătorii diferite", ea se aplică, deopotrivă, şi atunci când la moştenire vin numai colateralii privilegiaţi şi aceştia sunt de diferite categorii, indiferent dacă din cauza unor căsătorii diferite sau din cauza filiaţiei din afara căsătoriei ori din cauza adopţiei cu efecte depline făcute de unul dintre soţi înainte de deschiderea moştenirii2. De asemenea, cu toate că textul nu prevede expres, împărţirea pe linii se aplică şi descendenţilor din fraţi sau surori, indiferent că ei vin la moştenire prin reprezentare sau în nume propriu3.

1 De exemplu, părinţii unui copil din afara căsătoriei se căsătoresc, din căsătorie rezultând doi copii. Toţi trei sunt fraţi buni şi dacă unul dintre ei moare, împărţirea moştenirii între cei doi fraţi se va face potrivit regulii de la nr.60.1.

2 Copilul adoptat după deschiderea moştenirii nu are capacitate succesorală (nu are calitatea de frate-soră), la fel ca şi copilul părinţilor conceput după deschiderea moştenirii lăsate de de cuius.

3 De exemplu, dacă toţi fraţii defunctului ar fi nedemni şi renunţători, nepoţii de fraţi -venind la moştenire în nume propriu - ar împărţi moştenirea pe linii, cum s-ar fi împărţit şi între părinţii lor (fraţii defunctului), dacă ar fi venit ei la moştenire. Moştenirea s-ar împărţi pe linii, cu atât mai mult dacă nepoţii de fraţi ar veni la moştenire prin reprezentare. în


146

Fiind singura normă ce cârmuieşte împărţirea moştenirii între fraţii şi surorile care nu sunt din aceiaşi părinţi, ea constituie dreptul comun în materie1.

Caracterele dreptului la moştenire al colateralilor privilegiaţi. Fraţii şi surorile defunctului pot veni la moştenire numai în nume propriu, în schimb descendenţii lor, aşa cum am văzut, pot beneficia şi de reprezentarea succesorală2. Colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari, nici sezinari şi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

C. Clasa a treia de moştenitori legali: ascendenţii ordinari

Noţiunea de ascendenţi ordinari. Dacă defunctul nu are moştenitori

din primele două clase sau cei existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii ori - în ipoteza colateralilor privilegiaţi3 - din cauza exheredării) sau nu vor să vină la moştenire (renunţând la ea), legea cheamă la moştenire pe ascendenţii ordinari, adică ascendenţii defunctului, alţii decât părinţii lui4; bunici, străbunici etc. fără limită în grad. Ascendenţii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau, în cazul adopţiei cu efecte depline, din rudenia civilă rezultat al adopţiei. Dacă cel care lasă moştenirea a fost adoptat cu efecte restrânse, ascendenţii lui ordinari se vor recruta dintre rudele sale fireşti. schimb, dacă fraţii defunctului fac parte din aceeaşi categorie, nu prezintă relevanţă faptul că descendenţii lor sunt din părinţi diferiţi. De exemplu, dacă fratele bun al defunctului - având doi copii - este decedat la data deschiderii succesiunii partea ce i se cuvine va fi împărţită în mod egal între copiii lui, chiar dacă provin din căsătorii deosebite. în raport cu persoana despre a cărei moştenire este vorba nu interesează această deosebire, pentru ea toţi aceşti moştenitori sunt nepoţi de frate. Nepoţii de fraţi-surori nu pot fi categorii deosebite.

1 Pentru o motivare mai amplă, a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 121-123. împărţeala pe linii "este aplicabilă şi în situaţia în care vin la moştenire descendenţii fraţilor şi surorilor, prin reprezentare sau prin valorificarea unui drept succesoral propriu". CSJ, s. civ., dec. nr.1031/1991, în Dreptul nr. 1. 1992. p.107. A se vedea şi D. Macovei, op. cit., p.50; E. Safta-Romano, op. cit., p.99-100; D. Chirică, op. cit., p.53-54.

2 Evident, ei pot veni la moştenire, potrivit regulilor generale, şi în nume propriu (A se vedea în acest sens, şi TS, s. civ., dec. nr. 154/1972, în CD. 1972, p.178), iar nu numai prin reprezentare, cum s-a afirmat (A se vedea L. Zinveliu, op. cit., p.34-36).

3 Dacă defunctul a dispus prin testament, alături de exheredarea colateralilor privilegiaţi, şi exheredarea descendenţilor şi/sau ascendenţilor privilegiaţi, fără a desemna legatari, descendenţii, iar în lipsa lor ascendenţii privilegiaţi - fiind rezervatari - vor culege totuşi, în virtutea legii, rezerva, ascendenţii ordinari culegând, tot ca moştenitori legali, restul patrimoniului succesoral.

4 Dacă cel care lasă moştenirea a fost adoptat cu efecte restrânse, ascendenţii lui ordinari după filiaţia firească vor avea vocaţie succesorală concretă, evident, numai dacă nici părinţii din adopţie şi nici cei fireşti, nu pot sau nu vor să vină la moştenire. în caz contrar, în prezenţa fie şi a unui moştenitor din clasa a II-a cei din clasa a 111-a nu pot moşteni.


147

Împărţirea moştenirii între ascendenţii ordinari. Ascendenţii ordinari sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor de rudenie (principiul proximităţii gradului de rudenie); bunicii (rude de gradul II) înlătură de la moştenire pe străbunici (rude de gradul III) etc. Intre ascendenţii ordinari chemaţi la moştenire (fiind de grad egal) se aplică principiul egalităţii.

Dacă, alături de ascendenţii ordinari, la moştenire este chemat şi soţul supravieţuitor al defunctului, se stabileşte - mai întâi - cota ce se cuvine acestuia, restul împărţindu-se între ascendenţii ordinari potrivit celor două principii arătate.

Caracterele dreptului la moştenire al ascendenţilor ordinari. Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi prin reprezentare), nu sunt moştenitori rezervatari şi nici obligaţi la raportul donaţiilor. In schimb, fiind rude în linie directă cu defunctul, sunt moştenitori sezinari.

D. Clasa a patra de moştenitori legali: colateralii ordinari

Noţiunea de colaterali ordinari. Dacă defunctul nu are moştenitori din primele trei clase sau cei existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii ori -în ipoteza colateralilor privilegiaţi şi ascendenţilor ordinari - din cauza exheredării) sau nu vor să vină la moştenire (renunţând la ea), legea cheamă la moştenire pe colateralii ordinari, adică rudele colaterale ale defunctului care nu sunt fraţi sau surori ori descendenţi ai acestora (art.675 C. civ.). Ei sunt chemaţi la moştenire până la gradul IV inclusiv, deci unchi, mătuşi, veri primari şi fraţii sau surorile bunicilor defunctului (unchiul mare)1. Colateralii ordinari pot fi din căsătorie, din afara căsătoriei sau, în cazul adopţiei cu efecte depline, din rudenia civilă rezultat al adopţiei.

În cazul adopţiei cu efecte restrânse colateralii ordinari ai defunctului adoptat se vor recruta dintre rudele sale fireşti. Astfel, chiar dacă nu defunctul a fost cel adoptat cu efecte restrânse, adopţia fiind făcută de o rudă a sa pe linie ascendentă sau colaterală (de exemplu, adopţia cu efecte restrânse a unei persoane2 făcută de bunicul sau de

1 Vocaţia succesorală a colateralilor ordinari nu este condiţionată de vocaţia lor generală (eventuală) la succesiunea unui ascendent comun (cu al defunctului). Astfel fiind, unchiul defunctului are vocaţie succesoralei concretă, chiar dacă este numai frate uterin (nu şi cosangvin) cu părintele defunctului. A se vedea şi V. Economu, Notă critică la dec. col. civ. al T. Reg. Oltenia nr. 1604/1966, în Revista Română de Drept nr.12. 1967, p. 127-128.

2 Este vorba de o persoană care, evident, nu are calitatea de părinte al defunctului.


148

unchiul defunctului), cel adoptat şi descendenţii săi nu vor avea vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de defunct.

Împărţirea moştenirii între colateralii ordinari. Colateralii ordinari sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor de rudenie (principiul proximităţii gradului de rudenie); unchii şi mătuşile (rude de gradul III) înlătură de la moştenire pe verii primari şi fratele sau sora bunicilor defunctului1 (rude de gradul IV). între colateralii ordinari chemaţi la moştenire (fiind de grad egal) se aplică principiul egalităţii (art.675 C. civ.)2 De exemplu, dacă nu există unchi şi mătuşi, verii primari şi unchiul mare împart moştenirea în mod egal.

Dacă, alături de colateralii ordinari, la moştenire este chemat şi soţul supravieţuitor al defunctului, se stabileşte - mai întâi - cota ce se cuvine acestuia, restul împărţindu-se între colateralii ordinari potrivit celor două principii arătate.

Caracterele ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari. Colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi prin reprezentare), nu sunt moştenitori rezervatari, nici sezinari şi nici obligaţi la raportul donaţiilor.

2. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor al defunctului

Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor sunt reglementate,

în prezent, prin Legea nr.319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, care a abrogat implicit dispoziţiile din Codul civil referitoare la succesiunea soţului supravieţuitor (art.679 şi art.681-684).

Sub imperiul Codului civil, situaţia succesorală a soţului supravieţuitor era foarte nefavorabilă, inechitabilă. Astfel, el dobândea moştenirea lăsată de defunctul soţ numai după ultimul colateral de gradul al doisprezecelea, iar, prin efectul Legii asupra impozitului progresiv pe succesiuni din 1921, după ultimul colateral de gradul al patrulea. În mod excepţional văduva săracă avea dreptul la o cotă-parte în uzufruct dacă venea în concurs cu descendenţii defunctului, iar dacă nu erau descendenţi avea dreptul la o pătrime de moştenire în plină proprietate.

Ţinând seama de afecţiunea reciprocă dintre soţi, legiuitorul de la

1 A se vedea şi dec. cit. al T. Reg. Oltenia nr. 1604/1966, loc. cit., p. 125. 2 În cadrul acestei clase de moştenitori legali nu este aplicabilă nici împărţirea pe linii a

moştenirii, întrucât art.674 C. civ. vizează numai împărţirea între fraţii şi surorile defunctului de diferite categorii (fraţi buni, uterini şi consangvini) şi descendenţii lor.


149

1944 a adus o serie de îmbunătăţiri situaţiei succesorale a soţului supravieţuitor, recunoscându-i dreptul la moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali, inclusiv dreptul la rezerva succesorală, şi anumite drepturi succesorale accesorii.

Condiţiile cerute soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni. Pentru a avea dreptul la moştenire soţul supravieţuitor trebuie să îndeplinească, în afara condiţiilor generale ale dreptului la moştenirea legală, o condiţie specială (în locul rudeniei cu defunctul): să aibă calitatea de soţ la data deschiderii moştenirii. Dacă soţul supravieţuitor a avut această calitate la data deschiderii succesiunii, nu are importanţă durata căsătoriei cu defunctul, starea materială sau sexul soţului supravieţuitor, dacă au avut sau nu copii ori dacă convieţuiau la data deschiderii moştenirii sau erau atunci despărţiţi în fapt1, indiferent din vina căruia dintre soţi. Aşa cum domiciliul separat al soţilor nu influenţează raporturile patrimoniale dintre soţi în timpul vieţii2, nu poate influenţa nici dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor după moartea unuia dintre ei. In schimb, convieţuirea a două persoane de sex diferit (concubinajul), oricât de durabilă ar fi fost, nu conferă vocaţie succesorală legală concubinului supravieţuitor3.

Întrucât calitatea de soţ se poate pierde prin divorţ sau prin constatarea nulităţii ori prin anularea căsătoriei, urmează să facem, în această privinţă, unele precizări.

În caz de divorţ căsătoria este desfăcută, potrivit art.39 alin. l din C. fam. (astfel cum a fost modificat prin art. VIII pct.3 din Legea nr.59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr.29/1990 şi a Legii nr.94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de conturi) din ziua când hotărârea judecătorească prin care a fost pronunţată a rămas irevocabilă. Până la această dată calitatea de soţ se păstrează, chiar dacă moartea a intervenit în cursul procesului, eventual chiar după pronunţarea divorţului, dar înainte ca hotărârea să fi devenit irevocabilă. În această situaţie efectele divorţului nu se mai produc, căsătoria încetând prin moarte, soţul supravieţuitor urmând să moştenească. Soluţia dreptului la moştenire se impune întrucât

1M. Eliescu, op. cit., p. 131. 2 A se vedea, de exemplu, TS, s. civ., dec. nr. 1861/1982, în Revista Română de Drept nr.

11, 1983, p.67 3 Concubinul supravieţuitor poate pretinde numai drepturile rezultând din contribuţia

(dovedită) adusă la achiziţionarea unor bunuri în timpul concubinajului, inclusiv sumele de bani depuse la CEC sau alte societăţi bancare. Evident, concubinul supravieţuitor poate avea şi drepturi succesorale, dar numai pe cale testamentară, în calitate de legatar.


150

art.39 alin. l din C. fam., are caracter imperativ. Pe de altă parte, ea se justifică prin aceea că, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ, nu se cunoaşte soarta raportului juridic litigios dintre soţi dedus judecăţii; poate interveni împăcarea părţilor în cursul procesului, admiterea sau respingerea acţiunii, atacarea cu apel şi cu recurs a hotărârii pronunţate înainte de a fi rămas definitivă şi irevocabilă etc. După rămânerea irevocabilă a hotărârii fostul soţ al defunctului, evident, nu mai are calitatea să moştenească1.

Precizăm că dispoziţiile Codului familiei privind opozabilitatea faţă de terţi a efectelor patrimoniale ale divorţului2 de regulă, nu influenţează pierderea calităţii de moştenitor al fostului soţ. De altfel, terţii (între ei, în primul rând, moştenitorii care - în prezenţa soţului supravieţuitor - ar fi suportat concursul lui sau ar fi fost înlăturaţi de către el de la moştenirea bunurilor gospodăriei casnice şi a darurilor de nuntă) nici nu ar avea interesul să invoce menţinerea acestei calităţi.

Nu excludem însă posibilitatea - aspect nesemnalat în literatura de specialitate - ca terţul de bună-credinţă, care nu a avut cunoştinţă de divorţ şi care a contractat cu fostul soţ înainte de efectuarea menţiunii despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie, să invoce inopozabilitatea efectelor patrimoniale ale divorţului. De exemplu, moartea unuia dintre foştii soţi intervine a doua zi după rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ, iar terţul de bună-credinţă cumpără de la fostul soţ rămas în viaţă, pe care îl consideră moştenitor în calitate de soţ supravieţuitor, un autoturism sau chiar un imobil înainte de efectuarea menţiunii pe marginea actului de căsătorie. În locul mijloacelor de apărare la îndemâna oricărui posesor de bună-credinţă (cum ar fi art. 1909 C. civ. sau uzucapiunea de 10-20 de ani ori teoria moştenitorului aparent), el ar putea invoca inopozabilitatea efectelor divorţului în baza art.39 alin.2 C. familiei, textul nefăcând nici o distincţie în această privinţă, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

În caz de nulitate absolută sau relativă, căsătoria se desfiinţează cu

1 Menţionăm că potrivit art. 109 şi 120 C. civ. elveţian (astfel cum au fost modificate în

1998), în caz de divorţ sau de anulare a căsătoriei încetează nu numai calitatea de moştenitor legal, dar se pierd şi avantajele rezultând din dispoziţiile pentru cauze de moarte făcute mai înainte de fostul soţ, ceea ce poate avea importanţă în cazul în care, de exemplu, dispunătorul a fost împiedicat sau a omis să le revoce. Nu se tace excepţie nici pentru soţul de bună-credinţă (căsătorie putativă).

2 Potrivit art.39 alin.2 "faţă de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la data, când ei au cunoscut divorţul pe altă cale”.


151

efect retroactiv, astfel încât problema unor drepturi succesorale nu se mai pune, chiar dacă hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea sau s-a anulat căsătoria a intervenit ulterior decesului unuia dintre soţi. Calitatea de soţ pe care soţul supravieţuitor o avusese Ia data deschiderii succesiunii se desfiinţează cu efect retroactiv.

În mod excepţional, art.23 din Codul familiei, care consacră instituţia căsătoriei putative, prevede că "soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă"1. Drept urmare, dacă decesul unuia dintre soţi s-a produs înainte de rămânerea definitivă2 a hotărârii de declarare sau de pronunţare a nulităţii, iar soţul supravieţuitor a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, el va putea veni la moştenire, fiind că păstrează calitatea de soţ pe care a avut-o la deschiderea succesiunii3. În schimb, dacă soţul supravieţuitor nu a fost de bună-credinţă, nu va moşteni, pierzând calitatea de soţ cu efecte retroactive4. Este, după cum am văzut,

1 Rezultă că, deşi este vorba de nulitatea căsătoriei, hotărârea prin care ea este declarată sau pronunţată produce efecte - în privinţa soţului sau soţilor de bună-credinţă - numai de la data când ea rămâne definitivă, adică numai pentru viitor. (Cu privire la aplicarea, prin asemănare, în raporturile patrimoniale dintre soţi în cazul căsătoriei putative. a dispoziţiilor privitoare la divorţ a se vedea art.24 alin. 1 C. fam.).

2 După cum am văzut, potrivit art.39 alin. 1 C. fam. (astfel cum a fost modificat prin art. VIII pct.3 din L.nr.59/1993), căsătoria este desfăcută prin divorţ de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. în cazul nulităţii, efectele căsătoriei putative se produc până la data când hotărârea rămâne definitivă; (art.23 C. fam. nu a fost modificat prin L.nr.59/1993).

3 Rezultă că în căzui nulităţii absolute pentru violarea art.5 din C. fam. (defunctul a fost căsătorit la data încheierii celei de a doua căsătorii), calitatea de soţ supravieţuitor o poate avea nu numai soţul din căsătoria valabilă, dar şi soţul din a doua (bigamie), sau subsecventă căsătorie (poligamie), bineînţeles numai dacă a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă (art. 19 C. fam.). În cazul anulării hotărârii judecătoreşti declarative de moarte a soţului care ulterior a reapărut, problema bigamiei nu se pune, fiindcă prima căsătorie (cu soţul declarat mort şi ulterior reapărut) se consideră desfăcută pe data încheierii celei de-a doua (art.22 C. fam.), adică a căsătoriei dintre de cuius şi soţul supravieţuitor din a doua căsătorie, care va veni singur la moştenire în calitate de soţ supravieţuitor. Prin excepţie de la regula prevăzută în art.22 C. fam., se admite că dacă soţul celui ce fusese declarat mort a fost de rea-credinţă (ştiind la încheierea celei de-a doua căsătorii că soţul lui declarat mort este în viaţă), el se face vinovat de bigamie, cea de a doua căsătorie fiind nulă absolut. În ordinea de idei ce ne interesează aici. aceasta înseamnă că defunctul (soţul de rea-credinţă) va avea şi în acest caz doi soţi supravieţuitori; soţul din prima căsătorie rămasă valabilă (adică soţul care a fost declarat mort dar a reapărut) şi soţul de bună-credinţă la încheierea celei de a doua căsătorii declarată nulă.

4 Potrivit îndrumărilor date de plenul TS, instanţa care declară nulă sau anulează căsătoria este obligată să stabilească, prin aceeaşi hotărâre, buna sau reaua-credinţă a soţilor la încheierea căsătoriei. (Dec. de îndrumare nr.3/1974, în CD, 1974, p. 11-14. în acelaşi sens,


152

singura excepţie prevăzută de lege de la principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale.

Evident, dacă moartea unuia dintre soţi intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare a căsătoriei, nici unul dintre soţi, fie şi de bună-credinţă, nu va mai putea moşteni, neavând calitatea de soţ; în materie de moştenire căsătoria putativă produce efecte numai pe perioada de la încheierea căsătoriei şi până la rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare a ei (de declarare a nulităţii sau anularea ei).

Corelaţia dintre dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor şi comunitatea de bunuri a soţilor. În cazul decesului unuia dintre soţi, prima problemă ce trebuie rezolvată pentru stabilirea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor, iar dacă există şi alţi moştenitori (sau numai alţi moştenitori deoarece soţul supravieţuitor nu vrea sau nu poate veni Ia moştenire) şi pentru stabilirea drepturilor succesorale ale acestora, este determinarea masei succesorale, adică a drepturilor şi obligaţiilor care o compun.

Problema se pune pentru că - în afara bunurilor (drepturilor şi obligaţiilor) proprii care au aparţinut soţului defunct (inclusiv partea sa din proprietatea comună pe cote-părţi cu soţul supravieţuitor sau cu alte persoane) şi care, evident, intră în masa succesorală, şi în afara bunurilor (drepturi şi obligaţii) proprii aparţinând soţului supravieţuitor şi care nu intră în masa succesorală - există bunurile (drepturile şi obligaţiile) comune ale soţilor (art.30-35 C. familiei), care aparţin în codevălmăşie ambilor soţi. întrucât la moartea unuia dintre soţi comunitatea de bunuri încetează, trebuie să se determine partea cuvenită soţului defunct din această comunitate1, care urmează să intre în masa succesorală, soţul supravieţuitor culegând partea ce i se cuvine din comunitate nu în calitate de moştenitor, ci în calitatea sa de codevălmaş, adică titular asupra comunităţii2. Astfel fiind, recunoaşterea acestui drept asupra comunităţii dec. s. civ. nr.852/1978, CD, 1978, p. 146-147). Dacă totuşi instanţa ar omite să se pronunţe în această privinţă, considerăm că buna-credinţă ar putea fi constatată şi ulterior, de aceeaşi sau de altă instanţă competentă a judeca, de exemplu, procesul dintre moştenitori, îndrumarea urmărind numai - cum se şi arată în deciziile citate - evitarea pornirii unui nou proces de către soţul interesat, în vederea stabilirii bunei sale credinţe. Pentru o altă soluţie A se vedea E. Safta-Romano, op. cit., p.104.

1 Deoarece proprietatea comună în devălmăşie aparţine soţilor - nefracţionat - ca universalitate juridică (o masă de drepturi şi obligaţii), împărţirea se realizează prin stabilirea unei cote pentru flecare din soţi, în raport cu contribuţia reală la dobândirea bunurilor luate în ansamblu, iar nu pentru fiecare bun în parte sau pe categorii de bunuri mobile şi imobile. A se vedea, TS, s. civ., dec. nr.2171/1980, în CD, 1980, p 108 dec. nr. 161/1981 în CD, 1981, p.144.

2 Pentru stabilirea masei succesorale "prima operaţiune" este "deducerea părţii cuvenite


153

de bunuri dintre soţi nu depinde de regulile care guvernează materia dreptului succesoral (de exemplu, acceptarea moştenirii, nedemnitatea succesorală etc.). Soţul supravieţuitor are drepturi asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei cu defunctul în temeiul Codului familiei, a raporturilor de familie, iar nu ca moştenitor. Împărţeala comunităţii se face potrivit dispoziţiilor Codului familiei prevăzute pentru desfacerea căsătoriei (art.36)1.

Enumerarea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor. Asupra masei succesorale determinate potrivit celor arătate, respectiv asupra unor bunuri din această masă, Legea nr.319/1944 recunoaşte soţului supravieţuitor următoarele categorii de drepturi:

• un drept de moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase (art. 1);

• un drept de moştenire special asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, precum şi asupra darurilor de nuntă (art.5);

• un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (art.4).

B. Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase

Câtimea dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor. Aşa cum am văzut, soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori legali, dar concurează cu oricare clasă chemată la moştenire. înseamnă că el nici nu este înlăturat de la moştenire, dar nici nu înlătură de la moştenire rudele defunctului, indiferent din ce clasă fac ele parte. Legea nr.319/1944 acordă soţului supravieţuitor o cotă-parte din masa succesorală a cărei mărime variază în funcţie de clasa (subclasa) de moştenitori cu care vine

pârâtului din bunurile comune, în calitate de coindivizari", numai restul împărţindu-se între comoştenitori, inclusiv soţul supravieţuitor. TS, col. civ. dec. nr.452/1960, în CD, 1960, p.259. Cu privire la noţiunea de masă succesorală

1 Conform art.36 alin. l C. familiei, bunurile comune se împart între soţi, "'potrivit învoielii acestora", iar dacă nu se înţeleg "va hotărî instanţa judecătorească". În materia analizată învoiala referitoare la determinarea şi împărţirea bunurilor comune ale soţilor se poate realiza - în locul înţelegerii dintre soţi - între soţul supravieţuitor şi moştenitorii cu care vine în concurs. Se poate considera că dreptul soţului decedat de a se învoi cu privire la împărţeala bunurilor comune s-a transmis asupra moştenitorilor. Astfel, potrivit art.77 alin.2 din Legea nr.36/ 1995, în "succesiunile care privesc bunurile comune ale autorului succesiunii şi ale soţului supravieţuitor, cotele de contribuţie ale acestora la dobândirea bunurilor se stabilesc prin acordul moştenitorilor". In caz de neînţelegere hotărăşte instanţa judecătorească (art.78 alin. l lit. b şi alin 3 din Legea nr.36/1995).


154

în concurs (art. 1), astfel: a) în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I), indiferent de

numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/4 din moştenire; b) în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor,

care vin la moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi, de asemenea indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/3 din moştenire;

c) dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, în ambele cazuri indiferent de numărul lor, el culege 1/2 din moştenire. Observăm deci, că în concurs cu clasa a Ii-a de moştenitori legali, cota soţului supravieţuitor depinde de existenţa sau inexistenţa celor două categorii de rude ale defunctului care compun această clasă mixtă (ascendenţii privilegiaţi şi/sau colaterali privilegiaţi);

d) în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a) sau cu colateralii ordinari (clasa a IV-a), în ambele cazuri indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul, invariabil, la 3/4 din moştenire;

e) în lipsa rudelor din cele patru clase, soţul supravieţuitor culege întreaga masă succesorală lăsată de soţul decedat1.

Dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire împreună cu rudele defunctului (a-d), stabilirea cotei ce i se cuvine se face cu întâietate faţă de stabilirea cotelor moştenitorilor cu care concurează.

În toate cazurile, se ţine seama - pentru stabilirea părţii succesorale a soţului supravieţuitor - numai de rudele împreună cu care el "vine la succesiune" (art. 1 din Legea nr.319/1944), deci care moştenesc efectiv, adică nu sunt renunţători, nedemni sau exheredaţi (dacă, în acest din urmă caz, nu sunt moştenitori rezervatari). Insă lipsa lor influenţează cota

1 În conformitate cu art.l2 din Legea nr.609/1941 privind văduvele de război (care are dispoziţii mai favorabile, rămase în vigoare, potrivit art.7 din L. nr.319/1944, şi după apariţia acestei legi), văduva celui chemat sub arme are asupra bunurilor soţului încetat din viaţă sub drapel (dacă acesta nu a dispus altfel prin liberalităţi), un drept de moştenire în plină proprietate, care este:

- de o parte de copil, cel mult o treime, dacă vine la moştenire în concurs cu descendenţii defunctului;

- de o jumătate în concurs cu ascendenţii, fraţii ori surorile defunctului sau urmaşii acestora (clasele 1I-III de moştenitori legali);

- întreaga moştenire în lipsa moştenitorilor arătaţi mai sus (înlăturând de la moştenire rudele care fac parte din clasa a IV-a de moştenitori legali).

Aceste dispoziţii sunt aplicabile dacă este vorba de succesiunea unui soţ decedat pe front. (A se vedea CSJ, s. civ., dec. nr.2406/1992, în Dreptul nr.8, 1993, p.82).


155

soţului supravieţuitor numai dacă este totală în cadrul clasei sau subclasei respective. De exemplu, renunţarea sau nedemnitatea unuia dintre copiii defunctului profită celuilalt (celorlalţi) copii, cota soţului supravieţuitor de 1/4 nefiind afectată. În schimb, dacă toţi copiii renunţă, cota soţului supravieţuitor se măreşte în funcţie de clasa (subclasa) cu care urmează să concureze, iar dacă nu există moştenitori dintr-o altă clasă (şi nici legatari), culege întreaga moştenire. Tot astfel, dacă unul dintre cei doi părinţi ai defunctului renunţă la moştenire, vor profita colateralii privilegiaţi (a căror cotă parte se va mări în mod corespunzător, de la 1/2 la 3/4 din moştenirea rămasă după defalcarea cotei cuvenite soţului supravieţuitor), cota de 1/3 din moştenirea soţului supravieţuitor - care vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi - rămânând nemodificată1.

1 Prin decizia civilă nr. 2804/28.101998, Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a Civilă a

respins, ca nefondat, apelul declarat de I.M. împotriva sentinţei civile nr. 8.455/1997 a Judecătoriei Sectorului 2, în contradictoriu cu intimatul D.I.

Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a apreciat că prima instanţă a reţinut, în mod corect, calitatea de legatară universală a soţiei defunctului I.D., întrucât aceasta rezultă din testamentul autentic nr. 11259/9.12.1972, întocmit de I.D.

Soţia supravieţuitoare a declarat, în cadrul unei procuri autentice, că acceptă expres succesiunea soţului ei.

În procura dată nu se face vorbire de testamentul prin care soţul său a instituit-o legatară universală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelantul-pârât, care şi-a încheiat criticile pe dispoziţiile art. 304 pct.9 şi 11 Cod procedură civilă.

S-a arătat că, în mod greşit, s-a apreciat asupra faptului că soţia supravieţuitoare are calitatea de legatară universală, întrucât în declaraţia de acceptare a succesiunii nu se face nici-o menţiune în legătură cu testamentul soţului.

Acceptarea făcută prin procură autentică a fost o acceptare expresă, în care se menţionează doar calitatea de soţie supravieţuitoare şi, deci, nu se poate prezuma că s-a acceptat şi legatul.

Probele administrate în cauză dovedesc împrejurarea că soţia supravieţuitoare a cunoscut testamentul soţului încă de la data întocmirii lui, or, dacă ar fi dorit să uzeze de acesta, trebuia să-l predea mandatarului său, în vederea eliberării certificatului de moştenitor.

Recursul este nefondat. Faptul că, în actul de acceptare a succesiunii, soţia supravieţuitoare nu a făcut referire la

testamentul soţului său, nu înseamnă că nu a acceptat moştenirea şi în calitate de legatară. S-ar fi putut susţine această teză dacă în cuprinsul procurii se făcea referire în mod expres

numai la calitatea de moştenitor legal. Or, prin procura pe care a dat-o, soţia supravieţuitoare şi-a însuşit calitatea de erede, cu

respectarea dispoziţiilor art. 689 Cod civil. Împrejurarea că soţia supravieţuitoare a cunoscut testamentul pe care l-a întocmit

defunctul nu poate conduce la o altă soluţie. După cum, faptul că testamentul nu a fost predat mandatarului, nu înseamnă, în lipsa unui text care să impună această obligaţie pentru actul acceptării, că succesiunea nu a fost acceptată şi ca legatar şi nici nu se poate deduce că intenţia soţiei supravieţuitoare a fost de a nu-l înlătura de la succesiune pe fratele defunctului.

De asemenea, faptul că martorii propuşi de pârât au declarat că cei doi fraţi s-au înţeles


156

În legătură cu drepturile soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de moştenitori legali se pun două probleme speciale referitoare la ipoteza existenţei a două sau mai multe persoane care pretind drepturi succesorale în calitate de soţi supravieţuitori (bigamie, poligamie) şi ipoteza în care soţul supravieţuitor concurează cu două clase (subclase) de moştenitori legali.

a) În caz de bigamie, moştenirea lăsată de defunctul bigam sau cota-parte din această moştenire prevăzută de lege în favoarea soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de moştenitori legali se împarte în mod egal între soţul din căsătoria valabilă şi soţul inocent din căsătoria nulă, ei fiind, deopotrivă, de bună-credinţă1. Soluţia atribuirii pentru fiecare soţ supravieţuitor a unei cote integrale nu ar putea fi acceptată (mai ales dacă ei sunt singurii moştenitori care, oricum, trebuie să împartă masa succesorală), deoarece ar micşora fără temei cotele moştenitorilor cu care concurează (descendenţii defunctului sau colateralii privilegiaţi) sau ar epuiza (în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi) ori chiar ar depăşi moştenirea lăsată de defunct (în concurs cu moştenitorii din clasele III şi IV), ceea ce, evident, nu este posibil.

b) Problema concursului soţului supravieţuitor cu două clase (subclase) de moştenitori legali se pune numai în caz de exheredare a unor

foarte bine în timpul vieţii, nu înseamnă că soţia supravieţuitoare nu a intenţionat să-l înlăture de la moştenire pe pârât. Nimic nu-l împiedica pe defunct ca, în măsura în care dorea să-şi gratifice fratele, să întocmească un testament şi în favoarea acestuia.

Relativ la decizia civilă nr. 2804/28.101998, suntem în contracţie cu aprecierea perenă a magistraţilor ce au soluţionat recursul, noi apreciind altfel soluţionarea acestui recurs, având în vedere următoarele: soţia supravieţuitoare cunoştea testamentul soţului (fapt rezultat din probele administrate în cauză) şi ca urmare avea obligaţia ca la data acceptării exprese a succesiuni soţului său să prezinte (dacă avea în intenţie să rămână cu calitatea de legatară universală, aşa cum a instituit-o soţul defunct), în caz contrar, calitatea de moştenitor (în modalitatea în care a procedat) era cea arătată de lege urmând să culeagă din moştenire cota ce i s-ar fi cuvenit în calitate de soţie supravieţuitoare, în concurs cu ceilalţi moştenitori, în speţă cu intimatul D.I.

Potrivit art. 650 Cod civil, succesiunea se deferă sau prin lege sau după voinţa omului prin testament. Prin urmare în funcţie de izvorul vocaţiei succesorale a celor ce dobândesc patrimoniul persoanei decedate, moştenirea poate fi legală sau testamentară. În speţă, soţia supravieţuitoare, cunoscând testamentul soţului şi nefăcându-l public la data acceptării, tacit a renunţat la calitatea de moştenitor testamentar, întrucât moştenirea testamentară trebuie acceptată expres.

1 A se vedea şi D. Macovei, op. cit., p.57; L. Stănciulescu. op. cit., p.78. În sistemele de

drept musulman, soţiile supravieţuitoare ale defunctului poligam împart între ele (în mod egal) partea din moştenire ce revine soţiei supravieţuitoare unice.


157

moştenitori legali rezervatari. În caz de exheredare a moştenitorilor legali nerezervatari problema nu se pune, pentru că ei nu „vin la succesiune" (de exemplu, fraţii defunctului), aşa încât cota soţului supravieţuitor se stabileşte în raport de moştenitorii cu care concurează efectiv (de exemplu, părinţii defunctului, caz în care soţul supravieţuitor are dreptul la 1/2 din moştenire, iar nu la 1/3 cât ar fi avut în prezenţa şi a fraţilor defunctului). Dacă au fost exheredaţi părinţii defunctului, ei culeg totuşi rezerva în calitate de moştenitori legali1 rezervatari, astfel încât la stabilirea cotei cuvenite soţului supravieţuitor trebuie să se ţină seama şi de prezenţa lor. Rezultă că - dacă există moştenitori din subclasa colateralilor privilegiaţi - soţul supravieţuitor va primi numai 1/3 din moştenire, deşi ascendenţii privilegiaţi au fost exheredaţi.

Dar dacă nu există colaterali privilegiaţi şi, în lipsa lor şi a părinţilor exheredaţi din cotitatea disponibilă, soţul supravieţuitor concurează cu moştenitori din clasa a III-a sau a IV-a ? Tot astfel, se pune problema în caz de exheredare a moştenitorilor din prima clasă şi care culeg rezerva, soţul supravieţuitor concurând şi cu moştenitorii din clasa următoare chemată la moştenire, de exemplu, părinţii defunctului? Cota soţului supravieţuitor se va stabili în raport de moştenitorii din clasa mai apropiată şi care culeg rezerva în calitate de moştenitori legali sau în raport cu clasa chemată datorită exheredării ori se stabileşte media aritmetică a cotelor prevăzute de lege în favoarea soţului supravieţuitor în concurs cu cele două clase (de exemplu, dacă descendentul este exheredat şi, în consecinţă, la moştenire vin şi părinţii defunctului: 1/4 + 1/2 împărţit la 2 = 3/8 ?

Soluţia mediei aritmetice pare a fi cea mai echitabilă şi corespunzătoare realităţii întrucât soţul supravieţuitor concurează, în fapt, cu două clase. Ea are însă inconvenientul că, deşi soţul supravieţuitor concurează cu două clase de moştenitori legali, primeşte o cotă mai mare decât dacă ar fi concurat numai cu prima dintre ele. Dacă, de exemplu, moştenitorul exheredat face parte din clasa întâi, soţul supravieţuitor ar primi 3/8, în loc să primească 1/4 (2/8)2. Pe de altă parte, în cazul

1 Rezerva se dobândeşte în calitate de moştenitor legal. 2 Adăugăm că, deoarece rezerva soţului supravieţuitor micşorează rezerva moştenitorilor

cu care concurează (A se vedea Fr. Deak, Stabilirea drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi in concurs cu soţul supravieţuitor, în Revista Română de Drept nr.4, 1989, p.33-35), prin admiterea soluţiei mediei aritmetice rezerva descendenţilor sau a părinţilor s-ar micşora sub cota prevăzută de lege. De exemplu, în cazul unui copil exheredat, rezerva lui nu ar mai fi de 1/2 din 7/8 (cât rămâne după scăderea rezervei soţului supravieţuitor), adică 7/16, ci de numai 13/16 (deoarece 3/16 - adică 1/2 din 3/8 - este rezerva soţului supravieţuitor).


158

concursului soţului supravieţuitor cu moştenitori din clasa a Ii-a, în ipoteza exheredării părinţilor rezervatari, media aritmetică ar urma să se facă între cota cuvenită soţului supravieţuitor numai cu colateralii privilegiaţi (deci 1/2) şi cota lui în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi (de 1/3), rezultatul fiind de 5/12. în realitate, venind la moştenire ambele categorii care compun clasa a II-a, cota soţului supravieţuitor va fi, potrivit art. l lit. b din Legea nr.319/1944, de 1/3 (=4/12) din moştenire. Pentru aceste considerente, preferinţa noastră se îndreaptă către soluţia stabilirii cotei cuvenite soţului supravieţuitor (şi a rezervei lui, dacă este cazul) în raport cu moştenitorii din clasa mai apropiată cu care concurează1. De exemplu, dacă concurează cu descendentul exheredat şi cu moştenitorii din clasa a Ii-a, cota legală a soţului supravieţuitor urmează să fie de 1/4, restul moştenirii (adică ceea ce rămâne după scăderea rezervei de 7/16 a copilului exheredat şi a cotei legale de 1/4 a soţului supravieţuitor), deci 5/16 revenind moştenitorilor din clasa a Ii-a, între ei împărţeala fiind făcută potrivit art.670-674 C. civ.2.

Imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale şi micşorarea, în mod corespunzător, a părţilor cuvenite tuturor celorlalţi moştenitori. Cota-parte din moştenire recunoscută soţului supravieţuitor prin Legea nr.319/1944, fără modificarea expresă, a dispoziţiilor din Codul civil, modifică (micşorează) implicit, dar inevitabil, părţile cuvenite rudelor defunctului cu care vine în concurs. Astfel, în prezenţa soţului supravieţuitor, descendenţii defunctului împart între ei, în părţi egale sau pe tulpini, nu "moştenirea" (întreagă) vizată de Codul civil (art.669), ci numai 3/4 din moştenire, adică ceea ce rămâne după defalcarea cotei cuvenite soţului supravieţuitor (1/4 potrivit art. l lit. a din Legea nr. 319/1944). în caz contrar ar trebui admis că legea a dispus de cinci pătrimi, deşi masa succesorală nu are decât patru pătrimi. Tot astfel, dacă soţul supravieţuitor concurează cu rudele din clasa a 111-a sau a IV-a de

1 A se vedea şi D. Macovei, op. cit., p.58; L. Stănciulescu, op. cit., p.79. 2 Dacă, alături de descendentul exheredat, a fost înlăturat de la moştenire şi soţul

supravieţuitor, el va lua, evident, numai rezerva de 1/8, urmând a fi împărţită (în exemplul dat) între moştenitorii din clasa a 11-a cota de 7/16 din moştenire, adică ceea ce rămâne după defalcarea rezervei copilului şi a soţului supravieţuitor (7/16+1/8=9/16). În legătură cu împărţirea "moştenirii" (părţii din moştenire) între moştenitorii din clasa a II-a. Tot astfel, în ipoteza exheredării atât a descendentului cât şi a soţului supravieţuitor, dacă n-ar exista alţi moştenitori legali din cele patru clase, cota soţului supravieţuitor ar urma să fie determinată (această determinare fiind necesară în vederea calculării rezervei) - nu prin soluţia mediei aritmetice (1/4+1/1 împărţit la 2=5/8) - ci cu luarea în considerare a singurului moştenitor din cele patru clase cu care concurează, adică a descendentului exheredat, restul (7/16) revenind statului, dacă defunctul n-a desemnat prin testament legatari care să culeagă cotitatea disponibilă.


159

moştenitori legali, el culege 3/4 din moştenire (art. 1 lit. d), iar aceştia numai 1/4, în locul "succesiunii" vizate de Codul civil (art.670). Aceeaşi soluţie se admite şi în ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu moştenitori din clasa a II-a, dar numai cu ascendenţii privilegiaţi, respectiv numai cu colateralii privilegiaţi. în aceste cazuri el moşteneşte o cotă de 1/2 (art. l lit. c), iar ascendenţii privilegiaţi sau colateralii privilegiaţi moştenesc cealaltă jumătate, în loc de moştenirea întreagă vizată de Codul civil (art.670-672). Rezultă, prin urmare, că partea soţului supravieţuitor, prevăzută de Legea nr.319/1944, se impută asupra masei succesorale, micşorând părţile ce se cuvin celorlalţi moştenitori cu care concurează.

Anumite îndoieli s-au exprimat - solicitându-se şi intervenţia legiuitorului - numai pentru cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi împreună cu colateralii privilegiaţi (art. l lit. b). Pentru acest caz s-a preconizat soluţia după care pătrimea cuvenită fiecărui părinte, precum şi treimea cuvenită soţului supravieţuitor să se calculeze asupra întregii moşteniri (deci 1/4+1/3=7/12, respectiv 1/2+ 1/3=5/6), iar colateralii privilegiaţi să se mulţumească cu restul moştenirii (5/12 dacă există un singur părinte, şi 1/6 dacă există mai mulţi1. Aceasta înseamnă că porţiunea cuvenită soţului supravieţuitor s-ar imputa numai asupra părţii cuvenite colateralilor privilegiaţi, lăsând neatinsă cota-parte cuvenită părinţilor (ca şi cum aceştia ar concura numai cu colateralii privilegiaţi). În realitate, în toate cazurile, aşa cum a întrevăzut dar nu a precizat autorul citat), mai întâi trebuie să se atribuie soţului supravieţuitor cota ce i se cuvine potrivit Legii nr.319/1944, iar cotele prevăzute de Codul civil în favoarea celorlalţi moştenitori - modificate implicit prin această lege - să se calculeze asupra restului rămas din moştenire. Rezultă că şi în cazul dublului concurs al ascendenţilor şi colateralilor privilegiaţi cu soţul supravieţuitor, cota de 1/4 respectiv de 1/2 ce se cuvine părţilor în concurs cu colateralii privilegiaţi, trebuie să se raporteze la 2/3 din moştenire (1/4 din 2/3 = 1/6, iar 1/2 din 2/3 = 1/3), tot aşa cum cota de 3/4, respectiv de 1/2 cuvenite colateralilor privilegiaţi trebuie să se raporteze tot la fracţiunea de 2/3 din moştenire (3/4 din 2/3 = 1/2, iar 1/2 din 2/3 = 1/3), şi nu asupra întregii moşteniri. În felul acesta se respectă proporţia

1 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 134-135. Îndoielile autorului provin din comparaţia făcută cu problema privind rezerva părinţilor, deşi în discuţie este cota legală, iar nu rezerva lor. Pe de altă parte, autorul porneşte de la ideea că rezerva soţului supravieţuitor se impută exclusiv asupra cotităţii disponibile, deşi Legea nr. 319/1944 nu statorniceşte o asemenea regulă, astfel încât se poate considera că rezerva lui micşorează rezerva moştenitorilor rezervatari cu care vine în concurs, tot aşa cum şi cota lui legală micşorează cotele moştenitorilor cu care vine în concurs în cadrul moştenirii legale.


160

voită de legiuitor (art.671 şi 673 din C. civ.) în raporturile dintre ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi (1/4 la 3/4 sau 1/2 la 1/2, după cum există un singur părinte sau mai mulţi părinţi). Pe de altă parte, nu s-ar putea admite că prin efectul Legii nr.319/1944 s-a micşorat cota colateralilor privilegiaţi (de la 3/4 = 9/12, la 5/12, respectiv de la 1/2 la 1/6), rămânând nemodificate cotele prevăzute pentru părinţi (1/4, respectiv 1/2 din moştenire). O dată ce legiuitorul a recunoscut dreptul succesoral al soţului supravieţuitor în concurs cu toate clasele de moştenitori legali, este logic şi echitabil ca acest drept să afecteze în egală măsură şi partea succesorală a ascendenţilor privilegiaţi care vin la moştenire, în cadrul celei de-a doua clase de moştenitori legali, împreună cu colateralii privilegiaţi, aşa cum afectează partea tuturor celorlalţi moştenitori cu care soţul supravieţuitor concurează, inclusiv a ascendenţilor privilegiaţi ori colateralilor privilegiaţi atunci când nu vin împreună la moştenire.

De aceea, în toate lucrările de specialitate1 (cu excepţia autorului citat şi a soluţiilor adoptate de unele notariate şi instanţe judecătoreşti2) se consideră că partea soţului supravieţuitor se impută asupra moştenirii şi, în consecinţă, micşorează părţile ce se cuvin celorlalţi moştenitori, fără a se admite vreo excepţie - cu nimic justificată - privitor la ipoteza dublului concurs al soţului supravieţuitor cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi. După cum a decis instanţa supremă pentru această din urmă ipoteză, încă din 1960, "mai întâi" soţul supravieţuitor trebuie "să-şi primească partea sa de moştenire, conform art. l lit. b din Legea nr.319/1944, iar apoi ceea ce a rămas după deducerea părţii sale, să fie împărţit între mama, fraţii şi surorile defunctei, potrivit art. 673 C. civ."3.

Caracterele dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor. Soţul supravieţuitor poate veni la moştenire numai în nume propriu (neputând veni prin reprezentare şi nici nu poate fi reprezentat) şi nu este moştenitor

1 A se vedea, de exemplu, C. Stătescu, op. cit., p.145; St. Cărpenaru, op. cit., p.415; I.

Zinveliu, op. cit., p.33 şi 40; J. Manoliu, St. Răuschi, op. cit., p.34; D. Macovei, op. cit., p.47; E. Safta-Romano, op. cit., p.97 şi 108; D. Chirică, op. cit., p.59; I. C. Vurdea (I), Fr. Deak (II), Stabilirea drepturilor succesorale ale ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi în concurs cu soţul supravieţuitor, în Revista Română de Drept nr. 4, 1989, p.25-33; R. Petrescu, V. Scherer, Gh. Nichita, Probleme teoretice şi practice de drept civil, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1987, p. 131. În această din urmă lucrare, cota de 1/2 a părinţilor se calculează, potrivit celor arătate, asupra cotei de 2/3 din moştenire (adică asupra cotei ce rămâne după defalcarea cotei soţului supravieţuitor). Printr-o inadvertenţă însă, cota de 1/4 cuvenită unui singur părinte se calculează „din totalul masei succesorale".

2 Pentru aceste soluţii contradictorii, A se vedea I. C. Vurdea, loc. cit., p.26. 3 TS, col. civ., dec. nr. 452/1960, în CD, 1960, p.259-260.


161

sezinar, în schimb este moştenitor rezervatar, iar dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori legali) este obligat şi la raportul donaţiilor primite de la soţul decedat1.

C. Dreptul le moştenire special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă

Potrivit art.5 din Legea nr.319/1944, soţul supravieţuitor - dacă vine la moştenire în concurs cu moştenitorii din clasele II-IV - "va moşteni în afară de partea sa succesorală, mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă". Urmează deci să analizăm problemele care se pun în legătură cu acest drept special al soţului supravieţuitor.

1). Mobilierul şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice Condiţii speciale. Pentru ca soţul supravieţuitor să nu fie privat de

unele bunuri pe care le-au folosit împreună cu soţul decedat, modificându-i-se, fără o temeinică justificare, condiţiile sale de viaţă2, Legea nr.319/1944 îi recunoaşte - în afară de partea sa succesorală din celelalte bunuri care i se cuvine în concurs cu diferitele clase de moştenitori legali - un drept special de moştenire asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice (art.5). Dar pentru ca soţul supravieţuitor, care întruneşte condiţiile mai sus arătate, să culeagă aceste bunuri, trebuie să fie îndeplinite două condiţii speciale:

a. Soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu descendenţii defunctului (moştenitori din prima clasă), deci să fie chemat la moştenire împreună cu ascendenţii şi/sau rudele colaterale ale defunctului (moştenitori din clasele II, III sau IV)3. Dacă soţul supravieţuitor vine în concurs fie şi cu un singur descendent al

1 În literatura de specialitate se mai precizează că soţul supravieţuitor este un moştenitor

regulat (M. Eliescu, op. cit., p.136-137; C. Stătescu, op. cit., p. 145; St. Cărpenaru, op. cit., p.415-416). Fiind de acord cu această precizare, menţionăm că împărţirea moştenitorilor în regulaţi şi neregulaţi nu mai prezintă importanţă practică (art.681-683 fiind abrogate implicit - A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p.60 nota 1), întrucât - dacă au acceptat moştenirea sub beneficiu de inventar - nici moştenitorii regulaţi (rudele defunctului) nu răspund pentru pasivul moştenirii decât în limita activului, iar soţul supravieţuitor - dacă nu acceptă moştenirea sub beneficiu de inventar - răspunde pentru pasiv şi cu propriile bunuri. (Cu privire la stat, rânduit de C. civ., art.681, printre moştenitorii neregulaţi, alături de soţul supravieţuitor şi legatarii universali şi cu titlu universal).

