Integrarea şi Economia Europeană1. Consecinţele principale ale războiului rece şi factorii care au influenţat

formarea Comunităţii Europene. Ce rol joacă UE în cadrul Organizaţiilor Internaţionale? Pe plan militar, ca urmare a degradării raporturilor est-vest (crearea Kominform-

ului în 1947, lovitura de la Praga din 1948, a blocului de la Berlin în 1948), ce a dat naştere erei “războiului rece”, prin semnarea Tratatului de la Bruxelles în 1948 (între Marea Britanie, Franţa, Belgia, Luxemburg şi Olanda cu eventuala aderare a Republicii Federale a Germaniei, Italiei, Portugaliei, Spaniei şi Greciei, care sunt în prezent ţări membre ale Uniunii Europene Occidentale), a fost creată platforma pentru o strânsă cooperare a securităţii între ţările europene, şi, ca rezultat, în 1954 a fost creată Uniunea Europeană Occidentală (UEO). UEO urmărea întărirea cooperării securităţii şi afirmarea identităţii europene prin punerea în aplicare a unei politici de securitate şi apărare a Comunităţii Europene. In 1949, a fost fondată Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic (NATO), ca o alianţă militară între Canada, SUA şi unele state europene.

Eforturile de unificare a Europei în vederea construirii unei lumi mai armonioase, creării condiţiilor pentru o dezvoltare mai echilibrată şi durabilă a activităţilor economice se bazau pe suportul diferitelor organizaţii occidentale care au fost înfiinţate pentru realizarea acestui scop. Ca exemplu, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), Uniunea Europeană Occidentală (UEO), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Consiliul Europei (CE), Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Fondul Monetar Internaţional (FMI), Acordul General de Tarife şi Comerţ (GATT) şi Uniunea Europeană (UE), la originea căreia stau trei tratate de bază: Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Tratatul cu privire la crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EUROATOM). Totodată, întemeierea acestor numeroase şi complexe organizaţii cu diferite priorităţi au creat o imagine confuză privind legătura reală între ele şi procesul de integrare europeană. Numărul ţărilor membre în aceste organizaţii este de la 19 (UEO) la 40 (Consiliul Europei). Aceste instituţii pot fi împărţite în trei grupe:

- Organizaţii Euro-Atlantice- Consiliul Europei şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în

Europa- Uniunea Europeană

1

2. Descrieţi scopul şi prevederile înscrise în tratatele care stau la baza înfiinţării Comunităţii Europene.

Tratatele Uniunii EuropeneI. Primul tratat european, prin care a fost constituită Comunitatea Europeană

a Cărbunelui şi Oţelului, a fost semnat la 18 aprilie 1951 la Paris şi a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. El presupunea crearea unei pieţe comune în care produsele de cărbune şi oţel să fie comercializate liber, suprimând barierele tarifare şi netarifare pentru aceste produse.

Fundamentul economic al acestui tratat se află în dispoziţiile art.4, în sensul că sunt recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi că vor fi abolite şi interzise:

a) taxele la import şi la export ori taxele având efect echivalent şi restricţiile cantitative privind circulaţia produselor;

b) măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi între consumatori, în special în privinţa fixarii limitei maxime şi minime a preţurilor şi condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi condiţiilor de transport, precum şi măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului;

c) subsidiile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state în orice formă ar fi ele;

d) practicile restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţii. II. Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice a fost

semnat la 25 martie, 1957, la Roma şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Scopul acestui tratat era de a crea o piaţă unică pentru echipamentul şi materialele atomice, stabilirea unei legislaţii unice în acest domeniu, de a introduce un sistem pentru supravegherea utilizării energiei atomice în scopuri paşnice şi standarde unice pentru securitatea atomică, şi protecţia sănătăţii populaţiei împotriva radiaţiei ionizante. Elementele-cheie în acest tratat erau, totuşi, coordonarea programelor de cercetare ale statelor membre şi un program de cercetare comun implementat de un centru de cercetare, care să ducă la dezvoltarea tehnologiei şi stimularea producţiei nucleare în Europa.

