„ Comuni ta tea Economică Europeană ”

Capitolul I. Comunitatea Economică Europeană......................................1.1. Încadrarea comercială în cadrul UE – aspecte teoretice....................1.2. De la uniunea vamală la piaţa unică internă a Uniunii Europene......

Capitolul II. Piaţa internă – conţinutul......................................................2.1. Libera circulaţie a produselor industriale şi agricole.........................2.2. Liberalizarea circulaţiei capitalului.................................................2.3. Liberalizarea prestărilor de servicii.................................................2.4. Direcţii ale dezvoltării Pieţii Interne...............................................

Capitolul III. Politica comercială comună..............................................3.1. La ce se referă politica comercială comună?...................................3.2. Instrumente ale politicii comerciale comune...................................

Introducere

Lucrarea respectivă prezintă un rezumat al temei „Comunitatea Economică Europeană”, care este propusă pentru susţinerea examenului la disciplina „Dreptul Instituţiilor Comunitare Europene”.

Rezumatul dat are la bază explicarea aprefundată în esenţa temei numite „Comunitatea Economică Europeană”. Ca introducere a acestei teme putem susţine că Comunitatea Europeană a fost înfiinţată la Roma sub numele de Comunitatea Economică Europeană (CEE), la data de 25 martie 1957, de către cele şase state membre (Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda) ale Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Constituirea CE a avut la bază Tratatul privind constituirea Comunităţii Europene. Denumirea sa iniţială a fost Tratatul privind constituirea Comunităţii Economice Europene, actul având însă şi alte denumiri uzuale, cum ar fi “Tratatele de la Roma” sau “Tratatul CEE” Concomitent cu CE s-a constituit şi Comunitatea Europeană a Atomului (CEA, astăzi EURATOM). Împreună cu CECO (constituită deja din 1951) au apărut atunci trei comunităţi, numite şi Comunităţile Europene. Prin Tratatul de fuziune au fost puse bazele unor organe comune de conducere, printre acestea numărându-se Comisia şi Consiliul unic. Constituită iniţial pe o perioadă limitată la 50 de ani, CECO a fost integrată în CE în anul 2001 prin Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare în 2003). CECO nu mai este deci o instituţie de sine stătătoare.

Datorită scăderii importanţei CECO şi al rolului restrâns al EURATOM, CE a devenit azi nucleul Comunităţilor Europene, care reprezintă la rândul lor primul şi cel mai important pilon al Uniunii Europene. Obiectivul acestora constă în realizarea unei pieţe comune şi – pornind de la aceasta – a unei uniuni economice şi monetare. Pe lângă aceasta, CE răspunde de o serie de alte domenii politice, cum ar fi: transporturile, protecţia socială, cercetarea şi tehnologiile moderne, sănătatea, educaţia, cultura, protecţia consumatorilor, dezvoltarea economică. În anul 2002, clauzele prevăzute în Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului au fost asimilate în Tratatul CE, deoarece Tratatul CECO expirase după perioada stabilită de 50 de ani.

Capitolul I. COMUNITATEA ECONOMICĂ EUROPEANĂ

1.1. Încadrarea comercială în cadrul UE – aspecte teoretice...Tratatul de la Roma a prevăzut ca procesul de integrare economică să înceapă prin intensificarea

schimburilor comerciale reciproce, ceea ce urma să se realizeze, ca prim pas, prin formarea între ţările membre, a unei uniuni vamale.

Teoria uniunii vamale aparţine teoriei taxelor vamale. Taxele vamale şi efectul acestora (a se vedea: M. Bîrsan, Integrare economica europeana, vol. I, 1995, Cap. II). În cadrul unei uniuni vamale, taxele vamale sunt înlaturate în comerţul reciproc, iar faţă de terţi, se stabileste o politica comercială comună. Semnificaţia acestor acţiuni constă în asigurarea unui comerţ liberalizat, care poate să contribuie la dezvoltarea economică.