2 Cu privire la această raţiune a art.5 din L.nr.319/1944, A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 2219/1971, în Revista Română de Drept nr.8, 1972. p. 160; St. Cărpenaru, op. cit., p.4I7

3 A se vedea şi TS, s. civ., dec. nr.2213/1979. în CD, 1979, p. 121.


162

defunctului aceste bunuri se includ în masa succesorală1 şi se împart - ca şi celelalte bunuri ale moştenirii - în condiţiile mai sus arătate (1/4 soţul supravieţuitor şi 3/4 ceilalţi moştenitori care formează prima clasă). În schimb, dacă soţul supravieţuitor concurează au alţi moştenitori legali (ascendenţi sau colaterali), aceste bunuri i se cuvin lui, în totalitate şi în mod exclusiv, în virtutea dreptului la moştenire special prevăzut de lege, urmând ca numai restul bunurilor (de exemplu, imobilele, autoturismul, bijuteriile etc.), dacă există, să fie împărţite între soţul supravieţuitor şi ascendenţii sau rudele colaterale ale defunctului cu care vine în concurs. Deci soţul supravieţuitor culege aceste bunuri "peste cota sa succesorală din celelalte bunuri";

b. Soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalităţi între vii (donaţii)2 sau pentru cauză de moarte (legate făcute prin testament)3. Precizăm că, prin conferirea unui drept special la moştenire în favoarea soţului supravieţuitor, legiuitorul a avut în vedere nu totalitatea bunurilor gospodăriei casnice, ci numai partea soţului decedat din astfel de bunuri comune ale soţilor, precum şi bunurile proprii ale defunctului din această categorie4 (de exemplu cele dobândite de el înainte de încheierea căsătoriei, cele dobândite prin moştenire sau donaţie în timpul căsătoriei etc. - art.31 C. fam.). Bunurile proprii ale soţului supravieţuitor5, precum şi partea sa din bunurile comune având ca obiect asemenea bunuri îi aparţin cu titlu de proprietate şi nu fac parte din masa

1 Aceste bunuri se includ în masa succesorală, în vederea calculării rezervei, chiar dacă moştenitorul (moştenitorii) din prima clasă au fost exheredaţi. Dar cu ceilalţi moştenitori, care vin la moştenire ca efect al exheredării moştenitorilor din clasa întâi, soţul supravieţuitor nu mai împarte aceste bunuri.

2 Chiar dacă, uneori, se vorbeşte, generic, de "acte între vii" (A se vedea, de exemplu, dec. de îndrumare nr. 12/1968, loc. cit.), sunt avute în vedere numai cele care reprezintă liberalităţi (donaţii). Actele cu titlu oneros sau cele cu titlu gratuit, dar care reprezintă acte dezinteresate, nu au nici o relevanţă în materia cercetată.

3 Dreptul special al soţului supravieţuitor este înlăturat numai dacă testatorul dispune de bunurile gospodăriei casnice "în mod expres", iar nu prin termeni generici, cum ar fi "oricare averi", care se poate referi la celelalte bunuri. A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 154/1972, loc. cit.

4 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 139. Împrejurarea că bunurile din această categorie ..au aparţinut soţului defunct nu este de natură să modifice regimul lor succesoral" instituit prin art.5 din L.nr.319/1944. (TS, completul de 7 judecatori, dec. nr.70/1978, loc. cit., p.161. A se vedea şi TS, s. civ., dec. nr. 1792/1979. în CD, 1979, p.123; dec. nr. 2135/1984, în Repertoriu... 1980-1985, p.124, nr.276.

5 Sunt bunuri proprii, printre altele, bunurile de uz personal (art.31 lit. c din C. familiei), adică cele care sunt destinate acestei afecţiuni speciale (de ex., metraje pentru confecţii) neinteresând dacă pentru aceasta este necesară o transformare a bunurilor. Fac excepţie obiectele de lux, care reprezintă în genere investiţii. (A se vedea TS, completul de 7 jud, dec. nr.70/1978, loc. cit. p.163).


163

succesorală. Este însă posibil ca defunctul să fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin acte liberale făcute în favoarea unor terţe persoane ori în favoarea tuturor moştenitorilor săi (prin includerea acestor bunuri în masa celorlalte bunuri succesorale1) etc. In asemenea ipoteze bunurile în cauză nu mai pot fi dobândite în exclusivitate de soţul supravieţuitor în virtutea dreptului special. Actele liberale ale defunctului sunt valabile, soţul supravieţuitor nefiind rezervatar în privinţa acestor bunuri. Însă el (precum şi părinţii dacă este cazul), fiind rezervatar în privinţa dreptului de moştenire ordinar, bunurile din această categorie care au făcut obiectul liberalităţilor, ca de altfel şi toate celelalte bunuri lăsate legat sau donate, vor fi incluse în masa de calcul pentru stabilirea rezervei cuvenite soţului supravieţuitor (şi părinţilor, dacă este cazul), putând servi la întregirea ei. Soţul supravieţuitor va fi însă lipsit de acest drept special la moştenire numai dacă defunctul a dispus prin liberalităţi de toată partea sa din aceste bunuri2. Dacă a dispus numai în parte, de exemplu, a lăsat legat un televizor bun propriu unei terţe persoane, soţul supravieţuitor va culege restul bunurilor din această categorie în virtutea acestui drept, cu excluderea celorlalţi moştenitori (din clasele II-IV) care vin în concurs cu el la moştenire. În sfârşit, precizăm că dreptul special al soţului supravieţuitor nu se pierde, nefiind aplicabilă sancţiunea prevăzută de art.703 C. civ., dacă el a dat la o parte sau a ascuns unele bunuri ale gospodăriei casnice, deoarece moştenitorii cu care vine în concurs (ascendenţi şi/sau colaterali) oricum nu au nici un drept asupra acestor bunuri3.

În cazul căsătoriei putative din cauză de bigamie, stabilirea drepturilor soţilor supravieţuitori asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice urmează a se face în funcţie de afectaţiunea lor concretă folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice. Prin urmare, soţul supravieţuitor din căsătoria valabilă cu defunctul va culege, dacă este cazul, bunurile din această categorie pe care le-au folosit în cadrul gospodăriei comune cu defunctul, iar soţul supravieţuitor de bună-credinţă din căsătoria nulă, dar putativă, va culege şi el pe cele din gospodăria comună cu defunctul, fără a se lua în considerare valoarea bunurilor în

1 A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 154/1972, loc. cit. Dacă soţul decedat a dispus de partea sa din aceste bunuri chiar în favoarea soţului supravieţuitor nu se pun probleme, pentru că acestea vor fi dobândite oricum de soţul supravieţuitor, el având opţiunea între a accepta legatul sau a culege aceste bunuri în baza art.5 din Legea nr.319/1944.

2 Se pare că prin dec. de îndrumare a TS nr. 12/1968 s-a adoptat o altă soluţie, de vreme ce a statuat că "sistemul legal menţionat este aplicabil numai în situaţia în care soţul decedat nu a dispus de o parte” din aceste bunuri prin acte între vii sau prin testament" (loc. cit., p.30).

3 A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 1349/1983, în CD,1983, p91-92 şi intra nr.77.1 lit. c.


164

cauză1. Noţiunea de mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice.

Conţinutul concret al acestor noţiuni a fost precizat în literatura de specialitate2 şi în practica judecătorească3. Prin mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice se înţeleg bunurile care serveau la mobilarea locuinţei soţilor (mobilierul, televizorul, radioul, covoarele etc.) şi obiectele care prin natura lor sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (obiectele de menaj, maşina de gătit şi de spălat rufe, frigiderul, aspiratorul etc.) şi care au fost afectate, în concret, folosinţei comune a soţilor4, corespunzător nivelului de trai al soţilor, "chiar dacă nu satisfac o necesitate, ci numai o comoditate sau o plăcere comună a soţilor"5. Dacă asemenea bunuri au fost aduse în gospodăria casnică şi au fost folosite de soţi ca atare, nu interesează provenienţa bunurilor6 (de exemplu, dacă au fost dobândite împreună de soţi sau de către unul dintre ei - defunctul - înainte sau în timpul căsătoriei)7. în concepţia instanţei supreme este lipsită de relevanţă şi multitudinea bunurilor, chiar dacă unele sunt de acelaşi fel, neinteresând posibilitatea folosirii lor concomitente8. Considerăm însă că această din urmă teză, în principiu justă9, nu trebuie să Fie absolutizată, incluzându-se în această categorie de

1 Soluţia împărţirii în mod egal ar putea fi aplicată numai dacă, în mod excepţional,

anumite bunuri din această categorie (de ex., aparatul de radio portativ) ar fi fost afectate folosinţei comune cu ambii soţi supravieţuitori.

2 A se vedea în special, M. Eliescu, op. cit., p.138-139; C. Stătescu, op. cit., p. 146-147; St. Cărpenaru, op. cit., p. 417-418.

3 A se vedea soluţiile citate în notele care urmează. 4 Prin urmare trebuie avută în vedere nu numai natura intrinsecă a acestor obiecte, dar şi

afectaţiunea lor concretă. (M. Eliescu, op. cit., p. 138; C. Stătescu. op. cit., p. 146; D. Chirică, op. cit., p.61; TS, dec. de îndrumare nr.12/1968, loc. cit., p.31; s. civ., dec. nr. 1729/1979. loc. cit., p. 123 etc.).

5 M. Eliescu, op. cit., p. 138. Pot face parte din această categorie şi mobilele necorporale, de exemplu, creanţa în despăgubire pentru stricăciuni cauzate acesta bunuri (ibidem, p.139, lit. c) precum şi indemnizaţia de asigurare plătită de asigurător în virtutea contractului de asigurare facultativă complexă a gospodăriilor persoanelor fizice, sumele astfel obţinute ocupând, în virtutea subrogaţiei reale cu titlu universal, locul bunurilor în cauză, prin efectul art.5 din L.nr.319/1944, care divide aceste bunuri - la decesul unuia dintre soţi - într-o masă distinctă.

6 A se vedea TS, completul de 7 jud., dec. nr.70/1978, loc. cit., p. 161; s. civ., dec. nr. 1729/1979, loc cit, p. 123.

7 A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 1762/1977, în Repertoriu... 1975-1980, p.138. 8 A se vedea TS, completul de 7 jud., dec. nr.70/1978, loc. cit., p.161-164. 9 în speţa soluţionată fusese vorba de plăpumi, pături şi cuverturi. A se vedea I. Mihuţă,

Probleme de drept în materia dreptului familiei, dreptului muncii şi dreptului procesual civil, din practica Tribunalului Suprem pe semestrul II al anului 1978, în Revista Română de Drept, nr. 10. 1979, p.41.


165

bunuri, de exemplu, mai multe frigidere de acelaşi fel, ci coroborată cu criteriul afectaţiunii lor folosinţei comune1.

Având în vedere criteriile arătate, nu intră în categoria mobilelor şi obiectelor gospodăriei casnice:

a) bunurile care, potrivit cu natura lor, nu pot şi nu au fost folosite în cadrul gospodăriei casnice propriu-zise, cum ar fi: automobilul, motocicleta, pianul etc.; bunurile necesare exercitării profesiunii sau meseriei defunctului şi care, în relaţiile patrimoniale dintre soţi, constituie bunuri proprii conform art.31 lit. c din C. fam. (de exemplu, scule de ceasornicărie)2; obiectele care prin valoarea lor deosebită (artistică, istorică sau fiindcă sunt confecţionate din metale preţioase) depăşesc înţelesul obişnuit al noţiunii de bunuri casnice3;

b) bunurile care nu au fost afectate folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice, cum sunt: cele procurate în alt scop (de exemplu, pentru a face investiţii4 sau pentru a fi donate); cele procurate după data întreruperii în fapt a convieţuirii lor5; obiectele de uz personal şi exclusiv al defunctului;

c) bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (animalele de muncă şi

1 A se vedea şi E. Safta-Romano, op. cit., p. 113. 2 A se vedea TJ Hunedoara, dec. civ. nr.756/1983, în Revista Română de Drept nr.3, 1984,

p.72. Altă soluţie nu poate fi dată nici în cazul în care soţii au avut o profesiune comună şi când bunurile pe care le folosesc pentru exercitarea ei sunt bunuri proprietatea lor comună, dar nu în devălmăşie, ci pe cote-părţi, păstrând caracterul de bunuri proprii ale soţilor. De exemplu, dacă soţii au fost intelectuali, biroul profesional al soţilor - mobila de birou, casa de bani, clasorul - nu aparţin gospodăriei comune (A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 138 şi practica citată de autor) şi deci nu vor fi atribuite, în mod exclusiv, soţului supravieţuitor în virtutea dreptului special. Este însă evident, că la împărţeala (partajarea) moştenirii între moştenitori, bunurile necesare exercitării profesiei de către soţul supravieţuitor îi vor fi atribuite lui. Dacă biblioteca şi biroul constituie simple piese de mobilier, aparţinând gospodăriei casnice comune, vor intra în cadrul de aplicare a art.5 din L.nr.319/1944. A se vedea TS s. civ., dec. nr.2734/1973, în Repertoriu... 1969-

1975, p.208 nr.534. 3 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p 139; C. Stătescu, op. cit., p.146. 4 A se vedea Plenul TS, dec. de îndrumare nr.12/ 1968, loc. cit., p.29. 5 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p.139; C. Stătescu, op. cit., p.146; TS, s. civ., dec. nr.

2193/1979, loc. cit., p.132. În principiu, pentru recunoaşterea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de moştenitori sau în lipsa rudelor, convieţuirea la data deschiderii moştenirii nu prezintă relevanţă. Soluţie diferită se impune însă în privinţa bunurilor gospodăriei casnice, datorită criteriului afectaţiunii lor. în schimb, dacă soţii au avut gospodării separate din motive obiective (de ex., sunt încadraţi în muncă în localităţi deosebite), se revine, şi în această materie, la soluţia de principiu; soţul supravieţuitor are dreptul la bunurile destinate gospodăriei casnice, indiferent de locul unde ele se aflau în momentul decesului celuilalt soţ. TS, s. civ., dec. nr.1248/197I, în Repertoriu... 1969-1975, p.209 nr.536. A se vedea şi St. Cărpenaru, op. cit., p.418.


166

de producţie precum şi uneltele specifice gospodăriei ţărăneşti)1. Aceste bunuri nu intră în categoria celor vizate de art.5 din Legea nr.319/1944 deoarece:

– textul vizează "obiectele aparţinând gospodăriei casnice", legate de viaţa intimă a soţilor, iar nu bunurile gospodăreşti în general, cum ar fi şi cele din gospodăria ţărănească, legate de îndeletnicirea agricolă, care evocă ideea de profesionalism, iar bunurile destinate exerciţiului profesiei soţilor sau a unuia dintre ei, aşa cum am văzut, prin însăşi natura şi destinaţia lor, împiedică includerea lor în categoria bunurilor gospodăriei casnice;

– întrucât terenul agricol se dobândeşte de către moştenitori potrivit regulilor generale2, este indicat ca şi celelalte bunuri din gospodăria ţărănească - strâns legate de cultivarea terenului (parte dintre ele fiind şi imobile prin destinaţie, de exemplu, animalele de muncă, uneltele de arat etc. - art.468 C. civ) 3 - să fie tot astfel moştenite;

– includerea acestor bunuri în rândul celor vizate de art.5 din Legea nr.319/1944 ar fi excesivă şi inechitabilă, mai ales în raport cu moştenitorii din clasa a Ii-a, care, chiar dacă sunt rezervatari (eventual au şi gospodărit împreună cu defunctul), nu ar beneficia de ele, având în vedere natura juridică a acestui drept special al soţului supravieţuitor;

– adoptarea soluţiei preconizate nu afectează funcţia social-economică a gospodăriilor populaţiei deoarece, pe lângă partea sa de proprietate asupra acestor bunuri, soţul supravieţuitor culege şi el, potrivit legii, cota-parte din moştenire, care include şi partea defunctului din aceste bunuri, iar cotele dobândite de alţi moştenitori pot constitui baza formării unor noi gospodării ţărăneşti. De altfel, dacă dobândirea unor bunuri din categoria analizată de către alte persoane decât soţul supravieţuitor ar prezenta pericolul destrămării gospodăriilor ţărăneşti, legea nu ar recunoaşte dreptul de dispoziţie asupra acestor bunuri prin acte între vii (inclusiv donaţii) ori mortis causa4 .

1 A se vedea şi E. Safta-Romano, op. cit., p. 114-115; D. Chirică, op. cit., p.62; L.

Stănciulescu, op. cit., p. 81. 2 Menţionăm că dobândirea terenurilor agricole prin moştenire nu este limitată. Numai în

cazul actelor juridice între vii proprietatea dobânditorilor nu poate depăşi 200 ha de teren agricol în echivalent arabil, de familie (art.2 alin.2 din Legea nr.54/1998), prin familie înţelegându-se soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor.

3 Se admite unanim că art.5 din L.nr.319/1944 nu se referă la bunuri imobile, fie şi prin destinaţie.

4 Pentru o părere contrară, în sensul includerii bunurilor din gospodăria ţărănească între cele vizate de art.5, A se vedea H. A. Ungur, În legătură cu dreptul de moştenire special al


167

2). Darurile de nuntă Aplicarea regimului juridic al mobilelor şi obiectelor aparţinând

gospodăriei casnice. Art. 5 din Legea nr.319/1944, care reglementează dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor menţionează - alături de mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice - şi darurile de nuntă, fără a stabili reguli speciale, derogatorii, pentru aceasta din urmă. înseamnă că regimul juridic al bunurilor gospodăriei casnice, analizat mai sus se aplică şi în privinţa darurilor de nuntă.

Prin daruri de nuntă se înţeleg, în principiu, darurile manuale făcute soţilor la celebrarea căsătoriei, indiferent că aceste daruri au fost făcute în comun ambilor soţi sau unuia ori altuia dintre ei, inclusiv darul făcut de unul dintre ei celuilalt (sau reciproc) şi indiferent de faptul dacă aceste bunuri au fost sau nu afectate folosinţei comune a soţilor. Este însă evident că bunurile dăruite de terţe persoane ori de către soţul predecedat numai soţului supravieţuitor, precum şi partea sa din darurile comune nu fac obiectul dreptului special de moştenire, fiindcă îi aparţin soţului supravieţuitor, la fel ca şi mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice care sunt ale soţului supravieţuitor.

În afară de noţiunea însăşi a darurilor de nuntă, în literatura de specialitate se mai fac încă două precizări de amănunt pentru darurile de nuntă.

a) Astfel, se menţionează că darurile făcute numai defunctului se contopesc în patrimoniul lui şi fac obiectul moştenirii de drept comun, împreună cu celelalte bunuri ale sale1 (adică potrivit art. 1 din Legea nr.319/1944). Observăm că această deosebire fată de regimul bunurilor gospodăriei casnice nu rezultă din textul legii, mai ales că prin daruri de nuntă se înţeleg nu numai cele făcute ambilor soţi, dar şi cele donate unuia dintre ei2. De aceea, în motivarea acestei soluţii, discutabile, se invocă numai considerente de echitate; "... nu sunt temeiuri ca ele să fie culese în virtutea unui drept special de către soţul supravieţuitor3. În orice caz, dacă aceste bunuri fac parte dintre cele afectate gospodăriei casnice, soţul supravieţuitor le culege, ca atare, în virtutea dreptului special de moştenire.

soţului supravieţuitor asupra mobilelor si obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, în Revista Română de Drept nr. 11, 1988, p. 11 şi urm.

1 M. Eliescu, op. cit., p.139-146; C. Stătescu, op. cit., p.147; St. Cărpenaru, op. cit., p.418; J. Manoliu, St. Răuschi, op. cit., p.37; D. Chirică, op. cit., p.64.

2 A se vedea, de exemplu, M. Eliescu, op. cit., p.140 lit. b. 3 C. Stătescu, op. cit., p. 214.


168

b) Spre deosebire de soluţia de mai sus (potrivit căreia art.5 ar avea în vedere numai darurile făcute în comun ambilor soţi), se admite că darurile de nuntă făcute soţului predecedat de către soţul supravieţuitor se dobândesc de acesta din urmă în baza art.5 din Legea nr.319/1944. În legătură cu această precizare, neîndoielnic exactă, menţionăm numai că reîntoarcerea acestui dar - chiar dacă prin daruri de nuntă s-ar înţelege numai cele făcute de terţi ambilor soţi - s-ar putea obţine şi prin revocarea donaţiei făcute între soţi care, potrivit art.937 C. civ., este posibilă chiar şi după moartea soţului donatar1.

C. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor

Noţiune şi condiţii. Potrivit art.4 din Legea nr.319/1944, soţul supravieţuitor are, din momentul deschiderii moştenirii, în afară de celelalte drepturi succesorale şi indiferent de moştenitorii cu care vine în concurs, un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit, dacă aceasta face parte din moştenire şi el nu are o altă locuinţă proprie. Prin urmare, în locul dreptului de folosinţă de care se bucură unul dintre soţi în locuinţa proprietatea (exclusivă sau comună) a celuilalt, soţul supravieţuitor dobândeşte - din momentul deschiderii moştenirii - un drept de abitaţie, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) la data deschiderii moştenirii a locuit (se subînţelege statornic, deci să fi avut domiciliul2) în casa (apartamentul) care formează obiectul dreptului de abitaţie3;

b) nu are altă locuinţă proprie; c) casa face parte din moştenire - în total sau în parte - fiind

proprietatea exclusivă sau comună (împreună cu soţul supravieţuitor sau cu altul4) a defunctului;

d) nu devine prin moştenire proprietarul exclusiv al locuinţei. în acest din urmă caz (de exemplu, soţul supravieţuitor este moştenitorul unic al proprietarului exclusiv) el nu poate fi titular al dreptului de abitaţie, căci

1 A se vedea TS, col. civ., dec. nr. 1649/1955, în CD, 1955, p.82-83; s. civ., dec. nr. 551/1970, în Repertoriu... 1969-1975, p.134-135. Contra E. Safta-Romano, op. cit., p.118.

2 Întrucât stabilirea domiciliului se poate face în mod liber, este suficientă dovada locuirii (statornice) în casa care face obiectul dreptului de abitaţie.

3 Nu este necesar ca la deschiderea moştenirii soţul supravieţuitor să fi convieţuit cu defunctul în aceea locuinţă", M. Eliescu, op. cit., p.142.

4 În caz de proprietate comună (în devălmăşie sau pe cote-părţi), dreptul de abitaţie vizează, evident, numai partea din proprietate ce a aparţinut defunctului, căci partea proprie a soţului supravieţuitor îi aparţine cu titlu de proprietate, iar asupra cotei-părţi ce aparţine altuia nu poate dobândi nici un drept prin moştenire (nu face parte din succesiune - art.4).


169

proprietarul nu poate avea un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra bunului care îi aparţine cu titlu de proprietate exclusivă (neminem res sua servit)1. Dacă este numai comoştenitor împreună cu alţii, dreptul de abitaţie îi va permite să folosească locuinţa potrivit necesităţilor, iar nu numai în raport de cota-parte din dreptul de proprietate dobândit prin moştenire2;

e) defunctul nu a dispus altfel; el putea înlătura dreptul de abitaţie, ca drept de moştenire legală, fiindcă soţul supravieţuitor nu este rezervatar decât în raport de drepturile succesorale prevăzute de art. 1 din Legea nr.319/1944.

Caractere. Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor se caracterizează prin următoarele:

a) Este un drept real având ca obiect casa de locuit. Titularul dreptului va avea şi dreptul de a se servi de terenul aferent, în măsura necesară folosirii locuinţei3 (inclusiv de părţile comune ale imobilului cu mai multe locuinţe);

b) Este un drept temporar care durează până la executarea ieşirii din indiviziune, dar cel puţin un an de la deschiderea moştenirii sau până la recăsătorirea soţului supravieţuitor;

c) Este un drept strict personal, deci inalienabil, neputând fi cedat sau grevat în favoarea altei persoane. Spre deosebire de abitaţia de drept comun (art.572 C. civ.), soţul supravieţuitor nu poate închiria partea din casă pe care nu o locuieşte; dimpotrivă, comoştenitorii pot cere restrângerea dreptului de abitaţie, în cazul când locuinţa nu-i va fi necesară în întregime (art.4 alin.2-3 din Legea nr.319/1944). Mai mult decât atât, ei au dreptul să procure soţului supravieţuitor locuinţă în altă parte, în caz de neînţelegere dintre ei hotărând instanţa (art.4 alin.4-5). Fiind personal şi inalienabil, dreptul de abitaţie este şi insesizabil, creditorii titularului dreptului (soţului supravieţuitor) neavând dreptul să-l

1 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p.142. În acest sens este exactă afirmaţia că dreptul de

abitaţie este un drept propriu, născut direct în persoana soţului supravieţuitor (C. Stătescu, op. cit., p.149; St. Cărpenaru, op. cit., p.421; I. Zinveliu, op. cit., p.42). în fond însă, el dobândeşte dreptul de abitaţie de la defunct, ca un drept de moştenire legală, prin separarea unui atribut component al dreptului de proprietate ce a aparţinut defunctului. Numai în cazul drepturilor care n-au aparţinut defunctului (de exemplu, dreptul de opţiune) se poate susţine că sunt proprii, născute în persoana moştenitorului.

2 E. Safta-Romano, op. cit., p. 129-130. 3 A se vedea şi Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în RSR, Editura

Academiei, Bucureşti, 1978, p. 121.


170

urmărească1; d) Acest drept este conferit de lege soţului supravieţuitor cu titlu

gratuit2, în sensul că, pe timpul cât se bucură de acest drept, nu este obligat să plătească chirie moştenitorului care a dobândit proprietatea casei3. Iar dacă este şi el comoştenitor al casei, gratuitatea îi profită în sensul că nu este obligat să plătească chirie, nici înainte şi nici după împărţeală (retroactiv), pentru cota-parte corespunzătoare drepturilor comoşteni-torilor.

Corelaţia dintre dreptul de abitaţie şi legislaţia locativă. Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, legislaţia locativă specială nu a desfiinţat dreptul de abitaţie, nici pe cel de drept comun şi, cu atât mai puţin, pe cel reglementat de Legea nr.319/19444.

3. Drepturile statului asupra moştenirii vacante

Noţiunea de moştenire vacantă. Potrivit art.680 C. civ. (astfel cum a fost modificat prin Decretul nr.73/1954 privind modificarea art.680 şi 700 din C. civ.), "în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului". În interpretarea acestui text - mult controversat sub aspectul naturii juridice a dreptului statului asupra moştenirii, dar prea puţin analizat sub aspectul cazurilor de vocaţie concretă (efectivă) la moştenire a statului -în literatura de specialitate se arată că "în lipsă de rude în grad succesibil şi de soţ supravieţuitor şi întrucât nu există legatari, bunurile moştenirii trec în proprietatea statului (fiscus post omnes)"5.

După părerea noastră, o asemenea formulare de principiu nu este pe deplin satisfăcătoare. Astfel, este adevărat că în cazul lipsei totale a moştenitorilor legali şi a legatarilor statul are vocaţie succesorală concretă6. Dar el are acest drept nu numai în acest caz. De exemplu, dacă

1 A se vedea şi M. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, vol. 1, Editura

Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.315. 2 Soţul supravieţuitor nu este obligat nici la cauţiunea prevăzută de art.566 C. civ. pentru

abitaţia de drept comun (art.4 alin.2). 3 A se vedea şi M. Eliescu, op. cit., p. 144. 4 A se vedea, de exemplu, M. Eliescu, op. cit., p. 142-144; Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, op.

cit., p.131; St. Cărpenaru, op. cit., p. 157.. 5 M. Eliescu, op. cit., p. 145. A se vedea şi art.85 din Legea nr.36/1995 potrivit căruia

succesiunea este vacantă "în lipsa moştenitorilor legali sau testamentari". 6 In legătură cu modurile de formare a unei societăţi comerciale cu asociat unic. în

literatura de specialitate s-a susţinut că: "al doilea mod, prin care se poate ajunge la formarea


171

nu există moştenitori legali, iar defunctul prin testamentul lăsat a instituit unul sau mai mulţi legatari cu titlu particular se va naşte vocaţia succesorală concretă a statului, chiar dacă legatarii acceptă legatul, deoarece legatarii cu titlu particular nu au vocaţie asupra patrimoniului succesoral, ci numai asupra bunurilor determinate care fac obiectul legatelor, restul patrimoniului defunctului revenind statului. Prin urmare, vocaţia concretă a statului poate coexista cu drepturile legatarilor cu titlu particular. De asemenea, ea mai poate coexista, în lipsă de moştenitori legali, şi cu drepturile legatarilor cu titlu universal, în cazurile în care aceste legate nu epuizează întreaga masă succesorală. în general, dacă în lipsă de moştenitori legali defunctul a dispus prin testament numai de o parte a averii sale, restul va trece în patrimoniul statului.

Dar nici formula "nefiind moştenitori legali sau legatari universali, moştenirea este vacantă1" nu acoperă toate ipotezele în care se naşte dreptul statului asupra moştenirii. De exemplu, prin testamentul lăsat, defunctul nu a desemnat nici un legatar; în schimb, a prevăzut exheredarea moştenitorilor legali. în acest caz, dacă unul sau mai mulţi dintre moştenitorii exheredaţi sunt rezervatari, ei vor culege din moştenire - ca moştenitori legali - cota corespunzătoare rezervei lor, restul patrimoniului succesoral (cotitatea disponibilă) revenind statului. Deci vocaţia concretă a statului poate coexista şi cu drepturile moştenitorilor legali2. Este şi motivul pentru care unii autori, fără a formula o regulă de principiu, enumera cazurile în care succesiunea poate fi considerată vacantă,

societăţii cu asociat unic, este acela în care unul dintre cei doi asociaţi se retrage dintr-o societate şi îşi vinde părţile sale sociale celuilalt asociat sau încetează din viaţă fără moştenitori. În ambele ipoteze . societatea bazată pe contract devine o societate cu asociat urne ..." (D. Ciobanu, Societăţile comerciale cu asociat unic, în Dreptul nr.9, 1993, p.15). În realitate, în cazul decesului "fără moştenitori" al unui asociat dintr-o societate comercială (sau civilă) părţile sociale (ca şi acţiunile în cazul societăţilor pe acţiuni) ale defunctului se dobândesc de către stat (art.680 C. civ.). Coasociatul defunctului nu intră în categoria moştenitorilor legali, iar contractul de societate (ori alte acte constitutive) nu reprezintă testamente prin care să se poată institui legatari. Numai dacă defunctul - printr-un testament - ar fi lăsat cu titlu de legat părţile sociale în favoarea coasociatului, prin moartea lui societatea ar deveni cu asociat unic. Dar în acest caz nu am mai fi în ipoteza decesului "fără moştenitori", ci în ipoteza moştenirii testamentare. Coasociatul poate fi, evident, şi un moştenitor legal, caz în care, de asemenea, prin moartea unuia dintre cei doi asociaţi societatea se transformă într-o societate cu asociat unic, dar nici în acest caz nu se mai poate vorbi de moartea unui asociat "fără moştenitori".

1 M. Eliescu, op. cit., p.147. Într-o altă formulare, dar cu un conţinut identic, statul culege succesiunea dacă defunctul "nu a lăsat nici rude în grad succesibil, nici soţ, nici legatar universal".

2 A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p.68-69; E. Safta-Romano, op. cit., p.123; L. Stănciulescu, op. cit., p.90.


172

sesizând şi posibilitatea coexistenţei drepturilor statului cu cele ale legatarilor (cu titlu universal sau cu titlu particular)1. Dezavantajul acestei metode constă în pericolul omiterii unor ipoteze posibile, de exemplu, coexistenţa dreptului statului cu drepturile moştenitorilor legali rezervatari exheredaţi.

De aceea, pentru interpretarea art.680, apreciem ca utilă formularea unui principiu, şi anume: patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului - în total sau în parte - în cazurile în care fie nu există moştenitori (legali sau testamentari), fie - chiar dacă aceştia există - vocaţia lor succesorală concretă nu se întinde asupra întregii mase succesorale. Cu alte cuvinte, "lipsa de moştenitori", în sensul art.680 C. civ., poate fi nu numai o lipsă totală, dar şi una parţială. Evident, în toate cazurile, prin "lipsă" trebuie să înţelegem nu numai absenţa fizică a moştenitorilor, ci şi absenţa lor în sens juridic, determinată de renunţarea lor la moştenire ori de înlăturarea lor de la moştenire ca urmare a exheredării, nedemnităţii ori revocării pe cale judecătorească a legatului (şi, bineînţeles, dacă nu operează dreptul de acrescământ în favoarea unor comoştenitori sau colegatari acceptanţi)2.

Particularităţile drepturilor statului asupra moştenirilor vacante. Atare particularităţi, caractere juridice deosebite se analizează, fireşte, în raport cu regulile aplicabile altor moştenitori, legali sau testamentari. Subliniem că toate aceste reguli speciale operează indiferent de soluţia care se adoptă în privinţa naturii juridice a dreptului statului asupra moştenirii vacante. De altfel - după cum vom vedea - unele divergenţe de păreri, existente sub aceste aspecte, (de exemplu, în privinţa eliberării certificatului de vacanţă a moştenirii din oficiu sau a necesităţii întocmirii inventarului pentru limitarea răspunderii statului la activul moştenirii ori în

1 A se vedea J. Manoliu, St. Răuschi, op. cit., p. 122-123. 2 În legătură cu soarta moştenirilor vacante, semnalăm unele reguli speciale prevăzute de

Legea nr. 18/1991 (republicată în 1998) referitoare la terenurile care formează obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea fostului proprietar sau moştenitorilor lui. Astfel, potrivit art.26, terenurile situate în intravilanul localităţii, care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri tară moştenitori, trec în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului, după caz, şi în administrarea primăriilor, pentru a servi la destinaţiile prevăzute de lege (vânzare, concesionare etc.). Prin urmare, titular al dreptului de proprietate (se subînţelege, privată) devine unitatea administrativ-teritorială, iar nu statul. Tot astfel, în ceea ce priveşte terenurile din extravilan aduse sau preluate în orice alt mod în patrimoniul cooperativei de la cooperatori sau de la alte persoane care au decedat şi nu au moştenitori, precum şi terenurile pentru care nu s-au formulat cereri de restituire (situaţie echivalentă cu vacanţa moştenirii), potrivit art. 18 rămân la dispoziţia comisiei constituite pentru aplicarea legii în vederea atribuirii altor persoane îndreptăţite, iar cele neatribuite trec în domeniul privat al comunei, oraşului sau al municipiului.


173

privinţa sezinei), nu sunt determinate de teza adoptată de autorii în cauză cu privire la natura juridică a dreptului statului asupra moştenirii vacante.

1. Certificatul de vacanţă a moştenirii. Momentul dobândirii moştenirii vacante de către stat. Potrivit art.85 din Legea nr.36/1995, notarul public constată vacanţa succesorală "la cererea reprezentantului statului" şi eliberează certificatul de vacanţă succesorală după expirarea termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală1. Dar notatul public este obligat să citeze autoritatea administraţiei publice competentă a prelua bunurile în toate cazurile în care succesiunea urmează a fi declarată vacantă (art.75 alin.3) putând încredinţa administrarea provizorie a bunurilor unui curator desemnat, cu încunoştinţarea autorităţii administrativ-teritoriale (art.73 alin.3). De altfel, constatarea existenţei unei succesiuni vacante şi a componenţei acesteia se poate face şi de către instanţa judecătorească, în mod direct, în lipsa certificatului de vacanţă succesorală eliberat de notarul public.

În toate cazurile, indiferent că vacanţa moştenirii a fost constatată prin certificatul eliberat de notar sau direct prin hotărârea organului de jurisdicţie, statul dobândeşte moştenirea ope legis, de la deschiderea ei, potrivit regulilor generale. Cu alte cuvinte, certificatul de vacanţă succesorală ori hotărârea judecătorească pronunţată în această materie, la fel ca şi certificatul de moştenitor sau hotărârea judecătorească prin care se constată drepturile succesorale ale altor moştenitori, nu au efect constitutiv, ci numai declarativ, dobândirea operând retroactiv de la data morţii celui care lasă moştenirea, potrivit regulilor generale, în legislaţia noastră neexistând nici o dispoziţie specială care să permită o altă soluţie. Dacă s-ar susţine că certificatul de vacanţă a moştenirii sau hotărârea judecătorească are efect constitutiv, ar urma să se admită că între momen-tul deschiderii succesiunii şi data eliberării lui (sau data expirării termenului de opţiune succesorală) moştenirea a rămas fără titular (hereditas iacens), ceea ce este inadmisibil (în dreptul nostru), indiferent de teza pe care o împărtăşim în privinţa naturii juridice a dreptului statului asupra moştenirii vacante2.

1 "Pentru eliberarea certificatului de vacanţă succesorală nu este obligatorie existenţa unor declaraţii exprese de renunţare la succesiune, făcută de toate persoanele cu vocaţie succesorală, acestea putând fi străine de succesiune fie prin renunţare expresă, fie prin aplicarea dispoziţiilor art. 700 C. civ." (prescripţia dreptului de opţiune). TMB, secţ. a IV-a civ., dec. nr. 490/1997 în Culegere TMB 1993-1997, p. 13-14.

2 Cu referire la o soluţie (potrivit căreia statul nu devine proprietar decât în momentul când succesibilul, prin neacceptarea în termen a moştenirii, a pierdut această calitate) adoptată printr-o decizie mai veche a Tribunalului Suprem, în literatura de specialitate s-a susţinut că această soluţie "pare mai degrabă în concordantă cu teza culegerii de către stat a succesiunilor


174

Întrucât dobândirea de către stat a moştenirii vacante are loc pe data deschiderii succesiunii, de la această dată urmează a se aplica, în privinţa bunurilor din moştenire, regimul juridic aplicabil proprietăţii de stat, în măsura în care se pun probleme speciale datorită calităţii statului ca proprietar1. De exemplu, dacă prin acţiune se cere recunoaşterea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune asupra unui imobil dintr-o moştenire vacantă, este necesară citarea în cauză şi a statului, în principiu, prin autoritatea administraţiei publice (consiliile locale)2.

În sfârşit, încă două precizări în legătură cu certificatul de vacanţă a moştenirii.

a) După eliberarea certificatului de vacanţă a moştenirii notarul public nu mai poate elibera un alt certificat (de moştenitor). Acei care au pretenţii la moştenire (de exemplu, succesibilii care din motive de forţă majoră nu au putut accepta succesiunea în cadrul termenului de prescripţie de 6 luni sau care cer repunerea în termenul de prescripţie) ori au fost prejudiciaţi în alt fel prin eliberarea sau cuprinsul certificatului, pot cere prin justiţie anularea lui şi stabilirea drepturilor lor, după care notarul public va elibera certificatul de moştenitor pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile. Considerăm că în privinţa anulării certificatului de vacanţă a moştenirii se aplică regulile care sunt prevăzute şi pentru anularea certificatului de moştenitor (art.88 din Legea nr.36/1995).

b) Dacă moştenirea nu este vacantă, însă statul a fost gratificat prin testament, urmează să i se elibereze certificat de moştenitor, iar nu certificat de vacanţă a moştenirii. Considerăm că această soluţie urmează a fi aplicată şi în cazul în care statul este gratificat prin testament, iar în lipsa acestui legat moştenirea ar fi fost vacantă (deci ar fi revenit, oricum, statului). Optăm pentru această soluţie întrucât dobândirea prin legat se rămase fără moştenitori, în virtutea dreptului de desherenţă". (M. Eliescu, op. cit., p.148). în realitate, decizia citată de autor - a cărei statuare nu o împărtăşim - nici nu confirmă şi nici nu infirmă teza dreptului de desherenţă, soluţia privind exclusiv momentul dobândirii de către stat a moştenirii vacante la expirarea termenului de 6 luni fixat de lege pentru exercitarea dreptului de opţiune. De altfel, însuşi autorul, invocând această decizie în favoarea tezei pe care o împărtăşeşte, arată că "stingerea vocaţiei la moştenire a succesibilului, prin neacceptarea în termen a moştenirii, producându-şi efectele retroactiv, de la data deschiderii moştenirii, succesibilul este refulat că nu a fost niciodată proprietar, iar statul dobândeşte lăsământul succesoral de la data morţii defunctului".

1 Moştenirea devine vacantă nu "după expirarea termenului de acceptare" (TS, s. civ., dec. nr. 422/1982 în CD, 1982, p. 114), ci de la data deschiderii moştenirii, numai constatarea vacanţei se face ulterior.

2 A se vedea art.75 alin.3 din Legea nr.36/1995 şi art.78 din Regulamentul de punere în aplicare a legii; art.5 din Legea nr.69/1991 privind administraţia publică locală. A se vedea şi CSJ, s. civ., dec. nr. 787/1995, în Dreptul, nr.2, 1996, p. 103-104.


175

poate dovedi mai eficientă decât dobândirea succesiunii vacante (de pildă, în cazul apariţiei unor succesibili care cer repunerea în termenul de prescripţie pentru motive temeinic justificate sau invocă suspendarea lui pentru caz de forţă majoră). Teoretic nu putem exclude nici ipoteza în care statul este gratificat cu o parte din moştenire (de exemplu, legat cu titlu universal), iar restul moştenirii devine vacantă (de exemplu, prin renunţarea sau predecesul celuilalt legatar sau moştenitor legal). în acest din urmă caz, credem că notariatul urmează să elibereze statului două certificate: unul de moştenitor şi altul de vacanţă a moştenirii.

2. Răspunderea statului pentru pasivul moştenirii numai în limita activului. Indiferent de teza adoptată în privinţa naturii juridice a dreptului statului asupra moştenirii vacante, se recunoaşte, unanim, că "statul culege un patrimoniu, o universalitate şi va fi ţinut, prin urmare, de datoriile şi sarcinile succesorale"1. Această soluţie se aplică şi în practica judecătorească; "când se iveşte o vacanţă succesorală ... statul nu dobândeşte bunurile respective cu titlu particular, ca bunuri individual determinate, ci cu titlu universal, ca elemente ale unui patrimoniu".

Din caracterul universal al dobândirii moştenirii vacante de către stat decurg anumite consecinţe practice.

a) Deoarece statul dobândeşte un patrimoniu, deci o universalitate, fiind un succesor în drepturi al defunctului, el va fi obligat faţă de creditori în condiţiile în care ar fi obligat orice moştenitor legal sau legatar universal ori cu titlu universal acceptant al moştenirii sub beneficiu de inventar, neputându-se aplica, prin asemănare, reglementările speciale care vizează trecerea în proprietatea statului a unor bunuri în condiţii deosebite (de exemplu, exproprierea pentru cauză de utilitate publică în condiţiile art.41 din Constituţie şi a legii speciale). În practică, problema s-a pus în legătură cu stabilirea cuantumului dreptului de creanţă al fostei concubine a defunctului, care a contribuit la edificarea unei construcţii, ce a intrat în masa succesorală, dobândită de către stat ca moştenire vacantă. în acest caz, statul este obligat să plătească întreaga creanţă, aşa cum orice alt moştenitor, legal sau testamentar, ar fi obligat în calitate de dobânditor al patrimoniului succesoral.

b) O altă problemă, şi mai frecvent întâlnită în practică, se pune în legătură cu obligaţiile asumate de cel care lasă moştenirea prin antecontractul de vânzare-cumpărare. Întrucât obligaţia (de a face) asumată prin antecontract este o obligaţie patrimonială transmisibilă prin

1 M. Eliescu, op. cit., p.148.


176

moştenire, obligaţia de a încheia contractul de vânzare-cumpărare trece asupra statului, la fel ca şi asupra oricărui alt moştenitor. Dar cumpărătorul poate opta, potrivit principiilor aplicabile în materie, şi pentru rezoluţiunea antecontractului şi restituirea preţului plătit, în condiţiile în care ar fi putut cere şi împotriva vânzătorului-promitent (decedat).

Dacă defunctul moştenit de către stat ar fi avut calitatea de cum-părător, care a plătit - integral sau în parte - preţul, statul ar putea să ceară şi el pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de înstrăinare sau restituirea preţului potrivit regulilor aplicabile în materie, dacă vânzătorul nu cere el pronunţarea hotărârii judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare.

În toate cazurile, se admite că statul răspunde de pasivul moştenirii dobândite numai în limita activului, căci nu ar fi admisibil ca societatea să suporte pasivul din patrimoniul unei persoane fizice. De altfel, nici ceilalţi moştenitori (persoane fizice) nu sunt obligate în acest sens, putând renunţa la moştenire sau accepta sub beneficiu de inventar. Cu atât mai mult statul, care nu are drept de opţiune succesorală, nu poate fi obligat pentru pasiv decât în limitele activului.

c) Se pune însă întrebarea, dacă această limitare a răspunderii statului pentru pasiv intra vires hereditatis este sau nu condiţionată de întocmirea inventarului bunurilor succesorale (potrivit art.705 C. civ.), cu consecinţa răspunderii nelimitate a statului pentru pasivul moştenirii în lipsa acestui inventar? În literatura de specialitate s-a susţinut că "restrângerea răspunderii statului în marginile activului succesoral nu va fi operantă decât dacă s-a oprit confuziunea patrimoniilor prin întocmirea unui inventar"1.

3. Inexistenţa dreptului de opţiune succesorală. Spre deosebire de ceilalţi moştenitori, statul - în privinţa dreptului având ca obiect moştenirea vacantă (iar nu şi eventualele legate lăsate prin testament de de cuius) - nu are un drept de opţiune succesorală2. Astfel, el nu poate renunţa

1 M. Eliescu, op. cit., p. 148-149. 2 E. Lipcanu, loc. cit., p.54; M. Eliescu, op. cit., p.146. Soluţia adoptată printr-o decizie

mai veche a TS, în sensul că statul "trebuie de asemenea sau să primească întreaga succesiune ... sau să rămână străin de moştenire ..." (col. civ., dec. nr.335/1952, în CD, 1952-1954, vol. I, p.118) a rămas izolată în practica judecătorească. De altfel, ideea centrală a deciziei este că orice moştenitor, legal sau testamentar, "trebuie sau să accepte sau să repudieze succesiunea, neexistând posibilitatea unor situaţii intermediare, cum ar fi aceea a acceptării unor bunuri determinate din moştenire" Această teză este valabilă, evident, şi pentru stat, care nu ar putea accepta anumite bunuri din moştenire, renunţând la rest (nemo pro parte heres). În cazul însă în care statul este gratificat printr-un legat cu titlu universal sau cu titlu particular, iar pentru


177

la moştenirea vacantă, de vreme ce bunurile succesorale, devenind fără stăpân, ele ar reveni tot lui în baza art.646 C. civ. şi a Decretului nr.111/19511. Totodată, acceptarea sub beneficiul de inventar este, oricum, inutilă, fiindcă statul răspunde pentru pasiv numai în limita activului şi, după cum am văzut, independent de întocmirea unui inventar special. Neavând drept de opţiune, termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de lege pentru exercitarea acestui drept devine inaplicabil. Aşadar, organul competent poate solicita eliberarea certificatului de vacanţă a moştenirii, iar notarul sau instanţa judecătorească pot constata vacanţa moştenirii (şi din oficiu) nelimitat în timp2.

4. Problema sezinei. Aceasta este controversată în literatura de specialitate. Astfel, potrivit unei opinii, "statul nu se bucură de sezină. El va trebui deci să ceară punerea sa în posesiune (art.653 C. civ.) sub forma eliberării de către notarul de stat competent a certificatului constatând vacanţa moştenirii (art.24 din Decretul nr.40 din 1953)"3. După o altă părere, obligaţia statului "de a răspunde de datoriile şi sarcinile succesiunii, în limitele activului succesoral, nu pot să atârne de împrejurarea că el ar înţelege sau nu să ceară punerea sa în posesie prin eliberarea certificatului de vacanţă a moştenirii"4.

Considerăm că această din urmă soluţie - valabilă, evident, şi în privinţa drepturilor dobândite prin succesiune - este în concordanţă cu posibilitatea ca instanţa să constate direct dobândirea succesiunii de către stat şi cu lipsa dreptului de opţiune. Chiar dacă statul nu ar fi moştenitor sezinar propriu-zis, el poate să acţioneze sau să fie acţionat direct în

rest moştenirea este vacantă, el ar putea să renunţe la legat, culegând însă moştenirea vacantă, inclusiv partea din moştenire care a făcut obiectul legatului, dacă această parte, prin renunţare, a devenit tot vacantă. în schimb, la moştenirea vacantă statul nu poate renunţa în nici un caz.