III. Tratatul Comunităţii Economice Europene a fost semnat la 25 Martie 1957, la Roma. Unul din principalele obiective ale CEE l-a constituit crearea şi menţinerea pieţei unice, definite ca un teritoriu fără frontiere interne, în care este asigurată circulaţia liberă a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. Tratatul CEE prevedea planuri detaliate pentru crearea unei pieţe unice, ceea ce implică:

a. necesitatea stabilirii unei uniuni vamale, eliminarea pe de o parte a taxelor vamale, a cotelor de import şi a altor obstacole în calea comerţului între statele membre, iar pe de altă parte, introducerea unui tarif vamal exterior comun şi promovarea unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe, art. 9(1) Tratatul CE, p.6;

b. implementarea, armonizarea politicilor naţionale privind cele patru drepturi de bază: dreptul la circulaţia bunurilor, dreptul la circulaţia liberă a forţei de muncă, dreptul la stabilirea şi prestarea serviciilor, dreptul la circulaţia capitalurilor, Art. 3 (c), Tratatul CE;

c. stabilirea politicii agricole comune, art. 35, Tratatul CE;d. adoptarea politicii comune în sfera transporturilor; art. 74-84, Tratatul CE;

2

e. stabilirea şi menţinerea unui sistem efectiv de concurenţă loiala şi liberă între întreprinderile situate pe teritoriul CE, art. 3 (f), Tratatul CE;

f. crearea Fondului Social European, în scopul îmbunătăţirii situaţiei lucratorilor şi ridicării nivelului lor de trai.

3.Care a fost principala cauză a eşuării Planului Pleven, privind crearea unei comunităţi politice?

Rene Pleven a propus crearea unei armate comune plasată sub controlul unui Minister European al Apărării, unităţile armate mici putând fi parte integrantă a armatei NATO. Acest proiect de integrare europeană a avut în vedere crearea Comunităţii de Apărare Europene (EDC), care, însă, a fost respinsă la 31 august 1954 de către Asambleea Naţională a Franţei, în temerile că renunţarea la armata naţională era privită ca o serioasă înfrângere a suveranităţii franceze.

4.Descrieţi etapele de aderare a ţărilor la Uniunea Europeana şi interesul fiecărei ţări de a fi membră a acestei comunităţi?

Paşii de aderare la UE sunt prevăzuţi la articolul 49 din TUE. Iniţial, statul care doreşte să adere la UE adresează cererea sa de aderare Consiliului. Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt informate cu privire la această cerere. Consiliul consultă apoi Comisia şi solicită aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor care îl compun. În cazul unui aviz favorabil, Consiliul se pronunţă în unanimitate cu privire la cererea de aderare.

Condiţiile de aderare şi adaptările impuse de aceasta tratatelor şi instituţiilor fac obiectul unui acord între statele membre şi statul solicitant. Acest acord (sau tratat de aderare) se supune ratificării de către toate statele contractante.

Procesul de aderareOrice cerere de aderare face obiectul unui aviz al Comisiei şi al unei decizii a

Consiliului, care îi atribuie ţării solicitante statutul de ţară candidată. Acest statut nu înseamnă neapărat iniţierea imediată a negocierilor în vederea aderării. Ţara candidată trebuie, mai întâi, să îndeplinească o serie de condiţii.

Aceasta trebuie să îndeplinească criteriile de eligibilitate definite de Consiliul European de la Copenhaga din 1993 şi completate de Consiliul European de la Madrid din 1995. Acestea sunt:

criterii politice: instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile omului, precum şi respectarea şi protecţia minorităţilor;

criterii economice: o economie de piaţă funcţională, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul UE;

capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat membru care decurg din dreptul şi politicile UE (sau acquis-ul comunitar), inclusiv adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare.

De asemenea, ţara candidată trebuie să dispună de condiţiile necesare pentru integrarea sa, prin adaptarea structurilor sale administrative.

3

5.Care din ţările aplicante nu a ratificat Tratatul de aderare, de ce?Ca rezultat al referendumului negativ din 6 decembrie 1992 obţinut în Elveţia,

Acordul privind „Spaţiul economic european” nu a fost ratificat şi de aceea au fost renegociate unele prevederi ale acordului. Cele două grupări(CEE şi AELS) semnatare ale acordului rămân în continuare tot o zonă de liber schimb imperfectă, ţările AELS nu aderă la politica agricolă comună a CEE, nu aderă la Sistemul Monetar, la UEM şi la Uniunea Politică a acesteia, ţările AELS îşi păstrează autonomia în relaţiile cu terţii. În ce priveşte comerţul cu produse agricole, acordul celor 19 ţări semnatare prevede cooperarea în vederea liberalizării progresive a acesteia, ţinându-se cont de măsurile adoptate la Runda Uruguay în domeniul agricol.