Teoria comerţului internaţional, asa cum a fost dezvoltată de către Ricardo şi, ulterior, de către Elly Hecksher, Bertil Ohlin, Samuelson etc., susţine ca toate ţările au de cîstigat din comertul exterior, deoarece nu avantajele absolute au importanţă, ci avantajele comparative. Ca urmare, o liberalizare totală duce la un optim, în sens paretian, o alocare optimă a resurselor şi o maximizare a bunăstării. Liberalizarea totală a comerţului se realizează, în fapt, mai greu, ca urmare a diferenţelor de dezvoltare economică.

Liberalizarea în cadrul unui aranjament regional este un caz particular al avantajelor comparative din cadrul liberalizării totale. În acest context, liberalizarea în plan regional ar corespunde unui optim de ordinul al doilea.

Înlăturarea oricarui control vamal în interiorul zonei duce la completa integrare a pieţelor naţionale, la formarea unei adevarate pieţe interne/unice care înseamna cel mai avansat proces de integrare în plan comercial.1.2. De la uniunea vamala, la piaţa unică, internă a Uniunii Europene

Tratatul de la Roma se refera la crearea unei pieţe comune între statele semnatare ca modalitate de a atinge obiectivul mai înalt, acela al “unei dezvoltări economice armonioase şi al cresterii standardului de viata al cetăţenilor din statele semnatare”. Pentru a realiza un asemenea obiectiv, asa cum se arata în art. 9 al tratatului, “Comunitatea se va baza pe o uniune vamală”, ceea ce este similar înlăturarii taxelor vamale şi tuturor măsurilor echivalente plus instituirea unui tarif vamal extern şi a unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe.

Tratatul se refera şi la doua politici comune sectoriale – la politica în domeniul transportului şi la aceea a agriculturii. De asemenea, el conţine prevederi referitoare la funcţionarea regulilor de piaţă şi ale concurenţei în cadrul pieţei comune. Prin toate acestea, Tratatul de la Roma a creat premisele introducerii altor măsuri necesare realizării Comunităţii Economice Europene.

Conform Tratatului de la Roma, uniunea vamală urma sa fie înfăptuită pînă cel mai tîrziu în 1970, deci în 12 ani. Procesul de înlăturare a taxelor vamale şi a barierelor echivalente a fost accelerat şi s-a încheiat la 1 iulie 1968, cînd s-a instituit şi un tarif extern comun. Au mai fost menţinute cîteva cote la nivel naţional pentru aşa-numitele “bunuri sensibile”. De asemenea, politica agricolă comună a stabilit regulile pentru libera circulaţie a produselor agricole. Crearea şi consolidarea pieţei comune/unice a necesitat înlăturarea barierelor care s-au mai menţinut (impactul lor fiind evaluat în faimosul “Raport Cecchini”) precum şi un nou cadru juridic. În 1985, Comisia a publicat un document numit “Cartea Alba”, care continea cca 300 de măsuri ce urmau a fi puse în practică pentru a realiza o adevarată piaţă internă europeană.

Actul Unic European, convenit la 2 decembrie 1985 la Luxembourg, semnat în februarie 1986, aducea mai multe amendamente Tratatului de la Roma şi stipula măsuri pentru îmbunătaţirea procesului de formare a pieţei interne unificate şi de desăvîrşire a acesteia pîna la 1 ianuarie 1993.

Capitolul II. PIAŢA INTERNĂ – CONŢINUTUL

2.1. Libera circulaţie a produselor industriale şi agricoleLiberalizarea circulaţiei bunurilor a început cu formarea uniunii vamale. Alte bariere, altele decît cele

vamale, numite generic “bariere netarifare” urmau a fi înlăturate. Printre acestea se aflau barierele tehnice, fiscale, administrative. Barierele tehnice – se referă, în principal, la standarde.

a) Standardele de calitate:Standardele de calitate au devenit una din barierele cele mai importante pentru produsele exportate în ţările

dezvoltate. Ce sunt standardele şi de ce reprezintă acestea bariere tehnice?Standardele sunt descrieri privind caracteristicile tehnice ale produselor, calitatea acestora (conţinut,

greutate, design, performanţe, durabilitate, consumul de energie, manipulare, adaptabilitate, impactul asupra mediului etc.). Scopul standardelor constă în asigurarea securităţii lucrătorilor, protecţia sănătaţii consumatorilor, protecţia mediului, reducerea costurilor prin standardizare.