1 M. Eliescu, op. cit., p.147; I. Zinveliu, op. cit., p. 147; J. Manoliu, St. Răuschi, op. cit., p. 125; E. Lipcanu, loc. cit., p.54; D. Macovei, op. cit., p.65; E. Safta-Romano, op. cit., p.127-128.

2 În literatura de specialitate se arată că "statul, prin organele sale, nu este ţinut să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală în termenul de 6 luni de la deschiderea succesiunii". (I. Zinveliu, op. cit., p.147; J. Manoliu, St. Răuschi, op. cit., p.125).

3 M. Eliescu, op. cit., p.149; A se vedea şi p.147, precum şi C. Stătescu, op. cit., p.152; J. Manoliu, St. Răuschi, op. cit., p.126.

4 E. Lipcanu, op. cit., p.54; L. Stănciulescu, op. cit., p.97; E. Safta-Romano, op. cit., p.128-129. Pentru o soluţie "intermediară", potrivit căreia "statul nu are nevoie de o trimitere în posesie propriu-zisă", dar "pentru a putea prelua moştenirea, trebuie să ceară eliberarea de către notariatul de stat a certificatului de vacanţă succesorală", a se vedea, St. Cărpenaru, op. cit., p.423; D. Macovei, op. cit., p.65.


178

justiţie în legătură cu drepturile şi obligaţiile succesorale1. Nu excludem nici posibilitatea stăpânirii de fapt de către stat a bunurilor succesorale înainte de eliberarea certificatului de vacanţă a moştenirii, mai ales în cazurile în care vacanţa moştenirii este evidentă şi orice întârziere, fie şi de numai 6 luni, ar putea prejudicia interesele statului.

În concluzie, pe planul dreptului internaţional privat, în ceea ce priveşte vocaţia succesorală, se aplică legea succesiunii2. Astfel, această lege arata persoanele care sunt chemate la moştenire şi ordinea chemării lor. Legea succesiunii reglementează reprezentarea succesorală (moştenitorii care beneficiază de reprezentare, condiţiile reprezentării succesorale, efectele acesteia). Legea succesiunii se aplica în ceea ce priveşte partea ce se cuvine fiecărui moştenitor, rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă. Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor sunt cârmuite tot de legea succesiunii.

Sunt unele aspecte interesând vocaţia succesorală care nu sunt reglementate de legea succesiunii. Astfel, de exemplu, stabilirea filiaţiei din căsătorie sau din afara acesteia, în vederea chemării la moştenire, este supusă legii personale. Calitatea de soţ se determina potrivit legii aplicabile căsătoriei, respectiv determinarea bunurilor comune şi a celor proprii defunctului, stabilirea părţii defunctului în bunurile comune sunt supuse legii aplicabile efectelor căsătoriei.

Legea succesiunii nu poate fi aplicată în ce priveşte vocaţia succesorală dacă contravine ordinii publice în dreptul internaţional privat. Astfel legea străină care ar înlătura de la moştenire pe copilul din afara căsătoriei, de exemplu pe cel adulterin sau incestuos.

În lipsa moştenitorilor legali, precum şi în lipsa unui testament lăsat de defunct, bunurile acestuia se cuvin statului (art.680 C. civ. rom.). Dreptul statului de a culege bunurile vacante poate fi calificat diferit: drept de moştenire; drept originar de a culege bunurile fără stăpân aflate pe teritoriul său (drept de desherenţă). Pe planul dreptului internaţional privat, această calificare prezintă interes3. Astfel, dacă un cetăţean român decedează şi lasă bunuri vacante în străinătate, ele se vor cuveni statului nostru, daca se admite concepţia că statul culege bunurile vacante în calitate de moştenitor, sau statului străin respectiv, daca se admite cealaltă

1 A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p.71. 2 Art. 67 lit. b din Legea nr. 105/1992

3 A se vedea o speţă în Revista Română de Drept nr3/1973, p.123, defunctul fiind cetăţean grec, succesiunea vacantă mobiliară s-a atribuit statului grec.


179

concepţie. Invers, dacă un cetăţean străin decedează şi lasă bunuri vacante pe teritoriul ţării noastre, ele se vor cuveni statului al cărui cetăţean este, în concepţia că statul este moştenitor, sau statului nostru, în cealaltă concepţie.

Art.67 lit. g din Legea nr.105/1992 prevede că legea succesorala stabileşte drepturile statului asupra succesiunii vacante. În dreptul nostru se admite că bunurile mobile se cuvin statului al cărui cetăţean a fost defunctul la data decesului1, iar bunurile imobile se cuvin statului pe teritoriul căruia se găsesc. Totuşi, art.67 lit. g citat nu distinge.

§4. DEVOLUŢIUNEA TESTAMENTARĂ A MOŞTENIRII

I. Testamentul Noţiune. Potrivit art. 650 C. civ. „Succesiunea se deferă sau prin

lege sau, după voinţa omului, prin testament”. Legea permite persoanelor fizice ca printr-un act juridic numit

testament să dispună pentru cauză de moarte. Dreptul persoanelor de a dispune prin testament nu este nelimitat, astfel că legea stabileşte anumite limite in care persoana care face testamentul (testatorul) poate să dispună de averea sa pentru cauză de moarte. În interiorul acestor limite există însă, libertate testamentară2.

Testamentul este un act juridic special. Conform art. 802 C. civ. „Testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau parte din avutul său."

Noţiunea de testament a fost cunoscută şi în dreptul roman. Definiţia pe care dreptul roman o dădea testamentului este însă, mai largă. Ea nu se mulţumea să cuprindă numai dispoziţiile referitoare la bunuri, ci avea ca obiect dispoziţii de ultimă voinţă de orice fel (chiar dacă nu aveau caracter patrimonial)

Caracterele testamentului. Conform prevederilor art. 802 C. civ. testamentul are următoarele caractere juridice3

: a) testamentul este un act juridic, în consecinţă, trebuie să

îndeplinească condiţiile de validitate prevăzute pentru orice act juridic

1 Supra, nota 187. 2 Ase vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 196; Fr. Deak, op. cit., p. 169-170. 3 A se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 197.


180

civil. Fiind în acelaşi timp şi o liberalitate, testamentul trebuie să îndeplinească şi condiţiile prevăzute de lege pentru liberalităţi (cauza, condiţii speciale de capacitate etc.);

b) testamentul este un act juridic unilateral; deci exprimă voinţa unei singure persoane şi produce efecte juridice prin voinţa singulară a testatorului. Valabilitatea şi efectele testamentului nu depind de acceptarea sau neacceptarea ulterioară a acestuia de către legatari;

c) testamentul este un act juridic personal, care spre deosebire de alte acte juridice ce pot fi încheiate şi prin reprezentare sau cu asistarea ocrotitorului legal (de exemplu, a tutorelui), nu poate fi încheiat decât personal. Rezultă că dacă o persoană nu are dreptul să facă un testament, nici o altă persoană nu poate încheia acest act juridic în locul său;

d) testamentul este un act juridic solemn; pentru ca voinţa testatorului să producă efecte este necesar să fie manifestată în formele prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii absolute. Nu este însă obligatoriu ca testamentul să fie act autentic (poate fi şi olograf)1;

e) testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa). Deşi este valabil încheiat din momentul redactării sale, el produce efecte juridice numai din clipa morţii testatorului;

f) testamentul este un act juridic revocabil. Cât timp se află în viaţă, testatorul poate reveni asupra manifestării sale de voinţă, modificând sau anulând dispoziţiile unui testament anterior. Revocabilitatea este de esenţa testamentului, în sensul că testatorul nu poate renunţa la acest drept, orice clauză de renunţare la dreptul de revocare fiind nulă. Acest drept al testatorului este discreţionar şi nesusceptibil de abuz, întrucât îi dă libertatea absolută de a reveni oricând doreşte asupra testamentului2.

Ca o caracteristică generală, testamentul este un act juridic excepţional, ce prezintă caracteristici datorită cărora se deosebeşte de toate celelalte acte juridice civile.

Cuprinsul testamentului. Potrivit Codului civil român, cuprinsul principal al testamentului îl constituie actele de dispoziţie cu titlu gratuit privitoare la bunurile pe care testatorul le va lăsa la moartea sa, adică legatele3. Legatele pot avea ca obiect tot patrimoniul defunctului, o

1 Şi în vechiul drept românesc testamentul era considerat un act juridic solemn purtând

numele de diată, zapis sau izvod; a se vedea, V. Stoica, Soţul supravieţuitor - moştenitor legal şi testamentar, Editura „Scaiul", Bucureşti, 2000, p. 22-25.

2 A se vedea: St. Cărpenaru, op. cit., p. 427; D. Chirică, op. cit., p. 74 3 În dreptul roman testamentul trebuia să cuprindă o instituire de moştenitor, făcută la


181

fracţiune din acesta sau bunuri individualizate. Testamentul poate cuprinde şi alte dispoziţii de ultimă voinţă:

- sarcini impuse legatarului, respectiv obligaţii prevăzute în sarcina legatarului ce micşorează emolumentul liberalităţii testamentare (art. 830 şi 930 C. civ.);

- exheredări (dezmoşteniri), adică înlăturarea de la moştenire. Legea limitează posibilitatea exheredări, în sensul că moştenitorii rezervatari nu pot fi înlăturaţi cu desăvârşire de la moştenire (art. 802 şi 841 şi urm. C. civ);

- desemnarea unor executori testamentari, adică a unor persoane care să vegheze la executarea dispoziţiilor testamentare (art. 910 C. civ.);

- revocarea dispoziţiilor unui testament anterior (art. 920 C. civ.); - un partaj de ascendent (art. 795 C. civ.); - recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei (art. 57 C. fam.); - dispoziţii cu privire ia funeralii şi înmormântare. Lista dispoziţiilor de ultimă voinţă a testatorului nu se încheie aici,

întrucât mai pot fi incluse şi altele (de exemplu, retractarea revocării dispoziţiilor unui testament anterior)1.

După ce am analizat cuprinsul testamentului precum şi definiţia dată acestuia de Codul civil se pune întrebarea, dacă aceasta din urmă este acoperitoare?

În literatura de specialitate2 s-a ajuns !a concluzia că definiţia dată de Codul civil testamentului este de fapt o definiţie a legatului, ca cel mai important element cuprins în testament, şi nu una propriu-zisă a testamentului. Se constată că nu toate dispoziţiile testamentare vizează transmiterea patrimoniului, precum sunt: recunoaşterea unui copil sau desemnarea unui executor testamentar. Astfel fiind, s-a apreciat că, în realitate, testamentul este o formă juridică care poate cuprinde diferite acte juridice cu regim juridic deosebit3. începutul testamentului. Moştenitorul instituit nu putea fi chemat decât la întreaga moştenire, moştenirea testamentară neputând coexista cu cea legală. în concepţia Codului civil de la 1864, legatarul, chiar universal, nu este moştenitor (nefiind presupus de lege continuatorul persoanei defunctului), ci este un simplu succesor la bunuri.

1 Codul civil francez prevede expres şi alte dispoziţii testamentare precum desemnarea unui tutore (art. 397); a se vedea, J. Maury, Successions et libéralités, Litec, Paris, 2002, p. 177.

2 A se vedea: M. Eliescu op. cit., p. 199-205; St. Cărpenaru, op. cit., p. 427-428; D. Macovei, op. cit., p. 70.

3 În doctrină aprecierea este cunoscută ca „teoria actelor juridice de sine stătătoare,


182

Concluzia este importantă deoarece astfel se admite că nulitatea unei dispoziţii testamentare nu atrage după sine şi nulitatea altor dispoziţii testamentare. Astfel, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru forma testamentului acesta este nul absolut, însă unele acte juridice cu regim juridic separat pot rămâne valabile (de exemplu, recunoaşterea unui copil)1.

Condiţii generale de validitate a testamentului. Pentru a fi valabil testamentul trebuie să îndeplinească unele condiţii de fond şi de formă.

A. Condiţiile de fond specifice testamentului2 sunt: 1. capacitatea de a dispune şi a primi prin testament; 2. voinţa liberă şi neviciată a testatorului; 3. cauza valabilă a actului juridic. 1. a). Capacitatea de a dispune prin testament o au toate persoanele

fizice, cu excepţia celor pe care legea le consideră incapabile3. Incapacitatea de a dispune este prevăzută pentru minorii sub 16 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească. Aceste persoane sub nici o formă nu pot face testament (nici prin reprezentare, nici cu încuviinţarea ocrotitorilor legali şi, evident, nici personal).

În cazul minorului între 16-18 ani legea prevede că el poate dispune de 1/2 din ceea ce ar putea dispune în cazul în care el ar fi major4.

În favoarea tutorelui minorul nu poate să dispună prin testament decât după ce socotelile definitive au fost făcute, predate şi primite (cu excepţia tutorilor ce sunt ascendenţi ai minorului).

În sfârşit, persoanele care nu au o voinţă conştientă în momentul îmbrăcate în formă testamentară (numită şi testament - formă juridică)"; a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 173.

1 În practică testamentele ridică deseori probleme de interpretare. în caz de „îndoială asupra intenţiilor testatorului", testamentul se interpretează în favoarea debitorilor care, în acest caz, sunt succesorii legali (întrucât aceştia datorează plata legatelor); a se vedea, D. Chirică, op. cit., p. 74-75 şi autorii citaţi

2 Precizăm că, condiţiile de fond pe care trebuie să le îndeplinească testamentul, ca orice alt act juridic, sunt cele prevăzute de art. 948 C. civ. capacitate, consimţământ, obiect şi cauză. în cele de mai sus, vom face referire exclusiv la particularităţile acestora (în materie testamentară).

3 Orice persoană este capabilă de a dispune prin testament sau de a primi o asemenea liberalitate dacă legea nu o opreşte. Capacitatea este regula, iar incapacitatea este excepţia {art. 656 C. civ.).

4 Dacă nu sunt moştenitori rezervatari, el va dispune de o jumătate din întreaga avere, iar în caz contrar, numai de o jumătate din cotitatea disponibilă; a se vedea, D. Macovei, M. S. Striblea, op. cit., p. 384


183

încheierii testamentului nu pot dispune prin testament, chiar dacă nu sunt puse sub interdicţie.

Sancţiunea nerespectării capacităţii de a dispune a testatorului este nulitatea relativă.

1 b).Capacitatea de a primi legate. Legea prevede două categorii de incapacităţi de a primi: absolute şi

relative (după cum există faptă de orice dispunători sau produc efecte numai faţă de anumiţi testatori).

În categoria incapacităţilor absolute de a primi legate intră: a). persoanele neconcepute (art. 808 C. civ.}; b). persoanele juridice care nu pot dobândi decât acele drepturi care

corespund scopului stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut (art. 34 din Decretul nr. 31/1954).

Când incapacităţile de a primi un legat există numai faţă de anumiţi dispunători, ele sunt relative. Aceste incapacităţi se întemeiază pe prezumţia că legatul a fost determinat printr-un abuz de influenţă săvârşit de gratificat, care s-a folosit, într-un scop interesat, de starea de dependenţă în care se află, faţă de el, dispunătorul. Sunt relativ incapabili de a primi prin legat.

- tutorele, de la minorul ce se află sub ocrotirea sa; - preoţii, de la cei pe care îi asistă; - ofiţerii de marină, de la persoanele ce se află pe bord în timpul unei

călătorit maritime; - medicii şi farmaciştii de la bolnavii pe care îi îngrijesc. Prohibiţia instituită de art. 810 C. civ. privitoare la medici operează

dacă: a) liberalitatea a fost făcută în cursul bolii de care dispunătorul a

murit; b) moartea să fi fost cauzată de boala pentru care a fost îngrijit; c) donatarul sau legatarul să fi tratat pe bolnav, iar tratamentul să fi

fost continuu1. Sancţiunea nerespectării incapacităţii relative de a primi legatul este

1 A se vedea: M. Mureşan, K. Josef, Succesiuni, Editura Cordial, Cluj-Napoca, 1996, p.

33 şi practica citată de autori.


184

nulitatea relativă a dispoziţiei testamentare. Momentul în funcţie de care se apreciază incapacitatea este data deschiderii moştenirii1.

Sunt absolut incapabili de a primi prin legat cetăţenii străini şi apatrizii, dacă obiectul legatului îl constituie un teren de orice fel [art. 41 alin. (2) din Constituţie].

2. Voinţa testatorului, liberă şi neviciată este o altă condiţie de fond În principiu, voinţa testatorului poate li viciată prin eroare, doi sau

violenţă, când se vor aplica regulile dreptului comun. Particularităţi în materie prezintă dolul, căci el este viciul cel mai frecvent şi care capătă o înfăţişare deosebită. Aceasta se manifestă în materia legatelor sub formă de captaţie sau sugestie, adică de manevre folosite pentru a determina pe dispunător să facă o liberalitate pe care altfel nu ar face-o şi nici nu ar avea motiv s-o facă.

Sugestia sau captaţia constituie o formă a dolului şi va produce anularea liberalităţii numai dacă s-au folosit manevre viclene sau frauduloase. Acestea ar putea fi:

- sechestrarea dispunătorului; - interceptarea corespondenţei sale; - îndepărtarea rudelor şi a prietenilor sau insinuarea unor calomnii la

adresa acestora; - abuz de influenţă sau de autoritate. În lipsa unor asemenea manevre, simpla simulare făţarnică a unor

sentimente de afecţiune sau prestarea unor îngrijiri interesate nu poate legitima anularea testamentului2.

Sugestia este folosirea unor mijloace nepermise în scopul de a sădi în mintea testatorului ideea de a face o liberalitate pe care nu ar fi făcut-o din proprie iniţiativă.

Captaţia este folosirea de manopere dolosive în scopul de a înşela buna credinţă a testatorului pentru a-l determina să facă o liberalitate, fără de care nu ar fi făcut-o.

3. Cauza actului juridic. Este valabilă dacă are la bază intenţia liberală (animus donandi), de

a da fără a urmări să primească ceva în schimb. Această intenţie de a

1 A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 184. 2 A se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 179.


185

gratifica este cauza abstractă şi obiectivă a oricărei obligaţii cu titlu gratuit, este voinţa dispunătorului de a juca rolul testatorului. Cauza falsă, ilicită sau imorală atrage după sine nulitatea testamentului;

- cauza falsă este reprezentarea mintală a unui scop care nu corespunde cu realitatea;

- cauza ilicită este cea în care scopul urmărit este potrivnic legii; - cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri. B. Condiţii de formă În dreptul nostru, voinţa testamentară nu produce efecte decât dacă

este îmbrăcată în anumite forme, impuse de lege în scopul de a asigura libera manifestare a voinţei testatorului, cât şi certitudinea declaraţiei sale de ultimă voinţă1.

Nerespectarea acestor forme strict prevăzute de lege atrage sancţiunea nulităţii (formă cerută ad validitatem).

Dispoziţia testamentară este un act juridic solemn. Aceasta nu înseamnă că va trebui îmbrăcată întotdeauna în formă autentică. Legiuitorul (art. 858 C. civ.) permite testatorului să aleagă intre trei forme de testament, numite „ordinare”:

- testamentul olograf, - testamentul mistic sau secret, - testamentul autentic. În afară de acestea, Codul civil dă posibilitatea testatorului ca, în

împrejurări deosebite, să poată recurge la unul din testamentele autentice simplificate, cunoscute sub denumirea de testamente privilegiate (art. 868-886 C. civ.).

Aceeaşi sancţiune (a nulităţii absolute) se aplică şi codicilului în caz de nerespectare a formei prevăzute de lege pentru testament. Codicilul este înscrisul ce cuprinde dispoziţii de ultimă voinţă care alcătuiesc adaosul, suplimentul sau accesoriul unei dispoziţii testamentare anterioare. Pentru a

1 În vechiul drept românesc, prima formă de dispoziţie pentru cauză de moarte a fost cea

orală: „limba de moarte", care se făcea în prezenţa martorilor (de obicei feţe bisericeşti). Testamentul scris, diata, trebuia să fie iscălit prin semnare sau punere de deget ori de pecete, să fie datat şi întocmit faţă de martori care să-l întărească prin semnătură. Reglementări amănunţite atât despre diată, cât si despre limba de moarte cuprinde Codul Calimach şi Legiuirea Caragea. Pentru amănunte, a se vedea, V. Stoica, op. cit., p. 22-31.


186

fi valabil, codicilul trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi actul juridic principal pe care îl însoţeşte1.

C. Reguli de formă comune tuturor testamentelor. Condiţiile de formă cerute pentru orice fel de testament sunt:

obligativitatea formei scrise şi obligativitatea testamentului separat (oprirea testamentului conjunctiv).

1. Forma scrisă. În dreptul nostru, legea recunoaşte valabilitatea oricărui testament numai dacă a fost făcut în formă scrisă. Testamentul oral sau verbal (cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de nuncupativ2), în dreptul nostru, nu produce efectele juridice ale unui testament valabil, indiferent de numărul martorilor3.

Ce se va întâmpla dacă o persoană ar pretinde că este împiedicată de o terţă persoană sau de forţa majoră să prezinte instanţei judecătoreşti un testament scris prin care a fost desemnată legatar? În această ipoteză se disting două situaţii.

a) Când reclamantul pretinde că forţa majoră sau terţa persoană l-au împiedicat pe testator să-şi exprime voinţa de a-1 gratifica într-una din formele testamentare scrise (de pildă, din cauza bolii a fost în imposibilitate fizică de a scrie testamentul). În acest caz, apreciem că manifestarea de ultimă voinţă a defunctului, chiar dacă este probată de reclamant cu martori, nu întruneşte condiţiile de formă pentru testament;

b) Când reclamantul pretinde că un înscris testamentar valabil a existat, dar că a dispărut ulterior, prin pierdere, distrugere sau dosire. Soluţia depinde de situaţia în care s-a aflat testatorul şi anume: a cunoscut sau nu despre pieirea, distrugerea sau dosirea testamentului? Dacă testatorul a cunoscut pieirea, distrugerea sau dosirea testamentului, se consideră că ne aflăm în cazul unei revocări tacite a legatelor cuprinse în înscris, întrucât acesta putea să refacă testamentul, făcând astfel dovada stăruinţei sale în intenţia de a face o liberalitate.

Dacă însă testamentul a fost distrus sau dosit fără ştiinţa autorului

1 În dreptul roman codiciliul avea o semnificaţie redusă, în sensul că deşi reprezenta o cale prin care se adăugau dispoziţii la un testament anterior întocmit, „nu putea conţine nici instituire, nici substituire de moştenitori şi nici dezmoşteniri" (codicillis hereditas neque dari, neque admini potest, a se vedea, V. Hanga, Adagii juridice latineşti, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 22..

2 Nuncupatio - lat., declarare de moştenitori. 3 Testamentul oral a fost recunoscut de dreptul roman, dar şi de dreptul vechi românesc,

fiind aplicabil şi în secolul nostru în Transilvania, prin dispoziţiile Codului civil austriac; a se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 243.


187

sau după moartea acestuia, fie prin fapta unei terţe persoane, fie printr-un caz de forţă majoră, legatarul va putea dovedi prin orice mijloc de probă existenţa şi cuprinsul testamentului valabil încheiat.

2. Obligativitatea testamentului separat. Oprirea testamentului conjunctiv.

A doua regulă de formă1 comună tuturor testamentelor este cea care opreşte testamentul conjunctiv (art. 857 C. civ.). Legea interzice ca două persoane să testeze prin acelaşi act, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei terţe persoane. Opreliştea impusă de Codul civil se justifică prin preocuparea legiuitorului de a garanta caracterul unilateral şi personal al testamentului, dar mai ales caracterul, prin esenţă, revocabil ai acestuia. Fără această interdicţie fiecare testator nu ar putea revoca propriile sale dispoziţii fără consimţământul celorlalţi2.

În practică problema se pune în faţa notarului public, când soţii solicită să facă un testament unul în favoarea celuilalt prin acelaşi act, pentru ca nici unul să nu-l poată revoca fără consimţământul celuilalt.

Precizăm că, în materie de testament nu se pot lua măsuri de siguranţă, întrucât acestea ar contraveni atât libertăţii testatorului de a reveni asupra manifestării sale de voinţă pentru cauză de moarte, cât şi caracterului unilateral şi personal al testamentului.

3. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă cerute pentru orice fel de testament

Este nulitatea absolută şi va putea fi invocată de orice persoană interesată (art. 886 C. civ.). Sancţiunea nulităţii absolute este însă atenuată în anumite situaţii3:

a) Testamentul autentic sau mistic, nul pentru vicii de formă, are valoare de testament olograf valabil dacă este scris în întregime, datat şi semnat de testator (conform principiului conversiunii actelor juridice);

b) Testamentul nul pentru vicii de formă dă naştere unei obligaţii imperfecte (naturale) în sarcina moştenitorilor defunctului, care poate

1 În doctrina juridică s-a pus întrebarea: dacă oprirea testamentului conjunctiv este condiţie de formă sau de fond? Majoritatea autorilor au opinat în favoarea condiţiei de formă; a se vedea: M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 349; M. Eliescu, op. cit, p. 432. În favoarea condiţiei de fond, a se vedea, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Regimuri matrimoniale. Succesiuni. Donaţiuni. Testamente, vol. III, Editura „Socec", Bucureşti, p. 494.

2 Testamentul este conjunctiv „numai dacă este. ca act juridic, o operă comună a două sau mai multe persoane, dispoziţiile fiind contopite în acelaşi context"; a se vedea, Fr. Deak, op. cit, p. 195.

3 A se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 247.


188

constitui cauza unei obligaţii civile perfecte pe care şi-o asumă un moştenitor de a executa ultima voinţă a defunctului (cu toate că testamentul este nul).

c) Moştenitorul care, voluntar şi în cunoştinţă de cauză, execută legatul făcut printr-un testament nul pentru vicii de formă nu se mai poate prevala de nulitatea acelui legat. Astfel, s-a decis că nulitatea absolută a testamentului pentru vicii de formă se poate acoperi prin confirmare de către moştenitor. Soluţia se bazează pe art. 1167 alin. (3) C. civ. ale cărui dispoziţii, prevăzute pentru donaţii, au fost extinse şi la testamente.

II. Diferite feluri de testamente

În dreptul nostru sunt cunoscute trei categorii de testamente în care

autorul îşi poate manifesta ultima sa voinţă: A. testamentele încheiate în condiţii normale, obişnuite, denumite

testamente ordinare; B. testamentele încheiate în cazuri excepţionale, denumite

testamente privilegiate; C. forme simplificate de testamente pentru depunerile la C.E.C. şi

testamentul făcut în străinătate. A .Testamentele ordinare Din categoria testamentelor ordinare fac parte testamentele: olograf,

autentic şi mistic (secret). 1. Testamentul olograf 1 este acel testament care trebuie să fie în

întregime scris, datat şi semnat2 de mâna testatorului. Testamentul olograf prezintă următoarele avantaje:

a) este supus formalităţilor celor mai simple; b) poate fi făcut oriunde, oricând şi fără ajutorul nimănui; c) permite păstrarea secretului asupra dispoziţiilor de ultimă voinţă. Testamentul olograf prezintă şi neajunsuri, precum:

a) voinţa testatorului poate fi uşor influenţată (prin sugestie sau captaţie);

1 Denumirea sa provine din cuvintele greceşti holos - întreg şi grafo - a scrie. 2 Neîndeplinirea acestor condiţii atrage nulitatea testamentului.


189

b) poate fi uşor falsificat din pricina simplităţii formelor sale; c) întocmirea lui fără asistenţă juridică poate avea ca efect o

redactare defectuoasă şi ulterior greutăţi de interpretare; d) poate fi uşor dosit sau distrus. În practică testamentul olograf este cel mai des întâlnit1. Aceasta se

datorează simplicităţii formelor prevăzute de lege pentru validitatea lui. Scrierea testamentului olograf. Testamentul olograf trebuie scris în

întregime de testator. Testamentul poate fi scris în orice limbă ştiută de testator. El poate fi scris pe orice suport: pe hârtie cu stiloul sau creionul, pe un perete cu pensula sau cărbunele, pe un geam sau oglinda cu un diamant şi în general pe orice suport şi cu orice instrument scriptura cu condiţia ca scrisul să fie de mână (adică, să reproducă caracteristicile grafice individuale ale fiecărei persoane în parte). Acest testament nu poate fi însă dactilografiat sau tipărit (executat prin metode mecanice de scris).

Testamentul olograf, deşi act solemn, fiind un înscris sub semnătură privată, dacă scrierea sau semnătura nu este recunoscută de către moştenitori, se va recurge la verificare de scripte (se poate dispune o expertiză grafoscopică2). În cazul dactilografierii sau tipăririi testamentului pe baza scrisului executat de maşină, expertul grafoscop nu va putea emite o concluzie certă privind autorul scrierii. Prin urmare, testamentul dactilografiat sau tipărit este nul.

Orice fel de scriere este permisă, chiar şi stenodactilografia sau alfabetul special pentru orbi.

Testamentul olograf poate fi întocmit dintr-o singură dată sau pe etape, poate să poarte titulatura de testament sau nu, dar este necesar să rezulte din conţinut că este un act final (şi nu un proiect).

După cum am văzut, legea impune ca testamentul olograf să fie în întregime scris chiar de mâna testatorului. Ce se va întâmpla dacă testamentul va cuprinde şi o scriere străină? Sunt posibile două situaţii.

Scrierea străină nu are nici o legătură cu dispoziţiile de ultimă voinţă ale testatorului. În acest caz testamentul este valabil întrucât voinţa

1 În Portugalia, testamentul olograf nu este recunoscut, astfel că un cetăţean portughez nu

poate să testeze în formă olografă nici chiar într-o ţară care admite ca valabil testamentul olograf (A se vedea O. Ungureanu, C. Jugastru, op. cit., p.62)

2 Grafoscopia: ştiinţa identificării scriitorului pe baza elementelor de execuţie caracteristice scrisului.


190

testatorului nu a fost afectată cu nimic. Scrierea străină priveşte dispoziţiile testamentare, de exemplu, este vorba despre o ştersătură, o modificare sau o adăugire cuprinsă în testament. în acest caz, testamentul va fi nul, dacă intervenţia străină s-a făcut cu ştirea testatorului şi va fi, dimpotrivă, valabil aşa cum a fost conceput de către testator, dacă acesta nu a avut cunoştinţă de intervenţie1.

Testatorul poate efectua modificări ulterioare ale actului său de ultimă voinţă, însă acestea trebuiesc datate şi semnate. Uneori testamentul cuprinde adăugiri, ştersături sau modificări executate chiar de mâna testatorului. Acestea trebuiesc datate şi semnate numai în măsura în care produc modificări de esenţă ale dispoziţiilor testamentare cuprinse în conţinutul testamentului.

În ceea ce priveşte libertatea de redactare, testatorul poate fi asistat de o altă persoană care să-l ajute la materializarea voinţei sale, însă „asistenţa materială" care viciază libertatea de ultimă voinţă a autorului atrage după sine nulitatea actului.

Testamentul este valabil şi dacă a fost întocmit după un model ce i-a fost pus la dispoziţie testatorului de o altă persoană, cu condiţia ca redactarea acestuia să fie la nivelul pregătirii intelectuale a autorului.

Data testamentului olograf. Conform art. 859 C. civ. pentru a fi valid, testamentul trebuie să fie datat de mâna testatorului2. Data testamentului este importantă întrucât în raport de ea se poate stabili:

- capacitatea testatorului; - validitatea testamentului în cazul în care testatorul a lăsat mai

multe testamente (ultimul revocând dispoziţiile contrare sau incompatibile cuprinse într-un testament anterior).

Data trebuie să cuprindă anul, luna şi ziua când s-a redactat testamentul. Ea poate fi expresă, dar poate fi şi implicită, de pildă „Sf. Mărie 1993". Ora redactării nu este, de regulă, necesară. Dacă situaţia prezintă două testamente contradictorii redactate în aceeaşi zi, ora se va stabili prin orice mijloc de probă.

Data poate fi pusă oriunde în cuprinsul testamentului, iar când testamentul a fost redactat pe mai multe foi se va data o singură pagină, rezultând însă că este valabilă pentru actul întreg. Testamentul întocmit pe

1 A se vedea, St. Cărpenaru, op. cit., p. 434. 2 În doctrină se admite şi valabilitatea datei care este: în parte tipărită si, în parte scrisă de

testator; ase vedea: I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 505; M. Eliescu, op. cit., p. 221


191

părţi la diferite intervale de timp, se va data în final. Lipsa datei atrage nulitatea testamentului. Când data există, dar este inexactă, deosebim două situaţii: a) data este falsă; adică a fost alterată cu bună ştiinţă de testator. b) data este incompletă sau eronată fiind rodul unei greşeli

involuntare. În cazul în care data trecută în testament este falsă, testatorul

trecând în mod intenţionat o altă dală decât cea reală testamentul va fi nul. Proba falsităţii se poate face prin orice mijloc de probă, dacă falsificarea datei a avut drept scop frauda, şi numai prin elementele intrinseci ale testamentului, dacă nu s-a urmărit frauda legii.

Data incompletă sau involuntar eronată se datorează unei simple greşeli a testatorului. Instanţele judecătoreşti vor putea întregi sau rectifica data.

Data fiind un element esenţial al testamentului, va putea fi rectificată numai cu ajutorul elementelor materiale sau intelectuale rezultate din cuprinsul actului de ultimă voinţă (căci numai astfel se consideră că figurează în testament). Proba va fi, deci, intrinsecă. Dovada va putea fi făcută şi prin elemente extrinseci, cum ar fi moartea testatorului sau data când a fost pusă în vânzare o anumită calitate de hârtie sau când poşta a ştampilat înscrisul, însă numai dacă elementele extrinseci îşi găsesc principiul şi rădăcina în elementele intrinseci şi contribuie la întărirea indicaţiilor ce decurg din conţinutul înscrisului de ultimă voinţă (şi nu la contrazicerea acestora).

Inexactitatea datei este acoperită dacă a fost rectificată ulterior de testator, printr-un supliment la testament (codicil).

Data poate fi incertă dacă testamentul cuprinde mai multe date diferite, dacă este incompletă sau dacă scrierea defectuoasă a testamentului nu permite descifrarea ei, cazuri în care se aplică aceleaşi reguli ca cele privitoare la data eronată

Semnătura. Prin semnătură testatorul finalizează şi întăreşte dispoziţiile cuprinse în actul juridic de ultimă voinţă. Actul nesemnat poate fi interpretat ca un simplu proiect ce nu exprimă voinţa autorului de a produce efecte juridice.

Semnătura nu trebuie să cuprindă, obligatoriu, numele din actul de stare civilă a testatorului, ci poate fi chiar un pseudonim folosit de obicei. Esenţial este ca semnătura să permită identificarea testatorului. Semnătura


192

trebuie să fie executată de mâna testatorului. Punerea de deget a neştiutorului de carte nu constituie o semnătură şi atrage nulitatea testamentului.

Semnătura se execută, de obicei, la sfârşitul testamentului; aşezarea acesteia, însă, la începutul actului sau la sfârşitul acestuia, de natură să se înţeleagă că autorul acesteia şi-a însuşit astfel cuprinsul şi data, nu determină anularea lui. Când testamentul este întocmit pe mai multe foi nu este obligatoriu semnarea pe fiecare în parte.

Semnătura este o formalitate esenţială. Lipsa ei atrage întotdeauna nulitatea absolută a testamentului.

Prezentarea testamentului olograf. O altă formalitate este prezentarea testamentului olograf, de către orice persoană care l-a găsit, în faţa notarului public de ta locul unde s-a deschis moştenirea. Notarul constată atât deschiderea testamentului cât şi starea în care se află şi dispune păstrarea acestuia în cadrul biroului notarial. Materializarea constatării se face într-un proces verbal.

Formalizarea prezentării testamentului olograf se deosebeşte de celelalte trei prin faptul că este ulterioară întocmirii testamentului. Pentru această formalitate legea nu prevede o sancţiune, astfel că testamentul olograf îşi produce efectele şi în cazul în care nu a fost înfăţişat notarului.

Puterea doveditoare. Testamentul olograf deşi este un act juridic solemn, este constatat printr-un înscris sub semnătură privată1. Cei cărora li se opune acest testament (moştenitorii legali) pot să conteste scrierea, datarea şi semnarea acestuia de către testator.

În ceea ce priveşte nerecunoaşterea scrierii sau semnăturii, potrivit art. 1178 C. civ., legatarii vor trebui să dovedească sinceritatea scrierii şi semnării. Dovada scrierii şi semnării de către testator se va face prin verificarea de scripte.

În materie de putere doveditoare a datei testamentului se admite că întrucât scrierea şi semnătura au fost recunoscute de cei cărora li se opun sau prin verificare de scripte s-a stabilit că ele aparţin testatorului, data indicată în testament este opozabilă terţilor fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1182 C. civ. Data testamentului este opozabilă terţelor persoane numai până la proba contrară. Terţii (moştenitorii legali) o pot combate, dar numai cu elemente intrinseci testamentului (se pot folosi orice mijloace de probă numai în caz de fraudă sau de incapacitate a

1 A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 210; D. Macovei, M. S. Striblea, op. cit., p. 394.


193

testatorului). 2. Testamentul autentic este testamentul care a fost autentificat de

notarul public, cu respectarea dispoziţiilor legale. Avantajele testamentului autentic: a) poate fi folosit de cei care nu pot sau nu ştiu să citească şi să scrie; b) folosirea mijloacelor dolosive este mai dificilă întrucât notarul

asigură realizarea voinţei testatorului în cadrul dispoziţiilor testamentare (influenţarea prin sugestie sau captaţie este mai greu de realizat);

c) conservarea înscrisului testamentar este bine asigurată, întrucât un exemplar este păstrat la notarul public (nefiind posibilă dosirea sau sustragerea acestuia).

Dezavantajele testamentului autentic: a) necesită un timp mai îndelungat precum şi cheltuieli materiale

sporite, în comparaţie cu testamentul olograf; b) nu asigură păstrarea deplină a secretului dispoziţiilor de ultimă

voinţă. Formalităţile autentificării testamentului. Testatorul, care este, de

regulă, şi redactorul testamentului se va prezenta la biroul notarial şi va declara în faţa notarului public, după citirea testamentului, că cele cuprinse în el reprezintă voinţa sa, nealterată. Proiectul de testament poate fi redactat şi de o altă persoană (de exemplu, un avocat) care, în această situaţie, trebuie să se prezinte şi el la biroul notarial pentru atestarea înscrisului. Întrucât testamentul este un act juridic strict personal nu este permisă reprezentarea testatorului.

Testamentul autentic se poate încheia şi în alte locuri decât în sediul notarului public (de exemplu, la locuinţa testatorului) în situaţii bine justificate, precum ar fi: vârsta înaintată, boala testatorului etc. împrejurările în care se va încheia testamentul în alte locuri rămân la libera apreciere a notarului public. Testatorul nu este obligat să prezinte notarului un proiect de testament. Testamentul poate fi întocmit, la cererea testatorului, şi de către notarul public.

În toate cazurile notarul verifică identitatea testatorului, eventual pe a redactorului şi a martorilor. Apoi se dă citire înscrisului, cuvânt cu cuvânt, în auzul testatorului, care va fi întrebat dacă înscrisul reprezintă


194

ultima sa voinţă1. După luarea consimţământului2, înscrisul se semnează în faţa notarului de către testator şi de eventualul redactor.

Dacă testamentul este întocmit conform dispoziţiilor legale, notarul va încuviinţa autentificarea testamentului printr-o rezoluţie pusă pe cererea testatorului. Faptul îndeplinirii autentificării testamentului se constată printr-o încheiere întocmită de notarul public.

Puterea doveditoare a testamentului autentic. Testamentul autentic are (până la înscrierea în fals) forţa probantă a oricărui înscris autentic. Forţa probantă a înscrisului autentic se referă şi la menţiunile procesului-verbal de autentificare, întemeiate pe constatările făcute, în limitele atribuţiilor sale de notar, prin propriile sale simţuri (expropriis sensibus), cum ar fi: constatarea prezentării în persoană a testatorului şi a redactorului testamentului sau a martorilor, a prezentării testamentului în două exemplare, constatarea înscrisului testamentar în auzul testatorului, consemnarea declaraţiilor acestuia, a redactorului şi a martorilor, menţiunea referitoare la locul autentificării.

Rezultă că existenţa declaraţiilor făcute în faţa notarului public care autentifică şi care au fost consemnate de el în încheierea de autentificare nu poate fi combătută decât prin înscrierea în fals, în schimb, sinceritatea acestor declaraţii poate fi combătută prin orice mijloc de probă3.

Sancţiunea pentru nerespectarea formalităţilor esenţiale4 prevăzute de lege este nulitatea absolută.

3. Testamentul mistic sau secret5 este testamentul semnat de

testator, strâns şi sigilat şi prezentat judecătoriei pentru îndeplinirea unor formalităţi (art. 864 C. civ.). Aceasta este forma testamentară cel mai puţin întrebuinţată.

1 La fiecare termen al dezbaterii succesorale notarul public va întocmi o încheiere motivată care va cuprinde menţiunile referitoare la îndeplinirea procedurii; a se vedea, V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, p. 678.

2 Testatorul îşi va exprima consimţământul înaintea notarului public, prin declaraţie orală. Testatorul surd, mut sau surdo-mut, însă ştiutor de carte îşi va da consimţământul menţionând în testament cu propria lui mână că l-a citit. în situaţia de mai sus, dacă testatorul nu ştie să citească se va lua prin interpret. În cazul orbului notarul, înainte de a primi declaraţia de ultimă voinţă orală a acestuia, se va convinge prin întrebări că acesta a auzit bine cuprinsul testamentului ce i-a fost citit.

3 Constatările făcute personal de agentul instrumentator (notarul public) dar care depăşesc atribuţiile sale legale vor putea (i combătute prin orice mijloc de probă.

4 1 Ase vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 219. 5 Termenul „mistic" are în special, semnificaţie de secret, a se vedea Fr. Terre, Y.

Lequette, Droit civil. Les successions. Les libéralités, Dalloz, Paris, 1997, p. 319.


195

Testamentul mistic cumulează neajunsurile testamentului autentic cu cele ale testamentului olograf. Acesta se pune la dispoziţia unei singure categorii de persoane (dar nu numai) şi anume celor care, neştiind să scrie, nu pot recurge la forma testamentului olograf (dar care ştiu să citească şi să semneze) şi nu doresc să întocmească un testament autentic pentru păstrarea în mai bune condiţii a secretului dispoziţiilor de ultimă voinţă.

Testamentul mistic impune testatorului prezentarea în faţa unui organ de stat (judecătoria competentă)1 pentru îndeplinirea unor formalităţi, ceea ce implică cheltuială (ca şi testamentul autentic), fără însă a-l scuti de neajunsurile testamentului olograf în ce priveşte valoarea probantă şi conservarea testamentului (dacă nu este lăsat în păstrare la judecătorie).

Formalităţile cerute pentru testamentul mistic. Testamentul mistic poate fi scris de testator, de o altă persoană, poate fi scris de mână sau dactilografiat, putând fi executat chiar cu alfabetul pentru orbi, însă în toate cazurile cel care testează trebuie să-l semneze. Hârtia pe care s-a redactat testamentul ori plicul în care a această hârtie se va strânge şi se va sigila. Insuficienţa închiderii şi sigilării testamentului atrage după sine nulitatea acestuia.

Testatorul va prezenta testamentul unei judecătorii, strâns şi sigilat sau îl va strânge şi sigila în faţa judecătorului, declarând că dispoziţiile din înscris alcătuiesc testamentul său, scris de el sau scris de altă persoană şi semnat de el. În cazul în care declaraţia testatorului este mincinoasă, testamentul mistic va fi nul (declaraţia incompletă nu atrage nulitatea testamentului).

Când testatorul, din cauza bolii, este în imposibilitate fizică de a se prezenta în faţa judecătorului, atunci prezentarea, strângerea şi sigilarea testamentului, precum şi declaraţia testatorului se vor face la domiciliul acestuia din urmă în prezenţa unui judecător delegat.

În ambele situaţii, judecătorul care primeşte testamentul este obligat să întocmească pe hârtia sau plicul sigilat actul de suprascriere („act de subscripţie" conform, art. 864 C. civ.). Actul de suprascriere este un proces-verbal care constată prezentarea testatorului, declaraţia acestuia că testamentul este al său şi starea lui. Actul de suprascriere va fi datat şi semnat de testator şi judecător. Formalităţile arătate mai sus trebuie

1 Codul civil împuternicea instanţa judecătorească să îndeplinească atât formalităţile

testamentului autentic cât şi cele ale testamentului mistic. Legea nr. 36/1995 modifică aceste prevederi, în sensul că actele autentice se întocmesc de notarul public.


196

desfăşurate fără întrerupere în vederea evitării înlocuirii testamentului. Nerespectarea oricărei formalităţi atrage nulitatea testamentului (art. 886 C. civ.).

După îndeplinirea formalităţilor, testamentul este restituit testatorului sau poate fi păstrat la judecătorie.

Natura juridică şi puterea doveditoare a testamentului mistic. Testamentul mistic este alcătuit de fapt din două înscrisuri deosebite:

a) un înscris sub semnătură privată {testamentul propriu-zis); b) un înscris autentic (actul de suprascriere). Întrucât cei din urmă finalizează pe cel dintâi, testamentul mistic nu

trebuie datat, el fiind până la suprascriere un simplu proiect. Şi în privinţa puterii doveditoare trebuie să facem distincţie între

cele două acte: testamentul propriu-zis şi actul de suprascriere. Primul fiind un act sub semnătură privată, va putea fi contestat în condiţiile dreptului comun {menţiunile din actul propriu-zis făcând dovadă până la proba contrară). Procesul-verbal de suprascriere face dovadă însă, până la înscrierea în fals, pentru tot ce judecătorul declară că a constatat. Sinceritatea declaraţiei testatorului va putea fi însă combătută prin orice mijloc de probă.

B .Testamentele privilegiate Având în vedere că testatorul s-ar putea afla în împrejurări

excepţionale care l-ar împiedica să îndeplinească formalităţile cerute de lege pentru testament, legiuitorul a prevăzut pentru fiecare dintre aceste situaţii, testamente autentice, simplificate, denumite testamente privilegiate1. Aceste testamente sunt:

a) testamentele militarilor; b) testamentul în caz de boală contagioasă; c) testamentul maritim.

1. Testamentul militarilor Pot uza de această formă testamentară militarii precum şi cei

asimilaţi lor, cât timp se află pe teritoriul străin, în misiune ori prizonieri la inamic sau pe teritoriul român într-o localitate asediată ori ale cărei

1 A se vedea, St. Cărpenaru, op. cit., p. 439.


197

comunicaţii au fost întrerupte din cauza războiului (art. 868-871 C. civ). Agentul instrumentator nu va fi, în acest caz, notarul public, ci ofiţerul comandant al unităţii, asistat de doi martori.

Dacă militarul este rănit sau bolnav, agentul instrumentator va fi medicul militar-şef al spitalului, asistat de comandantul unităţii militare

2. Testamentul făcut în timp de boala contagioasa Persoanele aflate pe un teritoriu izolat din cauza unei boli

contagioase (în carantină) au de asemenea posibilitatea să testeze în formă simplificată (art. 872 C. civ.}. De această formă pot uza toate persoanele) izolate, indiferent că sunt contaminate sau nu. Agentul instrumentator va fi, în acest caz, un membru al consiliului local sau primarul, asistat de doi martori.

Acest testament privilegiat nu va putea fi folosit dacă în localitate există notar public, căci abaterea de la formele testamentelor ordinare nu ar avea justificare, întrucât testatorul poate face un testament autentic în formele dreptului comun

3. Testamentul maritim În cursul unei călătorii pe mare, călătorii şi membrii echipajului pot

testa în această formă simplificată (art. 874-875 C. civ.). Persoanele de mai sus se pot folosi de această formă privilegiată numai dacă vasul se află pe mare; dacă vasul este ancorat într-un port românesc sau într-un port străin în care există un agent diplomatic sau consular român, se poate testa numai în formele ordinare1. Agentul instrumentator în cazul testamentului maritim este comandantul vasului sau un Înlocuitor al său asistat de ofiţerul intendent de bord şi de doi martori.

Pentru asigurarea conservării testamentului maritim legea cere, sub sancţiunea nulităţii, ca acesta să fie întocmit în două exemplare. Un exemplar din acestea se va preda agentului diplomatic sau consular român din primul port în care va ancora vasul pentru a fi trimis în ţară la notarul public al locului de domiciliu al testatorului.

Dacă vasul a ancorat într-un port românesc, ambele exemplare ale testamentului vor fi înaintate prin organele portuare la notarul public de la domiciliul testatorului (art. 876-878 C. civ.}.

Testamentul maritim îşi încetează valabilitatea în termen de 3 luni de la data când testatorul a ajuns într-un loc unde poate testa în formele ordinare (art. 882 C. civ.).