Cunoscând rezultatul referendumului din Danemarca, celelalte două ţări, Italia şi Grecia, au semnat documentul adoptat în februarie 1986 de cei nouă şi l-au ratificat ulterior, aşa încât Actul Unic European a intrat efectiv în vigoare la 1 iulie 1987. Actul Unic European se baza pe o metodă generală de recunoaştere şi armonizare a legislaţiilor naţionale, obiectivul căruia consta în asigurarea condiţiilor şi măsurilor necesare pentru realizarea progresivă a pieţei unice interne în cursul unei perioade ce va expira la 31 decembrie 1992

6. Poziţia Angliei în momentul aderării la Uniunea Europeana.În 1961 Marea Britanie şi-a manifestat formal disponibilitatea pentru negocieri

privind accederea în structurile comunitare. Negocierile au durat până în 1963, când preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, a apreciat că dobândirea calităţii de membru al Comunităţilor europene este prematură şi nu este cazul continuării negocierilor.1 S-a afirmat că Marea Britanie nu se află în poziţia de a accepta tarife externe comune, de a renunţa la preferinţele privind statele din Commonwealth, de a abandona cererile privind favorizarea agriculturii ori de a încălca raporturile cu AELS. Pe de altă parte, s-a considerat că prin accesul acestei ţări s-ar fi întărit controlul S.U.A. asupra întregii comunităţi atlantice, fiind, în acelaşi timp, un adevărat „cal troian” al americanilor în Europa. În 1967, Marea Britanie adresează oficial, pentru a doua oară, cererea de aderare la CEE.

De această dată guvernul britanic şi-a manifestat voinţa de a accepta Tratatul de la Roma, cu unele rezerve care ar rezulta din procesul de aderare la Comunităţi a unui nou membru şi asupra unor probleme care generează unele dificultăţi, precum incidenţele politicii agricole comune asupra costului vieţii şi asigurarea evoluţiei pozitive a agriculturii britanice, sistemele ei de finanţare şi implicaţiile bugetare, ca şi asupra balanţei de plăţi ori problemelor generate de existenţa Commonwealth-ului. Cereri similare de aderare au depus, odată cu Marea Britanie, Norvegia, Danemarca şi Irlanda. Accederea acestor ţări iniţial s-a ciocnit de opoziţia Preşedintelui Franţei, Generalul de Gaulle. După o perioadă lungă de dezbateri şi negocieri grele, în timpul cărora Franţa a folosit de doua ori dreptul de veto, prima dată în 1961 şi a doua oară în 1967, aceste ţări - Anglia, Danemarca şi Irlanda sunt admise în CEE în 1973.

4

7. Analizaţi etapele de integrare a Uniunii Europene, faceţi distingeri între ele

Noţiunea de integrare economică presupune semnarea acordurilor între două sau mai multe state suverane în urma cărora statele elimină obstacolele ce stau în calea comerţului şi tranzacţiilor comerciale dintre ele, care sunt dirijate spre beneficiul lor, în comparaţie cu statele ce au rămas de partea cealaltă a acordurilor. Acordurile de acest fel pot varia de la acorduri preferenţiale până la uniuni economice şi diverse modele ce implică o ordine ascendentă a nivelurilor de integrare, care pot fi evoluate pe o scară de cinci puncte. Intr-o organizaţie internaţională de cooperare cum ar fi Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) sau Consiliul Europei, statele membre se angajează să coopereze cu partenerii lor în anumite domenii definitivate din timp, fără a ceda din suveranitatea lor naţională. Dimpotrivă, într-o organizaţie de integrare economică, precum CECA sau CEE, statele membre se declară dispuse să cedeze o parte din suveranitatea lor naţională în favoarea unei comunităţi supranaţionale, sau altfel spus în favoarea unei suveranităţi comune.