Standardele şi normele tehnice devin bariere tehnice în calea comerţului numai dacă sunt diferite de la o ţară la alta sau dacă nu sunt recunoscute în alte ţări. Ca urmare, piaţa externă este mai îngustă sau mai larga, accesul mai ieftin sau mai costisitor, şi în funcţie de barierele de aceasta natură. Modalităţile de a depaşi barierele care decurg din existenţa unor standarde diferite în ţările respective sunt fie de a se stabili standarde comune, fie de a se promova recunoasterea reciprocă a standardelor.

Din punct de vedere legal, standardele nu sunt obligatorii, dar adoptarea şi respectarea acestora face exportul mult mai uşor deoarece dovedeşte conformitatea produsului cu o calitate deja cunoscută şi acceptată a bunurilor. Ca urmare, standardele devin “obligatorii” din punct de vedere comercial. Aceasta dovedeşte şi că respectiva întreprindere a introdus sistemul de management al calităţii, care arată şi cum operează compania în acest domeniu: cum asigură calitatea designului, producţiei, instalării, service-ului, controlului şi testării. Sistemul trebuie să fie acreditat de către organisme recunoscute de acreditare şi înregistrat. În multe cazuri, respectivele organisme vor proceda la o reacreditare periodica a sistemului. Aşa se explica de ce se recomandă adoptarea Standardelor Internationale ISO 9000 şi a subsecţiunilor acestora.

Tratatul de la Roma cu privire la barierele tehnice se referă la armonizarea legislaţiei, ceea ce înseamnă elaborarea şi impunerea de norme şi standarde europene. Au apărut doua probleme. Prima problemă este: stabilirea de standarde comune pentru toate bunurile ar fi fost o sarcină uriaşă, imposibil de realizat într-un interval rezonabil, avînd în vedere marea varietate de produse şi frecventele modificări, îmbunatăţiri ale parametrilor. Iar cea de-a doua constă în elaborarea unor standarde comune pentru toate produsele ar fi fost în bună masură inutilă deoarece, fiind vorba de ţări dezvoltate, nivelul tehnic şi calitativ al produselor este apropiat.

2

În cadrul asa numitei “abordari sectoriale” sau a “vechii abordari”, CEE a introdus Directive europene asupra specificaţiilor privind prelucrarea şi ambalarea unui anumit număr de produse cum sunt: securitatea jucăriilor, produsele de construcţii, echipamentele de protecţie personală, articole medicale, materiale chimice, produse alimentare, medicamente de uz uman (unul dintre sectoarele reglementate cel mai sever), medicamentele de uz veterinar, echipamentele terminale pentru telecomunicaţii, toate articolele electrice, sistemul de autorizare standard pentru vehiculele cu motor şi trailerele acestora care au devenit obligatorii pentru noile vehicule cu motor începînd cu 1 ian. 1996, etc. Unele dintre acestea au fost deja introduse în legislaţiile naţionale. Un produs care este acoperit de o directiva comunitară trebuie să răspundă întocmai prevederilor respectivei directive pentru a fi vîndut legal în CEE, iar respectivul produs poartă marca CE.