1 Ase vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 225; D. Macovei, M. S. Striblea, op. cit., p. 401.


198

4. Reguli comune testamentelor privilegiate Testamentele privilegiate sunt cârmuite de următoarele reguli

comune: a) Sub sancţiunea nulităţii testamentele privilegiate trebuiesc

semnate de agentul instrumentator, de testator (făcându-se menţiune dacă acesta nu ştie sau nu poate să semneze), de cel puţin unul din cei doi martori care au asistat la întocmirea înscrisului (motivându-se lipsa semnăturii celui de al doilea). Datarea testamentului este necesară pentru a proba întocmirea acestuia în împrejurări excepţionale. Cu toate acestea nu toţi autorii consideră data o formalitate esenţială1.

b) Testamentele privilegiate produc efecte juridice numai dacă testatorul a murit în împrejurări neobişnuite care l-au împiedicat să folosească formele testamentare ordinare. În caz contrar testamentul îşi va pierde eficacitatea după 6 luni, iar în cazul testamentului maritim după 3 luni din ziua când testatorul a încetat să mai fie împiedicat de a testa potrivit dreptului comun (art. 871, 873, 882 C. civ.).

Simplitatea testamentelor privilegiate se justifică prin aceea că, pe de o parte, sunt întocmite în condiţii excepţionale, iar pe de altă parte sunt instrumentate, de regulă, de persoane fără pregătire specială.

C. Alte forme testamentare special reglementate de lege

1. Dispoziţiile de ultimă voinţă cu privire la depunerile la C.E.C. Legislaţia noastră prevede posibilitatea pentru titularii de depuneri la

C.E.C. să hotărască, pentru cazul încetării din viaţă soarta sumelor depuse la C.E.C. Această dispoziţie se poate realiza, nu numai sub forma unui testament ordinar sau privilegiat, dar şi într-o formă speciala2, numită clauză testamentară (art. 22 din statut).

În legătură cu aceste dispoziţii ale titularului de depuneri în literatura de specialitate au existat discuţii privind natura lor juridică3. Întrebarea este: dacă declaraţia de voinţă a titularului unui libret de economii, cu privire la

1 A se vedea, A. Ionaşcu, Curs de drept civil. Succesiunile, Cluj, 1948-1949, p. 140 2 A se vedea Legea nr. 58/1998 (modificată prin O.G. nr. 23/1999, O.U.G. nr. 24/1999.

O.U.G. nr. 56/2000, O.U.G. nr. 137/2001; Legea nr. 66/1996, republicată privind reorganizarea C.E.C. în societate bancară pe acţiuni (modificată prin Legea nr. 250/1998); HG nr. 888/1996 privind statutul CEC (modificata prin Legea nr. 146/1997).

3 A se vedea, M. Eliescu, Dispoziţiile testamentare privitoare la sumele depuse la C.E.C, în Studii şi Cercetări Juridice nr. 1/1962 p. 67 şi urm.


199

soarta depozitului său în caz de moarte, este o stipulaţie pentru altul sau o liberalitate testamentară, adică un legat?

După unii autori ar fi vorba de un contract încheiat în favoarea unei terţe persoane (o stipulaţie pentru altul), respectiv un contract de depozit în care se stipulează, în favoarea unei terţe persoane, eliberarea sumelor In caz de moarte.

Astăzi, literatura juridică şi practica judecătorească, în unanimitate, recunosc că această dispoziţie, în realitate reprezintă o dispoziţie testamentară, făcută într-o formă simplificată şi deci această dispoziţie reprezintă un legat cu titlu particular, având ca obiect sumele de bani, inclusiv dobânzile, care se vor găsi depuse la C.E.C. la data decesului titularului de libret.

Clauza testamentară1 are următoarele caracteristici: a) Clauza testamentară nu trebuie confundată cu clauza de

împuternicire. Clauza de împuternicire este un mandat care produce efecte în timpul vieţii titularului şi deci împuternicitul poate dispune de aceste sume până în clipa morţii titularului de libret. Din momentul morţii acestuia, clauza de "împuternicire încetează a produce efecte juridice, în schimb clauza testamentară produce efecte din momentul decesului titularului de libret.

b) Clauza testamentară este o formă simplificată de a testa, (testament olograf simplificat), fiindcă se cere numai semnătura testatorului, restul datelor fiind completate de personalul C.E.C.-ului, ca urmare a indicaţiilor date de titularul de libret.

c) Clauza testamentară este un legat cu titlu particular şi deci, în privinţa acestei dispoziţii se aplică toate regulile care guvernează regimul juridic al legatelor cu titlu particular (mai puţin cele referitoare la formă). De exemplu: titularul are moştenitori rezervatari şi prin această clauză (plus eventualele alte legate făcute prin alte testamente), se încalcă rezerva; soluţia este că va trebui să se facă reducţiunea liberalităţilor excesive. Dacă nu se încalcă rezerva succesorală clauza testamentară produce efectele generale ale unui legat.

d) Clauza testamentară reprezintă un testament şi, în consecinţă, se aplică regulile specifice testamentului, printre care principiul revocabilităţii dispoziţiilor testamentare până în ultima clipă a vieţii testatorului. Clauza testamentară făcută de titular nu-l obligă pe acesta să o

1 Clauza testamentară nu trebuie scrisă de testator, ea fiind completată de funcţionarul C.E.C; a se vedea, D. Chirică, op. cit., p. 111.


200

menţină până la moarte; el poate reveni asupra ei anulând-o sau poate anula clauza testamentară printr-un alt testament. De menţionat, că nu se cere o simetrie a formelor testamentare, dispoziţia de ultimă voinţă făcută în formă specială va putea fi revocată printr-un testament ordinar sau privilegiat sau invers: o dispoziţie cuprinsă într-un testament ordinar sau privilegiat va putea fi revocată prin forma specială a clauzei testamentare1.

2. Testamentul făcut în străinătate Cetăţeanul român aflat în străinătate va putea dispune prin

testament, fie în forma olografă prevăzută de legea română, fie în forma autentică statornicită de legea locului unde se întocmeşte testamentul (art. 885 C. civ.). La aceste forme, prevăzute de Codul civil, se mai poate adăuga şi forma autentică reglementată de legea română pentru cazul în care testamentul se încheie în faţa unui agent diplomatic sau consular român.

Menţionăm că pentru a înlesni exprimarea voinţei testamentare, potrivit Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt socotite valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:

1. legea naţională a testatorului; 2. legea domiciliului acestuia; 3. legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat; 4. legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului; 5. legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de

transmitere a bunurilor moştenite [art. 68 alin. (3)]. III. Principalele dispoziţii cuprinse în testament

A. Legatul Noţiune şi condiţii. Principalele dispoziţii în cadrul testamentelor,

indiferent de forma lor sunt cele referitoare ia: legat, exheredare şi execuţiunea testamentară.

1 A se vedea, M. Eliescu, op. cit., 237.


201

Legatul este actul juridic cuprins într-un testament prin care testatorul desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, vor primi întreg patrimoniul, o fracţiune din el sau bunuri determinate din patrimoniul testatorului1. Din analiza definiţiei date legatului rezultă că:

a) desemnarea legatarului trebuie făcută prin testament, înseamnă că testamentul trebuie să precizeze persoana legatarului sau cel puţin să prevadă elementele necesare cu ajutorul cărora persoana legatarului să poată fi identificată. Nu este posibil ca testatorul să comunice verbal unei persoane numele şi prenumele legatarului, chiar dacă prin testament arată persoana căreia i-a comunicat verbal numele legatarului;

b) desemnarea trebuie făcută în aşa fel încât determinarea legatarului să fie posibilă la data când se execută testamentul. De exemplu: este posibil să se facă un legat în favoarea viitorului soţ al fiicei; esenţial este ca în momentul executării testamentului să se poată determina legatarul;

c) desemnarea nu poate fi lăsată la alegerea unei terţe persoane, ci această alegere trebuie să rezulte din cuprinsul testamentului (deci desemnarea legatarului trebuie sa fie făcută personal de către testator). De exemplu: fiica testatorului se căsătoreşte; ea îşi alege un soţ (nu un legatar), deci desemnarea acestuia s-a făcut de către testator şi nu de către fiica sa. Legatul prin care testatorul a dispus ca persoana legatarului să fie aleasă de o terţă persoană (legatul cu facultatea de alegere) va fi nul.

Pentru desemnarea persoanei legatarului legea nu cere anumite forme sacramentale, din testament trebuind să rezulte numai intenţia testatorului de a face o liberalitate în favoarea acestuia. Desemnarea poate fi directă, prin indicarea numelui şi prenumelui legatarului sau prin indicarea unei calităţi care o individualizează. Desemnarea se poate face şi indirect, prin indicarea unor elemente cu ajutorul cărora se va putea identifica legatarul.

Clasificarea legatelor. Legatele pot fi de mai multe feluri. Ele pot fi

împărţite, fie după modalitatea ce afectează voinţa testatorului, fie după obiectul lor.

a) din punct de vedere al modalităţii care afectează voinţa testatorului, legatele pot fi: pure şi simple, cu termen, sub condiţie şi cu sarcină.

1 A se vedea: J. Manoliu, Şt. Răuschi, op. cit., p. 53; St. Cărpenaru, op. cit., p. 443; D. Macovei, op. cit., p. 107.


202

b) din punct de vedere al obiectului lor, legatele pot fi: universale, cu titlu universal sau cu titlu particular.

I. Clasificarea legatelor după modalităţile care afectează voinţa testatorului

1. Legatul pur şi simplu Este legatul care îşi produce efectele la data morţii testatorului (dată

la care legatarul dobândeşte şi începe să-şi exercite drepturile), nefiind afectat de nici o modalitate.

2. Legatul cu termen Este legatul a cărui executare sau stingere depinde de împlinirea

unui termen (întotdeauna un eveniment viitor şi sigur). Termenul poate fi suspensiv sau extinctiv. Termenul suspensiv suspendă executarea dreptului; legatarul poate cere predarea bunului legat la data împlinirii termenului. Termenul extinctiv stinge, la împlinirea lui, dreptul care a luat naştere şi s-a executat din momentul deschiderii succesiunii.

În cazul termenului extinctiv legatul produce efecte de la deschiderea succesiunii (precum un legat pur şi simplu), însă la Împlinirea termenului dreptul legatarului se va stinge pentru viitor1.

3. Legatul sub condiţie Este legatul a cărui naştere sau stingere depinde de un eveniment

viitor şi nesigur că se va îndeplini. Condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie. Condiţia suspensivă suspendă, până la îndeplinirea ei, naşterea dreptului la legat; o dată Îndeplinită însă, dreptul legatarului i-a naştere retroactiv de la data deschiderii succesiunii. Condiţia rezolutorie, la împlinirea ei, desfiinţează retroactiv (din momentul deschiderii succesiunii) dreptul la legat. Când condiţia rezolutorie nu se realizează sau este sigur că nu se va realiza legatul devine definitiv pur şi simplu.

4. Legatul cu sarcină (sub modo) Este legatul care prevede o obligaţie (sarcină) de a da, a face sau a

nu face impusă de testator legatarului. Sarcina este specifică liberalităţilor şi poate fi prevăzută:

- în interesul unei terţe persoane. De exemplu: testatorul lasă printr-un legat averea sa legatarului cu sarcina de a întreţine o persoană

1 Prin derogare de la dreptul comun în materie de legate se admite că „termenul incert

(suspensiv) valorează condiţie"; ase vedea M. Eliescu, op. cit., p. 187; St. Cărpenaru, op. cit., p. 444; Fr. Deak, op. cit., 250; D. Macovei, M. S. Striblea, op. cit., p. 407.


203

incapabilă de muncă; - în interesul testatorului. De exemplu: testatorul lasă o casă

legatarului cu sarcina de a-i plăti anumite datorii; - în interesul legatarului. De exemplu: testatorul lasă legatarului o

sumă de bani pentru a continua o lucrare de care el (legatarul) este interesat1.

II. Clasificarea legatelor după obiectul lor 1. Legatul universal Conform Codului civil, art. 888, „legatul universal este dispoziţia

prin care testatorul lasă, după moarte-i, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale”. Redactarea art. 888 C. civ. creează impresia (falsă) că prin „lăsarea" universalităţii bunurilor s-ar putea înţelege că legatarul culege în fapt întreg patrimoniul succesoral. Formularea este inexactă, întrucât ceea ce caracterizează legatul universal nu este cantitatea bunurilor culese (emolumentul), ci vocaţia la întreaga universalitate pe care o oferă legatarului. Pe baza acestei interpretări a art. 888 C. civ. se explică faptul că testatorul poate să lase mai mulţi legatari universali.

Legatul universal există şi în cazul în care, datorită drepturilor conferite altora de către testator, emolumentul moştenirii este redus considerabil (cu condiţia să existe o vocaţie la întreaga moştenire). De exemplu, dacă testatorul a lăsat mai mulţi legatari universali şi toţi acceptă moştenirea, deşi au vocaţie la întreaga moştenire, fiecare va culege efectiv numai o parte din succesiune; dacă un singur legatar acceptă, el va culege întreaga moştenire în virtutea vocaţiei sale universale.

Interesantă din punct de vedere juridic este situaţia în care legatarul universal nu culege foloase efectiv; astfel când întreg emolumentul legatului universal este absorbit de alte legate particulare sau de sarcini, se pune întrebarea dacă ne aflăm în faţa unui legatar universal, a unui executor testamentar sau a unei simple persoane interpuse?

Soluţia cea mai realistă lasă la aprecierea instanţei de judecata interpretarea voinţei testatorului si, în funcţie de circumstanţele cauzei, va stabili dacă testatorul a dorit să lase un legat universal, să instituie un

1 A se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 188. Nu vom avea două liberalităţi ci o singură liberalitate, dar cu afectaţiune specială.


204

executor testamentar sau pretinsul legatar este numai o persoană interpusă. Testatorul poate califica expres legatul său ca fiind universal; se pot

folosi însă şi alte cuvinte din care să rezulte că s-a conferit vocaţie asupra întregii moşteniri. Astfel, sunt considerate legate universale: legatul tuturor bunurilor mobile sau imobile, legatul nudei proprietăţi asupra întregii moşteniri, legatul cotităţii disponibile etc.

Problema legatarilor universali (şi a altor categorii) se pune numai în materia moştenirii testamentare pentru că moştenitorii legali sunt dobânditori universali, oricare dintre ei având vocaţia de a culege întreaga moştenire.

2. Legatul cu titlu universal Este legatul care conferă vocaţie succesorală numai la o fracţiune

din moştenirea lăsată de defunct. Asemănarea dintre legatul universal şi legatul cu titlu universal constă în aceea că le caracterizează întinderea vocaţiei succesorale şi nu emolumentul. Deosebirea dintre ele este că legatul universal conferă vocaţie la întreaga moştenire, pe când legatul cu titlu universal numai la o fracţiune din moştenire (chiar dacă un alt legatar cu titlu universal nu ar putea să moştenească sau ar renunţa la moştenire).

Codul civil determină limitativ care sunt legatele cu titlu universal (art. 894):

a. legatul unei fracţiuni din moştenire; b. legatul tuturor bunurilor mobile; c. legatul tuturor bunurilor imobile; d. legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile; e. legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile1. La enumerarea de mai sus, trebuie adăugat şi legatul pe care minorul

de 16 ani îl face cu privire la întreaga sa avere. Potrivit art. 807 C. civ. minorul de 16 ani nu poate dispune prin

testament decât de jumătate din ceea ce ar fi putut dispune dacă ar fi fost major; un legat asupra întregii averi făcut de minor, este, în realitate, legatul unei jumătăţi din moştenire (respectiv, din cotitatea disponibilă),

1 Împrejurarea că legatul tuturor bunurilor mobile şi al tuturor bunurilor imobile sau al unei fracţiuni din aceste mase de bunuri sunt calificate de codul civil ca legate cu titlu universal îşi găseşte explicaţia în faptul că codul civil francez de la 1804 (din care s-a inspirat codul civil român) admitea principiul pluralităţii succesiunilor. Conform acestui principiu bunurile mişcătoare alcătuiau o moştenire deosebită de aceea a nemişcătoarelor ereditare (imobile), fiecare dintre ele alcătuind o universalitate juridică


205

adică un legat cu titlu universal1. Legatul cu titlu universal se situează între legatul universal şi

legatul cu titlu particular. 3. Legatul cu titlu particular Legatul cu titlu particular sau singular conferă vocaţie succesorală la

unul sau mai multe bunuri singulare (ut singuli). Codul civil (art. 894), ce alcătuieşte sediul materiei, se mulţumeşte să dea o definiţie negativă, prevăzând că este singular orice legat care nu este universal sau cu titlu universal. Poate constitui obiectul unui astfel de legat orice bun aflat în circuitul civil. Bunul trebuie să fie cert şi individual-determinat. Pot face obiectul acestui legat şi bunurile determinate generic, dar care sunt precis determinate cantitativ. Obiectul acestui legat poate fi şi un lucru incorporal; de exemplu, testatorul lasă în favoarea legatarului o creanţă pe care o avea contra unui terţ.

Caracteristica legatului cu titlu particular constă în faptul că el conferă un drept asupra unor bunuri singulare şi nu asupra unei universalităţi sau unei fracţiuni din universalitate.

În consecinţă, spre deosebire de legatarul universal sau cu titlu universal, . legatarul cu titlu particular nu răspunde de pasivul succesiunii.

III. Diferite feluri de legate cu titlu particular Aceste legate sunt cele mai des întâlnite în practică şi prezintă

interes şi particularităţi juridice. 1. Legatul uzufructului Conform prevederilor art. 805 C. civ. testatorul poate transmite

mortis causa nuda proprietate unui legatar şi dreptul de uzufruct asupra unui bun (sau patrimoniu) altui legatar. De regulă, legatul uzufructului este lăsat în favoarea soţului defunctului şi are caracter viager, iar nuda proprietate este lăsată în favoarea unei rude apropiate a defunctului (urmând ca fa moartea soţului dreptul de proprietate transmis să se întregească prin cuprinderea tuturor prerogativelor sale).

În ceea ce priveşte natura juridică a legatului uzufructului trebuie să

1 A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 256; St. Cărpenaru, op. cit., p. 446-447; D. Chirică,

op. cit., p. 119-120; L. Stănciulescu, Regimul juridic al principalelor dispoziţii cuprinse in testament, în Moştenirea testamentară. Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, de Camelia Toader, L. Stănciulescu, R. Popescu, V. Stoica. Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 31.


206

facem distincţie între legatul ce are ca obiect nuda proprietate şi legatul ce transmite numai uzufructul.

a) în cazul în care nuda proprietate are ca obiect întregul patrimoniu, o fracţiune din acesta sau bunuri singulare, legatul va fi universal, cu titlu universal sau cu titlu particular;

b) în cazul în care uzufructul poartă asupra unor bunuri determinate, legatul uzufructului va fi cu titlu particular;

c) când însă uzufructul poartă asupra întregului patrimoniu succesoral sau a unei fracţiuni din acesta, legatul uzufructului este un legat cu titlu particular (deşi are ca obiect o universalitatea sau o parte din aceasta)1, deoarece legatul uzufructului nu poate conferii vocaţie succesorală la întreg patrimoniul defunctului şi nu este cuprins în enumerarea limitativă a legatelor cu titlu universal făcută de art. 894 alin. (1) C. civ.2.

Doctrina a apreciat că legatele nudei proprietăţi şi a uzufructului nu constituie substituţii fideicomisare, deoarece cele două liberalităţi au obiecte diferite şi care nu se transmit succesiv3.

2. Legatul bunului altuia Ce se întâmplă dacă testatorul a făcut un asemenea legat având ca

obiect bunul altuia? Problema legatului bunului altuia se pune numai dacă sunt Întrunite cumulativ două condiţii4:

a) defunctul nu avea nici un drept actual sau viitor (la momentul deschiderii moştenirii) asupra bunului obiect al legatului;

b) obiectul legatului este un bun individual-determinat. Faţă de cele de mai sus soarta legatului va fi apreciată după cum

testatorul a dispus prin testament cunoscând sau nu de situaţia reală a bunului. Astfel, dacă:

1 În literatura de specialitate natura juridică a acestui legat a fost foarte controversată. Fără a intra în amănunte, considerăm că opinia cea mai autorizată ştiinţific, prezentată mai sus, are la bază deosebirea dintre uzufructul universal sau cu titlu universal (potrivit art. 550-552 C. civ.), pe de o parte, şi legatul universal sau cu titlu universal pe de altă parte, deosebire ce constă în aceea că „prima vizează numai obiectul dreptului de uzufruct, iar a doua vocaţia succesorală (obiectul legatului), adică natura titlului din care derivă dreptul de uzufruct" (s.n.); a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 242-244.

2 A se vedea, D. Chirică, op. cit., p. 121 şi autorii citaţi; I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 597-599; M. Eliescu, op. cit., p. 257-259.

3 A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 242. 4 Ibidem, p. 245.


207

a) testatorul a lăsat bunul altuia crezând că este al lui, legatul este nul (prezumându-se că, în caz contrar nu ar fi făcut liberalitatea);

b) testatorul a dispus de bunul altuia ştiind că nu este al lui, potrivit art. 906 C. civ., însărcinatul cu executarea legatului va avea o obligaţie alternativă: fie de a procura bunul de la proprietarul acestuia, fie de a plăti valoarea bunului (din momentul deschiderii moştenirii), şi a le transmite legatarului1.

Sarcina probei va reveni legatarului, întrucât el este acela care emite o pretenţie. Legatarul va trebui, deci, să probeze că testatorul ştia, la încheierea testamentului, că dispune de un lucru străin. Proba va putea fi atât intrinsecă cât şi extrinsecă.

3. Legatul bunului indiviz Daca bunul obiect al legatului cu titlu particular se afla în

indiviziune la data deschiderii moştenirii soarta juridică a legatului va fi diferită, astfel:

a) dacă testatorul a lăsat legatarului o cotă-parte ideală ce-i aparţine din bunul determinat aflat în indiviziune, legatul este valabil (deoarece defunctul ca coindivizar este în drept să-şi transmită cota sa prin acte juridice mortis causa);

b) dacă testatorul a lăsat nu cota sa ideală, ci o parte determinată din bunul aflat în indiviziune (deci nepartajat), legatul va fi soluţionat asemănător regulilor stabilite mai sus, valabile pentru legatul bunului altuia. Astfel, legatul va fi, fie valabil, fie nul, după cum testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză sau cu credinţa greşită că bunul îi aparţine.

Ineficacitatea legatelor. Dispoziţiile testamentare formulate în

condiţiile prevăzute de lege, produc, de regulă, efecte juridice. În practică însă se întâmplă ca legatul să fie lipsit de eficacitate juridică, fiind desfiinţat retroactiv. Astfel, legatele pot fi nule sau anulabile, după cum sunt contrare normelor imperative ale legii, ordinii publice sau bunelor moravuri. Aceste cauze de nulitate sunt întotdeauna anterioare sau concomitente cu întocmirea testamentului2.

1 “Un astfel de legat este interpretat ca o sarcină în favoarea beneficiarului testamentului instituită de testator în contul celui ţinut la executarea legatului", a se vedea, D. Chirică, op. cit., .p. 121.

2 Legatul este nul numai atunci când nu sau respectat condiţiile cerute de lege pentru încheierea sa valabila; a se vedea D, Macovei, M. S. Striblea, op. cit., p. 413. Deşi în literatura juridică, nulitatea este considerată unul dintre cazurile de ineficacitate a legatului,


208

În afară de cauzele de mai sus, pot interveni şi alte cauze pentru care testamentul (legatele) nu va produce efecte. Acestea sunt posterioare întocmirii testamentului şi se datorează revocării sau caducităţii dispoziţiilor testamentare. În consecinţă, în caz de revocare sau caducitate, legatele au luat naştere în mod valabil, dar datorită unor cauze posterioare vor ii desfiinţate.

Revocarea poate fi de două feluri: - revocare voluntară, care se datorează voinţei unilaterale a

testatorului şi, - revocarea judecătorească, datorată unor fapte culpabile săvârşite

de legatari. Caducitatea înseamnă imposibilitatea de executare, independentă de

voinţa testatorului sau de faptele culpabile săvârşite de legatar. În cazul nulităţii sau anulării legatelor se aplică aceleaşi reguli care

guvernează nulitatea absolută şi relativă a actelor juridice (de ex.: nerespectarea formei prevăzute de lege, incapacitatea testatorului, viciile de consimţământ etc.). Pentru aceste considerente Codul civil nu se ocupă în mod special de nulitatea dispoziţiilor testamentare.

Revocarea legatelor. Revocarea legatelor poate fi opera voinţei

testatorului sau a instanţei de judecată pentru faptele săvârşite de legatar. A. Revocarea voluntară Testatorul, până în ultima clipă a vieţii, are dreptul să revină asupra

dispoziţiilor testamentare, printr-o manifestare de voinţă ulterioară care să aibă ca efect revocarea totală sau parţială a dispoziţiilor făcute anterior. Acest drept decurge din caracterul esenţial-revocabil al legatului.

După modul de manifestare a voinţei testatorului, revocarea voluntară poate fi: expresă sau tacită.

Revocarea voluntară expresă este revocarea ce rezultă dintr-o declaraţie a testatorului cuprinsă într-un înscris întocmit în forma testamentară sau autentică. Înseamnă că testatorul care a făcut un testament poate ulterior să facă un alt testament, prin care îl revocă pe primul, sau fără să facă un nou testament, printr-un act autentic revocă

calificarea este improprie (şi imprecisă) deoarece actul juridic nul este desfiinţat retroactiv (deci nu există), in consecinţă, numai un legat valabil încheiat (care este producător de efecte juridice) ar putea deveni ineficace, datorită unor cauze apărute ulterior încheierii lui.


209

testamentul anterior. Nerespectarea acestor forme atrage nulitatea absolută a revocării. De menţionat că legea nu cere ca testamentul ce conţine revocarea să aibă aceeaşi formă cu cel pe care îl revocă, De exemplu, testamentul autentic poate fi revocat printr-un testament olograf sau secret (mistic). Când revocarea se face printr-un testament ulterior, dacă s-au respectat regulile pentru testament, revocarea produce efecte, chiar dacă celelalte dispoziţii din noul testament ar fi nule, indiferent din ce cauză (art. 922 C. civ.). Revocarea voluntară expresă nu trebuie făcută în termeni sacramentali. În practică, se consideră valabilă revocarea unui testament prin scrierea cuvântului anulat, a datei şi a semnăturii testatorului.

Revocarea voluntară tacită este revocarea care, fără a fi fost expres declarată, rezultă neîndoielnic din anumite acte sau fapte săvârşite de testator. Codul civil prevede două asemenea cazuri:

a) Incompatibilitatea sau contrarietatea dintre dispoziţiile testamentului posterior şi cel anterior (art. 921 C. civ.). Incompatibilitatea intervine în cazul în care testatorul a făcut două sau mai multe testamente, care conţin dispoziţii incompatibile între ele (imposibilitatea materială sau juridică de a se executa ambele). De exemplu, testatorul, în primul testament, lasă o creanţă (pe care el o are împotriva unei terţe persoane) în favoarea legatarului. Ulterior, testatorul, printr-un alt testament prevede o iertare de datorie în favoarea debitorului (terţa persoană) din creanţa respectivă. În situaţia de mai sus produce efecte ultimul testament (debitorul va fi iertat de datorie). Contrarietatea între cele două dispoziţii testamentare intervine în cazul în care din punct de vedere juridic nu ar exista incompatibilitate, dar din contextul dat rezultă că al doilea testament a reprezentat o revocare a primului (imposibilitate rezultată din intenţia testatorului). De exemplu, în primul testament, testatorul lasă un bun unei persoane; ulterior, printr-un alt testament iasă acelaşi bun altei persoane. Din punct de vedere juridic ar fi posibil ca doua persoane să aibă un drept asupra aceluiaşi bun în calitate de legatari (dar în acelaşi testament). Fiind vorba de două testamente succesive rezultă că al doilea testament reprezintă o revocare a primului. Potrivit art. 921 C. civ., atât în cazul incompatibilităţii cât şi al contrarietăţii, revocarea se produce numai în legătură cu dispoziţiile care sunt incompatibile sau contrare, celelalte rămânând valabile, dacă testatorul nu a dispus altfel;

b) înstrăinarea voluntară a bunului care face obiectul legatului: „orice înstrăinare a obiectului legatului, făcută cu orice mod sau condiţie, revocă legatul pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea testatorului" (art. 923


210

C. civ.). Rezultă că înstrăinarea voluntară a bunului care face obiectul legatului denotă voinţa testatorului de a revoca legatul făcut prin testament. Nu are importanţă felul cum s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare (sub termen sau condiţie), el poate fi chiar nul. Esenţial este ca manifestarea de voinţă a testatorului, din care rezultă intenţia de a înstrăina să însemne că a dorit revocarea legatului cu titlu particular. Pentru ca înstrăinarea să provoace revocarea ea va trebui să fie voluntară, adică consimţită de testator. Înstrăinarea va trebui să fie şi reală, adică să fie înfăptuită, nu o simplă intenţie de a înstrăina.

În literatura de specialitate ca şi în practica judecătorească se consideră că aceste două cazuri de revocare voluntară (prevăzute de Codul civil) nu reprezintă cazuri limitative, ci sunt numai enunţiative. Rezultă că ori de câte ori, din acte sau fapte săvârşite de testator, se poate proba intenţia de revocare, legatele nu mai pot produce efecte. Astfel, de exemplu, distrugerea voluntară de către testator sau de alţii (cu ştirea acestuia) a obiectului unui legat cu titlu particular constituie o revocare tacită a legatului. Distrugerea involuntară (de către testator) sau distrugerea de către alţii (fără ştirea testatorului) a bunului, nu produce revocare, ci caducitatea legatului. Tot astfel, distrugerea testamentului rezumă intenţia de revocare. Dacă însă distrugerea este independentă de voinţa şi ştirea testatorului, legatul nu este revocat. Legatarul trebuie să dovedească existenţa testamentului şi a clauzei înscrise cu privire la legatele la care ar avea dreptul.

Retractarea revocării este admisă. Revocarea fiind, ca şi legatul, un act de ultimă voinţă este şi ea un act revocabil. Retractarea revocării se face în aceleaşi condiţii ca şi revocarea. Ea are ca efect reînvierea dispoziţiilor testamentare revocate. În cazul testamentului distrus retractarea revocării se va face prin întocmirea unui alt testament.

B. Revocarea judecătorească Legatul poate fi revocat prin hotărâre judecătorească, ca sancţiune

pentru fapte culpabile săvârşite de către legatar faţă de defunct sau faţă de memoria acestuia. Cazurile de revocare judecătorească a legatelor sunt, în principiu, aceleaşi ca cele în care legea permite revocarea judecătorească a donaţiei (art. 930 C. civ.)1.

Legatul va putea fi revocat de instanţa judecătorească:

1 Revocarea judecătorească a legatelor prezintă asemănări atât cu materia revocării

donaţiilor cât si cu materia nedemnităţii succesorale (din cadrul devoluţiunii succesorale legale).


211

a). Pentru neexecutarea sarcinilor de către legatarul care a fost gratificat cu un astfel de legat (art. 830 şi art. 930 C. civ.). Pentru ca legatul să fie revocat pentru neexecutarea de sarcini, trebuie să fie vorba de o sarcină propriu-zisă şi nu despre o simplă recomandare cuprinsă în testament1. Revocarea presupune neexecutarea sarcinii şi nu o simplă întârziere. Neexecutarea sarcinii trebuie să fie culpabilă; dacă ea este datorată unui caz fortuit ori de forţă majoră, legatul nu va putea fi revocat. În toate cazurile, acţiunea în revocare aparţine celor ce au interes ca liberalitatea testamentară să fie revocată şi trebuie intentată în termenul general de prescripţie (art. 3 din Decretul nr. 167/1958);

b). Pentru ingratitudinea legatarului, legatele pot fi revocate în două din cele trei cazuri prevăzute pentru donaţii2:

- dacă gratificatul a atentat la viaţa dispunătorului; - dacă s-a făcut vinovat de delicte, cruzimi sau injurii grave (art. 930

şi art. 831 pct. 1 şi 2 C. civ.). În ceea ce priveşte prima cauză, pentru a îndreptăţi revocarea,

atentatul trebuie să fi fost săvârşit cu intenţia de a ucide (neavând importanţă încadrarea juridică în faptă consumată sau tentativă).Privitor la cea de-a doua categorie de fapte de ingratitudine, prin cruzimi înţelegem rele tratamente fizice, iar prin delicte, faptele pedepsite de legea penală. Injuria desemnează suferinţele morale pricinuite, cu ştiinţă, testatorului3. Revocarea pentru ingratitudine se poate cere în termen de un an de la săvârşirea faptei. Se admite că este vorba de un an de la data când s-a cu-noscut săvârşirea faptei (art. 833 C. civ.).

c). Pentru injuria gravă la adresa memoriei testatorului, se poate cere revocarea tot in termen de un an (art. 931 C. civ.).

C. Caducitatea legatelor Testamentul, deşi se întocmeşte în timpul vieţii, produce efecte

numai la moartea testatorului. Întrucât între momentul încheierii testamentului şi momentul în care urmează să-şi producă efectele se scurge, de regulă, o perioadă de timp, este posibil ca în interiorul acesteia,

1 A se vedea, TS, col. civ., Dec. nr. 1229/1959. C.D., 1959, p. 193. 2 Refuzul de alimente, cauză de revocare a donaţiei (art. 831 pct. 3 C. civ.) nu este şi o

cauză de revocare a legatului deoarece, cât timp este în viaţă testatorul, legatarul nu are nici o obligaţie faţă de acesta (dreptul său se naşte abia după moartea testatorului).

3 Injuria trebuie să fie gravă pentru a legitima revocarea. De exemplu, infidelitatea soţului constituie o injurie gravă.


212

să intervină anumite împrejurări care să împiedice executarea legatelor. Dacă împrejurările care împiedică executarea legatului sunt străine de voinţa testatorului sau de vreo culpă a legatarului, legatul devine caduc. Legatul caduc se desfiinţează cu efect retroactiv.

Caducitatea intervine în următoarele cazuri. a). Predecesul legatarului, (art. 924 C. civ.). Legatul este caduc dacă

legatarul moare înainte de testator. Se prezumă că legatul este o liberalitate care a fost făcută numai în considerarea persoanei legatarului, intuitu personae. Legatul nu-şi întinde, în principiu, efectele şi asupra moştenitorilor legatarului. Prezumţia de mai sus poate fi înlăturată în cazul în care, prin interpretarea voinţei testatorului se stabileşte că acesta a înţeles să gratifice în lipsa legatarului pe moştenitorii acestuia. Potrivit aceluiaşi principiu, art. 925 C. civ. dispune că legatul făcut sub condiţie suspensivă va fi caduc dacă legatarul moare înainte de împlinirea condiţiei, chiar dacă ar fi supravieţuit testatorului. Dreptul legatarului sub condiţie suspensivă nu este, deci, transmisibil moştenitorilor, cât timp condiţia nu s-a împlinit1. Această regulă, derogatorie de la principiul retroactivităţii condiţiilor, este proprie testamentului;

b). Incapacitatea legatarului de a primi legatul (art. 928 C. civ.). Legatul este caduc dacă, după moartea testatorului, dar înainte de predarea legatului, legatarul devine incapabil de a primi. Dacă legatarul era deja incapabil în momentul întocmirii testamentului, legatul nu este caduc, ci nul. De exemplu, în cazul persoanelor juridice care au încetat să mai existe, după moartea testatorului, sau datorită modificării capacităţii de folosinţă şi-au schimbat obiectul de activitate;

c). Neindeplinirea condiţiei suspensive. În cazul în care legatul este făcut sub condiţie suspensivă şi acesta este sigur că nu se va realiza, legatul este caduc. În cazul în care condiţia este rezolutorie, dreptul legatarului se va naşte ca şi când ar fi pur şi simplu, adică de la deschiderea moştenirii, dar se va desfiinţa retroactiv, dacă se îndeplineşte condiţia;

d). Refuzul legatarului de a primi legatul (art. 928 C. civ.). Pentru a fi caduc, renunţarea legatarului trebuie să intervină numai după deschiderea succesiunii (altfel ar fi nulă, deoarece ar alcătui un pact asupra unei moşteniri viitoare). Renunţarea va fi valabilă, dacă legatul este sub condiţie suspensivă, iar legatarul renunţă după deschiderea moştenirii, dar

1 În dreptul comun, dacă creditorul a murit înaintea împlinirii condiţiei, drepturile sale trec

asupra moştenitorilor săi {art. 1015 C. civ.).


213

înainte de împlinirea condiţiei; e). Pieirea în întregime a bunului care alcătuieşte obiectul legatului

(art. 927 C. civ). Din punct de vedere juridic are importanţă dacă obiectul legatului a pierit în întregime: înainte de deschiderea succesiunii sau după această dată. Dacă bunul a pierit înainte de deschiderea succesiunii, legatul este caduc ca fiind lipsit de obiect1. Cauza pierii lucrului poate fi: culpa legatarului sau a testatorului , fapta unui terţ, un caz fortuit sau de forţă majoră. Acest caz de caducitate nu poate interveni decât dacă legatul este cu titlu particular, căci dacă este universal sau cu titlu universal, pieirea bunului nu poate avea ca efect decât acela de a reduce emolumentul legatului2. În cazul în care bunul a pierit numai în parte, caducitatea legatului va fi numai parţială. Pieirea bunului după deschiderea succesiunii nu atrage caducitatea legatului. În această situaţie drepturile legatarului se deosebesc în funcţie de împrejurarea în care a pierit bunul: dacă bunul a pierit din culpa debitorului legatului sau a unui terţ, legatarul are dreptul la despăgubire; iar dacă pieirea s-a datorat cazului fortuit sau forţei majore, legatarul suportă riscul pierii.

Din momentul deschiderii succesiunii legatarul dobândeşte proprietatea bunului.

Dreptul de acrescământ. Tot în legătură cu ineficacitatea legatelor se pune şi întrebarea: ce se întâmplă cu bunurile ce făceau obiectul legatului care a devenit ineficace? În principiu, de ineficacitatea legatului profită persoana care este obligată să execute legatul sau persoanele a căror parte din moştenire a fost diminuată de existenţa legatului: moştenitorii legali, legatarii universali, legatarii cu titlu universal şi chiar legatarii cu titlu particular (dar numai dacă au fost însărcinaţi cu executarea legatului în cauză). De exemplu, testatorul a desemnat doi legatari universali, iar unul nu acceptă legatul; rezultă că al doilea legatar universal profită, culegând şi cealaltă parte, întrucât are vocaţie la întreaga moştenire. Dacă ambii renunţă, moştenirea va fi culeasă de moştenitorii legali.

De la principiul de mai sus, Codul civil se abate în două cazuri, când de ineficacitatea legatului profită alte persoane:

a) în cazul substituţiei vulgare, când de ineficacitatea legatului profită persoana stabilită subsidiar de către testator (art. 804 C. civ.);

b) în cazul legatului conjunctiv, când operează dreptul de

1 Când bunul a pierit înainte de întocmirea testamentului, legatul va fi nul. 2 A se vedea, TS, col. civ., Dec. nr. 59/1963, în Justiţia Nouă nr. 4, 1964, p. 175.


214

acrescământ (sau de adăugire) în favoarea colegatarului (art. 929 C. civ.). Legatul conjunctiv şi dreptul de acrescământ. Legatul conjunctiv

este legatul al cărui obiect este lăsat la mai mulţi legatari, fără ca testatorul să indice partea fiecăruia, colegatarii având o chemare (eventuală) la întregul obiect. În cazul legatului conjunctiv se pot ivi două situaţii:

a) toţi legatarii acceptă legatul. În acest caz chemarea la întreg a fiecăruia va fi limitată la o parte din bun; bunul se va împărţi în părţi egale;

b) unul sau mai mulţi legatari nu pot sau nu doresc să primească legatul. În consecinţă părţile acestor colegatari se vor cuveni celorlalţi colegatari care primesc legatul şi ale căror părţi vor creşte în mod corespunzător. Acesta este dreptul de acrescământ (sau de adăugire).

Dreptul de acrescământ operează numai dacă legatul este conjunctiv. Caracterul conjunctiv al legatului poate fi rezultatul exclusiv al voinţei testatorului1. Pentru ca dreptul de acrescământ să opereze trebuiesc întrunite următoarele condiţii:

a) să existe o pluralitate de legatari; b) dispoziţiile făcute în favoarea lor să aibă aceiaşi obiect; c) să existe intenţia testatorului de a conferi fiecărui colegatar o

vocaţie la întregul obiect şi nu o vocaţie fracţionată; d) unul sau mai mulţi colegatari să nu poată sau să nu dorească să

primească legatul. În literatura de specialitate şi în practica judecătorească s-a pus

problema dacă dreptul de acrescământ operează facultativ sau obligatoriu? (dacă colegatarii ce primesc legatul sunt obligaţi să primească adaosul sau ar putea să-l refuze, păstrând totodată din legat ce li s-ar cuveni în lipsa acrescământului). Soluţia este că dreptul de acrescământ operează obligatoriu şi întotdeauna cu sarcini. Într-adevăr, în toate cazurile, dreptul de acrescământ are la bază vocaţia la întregul obiect al legatarului (când colegatarii acceptă legatul ei acceptă pentru întreg şi nu pentru o parte a legatului).

În lipsa unei stipulaţii contrare a testatorului, colegatarii care primesc legatul sunt obligaţi să execute sarcinile care reveneau colegatarilor care nu au putut ori nu au dorit să primească legatul (cu excepţia sarcinilor cu caracter personal). De exemplu, testatorul a lăsat 1/2

1 Dreptul de acrescământ, întemeindu-se pe voinţa testatorului, poate fi acordat cu ajutorul substituţiei vulgare sau poate fi înlăturat, chiar în cazul când legea îl admite. A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 282; St. Cărpenaru, op. cit., p. 455.


215

din moştenire la 3 legatari; dacă toţi acceptă, va reveni fiecăruia câte 1/6 din moştenire, dacă însă unul nu poate sau nu doreşte să primească legatul, ceilalţi 2 nu pot refuza surplusul deoarece ei au acceptat legatul (de asemenea vor suporta şi datoriile); rezultă că fiecare din cei doi vor primi 1/4 din moştenire.

Dreptul de acrescământ se aplică şi în cazul moştenirii legale. Dacă moştenirea este deferită mai multor moştenitori legali, partea celui care, fiind renunţător, nu doreşte să vină la moştenire sau care, fiind nevrednic, este îndepărtat de la moştenire prin puterea legii, se va dobândi de ceilalţi moştenitori legali, care au vocaţie la întreaga moştenire, fiecare profitând potrivit cotelor prevăzute de lege. În cazul reprezentării partea reprezentatului decedat se împarte între reprezentanţii lui.

Şi în cazul moştenirii legale dreptul de acrescământ operează obligatoriu şi întotdeauna cu sarcini.

B. Exheredarea (dezmoştenirea)

Noţiune. O altă dispoziţie testamentară principală, ce poate fi

cuprinsă în cadrul testamentului este exheredarea sau dezmoştenirea. Exheredarea (dezmoştenirea) este acea dispoziţie testamentară prin care testatorul înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali. Orice persoană are posibilitatea ca, prin derogare de la regulile devoluţiunii legale a moştenirii, să înlăture de la moştenire persoana sau persoanele neagreate (indiferent de motive).

Exheredare este o prerogativă ce aparţine testatorului, dar care nu se poate exercita nelimitat. Astfel, moştenitorii rezervatari nu vor putea fi înlăturaţi de la moştenire, neputând fi lipsiţi de rezerva succesorală, aceasta cuvenindu-li-se chiar împotriva voinţei testatorului. Testatorul poate dezmoşteni pe moştenitorii rezervatari numai cât priveşte cotitatea disponibilă. Ceilalţi moştenitori, nerezervatari, pot fi dezmoşteniţi fără nici o limită.

Felurile exheredării. Din punct de vedere al modului de manifestare, voinţa de a dezmoşteni poate fi directă sau indirectă. Exheredarea poate interveni şi ca sancţiune.

I. Exheredarea directă Este acea dispoziţie prin care testatorul declară în mod expres, prin

testament voinţa sa de a înlătura de la moştenire anumiţi moştenitori.


216

Exheredarea directă poate fi parţială sau totală. Exheredarea este parţială când testatorul înlătură de la moştenire

anumiţi moştenitori legali. În acest caz, voinţa testatorului se întregeşte cu cea a legiuitorului în sensul că succesiunea se va cuveni moştenitorilor legali după înlăturarea celor dezmoşteniţi. Prin dezmoştenirea unuia sau mai multor moştenitori (dar nu a tuturor) testatorul a acceptat indirect sporirea părţilor celorlalţi moştenitori legali. Deci exheredarea directă parţială poate fi interpretată şi ca o instituire indirectă de legatari1.

Exheredarea directă este totală în cazul în care testatorul dezmoşteneşte pe toţi moştenitorii legali (rude cu vocaţie succesorală legală şi soţul supravieţuitor). Validitatea unei asemenea dispoziţii, care înlătură în totalitate devoluţiunea legală (dacă nu există moştenitori rezervatari), fără a o înlocui printr-una testamentară, dificilă de acceptat din punct de vedere juridic, a fost totuşi recunoscută2. În cazul exheredării totale, bunurile ce alcătuiesc moştenirea rămân bunuri vacante şi cu acest titlu sunt atribuite statului, în temeiul art. 680 C. Civ

II. Exheredarea indirectă Se realizează prin instituirea unor legate care epuizează întreaga

moştenire. În felul acesta, în limitele cotităţii disponibile, moştenitorii legali sunt înlăturaţi de la succesiune, întrucât a institui legatari înseamnă, în aceeaşi măsură, a exhereda pe moştenitorii legali. O situaţie specială intervine în cazul în care testatorul a lăsat un legat universal, dezmoştenind astfel pe toţi moştenitorii legali, iar legatul este caduc.

Întrebarea care se pune este: cui se vor cuveni bunurile moştenirii: moştenitorilor legali sau statului?

Rezolvarea problemei depinde de interpretarea voinţei testatorului; dacă testatorul a dorit să îndepărteze necondiţionat moştenitorii legali de la succesiune, bunurile vor reveni statului; dacă testatorul s-a mulţumit să prefere, numai, persoana instituită legatară universală altor moştenitori, bunurile vor reveni acestora din urmă.

III. Exheredarea sancţiune Este o dispoziţie de ultimă voinţă prin care testatorul prevede că

vor fi înlăturaţi de la moştenire acei moştenitori care vor ataca testamentul cu acţiune în nulitate. Această dispoziţie testamentară a apărut din dorinţa testatorilor de a împiedica pe moştenitori să atace prevederile

1 A se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 286. 2 A se vedea, A. Ionaşcu, op. cit., p. 168-169.


217

testamentului excluzându-i de la moştenire sau reducându-i la rezerva legală (dacă este cazul).

Exheredarea sancţiune este nulă dacă are ca scop să apere dispoziţii testamentare ilicite sau imorale. Dimpotrivă, o asemenea exheredare este valabilă dacă urmăreşte să asigure executarea unor dispoziţii testamentare care nu sunt contrare legii.

C. Execuţiunea testamentară Noţiunea şi natura juridică a execuţiunii testamentare. Dreptul şi

îndatorirea de a executa dispoziţiile testamentare revin, în temeiul legii, moştenitorilor legali şi legatarilor universali. Pentru a asigura îndeplinirea dispoziţiilor sale de ultimă voinţă, testatorul poate însă desemna unul sau mai mulţi executori testamentari (art. 910 C. civ.).

Sub aspectul naturii juridice, execuţiunea testamentară se prezintă ca un mandat în care executorul testamentar este mandatarul, iar testatorul, mandantul. Este vorba de un mandat, dar nu de unul de drept comun, ci un mandat supus unor reguli speciale. Pentru aceste considerente execuţia testamentară are particularităţi faţă de mandatul de drept comun. Principalele particularităţi ale execuţiunii sunt1:

a)Executorul testamentar este instituit sau revocat de testator numai printr-un înscris în formă testamentară. Mandatul poate fi conferit prin orice înscris sau chiar tacit;

b) Executiunea testamentară începe să producă efecte de la moartea testatorului (mandantului). Mandatul (de drept comun) încetează la moartea mandantului;

c) Atribuţiile executorului testamentar sunt stabilite de lege. În dreptul comun, mandantul stabileşte atribuţiile mandatarului;

d) Executorul testamentar, după ce a acceptat sarcina, nu mai poate, în principiu, să renunţe la ea. Mandatarul poate întotdeauna să renunţe la mandat;

e) Termenul limită a împuternicirii executorului testamentar cu sezină este stabilit de lege (un an). Durata mandatul din dreptul comun este liber convenită de părţi.

1 A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 976; M.

Eliescu, op. cit., p. 288-290; St. Cărpenaru. op. cit., p. 456; Fr. Deak, op. cit., p. 307-309; D. Macovei; .M. S. Striblea, op. cit., p. 424-427.


218

Atribuţiile executorului testamentar. Atribuţiile executorului testamentar variază după cum testatorul i-a conferit sau nu sezina, adică deţinerea, în tot sau în parte a bunurilor succesorale mobile. Dar în toate cazurile, executorul testamentar are sarcina de a asigura executarea dispoziţiilor testamentare.