În cadrul “noii abordari” privind armonizarea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească produsele, numai cerintele esenţiale precum nivelul de securitate pentru protecţia sănătăţii consumatorilor şi a mediului trebuie să fie armonizate la nivel comunitar. Pentru a înlătura interdicţiile la import ale produselor care nu corespundeau unor prescriptii naţionale, dar care respectau normele comunitare privind protecţia sănătăţii consumatorilor sau/şi a mediului, a fost adoptat principiul recunoaşterii reciproce (mutual recognition) a standardelor. La aceasta solutie s-a ajuns ca urmare a sentinţei Curtii Europene de Justitie în faimosul caz numit “Cassis de Dijon” din 1979, care se referea la interzicerea vînzarii în Germania a unui anumit licheur franţuzesc, pe motiv ca nu ar răspunde prescripţiilor germane privind gradul de alcool. Alte cazuri, devenite de referinţă, sunt cele ale berii germane, ciocolatei englezeşti şi a pastelor italiene.

b) Standarde ecologice:Protectia mediului - problemă globală.Un produs de calitate trebuie să răspundă nevoilor consumatorilor dar fără a dăuna mediului. Paralel cu

standardele de calitate, s-a dezvoltat un management ecologic. Primele măsuri au fost luate de către Institutul Britanic de Standarde, care a elaborat primul standard în acest domeniu. În contextul problematicii Pieţei Interne, Comunitatea Europeană a elaborat reguli care se aplica peste tot în comunitate, indiferent de originea comunitară sau necomunitară a respectivelor companii, cu privire la protecţia sănătăţii şi securităţii la locul lor de muncă – acesta incluzîndu-se în noţiunea de mediu în sens larg, la responsabilitatea patronatului.

De aici şi reiese următoarea concluzie: Piaţa Internă a Uniunii Europene este o piaţă uriaşă pentru firmele capabile să respecte cerintele – voluntare sau obligatorii – referitoare la calitate sau mediu. De ce s-au mentinut asemenea diferente pînă relativ tîrziu? Deoarece sistemul fiscal naţional şi politica fiscală în fiecare ţară a Uniunii Europene erau printre puţinele instrumente de politică economică rămase în mîinile guvernelor dupa transferarea la nivel comunitar a competenţelor în domeniul politicii comerciale, a celei agricole, a unor politici industriale, regionale, a transporturilor, iar, de curând, a politicii monetare;

Controlul la frontieră este un impediment important pentru libertatea de circulaţie a bunurilor. Acest control a fost necesar chiar şi după înlăturarea taxelor vamale, deoarece s-a mentinut impozitarea cu TVA şi accize. Staţionarea la frontieră provoca pierdere de timp şi costuri mai ridicate ale transportului. Raportul Cecchini a facut o evaluare a impactului economic al controlului la frontiera.

Desfiinţarea controlului vamal între ţările UE s-a pus în aplicare cu începere la 1 ianuarie 1993, aşa cum fusese prevăzut în programul de completare a pietei interne. Procesul de înlăturare a barierelor netarifare a durat o perioadă destul de lungă, dar urmarea a reprezentat-o crearea unor noi fluxuri comerciale, intensificarea comerţului intra-comunitar şi sporirea ponderii comerţului intra-comunitar în PIB.

2.2. Liberalizarea circulaţiei capitaluluiTratatul de la Roma - liberalizarea circulatiei capitalului ca o componentă a viitoarei Pieţe comune. Procesul

liberalizării capitalului a avut loc lent şi treptat, prioritate acordîndu-se liberalizării comerţului cu bunuri. Primele două directive asupra liberalizării capitalului, din 1960 si 1962, aveau în vedere mişcarea capitalului sub forma de: investiţii directe, credite comerciale pe termen scurt, comerţ cu acţiuni cotate la bursă. Restricţiile se refereau la emiterea şi plasarea de acţiuni, restricţii pe motive de balanţă de plăţi. Schimbările în sistemul monetar internaţional constau în apariţtia “euromonedelor”, dezvoltarea pieţei capitalului privat, trecerea de la sistemul de cursuri fixe la sistemul de cursuri flotante, crearea Sistemului Monetar European.