1. Executorul testamentar fără sezină are rol de supraveghere şi control al executării dispoziţiilor testamentare, fără a executa el însuşi aceste dispoziţii [art. 916 alin. (4) C. civ.]. El are drepturile şi îndatoririle următoare:

a) dacă există moştenitori minori, interzişi sau persoane dispărute executorul testamentar trebuie să ceară punerea sigiliilor; în cazul altor categorii de moştenitori are acest drept însă, nu este obligat. „Punerea peceţilor" se face de către notarul public [art. 916 alin. (1) C. civ. şi art. 72 din Legea nr. 36/1995];

b) executorul are obligaţia să stăruie „a se face inventarul bunurilor succesiunii", de către notarul public, în prezenţa moştenitorilor prezumtivi [art. 916 alin. (2) C. civ. şi art. 70 din Legea nr. 36/1995];

c) executorul trebuie să ia orice măsuri pentru conservarea bunurilor succesorale [art. 916 alin. (1) C. civ.];

d) executorul are dreptul să intervină în judecată pentru apărarea validităţii testamentului, în caz de contestaţie a executării acestuia; el poate porni o acţiune pe cale principală pentru asigurarea îndeplinirii dispoziţiilor testamentare [art. 916 alin. (4) C. civ. şi art. 78 din Legea nr. 36/1995].

2. Executorul testamentar cu sezină are puteri mai largi. Sezina este dreptul executorului testamentar de a deţine bunurile mobile succesorale pentru ca să poată executa dispoziţiile testamentare1. Executorul testamentar cu sezină are rolul nu numai de a supraveghea şi controla executarea testamentului (ca în cazul executorului fără sezină), ci de a executa el însuşi dispoziţiile testamentare.

Sezina nu aparţine de drept executorului testamentar, ci se poate conferi numai expres de către testator. Sezina nu conferă executorului o adevărată posesiune a bunurilor, căci el deţine bunurile pentru moştenitori (şi nu pentru sine); este vorba mai degrabă de un drept de deţinere a bunurilor mobile.

1 Art. 911 C. civ. prevede: „El poate să le dea de drept în posesiune, toată sau parte numai

din averea sa mobilă, pentru un timp care nu va trece peste un an de la moartea sa".


219

Prin voinţa legiuitorului, pentru ca moştenitorii să nu fie lipsiţi o perioadă prea lungă de timp de deţinerea bunurilor mobile succesorale, durata sezinei este de cel mult 1 an de la data morţii testatorului. Acest termen poate fi scurtat de testator sau de moştenitori, când, cei din urmă, oferă sume îndestulătoare pentru plata legatelor având ca obiect bunuri mobile sau dovedesc că au plătit aceste legate (art. 912 C. civ.).

Drepturile si îndatoririle executorului cu sezină. Executorul testamentar cu sezină are, înainte de toate, drepturile şi îndatoririle executorului testamentar fără sezină. La acestea se adaugă următoarele drepturi şi îndatoriri proprii:

a) executorul sezinar are dreptul şi îndatorirea să efectueze plata legatelor având ca obiect bunuri mobile, iar dacă sumele din patrimoniul testatorului sunt insuficiente pentru plata legatelor, executorul are obligaţia să ceară vinderea bunurilor mobile succesorale, pentru acoperirea deficitului [art. 916 alin. (3) C. civ.];

b) executorul sezinar ars dreptul de a încasa creanţele succesiunii (bunuri mobile), urmând ca, apoi, acestea să fie atribuite în mod corespunzător.

Încetarea execuţiunii testamentare. Execuţiunea testamentară încetează în următoarele cazuri:

a) îndeplinirea tuturor dispoziţiilor testamentare; b) moartea executorului testamentar (art. 917 C. civ.); c) revocarea executorului testamentar de către instanţa de

judecată, la cererea moştenitorilor, pentru abuz sau incapacitate m exercitarea împuternicirii;

d) renunţarea executorului testamentar de a continua sarcina întrucât îi cauzează prejudiciu considerabile.

Precizăm că încetarea execuţiunii testamentare nu trebuie confundată cu încetarea sezinei. Dacă încetarea execuţiunii testamentare (înaintea termenului de un an) determină şi încetarea sezinei, în schimb încetarea sezinei la termenul limită nu determină şi încetarea execuţiunii testamentare.

La încetarea execuţiunii testamentare, executorul cu sau fără sezină, este obligat faţă de moştenitori să dea socoteală (art. 1541 C. civ.) şi să înapoieze (dacă este cazul), bunurile mobile succesorale rămase (art. 916


220

C. civ.)1. Executorul are dreptul să i se restituie cheltuielile făcute pentru îndeplinirea împuternicirii (art. 919 C. civ.) şi să fie despăgubit pentru daunele pricinuite în timpul exercitării mandatului (art. 1549 C. civ.).

Dacă au fost mai mulţi executori sezinari, ei răspund solidar de gestiunea bunurilor mobile ce li s-a încredinţat. Excepţie face cazul în care testatorul Ie-a delimitat funcţiile şi fiecare dintre executori s-a limitat la funcţiile încredinţate (art. 918 C. civ.).

IV. Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de

bunurile moştenirii Din cele arătate anterior a rezultat că orice persoană fizică poate

dispune aşa cum doreşte de bunurile sale, pentru timpul când nu va mai fi în viaţă. în acest sens „legea consacră principiul libertăţii testamentare, în sensul că orice persoană fizică capabilă poate dispune de patrimoniul său mortis causa2. Legea a recunoscut însă această posibilitate persoanei fizice (de a dispune prin acte juridice de bunurile ce vor alcătui moştenirea), numai în anumite limite3. Astfel, s-au impus următoarele reguli:

a) Dispoziţia mortis causa este un act juridic ce poate îmbrăca numai forma unor testamente, esenţialmente revocabile. Orice pacte (convenţii) asupra moştenirilor viitoare, nedeschise sunt interzise de lege;

b) Testatorul poate dispune de bunurile sale prin acte juridice exclusiv pentru cazul propriei sale morţi. Dispunătorul nu poate stabili soarta bunurilor sale şi după moartea moştenitorilor săi. Substituţiile fideicomisare (dispoziţiile testamentare prin care s-ar stabili o ordine succesorală pentru cazul morţii moştenitorului) sunt interzise de lege;

c) Testatorul poate face liberalităţi, potrivit voinţei sale, cu condiţia de a nu încălca rezerva succesorală. Rezerva succesorală este o parte a moştenirii, pe care legea o atribuie unor persoane apropiate defunctului

1 Din art. 916 C. civ. ar rezulta că numai executorul testamentar cu sezină are obligaţia de

dare a socotelilor. Deoarece executorul testamentar este un mandatar, el are această obligaţie chiar dacă nu ar fi învestit cu sezină (art. 1541 C. civ.), deci obligaţia de a da socoteală revine în aceeaşi măsură executorului cu sezină cât şi celui fără sezină; a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 293; D. Chirică, op. cit., p. 151, Fr. Deak, op. cit., p. 317; D. Macovei, M. S. Striblea, op. cit., p. 426.

2 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 320. 3 Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moştenirii sunt dictate de

„ordinea publică succesorală"; a se vedea M. Grimaldi, Droit civil. Successions, Litec, Paris, 2001, p. 273.


221

(moştenitori rezervatari), chiar împotriva voinţei dispunătorului. Acesta, în prezenţa moştenitorilor rezervatari, nu poate dispune prin liberalităţi decât de o parte din moştenire, numită cotitatea disponibilă1.

În continuare, vom prezenta pe scurt, cele trei limite ale dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moştenirii.

Oprirea pactelor asupra unei succesiuni viitoare. Pactul asupra unei succesiuni viitoare este o convenţie, nepermisă

de lege, prin care una dintre părţi dobândeşte drepturi eventuale la moştenirea respectivă sau renunţă la ele2. Interdicţia pactelor asupra succesiunilor viitoare nu a fost expres prevăzută de lege. Ea derivă implicit din prevederile art. 965 C. civ., conform căruia pot face obiectul unei obligaţii şi bunurile viitoare, cu excepţia succesiunilor nedeschise, chiar dacă ar exista acordul celui despre a cărui moştenire este vorba şi a art. 702 C. civ., care opreşte renunţarea la moştenirea unei persoane în viaţă sau înstrăinarea drepturilor eventuale într-o asemenea moştenire.

Condiţii. Pentru existenţa unui pact asupra unei moşteniri viitoare sunt necesare următoarele condiţii:

a) Să existe un pact (o convenţie) cu privire la o moştenire. Sunt asimilate pactelor (din acest punct de vedere) şi actele juridice unilaterale de acceptare sau renunţare asupra unei moşteniri viitoare;

b) Obiectul pactului (convenţiei) să fie o moştenire nedeschisă. După deschiderea moştenirii succesorii pot dispune liber de drepturile dobândite prin moştenire. Data deschiderii moştenirii este momentul în raport de care se apreciază valabilitatea pactului;

c) Dreptul „ce se dobândeşte sau la care se renunţă să fie un drept succesoral eventual, o simplă expectativă, iar nu un drept actual şi nenăscut"3 (art. 702 C. civ.). Până în momentul deschideri succesiunii drepturile celui ce ar urma să moştenească sunt simple nădejdi, deoarece titularul are dreptul de a dispune şi a schimba discreţionar şi nesusceptibil de abuz, oricând în timpul vieţii sale, dispoziţiile mortis causa. Dreptul succesoral eventual prezintă asemănări cu dreptul sub condiţie suspensivă (a cărui naştere este condiţionată de un eveniment viitor şi nesigur). Având în

1 A se vedea St. Cărpenaru, op. cit., p. 459; D. Macovei, M. S. Striblea, op. cit., p. 431. 2 A se reţine că interdicţia vizează deopotrivă, atât actele juridice de formaţie bilaterală

(contractele), cât şi pe cele unilaterale; a se vedea Fr. Terre, Y. Lequette, op. cit., p. 488. 3 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 299-302.


222

vedere că evenimentul In cauză este moartea (care mai devreme sau mai târziu este sigură) între cele două sunt şi deosebiri1. Deci, dreptul eventual este acel drept căruia îi lipseşte atât obiectul, cât şi subiectul, neştiindu-se în viitor, dacă obiectul va exista şi dacă dreptul va aparţine unei alte persoane;

d) Pactul (convenţia) să nu facă parte dintre cele permise, în mod excepţional, de lege. De exemplu, este valabilă împărţeala de ascendent făcută prin acte inter vivos, dacă s-au respectat condiţiile de fond şi de formă prevăzute de art. 794-799 C. Civ.2

Nulitatea pactelor asupra succesiunilor viitoare. În conformitate cu legea, pactele asupra succesiunilor nedeschise sunt lovite de nulitate absolută3. Fiind acte juridice irevocabile, ele ar putea aduce atingere dreptului dispunătorului, asupra bunurilor care îi aparţin până în ultima clipă a vieţii sale. Sunt deci, nule absolut:

a cesiunea drepturilor succesorale ale unui eventual moştenitor făcută înaintea morţii lui de cuius;

b) împărţeala între moştenitori a unei succesiuni nedeschise; c) pactul prin care eventualii moştenitorii convin ca nu vor aplica

testamentul titularului lor sau că îl vor respecta. Sancţiunea nulităţii absolute se justifică prin împrejurarea că

asemenea convenţii, datorită caracterului lor irevocabil, aduc atingere dreptului celui care lasă moştenirea de a dispune de bunurile sale, din cauză de moarte, până în ultima clipă a vieţii sale prin acte juridice esentialmente revocabile4.

În doctrină s-a pus întrebarea dacă nulitatea pactului asupra unei succesiuni viitoare poate fi acoperită prin confirmarea actului mortis causa de către moştenitori după moartea testatorului. Considerăm corect răspunsul potrivit căruia validarea actului prin confirmare sau ratificare nu este posibilă5.

1 Pentru amănunte a se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 299-300; C. Stătescu, op. cit., p. 188. 2 A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 32-324. 3 Justificarea interdicţiei impusă de lege în privinţa pactelor asupra succesiunilor viitoare

este de natură morală, contravenind regulilor de convieţuire socială. Astfel, se apreciază că „ele trezesc dorinţa morţii celui care lasă moştenirea"; a se vedea, St. Cărpenaru, op. cit., p. 460.

4 A se vedea, R. Popescu, Dreptul de moştenire. Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moştenirii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 15.

5 Ase vedea: Fr. Deak, op. cit, p. 325; pentru opinie contrară, a se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 302 şi E. Safta-Romano, op. cit., p. 287.


223

Oprirea substituţiilor fideicomisare Noţiune. Legea permite celui care lasă moştenirea să dispună de

bunurile lui, exclusiv pentru cazul morţii sate. Potrivit art. 803 C. civ, substituţia fideicomisară este o dispoziţie cuprinsa într-o liberalitate (testament ori donaţie) prin care dispunătorul obligă pe cel gratificat, numit instituit să conserve bunurile primite şi să le transmită în tot sau în parte la moartea sa unei persoane, numită substituit şi desemnată tot de dispunător. De exemplu, dispunătorul A (testatorul) lasă un imobil lui B (numit instituit), cu obligaţia pentru B de a păstra şi conserva imobilul (şi a nu-l înstrăina ori greva) şi apoi, a-l transmite la moartea sa lui C (numit substituit), pe care l-a desemnat tot dispunătorul A.

Din exemplul de mai sus, rezultă că substituţia fideicomisară presupune două liberalităţi având acelaşi obiect:

a) o liberalitate în folosul instituitului şi se execută în momentul încheierii contractului de donaţie sau la decesul dispunătorului;

b) o altă liberalitate în folosul substituitului şi care se execută la moartea instituitului.

Substituţia fideicomisară graduală. Substituţia fideicomisară poate fi unică, atunci când se stabileşte un singur substituit. Substituţia poate fi graduală când dispunătorul grevează pe primul substituit cu o substituţie în favoarea unui al doilea, al treilea substituit etc. Este posibil ca substituţia să fi fost făcută în folosul descendenţilor, la infinit, situaţie în care substituţia fideicomisară este veşnică.

Condiţiile substituţiei fideicomisare. Existenţa substituţiei fideicomisare presupune următoarele trei condiţii:

a) Dispunătorul să fi făcut două sau mai multe liberalităţi, ce urmează să fie executate succesiv, având acelaşi obiect, către două sau mai multe persoane diferite. Deci substituţia fideicomisară presupune două sau mai multe transmisiuni succesive cu titlu gratuit, „despărţite una de cealaltă printr-o scurgere de timp" (s.n.);

b) Instituitul să fi fost obligat de dispunător de a păstra şi conserva (şi a nu înstrăina ori greva) bunurile primite, pentru a le transmite, apoi, substituitului. Astfel, bunurile moştenirii vor fi lovite de indisponibilitate;

c) Dreptul substituitului se naşte la decesul instituitului. Substituţia fideicomisară este interzisă de lege, în primul rând

pentru că dispunătorul stabileşte ordinea succesorală a bunurilor sale nu


224

numai pentru propria sa moarte, ci şi a acelora pe care el i-a gratificat, dispunătorul făcând adevărate testamente în numele instituiţilor, cărora le înlocuieşte voinţa, „instituind” totodată, inalienabilitatea şi insesizabilitatea bunurilor care fac obiectul liberalităţii, scoţându-le practic din circuitul civil1. De precizat că nu constituie o substituţie fideicomisară dispoziţia prin care instituitul este obligat să transmită unei anumite persoane bunurile pe care le-a primit, dar nu la data morţii sale, ci la o dată anterioară acesteia (în timpul vieţii sale)2.

Noţiunea de substituţie vulgară. Substituţia vulgară este o dispoziţie cuprinsă într-o liberalitate (donaţie sau testament), prin care dispunătorul desemnează în mod subsidiar un al doilea gratificat (legatar sau donatar) pentru ipoteza în care primul gratificat nu ar putea sau nu ar voi să o primească. Legea a prevăzut expres validitatea substituţiei vulgare (art. 804 C. civ.). De exemplu, A (testatorul) instituie legatar universal pe B, dar prevede totodată că dacă B va predeceda, patrimoniul succesoral să revină lui C3.

Precizăm că substituţia vulgară este permisă de lege şi nu trebuie confundată cu substituţia fideicomisară. Deosebirea dintre substituţia fideicomisară şi cea vulgară constă în aceea că, la prima, cele două liberalităţi sunt succesive şi nu alternative (ca în cazul substituţiei vulgare).

Substituţia vulgară este o măsură de prevedere a dispunătorului pentru cazul în care primul legat devine ineficace.

Caracteristicile substituţiei vulgare. Substituţia vulgară se deosebeşte de substituţia fideicomisară prin următoarele elemente ce nu se regăsesc în cea dintâi.

a) Cele două liberalităţi deşi au acelaşi obiect, nu sunt succesive, ci alternative. Din cele două se va executa numai una dintre ele. Dacă prima liberalitate se realizează, dreptul celui de al doilea gratificat nu se va mai naşte pentru neîndeplinirea condiţiei suspensive;

b) Atât dreptul substituitului, cât şi al instituitului, se nasc la moartea dispunătorului, nefiind stabilită o ordine succesorală;

c) Obiectul substituţiei vulgare nu este scos nici un moment din

1 A se vedea, St. Cărpenaru, op. cit., p. 461. 2 Ase vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 316. 3 Când testatorul instituie pe soţia sa legatară universală, iar dacă moare înaintea lui,

moştenirea să revină unui anumit nepot, acest testament este valabil, deoarece conţine o substituţie alternativă., permisă de lege.


225

circuitul civil1. Precizăm că, este de asemenea permisă, potrivit art. 805 C. civ.,

dispoziţia prin care uzufructul unui bun este lăsat unei persoane, iar nuda proprietate alteia, dispoziţie care este cunoscută în doctrină ca dubla liberalitate în uzufruct şi nuda proprietate2.

Nulitatea substituţiei fideicomisare. Substituţia fideicomisarâ este sancţionată cu nulitatea absolută (art. 803 C. civ.). Nulitatea desfiinţează ambele liberalităţi, atât cea făcută substituitului, cât şi cea făcută instituitului (care poate fi: donatar erede instituit ori legatar grevat cu substituţie).

Nulitatea substituţiei fideicomisare nu poate fi acoperită prin confirmare de către moştenitori, chiar dacă această confirmare ar lua forma unei executări voluntare a legatului3. Doctrina şi practica judecătorească4 au admis că nulitatea va fi înlăturată (şi unul dintre legate va fi valabil), dacă în timpul vieţii testatorului celălalt legat devenise caduc, prin predecesul legatarului. Soluţia se justifică prin aceea că substituţia fideicomisară presupune obligatoriu o dublă liberalitate succesivă pe care evident nu o mai regăsim în situaţia de mai sus.

Precizăm că sancţiunea nulităţii absolute este controversată în materie de fideicomis fără obligaţie, legatul rămăşiţei şi dublul legat condiţional. Pentru o simplă informare, prezentăm succint aceste instituţii.

a) Fideicomisul fără obligaţie este o liberalitate făcută gratificatului, fără obligaţia de a conserva bunurile şi a le transmite la moartea sa altei persoane. Dispunătorul adresează legatarului numai o rugăminte de a gratifica altă persoană, şi numai dacă bunurile moştenirii vor mai exista la moartea ultimului. Legatul rămăşiţei, cunoscut şi ca fideicomis fără inalienabilitate, este o liberalitate care nu obligă legatarul să conserve bunurile, putând să le înstrăineze în orice fel, însă la moartea sa este obligat să transmită patrimoniul său succesoral, unei persoane anume desemnate;

b) Dublul legat condiţional este o dispoziţie a testatorului prin care

1 A se vedea, Fr. Deak. op. cit., p. 332. 2 A se vedea, M. Eliescu. op. cit., p. 312. 3 Nulitatea substituţiei fideicomisare nu ar putea fi acoperită nici prin renunţarea la legat a

unuia dintre cei doi legatari succesivi, întrucât la data deschiderii succesiunii dispunătorului ambele liberalităţi sunt nule absolut şi deci renunţarea oricăruia dintre legatari nu ar avea obiect; a se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 318.

4 A se vedea, T. Ilfov secţ. a II-a, Sent. civ., nr. 825/1937, în Pandectele Române, partea a III-a, p. 277, TS, Col. civ., Dec. nr. 1638/1956, în CD., vol. I, 1956, p. 137.


226

acesta face două liberalităţi sub aceeaşi condiţie şi având acelaşi obiect. Cele două condiţii se deosebesc întrucât: cea impusă instituitului este rezolutorie, iar cea impusă substituitului este suspensivă1.

Oprirea liberalităţilor care încalcă rezerva succesorală Rezerva succesorală este o parte a moştenirii pe care legea o atribuie

unor persoane moştenitorilor apropiaţi defunctului (moştenitorii rezervatari), chiar împotriva voinţei dispunătorului. Testatorul nu poate dispune prin liberalităţi decât de o parte din moştenire, numită cotitate disponibilă. Cotitatea disponibilă este partea din moştenire asupra căreia defunctul poate dispune liber, atât prin liberalităţi cât şi prin acte cu titlu oneros.

Potrivit art. 475 şi art. 480 C. civ., în principiu, proprietarul poate dispune de bunurile sale în mod liber şi absolut atât prin acte inter vivos, cât şi prin acte mortis causa. Această libertate a proprietarului nu poate însă, nelimitată. Prin excepţie, dreptul proprietarului de a dispune liber de bunurile sale prin liberalităţi este îngrădit2 de lege, în privinţa rezervei succesorale şi a cotităţii disponibile (art. 841-855 C. civ. şi art. 1 şi 2 din Legea nr. 319/1944)3. Astfel, în vederea protejării unor apropiaţi ai defunctului, (din categoria moştenitorilor rezervatari), împotriva liberalităţilor excesive ale celui ce lasă moştenirea, legiuitorul a stabilit imperativ că o parte din moştenire (rezerva succesorală), li se cuvine împotriva voinţei testatorului.

Când există numai moştenitori legali nerezervatari, testatorul poate dispune de bunurile moştenirii, după cum doreşte, fără limite, atât prin acte cu titlu oneros, cât şi gratuit. În consecinţă, când există moştenitori rezervatari, iar defunctul a dispus de bunurile sale prin donaţii şi/sau testament, masa succesorală se împarte în două părţi: rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă. Cotitatea disponibilă se obţine prin scăderea din masa succesorală a rezervei. De menţionat că titularul patrimoniului succesoral poate dispune în timpul vieţii liber şi neîngrădit de averea sa.

1 Apreciem că numai fideicomisul fără obligaţie este o liberalitate valabilă, celelalte două fiind numai varietăţi de substituţii fideicomisare. Pentru amănunte, a se vedea: C. Hamangiu

I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1089-1095; E. Safta-Romano, op. cit., p. 300; Fr. Deak, op. cit., p. 329-331.

2 Rezerva succesorală limitează dreptul de dispoziţie la liberalităţi numai relativ, nefiind sustrasă actelor dezinteresate, cum ar fi, de pildă, împrumutul de folosinţă, împrumutul fără dobândă, mandatul gratuit şi a fortiori, nici actelor cu titlu oneros.

3 Facem precizarea că legea îngrădeşte numai dreptul de dispoziţie al titularului dreptului de proprietate asupra liberalităţilor şi nu dreptul de dispoziţie asupra actelor cu titlu oneros.


227

Astfel el poate, în principiu, prin acte inter vivos, să-şi înstrăineze toată averea (întrucât nimeni nu este obligat să lase o moştenire).

Caracterele juridice ale rezervei succesorale. Rezerva succesorală are două caractere juridice: a) este o parte a moştenirii, şi b) este lovită de indisponibilitate.

A) Rezerva este o parte a moştenirii, şi anume aceea pe care legea o deferă, în mod imperativ, moştenitorilor rezervatari, împotriva voinţei defunctului. Dreptul la rezervă este un drept propriu, nenăscut la data deschiderii moştenirii, şi nu un drept dobândit de la defunct pe cale succesorală1. Altfel, toate actele defunctului ar fi opozabile moştenitorului rezervatar, inclusiv cele prin care se aduce atingere rezervei şi deci ocrotirea legală a rezervatari lor nu ar mai putea fi eficientă. Rezerva nu este o parte din moştenirea pe care defunctul o lasă efectiv, ci o porţiune din moştenirea pe care acesta ar fi lăsat-o dacă nu ar făcut donaţii.

Din caracteristica rezervei de parte a moştenirii rezultă următoarele consecinţe juridice:

a) Rezerva poate fi pretinsă numai de către moştenitorii care au vocaţie şi care vin efectiv la moştenire. Astfel, vin efectiv la moştenire numai persoanele care fac parte din clasa de moştenitori sau grupul de rudenie cu vocaţie succesorală utilă (concretă), au capacitate succesorală, nu sunt nedemne şi nici nu au renunţat la moştenire2;

b) Acceptarea sau renunţarea la rezervă a eventualilor moştenitorii rezervatari făcută înainte de deschiderea moştenirii este nulă absolut (acte asupra unei succesiuni viitoare);

c) Când există o pluralitate de moştenitori rezervatari, rezerva succesorală este colectivă, global (şi nu individual). De exemplu, rezerva succesorală este de 3/4 din moştenire, dacă defunctul a lăsat 3 copii. Excepţie face rezerva soţului supravieţuitor, căruia i se atribuie în mod individual, chiar dacă vine la moştenire în concurs şi împreună cu alţi moştenitori rezervatari. De menţionat că rezerva se calculează în raport de numărul moştenitorilor rezervatari care vin efectiv la moştenire;

d) Moştenitorii rezervatari au dreptul la rezerva legală în natură, (nu

1 A se vedea: St. Cărpenaru, op. cit., p. 466; Fr. Deak, op. cit., p. 338 2 De exemplu, „părinţii defunctului nu au dreptul la rezervă în prezenţa descendenţilor

pentru că, în acest caz, ei nu au vocaţie succesorală utilă (concretă) întrucât fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali"; a se vedea, R. Popescu, op. cit, p. 56. De asemenea, moştenitorul rezervatar care renunţă la moştenire, pierde şi dreptul asupra rezervei ce i se cuvenea, întrucât devine, prin renunţare, o persoană străină de moştenire; a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 56.


228

sub forma unui echivalent în bani). Dacă prin actele liberale ale titularului s-a încălcat rezerva, aceasta va fi reîntregită, de asemenea, în natură şi nu prin echivalent.

În cazuri de excepţie şi numai în condiţiile expres prevăzute de lege, rezerva va putea fi atribuită sub forma unui echivalent în bani. De exemplu, dacă bunul donat a fost înstrăinat de donatar înainte de deschiderea moştenirii.

B. Rezerva succesorală este indisponibilă. Partea din moştenire care constituie rezerva succesorală este lovită de indisponibilitate (exclusiv după moartea dipunătorului, întrucât în timpul vieţii acesta poate dispune, chiar cu titlu gratuit, de bunurile sale). Indisponibilitatea rezervei succesorale este relativă şi parţială.

Indisponibilitatea este relativă deoarece dreptul de a dispune a celui ce lasă moştenirea este limitat numai în prezenţa moştenitorilor rezervatari şi numai In folosul tor. Numai moştenitorii rezervatari pot invoca atingerea adusă rezervei şi numai ei pot pretinde reîntregirea acesteia.

Indisponibilitatea este parţială sub dublu aspect: a) ea loveşte numai o fracţiune a moştenirii (rezerva succesorală) nu

şi cotitatea disponibilă; b) actele cu titlu oneros săvârşite de titular sunt valabile şi opozabile

moştenitorilor rezervatari (deoarece nu intră în masa succesorală). Astfel, nu toate actele defunctului vor fi raportate la cotitatea disponibilă, ci numai donaţiile şi legatele.

Moştenitorii rezervatari. Potrivit art. 841, 842 şi 843 C. civ. şi art. 1-2 din Legea nr. 319/1944, sunt moştenitori rezervatari:

I. descendenţii defunctului de orice grad; II. ascendenţii privilegiaţi, (tatăl şi mama defunctului); III. soţul supravieţuitor al defunctului. I. Rezerva succesorală a descendenţilor Cuantumul rezervei descendenţilor. Potrivit art. 841 C. civ.

„Liberalităţile fie făcute prin acte între vii, fie făcute prin testament, nu pot trece peste jumătatea bunurilor dispunătorului dacă la moarte-i lasă un copil legitim; peste o a treia parte, dacă lasă doi copii; peste a patra parte, dacă lasă trei sau mai mulţi". Rezultă că legea determină cuantumul


229

rezervei sub forma unei fracţiuni din moştenire, astfel: a) 1/2 din moştenire pentru un copil; b) 2/3 din moştenire pentru doi copii; c) 3/4 din moştenire pentru trei sau mai mulţi copii. În toate cazurile de mai sus, prin moştenire se înţelege masa de

bunuri pe care defunctul ar fi lăsat-o dacă nu ar fi făcut donaţii (şi nu aceea pe care a lăsat-o efectiv).

Descendenţii care culeg rezerva. În accepţiunea art. 842 C. civ. prin „copii" se înţeleg nu numai descendenţii de gradul I, dar şi ceilalţi descendenţi (nepoţi, strănepoţi etc.)1. Potrivit art. 841 C. civ. şi art. 63 C. fam. sunt asimilaţi copiilor atât descendenţii proveniţi din căsătorie, cei din afara căsătoriei, precum şi cei adoptaţi [art. 1 şi art. 21 alin. (2) din O.U.G. nr. 25/1997]. Prin adopţia încheiată după O.U.G. nr. 25/1997 filiaţia dintre copilul adoptat şi părinţii săi naturali încetează (deci el nu va putea cere rezerva din moştenirea părinţilor naturali). În schimb, în cazul adopţiei cu efecte restrânse valabil încheiate înainte de 12 iunie 1997, adoptatul va avea, atât un drept la rezervă faţă de moştenirea lăsată de rudele lui fireşti, cât şi la averea adoptatorilor săi2. Descendenţii pot veni la moştenire, atât în nume propriu, cât şi prin reprezentare, fără consecinţe diferite în planul rezervei succesorale.

În doctrină şi jurisprudenţă s-a pus problema: dacă la stabilirea rezervei se iau în considerare numai descendenţii care vin efectiv la moştenire sau şi cei care sunt străini de aceasta deoarece sunt renunţători sau nedemni? Opinia dominantă este că la calculul întinderii rezervei descendenţilor se au în vedere numai descendenţii care vin efectiv la moştenire (cu excluderea celor renunţători sau nedemni). În sprijinul soluţiei de mai sus, s-a argumentat că prin termenul de „copil lăsat" (art. 841 C. civ.) legea a înţeles copilul lăsat ca moştenitor, copilul ce vine efectiv la moştenire şi nu descendenţii nedemni şi renunţători care sunt consideraţi retroactiv ca fiind străini de moştenire3.

Calculul rezervei în cazul în care vin la moştenire alţi descendenţi decât cei de gradul I. În acest caz se disting două situaţii, după cum

1 Conform art. 842 C. civ. „Sunt cuprinşi în articolul precedent sub nume de copii, descendenţii de orice grad".

2 Adoptatul cu efecte restrânse nu va putea însă pretinde dreptul la rezervă faţă de averea lăsată de ascendenţii adoptatorilor săi, cu care nu are legături de rudenie

3 A se vedea: C. Stătescu, op. cit., p. 198; St. Cărpenaru, op. cit., p. 467; Fr. Deak, op. cit., p. 345; D. Macovei, op. cit., p. 117; D. Chirică, op. cit., p. 156; Pentru opinie contrară, a se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 330-332


230

descendenţii de gradul al II-lea (şi următoarele grade) vor veni la moştenire prin reprezentare sau în nume propriu

Atunci când descendenţii de gradul II, III etc, vin la moştenire prin reprezentare, rezerva se va calcula după numărul tulpinilor (date de numărul descendenţilor de gradul I) şi nu după numărul descendenţilor care vin la moştenire.

Soluţia de mai sus se impune întrucât în cazul reprezentării succesorale, reprezentanţii urcă în gradul, locul şi drepturile reprezentatului lor pentru a culege partea de moştenire care s-ar fi cuvenit acestuia. De exemplu, dacă defunctul a lăsat un fiu A şi doi nepoţi, C şi E copii ai lui B (alt fiu predecedat al defunctului), rezerva va fi de 2/3 din moştenire, socotită după numărul celor două tulpini lăsate de fii defunctului (şi nu de 3/4 din moştenire, socotită după numărul descendenţilor în viaţă A, C şi E).

Atunci când descendenţii de gradul II, III etc., vin ia moştenire în nume propriu1 problema stabilirii rezervei este controversată. În mod firesc ar trebui ca rezerva să se calculeze după numărul descendenţilor în viaţă (pe capete). Totuşi doctrina2 şi practica judecătorească au admis că şi în acest caz rezerva se va calcula tot după numărul tulpinilor date de numărul descendenţilor de gradul I şi nu pe capete. Soluţia are avantajul că nu permite descendenţilor de gradul I să renunţe la moştenire pentru a mări rezerva descendenţilor de grade mai îndepărtate (când numărul lor ar fi mai mare)3. De exemplu, dacă defunctul ar fi lăsat doi fii (A şi B) şi trei nepoţi (C, D şi E), cei doi fii ar putea renunţa la moştenire pentru ca rezerva celor trei fii ai lor (nepoţii defunctului C, D şi E) să fie de 3/4 din moştenire (şi nu de 2/3 calculată după numărul fiilor renunţători). În astfel de situaţii de mai sus, dacă cuantumul rezervei ar fi lăsat la latitudinea moştenitorilor rezervatari s-ar aduce prejudiciu cotităţii disponibile ordinare (şi implicit dreptului de dispoziţie al defunctului prin acte juridice mortis causa).

1 Descendenţii de gradul II, III etc. pot veni la moştenire în nume propriu dacă descendentul sau descendenţii de gradul I sunt nedemni sau renunţători.

2 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 332; C. Stătescu, op. cit., p. 198; St. Cărpenaru, op. cit., p. 468; Fr. Deak, op. cit., p. 347.

3 În doctrină sunt şi opinii care nu împărtăşesc punctul de vedere având ca argument faptul că din nici un text de lege sau principiu de drept nu se poate deduce această soluţie; „nimic nu împiedică pe ascendentul de gradul întâi să renunţe la moştenire, căci conform art. 686 nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine, chiar dacă ar avea drept consecinţă sporirea rezervei succesorale"; a se vedea, D. Chirică, op. cit., p. 158.


231

II. Rezerva succesorală a ascendenţilor privilegiaţi În categoria ascendenţilor privilegiaţi intră tatăl şi mama

defunctului, indiferent dacă acesta s-a născut din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie, fără a deosebi dacă a fost făcută cu efecte depline sau restrânse (situaţie aplicabilă adopţiilor efectuate până la apariţia OUG nr. 25/1997).

Ascendenţii privilegiaţi fac parte din clasa a II-a de moştenitori legali, alături de colaterali privilegiaţi. Dintre aceştia numai ascendenţii privilegiaţi (părinţii defunctului) sunt moştenitori rezervatari. Conform dispoziţiilor art. 843 C. civ., modificat prin Legea nr.134/1947, rezerva părinţilor este de 1/2 din moştenire, dacă defunctul lasă „tată şi mamă", şi de 1/4 din moştenire, dacă lasă „numai pe unul dintre părinţi".

Ce se va întâmpla dacă defunctul a fost adoptat cu efecte restrânse, situaţie în care pot veni la moştenire atât părinţii adoptatori cât şi părinţii săi fireşti (adoptatul cu efecte restrânse putând avea trei sau chiar patru părinţi)? Răspunzând la întrebare, rezerva părinţilor va fi:

- de 1/4 din moştenire, dacă la moştenire vine un singur părinte, (indiferent că acesta este adoptator sau părinte firesc);

- de 1/2 din moştenire, dacă la moştenire vin 2, 3 sau 4 părinţi (adoptatori şi părinţi fireşti).

De menţionat, că rezerva cuvenită mai multor părinţi se atribuie colectiv şi se împarte în mod egal.

În literatura de specialitate s-a pus problema ce se întâmplă dacă defunctul are doi părinţi In viaţă, dar unul dintre aceştia este nedemn sau renunţător: rezerva este de 1/2 sau de 1/4? În această situaţie împărtăşim opinia celor care consideră că rezerva va fi de 1/4 întrucât renunţătorul sau nedemnul este străin de moştenire (art. 696 C. civ.), iar sensul sintagmei „părinţi lăsaţi" (art. 843 C. civ.) „este acela de părinţi chemaţi efectiv la moştenire, iar nu acela de părinţi rămaşi în viaţă" (s.n)1.

III. Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor Cuantumul rezervei soţului supravieţuitor. Soţul supravieţuitor a

dobândit calitatea de moştenitor rezervatar prin art. 2 din Legea nr. 319/1944. Potrivit legii, rezerva soţului supravieţuitor este de 1/2 din cota

1 A se vedea: D. Chirică, op. cit., p, 159; Fr. Deak, op. cit., p. 349. Pentru opinie contrară a

se vedea M, Eliescu, op. cit., p. 334


232

succesorală care i se cuvine în calitate de moştenitor legal. Cota-parte din moştenire cuvenită soţului supravieţuitor diferă însă,

în funcţie de clasa de moştenitori cu care el vine în concurs, astfel, că şi întinderea rezervei va fi diferită în funcţie de clasa de moştenitori cu care vine la moştenire. Deci, rezerva soţului supravieţuitor va fi:

a) 1/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori legali); deci 1/2 din 1/4=1/8. De menţionat că numărul descendenţilor şi gradul de rudenie a acestora cu defunctul (copii, nepoţi, strănepoţi etc.) nu afectează cuantumul rezervei;

b) 1/6 din moştenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de număr cât şi cu colateralii privilegiaţi, deci 1/2 din 1/3=1/6;

c) 1/4 din moştenire, dacă vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, deci 1/2 din 1/2=1/4;

d) 3/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a) sau colateralii ordinari (clasa a IV-a), deci 1/2 din 3/4;

e) 1/2 din moştenire, în lipsa rudelor din cele patru clase de moştenitori legali, deci 1/2 din întreg.

De menţionat că soţul supravieţuitor este rezervatar numai în privinţa dreptului de moştenire legală prevăzut de art. 1 din Legea nr. 319/1944 (nu şi în privinţa dreptului special asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice, asupra darurilor de nuntă, precum şi a dreptului de abitaţie).

În contextul de mai sus rezerva se va calcula prin raportare la valoarea integrală a moştenirii, deci incluzându-se şi valoarea mobilierului casnic şi a darurilor de nuntă1. De exemplu, masa succesorală la moartea unui soţ este de 100 milioane lei şi se compune dintr-o casă în valoare de 80 milioane lei şi bunuri aparţinând gospodăriei casnice în valoare de 20 milioane lei. Dacă defunctul a lăsat prin testament toată averea unei terţe persoane, soţul supravieţuitor are dreptul fa rezerva de 1/2 din moştenire, care se va calcula prin raportare la valoarea integrală a moştenirii (şi nu la valoarea de 80 milioane rămasă prin scăderea valorii bunurilor aparţinând gospodăriei casnice - faţă de care soţul supravieţuitor nu este rezervatar).

Caracteristici ale rezervei soţului supravieţuitor. Caracterele

1 A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 338; C. Stătescu, op. cit., p. 200; St. Cărpenaru, op. cit., p. 470; Fr. Deak, op. cit., p. 351; D. Chirică, op. cit., p. 161.


233

juridice ale rezervei soţului supravieţuitor prezintă următoarele particularităţi:

a) rezerva soţului supravieţuitor nu are caracter colectiv, ci se atribuie individual, calculându-se distinct, chiar dacă sunt mai mulţi moştenitori rezervatari;

b) rezerva soţului supravieţuitor nu este o fracţiune din moştenire, ci o fracţiune calculată din cota care i se cuvine ca moştenitor legal;

c) rezerva soţului supravieţuitor este o cotă fixă (1/2) dintr-o cotă variabilă (cota de moştenire legală a soţului supravieţuitor); rezerva variază în funcţie de clasa de moştenitori cu care vine în concurs, indiferent dacă aceştia sunt rezervatari sau nu.

Imputarea rezervei soţului supravieţuitor. Calculul rezervei soţului supravieţuitor nu ridică probleme când acesta vine singur la moştenire sau împreună cu alţi moştenitori legali (dar nerezervatari). Când însă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs cu alţi moştenitori rezervatari se pune întrebarea: rezerva sa se va imputa (se va deduce) din cotitatea disponibilă sau/şi din rezerva celorlalţi moştenitori rezervatari?

Rezerva soţului supravieţuitor se va imputa exclusiv asupra cotităţii disponibile, micşorând-o şi nu asupra rezervei descendenţilor sau părinţilor (care rămâne neatinsă)1. De exemplu, dacă defunctul a lăsat o avere de 100 milioane lei şi trei copii A, B, C, soţul supravieţuitor şi un legatar universal, rezerva copiilor va fi de 3/4 din moştenire, adică 75 milioane lei, iar restul de 25 milioane lei reprezintă cotitatea disponibilă. Din aceasta se deduce rezerva soţului supravieţuitor de 1/8 din moştenirea de 100 milioane lei (adică 12,5 milioane lei). În concluzie, moştenirea se va împărţi astfel: 75 milioane lei copiii, 12,5 milioane lei soţul supravieţuitor şi 12,5 milioane lei legatarului universal.

Cotitatea disponibila specială a soţului supravieţuitor în concurs cu copiii dintr-o căsătorie anterioara a defunctului. Domeniul de aplicare a art. 939 C. civ. Potrivit art. 939 C. civ. „Bărbatul sau femeia care, având copil dintr-un alt maritagiu, va trece în al doilea sau subsecvent maritagiu, nu va putea dărui soţului din urmă decât o parte egală cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puţin, şi fără ca, nici într-un caz, donaţiunea să treacă peste cuartul bunurilor". Deşi textul de lege se referă la „copiii dintr-un alt maritagiu", deci la copii dintr-o altă căsătorie,

1 A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 338; C. Stătescu, op, cit., p. 200-201; St. Cărpenaru,

op. cit., p. 470; D. Macovei, op. cit., p. 120.


234

este unanim admis1 că art. 939 se aplică şi copiilor din afara căsătoriei, cât şi celor adoptaţi (atât cu efecte restrânse, cât şi cu efecte depline), cu singura condiţie ca, în acest din urmă caz, adopţia să fi fost încuviinţată anterior încheierii căsătoriei adoptatorului.

Pentru a se prevala de dispoziţiile art. 939 C. civ., copiii dintr-o altă căsătorie trebuie să existe la data deschiderii succesiunii şi să nu fie nedemni sau renunţători întrucât textul de lege ocroteşte pe acei copii care vor şi pot să vină la moştenire. Prin copii trebuie să înţelegem atât pe descendenţii de gradul I, cat şi pe descendenţii de gradul II şi III etc.(în acest din urmă caz însă, întinderea rezervei se va stabili, în funcţie de numărul tulpinilor din care coboară descendenţii de gradul II, III etc). În consecinţă, dacă există descendenţi dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, soţul din ultima căsătorie nu poate fi gratificat de către cel care lasă moştenirea în limitele cotităţii disponibile ordinare, ci numai în limitele unei cotităţi disponibile speciale, care are un maximum variabil (partea copilului care a luat mai puţin) şi, în acelaşi timp, un maxim fix (un sfert din moştenire)2.

Corelaţia dintre dispoziţiile Codului civil şi prevederile Legii nr. 319/1944. Potrivit Codului civil român moştenitorii legali ai defunctului erau exclusiv rudele apropiate ale defunctului cuprinse în cele patru clase, soţul supravieţuitor nefiind moştenitor regulat şi nici rezervatar. În aceste condiţii soţul supravieţuitor avea o poziţie inferioară la moştenire, în raport cu rudele defunctului. Începând din 1944 Legea nr. 319 a modificat statutul soţului supravieţuitor, desemnându-l moştenitor regulat şi rezervatar ca şi cele mai apropiate rude ale defunctului. În aceste condiţii doctrina şi-a pus întrebarea: dacă nu cumva reglementările Legii nr. 319/1944 au abrogat implicit prevederile art. 939 C. civ.? Acestea în noile condiţii în care soţul supravieţuitor vine la moştenire pe poziţii egale (în principiu) cu rudele defunctului din clasele de moştenitori legali (prevederile art. 939 putând fi interpretate şi ca o discriminare a soţului supravieţuitor venit la moştenire în concurs cu descendenţii dintr-o căsătorie anterioară, faţă de alte situaţii).

1 Codul familiei din 1954 asimilează situaţia copiilor născuţi din afara căsătoriei cu a

copiilor din căsătorie; a se vedea; M. Eliescu, op, cit., p. 340; C. Stătescu, op. cit., p. 201-202; St. Cărpenaru, op. cit., p. 471.

2 Dispoziţiile art. 939 C. civ. (defavorabile soţului supravieţuitor), urmăresc să ocrotească dreptul la moştenire al copiilor dintr-o căsătorie anterioară „împotriva influenţelor şi presiunilor pe care soţul din ultima căsătorie ar putea să le exercite asupra părintelui care s-a recăsătorit, determinându-l pe acesta din urmă să-i facă liberalităţi în detrimentul copiilor", a se vedea, R. Popescu, op. cit., p. 65.


235

Fără a intra în amănunte, ne raliem opiniei majoritare, potrivit căreia prevederile art. 939 C. civ. sunt în vigoare, arătând totodată că raţiunea pentru care el a fost instituit, aceea de a ocroti interesele descendenţilor defunctului dintr-o căsătorie anterioară împotriva liberalităţilor excesive pe care defunctul le-ar fi putut face în favoarea soţului din ultima căsătorie, subzistă şi în prezent.

Determinarea cuantumului cotităţii disponibile speciale şi a cotelor ce revin soţului gratificat. Problema cea mai dificilă pusă în faţa doctrinei şi a jurisprudenţei a constituit-o modalitatea de calcul a cotităţii disponibile speciale, în condiţiile în care dispoziţiile art. 939 C, civ. au rămas în vigoare (şi ele). Anterior, în absenţa Legii nr. 319/1944, calculul cotităţii disponibile speciale a soţului supravieţuitor venit la moştenire în concurs cu descendenţii defunctului dintr-o căsătorie anterioară se făcea simplu: la numărul tuturor copiilor defunctului care veneau efectiv la moştenire, se adăuga o unitate (soţul supravieţuitor), iar moştenirea se împărţea la numărul obţinut, rezultatul fiind cotitatea disponibilă specială ţin limitele căreia soţul putea fi gratificat inter vivos sau mortis causa). După intrarea in vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 319/1944 s-a pus problema dacă soţul supravieţuitor din cea de a doua căsătorie ar putea să cumuleze partea sa succesorală legală cu liberalităţile făcute lui de soţul decedat în limitele cotităţii disponibile speciale prevăzute de art. 939 C. civ.? Altfel spus, dacă partea succesorală a soţului supravieţuitor de 1/4 (în concurs cu descendenţii defunctului) se va imputa asupra cotităţii disponibile speciale sau asupra cotităţii disponibile ordinare?

A. în acest sens, unii autori, dar şi practica judecătorească s-au pronunţat pentru ca partea succesorală legală a soţului supravieţuitor din a doua căsătorie să se poată cumula cu liberalităţile făcute lui (în limitele cotităţii disponibile speciale), cu condiţia ca acestea împreună să nu depăşească cotitatea disponibilă ordinară1. În acest context, dacă soţul supravieţuitor a fost instituit legatar universal şi vine la moştenire în concurs cu un copil dintr-o căsătorie anterioară va avea dreptul la 1/4 din succesiune, la care se va adăuga încă 1/4 din masa succesorală {ca parte succesorală când vine în concurs cu clasa I), deci în total 1/2 din moştenire. Astfel, copilul din căsătoria anterioară va primi 1/2 din moştenire (reprezentând rezerva succesorală).

1 Această soluţie este justificată prin aceea că scopul cotităţii disponibile speciale este de a

limita liberalităţile făcute soţului supravieţuitor în vederea protejării copiilor din prima căsătorie; a se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 348-349; C. Stătescu, op. cit., p. 203; St. Cărpenaru, op. cit., p. 472-473; TS, S. civ. Dec. nr. 15/1972, în CD. 1972, p. 142.


236

B. într-o altă opinie, pe care o considerăm cea mai solid argumentată ştiinţific1, calculul se va face în felul următor.

a). Mai întâi se deduce rezerva soţului supravieţuitor raportată ta întreaga moştenire, cât şi a descendenţilor, stabilindu-se cotitatea disponibilă ordinară;

b) Apoi din cotitatea disponibilă ordinară se deduce cotitatea disponibilă specială, în conformitatea cu dispoziţiile art. 939 C. civ. (aceasta trebuie să respecte două limite: să nu fie mai mare decât partea copilului care a luat mai puţin şi să nu depăşească 1/4 din moştenire);

c) Diferenţa rămasă dintre cotitatea disponibilă ordinară şi cea specială urmează să fie împărţită între copii şi soţul supravieţuitor, potrivit regulilor moştenirii legale, adică 1/4 soţul supravieţuitor şi 1/4 copii (dacă defunctul nu a dispus personal de diferenţa dintre cotitatea disponibilă specială şi cotitatea disponibilă ordinară).

În condiţiile speţei anterioare, moştenirea se va împărţi astfel: a) Rezerva soţului supravieţuitor va fi de 1/8, iar rezerva copilului de

7/16 (1/2 din 7/8), deci rezervele cumulate vor fi de 1/8 plus 7/16 = 9/16. Scăzând rezervele cumulate din masa succesorală se va obţine cotitatea disponibilă ordinară care este de 7/16 (1 minus 9/16);

b) Din cotitatea disponibilă ordinară soţul supravieţuitor va putea primi numai 1/4 din moştenire (deci mai puţin decât toată cotitatea disponibilă ordinară de 7/16);

c) Diferenţa dintre 7/16 şi 1/4 (3/16 din moştenire) urmând să se împartă intre copil şi soţul supravieţuitor potrivit art. 1 din Legea nr. 319/1944. Astfel, soţul va primi i/4 din 3/16 (adică 3/64), iar copilul 3/4 din 3/16 (adică 9/64).

În concluzie, soţul supravieţuitor va cumula: 1/8 rezerva succesorală, 1/4 cotitatea disponibilă specială şi 3/64 diferenţa cuvenită din restul de 3/16, deci in total 27/64 din moştenire. Copilul din căsătoria anterioară va cumula 7/16 rezerva succesorală şi 9/64 diferenţa cuvenită din restul de 3/16, deci în total 37/64 din moştenire2.

În ceea ce priveşte raportul dintre cotitatea disponibilă specială şi cotitatea disponibilă ordinară, precizăm că acestea nu se cumulează. Cu alte cuvinte, defunctul care a lăsat copii dintr-o altă căsătorie nu a putut, pe de o parte, să facă liberalităţi soţului supravieţuitor în limitele cotităţii

1 A se vedea Fr. Deak. op. cit., p. 362-364. 2 Pentru amănunte, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 362-364; D. Chirică, op. cit., . 166-172.


237

speciale disponibile, iar pe de altă parte să facă liberalităţi unor terţi în limitele cotităţii disponibile ordinare (deoarece s-ar încălca rezerva copiilor defunctului). În consecinţă, în toate cazurile cotitatea disponibilă specială este mai mică decât cotitatea disponibilă ordinară şi se impută asupra celei din urmă. În nici un caz liberalităţile făcute soţului supravieţuitor nu pot depăşi cotitatea disponibilă specială.

Liberalităţile care intra sub incidenţa art. 939 C. civ. Stabilirea liberalităţilor care sunt supuse prevederilor art. 939 C. civ. s-a impus datorită textului de lege care se referă la „dăruire", ceea ce s-ar putea înţelege că acesta priveşte numai donaţiile. În literatura juridică s-a admis însă, că art. 939 C. civ. vizează şi legatele, întrucât sunt vizate toate liberalităţile care ar putea fi rodul influenţei şi presiunilor exercitate de soţul din căsătoria subsecventă asupra celui ce lasă moştenirea (pentru a-l determina să-i facă liberalităţi în detrimentul copiilor dintr-o altă căsătorie). În consecinţă, liberalităţile supuse prevederilor art. 939 C. civ. sunt;

a) donaţiile făcute, în timpul căsătoriei, soţului din a doua sau subsecventă căsătorie;

b) donaţiile făcute, anterior căsătoriei, soţului din ultima căsătorie (dacă au fost făcute în vederea căsătoriei);

c) legatele în folosul soţului din ultima căsătorie indiferent de data testamentului.

Determinarea masei succesorale. Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile. Înainte de a calcula rezerva şi cotitatea disponibilă este necesar să se determine masa succesorală, care constituie masa de calcul la care se raportează drepturile moştenitorilor rezervatari. Masa de calcul se determină nu numai în raport de bunurile existente (efective) în patrimoniul defunctului la data deschiderii moştenirii, ci şi în funcţie de liberalităţile inter vivos făcute de acesta. Astfel, patrimoniului succesoral al defunctului urmează să fie întregit fictiv, aşa cum ar fi arătat el. dacă cel care lasă moştenirea nu ar fi făcut liberalităţi (donaţii şi legate)1.

Conform art. 849 C. civ. pentru determinarea masei de calcul se vor efectua, succesiv trei operaţii:

1) stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii moştenirii;

1 Precizăm că instituţia juridică a rezervei succesorale fi ocroteşte pe moştenitorul rezervatar nu numai împotriva legatelor, dar şi împotriva donaţiilor (când depăşesc limitele disponibilului).


238

2) scăderea pasivului succesoral din activul brut, pentru a obţine activul net al moştenirii;

3) reunirea fictivă (pentru calcul), la acest activ net, a valorii donaţiilor făcute în timpul vieţii de către cel care lasă moştenirea.

1) Stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii. În această, primă etapă se identifică toate bunurile existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii: bunuri mobile, imobile, drepturi de creanţă etc., pentru obţinerea activului brut. Sunt cuprinse de asemenea şi bunurile care constituie obiectul unor legate, întrucât acestea se află în patrimoniul succesoral.

În schimb, nu se vor cuprinde în valoarea bunurilor existente la data deschiderii moştenirii:

a) bunurile lipsite de valoare patrimonială (de exemplu, fotografii de familie, diplome, etc.).

b) drepturile care s-au stins la moartea titularului (de exemplu, o creanţă de întreţinere, de rentă viageră, etc.);

c) bunurile care nu au făcut parte din patrimoniul defunctului (de exemplu, fructele naturale percepute după dala deschiderii succesiunii, fructele civile şi naturale ajunse la scadenţă ori indemnizaţia de asigurare plătită de asigurător terţului beneficiar al asigurării de persoane1).

Conform art. 849 C. civ. evaluarea bunurilor se face la momentul deschiderii succesiunii.

2). Obţinerea activul net al moştenirii. În cea de a doua etapă a constituirii masei succesorale se obţine activul net al moştenirii, prin scăderea pasivului succesoral din valoarea bunurilor existente. Activul net trebuie individualizat întrucât rezerva succesorală (dar şi cel al legatarului) este o parte din activul net ai moştenirii şi nu din activul brut. Practic, vor fi scăzute din valoarea moştenirii toate obligaţiile existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii2.

Conform art. 849 C. civ. pasivul ar urma să fie scăzut numai după reunirea fictivă la valoarea bunurilor existente a valorii donaţiilor. În

1 Potrivit art. 32 din Legea nr. 136/1995, dacă nu a fost desemnat un terţ beneficiar si

indemnizaţia se plăteşte moştenitorilor, dreptul la indemnizaţie face parte din patrimoniul succesoral; a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 368.

2 Excepţie fac obligaţiile care se sting prin moartea defunctului (de exemplu, pensia de întreţinere datorată de defunct, obligaţiile civile imperfecte, obligaţiile morale etc.).


239

literatura de specialitate şi în practica judecătorească se consideră că mai întâi se scade pasivul succesoral şi după aceea are loc reunirea fictivă a valorii donaţiilor la valoarea bunurilor existente.

Precizăm că ordinea operaţiilor nu are însă nici o importanţă în cazul în care moştenirea este solvabilă. În schimb dacă moştenirea este insolvabilă (valoarea pasivului este mai mare decât valoarea activului), ordinea operaţiilor are mare importanţă. De exemplu, defunctul a lăsat bunuri în valoare de 50 milioane lei şi datorii în valoare de 100 milioane lei, iar în timpul vieţii a făcut o donaţie de 50 milioane lei, urmând ca la moştenirea sa să fie chemat un descendent:

a) în ipoteza în care se va urma ordinea indicată de Codul civil ar trebui ca la activul brut de 50 milioane lei să reunim fictiv donaţia de 50 milioane lei şi după aceea să scădem pasivul succesoral de 100 milioane lei, obţinând astfel o masă de calcul de 0 lei. După cum se observă, aplicarea ordinii stabilite de art. 849 C. civ. duce la diminuarea cotităţii disponibile până la epuizare. În acelaşi timp, rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă s-ar reduce în mod excesiv, în detrimentul moştenitorului rezervatar şi al donatarului;

b) Respectând ordinea impusă de doctrină şi practica judecătorească mai întâi, din activul brut de 50 milioane lei se scade pasivul de 100 milioane lei, rezultatul fiind 0 (deficitul de 50 milioane lei rămânând în sarcina creditorilor1). Apoi, la activul net al moştenirii (0) se va reuni fictiv valoarea donaţiei de 50 milioane lei şi se va obţine o masă de calcul de 50 milioane lei. Întrucât rezerva copilului este de 1/2 din moştenire adică 25 milioane lei, înseamnă că donatarul va restitui2 la masa succesorală 25 milioane iei iar restul de 25 milioane lei îi va rămâne lui în limitele cotităţii disponibile.

3) Reunirea fictivă la activul net, a donaţiilor făcute de titularul moştenirii. Moştenitorii rezervatari sunt apăraţi nu numai împotriva dispoziţiilor testamentare ale defunctului, dar şi împotriva liberalităţilor inter vivos ale acestuia. Reunirea valorii bunurilor donate nu este efectivă, fiind numai fictivă, doar pentru calcul.

Sunt supuse reuniunii fictive toate donaţiile făcute de defunct indiferent de forma de realizare; act autentic, donaţii deghizate, donaţii

1 Creditorii nu se pot plânge pentru că sunt în culpă: fie au contractat ou un debitor insolvabil, fie au contractat cu un debitor solvabil, dar au fost inactivi şi nu au atacat actele frauduloase, făcute în detrimentul lor. De asemenea, creditorii nu pot urmări bunul donat pentru că nu face parte din patrimoniul defunctului; a se vedea R. Popescu, op. cit., p, 72.

2 Prin mecanismul instituţiei reducţiunii liberalităţilor excesive.


240

indirecte sau daruri manuale. Potrivit art. 759 C. civ. nu vor face obiectul reunirii fictive la masa de calcul actele defunctului care nu au caracterul unor liberalităţi, ci reprezintă cheltuieli obişnuite sau îndeplinirea unei obligaţii, cum ar fi: darurile obişnuite, cheltuielile de hrană, întreţinere, învăţătură, făcute în folosul descendenţilor sau al soţului, cheltuielile de nuntă etc. De asemenea bunurile înstrăinate prin acte cu titlu oneros nu intră în calculul rezervei, (excepţie făcând situaţia în care moştenitorii rezervatari dovedesc că un asemenea act deghizează o donaţie1).

Conform art. 849 C. civ., donaţiile cuprinse în operaţia de reunire fictivă se evaluează după starea bunurilor din momentul donaţiunii şi valoarea lor din momentul deschiderii moştenirii. Astfel, bunurile donate se vor evalua după valoarea pe care o au la moartea celui ce lasă moştenirea, ca şi când ar li rămas în patrimoniul acestuia, fără a se ţine seama de sporul sau de scăderea de valoare datorate faptului donatarului, ci numai de acele modificări ale valorii ce ar fi intervenit chiar dacă bunurile nu ar fi ieşit din patrimoniul celui ce a făcut donaţia. De exemplu, dacă un imobil donat valora 100 milioane lei şi ulterior, datorită creşterii preţului imobilelor el va valora 200 milioane lei, imobilul va fi preţuit la 200 milioane lei pentru că o asemenea creştere s-ar fi înregistrat şi dacă bunul ar fi rămas în patrimoniul defunctului. Dacă, dimpotrivă, imobilul valora la data donaţiei 100 milioane lei şi la data deschiderii succesiunii valorează 200 milioane lei datorită îmbunătăţirilor aduse de donatar, imobilul se va evalua pentru operaţia de reunire fictivă a donaţiilor la 100 milioane lei.

Reducţiunea liberalităţilor excesive Noţiune. În cazul în care defunctul a dispus prin testament peste

limita cotităţii disponibile, dreptul la rezervă al moştenitorilor este afectat. Sancţiunea care se aplică în cazul în care liberalităţile făcute de cel ce lasă moştenirea aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari este reducţiunea. Acţiunea prin care moştenitorii rezervatari vor putea solicita reducerea liberalităţilor este acţiunea în reducţiune. Reducţiunea poate fi cerută numai de către „erezii rezervatari, de erezii acestora sau de cei care

1 Dovada deghizării este foarte greu de tăcut (deşi se poate face prin orice mijloc de probă), fapt pentru care art. 845 C. civ., stabileşte (în favoarea moştenitorilor rezervatari) o prezumţie de gratuitate în privinţa unor acte în aparenţă cu titlu oneros. Art. 845 C. civ. prezumă de asemenea că actele prin care cel care lasă moştenirea a înstrăinat anumite bunuri unui succesibil în linie dreaptă în schimbul unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, sunt donaţii şi, trebuiesc adăugate la activul net; a se vedea St. Cărpenaru. op. cit., p. 476; TS, S. civ., Dec. nr. 3217/1971, în Revista Română de Drept nr. 9/1972, p. 169.


241

înfăţişează drepturile lor" (art. 848 C. civ). Dreptul de a pretinde reducţiunea ia naştere o dată cu rezerva, (deci

la data deschiderii succesiunii). Acesta este un drept propriu, personal ai moştenitorului rezervatar şi nu dobândit pe cale succesorală de la defunct, împrejurare ce face ca liberalităţile consimţite de către defunct, prin care se încalcă rezerva, să nu fie opozabile rezervatarului1.

Având în vedere că acţiunea în reducţiune este patrimonială şi se transmite pe cale succesorală, legiuitorul a dat şi succesorilor moştenitorilor rezervatari dreptul de a o intenta. Potrivit art. 974 C. civ. pot de asemenea intenta acţiunea în reducţiune creditorii moştenitorilor rezervatari pe calea acţiunii oblice, întrucât dreptul de a cere reducţiunea nu este strâns legat de persoana moştenitorului rezervatar, ci are un caracter patrimonial2.

De menţionat că donatarii şi legatarii defunctului nu pot beneficia de reducţiune (reductiunea operând împotriva acestora).

Căile procedurale de exercitare a dreptului la reducţiune. Dreptul la reducţiune se poate realiza pe două căi: amiabil (prin bună-învoială) sau pe cale judecătorească.

Procedura extrajudiciară este reglementată de art. 82 din Legea nr. 36/1995 legea notarilor publici şi a activităţii notariale, care prevede că notarul public, cu acordul tuturor moştenitorilor, va reduce liberalităţile excesive până la limita legală. Dacă părţile nu cad de acord litigiul urmează a fi soluţionat pe cale judecătorească (art. 78 din Legea nr. 36/1995).

Titularii dreptului la rezervă au la dispoziţie două căi procedurale, după cum obiectul liberalităţii excesive se află în posesia gratificatului sau în posesia moştenitorilor rezervatari (respectiv acţiunea în reducţiune şi excepţia în reducţiune).

a) Acţiunea în reducţiune va li folosită de moştenitorii rezervatari în cazul în care bunurile ce fac obiectul liberalităţii se află în posesia celui gratificat (de exemplu, în cazul unei donaţii). Acţiunea în reducţiune nu operează de drept, urmând a fi obligatoriu invocată. Acţiunea în reducţiune

1 Moştenitorii legali nerezervatari nu pot invoca acţiunea în reducţiune, pentru lipsa calităţii

procesuale active; a se vedea, R. Popescu, op. cit., p. 76. 2 Dacă moştenitorul rezervatar a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar, creditorii

defunctului nu vor beneficia de reducţiune, deoarece nu-l reprezintă iar, din punctul lor de vedere, bunurile ce-au făcut obiectul donaţiilor sunt definitiv ieşite din patrimoniul defunctului si, deci, neurmăribile.


242

este o acţiune personală patrimonială, fiind supusă prescripţiei de 3 ani, iar termenul de prescripţie începe să curgă de la data deschiderii succesiunii.

Excepţie de la această regulă (momentul începerii termenului) face situaţia în care titularul dreptului la acţiune nu a avut cunoştinţă de existenţa testamentului care i-a lezat rezerva, situaţie în care termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de conţinutul testamentului1.

Menţionăm că acţiunea în reducţiune este divizibilă, ceea ce înseamnă că de ea urmează să beneficieze doar moştenitorul rezervatar care a invocat-o, pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune2.

b) Excepţia în reducţiune poate fi invocată de către moştenitorii rezervatari numai în cazul în care bunul se află în posesia moştenitorului rezervatar (deşi beneficiarul liberalităţii are un drept asupra lui). În acest caz, dacă rezerva succesorală a fost încălcată prin efectuarea de liberalităţi excesive moştenitorii rezervatari se vor putea apăra invocând excepţia în reducţiune. Excepţia în reducţiune, poate fi invocată numai în cadrul termenului general de prescripţie ( potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958). Termenul de prescripţie curge de la data deschiderii succesiunii.

În toate cazurile, dovada depăşirii cotităţii disponibile revine moştenitorilor rezervatari. Ei pot folosi orice mijloc de probă admis de lege.

Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive. Dacă titularul succesiunii a făcut mai multe liberalităţi: donaţii sau legate, care depăşesc cotitatea disponibilă, ele vor fi supuse reducţiunii după o anumită ordine (fiind fără relevanţă dacă de acestea au beneficiat una sau mai multe persoane). Ordinea reducţiunii este dată de regulile consacrate de Codul civil:

a) Potrivit art. 850 alin. (1) C. civ. legatele se reduc înaintea donaţiilor. Regula se justifică prin aceea că legatele sunt ultimele liberalităţi făcute de defunct şi, deci, ele sunt cele care au depăşit cotitatea disponibilă încălcând rezerva (liberalităţile anterioare prezumându-se că s-au făcut în limitele cotităţii disponibile). Dacă donaţiile s-ar reduce înaintea legatelor sau o dată cu ele, ar însemna că testatorul a luat înapoi ceea ce donase, pentru a reface cotitatea disponibilă, urmând ca ulterior să dispună

1 Ase vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 386-387; R. Popescu, op. cit., p. 77. 2 A se vedea: St. Cărpenaru, op. cit., p. 473; TS, S. civ., Dec. nr. 780/1973, în Revista

Română de Drept nr. 1/1974, p. 159.


243

de aceleaşi bunuri pe cale de legat. O asemenea soluţie ar încălca principiul irevocabilităţii donaţiilor1. Regula de mai sus are caracter imperativ şi deci, orice clauză contrară este nula;

b) Potrivit art. 852 C. civ., legatele se reduc toate deodată şi proporţional, întrucât toate liberalităţile mortis causa îşi produc efecte numai după deschiderea moştenirii. Regula are numai un caracter dispozitiv (nu imperativ), întemeindu-se pe prezumţia că defunctul a dorit să stabilească o anumită ordine în reducţiunea legatelor. Ordinea poate fi stipulată în mod expres sau poate fi implicită;

c) Potrivit art. 850 alin. (2) C. civ. donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă. Se prezumă că ultima sau ultimele donaţii au depăşit această cotitate, încălcând rezerva (cele mai vechi făcându-se din cotitatea disponibilă). Dacă donaţiile au aceeaşi dată, ele se reduc proporţional. Dispoziţiile art. 850 alin. (2) C. civ. au caracter imperativ, ceea ce însemnă că defunctul nu poate prestabili o altă ordine a reducţiunii.

Efectele reducţiunii. După cum reducţiunea se referă, fie la legate sau exheredări, fie la donaţii, efectele reducţiunii se realizează diferit:

a) în cazul legatelor, reducţiunea are ca efect ineficacitatea totală sau parţială, după cum legatul depăşeşte cotitatea disponibilă în întregul său, ori numai în parte. Ineficacitatea intervine şi dacă s-a produs exheredarea directă a unui moştenitor rezervatar;

b) în cazul donaţiilor, reducţiunea are ca efect desfiinţarea lor în măsura necesară întregirii rezervei.

După cum afectează rezerva, desfiinţarea donaţiei poate fi totală sau parţială şi, în consecinţă, moştenitorul rezervatar devine retroactiv proprietar al bunului de la data deschiderii succesiunii (nu de la data încheierii contractului)2. Ca urmare a celor de mai sus se produc următoarele consecinţe:

a) în calitate de proprietar al bunurilor donate, donatarul păstrează fructele naturale percepute şi pe cele civile scadente anterior deschiderii succesiunii. El va trebui să restituie fructele percepute sau scadente numai după ce va deveni posesor de rea-credinţă (prin cererea de reducţiune);

b) Actele de înstrăinare sau de grevare a bunurilor consimţite de

1 A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 368; St. Cărpenaru, op. cit., p. 479; Fr. Deak, op. cit.,

p. 383. 2 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 389.


244

către donatar faţă de terţi, înainte de deschiderea succesiunii; numai actele de înstrăinare sau grevare consimţite de către donatar după deschiderea succesiunii vor fi desfiinţate, ele neputând fi opuse moştenitorilor rezervatari.

Ca urmare a reducţiunii, moştenitorul rezervatar are dreptul la restituirea în natură a bunurilor.

De la acest principiu se admit următoarele excepţii, în care reducţiunea donaţiilor se face şi prin echivalent:

a) când bunul donat a pierit din culpa donatarului sau este un bun fungibil sau consumptibil (art. 526 C. civ.);

b) când donaţia excesivă a fost făcută unui descendent sau soţului supravieţuitor cu scutire de raport (art. 851 C. civ.);

c) când donaţia priveşte un imobil şi este făcută unui succesibil fără scutire de raport, iar partea supusă reducţiunii este mai mică de jumătate din valoarea imobilului [art. 770 alin. (2)];

d) când succesibilul a dobândit obiectul donaţiei cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului (art. 845 C. civ.)1.

În toate situaţiile de reîntregire prin echivalent a rezervei, valoarea ei va fi cea din momentul deschiderii moştenirii (art. 849 şi 855 C. civ.).

Raportul donaţiilor Majoritatea autorilor analizează problema raportului donaţiilor în

cadrul instituţiei partajului succesoral. În pofida locului pe care legiuitorul de la 1864 l-a rezervat instituţiei raportului donaţiilor2, ne raliem opiniei potrivit căreia tratarea acesteia este mai potrivită în prezentul capitol, alături de: rezerva succesorală, determinarea masei succesorale şi reducţiunea liberalităţilor excesive3, întrucât instituţiile sunt mai uşor de corelat, iar problematica lor mai uşor înţeleasă. Din aceste considerente, la sfârşitul acestei secţiuni vom trata şi problematica raportului datoriilor. Avem în vedere şi faptul că raportul donaţiilor nu aparţine în exclusivitate procedurii partajului succesoral, acţiunea privind raportul donaţiei putând fi intentată şi separat, ca o acţiune de sine stătătoare.

Definiţie şi reglementare legală. Potrivit art. 751 C. civ. şi art. 3 din

1 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 379-380. 2 Codul civil reglementează raportul donaţiilor într-o secţiune ce face parte din capitolul

intitulat „Despre împărţire şi despre raporturi". 3 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 397-399.


245

Legea nr. 319/1944 raportul donaţiilor este obligaţia pe care o au între ei descendenţii şi soţul supravieţuitor în concurs cu descendenţii de a readuce la masă succesorală, în natură sau prin echivalent bănesc bunurile pe care le-au primit cu titlu de donaţie de la cel care lasă moştenirea (afară de cazul în care donatorul a dispus scutirea de raport). De exemplu, dacă defunctul lasă trei copii şi un patrimoniu în valoare de 100 milioane lei, iar în timpul vieţii a făcui o donaţie (nescutită de raport) de 20 milioane lei unuia dintre copii, moştenirea se va împărţi astfel: la masa succesorală de 100 milioane se va adăuga donaţia de 20 milioane lei, după care suma totală (120 milioane iei) se va împărţi egal între cei trei descendenţi (revenind fiecăruia câte 40 milioane lei). În acest fel copilul gratificat va primi efectiv din moştenire numai 20 milioane lei (ce se vor adăuga celor 20 milioane lei primite în timpul vieţii autorului).

Potrivit art. 751 C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 319/1944, sunt obligaţi la raport descendenţii defunctului, precum şi soţul supravieţuitor, cu excepţia cazului în care donatorul a dispus scutirea de raporta donaţiei (când el vine în concurs cu descendenţii).

Raportul donaţiilor se justifică prin aceea că atunci când defunctul face o donaţie unui viitor moştenitor, care este un descendent sau soţul supravieţuitor, nu are intenţia de a-i favoriza pe acesta în detrimentul celorlalţi moştenitori (din aceleaşi categorii, arătate), ci doreşte să facă numai o anticipare a transmisiunii de drepturi, urmând ca aceasta să fie imputată asupra părţii din moştenire ce-i va reveni celui gratificat o dată cu deschiderea moştenirii1.

Drepturile donatarului bunurilor raportabile. Donatarul bunurilor raportabile este obligat să readucă bunurile primite la masa succesorală. Donatarul are însă, şi de unele avantaje de pe urma donaţiei acceptate2:

a) donatarii dobândesc imediat posesia şi folosinţa bunurilor donate, cu dreptul de a culege definitiv şi exclusiv, până la data deschiderii succesiunii, fructele bunurilor donate;

b) la deschiderea succesiunii are dreptul să opteze între a veni la moştenire (raportând bunul) sau a renunţa la succesiune (păstrând bunul susceptibil de raport);

c) donatarul are dreptul să păstreze in natură bunul primit ca

1 În doctrină se precizează că instituţia raportului donaţiilor are ca scop asigurarea egalităţii

între descendenţii defunctului, precum si între aceştia şi soţul supravieţuitor; a se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 236; St. Cărpenaru, op. cit., p. 535.

2 A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 236


246

donaţie (în cazul în care este posibil raportul prin echivalent). Deosebiri între instituţiile raportului, reducţiunii şi împărţelii

moştenirii. Raportul donaţiilor se aseamănă cu reducţiunea liberalităţilor excesive prin aceea că amândouă au ca efect principal readucerea bunului care formează obiectul liberalităţii la masa succesorală.

Cele două instituţii ale dreptului succesoral nu se confundă însă. Reducţiunea operează numai când s-a încălcat rezerva succesorală a moştenitorilor rezervatari, se răsfrânge asupra tuturor celor gratificaţi, indiferent dacă sunt moştenitori legali sau nu şi priveşte atât donaţiile cât şi legatele. Raportul donaţiilor operează chiar dacă nu s-a încălcat rezerva succesorală, priveşte numai o parte de moştenitori (descendenţii şi soţul supravieţuitor) şi are ca obiect numai donaţiile.

Raportul donaţiilor prezintă asemănări şi cu partajul succesoral (împărţeala moştenirii) considerente pentru care de cele mai multe ori, în doctrină, sunt tratate împreună. Abordarea separată din prezenta lucrare are în consideraţie şi deosebirile principale dintre ele1:

a) dacă raportul donaţiilor poate fi pretins atât printr-o acţiune de ieşire din indiviziune, dar şi printr-o acţiune separată (extrapartaj) şi este o acţiune personală patrimonială supusă termenului general de prescripţie (ce curge de la data deschiderii moştenirii);

b) partajul se solicită printr-o acţiune total independentă şi care este, potrivit art. 728 C. civ., imprescriptibilă.

Raportul donaţiilor nu se confundă nici cu operaţiunea de stabilire a masei de calcul; dacă raportul înseamnă o readucere efectivă la masa succesorală a bunurilor donate, stabilirea masei de calcul este numai fictivă.

Condiţiile obligaţiei legale de raport. Pentru ca obligaţia de raport al donaţiilor să fie valabilă, se cer să fie întrunite patru condiţii:

a) succesorul să aibă calitatea de descendent al defunctului sau calitatea de soţ supravieţuitor (în acest ultim caz numai dacă soţul vine în concurs cu descendenţii defunctului). Ceilalţi moştenitori legali şi legatari nu au obligaţia de raport2. Prin descendenţi trebuie înţeles nu numai pe cei din căsătorie, dar şi cei din afara căsătoriei, precum şi cei adoptaţi. Precizăm că descendenţii îşi datorează raportul chiar dacă sunt de grade de rudenie diferite (de exemplu, când descendentul donatar vine la

1 A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 398 şi practica judiciară citată de autor. 2 A se vedea, M Eliescu, op. cit., p. 237.


247

moştenire prin reprezentare în concurs cu un alt descendent de un grad de rudenie mai apropiat);

b) moştenitorul (descendent sau soţ supravieţuitor în concurs cu descendenţii) să fi acceptat moştenirea. Este fără de relevanţă dacă acceptarea este pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar. Cel care renunţă la succesiune poate păstra donaţia primită în limitele cotităţii disponibile (art. 752 C. civ.);

c) moştenitorul legal să aibă şi calitatea de donatar. Pentru ca obligaţia de raport să existe trebuie sa fie cumulate calitatea de moştenitor legal, cu acea de donatar de către aceeaşi persoană. Cele două calităţi trebuie să coexiste la momentul deschiderii succesiunii şi nu la momentul efectuării donaţiei (art.753 C. civ.). Precizăm că moştenitorul trebuie să fie personal donatar pentru a fi obligat la raport, astfel că raportul nu este datorat pentru altul, ci numai pentru donaţiile primite personal de către cel ce este obligat la raport. Potrivit art. 754 şi 756 alin. (1) C. civ. donaţiile făcute fiului sau soţului celui ce are calitatea de moştenitor sunt prezumate că au fost făcute cu scutire de raport1;

d) donaţia să nu fi fost scutită de raport. Potrivit art. 846 alin. (2) C. civ., scutirea poate fi făcută în mod expres, prin actul de donaţie sau printr-un act ulterior inter vivos sau mortis causa2. Scutirea de raport trebuie să fie expresă [art. 846 afin. (1) C. civ.], fără a necesita întrebuinţarea unor termeni sacramentali, fiind suficient ca scutirea de raport să rezulte în mod neîndoielnic3. Precizăm că scutirea de raport nu trebuie să se aducă atingere rezervei succesorale a moştenitorilor rezervatari. Dacă prin donaţia făcută cu scutire de raport s-a încălcat rezerva succesorală a comoştenitorilor, donatarul-moştenitor nu va suporta raportul, dar donaţia va fi supusă reducţiunii în limitele cotităţii disponibile (art. 846 C. civ.).

Persoanele care pot cere raportul donaţiilor. Obligaţia de raport revine descendenţilor şi soţului supravieţuitor (când vine în concurs cu

1 Astfel, practica judecătorească a decis că moştenitorul nu este obligat să raporteze

donaţiile (acute de către cel care lasă moştenire descendenţilor moştenitorului sau soţului supravieţuitor al acestuia; a se vedea TS, S. civ., Dec. nr. 740/1972, în Revista Română de Drept nr. 11/1972, p. 168.

2 Când scutirea de raport este o liberalitate separată, va trebui să îndeplinească condiţiile de formă pentru donaţii sau testamente.

3 Scutirea de raport depinde de interpretarea voinţei donatorului şi este suficient ca să se poată deduce, în mod neîndoielnic, că intenţia a fost ca folosul creat să fie peste partea din moştenire la care beneficiarul donaţiei are dreptul; a se vedea: M. Eliescu, op. cit. p. 239-242; Fr. Deak, op. cit., p. 401-402; TS, S. civ., Dec. nr. 718/1976, în CD. 1976, p. 156.


248

descendenţii) este reciprocă. Raportul poate fi cerut numai: a) de descendenţii defunctului, când vin în concurs cu alţi

descendenţi sau cu soţul supravieţuitor gratificat; b) de soţul supravieţuitor, când vine în concurs cu descendenţii. Potrivit art. 763 C. civ. raportul nu poate fi cerut de legatari sau

creditorii personali ai moştenitorului (ori de creditorii defunctului care au devenit creditorii personali ai moştenitorului). În ceea ce priveşte legatarii, fără deosebire dacă sunt universali, cu titlu universal sau cu titlu particular, ei nu pot cere raportul donaţiilor şi nici nu pot trage foloase de pe urma efectuării raportului solicitat de alte persoane1.

Este evident că nici un creditor succesoral (la care se referă art. 763 C. civ.) nu va putea cere raportul dacă moştenirea a fost acceptată sub beneficiu de inventar, întrucât, faţă de ei, bunurile donate au ieşit definitiv şi irevocabil din patrimoniul defunctului (sub incidenţa dreptului de gaj general prevăzut de art.1718 C. civ. şi sub rezerva fraudei pauliene).

În literatura de specialitate2, s-a admis totuşi unanim că, pe cale oblică, creditorii personali ai moştenitorilor pot exercita acţiunea de raport în numele şi pe seama debitorilor lor (art. 974 C. civ.), dacă moştenirea a fost acceptată pur şi simplu. În consecinţă, putem spune că au dreptul să ceară raportul donaţiilor:

- descendenţii defunctului; - soţul supravieţuitor (dar numai când vine în concurs cu

descendenţii); - creditorii personali ai acestora (dar numai atunci când moştenirea

a fost acceptată pur şi simplu). Dovada donaţiilor raportabile se va face, în toate cazurile, de către

cel care cere raportul. Întrucât el valorifică un drept propriu prevăzut de lege şi nu este parte în contractul de donaţie (fiind terţ în raport cu părţile contractante), el va putea folosi orice mijloc de probă admis de lege.

Donaţiile supuse raportului. După cum am mai arătat, sunt supuse

1 Soluţia se impune deoarece dreptul legatarilor asupra bunurilor testate se naşte numai la

moartea testatorului, iar „a permite legatarilor să ceară raportul donaţiilor făcute de către defunct, ar însemna să se încalce principiul irevocabilităţii donaţiilor"; a se vedea R. Popescu, op. cit., p. 88.

2 Ase vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 242; C. Stătescu, op. cit., p. 244; St, Cărpenaru, op. cit., p. 540; Fr. Deak, op. cit., p. 403.


249

raportului numai donaţiile, nu şi legatele1. În principiu se raportează toate donaţiile, indiferent de forma de

realizare: „prin dar, atât direct, cât şi indirect afară de cazul când donatorele nu a dispus altfel" (art. 751 C. civ.). Legatele se raportează numai dacă testatorul a prevăzut expres aceasta

Din formularea largă a art. 751 C. civ., rezultă că toate donaţiile sunt raportabile, indiferent de forma lor, astfel:

a) donaţiile făcute prin act autentic; b) darurile manuale; c) donaţiile simulate, indiferent dacă simulaţia a purtat asupra

persoanei gratificate (interpunerea de persoană) sau a avut ca obiect natura juridică a actului (donaţie deghizată);

d) donaţiile indirecte (acte juridice inspirate din voinţa de a gratifica, însă înfăptuite pe calea unui alt act juridic decât donaţia propriu-zisă); de exemplu, renunţarea la un drept, remiterea de datorie etc.

Cel obligat la raport este ţinut să raporteze ceea ce părintele a cheltuit cu dânsul pentru înzestrare, procurarea unei cariere sau plătindu-i datoriile (art. 758 C.civ.)2.

Înzestrarea făcută fără respectarea formei autentice cerută pentru donaţii exprimă totuşi intenţia părintelui de a ceda copilului atât folosul bunului, cât şi fructele ori veniturile produse de el. „Cheltuielile de procurare a unei cariere", se referă la cheltuielile privind cumpărarea unui fond de comerţ, a cărţilor sau instrumentelor necesare exercitării unei profesiuni, garanţia pe care trebuie să o depună unii angajaţi (de ex. gestionarii) etc.

De asemenea, cel obligat la raport este dator să raporteze tot ceea ce defunctul a cheltuit cu dânsul, spre a-i achita datoriile. Este necesar ca plata făcută de cel ce lasă moştenirea să fi adus un folos descendentului sau soţului supravieţuitor, iar datoria plătită trebuie să fie personală a descendentului sau soţului supravieţuitor (şi nu ascendentului).

1 Deşi art. 751 C. civ. sugerează că fac obiectul raportului numai donaţiile, nu şi legatele, alte texte din Codul civil (art. 752, 754, 766 şi 846) prevăd că sunt supuse raportului şi legatele. în literatura de specialitate s-a apreciat că contrazicerea dintre articole constituie „o simplă inadvertenţă a legiuitorului român" datorată inspiraţiei diferite a textelor de lege, atât din Codul civil francez (art. 725, 754, 756, B46), cât şi din Codul civil italian (art. 751); a se vedea, R. Popescu, op. cit., p. 89

2 Prin „cheltuielile de înzestrare" se înţeleg donaţiile făcute oricăruia dintre viitorii soţi în vederea căsătoriei.


250

Donaţiile nesupuse raportului. După cum am arătat numai donaţiile ca liberalităţi sunt supuse raportului. Există însă şi gratuităţi care nu sunt supuse regimului liberalităţilor, deşi sunt calificate ca donaţii şi pe care legea le exceptează de la raportului donaţiilor:

a) cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie, de învăţare a unui meşteşug, cheltuielile de nuntă şi darurile obişnuite (art. 759 C. civ.). Aceste cheltuieli se încadrează în executarea obligaţiei legale de întreţinere ce există între părinte şt descendenţi sau între soţi. În ceea ce priveşte cheltuielile de nuntă şi darurile obişnuite (adică acele daruri care se fac la zile onomastice, botezuri etc.), ele nu sunt făcute cu voinţa de a gratifica, ci pentru a îndeplini o obligaţie potrivit obiceiului. În concluzie, toate aceste cheltuieli sunt considerate ca făcute în executarea obligaţiei legale de întreţinere prevăzută în sarcina părinţilor; ele sunt făcute, de regulă, din veniturile familiei şi nu duc la diminuarea patrimoniului donatorului şi nici la sporirea patrimoniului celui gratificat;

b) fructele sau veniturile bunurilor supuse raportului, dobândite anterior deschiderii moştenirii (art. 762 C. civ.). Deci, dacă bunul donaţiei este producător de fructe sau venituri, acesta (bunul) va fi supus raportului, dar nu şi fructele sau veniturile bunului dobândite anterior deschiderii moştenirii, regula fiind imperativă (iar sancţiunea nulitatea absolută)1. Donatorul poate însă, sa instituie o scutire de raport în privinţa fructelor dobândite de către donatar după deschiderea moştenirii. În concluzie, această scutire de raport se explică prin prezumţia că donatorul a dorit să procure donatarului folosinţa anticipată a bunurilor donate (ceea ce nu s-ar realiza dacă donatarul ar fi obligat să raporteze şi fructele). Toate acestea justifică dispoziţia derogatorie a legii şi caracterul ei imperativ2.

Modurile de efectuare a raportului. Potrivit art. 764 C. civ., „Raportul se face sau în natură, sau scăzându-se valoarea sa din partea celui obligat a face raport", adică prin luare mai puţin (prin echivalent).

a) Raportul în natură constă în readucerea efectivă la masa succesorală a bunul obiect al liberalităţii;

b) Raportul prin luare mai puţin (prin echivalent) dă posibilitatea moştenitorul obligat la raport să păstrează bunul donat, restituind valoarea lui.

1 Pentru amănunte în legătură cu neraportabilitatea fructelor, a se vedea: M. Eliescu, op.

cit., p. 248; Fr. Deak, op. cit., p. 405-406; D. Chirică, op. cit., p. 312. 2 Ase vedea, St. Cărpenaru, op. cit., p. 537.


251

Raportul prin luare mai puţin (prin echivalent) se poate realiza pe trei căi1.

a) Prin preluare. Conform prevederilor art. 739 C. civ., când raportul nu poate avea loc în natură „coerezii căror li se datoreşte, iau mai întâi o parte egală din masa succesiunii". Deci, comoştenitorii cărora li se datorează raportul iau din masa succesorală o parte egală cu valoarea donaţiei raportabile, pe cât posibil formată din obiecte de aceeaşi natură cu cele donate, după care, restul bunurilor moştenirii se împarte între toţi comoştenitorii. Regula cuprinsă de art. 739 C. civ. este aplicabilă atât bunurilor mobile cât şi celor imobile. De exemplu, defunctul a lăsat doi copiii A şi B, şi bunuri în valoare de 10 milioane lei (iar în timpul vieţii a donat copilului A un bun în valoare de 2 milioane lei). Copilul B va lua din masa succesorală bunuri în valoare de 2 milioane lei, iar restul de 8 milioane lei se va împărţi, în mod egal, între copiii A şi B, fiecare luând câte 4 milioane lei. în final, copilul A va lua 4 milioane lei plus donaţia de 2 milioane lei, iar copilul B va lua 6 milioane lei;

b) Prin imputaţie. în această situaţie, valoarea bunurilor ce urmează a fi supuse raportului, va fi reunită fictiv la masa succesorală. Valoarea donaţiei se scade din partea cuvenită moştenitorului obligat la raport, astfel încât acesta din urmă va culege o porţiune care reprezintă diferenţa dintre partea sa succesorală şi valoarea donaţiei. De exemplu, masa succesorală va fi de 12 milioane lei, din care 10 milioane lei activul brut şi 2 milioane lei donaţia supusă raportului. Cei doi copii ai defunctului au dreptul la câte 6 milioane lei. în cazul copilului A (care a primit donaţia), valoarea bunului donat (2 milioane lei) se scade din partea sa succesorală (6 milioane lei), el urmând să primească bunuri în valoare de 4 milioane lei. Astfel, copilul A va primi bunuri în valoare de 4 milioane lei şi va rămâne cu donaţia raportabilă de 2 milioane lei, iar copilul B va primi bunuri în valoare de 6 milioane lei. în acest fel egalitatea dintre comoştenitori fiind asigurată;

c) Prin bani. în acest caz, cel obligat la raport va aduce la masa succesorală o sumă de bani ce reprezintă contravaloarea bunului raportabil. În această situaţie este de presupus ca valoarea donaţiei să fie mai mare decât valoarea părţii din moştenire cuvenită moştenitorului gratificat2. De exemplu, defunctul a lăsat doi copii A şi B, a lăsat bunuri în valoarea de

1 A se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 406-408 2 De obicei, în acest caz, donatarul renunţă la moştenire pentru a păstra donaţia, dar în cazul

unei acceptări forţate, ca urmare a dosirii unor bunuri succesorale; sau în cazul decăderii din beneficiu de inventar, raportul se face în bani şi are caracterul unui raport prin luare mai puţin; a se vedea, R. Popescu, op. cit., p. 93-94.


252

10 milioane lei, iar în timpul vieţii a donat copilului A un bun în valoare de 12 milioane lei. în baza prevederilor art.752 C. civ., copilul A poate renunţa la moştenire păstrând bunul donat. în cazul acceptării forţate sau a decăderii din beneficiu! de inventar însă, copilul A va depune la masa succesorală suma de 12 milioane lei, care reprezintă valoarea bunului donat.

Raportul imobilelor. Potrivit art. 765 C. civ. „raportul se poate pretinde în natură pentru imobile; când cel ce a primit imobilul l-a înstrăinat sau ipotecat înaintea deschiderii succesiunii, raportul în natură nu este obligatoriu. Raportul în acest caz, se preţuieşte după valoarea ce imobilul a avut în momentul deschiderii succesiunii". În consecinţă, art. 765 alin. (1) C. civ. consacră principiul potrivit căruia raportul imobilelor se efectuează în natură (prin readucerea imobilului la masa succesorală). Astfel, donaţia (şi respectiv dreptul de proprietate al donatarului asupra bunului) este desfiinţată cu efect retroactiv, încât imobilul va face parte din masa succesorală şi este supus partajului între moştenitori.

Consecinţele practice ale acestui fapt sunt următoarele:

a) imobilul care piere fortuit nu este supus raportului deoarece riscul îl suportă moştenirea (res perit domino); moştenitorul gratificat este liberat de obligaţia de a readuce la masa succesorală valoarea acestuia;

b) Donatarul este răspunzător de toate degradările şt deteriorările care au micşorat valoarea imobilului, prin fapta sa ilicită şi culpabilă (art. 767 C. civ.). Când bunul a pierit din culpa donatarului, el va suporta valoarea bunului de la data deschiderii succesiunii [art. 765 alin. (2) C. civ.]. Donatarul are însă dreptul sa pretindă restituirea cheltuielilor necesare şi utile pentru imobil (art. 766 C. civ.), drepturi ce îi sunt garantate cu un drept de retenţie asupra imobilului (art. 771 C. civ.);

c) Prin efectul raportului în natură sarcinile reale: uzufructul, uzul, abitaţia, servitutea, se desfiinţează; cu excepţia ipotecilor [art. 765 coroborat cu art. 769 alin. (1) C. civ.].

Raportul imobilelor se face prin luare mai puţin (prin echivalent) în 3 cazuri, ce constituie excepţii de la regula potrivit căreia raportul imobilelor se efectuează în natură:

- când donatorul impune sau autorizează efectuarea raportului în valoare (prin echivalent);

- când imobilul a pierit din culpa donatarului, el fiind scutit numai pentru pieire fortuită;


253

- când imobilul a fost înstrăinat sau ipotecat înainte de deschiderea succesiunii (ori a fost constituit un drept de superficie).

În toate aceste cazuri de raport prin echivalent al imobilelor, evaluarea se face în raport de datele existente la momentul deschiderii moştenirii.

Raportul mobilelor. Art. 772-773 C. civ. consacră regula potrivit căreia raportul bunurilor mobile se face prin echivalent (indiferent că sunt corporale, incorporale sau sume de bani), cu excepţia cazului în care donatorul nu a impus prin voinţa sa, raportul în natură (sau să-i permită acestuia efectuarea în natură, dacă doreşte).

Întrucât raportul mobilelor se face prin luare mai puţin (prin echivalent) donaţia nu este desfiinţată cu efect retroactiv, şi deci donatarul rămâne proprietarul bunurilor donate. În consecinţă:

a)riscul pieirii fortuite a bunurilor îl suportă donatarul, în calitate de proprietar (res perit domino), el fiind obligat să aducă la masa succesorală contravaloarea bunului;

b) actele încheiate de donatar în legătură cu bunul mobil donat (înstrăinări, grevări) sunt valabile;

c) donatarul va fi obligat să raporteze valoarea bunul mobil la momentul încheierii donaţiei (chiar dacă au pierit fortuit). Valoarea se determină pe baza actului estimativ iar în lipsa lui prin expertiză.

În materie de dovadă, în caz de deghizare, interpunere de persoane, donaţie indirectă şi dar manual sunt aplicabile regulile donaţiei1.

Căile de realizare a raportului donaţiilor. În baza principiului libertăţii de voinţă, nimeni nu poate împiedica pe succesori să aplice reglementările referitoare la raportul donaţiilor, prin bună învoială, în cadrul procedurii succesorale notariale [art. 81 alin. (3) din Legea nr. 36/1995].

Dacă însă între părţi există neînţelegeri, ele vor fi soluţionate de instanţa de judecată în cadrul acţiunii pentru raportul donaţiilor (art. 78 din Legea nr. 36/1995). Acţiunea poate fi făcută: fie în cadrul unei acţiuni pentru partaj, fie separat (înainte sau ulterior partajului). Acţiunea are un caracter personal, deoarece poate fi intentată exclusiv împotriva moştenitorilor donatari, nu şi împotriva terţilor şi se prescrie în termen de 3 ani (fiind supusă prescripţiei chiar alunei când este formulată în cadrul acţiunii de partaj, care este imprescriptibilă - potrivit art. 728 C. civ.).

1 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 410.


254

Potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din Decretul 167/1958, termenul de prescripţie începe să curgă de la data deschiderii moştenirii

Raportul datoriilor Noţiune. În conformitate cu art. 738 C. civ. „Fiecare erede

raportează la masa succesiunii... donaţiunile ce a primit şi sumele ce este dator către succesiune" (s.n.). Din text rezultă că, în afara donaţiilor, unii moştenitori sunt obligaţi să raporteze la masa succesorală şi datoriile lor faţă de moştenire.

Readucerea bunurilor donate de defunct şi a datoriilor pe care anumiţi moştenitori le-au avut faţă de acesta, la masa succesorală, este cunoscută sub denumirea de obligaţie de raport. În consecinţă, dacă un moştenitor are o datorie faţă de succesiune, ea se lichidează „nu prin plată sau prin dare în plată, ci prin instituţia raportului în modalitatea luării mai puţin".

Condiţii. Pentru ca raportul datoriilor să existe, trebuie să fie îndeplinite două condiţii: a) să existe mai mulţi moştenitori (comoştenitori);

b) comoştenitorul să aibă o datorie faţă de moştenire. Prin raportul datoriilor se urmăreşte realizarea egalităţii dintre

comoştenitori. De exemplu, defunctul a lăsat 3 copii (A, B şi C) şi bunuri în valoare de 30 milioane lei, iar unul dintre copii (A) era dator tatălui său cu suma de 3 milioane lei. Suma de 3 milioane lei reprezintă o creanţă succesorală care se divide între cei trei copii, fiecăruia revenindu-i câte 1/3 din datorie (un milion). în acest fel copilul A este debitor pentru 3 milioane lei şi creditor pentru 1 milion lei (datorând lui B şi C, 2 milioane lei). Pentru cota de 1/3 (1 milion lei) ce-i revine copilului A, va opera confuziunea. în schimb copii B şi C, fiind simpli creditori chirografari vor trebui să suporte concursul celorlalţi creditori şi chiar riscul insolvabilităţii copilului A.

Întrucât soluţia de mai sus este nedreaptă, legea a prevăzut instituţia raportului, conform căreia se va lichida datoria copilului A. Astfel, fie copiii B şi C vor lua bunuri din masa succesorală până la concurenţa sumei de 2 milioane lei, înainte de împărţeală (partaj), fie creanţa de 3 milioane lei va fi cuprinsă în fotul debitorului care va lua mai puţin din alte bunuri1.

1 Ase vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 257.


255

Natura juridică a raportului datoriilor. Problema naturii juridice a raportului datoriilor a fost controversată în literatura juridică. Într-o opinie, raportul datoriilor are aceeaşi natură ca şi raportul donaţiilor1, fiind datorat numai între moştenitorii între care există şi obligaţia de a raporta donaţia. Ar rezulta, deci, că raportul datoriilor este specific indiviziunii succesorale. Alţi autori au fost de părere că raportul datoriilor este un mijloc de lichidare a debitelor faţă de masa supusă partajului, aplicabil oricărei indiviziuni, nu numai celei succesorale. Raportul datoriilor „se aplică tuturor succesorilor universali sau cu titlu universal care vin la împărţeală, iar nu numai descendenţilor sau soţului supravieţuitor în concurs cu descendenţii"2.

Efectele raportului datoriilor. Raportul datoriilor nu este o simplă plată, ci reprezintă o lichidare în cadrul împărţelii.