Liberalizări ale capitalului au avut loc în Germania, Olanda, Luxemburg şi Belgia, urmate mai tîrziu de Regatul Unit (1979) şi Danemarca (1985). Franţa şi Italia au invocat clauze de salvgardare pentru o perioada mai lungă în timp ce noii veniţi – Grecia, Portugalia şi Spania – au menţinut restricţii în decursul unei perioade de tranziţie. Cartea Alba, 1985, privind măsurile pentru desăvîrşirea Pieţei unice, interne, se referă la înlăturarea restricţiilor care mai existau asupra mişcărilor de capital şi crearea unei pieţe unice a serviciilor financiare.

3

Prestarea/livrarea serviciilor în relaţiile dintre ţări se realizează în funcţie de natura acestora, şi se referă la comunicaţiile poştale, telefonice; serviciile turistice sau de transport intern; servicii de comercializare a unor mărfuri, servicii financiare, de consulting, asigurări; service medicale etc.2.3. Liberalizarea prestărilor de servicii

Uniunea Europeană a început să liberalizeze serviciile în cadrul mai larg al integrării economice şi al programului de realizare a Pieţei Interne, mai devreme decît s-a petrecut aceasta în cadrul GATT. Reguli comune au fost stabilite în mod gradual.

A) Transporturile: Caracteristici:- consumator de capital şi energie; - investiţii mari şi indivizibilitate ridicata; - intervenţii publice sub formă de investiţii, în stabilirea tarifelor şi a eventualelor subventii - cererea dependentă de nivelul activităţii economice şi de venituri; - oferta puţin elastică sau chiar inelastică, pe termen scurt;

Politica CEE în domeniul transporturilor Evoluţia:Prima perioadă (1957-1984) – absenţa măsurilor de politică în comun.După 1985: măsuri de înlăturare a barierelor şi mai multă liberalizare sub presiunea programelor de formare a

Pieţei Interne. Program cu cca 200 reglementari referitoare la dezvoltarea infrastructurii (TransEuropean roads, trenuri de mare

viteză, integrarea zonelor periferice). Definirea unor reguli pentru transportatorii comunitari în ceea ce priveşte accesul la profesiune, accesul pe piaţă,

normele tehnice şi controalele, securitatea, protecţia mediului, condiţiile sociale, problemele fiscale. Acestea au fost transpuse în legislaţiile naţionale ale statelor Uniunii Europene.

Fiecarei modalităţi de transport îi corespund, sub aspectele menţionate, reglementări specifice: armonizări rapide în transporturi rutiere; în transportul feroviar:; transporturile navale interne necesită armonizare numai în măsura în care acestea sunt direct legate cu navigaţia din interiorul Statelor Uniunii; transporturi maritime; transporturi aeriene, era tradiţional de stat plus acorduri bilaterale; reglementări comunitare din 1987; companiile sunt libere să stabileasca orice tarif, începînd cu 1 ian. 1993.

În 1992, s-au fixat 7 obiective:1. Înlăturarea restrictiilor în interior – cabotaj.2. Concurenta şi complementaritate: utilizatorii trebuie să plătească întregul cost al serviciilor de transport.3. Dezvoltarea unei retele TransEuropene, cu contribuţie sectorului privat (liberalizarea).4. Protecţia şi conservarea mediului.5. Securitatea transporturilor să sporească.6. Aspectele sociale să fie luate în considerare conform Cartei Sociale.7. Relaţiile externe.

Serviciile financiare şi importanţa lor:- serviciile financiare - rol esenţial în orice economie dezvoltată, în strînsă legatură cu alte sectoare de

activitate economică (productie, comerţ, alte servicii);- operaţiuni tradiţionale ale băncilor plus noi produse ale instituţiilor financiare – băncile, bursele de valori,

fondurile de pensii, fondurile colective de plasament - pentru mediul de afaceri şi populaţie;- capacitatea de a crea locuri de muncă;- contribuie cu un procent important la PIB al UE, de pînă la 7%;- contribuie hotărîtor la succesul întregii pieţe interne.Realizarea pieţei unice a serviciilor financiare presupune liberalizarea circulaţiei capitalului şi armonizarea

regulilor nationale astfel încît să existe un cadru comun minim între ţările UE (altfel, arbitraj); existenţa unor reglementări de bază cu privire la dreptul de stabilire şi activitatea firmelor, contabilitate şi audit, legislaţie asupra proprietăţii imobiliare şi a creditului ipotecar, legislaţie privind emiterea şi detinerea de titluri, asupra fondurilor comune de investiţii şi a fondurilor mutuale.