Raportul datoriilor creează următoarele avantaje pentru comoştenitori:

a) înlătură concursul creditorilor moştenitorului debitor; b) comoştenitorii au dreptul ia dobândă pentru datorie, din

momentul deschiderii succesiunii; c) raportul este permis şi pentru datoriile neajunse încă la scadenţă3. Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea

disponibilă Din analiza facută anterior am constatat că: pe de o parte,

liberalităţile excesive făcute de defunct sunt supuse reducţiunii, iar pe de altă parte, unele liberalităţi (donaţiile) sunt supuse raportului (chiar dacă nu aduc atingere rezervei).

În cazul de mai sus aplicarea regulilor este simplă dacă beneficiarul donaţiei este un moştenitor legal nerezervatar (când nici nu se pune problema raportului). Când însă cel gratificat este un moştenitor rezervatar, venit la moştenire în concurs cu alţi moştenitori rezervatari, rezolvarea este mai dificilă, în sensul că se pun unele întrebări: liberalitatea făcută rezervatarului se impută asupra cotei sale de rezervă sau asupra cotităţii disponibile? Cele două cotităţi se cumulează sau nu?

1 Ase vedea, M. Cantacuzino, op. cit., p. 279 şi urm. 2 A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 258-259; pentru aceeaşi opinie, a se vedea, Fr. Deak,

op. cit., p. 413-414. 3 A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 319.


256

Pentru a răspunde la întrebările de mai sus urmează ca problemele să fie analizate în trei ipoteze.

1. Gratificatul nu este moştenitor rezervatar Dacă beneficiarul liberalităţii - donatarul sau legatarul - nu este

moştenitor rezervatar, ci o terţă persoană liberalitatea se impută asupra cotităţii disponibile, iar dacă o depăşeşte este supusă reducţiunii1. Dacă liberalitatea nu se încadrează în limitele cotităţii disponibile, atunci operează reducţiunea liberalităţilor excesive.

2. Gratificatul este un moştenitor rezervatar În acest caz, va trebui să deosebim după cum liberalitatea este sau

nu raportabilă: a) Dacă moştenitorul rezervatar renunţă la moştenire, prin efectul

renunţării pierde în mod retroactiv, de la data deschiderii succesiunii, dreptul la moştenire şi totodată, dreptul asupra rezervei, căci rezerva este o parte a moştenirii. Deci, liberalitatea făcută unui moştenitor rezervatar care renunţă la moştenire se va imputa, ca orice liberalitate făcută unei terţe persoane, asupra cotităţii disponibile, iar în măsura în care depăşeşte limitele acestei cotităţi va fi supusă reducţiunii în favoarea moştenitorului rezervatar acceptant;

b) Dacă moştenitorul rezervatar acceptă moştenirea iar aceasta nu este supusă raportului, liberalitatea se va imputa asupra cotităţii disponibile. Dacă liberalitatea depăşeşte cotitatea disponibilă, diferenţa se impută asupra cotei de rezervă care se cuvine moştenitorului, beneficiar al liberalităţii. Astfel, moştenitorul rezervatar gratificat cumulează cotitatea disponibilă cu rezerva sa succesorală. Rezultă că, în situaţia de mai sus, liberalitatea trebuie să se încadreze în cuantumul cumulat al cotităţii disponibile şi cotei de rezervă cuvenit gratificatului (şi nu în cotitatea disponibilă)2. În cazul în care moştenitorul rezervatar renunţă la moştenire, liberalitatea făcută acestuia se va imputa asupra cotităţii disponibile, iar în măsura în care depăşeşte limitele acestei cotităţi va fi supusă reducţiunii în favoarea moştenitorului rezervatar acceptant;

c) Când liberalitatea primită de către moştenitorul rezervatar este

1 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 415. 2 Deşi această regulă nu este prevăzută in terminis de lege, în doctrină s-a apreciat că „dacă

orice persoană străină sau moştenitor nerezervatar poate beneficia de liberalitate în limita cotităţii disponibile, este firesc şi echitabil ca moştenitorul gratificat... să poată adăuga la cotitatea disponibilă şi rezerva prevăzută de lege în favoarea sa"; a se vedea, Fr. Deak, op. cit., p. 417.


257

supusă raportului (fiind socotită un simplu avans asupra moştenirii), imputarea se va face asupra rezervei cuvenite moştenitorului gratificat, iar în măsura în care liberalitatea depăşeşte rezerva cuvenită moştenitorului, diferenţa se va imputa asupra cotităţii disponibile. În consecinţă, dacă liberalitatea depăşeşte cota rezervatară a gratificatului (şi dispunătorul nu a stipulat imputarea asupra rezervei globale) moştenitorul rezervatar gratificat cumulează rezerva cu cotitatea disponibilă. Soluţia se explică prin aceea că, în acest caz liberalitatea făcută rezervatarului constituie un simplu avans asupra părţii din moştenire la care are dreptul gratificatul, deci nu are caracterul unei liberalităţi definitive1.

În concluzie, pentru a fi valabil, testamentul trebuie să îndeplinească

anumite condiţii de fond şi de formă. Pe planului dreptului internaţional privat, trebuie avut însă în vedere că art.63 alin. l din Legea nr.105/1992 permite testatorului de a supune transmiterea prin moştenire a bunurilor sale altei legi decât, după caz, legii naţionale ori legii situaţiei fiecărui bun imobil, fără a avea dreptul să înlăture dispoziţiile ei imperative. În acest caz, legea aleasă de testator se aplică în calitate de lege succesorală având domeniul de aplicare prevăzut de art.67 din aceeaşi lege.

Testamentul trebuie sa respecte următoarele cerinţe legale pentru a fi valabil încheiat:

a) Capacitatea. Cel care face un testament trebuie să fie capabil de a dispune prin

acest act. De asemenea, cel care primeşte legatul trebuie să fie capabil de a dobândi cu acest titlu. În măsura în care este vorba de capacitatea de exerciţiu, se aplică, după caz, legea naţională a persoanei care face testamentul sau primeşte legatul2.

Atât în privinţa capacităţii de exerciţiu în materia testamentului cât şi în privinţa incapacităţilor speciale de a dispune ori a celor de a primi prin testament trebuie să determinăm legea aplicabilă, inclusiv data la care ne situăm pentru a stabili legea aplicabilă (de exemplu, legea naţională de la data decesului autorului succesiunii)3.

1 Pentru amănunte, a se vedea, M. Eliescu, op. cit., p. 365; Fr. Deak, op. cit., p. 418-419 şi practica citată de autori.

2 Astfel, de exemplu, potrivit dreptului nostru, minorii şi interzisul judecătoresc pot accepta legatul prin reprezentantul lor legal sau cu încuviinţarea prevăzută de lege (M. Eliescu, op. cit., p.169).

3 Dacă, deci la data testamentului autorul avea o cetăţenie, iar la data decesului său o altă cetăţenie, este vorba de conflictul mobil de legi, problemă de drept internaţional privat.


258

După ce am determinat legea aplicabilă, se pune problema de a şti, după această lege, la ce moment trebuie să existe capacitatea de a dispune prin testament (de exemplu, la data întocmirii testamentului ori la data decesului testatorului, sau in cazul donaţiei acceptată prin act separat de oferta de donaţie, momentul acceptării ofertei, momentul notificării acceptării ofertei de donaţie) ori la ce moment gratificatul trebuie să fie capabil de a primi prin act cu titlu gratuit. De data acesta este vorba de determinarea datei la care se ţine seama de legea aplicabilă, problemă care nu se confundă cu aceea privind determinarea domeniului de aplicare in timp a legii competente, tot aşa după cum conflictul mobil de legi nu se confundă cu determinarea domeniului de aplicare in timp a normelor conflictuale.

În consecinţă, trebuie distinse doua probleme: a) data la care ne situăm pentru a determina legea aplicabilă (data întocmirii actului ori data decesului autorului actului – in cazul succesiunii legale, data decesului autorului succesiunii) şi b) data la care trebuie să existe, după legea aplicabilă determinată, capacitatea de a dispune ori capacitatea de a primi prin testament.

Pentru problemele care pot să apară în primul caz (litera a), de exemplu legea personală a testatorului (în dreptul englez, legea domiciliului) de la data decesului este diferită de legea sa personală din momentul facerii testamentului, astfel încât reglementarea capacităţii de a testa ori reglementarea celorlalte condiţii de fond ale testamentului sunt diferite la cele două date1. Avem in vedere că cele două legi sunt diferite datorită autorului succesiunii, care şi-a schimbat cetăţenia ori domiciliul. În dreptul englez se aplică testamentului legea domiciliului testatorului de la data decesului său.

În sfârşit, o problemă distinctă este aceea în care capacitatea testatorului sau celelalte condiţii de fond ale testamentului sunt supuse unei reglementări deosebite independent de voinţa testatorului, de exemplu între timp, adică fără să fi avut loc schimbarea domiciliului (între data întocmirii testamentului şi data decesului testatorului) se schimbă conţinutul reglementării legii aplicabile, în sensul că după reglementarea anterioară testamentului nu era valabil, dar este valabil potrivit noii reglementări sau invers, testamentul era valabil după reglementarea anterioară, dar devine, nevalabil potrivit noii reglementări. De data aceasta, atât pentru reglementarea anterioară, cât şi pentru cea nouă, ne situăm la aceeaşi dată şi anume data decesului testatorului, presupunând că testamentul este

1 a se vedea R. H.Graveson, op. cit., p.485-486 şi 493-494.


259

supus legii domiciliului din momentul morţii testatorului; dacă se ia in considerare data întocmirii testamentului, nu este posibilă ultima problemă menţionată.

Incapacităţile speciale de a dispune prin testament îşi găsesc temeiul (justificarea) în considerarea persoanei. De aceea, din punctul de vedere al dreptului internaţional privat, ele urmează a fi cârmuite de legea personală, dar ele interesează şi succesiunea. De aceea, în această măsură, urmează a se aplica legea succesiunii. Cerinţă legală privitoare la concepţiunea gratificatului este un element al succesiunii şi de aceea e supusă legii succesiunii.

Capacitatea persoanei juridice de a dobândi prin legat este cârmuită de legea sa naţională.

Incapacităţile relative de folosinţă de a primi prin testament sunt - totodată - şi incapacităţi de a dispune prin asemenea act. Prin aceste incapacităţi se urmăreşte ocrotirea testatorului împotriva celui gratificat, faţă de care se află într-o stare de dependenţă, dar ele interesează şi succesiunea. De aceea, ele sunt supuse legii succesiunii1. Sancţiunea nesocotirii incapacităţii speciale de folosinţă este reglementată de legea care se aplică acestei incapacităţi2.

b) Consimţământul. Este supus legii aplicabile testamentului, adică legii succesiunii3. Viciile de consimţământ sunt reglementate de aceeaşi lege4. În sfârşit, legea succesiunii se aplică şi modalităţilor voinţei de a face legat.

1 Prezumţia de interpunere de persoane prevăzută de art.812 din C. civ. este supusă legii succesiunii. Potrivit acestui text, sunt reputate ca persoane interpuse tatăl şi mama, copiii şi descendenţii şi soţul persoanei incapabile.

2 Se poate dispune prin testament numai cu respectarea anumitor limite prevăzute de lege. Astfel, legea noastră opreşte pactele asupra unei succesiuni viitoare şi substituţiile fideicomisare. Nu se poate dispune prin testament decât de cotitatea disponibilă. Aceste limite sunt supuse legii succesorale. În ce priveşte substituţiile fideicomisare, în măsura în care este vorba de regimul juridic al dreptului de proprietate, se aplică legea situaţiei bunului.

3 Deşi testamentul este un act juridic unilateral, totuşi legea acestuia (a testamentului) nu se determină la fel ca legea actului juridic unilateral, ci după norme proprii. Legea testamentului este legea succesorală, care diferă după cum succesiunea este mobiliară ori imobiliară., dar aceasta numai dacă testatorul nu a supus transmiterea succesorală unei alte legi (art.68 alin.1 din Legea nr.105/1992), care se aplică tot cu titlu de lege succesorală. Legea testamentului coincide în mare măsură cu legea actului juridic unilateral, deoarece această din urmă lege poate fi (art.69 din Legea nr.105/1992): a) legea aleasă; b) legea statului cu care actul prezintă cele mai strânse legături; c) dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului întocmirii.

4 În sensul notei precedente, legea testamentului coincide, în bună măsură, cu legea actului juridic unilateral.


260

c) Obiectul. Cuprinsul principal al testamentului este legatul. Legea succesiunii reglementează condiţiile de validitate ale legatului (de exemplu desemnarea legatarului trebuie făcută personal de testator, prin testament).

Legea succesiunii reglementează rezerva şi cotitatea disponibilă; desemnarea şi puterile executorului testamentar sunt, de asemenea, urmărite de legea succesiunii. În ce priveşte sezina executorului testamentar, se va aplica şi lex rei sitae.

Art.67 lit. d din Legea nr.105/1992 prevede că exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct este supusă legii succesorale. Dar, regimul juridic al posesiei nu poate fi supus decât legii situaţiei bunului.

Legea succesiunii reglementează cauzele de ineficacitate a legatelor (caducitatea, revocarea judecătorească şi unilaterală, nulitatea).

Interpretarea testamentului este reglementată de legea aplicabilă acestuia1.

d) Cauza este supusă legii succesiunii2. În ce priveşte condiţiile de formă ale testamentului3, se aplică art.68

din Legea nr.105/1992. Potrivit acestui text, întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt socotite valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:

a) legea naţională a testatorului; b) legea domiciliului acestuia; c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat; d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;

1 Interpretarea donaţiei este reglementată de legea donaţiei, putând fi implicată şi legea

succesorală. Donaţia intre soţi interesează atât raporturile patrimoniale dintre soţi, cât şi succesiunea. Ar urma că interpretarea acestei donaţii este supusă ambelor legi (privind raporturile patrimoniale dintre soţi, privind succesiunea), deoarece acestea reglementează asemenea donaţie.

2 Aşadar, testamentele şi donaţiile între vii şi cele de bunuri viitoare urmează sa fie privite, intr-o anumită măsura, împreună, în dreptul internaţional privat.

3 Practica judecătorească anterioară s-a pronunţat în sensul că art.885 din C. civ. rom. este o excepţie de la regula generală locus regit actum şi ca atare nu se poate întinde mai departe de cazul ce prevede, de permisiunea ce acordă cetăţeanului român de a testa în ţara străină când voieşte ca testamentul său să-şi producă efectele în ţară, neputându-se obliga ţara în care s-a întocmit testamentul fără observarea formelor exterioare scrise de legea acelei ţari dacă se voieşte ca testamentul să-şi producă efectele în acea ţară şi nici alte ţări străine în care s-ar voi să se execute testamentul(C. Hamangiu, op. cit., p.19).


261

e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmiterea bunurilor moştenite. Această reglementare este de favoare pentru testament (in favorem testamenti). Pe de altă parte, art.68 din Legea nr.105/1992 a modificat implicit art.885 din Codul civil.

§5. TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII1

Deosebim transmisiunea activului şi transmisiunea pasivului succesiunii. Pe de altă parte, în ce priveşte transmisiunea activului succesiunii, trebuie să distingem transmisiunea posesiunii moştenirii şi aceea a dreptului de proprietate şi altor drepturi cuprinse în moştenire sau legat.

Potrivit legislaţiei noastre, dobândirea posesiunii moştenirii se face diferit, după cum succesorii sunt legali sau testamentari (prin asemănare şi donatarii de bunuri viitoare). În ceea ce priveşte succesorii legali, deosebim între cei care au sezina şi cei fără sezina. Primii dobândesc posesiunea de drept a moştenirii în temeiul sezinei, iar cei care nu au sezina, prin trimiterea în posesiune (C. civ., art.653).

Legatarii (prin asemănare donatarii de bunuri viitoare) dobândesc posesiunea prin predarea legatului, respectiv a obiectului donaţiunii (art.895,897 şi 899 din C. civ.).

Succesorii legali, fără a deosebi între cei cu sezina şi cei fără sezină, dobândesc dreptul de proprietate şi devin titularii celorlalte drepturi cuprinse în moştenire, de drept, de la data deschiderii succesiunii. În acelaşi fel, legatarii devin titularii dreptului cuprins în legat. Dar dacă transmisiunea activului succesiunii se face în temeiul legii, pe data deschiderii succesiunii, ea nu este nici definitivă, nici obligatorie.

Succesorii şi legatarii au un drept de opţiune, în temeiul căruia pot să accepte pur şi simplu, să accepte sub beneficiu de inventar şi să renunţe la succesiune sau legat (C. civ., art.685 şi 686).

1) Posesiunea succesiunii. Sezina. Determinarea succesorilor care au sezina şi a celor care nu

au sezina este strâns legată de stabilirea bunurilor asupra cărora există sezina. Aşa fiind, legea situaţiei bunului se va aplica în ambele privinţe. Referitor la efectele sezinei, deosebim:

1 Art.67 lit. f. din Legea nr.105/1992 prevede că legea succesorală stabileşte întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul.


262

a) intrarea în stăpânirea bunurilor lăsate de defunct este reglementată de legea situaţiei bunului;

b) exerciţiul activ şi pasiv al acţiunilor ce au aparţinut defunctului este supus legii aplicabile succesiunii, deoarece nu este vorba de posesiunea asupra bunurilor. În schimb, exerciţiul acţiunilor posesorii este supus legii situaţiei bunului.

Natura juridică a sezinei este cârmuită de legea situaţiei bunului. Aceeaşi lege se aplică şi în ce priveşte trimiterea în posesiune1 şi

predarea legatelor. În schimb, procedura trimiterii în posesiune şi cea a predării legatului este cârmuită de legea forului.

Art.67 lit. d din Legea nr.105/1992 arată că legea succesorală stabileşte exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct, putându-se considera că textul are în vedere sezina, adică exercitarea posesiei, supusă legii succesorale. Dacă ne referim şi la art. 653 alin.2 din Codul civil care dispune că moştenitorii fără sezină intră în posesia succesiunii cu permisiunea justiţiei, iar cei cu sezină au de drept posesia succesiunii (art.653, alin. 1 C. civ.), de asemenea s-ar putea considera că sezina, deci şi exercitarea posesiei, este supusă legii succesorale, dar regimul juridic al posesiei ţine de legea situaţiei bunului, care nu se confundă cu exercitarea posesiei.

2) Opţiunea succesorala2.

1 În sensul că trimiterea în posesie este supusă legilor române dacă este vorba de un bun

situat in ţara noastră s-a pronunţat şi practica judecătoreasca anterioară (C. Hamangiu, op. cit., p.23).

De asemenea, în sensul că pentru trimiterea în posesie a succesorilor defunctului român pentru imobile situate în străinătate sunt competente autorităţile din tara unde se află bunurile (Ibidem, p.23). În acelaşi sens, P. Lerebours-Pigeonnière, par Y. Loussouarn, Droit internaţional privé, Dalloz, 1966, p.610.

În sensul că transmisiunea activului succesiunii, inclusiv sezina şi trimiterea în posesiune, este supusă legii succesorale (H. Batiffol şi P. Lagarde, op.cit., vol. II, p.331-332), care insă precizează că dreptul de a se pune in posesiunea bunurilor moştenirii priveşte prin obiectul lui statul real şi Y. Loussouarn şi P.Bourel, op.cit., p.541-542. Potrivit acestor autori, legea succesorală arată dacă moştenitorul are ori nu sezina sau este nevoie de trimiterea in posesiune. În mod practic, problema interesează când legea succesorală şi legea situaţiei bunului sunt diferite în ce priveşte recunoaşterea sezinei, în sensul că una o recunoaşte şi alta nu. în cazul bunurilor imobile, legea succesorală şi legea situaţiei bunurilor coincid. Deci, legile (succesorală şi cea a situaţiei bunurilor) pot să nu coincidă în cazul succesiunii mobiliare şi uneori tot în acest caz să aibă reglementări deosebite privind sezina şi trimiterea în posesiune.

2 A se vedea şi O. Căpăţână, op. cit., p.236 şi urm.


263

Legea succesiunii se aplică privitor la următoarele aspecte: a) subiectul dreptului de opţiune succesorală; b) posibilităţile pe care le are succesibilul (de exemplu, de a accepta

pur şi simplu, de a renunţa sau de a accepta sub beneficiu de inventar moştenirea);

c) termenul pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală; d) situaţia juridică a succesibilului până la data exercitării opţiunii

sau până la prescrierea dreptului la opţiune; e) transmiterea dreptului de opţiune al succesibilului decedat înainte

de exercitarea sa, către moştenitorii săi. Aceasta presupune că succesibilul (care nu şi-a exercitat dreptul său de opţiune şi care se află încă în termen pentru a putea opta) decedează;

f) consecinţele prescrierii dreptului de opţiune succesorală şi determinarea persoanelor în favoarea cărora se produc aceste consecinţe1;

g) determinarea actelor care valorează acceptarea moştenirii, inclusiv acceptarea forţată a succesiunii;

h) efectele acceptării sau renunţării la moştenire şi data până la succesiunii stabileşte condiţiile şi efectele opţiunii succesorale.

Unele aspecte interesând opţiunea succesorală nu sunt supuse legii succesiunii, ci altei legi, după cum urmează:

a) Legea naţională reglementează capacitatea cerută pentru a putea opta, precum şi întregirea lipsei sau restrângerii capacităţii de exerciţiu (de exemplu, reprezentarea sau încuviinţarea prealabilă a minorului din partea ocrotitorului său legal, autorizaţia din partea autorităţii tutelare);

b) Regula locus regit actum reglementează formele exterioare ale acceptării sau ale renunţării. Potrivit dreptului nostru, acceptarea succesiunii poate fi expresă sau tacită. Regula locus regit actum se aplică în privinţa acceptării exprese. În ce priveşte acceptarea tacita. Această acceptare rezulta dintr-un act juridic pe care succesibilul nu-l putea face decât în calitatea sa de moştenitor şi din care rezultă neîndoielnic intenţia de a accepta (C. civ., art.689). Se prezumă deci acceptarea moştenirii. În acesta măsură se aplică legea succesiunii. Valorează acceptare tacită

1 Când succesiunea se deschide in favoarea unui străin şi cuprinde un imobil în România, succesibilii, indiferent de cetăţenia lor, trebuie să-şi exercite dreptul de opţiune, înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de legea română (Trib. jud. Braşov, dec. civ. nr.1071 din 1 noiembrie 1971, în Revista Română de Drept nr.5/1972, p.159).


264

numai actele de dispoziţie şi cele de administrare care angajează viitorul şi nu au caracter urgent cu privire la anumite bunuri succesorale. Astfel, va fi socotit că a acceptat succesibilul care a vândut, ipotecat sau grevat cu servituti un imobil din moştenire. De asemenea, va fi socotit acceptant succesibilul care a făcut un act juridic, având ca obiect universalitatea moştenirii sau o cotă parte din ea. Forma exterioară a tuturor actelor menţionate, în măsura în care nu există o reglementare diferită, este supusă regulii locus regit actum, fiind acte juridice. Problema dacă asemenea acte juridice valorează acceptarea tacită (deci interpretarea conduitei succesibilului) este supusă legii succesiunii. Regula locus regit actum nu se poate aplica acceptării forţate, deoarece această acceptare este impusă succesibilului care s-a făcut vinovat de darea la o parte sau de dosirea unor bunuri succesorale (C. Civ., art.703). Acceptarea sub beneficiul de inventar şi renunţarea expresă sunt supuse in privinţa formei exterioare regulii locus regit actum. În cazul renunţării tacite nu se pune o asemenea problemă1.

c) Regula lex rei sitae se aplică în ce priveşte întocmirea inventarului bunurilor succesorale, formele de publicitate referitoare la aceste bunuri, actele de conservare cu privire la bunurile succesorale. Această regulă se aplică şi efectelor beneficiului de inventar şi în ce priveşte administrarea bunurilor succesorale.

Legea situaţiei bunului se aplică efectelor separaţiei de bunuri. 3) Transmiterea pasivului succesiunii. Prin moştenire se transmite nu numai activul, ci şi pasivul

succesoral. Legea succesiunii arată care este cuprinsul pasivului

1 Prin decizia civilă nr. 213/1998 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a respins ca

nefondat recursul formulat de către părţi, reţinându-se că cel care a acceptat tacit succesiunea nu mai poate reveni asupra acceptării acesteia, operând regula de drept comun potrivit cu care actul juridic este irevocabil de la formarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

În opinia noastră, nu aderăm modului de soluţionare a cauzei sus menţionată de către Curtea de Apel Bucureşti, considerând că în speţa menţionată nu operează regula de drept comun potrivit cu care actul juridic este irevocabil de la formarea lui, deoarece actul juridic irevocabil este acea declaraţie expresă de renunţare la succesiune dată cu ocazia observării certificatului de moştenitor.

Prin renunţarea expresă la succesiune se renunţă la însăşi calitatea de erede potrivit art. 696 C.civ., iar renunţătorul nu a retractat renunţarea în condiţiile art. 701 C.civ.

În opinia noastră, Curtea de Apel Bucureşti trebuia să admită recursul formulat, să modifice în tot decizia Tribunalului şi pe fond să menţină ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de Judecătorie.


265

moştenirii1. Tot ea mai arată cine este ţinut de pasivul succesoral (de exemplu, numai succesorii universali şi cei cu titlu universal sunt ţinuţi de datoriile şi sarcinile succesiunii, legatarii cu titlu particular neavând această îndatorire). În sfârşit, legea succesiunii arată măsura în care succesorii sunt ţinuţi de datoriile şi sarcinile moştenirii (ultra sau intra vires hereditatis).

§6. ÎMPĂRŢIREA MOŞTENIRII.

Această operaţie poate interveni numai în cazul în care defunctul a

lăsat mai mulţi succesori universali sau cu titlu universal. Legea succesiunii cârmuieşte:

a) determinarea celor care se găsesc în indiviziune şi, deci, a celor între care intervine împărţirea moştenirii;

b) raportul donaţiilor şi datoriilor2. Raportul donaţiilor. În măsura în care raportul donaţiei produce

efecte asupra drepturilor reale şi interesează drepturile terţilor se aplică legea situaţiei bunului. În cazul bunurilor imobile, legea succesorală şi legea situaţiei bunului coincid. Rezultă că raportul donaţiilor nu este supus unei singure legi, devreme ce succesiunea în dreptul internaţional privat este reglementată de legi diferite, după cum este vorba de mobile ori imobile, iar efectele raportului donaţiilor sunt cârmuite în măsura arătată de legea situaţiei bunului.

Raportul în natură are ca obiect bunurile imobile (C. civ, art.765). Ca efect al raportului, contractul de donaţie este retroactiv desfiinţat şi, deci, de la data deschiderii succesiunii, bunul intră în masa succesorală indiviză (C. civ. art.769). Desfiinţarea contractului de donaţie produce şi următoarele efecte:

a) bunul se întoarce la masa succesiunii liber de orice sarcini, cu excepţia ipotecilor (C. civ. art.765 şi 769);

b) dacă bunul a pierit fortuit riscul îl suportă moştenirea (C. civ., art.769);

1 Art. 67 lit. f din Legea nr. 105/1992. 2 Pentru raportul donaţiilor şi datoriilor, a se vedea St Cărpenaru, op. cit., p.137 şi urm.


266

c) donatarul răspunde pentru toate degradările care au micşorat valoarea bunului cauzate din fapta sa ilicită şi culpabilă.

Raportul imobilelor se poate face în mod excepţional prin echivalent. Raportul prin echivalent are ca obiect bunurile mobile (C. civ. art.772). În acest caz, contractul de donaţie nu este desfiinţat, donatarul îşi păstrează dreptul de proprietate asupra bunului dar raportează valoarea bunului donat. Aşadar, în măsura în care afectează prin efectele asupra drepturilor reale şi interesele terţilor, se aplică legea situaţiei bunului.

Legea succesorală se aplică, însă, în ce priveşte condiţiile obligaţiei de raport, persoanele care pot cere raportul, donaţiile supuse raportului şi, cu precizările făcute, efectelor raportului.

Modurile de efectuare a raportului sunt supuse legii situaţiei bunului în măsura in care interesează drepturile terţilor.

Acţiunea privind raportarea donaţiilor poate fi făcută fie separat, fie în cadrul acţiunii de ieşire din indiviziune. În mod corespunzător celor de mai sus, această acţiune este supusă legii succesorale şi legii situaţiei bunului. Legea aplicabilă acţiunii privind raportarea donaţiilor se referă şi la termenul de prescripţie al dreptului la acţiune.

Reducţiunea succesorală, adică reducţiunea liberalităţilor excesive, interesează rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă şi deci este reglementată de legea succesiunii. Ordinea reducţiunii este supusă aceleaşi legi, dar modul de reducţiune este reglementat de legea situaţiei bunului, deoarece interesează drepturile reale şi afectează drepturile terţilor.

În opinia noastră, în proprietatea pe cote părţi, fiecare coindivizar are un drept exclusiv asupra cotei părţi ideale ce i se cuvine din bunul indiviz.

Dreptul exclusiv menţionat cuprinde şi posibilitatea pentru coindivizar de a dispune de cota sa printr-un act de înstrăinare (vânzare, donaţie).

În aceste condiţii, actul prin care s-a donat cota ideală dintr-un imobil este valabil, donatorul substituindu-se în drepturile donatorului, iar drepturile celorlalţi coindivizari rămânând neatinse.

Nici împrejurarea că imobilul a fost atribuit unuia dintre coindivizari


267

nu justifică concluzia pentru anularea actului de donaţie.

Actul de donaţie confirmând calitatea donatorului de coproprietar asupra imobilului, atribuirea acestuia în lotul celuilalt coindivizar poate avea drept consecinţă, nu anularea actului de donaţie, ci plata către donatorul coindivizar a echivalentului cotei sale.

Raportul datoriilor. Potrivit art 736 din C. civ., datoriile care sunt supuse raportului sunt următoarele:

1) împrumutul acordat de autorul moştenirii unuia din moştenitori;

2) suma datorată de un moştenitor cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul cauzat celui care lasă moştenirea.

Aceste două raporturi (raportul donaţiilor şi datoriilor) alcătuiesc raportul succesoral.

Raportul datoriilor este supus legii succesorale, dar nu poate fi impus moştenitorului debitor şi creditorilor săi decât în conformitate cu legea situaţiei bunului1, ceea ce înseamnă că este supus ambelor legi: succesorală şi a situaţiei bunului.

Prin raportul datoriilor, comoştenitorii au dreptul să ia din masa succesorală, înainte de a fi împărţită, bunuri în limita cotei de creanţă la care au dreptul in datoriile supuse raportării, astfel ca se asigură egalitatea tuturor moştenitorilor. Rezultă că în măsura în care interesele terţilor moştenitorului care trebuie să raporteze nu sunt afectate, nu sunt în joc, se aplică legea succesorală, deoarece este vorba de determinarea părţilor care revin moştenitorilor

d) formarea loturilor moştenitorilor. Modul de atribuire a loturilor formate este supus legii succesorale (de exemplu dacă se procedează la atribuirea loturilor sau la tragerea la sorţi a loturilor). În cazul în care există dispoziţii speciale în privinţa unor bunuri, de exemplu terenuri, clădiri, se va ţine seama şi de legea situaţiei bunului, care însă coincide cu legea succesorală în exemplele luate, fiind vorba de imobile.

e) obligaţia de garanţie reciprocă a copărtaşilor. Efectele garanţiei copărtaşilor, care interesează pe terţi, sunt supuse şi legii situaţiei

1 H. Batiffol şi P. Lagarde, op.cit., p.338).


268

bunurilor. În cazul imobilelor, cele două legi coincid. În cazul mobilelor, terţul poate invoca regula "posesiunea de bună credinţă valorează proprietate", dacă este prevăzută de legea situaţiei bunului. Privilegiul copărtaşului este supus legii succesiunii, dar se aplica şi legea situaţiei bunului în măsura în care interesează drepturile reale. Dreptul creditorilor unuia din moştenitori de a interveni la împărţirea moştenirii este reglementat de legea succesiunii (cum este dreptul de opoziţie la împărţire prevăzut de art.785 C. civ.).

Desfiinţarea împărţirii succesorale (nulitate absolută sau relativă) este supusă aceleaşi legi care conţine dispoziţia a cărei nesocotire justifică nulitatea absolută sau relativă. Astfel, dacă anularea împărţirii se cere pe motivul incapacităţii copărtaşului, se aplică legea naţională a acestuia, dacă anularea împărţirii se cere pe motivul că un copărtaş nu a participat la împărţire şi aceasta s-a făcut prin bună învoială (în lipsa acelui copărtaş), se aplică legea succesiunii.

Potrivit art.790 din C.civ. “împărţelile pot fi desfiinţate pentru violenţă sau dol; pentru o simplă omisiune a unuia din obiectele succesiunii nu se anulează împărţeala; se face numai un supliment de împărţeală pentru obiectul omis”.

Prevederile din textul menţionat se referă, în principal atât la împărţeala prin bună învoială între moştenitori, cât şi la cea realizată pe cale judecătorească, legea nefăcând nici o distincţie în această privinţă.

Aşadar, partajul poate fi anulat în cazul în care consimţământul unui copărtaş a fost obţinut prin violenţă sau este urmarea unor manopere dolosive.

Pe de altă parte, deşi prin dispoziţia legală citată nu s-a prevăzut că împărţeala ar putea fi anulată şi în cazul în care la aceasta a participat un incapabil, este în afara oricărei discuţii că o astfel de împărţeală poate fi desfiinţată şi pentru acest motiv.

Desigur că în toate trei cazurile, ce ara putea constitui motive de desfiinţare a unui partaj, reprezintă nulităţi relative, ceea ce înseamnă că partajele încheiate prin dol, violenţă sau la care a participat un incapabil nu sunt nule de drept, ci numai anulabile.

În opinia noastră, în afara nulităţilor relative menţionate ce pot atinge valabilitatea unui partaj, pot exista şi cazuri de nulităţi absolute,


269

cum sunt participarea la împărţeală a unei persoane care nu a avut vocaţie succesorală ori omiterea de la aceasta a unui moştenitor.

În privinţa efectelor desfiinţării împărţirii, se va aplica şi legea situaţiei bunului, în măsura in care este vorba de regimul drepturilor reale.

Modul în care se face raportul donaţiilor - în natură sau prin echivalent (prin luare mai puţin) - este supus legii succesorale, dar este supus legii situaţiei bunului, în măsura în care interesează drepturile terţilor.

Formele procedurale ale raportului sunt reglementate de legea forului.

Legea situaţiei bunului mai cârmuieşte următoarele aspecte privind împărţirea moştenirii:

a) Regimul juridic al indiviziunii (de exemplu, în ce condiţii se pot face acte de folosinţă, administrare sau dispoziţie privind bunurile aflate în indiviziune);

b) Termenul în care se poate cere împărţirea bunurilor moştenirii, inclusiv actele juridice care pot interveni în această privinţă (cum este convenţia de indiviziune);

c) Punerea peceţilor, inventarul bunurilor, măsurile de conservare a bunurilor;

d) Efectul declarativ al împărţirii moştenirii.

În materia moştenirii se mai aplică şi legea forului şi cea personală. Astfel, legea forului se aplică în ce priveşte formele procedurale ale împărţelii, iar legea personală în ce priveşte capacitatea pentru a putea face împărţirea1.

1 Problema dacă un copărtaş poate face împărţirea pe cale amiabilă ori trebuie să urmeze

calea partajului judiciar este supusă legii lui naţionale.


270

§7. COPROPRIETATEA OBISNUITA IN LUMINA DISPOZITIILOR LEGALE ACTUALE SI A CELOR DIN PROIECTUL CODULUI CIVIL

Exercitarea atributului posesiunii in cazul coproprietatii

obisnuite.Posesiunea este expresia juridica a indreptatirii de a apropria si de a stapani bunul care constituie obiectul dreptului de proprietate privata. In cazul coproprietatii obisnuite, toti titularii dreptului de proprietate sunt indreptatiti la aproprierea si stapanirea bunului. Altfel spus, posibilitatea de apropriere si de stapanire a bunului este comuna. Pentru ca dreptul, ca realitate intelectuala, este divizat, aceasta indreptatire de apropriere si stapanire a bunului corespunde divizarii dreptului, dar, intrucat bunul corporal nu este fractionat material, realizarea in concret a acestei indreptatiri nu s-ar putea face de fiecare coproprietar decat in comun cu ceilalti coproprietari, tinand seama de exigentele regulii unanimitatii.

Daca insa actele juridice prin care se exercita atributul posesiei au semnificatia unor acte de dispozitie, ele nu pot fi efectuate decat cu consimtamantul tuturor coproprietarilor. Astfel, actiunea in revendicare, fiind considerata un act juridic de dispozitie1, nu poate fi exercitata decat cu acordul tuturor coproprietarilor. Altfel spus, este posibil ca, prin anumite acte juridice, sa se exercite atat atributul posesiei, cat si atributul dispozitiei juridice. In schimb, actiunea posesorie poate fi exercitata de un singur coproprietar impotriva tertilor neproprietari, deoarece ea are valoarea juridica a unui act de conservare2. Aceasta solutie este consacrata, in mod implicit, in art. 500 alin. 2 din Proiectul Codului civil. Potrivit acestui text, un coproprietar poate introduce singur actiunile posesorii chiar impotriva tertului care a intrat in posesiunea bunului comun in urma incheierii actului de instrainare cu un alt copropristar3. A fortiori actiunile posesorii pot fi exercitate impotriva unui tert care nu isi intemeiaza posesia pe un asemenea act. Desi s-a adrnis in practica judiciara ca actiunea posesorie poate fi introdusa de un coproprietar impotriva celorlalti coproprietari, aceasta solutie este discutabila, dar nu din cauza calificarii ei ca act de conservare sau de dispozitie, ci pentru ca, tinand seama de dubla calitate a fiecarui coproprietar de posesor si detentor precar, s-ar pune in discutie titlul precaritatii, adica un drept, situatie in care nu mai este utila o actiune posesorie, ci una petitorie; tot astfel, daca un coproprietar ar invoca intervertirea precaritatii in posesiune in raport cu coteleparti din drept ale celorlalti coproprietari, actiunea posesorie n-ar fi admisibila pentru ca in ipoteza intervertirii precaritatii in posesie nu este vorba de o deposedare, ci de o tulburare a posesiei care are semnificatia schimbarii elementului _______________________________________________________________ 1 Ase vedea infra. nr. 5, lit. B, a, ii). II A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 193-195. 2 Solutia este discutabila cat timp, in ipoteza din text, coproprietarul reclamant in actiunea posesorie nu poate invoca deposedarea sa, intrucat element:u1 Corpus este exercitat integral de coproprietarul care instraineaza bunul (a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 191-193). 3 A se vedea V. Stoica, op. cit..p. 194; in sens contrar, a se vedea L. Pop, op. cit.. p. 134\ text si nota 3.


271

subiectiv, or elementul animus este strans legat de dreptul real caruia ii corespunde, aceasta discutie nefiind posibila in cadrul unei actiuni posesorii, ci numai in cadrul unei actiuni petitorii1.

Este adevarat ca exercitarea actiunii in revendicare apare, in mod direct, ca obiectivare a elementului procesual din continutul juridic at dreptului de proprietate privata in general, iar in ipoteza analizata, din continutul juridic al coproprietatii obisnuite. Dar, intrucat acest element procesual poate fi exercitat ca urmare a incalcarii elementului substantial din continutul juridic al dreptului de proprietate, iar acest element este vatamat in primul rand in atributul ius possidendi, actiunea in revendicare constituie, in mod indirect, si o exercitare a acestui atribut2. Cat priveste actiunea posesorie, desi ea apara, in primul rand, starea de fapt a posesiei, indirect apara si dreptul de proprietate. Chiar daca ea nu poate fi privita ca o exercitare a atributului ius possidendi sau a elementului procesual din continutul juridic al dreptului de proprietate privata, totusi, in mod indirect, aparand dreptul de proprietate, apara si atributul ius possidendi. 4. Exercitarea atributului folosintei in cazul coproprietatii obisnuite. Ius utendi si ius fruendi sunt elementele care compun atributul folosintei3. A) Exercitarea dreptului de a utiliza bunul (ius utendi). a)..Exercitarea prin acte materiale. Problema partajului de folosinfa. Regula unanimitatii ar impune ca toate actele materiale de utilizare a bunului sa se faca impreuna si in acelasi timp de catre toti coproprietarii, ceea ce este imposibil din punct de vedere practic. Daca unele acte materiale pot fi savarsite impreuna si in acelasi timp de catre coproprietari, altele nu pot fi savarsite decat succesiv, de catre unul sau altul dintre acestia. Modul.concret in care coproprietarii utilizeaza bunul nu presupune intotdeauna o intelegere expresa intre acestia. Simpla ingaduinta reciproca poate fi suficienta pentru utilizarea succesiva, totala sau paqiala, a bunului de catre unul sau altul dintre coproprietari. Important este ca utilizarea bunului de catre un proprietar sa nu excluda accesul celorlalti coproprietari la o asemenea utilizare si sa nu duca la schimbarea destinatiei bunului sau la transformarea modului Obinuit de utilizare; o asemenea schimbare sau transformare nu ar ti posibila decat cu acordul tuturor coproprietarilor4; soiutia este justiticata, ________________________________________________________________1 A se vedea V. Stoica, op. cit., p. 191-193. 2 In acest sens, a se vedea V. Stoica, op. cit., p. 240. 3 A se vedea v. Stoica, op. cit" p. 229. 4 In acest sens, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 549/1978, in Culegere de decizii , pe anu11978. p. 8-10. Ideea ca prin aceasta utilizare facuta de un coproprietar nu trebuie sa fie irnpiedicat "exercitiul simultan si concurent al folosintei celorlalti copartasi" (L. Pop, op. cit.. p. 135) trebuie sa fie inteleasa in mod nuantat. Intr-adevar, cum am precizat in text, un exercitiu simultan si concurent al utilizarii bunului este de cele mai multe ori, in fapt, imposibil. Ingaduinta celorlalti coproprietari face posibila utilizarea totala sau partiala a bunului de catre un singur copartas, fara ca prin aceasta sa se excluda insa accesul celorlalti coproprietari la o asemenea utilizare. In acest sens, nu e negat in drept exercitiul simultan si concurent al celorlalti coproprietari, chiar daca in fapt utilizarea se face de catre unul singur


272

deoarece, de cele mai multe ori, o asemenea schimbare sau transformare ar presupune si efectuarea unor lucrari materiale, adica acte materiale de dispozitie, or aceste acte nu pot ti savarsite decat cu acordul tuturor coproprietarilor. In aceasta ordine de idei, in art. 494 alin. 1 din Proiectul Codului civil sa precizeaza ca "fiecare coproprietar .are dreptul de a folosi bunul comun in masura in care nu schimba destinatia si nu aduce atingere drepturilor celorlalt coproprietari". Daca un coproprietar utilizeaza bunul cu ingaduinta celorlalt coproprietari, aceasta ingaduinta poate avea semniticatia unui act dezinteresat asemanator contractului de comodat. Dar, in absenta unei asemenea ingaduinte sau a unui acord incheiat intre coproprietari, este posibila obligarea coproprietarului care a folosit integral bunul la echivalentul banesc al utilizarii corespunzatoare cotelor-parti din drept ale celorlalti coproprietari catre acestia. Aceasta solutie rezulta si din art. 494 alin. 2 din Proiectul Codului civil si ea este o aplicatie a regulii inscrise in art. 493 din acelasi proiect, in care se arata ca "coproprietarii vor imparti beneficiile si vor suporta sarcinile coproprietatii proportional cu cota lor parte"; Sintagma impartirea beneficiilor nu se refera numai la fructe, indiferent de natura acestora, ci si la beneticiul care rezulta din utilizarea bunului. Ca imnare, este firesc ca, daca un coproprietar profita integral de utilizarea bunului o perioada de timp, sa plateasca celorlalti echivalentul banesc al acestei utilizari, corespunzator cotelor-parti din drept ale acestora. Aceasta solutie este aplicabila si in situatia in care unul dintre coproprietari lasa un tert sa utilizeze in intregime bunul comun o perioada de timp, inclusiv in cazul in care .instraineaza bunul unui tert. In acest sens, in art. 500 alin. 2, fraza a II-a din Proiectul Codului civil se precizeaza ca pot fi obligati la daune-interese coproprietarii care au participat la incheierea actului juridic de dispozitie catre coproprietarul vatamat. Aceasta formulare trimite la ideea de raspundere delictuala. Dreptul de a cere echivalentul utilizarii sau despagubiri, dupa caz, se prescrie in termen de trei ani de la data fiecarui act de utilizare. Intr-adevar, chiar daca exista coproprietate"dreptul de a cere despagubiri nu este suspendat pana la partaj, intrucat 'ius utendi este un atribut prezent, iar incalcarea lui justitica obligarea imediata la despagubiri l8. Temeiul restituirii poate fi, dupa caz, contractul incheiat intre coproprietari cu privire la utilizarea bunului sau raspunderea civila delictuala. Intr-adevar, in absenta ingaduintei celorlalti coproprietari sau a unui contract, utilizarea bunului integral de catre un singur coproprietar are semnificatia unui delict civil. In absenta unor intelegeri exprese, ar putea sa apara dispute sau litigii intre coproprietari in legatura cu modul concret de utilizare a bunului. ____________________________________________________________________________________________________

18 Solutia prescriptibilitatii dreptului de a cere despagubiri este expres consacrata in art. 81511 alin. 2 din Codul civil francez (in acest sens, a se vedea J. L. Bergel, M. Bruschi, S. Cimamonti op. cit., p. 494).


273

Prevenirea ori stingerea acestor dispute sau litigii este posibila prin incheierea unor intelegeri intre coproprietari avand ca obiect partajui de folosinta; Doua probleme s-au pus in legatura cu aceasta notiune.

Mai intai, care este semnificatia partajului de folosinta? De regula, aceasta notiune are in vedere impartirea utilizarii in raport cu anumite parti materiale din bun fara a se ajunge insa la o fractionare materiale a acestuia . Intr-un sens particular, partajul de folosinta se realizeaza si prin impartirea timpului in anumite perioade afectate utilizarii integrale sau partiale a bunului de catre fiecare dintre coproprietari. In legatura cu acest sens particular, se pune problema proprietatii periodice.

Este suficient s-a precizam ca proprietatea periodica s-a infatisat, pana la intrarea in vigoare a Legii nr.282/4004 privind protectia dobanditorilor cu privire la unele aspecte ale contractelor purtand asupra dobandirii unui drept de utilizare pe durata limitata unor bunuri imobiliare1 ,tocmai ca o acoprire obisnuita , bunul care constituie obiectul acesteia fiind supus unui partaj de folosinta pe unitati de timp determinate 2 . Dupa intrarea in vigoare a acestei legi, proprietatea periodica se poate infatisa, in continuare, ca o manifestare a coproprietatii obisnuite, daca nu sunt indeplinite conditiile care fac obligatorie aplicarea dispozitiilor Legii nr. 282/2004: bunul care formeaza obiectul dreptului este un imobil cu destinatie de1ocuinta precizarea duratie coproprietatii, care este de cel putin trei ani; perioada de timp destinata utilizarii de catre un coproprietar este de ce1putin o saptamana ; nu numai partajul folosintei ________________________________________________________________ 1. Publicata in " Monitorul oficial al Romaniei", partea I, nr 580 din 30 iunie 2004. Potrivit art. 17 din aceasta lege, ea a intrat in vigoare la 90 de zile de la data publicarii , deci la data de 28 septembrie 2004 (data publicarii nu se ia in calcul, in schimb ultima zi a termenului de 90 dezile se ia in calcul, tinand seama ca in text este utilizata sintagma la 90 de zile, iar nu sintagma dupd' 90 de zile). Pentru analiza prevederilor acestui act normativ,a se vedea B. C. Stoica, S. Stoica, Investi!iile imobiliare In regim "time share", Intre miraj si posibilitati de implementare , in "Pandectele romane nr. 5/2004, p. 212-226; I. Popa, Coproprietatea spatio-temporala, in "Pandectele romane"nr. 5/2004, p. 227-239. 2.Intr-o alta opinie, exprimata inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 282/2004, s-a apreciat caproprietatea periodica este o modalitate juridica noua a dreptului de proprietate privata, distincta si de coproprietatea obisnuita (in acest sens, a se vedea T. Sambrian, Proprietatea In sistem "time sharing" -proprietatea periodica' ~ o noua modalitate a dreptului de proprietate, in "Dreptul" nr. 5/1997, p. 35-43)- Totusi, acest auto precizeaza ca, daca partajul conventional de folosinta ar fi admisibil, "ar duce la transformarea proprietatii comune pe cote-parti obisnuite sau temporare in proprietate in sistem time sharing, daca intelegerea ar privi perioada de timp in care fiecare proprietar ar exercita posesiunea bunului respectiv". Or, de regula, nu s-a contestat posibilitatea partajului conventional de folosinta, ci doar a partajului judiciar de folosinta. Ca urmare, chiar in logica acestui autor, proprietatea periodica este o infatisare particulara a coproprietatii obisnuite, in masura in care,prin acordul coproprietarilor, s-a realizat pafajarea folosintei bunului in functie de anumite unitati de timp. Pentru problema proprietatii periodice, inteleasa in contextul legislativ existent inainte de intrarea in vigoare a Legii nr. 282/2004, a se vedea C. Birsan, Drept civil. Drepturile reale principale. Ed. All Beck, Buc.i, 200I, p. 194-198.


274

este conventional, ci si insusi modul de nastere a acestei modalitati a dreptu1ui de proprietate privata (art. 3lit. a si b). Daca sunt insa indeplinite aceste conditii, conventia intra sub incidenta acestei legi. Din economia ei rezulta ca o asemenea conventie, care presupune, intre altele, ~i o clauza de neimparteala, se poate incheia si pe o perioada mai mare de cinci ani, prin derogare de la prevederile art. 728 alin. 2 C.civ. Aceasta clauza de neimparteala nu este insa conventionala, ci legala. Sub acest aspect, proprietatea periodica se infatiseaza, in aceasta reglementare, ca o coproprietate fortata, pe durata prevazuta in conventia partilor, durata care trebuie sa fie de cel putin trei ani. Caracterul ei fortat decurge din imprejurarea ca imposibilitatea de a cere partajul pe durata respectiva decurge in primul rand din lege, iar nu din vointa partilor, chiar daca insasi aceasta coproprietate fortata se naste prin acordul partilor, iar nu independent de aceasta vointa1. In reglementarea prevazuta in Proiectul Codului civil, proprietatea periodica, desi pare sa fie inteleasa ca o modalitate juridica distincta a dreptului de proprietate privata, se infatiseaza totusi ca o coproprietate fortata, in sensul ca ea nu poate inceta prin partaj judiciar, a carei folosinta este partajata intre coproprietari pe unitati de timp; in Proiect, notiunea de proprietate periodica este definita in termeni generali, fara restrictiile prevazute in Legea nr. 282/2004 2. Este posibil insa ca impartirea timpului in anumite perioade afectate utilizarii integrale sau partiale a bunului comun de catre fiecare dintre coproprietari sa fie numai o ca1e de a curma neintelegerile aparute intre acestia, fara sa se infatiseze deci ca o proprietate periodica propriu-zisa. A doua problema se refera chiar la admisibilitatea partajului de folosinta. Problema a fost si este controversata in doctrina si in jurisprudenta: In general, s-a admis posibilitatea partajului de folosinta numai prin acordul coproprietarilor 3, ____________________________________________________________________________ 1 Intr-adevar, coproprietatea fortata se poate naste pe terneiul unui contract, cum este cazul coproprietatii partilor comune din cladirile cu rnai.rnulte spatii locative apartinand unor proprietari diferiti. Desi, de rnulte ori, se foloseste sintagrna coproprjetate fortata si perpetua, in realitate, nurnai dreptul de proprietate este perpetua, in tirnp ce rnodalitatile sale sunt, prin ipoteza, ternporare. Chiar si proprietatea fortata poate inceta in mornentul in care un coproprietar dobandeste cotele parti din drept ale celorlalti coproprietari, fie in rnod direct, fie ca urmare a dobandirii bunurilor principale carora le sunt afectate bunurile accesorii asupra carora poarta coproprietate fortata. 2 In acest sens, in art. 547 din Proiectul Codului civil se precizeaza ca proprietatea periodica inceteaza prin dobandirea de catre o singura persoana a "drepturilor de proprietate aferente tuturor intervalelor de tirnp" sau in alte cazuri prevazute de lege, In realitate, nu sunt rnai rnulte drepturi de proprietate, ci cote-parti din dreptul de proprietate exprirnate prin intermediul intervalelor de timp in care coproprietrii au acces la folosinta integrala a bunului. 3 In sensul ca partajul de folosinta nu ar fi adrnisibil nici prin acordul coproprietarilor, a se vedea T. Sambtian,op. cit., p.40.Autorul face referire generala la practica judiciara, dar, in realitate, atat in doctrina , cat si in practica judiciara s-a adrnis, de regula, ideea partajului conventional de folosinta.


275

iar nu si pe cale judiciara 1. Desi s-a decis in practica judiciara ca nu trebuie sa se confunde actiunea in partaj judiciar de folosinta cu actiunea prin care un coproprietar cere obligarea celorlalti coproprietari sa ii permita folosinta in comun a bunului care constituie obiectul coproprietatii 2, in realitate, o asemenea obligare nu este practic posibila iara a stabili modul de folosinta a bunului comun, ceea ce practic are sernnificatia unui partaj de folosinta. Uneori s-a mers pana la capat si s-a apreciat ca partajul judiciar de folosinta este admisibil din ratiuni de ordin practic 3.

Acest ultim punct de vedere este rational. Mai multe argumente intemeiaza aceasta solutie. In primul rand, chiar daca in actualut Cod civil nu este consacrata solutia partajului judiciar de folosinta 4, ea nu este interzisa 5 . Or, In ___________________________________________________________________________ 1 In acest sens, a se vedea: C. Statescu, Drept civil. Persoana fizica: Persoana juridica: Drepturile reale, Editura Didactica siPedagogica, Bucuresti,1970, p. 695; C. Statescu, C. Birsan, Drept civil. Drepturile reale, Universitatea din Bucuresti, 1988, p. 179; E. Chelaru, op. cit., p. 116; Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 819/1968, in Culegere de decizii pe anul 1968, p. 66-68; dec. nr. 2502/1973, in "Revista romana de drept" nr. 8/1974, p. 66; dec.nr. 784/1977, in Culegerea de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1977, Editura -Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1978, p. 192-196. in acelasi sens, a se vedea Curtea de Apel Iasi, dec. nr. 759/1994, in Jurisprudenta Curtii de Apel Iasi in materie civila pe anul 1999, de M. Gaita , M. M. Pivniceru, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000, p. 16. 2 In acest sens, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2313/1980, in Culegere de decizii pe anul 1980, p. 178-180. In motivarea acestei solutii se precizeaza ca, in actiunea prin care un coproprietar cere obligarea celorlalti coproprietari la asigurarea folosintei in comun a bunului, instanta de judecata trebuie sa statueze "cum anume se exercita, in fapt, aceeasi folosinta de catre partile in proces; daca, asa cum se sustine in actiune, paratii o exercita abuziv, in dauna reclamantilor, sau corespunzator cotelor lor de proprietate". Fata de aceasta formulare, concluzia instantei supreme in sensul ca actiunea in imparteala de folosinta si cea de exercitare in comun a folosintei sunt operatiuni juridice deosebite, este cel putin discutabiJa. intr-adevar, a stabili modul in care se exercita de catre coproprietari folosinta bunului comun echivaleaza practic cu un partaj de folosinta; intr-un sens asemanator, a se vedea D. Chirica, op. cit., p. 23; idem, Drept civil. Succesiuni ,si testamente, Editura Rosetti; Bucuresti, 2003, p. 481 (text si nota 4). Daca, dupa ce instanta pune in discutia partilor precizarea obiectului actiunii, coproprietarul reclamant nu isi insuseste ideea partajului de folosinta, ci staruie in obligarea celorlalti coproprietari la folosirea in comun a bunului, actiunea va fi respinsa ca inadmisibila, intrucat obiectul ei nu este determinat. 3. In acest sens, a se vedea: D. M. Fruth-Oprisan; Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem in materia partajului, I, in "Revista romana de drept" nr. 5/1988, p. 30-39; p. Chirica, op. cit., p. 23, text si notele 3-5; C. Birsan, op. cit., p.172 si 173; L. Pop, op. cit., p. 135; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002, p. 494 si 495. in mod. exceptional, in practica judictara s-a admis partajul judiciar de folosinta, dar in legatura cu dreptul real de folosinta in comun a unui teren, drept constituit pe temeiul fostului drept de proprietate socialista de stat; in acest sens, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2626/1985, in Culegere dedecizii pe anul 1985, p. 110-ll2; dec. nr. 1119/1987,in Culegere de decizii pe anul 1987, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988, p. 125 si 126. 4 In Codul civil francez, partajul judiciar de folosinta, denumit partaj provizoriu, este consacrat in art. 8159alin. 1, fraza a II-a si in art.81510 alin.l. De asemenea, inProiectul Codului civil, aceasta solutie este consacrata in art. 497, in care se precizeaza ca "Modul de folosire a bunului comun se stabileste prin acordul proprietarilor, iar in caz de neintelegere, prin hotarare judecatoreasca". 5 In acest sens, a se vedea C. Birsan, op. cit., p. 173. dreptul privat, ceea ce nu este interzis de lege este permis. S-ar putea obiecta in


276

sensul ca acest principiu priveste libertatea de vointa a partilor, deci se aplica numai partajului voluntar de folosinta, iar nu si partajului judiciar, intrucat aceasta este o problema de competenta a instantelor de judecata. Obiectia este neintemeiata. In domeniul litigiilor civile functioneaza principiul plenitudinii de competenta a instantelor judecatoresti de drept comun, iar refuzu1 de a judeca partajul de folosinta ar echivala cu o denegare de dreptate, sanctionata, conform art. 3 C.civ.1.

In al doilea rand, cat timp coproprietarii nu cer chiar partajarea dreptului, rezulta ca ei sunt de acord cu partajul de folosinta, iar neintelegerea priveste doar modalitatea de realizare a acestui partaj. Intr-adevar, instanta de judecata nu decide partajul de folosinta impotriva vointei coproprietarilor cat timp oricare dintre acestia poate sa introduca o actiune avand ca obiect partajarea dreptului, caz in care partajul de folosinta s-ar mai justifica numai pana in momentul in care hotararea prin care se pronunta partajul dreptului devine executorie. Intr-o asemenea ipoteza, partajul de folosinta s-ar putea dispune si pe cale de ordonanta presedintiala. Mai mult, chiar dupa ce instanta a dispus partajul judiciar de folosinta, intrucat acesta are caracter temporar 2, ca si starea de coproprietate, oricare dintre coproprietari poate sa ceara partajul dreptului, neputandu-se invoca autoritatea de lucru judecat a primei hotarari, deoarece actiunile au obiect diferit.

In al treilea rand , contraargumentul potrivit caruia partajul judiciar de folosinta nu este posibil intrucat coproprietatea presupune ca "dreptul fiecarui coproprietar atinge fiecare parte din bunul respectiv pentru portiunea (de drept) a fiecaruia" 3 ar trebui sa functioneze si in cazul partajului voluntar de folosinta. Or, in aceeasi argumentare , se recunoaste ca, prin consimtamantul partilor, partajul de folosinta este posibil.. Asadar, acest partaj nu neaga insusi principiul unanimitatii, ci ii aduce o corectie necesara din ratiuni de ordin practic, fie in ipoteza in care chiar partile sunt de acord cu partajul de folosinta, dar nu si cu modalitatea de realizare a lui, fie in ipoteza in care, desi s-a cerut partajul dreptului , este necesara solu1ionarea neintelegerilor dintre parti pana in momentul in care hotararea avand ca obiect partajul dreptului devine executorie. Chiar si in prima ipoteza partajul de folosinta are caracter provizoriu, oricare dintre coproprietari putand sa ceara sistarea starii de coproprietate.

Desigur, daca, tinand seama de natura si caracteristicile bunului comun, nu este posibil partajul de folosinta, nici prin impartirea utilizarii in raport cu anumite parti materiale din bun, nici prin impartirea timpului in perioade afectate ________________________________________________________________ 1 In mod judicios s-a observat ca, daca nu s-ar admite ideea partajului de folosinta judiciar, aceasta ar insemna ca instanta n-ar putea sa solutioneze neintelegerile dintre coproprietari cu privire la modur de folosire a bunurilor cornune (in acest sens, a se vedea D. M. Fruth-Oprisan, op. cit., p. 39). 2. In acest sens, a se vedea I. Lula, Opinii privitoare la posibilitatea exercitarii actiunii in revendicar de catre un singur coproprietar, in "Dreptul' nr. 4/2002, p. 84.


277

3 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.819/l968, cit. supra. utilizarii integrale sau partiale a bunului de catre fiecare dintre coproprietari, singura cale de a curma neintelegerile dintre parti in legatura cu folosinta bunului ramane chiar partajul dreptului 1.

Spre deosebire de partajul conventional de folosinta, partajul judiciar de folosinta priveste nurnai utilizareabunului, iar nu si culegerea fructelor acestuia. Altfel spus, coproprietarul care utilizeaza o parte materiala din bun sau care utilizeaza bunul o anumita perioada de timp va avea dreptul la fructele bunului in raport cu cota sa parte din drept, iar nu in raport cu partea materiala utilizata sau cu timpul cat utilizeaza bunul. Intr-adevar, instanta de judecata nu ar putea proceda altfel, intrucat ar incalca chiar drepturile coproprietarilor. In schimb, prin intelegerea lor, acestia pot sa stabileasca nu numai modul de utilizare a bunului, ci si culegerea fructelor conform acestei utilizari.

b) Exercitarea prin acte juridice. In principiu orice act juridic cu privire la bunul comun trebuie sa fie incheiat cu acordul tuturor coproprietarilor. Regula unanimitatii conduce la aceasta concluzie. Dar severitatea acestei reguli genereaza consecinte practice daunatoare chiar pentru coproprietari. Aplicarea cu strictete a acestei reguli ar impiedica uneori chiar buna administrare a bunului care constituie obiectul coproprietatii obisnuite, iar alteori ar crea riscul degradarii sau distrugerii bunului. Iata de ce, in practica judiciara si in doctrina, au fost adoptate solutii de natura sa atenueze exigentele regulii unanimitatii si sa satisfaca mai bine chiar interesele coproprietarilor. Aceste solutii nuanteaza modul de aplicare a regulii unaninritatii, fara sa ii nege valoarea de principiu, plecand de la clasificarea actelor juridice in functie de consecintele cu ptivire la un drept sau la bunul care fonrmeaza obiectul acestuia, la o masa patrimoniala sau un patrimoniu. In acest context, intrucat coproprietatea obisnuita are ca obiect un bun individual determinat, semnificatia juridica a actelor de conservare, de administrare si de dispozitie este pusa in lumina, de regula, de consecintele cu privire la dreptul de proprietate sau alt drept real principal ori cu privire la obiectul acestuia, dar nu este exclus ca aceasta semnificatie sa apara, in functie de circurnstante, prin raportare la o masa patrimoniala sau un patrimoniu in ansamblul sau.

Intrucat actele de conservare urmaresc preintampinarea pierderii unui drept subiectiv civil 2 si presupun absenta cheltuielilor sau cheltuieli ________________________________________________________________ 1.In sensul ca partajul de folosinta este posibil numai daca bunul este susceptibil de o asemenea imparteala prin natura si caracteristicile sale, a se vedea D. M. Fruth-Oprisan, op. cit., p. 39; I. Lu1a, op. cit., p. 84. . 2.In acest sens, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 130; G. Boroi, op. cit., p. 144. Uneori, se apreciaza ca scopul actelor de conservare este pastrarea unui bun in patrimoniul titularului (C. Bir- san, op. cit., p. 173) sau pastrarea unui bun in starea sa actuala (E. Chelaru, op. cit., p. 116), desi, in general, actele juridice se exercita cu privire la dreptul de proprietate si actele materiale se savarsesc cu privire la bunul corporal; este insa adevarat ca actele juridice de conservare si de administrare isi produc consecintele si cu privire la bunul respectiv; actele juridice de dispozitie isi produc efectul in primul rand cu privire la dreptul de proprietate sau alt drept real principal si numai in mod indirect cu privire la bunul corporal.


278

minime1, ele pot fi incheiate de un singur coproprietar, fara acordul celorlalti coproprietari 2. Din aceasta categorie fac parte inscrierea unei ipoteci, cererea de efectuare a unui inventar, intreruperea cursului unei prescriptii prin introducerea unei cereri de chemare in judecata 3, actele juridice incheiate cu tetii pentru repararea unui imobil amenintat cu prabusirea 4. Actele de administrare realizeaza o punere in valoare normala a unui bun, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu. Asemenea acte sunt contractele de prestari servicii pentru repararea sau imbunatatirea imobilelor sau contractele de inchiriere (daca au ca obiect imobile si au o durata mai marede cinci ani, ele sunt calificate ca acte juridice de dispozitie 5). Aceste acte intra sub incidenta regulii unanimitatii. Ca urmare, de lege lata, ele pot fi incheiate, de regula, numai cu acordul tuturor coproprietarilor. In practica judiciara si in doctrina s-a sdmis ca, uneori, ele pot fi efectuate chiar de un singur coproprietar 6, cautandu-se insa explicatii care sa impace aceasta solutie cu regula unanimitatii, prin atenua- rea severitatii acesteia. _________________________________________________________________ 1 In acest sens, a se vedea: G. N. Lutescu, Teoria generala a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale. Bucuresti, 1947, p. 69; Gh. Beleiu, op. cit., p. 130; G. Boroi, op.cit., p. 144; I. Lula,Loc. cit., p. 78 si 79. 2 In art. 498 din Proiectul Codului civil se precizeaza expres ca "Fiecare coproprietar poate sa faca actede conservare fara acordul ce1or1alti coproprietari". 3 Numai intreruperea cursu1ui prescriptiei printr-o cerere de chemare in judecata are va1oarea unui act de conservare, in timp ce recunoasterea dreptului este un act juridic de dispozitie, intrucat cel care face recunoasterea este intr-o situatie asemanatoare cu cel care dispune de un drept al sau. 4 A se vedea E. Che1aru, op. cit.. p. 116, text si nota 5. 5 In acest sens,a se vedea G.Boroi, op. cit.. p. 145. Concluzia este intemeiata pe dispozitiile art. 1419 C.civ , care trimit la reglementarea regimului dotal, deci inc1usivla dispozitiile art. 1268 C.civ; prin aceasta trimitere, desi reglementarea respectiva (art. 1233-1293) a fost abrogata expres prin dispozitii1e art. 49 din Decretu1 nr .32/1954 pentru punerea in aplicare a Codu1ui fami1iei si a Decretului privitor la persoane1e fizice si persoanele juridice (publicat in "Buletinu1 oficial" nr. 32 din 31 ianuarie 1954), prevederi1e art. 1268 au fost pre1uate in continutul art. 1419. Potrivit art. 499 alin; 4 din Proiectu1 Codului civil, 1ocatiunile incheiate pe termen mai mare de trei ani, indiferent de obiectul lor, sunt asimilate acte1or juridice de dispozitie. 6 In art. 499 alin. 1 din Proiectu1 Codului civil se prevede ca "Acte1e de administrare, precum incheierea sau denuntarea unor contracte de 1ocatiune, cesiuni1e de venituri imobi1iare si a1te1e asemenea pot fi facute numai cu acordul majoritatii coproprietari1or si a cotelor parti". Asadar, regula unanimitatii este in1ocuita cu regula majoritatii, considerata atat in raport cu numarul coproprietarilor, cat si in raport cu cotele-parti. Este de discutat daca aceasta solutie legislativa va exclude posibi1itatea incheierii actelor juridice de administrare de catre un singur coproprietar, in masura in care ideea gestiunii de afaceri, a contractu1ui de societate, a mandatu1ui tacit, a abuzului de drept sau a raspunderii civile delictua1e se va raporta la aceasta majoritate, iar nu la unanimitate. Intrucat, potrivit art.502 ali.1 din Proiectul Codului civil se poate deroga de la dispozitiile privind modu1 de impartire a beneficiilor si sarcini1or coproprietatii, restituirea che1tuie1i1or, a fructe1or sau a echivalentului acestora, modu1 de folosire a bunului comun si sanctiunile ap1icabi1e actelor juridice incheiate fara acordu1 unui coproprietar, rezulta ca, in absenta unui regim conventional a1 coproprietatii, nici una dintre aceste idei nu si-ar mai gasi locul.


279

S-a recurs astfel la ideea mandatului tacit de care s-ar bucura coproprietarul care face actul de adrninistrare in beneficiul comun al coproprietarilor. Altfel spus, aceasta solutie nu contrazice regula unanimitatii, dar inlocuieste acordul expres al coproprietarilor cu acordul tacit al acestora.

In acelasi sens, au fost socotite valabile contractele de societate civila incheiate intre coproprietari pe temeiul carora adrninistratia bunului a fost incredintata unuia dintre ei 1.

Ideea gestiunii de afaceri se indeparteaza de regula unanimitatii, dar fara a intra in conflict deschis cu aceasta. Potrivit acestei idei, coproprietarul care incheie actul de adrninistrare se comporta ca un gerant care gestioneaza interesele celorlalti coproprietari, priviti ca gerati2 .

Infrangerea regulii unanimitatii ar aparea insa in ipoteza in care actul de adrninistrare incheiat de un coproprietar este justificat prin ideea abuzului de drept; in aceasta conceptie, fiecare coproprietar are dreptul sa isi dea acordul sau sa refuze incheierea unui act de adrninistrare, dar acest drept nu trebuie sa fieexercitat in mod abuziv; in masura in care dreptul este exercitat abuziv, el nu se mai bucura de protectie juridica, astfel incat nu mai este eficienta opozitia coproprietaru1ui indaratnic la incheierea actu1ui de adrninistrare3; desigur, aceasta sanctiune nu poate fi aplicata decat de instanta de judecata care, prin hotararea pronuntata la cererea coproprietarilor interesati, poate suplini consimtamantul coproprietarului indaratnic 4; in realitate, nici aceasta solutie nu este o infrangere a regulii unanimitatii, cat timp instanta suplineste chiar consimtamantul unui coproprietar.

S-a admis, de asemenea, ca oricaredintre coproprietari poate sa ceara, pe temeiul raspunderii civile delictuale (art. 998-999 C.civ.), remedierea degradarilor cauzate bunului comun, desfiintareai lucrarilor noi efectuate la acest bun sau despagubiri pentru prejudiciile suferite de bunul conlun, fara a fi necesar acordul tuturor coproprietarilor 5. Aceasta solutie este partial discutabila. Intradevar, se poate admite ca executarea obligatiei de a remedia degradarile poate fi ceruta de orice coproprietar intrucat este o obligatie de a face indivizibila . In schimb, ________________________________________________________________________________________________________________________________

1 Potrivit art. 1514 alin. 1 C. civ., asociatul insarcinat cu administrarea bunului poate sa incheie toate oactele juridice de administrare fara acordul celorlalti asociati, in masura in care nu actioneaza in mod dolosiv. 2 In practica judiciara, chiar daca aceasta idee nu a fost formulata expres, este totusi de recunoscut in urmatoarea formulare: "in absenta unor coproprietari care au domiciliul necunoscut, raman sa faca acte de administrare coproprietarii prezenti si cunoscuti care locuiesc in el…. actele de administrare facute de unul dintre coproprietari folosesc tuturor" (Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 361/1968, in Culegere de decizii... 1968, p. 66). 3 In acest sens, a se vedea E. Chelaru, op. cit., p. 116 (text si nota 8). 4 Aceasta solutie este consacrata expres in dispozitiile art. 499 alin. 3 din Proiectul Codului civil, in masura in care actul de administrare este indispensabil mentinerii utilitatii sau valorii bunului. Aceeasi solutie isi gaseste aplicare, conform acestui text legal, si in ipoteza in care unul dintre coproprietari este in imposibilitatea de a-si exprima vointa. 5 In acest sens, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 106/1969, in "Revista romana de drept" nr. 5/1969! po 175.


280

despagubirile au ca obiect o suma de banii, iar creanta corelativa obligatiei de despagubire este divizibila intre coproprietari in functie de cotele lor parti din dreptul de proprietate; ca urmare, actiunea in justitie poate fi introdusa pentru intreaga despagubire de catre un coproprietar numai daca are mandat expres din partea celorlalti, altfel neputand sa faca dovada calitatii de reprezentant in justitie al celorlalti coproprietari. cat priveste desfiintarea lucrarilor noi, sunt aplicabile dispozitiile art. 494 C.civ., ceea ce presupune reaua-credinta a constructorului; dreptul potestativ de optiune in sensul desfiintarii sau preluarii constructiilor trebuie sa fie exercitat de catre toti coproprietarii, intrucat actul juridic prin care se realizeaza aceasta exercitare are semnificatia unui act de dispozitie.

In masura in care nici una dintre aceste explicatii nu ingaduie savarsirea actului de administrare, de catre un singur coproprietar, este necesar acordul expres al celorlalti coproprietari, regula unanimitatii fiind aplicata fara nici o atenuare. In acest seens; in art. 499 alin. 2 din Proiectul Codului civil se prevede ca "Actele de administrare care limiteaza in mod substantial posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun ori care impun acestuia o sarcina excesiva prin raportare fie la cota sa parte, fie la cheltuielile suportate de catre ceilalti coproprietari nu vor putea fi efectuate decat cu acordul acestuia".

In toate cazurile in care se apreciaza ca actul incheiat de un singur coproprietar cu privire la bunul comun nu a incalcat conditiile legale, el ramane valabil si ya fi opozabil si coproprietarului care va dobandi bunul in urma impartelii, solutie expres prevazuta in art. 537 alin. 1 din ProiectulCoduluj civil, in care se arata ca "Actele incheiate, in conditiile legii, de un coproprietar cu privire la bunul comun raman valabile si sunt opozabile celui care a dobandit bunul in urma impartelii". B) Exercitarea dreptufui de a culege fructele (ius .fru~ndi). Proprietarul dobandeste dreptul de proprietate asupra fructelor naturale si industriale prin separatiune, indiferent de modul in care se produce aceasta 1. Fructele civile se obtin insa numai prin intermediul unor acte juridice care au ca obiect cedarea folosintei bunului in schimbul platii unor venituri periodice, cum sunt dobanzile sau chiriile. Asupra fructelor naturale si industriale exista un drept de coproprietate, ca si asupra bunului care le-a produs. Dar acest drept este distinct de dreptul asupra bunului frugifer 2. Iata de ce, in mod judicios, s-a admis de multa vreme ca impartirea _______________________________________________________________

1 A se vedea V, Stoica, op. cit., p. 204 si p. 205. 2 In practica judiciara, s-a statuat ca fructele "dobandesc, din momentul culegerii lor, o

existenta proprie si de sine-statatoare in raport de lucrul care le-a produs. Recunoscand deci ca fructele au o existenta proprie si de sine-statatoare si ca ele au intrat, sub

aceasta forma, in patrimoniul proprietarilor in indiviziune asupra lucrului care le-a produs, insearnna ca fiecare proprietar este indreptatit sa le si culeaga, potrivit cotei sale de coproprietate" , . (Trib. Suprem, s, civ., dec. nr. 737/1979, in Culegere de decizii pe anu11979. p. 19).


281

fructelor intre coproprietari nu este conditionata de partajarea bunului frugifer1. In mod normal, fiecare coproprietar are dreptul la o parte din fructe, conform cotei sale parti din dreptul de proprietate 2. Daca insa fructele naturale sau industriale au fost culese doar de unul dintre coproprietari, ceilalti au. dreptul la restituire in proportie cu cotele lor parti sau la despagubiri. Pe buna dreptate s-a apreciat ca aceasta solutie este aplicabila si in ipoteza in care .un singur coproprietar a cultivat terenul, acesta fiind indreptatit sa pretinda contravaloarea cheltuieli1or facute in functie de cotele- parti ale celorlalti coproprietari, iar nu sa refuze restituirea fructelor cuvenite acestora3. Ideea restituirii cheltuielilor catre coproprietarul care le-a facut peste ___________________________________________________________________________ 1 In acest sens, s-a statuat ca nu pot fi tinuti coproprietarii "sa isi valorifice dreptul la foloasele bunului indiviz numai cu prilejul iesirii din indiviziune, mai ales ca exista si situatii in care nu au interes sau nu pot iesi din indiviziune" (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.818/1980, in Culegere de decizii...1980, p. 38). in ace1si sens, a se vedea: Trib. Suprem in compunerea prevazuta de art. 39 alin. 2 si 3 din Legea nr. 58/1968, dec.nr.89/1972 (cu nota de R. Petrescu), in "Revista romana de drept" nr. 8/1973, p. 126 si urm.; Trib. Mun. Bucuresti, s.a IV-a civ., dec. nr. 1681/1973 (cu nota de M. Mayo), in "Revista romana de drept" nr. 11/1976, p. 50-53; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 737/l979, precitata. Aceasta solutie a fost impartasita in doctrina. in acest sens, a se vedea Gh. Beleiu, Nota la dec. civ. nr. 299/1973 a Trib. Jud. Galati, in "Revista romana de drept" nr. 8/1974, p. 41-43; S. Beligradeanu, Nota (critica) la dec. civ. nr. 1048/1976 a Trib. Jud. Suceava, in "Revista romana de drept" nr. 6/1977, p. 47-50; A. Sitaru, In legatura cu obligatia aducerii fructelor la masa bunurilor partajabile, in "Revista romana de drept" nr. 10/1977, p. 37; L. Mihai, In legatua cu obiectul partajului succesoral, in ,,Revista romana de drept" nr. 2/1987, p. 24; D. Chirica, op. lit., p. 24, In sensul ca fructele pot fi impartite numai cu ocazia partajului bunului frugirer, a se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 815/1956, in Culegere de decizii pe anu11956, vol. I, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1958, p. 241 (decizia se rerera la echivalentul folosintei in ipoteza in care un coproprietar a folosit bunul mai mu1t decat se cuvenea potrivit cotei sale parti din drept); M. Eliescu, Transmisiunea si imparteala mostenirii in dreptul Republicii Socialiste Romania, Editura Academiei, Bucuresti, 1966, p. 259. Alteori, s-a acceptat ca imparteala fructelor poate avea loc, potrivit intelegerii partilor, chiar anterior partajului, dar s-a apreciat ca, daca un singur coproprietar a cules fructele, nu numai actiunea in restituirea fructelor, ci si actiunea de restituire a echivalentului acestora formulata de ceilalti coproprietari este imprescriptibila; in acest sens, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 108/1969, in Culegere de decizii pe anu11969, p. 245-247. 2 In acest sens, in art. 495 din Proiectul Codului civil se arata ca "Fructele si veniturile produse de bunul comun se cuvin tuturor proprietarilor, proportional cu cota lor parte". S-a apreciat ca "Fructele bunului comun pot fi percepute sau culese in proprietate exclusiva de catre coproprietari, proportonal cu cota-parte ideala din dreptul de proprietate ce revine in exclusivitate fiecaruia" (L. Pop, op. cit., p. 135). Aceasta formulare trebuie sa fie inteleasa in sensul ca, in masura in care coproprietarii culeg fructele naturale si industriale cu respectarea proportiei dintre cotele lor parti, partajul se realizeaza chiar prin acest fapt. In masura in care proportia nu este respec- tata, se poate cere restituirea partiala a fructelor de catre cei interesati sau plata contravalorii acestora. Ideea de partaj este exclusa numai in cazul fructelor civile. . 3 In acest sens, a se vedea E. Chelaru, op. cit.. p. 115 si 116; Fr. Deak, op. cit.. p. 502, text si nota 2.


282

cota sa parte este consacrata cu valoare generala in art. 496 alin. 1 din Proiectul Codului civil: "Coproprietarul care a suportat singur cheltuielile producerii sau culegerii fructelor, respectiv a veniturilor, are dreptul la restituirea acestor cheltuieli de catre coproprietari, in proportie cu cotele lor parti".

Aceasta desocotire se poate face independent de partajul bunului frugifer sau o data cu acest partaj, caz in care nu se poate invoca prescriptia extinctiva a dreptului de a cere restituirea fructelor naturale sau industriale culese de catre unul dintre coproprietari1. Daca este vorba insa de fructe civile sau de echivalentul banesc al fructelor naturale ori industriale, fiind vorba de un drept de creanta, el este prescriptibil in termenul general de trei ani 2. Aceste solutii sunt consacrate, chiar daca in mod imperfect, in art. 496 alin. 2 din Proiectul Codului civil: "Fructele si veniturile bunului comun insusite de un coproprietar fac parte din masa partajabila cat timp ele nu au fost consumate ori instrainate si pot fi identificate distinct. In caz contrar, dreptul de a le reclama este supus prescriptiei". Textul este imperfect, pentru ca veniturile bunului comun se culeg printr-un mecanism juridic corespunzator drepturilor de creanta, ele divizandu-se de drept intre coproprietari; in plus, ele nu mai pot fi identificate distinct daca au fost insusite de catre un coproprietar, astfel incat nu mai pot face parte niciodata din masa partajabila, dreptul de a reclama fiind supus intotdeauna prescriptiei.

Fructele civile fiind dobandite prin mecanismul exercitarii unor drepturi de creanta, se impart de drept intre coproprietari, intrucat creantele avand ca obiect sume de bani se divid de drept intre creditori, astfel incat fiecare va putea sa ceara doar partea sa de la debitor, cu exceptia cazului in care in contract s-a prevazut solidaritatea ori indivizibilitatea activa. Daca fructele civile au fost culese doar de unul dintre coproprietari, el are obligatia sa restituie celorlalti sumele cuvenite potrivit cotelor lor parti din dreptul de proprietate asupra bunului frugifer. Creanta corespunzatoare acestei obligatii se prescrie in termenul general de trei ani de la data incasarii fructelor civile. ________________________________________________________________________________________________________________

1In acest sens, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1706/1976, in Cu/egere de decizii pe anu/ 1976, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1977, p. 66--69; dec. nr. 1302/1978, in Cu/egere de decizii… 1978, p. 122; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 57/1982, in "Revista romana de drept" nr. 11/1982, p. 63 (in ultimele doua decizii se face referire nu numai la fructele naturale, ci si la cele civile, in aceasta categorie intrand nu numai chiriile, ci si echivalentul banesc, in raport cu cotele-parti ale reclamantului, al folosintei pe care paratii au exercitat-o asupra intregului imobil; in acelasi sens, a se vedea S. Beligradeanu, Nota la dec. civ. nr. 1048/1976 a Trib. Jud. Suceava, in "Revista romana de drept" nr. 6/1977; p. 47-50; Fr. Deak, op. cit.., p. 502); dec. nr, 860/1983, in "Revista romana de drept" nr. 4/1984,p.67 .

2 In acest sens, a se vedea Trib. Mun. Buc., dec. nr. 1681/J973, precitata, p. 48; Trib. Suprem in complet de noua judecatori, dec. nr. 74/1982, in Cu/egere de decizii pe anu/ 1982, p. 49-51; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 860/1983, precitata;Fr. Deak, op. cit., p. 502, text si nota 2. In sens contrar, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 108/1969. precitata; M; Mayo, op. cit., p. 52 si 53.


283

Asadar, de la bun inceput, fructele civile se culeg in proprietate pura si simpla de catre fiecare coproprietar al bunului frugifer, fara a se mai pune problema partajarii lor.

In concluzie, asupra fructelor naturale si industriale exista, pana la impartirea lor, un drept de coproprietate, ca si asupra bunului frugifer. Partajul poate avea loc concomitent cu culegerea fructelor sau ulterior. Mecanismul juridic de culegere a fructelor civile exclude ideea de coproprietate asupra acestora si deci ideea de partaj. Asadar, fructele au o existenta de sine-statatoare in raport cu bunul care le-a produs, indiferent de natura lor, dar ele se diferentiaza, in functie de aceasta natura, fructele naturale si industriale fiind, pana la partaj, obiect al unui drept de proprietate comuna pe cote-parti, in timp ce fructele civile se culeg de la bun inceput in proprietate exclusiva de catre fiecare coproprietar. Chiar si atunci cand un coproprietar culege toate fructele civile, el restituie partea cuvenita celorlalti nu ca o forma de partaj, ci pe temeiul gestiunii de afaceri, al mandatului, al imbogatirii fara justa cauza sau al raspunderii civile delictuale, dupa caz.

5. Exercitarea atributului dispozitiei. A) Dispozitia materiala. Nici un act de dispozitie materiala1 nu poate fi savarsit decat cu acordul tuturor coproprietarilor. Modificarea formei bunului, consumarea sau distrugerea substantei acestuia nu se pot realiza decat cu respectarea riguroasa a regulii unanimitatii, indiferent daca actele materiale sunt savarsite direct de catre coproprietari ori prin intermediul altor persoane. De exemplu, culegerea productelor, intrucat consuma substanta bunului, este posibila pe temeiul acordului dintre coproprietari. Actele de dispozitie materiala nu se confunda insa cu actele materiale de intretinere sau de reparare a bunului, care intra in sfera actelor de exercitare a folosintei. Aceasta distinctie se poate face in functie de criteriul utilitatii si de criteriul necesitatii lucrarilor. In masura in care aceste lucrari sunt necesare, in sensul ca se preintampina distrugerea bunului, sau cel putin utile, in sensul ca se preintampina degradarea bunului sau alta pierdere patrimoniala ori asigura exploatarea economica normala a bunului, ele raman in sfera folosintei. In masura in care actele materiale au ca obiect reamenajarea bunului prin modificarea formei acestuia ori consumarea sau distrugerea substantei bunului, ele intra in sfera dispozitiei materiale. In toate cazurile, actele materiale pot fi savarsite direct de coproprietari sau indirect, prin intermediul unor terti, respectiv prin incheierea unor contracte. Oricum, actele de dispozitie materiala, directe sau indirecte, trebuie facute cu respectarea regulii unanimitatii si ingradirilor prevazute de legiuitor. B) Dispozitia juridica. a) Dispozitia juridica avand ca obiect dreptul de proprietate in ansamblul sau. i)Solutia de principiu. Exigentele regulii unanimitatii nu pot fi infrante ori de cate ori dispozitia juridica se exercita cu privire _______________________________________________________________ 1 Pentru prerogativa dispozitiei materiale, a se vedea V. Stoica, op.cit., p. 232


284

la dreptul de proprietate in ansamblul sau si, indirect, cu privire la bunul care constituie obiectul acestuia. Acordul coproprietarilor trebuie sa fie expres in legatura cu orice act de dispozitie juridica, indiferent daca este vorba de acte de instrainare, de dezmembrare sau de grevare cu drepturi reale de garantie ori alte sarcini. Solutia este consacrata in art. 499 alin. 4 din Proiectul Codului civil: "Orice acte juridice de dispozitie, cesiunile de venituri imobiliare si locatiunile incheiate pe termen mai mare de trei ani, precum si actele care urmaresc exclusiv infrumusetarea bunului nu se pot incheia decat cu acordul tuturor coproprietarilor".

Incheierea unui contract de inchiriere cu privirela un imobil pe o perioada mai mare de cinci ani este considerata, chiar de lege lata1, un act de dispozitie juridica. cat priveste cesiunile de venituri imobiliare, acestea nu sunt, de lege lata, acte de dispozitie juridica, dar ele trebuie sa fie inscrise in cartea funciara daca au o durata mai mare de trei ani (art. 21 lit. C, a din Legea nr. 7/1996 a cadastrului si a publicitatii imobiliare2).

ii) Situatia actiunii in revendicare. Actiunea in revendicare este privita ca un act de dispozitie juridica, intrucat "are ca scop recunoasterea dreptului de proprietate al reclamanturui asupra bunului In litigiu si readucerea lui in patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoastere a dreptului de proprietate asupra unei cote ideale, nedeterminate in materialitatea sa"3. Asadar, actiunea in revendicare poate fi introdusa numai cu acordul tuturor coproprietarilor, ea urmand a fi respinsa ca inadmisibila daca este introdusa de un singur coproprietar __________________________________________________________________________ 1 A se vedea supra, nr. 4, lit. A, b, nota 38. 2 Publicata in “Monitorul oficial al Romaniei”, partea I, nr. 61 din 26 martie 1996, apoi modificata prin: Ordonata de urgenta a Guvernului nr. 291/2000, publicata in “Monitorul oficial al Romaniei”, partea I, nr. 706 din 29 decembrie 2000; Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 70/2001, publicata in “Monitorul oficial al Romaniei”, partea I, nr.266 din 23 mai 2001, Legea nr. 78/2002, publicata in “Monitorul oficial al Romaniei”, partea I, nr. 154 din 4 martie 2002; Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 41/2004, publicata in “Monitorul oficial al Romaniei”, partea I, nr. 509 din 7 iunie 2004;.Legea nr. 499/2004, publicata in :,Monitorul oficial al Romaniei”, partea I, nr: 1069 din 17 noiembrie 2004. 3Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 662/1960, in Culegere de decizii... 1960, p. 356 si 357; dec. nr. 1105/1969, in “Revista romana de drept” nr. 1/1970, p. 179; dec. nr. 1135/1978, in Culegere,de decizii... 1978, p. 31 ~i32; Curtea Suprema de Justitie, s. civ., dec. nr. 1467/1992, in .,Dreptul” nr. 7/1993, p. 91; dec. nr. 295/1993, in “Dreptul” nr. 7/1994, p. 85. In acelasi sens, a se

vedea: D. Lupulescu, op. cit., p. 223 ~i 224; Tr. Ionascu, S. Bradeanu, Drepturile reale principale in Republica Socialista Romania, Editura Academiei, Bucuresti, 1978, p. 192;M. N. Costin, Marile ,

institutii ale dreptului civil roman, vo1. I, Dreptul de proprietate si celelalte drepturi reale principale, EdituraDacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 257 ~i 258; E. Safta-Romano, Dreptul de proprietate privata si publica in Romania, Editura Graphix, Iasi, 1993, p. 343; C. Birsan, op. cit.; p. 175; L. Pop, op. cit., p. 279 si 280.


285

impotriva unui tert1 sau a altui coproprietar2.

In practica judiciara, s-a mers chiar mai departe si s-a decis ca nici macar cu acordul tuturor proprietarilor actiunea in revendicare impotriva unui tert nu poate fi introdusa pana la partaj, cu motivarea ca titlul de proprietate se obtine numai in urma partajului3. Solutia este excesiva, iar motivarea, incorecta, intrucat coproprietatea obinuita include in continutul sau juridic, ca si proprietatea exclusiva, dreptul material la actiune, care poate fi exercitat ori de cate ori tertii incalca proprietatea. cat timp exista acordul tuturor coproprietarilor pentru exercitarea actiunii in revendicare. coproprietatea obisnuita se comporta, sub aspectul dreptului material la actiune, ca si proprietatea. pura si simpla sau exclusiva.

Acordul unui coproprietar necesar pentru introducerea actiunii in revendicare a bunului comun nu ar putea fi suplinit de instanta judecatoreasca prin aplicarea ideii abuzului de drept, tinand seama de gravitatea consecintelor actiunii in revendicare. In plus, ideea suplinirii consimtamantului de catre instanta judecatoreasca are in vedere un act juridic de drept substantial, iar nu o actiune, intrucat, in acest ultim caz, instanta ar fi si parte, si judecator. De altfel, intr-un 1 impotriva acestei solutii, preluandu-se o opinie minoritara exprimata in doctrina fran- ceza si in doctrina romana interbelica, s-a apreciat ca actiunea in revendicare este un act de conservare si poate fi introdusa de un coproprietar impotriva unui tert, intrucat este vorba de un act de intrerupere a prescriptiei achizitive, iar nerecunoasterea acestei posibilitati ar duce la dobandirea bunului comun prin uzucapiune de catre tert (a se vedea D. Chirica, op. cit., p. 23-30). in mod judicios aceasta solutie a fost combatuta cu argumente pertinente (a se vedea I. Lula, op. cit., p. 75-84), precizandu-se, intre altele, ca actiunea in .revendicare introdusa de un singur coproprietar intrerupe prescriptia, dar numai in mod provizoriu si limitat, intrucat actiunea va fi respinsa ca inadmisibila; o asemenea actiune nu poate fi calificata ca un act juridic de conservare, deoarece presupune cheltuieli mari, care depasesc cu mult cheltuielile specifice actelor juridice din aceasta categorie; concluzia inadmisibilitatii este intemeiata pe caracterul grav al consecintelor actiunii in revendicare, astfel incat este necesar acordul tuturor coproprietarilor; impiedicarea uzucaparii este posibila prin partajul dreptului, ceea ce permite, ulterior acestui partaj, exercitarea actiunii in revendicare de catre proprietarul exclusiv. Nu impartasim insa ideea potrivit careia partajul judiciar de folosinta ar impiedica uzucaparea daca actiunea respectiva va fi introdusa si impotriva tertului, iar restituirea folosintei se va face ca efect al partajarii folosintei intre coproprietari (a se vedea I. Lula, op. cit" p. 83); in cazul partajarii folosintei nu are loc o punere in posesie, intrucat coproprietarul care foloseste exclusiv o parte materiala din bun ramane in continuare si posesor, si detentor precar chiar si cu privire la aceea parte materiala; tertul posesor nu va putea fi lipsit de posesiune pe o asemenea cale, ci numai pe calea actiunii in revendicare sau a unei actiuni posesorii. asadar, un coproprietar poate inlatura pericolul uzucaparii de catre un tert introducand o actiune posesorie (cum am vazut, aceasta, avand semnificatia juridica a unui act de conservare, poate fi introdusa si de un singur coproprietar; a se vedea supra, nr. 3), dar numai in masura in care sunt indeplinite conditiile legale, in!re care si aceea de a nu fi trecut un an de la deposedare. 2 in acest sens, a se vedea Trib. Suprem, dec. nr. 2241/1972, in Culegere de decizii pe anul 1972, p. 84 si 85. 3 Pentru aceasta solutie si aceasta motivare, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 907/1969, in Culegere de decizii ...1969, p. 74 si 75.


286

plan mai general, actele juridice de dispozitie, indiferent de forma pe care o imbraca, nu sunt susceptibile de o exercitare abuziva. In masura in care dreptul de proprietate privata si orice alt drept patrimonial are in continutul sau elementul dispozitiei juridice, acesta nu este susceptibil de exercitare abuziva. Numai celelalte prerogative sunt susceptibile de o asemenea exercitare, iar, in cazul drepturilor reale principale, mai ales, prerogativa folosintei.

In Proiectul Codului civil, fara a se califica expres actiunea in revendicare ca act de dispozitie sau ca act de conservare, se precizeaza, in art. 501 alin. 1, ca "Fiecare coproprietar poate sta singur in justitie, indiferent de calitatea procesuala, in orice actiune privitoare la coproprietate, inclusiv in cazul actiunii in revendicare". Cat priveste efectele hotararilor judecatoresti pronuntate in aceasta materie, in alin. 2 se adauga urmatoarele: "Hotararile judecatoresti pronuntate in folosul coproprietatii profita tuturor coproprietarilor. Hotararile judecatoresti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalti coproprietari".

Solutia adoptata in Proiectul Codului civil este de natura sa inlature controversele privind calificarea actiunii in revendicare ca act juridic de conservare sau ca act juridic de dispozitie. Aceasta solutie este valabila nu numai pentru actiunea in revendicare, ci pentru orice actiuni formulate de coproprietari impotriva tertilor sau de terti impotriva coproprietarilor. Este evident ca dispozitiile acestui text nu se aplica in actiunile dintre coproprietari. Ca urmare, solutia din Proiectul Codului civil are un dublu avantaj. Pe de o parte, sub aspect teoretic, ea este legata strict de exercitarea dreptului material la actiune care constituie elementul procesual din continutul coproprietatii obisnuite, indiferent de prerogativa incalcata de terti care duce la nasterea acestui drept. Altfel spus, aceasta solutie se fundamenteaza fie pe ideea calitatii procesuale active, fie pe aceea a calitatii procesuale pasive. Pe de alta parte, sub aspect practic, este rezolvata problema pasivitatii unora dintre coproprietari, pasivitate care ameninta sa duca la pierderea unui drept, inclusiv a dreptului de coproprietate. Indiferent de pasi- vitatea celorlalti, un singur coproprietar poate porni orice actiune impotriva tertilor, iar acestia pot porni orice actiune impotriva oricarui coproprietar, inclusiv actiunea in revendicare. Sub acest ultim aspect, este insa de observat ca tertii nu ar avea interes sa introduca actiunea impotriva unui singur coproprietar decat daca actiunea are ca obiect cota-parte din drept care apartine paratului sau care este pretinsa de acesta. Important este ca, sub primul aspect, fiecare coproprietar poate introduce singur orice actiune privitoare la coproprietate.

Tertii parati sunt, aparent, intr-o situatie dificila, intrucat sunt expusi riscului de a se apara in actiuni succesive formulate impotriva lor de coproprietari. In realitate, ei pot iesi din impas formuland ei insisi, de la bun inceput sau din momentul in care a fost introdusa prima actiune impotriva lor, o actiune in constatare impotriva tuturor coproprietarilor avand ca obiect dreptul disputat. Existenta simultana a actiunii in revendicare si a actiunii in constatare


287

are semnificatia juridica a litispendentei (art. 163 C.pr.civ. ), cu consecinta reunirii cauzelor la instanta care a fost mai intai investita sau la instanta cu grad mai inalt. In acest fel, daca tertul parat va obtine o solutie favorabila, ea va fi opozabila tuturor coproprietarilor.

Este de observat insa ca solutia prevazuta in art. 501 din Proiectul Codului civil are in vedere numai actiunile petitorii, iar nu si actiunile posesorii. Ca urmare, chiar daca actiunea posesorie este introdusa de un singur coproprietar, hotararea judecatoreasca va fi opozabila tuturor coproprietarilor, indiferent daca este favorabila sau nefavorabila acestora. Altfel spus, in cazul actiunilor petitorii, reprezentarea dintre coproprietari este imperfecta, ea operand numai in cazul hotararilor judecatoresti favorabile, in timp ce in cazul actiunilor posesorii reprezentarea este perfecta, ea operand in cazul tuturor hotararilor judecatoresti, indiferent daca acestea sunt favorabile sau nefavorabile pentru coproprietari. Aceasta diferenta se justifica, intrucat existenta unei hotarari pronuntate intr-o actiune posesorie nu impiedica introducerea ulterioara a unei actiuni petitorii de catre oricare dintre coproprietari.

conflicte de legi in succesiunii dr international6760

Documents