Contribuţii legislative la formarea pieţei financiare unice:1. prima directivă bancară, emisă în 1977, formulează principiul dreptului de stabilire şi al liberei

prestări de servicii în cazul instituţiilor de credit, în principal al băncilor. Au fost stabilite conditiile care trebuie îndeplinite pentru ca o asemenea instituţie să fie autorizată;

2. începînd cu 1979, domeniul valorilor mobiliare – bursa de valori şi alte forme ale pieţei titlurilor – a fost, de asemenea, reglementat prin mai multe directive care se referă la coordonarea condiţiilor de editare şi distribuire a prospectelor care se publică în cazul ofertei publice de valori de portofoliu transferabile,

4

coordonarea condiţiilor pentru titlurile care sunt cotate oficial la bursa de valori, obligaţia pentru emitentul de acţiuni şi alte titluri de a publica, în mod regulat, informaţii asupra situaţiei lor financiare;

3. directiva din 1985 cu privire la organismele de plasament colectiv în valori mobiliare transferabile: a introdus principiile pe baza cărora să se creeze cadrul pentru liberalizarea prestarilor transfrontaliere de servicii financiare, aplicabile atît institutiilor de credit - băncile -, cît şi societatilor de investiţii (armonizarea regulilor naţionale privind autorizarea înfiinţării de instituţii financiare şi a normelor prudenţiale; controlul ţării de origine; recunoaşterea reciproca a normelor referitoare la chestiuni privind monitorizarea);

4. directiva din 1989 cu privire la structura fondurilor instituţiilor de credit - capital de bază şi capital complementar – si la obligativitatea depasirii capitalului complementar de către capitalul propriu; privind rata minimă de solvabilitate – element obligatoriu de prudenţă;

5. directiva din 1994 privind garantarea depozitelor pînă la un anumit plafon. În acest mod, se urmăreşte crearea condiţiilor pentru garantarea securităţii operatiunilor financiare în întreaga zonă.

În mai 1999, Comisia elaborează un Plan de acţiune care să contribuie la îmbunatatirea funcţionarii Pieţei Unice a serviciilor financiare.

Măsuri aplicate de către Comisie: sistem informaţional viabil, transparent, sigur şi posibil de adus la zi; sistemul de servicii financiare angro livrate peste frontiere să fie mai sigur şi mai transparent; aplicarea echilibrată a legilor locale de protecţie a consumatorilor; “pachet al impozitării”- de a coordona anumite aspecte ale sistemului de impunere. Comisia intentionează să înlocuiască un numar mare de directive bancare prin una singură care să cuprinda autorizarea unică si controlul financiar de către ţara în care respectiva instituţie este înregistrată.

C) Piaţa unică pentru asigurăriAsigurarea contra variatelor tipuri de riscuri – economic, comercial, financiar sau de viaţă – o caracteristica

a economiei moderne.2.4.. Direcţii ale dezvoltării Pieţei Interne

Piata unică internă - una din marile realizări ale Uniunii EuropeneCea mai întinsă piaţă din lume, o adevarată piaţă internă. Scopurile ei sunt: de a spori eficienţa economică

prin reduceri de costuri, de a face bunurile mai competitive prin reduceri de preţuri, de a crea mai multe locuri de muncă, mai multe posibilităţi de optiune pentru cumpararea de bunuri şi servicii, de a oferi mai multe şanse privind dezvoltarea regiunilor, cu alte cuvinte, mai multă bunăstare economică. Aceasta presupune efecte atît asupra cetăţenilor, cît şi asupra mediului de afaceri în ceea ce priveşte “mai buna ocupare a forţei de munca şi mai multe oportunităţi comerciale”.

Piaţa Internă se bazează pe reguli şi legi comune: legile la nivel comunitar sunt obligatorii pentru toţi – firme şi persoane fizice, avînd un efect direct; directivele trebuie să fie preluate în legislaţia naţională şi create structurile necesare aplicării acestora. Impactul va depinde de măsura în care directivele sunt transpuse în legislaţia naţională. Introducerea şi dezvoltarea Pietei Unice în beneficiul tuturor cetăţenilor: Piaţa Unică generează o mai bună ocupare a forţei de muncă, sporeşte libertatea individuală şi este benefică consumatorilor, asigurînd totodată un nivel ridicat al sănătăţii şi securităţii şi al protecţiei mediului.

Comunicaţiilor şi comunicării cu cetăţenii şi firmele: informaţii gratuite prin telefon sau Internet, înfiinţarea unei reţele de informare şi consultatii cu privire la locurile de muncă în Uniunea Europeană (EURES); planul numit SLIM privind simplificarea şi reasezarea coordonării regimului de securitate socială în sensul aplicării unui singur set de legi. Obiectiv: informaţii sporite privind drepturile care decurg pentru cetăţeni din Piaţa Internă; în mediul afacerilor, priorităţile sunt: simplificarea legislaţiei şi a instrucţiunilor de aplicare ale acesteia; formularea unui cadru legislativ predictibil; simplificarea formalităţilor administrative în domeniul reglementărilor fiscale, privind mediul, securitatea socială.

Capitolul III.POLITICA COMERCIALĂ COMUNĂ

3.1. La ce se refera politica comerciala comuna?Politica comercială comună este denumirea generică pentru ansamblul de măsuri, instrumente, politici

aplicate în domeniul comercial extern al Uniunii Europene. Politica comercială comună în raport cu nemembrii a fost prevazută în textul Tratatului de la Roma, art. 110-116, şi presupune realizarea următoarelor obiective: evitarea distorsionării concurenţei indiferent de teritoriul ţării importatoare; crearea conditiilor pentru o liberalizare progresivă, dar armonizată, în relaţiile cu ansamblul comerţului mondial.

În domeniul serviciilor, au existat reţineri faţă de transferarea la nivel comunitar a competenţelor statelor cu privire la stabilirea de relaţii cu restul lumii şi faţă de cedarea dreptului de negociere asupra unor liberalizări. Deocamdată, conform Deciziei Curţii Europene nr. 1/1994 (Nov. 1994), competenţa în domeniul serviciilor externe se împarte între comisie şi statele naţionale (detalii, în Maria Bîrsan, Integrarea economică europeană, vol. II).

5

3.2. Instrumente ale politicii comerciale externe comuneTratatul de la Roma se refera în art. 9 la formarea într-o primă etapă a unei uniuni vamale şi instituirea unui

tarif extern comun în relaţiile cu ţările neparticipante. Rolul tarifului extern comun, aplicîndu-se în mod uniform pentru întreg teritoriul zonei comerciale, se evită distorsionarea schimburilor prin intermediul taxelor vamale, se evită orientarea acestora în funcţie de nivelul mai scăzut al taxelor vamale în anumite ţări; răspunde nevoii de a menţine controlul la frontiera externă; permite aplicarea regulii de origine a produselor; semnifică şi transferul competenţei în domeniul elaborării normelor tarifare de la nivel naţional, la nivel comunitar (Art. 113 al Tratatului de la Roma). Tariful comunitar are două componente: a)taxele vamale; şi b) nomenclatorul tarifar.

a) Taxele vamale sunt aplicate, în general, sub forma “ad-valorem“, deci sub forma unui anumit procent asupra mărimii valorii în vamă. În cazul produselor agricole, în locul taxelor vamale obişnuite a fost aplicat sistemul prelevărilor variabile, “tarificate” (transformate în taxe vamale obişnuite), ca urmare a negocierilor comerciale GATT/OMC. Tariful vamal comunitar cuprinde două coloane de taxe vamale: prima este aceea a taxelor autonome, stabilite în mod unilateral, iar a doua, a taxelor convenţionale, taxe care se negociază şi se consolidează în cadrul GATT/OMC.

b) Nomenclatorul tarifar în cadrul tarifului extern comun se referă la Sistemul Armonizat de Descriere şi de Codificare a mărfurilor (SH). Acest Nomenclator are 1241 poziţii, regrupate în 21 secţiuni, 97 capitole, la care se adaugă alte două capitole rezervate uzului naţional; clasificarea mărfurilor se face conform criteriului materiei prime din care sunt confecţionate produsele respectivei grupe.

Nomenclatorul Combinat (NC), care include Sistemul Armonizat plus încă două subpozitii, rezultînd un cod detaliat, cu opt cifre, reprezentând 9500 poziţii. NC corespunde exigentelor comerţului intra-comunitar şi exporturilor ţărilor comunitare către restul lumii. Pentru comerţul intracomunitar, dupa înlăturarea cu începere în ianuarie 1993 a controalelor la frontieră, Uniunea Europeană a pus în practică un nou sistem numit Intrastat prin care firmele raportează, la fiecare 3 luni, rezultatele referitoare la nivelul comertului intra-UE. Este important că odată cu trecerea frontierei comerciale de către bunurile importate, cu achitarea taxelor vamale, a altor taxe, şi dobîndirea dreptului de “libera practică”, mărfurile importate intră în regim similar produselor comunitare pe întreg teritoriul comunitar. Iar odată cu liberalizările comerciale în interior, se poate vorbi despre liberalizări sporite şi pentru marfurile importate în interiorul spaţiului comercial format din teritoriul tuturor statelor participante la Comunitatea Europeană, în interiorul a ceea ce se numeste Piaţa Internă.

Reguli privind originea produselor. “Ţara de origine” se poate determina după anumite criterii de stabilire: ţara în care a fost supusă ultimei transformări sau prelucrări substanţiale. Gradul de prelucrare se apreciaza prin: mărimea valorii adaugate, care trebuie să depaşească valoarea elementelor prefabricate; prin schimbarea poziţiei tarifare din tariful vamal comun, ceea ce se poate realiza numai dacă acel produs a fost într-adevăr supus unei prelucrări importante, conferindu-i-se noi caracteristici; prezenţa unor operaţiuni de transformare sau prelucrare absolut necesare pentru ca acel produs să între în consum etc. Excepţii sunt doar anumite cote tarifare pentru produsele agricole, fibre şi textile, la cele permise în baza clauzelor de salvgardare în cazul acordurilor comerciale; contingente stabilite în cadrul acordurilor de asociere, abolite dupa o anumita perioada de la intrarea în vigoare a respectivelor acorduri; alte măsuri în afara taxelor vamale obişnuite: taxele antidumping.

ÎncheiereAnalizînd cele trei capitole cu paragrafele lor, putem face următoarea conluzie: datorită scăderii importanţei CECO şi

a rolului restrîns al EURATOM, devenit azi nucleul Comunităţilor Europene, care reprezintă, la rîndul lor, cel mai important pilon al Uniunii Europene. Obiectivul acestora constă, deci, în realizarea unei pieţi comune. Pe lîngă aceasta, CE răspunde de o serie de alte domenii principale, cum ar fi: transporturile, protecţia socială, cercetarea şi tehnologiile moderne, sănătatea, educaţia, cultura, protecţia consumatorilor şi dezvoltarea economică. În anul 2002 clauzele prevăzute în Tratatul privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului au fost asimilate în Tratatul CE, deoarece Tratatul expirase după perioada stabilită de 50 de ani.

Bibliografie:1. „Integrare economică europeană”, M. Bîrsan, vol I, 1995 2. „Integrare economică europeană”, M. Bîrsan, vol II

6