a). Un model de cooperare guvernamentală este crearea unei zone de comerţ liber. În cadrul unei asemenea forme de integrare ţările membre suprimă barierele vamale şi comerciale dintre ele şi alte obstacole vamale care sunt piedică pentru libera circulaţie a mărfurilor fabricate pe teritoriul ţărilor partenere, dar fiecare ţară îşi menţine propriul tarif exterior şi politica vamală în comerţul cu ţările terţe. În acest model de integrare ţările îşi păstrează în întregime suveranitatea naţională. Cele mai cunoscute zone de comerţ liber, care funcţionează o perioadă de mai mulţi ani, sunt: Asociaţia Europeană a liberului Schimb, constituită din câteva state: Norvegia, Elveţia, Liechtenstein şi Islanda, Zona de comerţ liber Nord-americană (NAFTA), Zona de comerţ liber Latino-americană (LAFTA).

b). Uniunea vamală, este similară cu zona de comerţ liber, doar cu excepţia că libera circulaţie se referă nu numai la produsele fabricate în ţările partenere, dar şi la toate mărfurile care se găsesc pe teritoriul ţărilor membre acestei uniuni vamale, indiferent de originea lor. Însă, în acest model de integrare, statele îşi pierd din autonomia vamală şi aplică un tarif vamal exterior comun faţă de ţările terţe. În scopul de a gestiona tariful vamal exterior comun, ţările membre ale uniunii vamale aplică o politică comercială comună. Deci, la acest nivel ţările deja consimt o cesiune importantă din suveranitatea naţională. O trăsătură pozitivă a creării uniunii vamale prin instituirea tarifului exterior comun este că aici se rezolvă problema reexportului produselor dintr-o ţară cu un tarif mai mic în altă ţară membră a zonei de comerţ liber, care are un tarif mai mare pentru producătorii externi.

c.) O altă etapă de integrare este piaţa comună, aici toate mărfurile şi serviciile pot fi oferite în aceleaşi condiţii în interiorul pieţei comune, datorită uniunii vamale existente şi datorită alinierii progresive a politicilor economiei naţionale. La această etapă de integrare se asigură libera circulaţie a capitalului, serviciilor, forţei de muncă şi a mărfurilor. Pentru ca piaţa comună să poată lucra efectiv este nevoie de ajustarea politicilor comune, ceea ce presupune cedări din suveranitatea naţională a statului.

d.) Uniunea Economică şi Monetară, implică o politică monetară comună şi introducerea unei valute comune de către statele membre. Uniunea Economică şi Monetara implică un nivel înalt de cooperare şi coordonare a politicilor economice în ce

5

priveşte convergenţa între statele membre şi apropierea condiţiilor economice conjuncturale şi structurale. Politica fiscală este semnificativ afectată de această formă de integrare economică. O instituţie supranaţională comună aşa cum este Banca Centrală Europeană va coordona politica monetară şi va avea în responsabilitate luarea deciziilor economice din partea ţărilor membre.

e). Uniunea Politică şi Economică este etapa finală a integrării regionale, în care ţările participante devin o naţiune, un stat federal. Uniunea politică se bazează pe instituţii politice comune capabile să garanteze suveranitatea statului, cetăţenii statelor membre sunt cetăţenii Uniunii.

8. Explicaţi importanţa divizării regulilor de origine a mărfurilor importate şi comercializate între statele membre în cadrul zonei economice de liber schimb.

Cele 6 ţări fondatoare au reuşit să creeze fundamentele pieţei unice interne, constituind uniunea vamală (UV) şi punând bazele unei politici comune în domeniul circulaţiei produselor agricole. Liberalizarea circulaţiei bunurilor a început cu formarea UV. Acest obiectiv a fost realizat la 01.07.1968. UV presupune desfiinţarea obstacolelor în calea schimburilor între ţările membre şi realizarea unei politici comerciale comune. Iniţial se prevedea înlăturarea barierelor tarifare, apoi a celor netarifare. Printre barierele netarifare se înscriu: barierele tehnice, fiscale şi administrative.

Barierele tehnice se referă în principal la standarde de calitate şi norme tehnice. În UE aceste standarde sunt elaborate şi monitorizate de CEN (Comitetul European de Normalizare) şi comitetele naţionale ale standardelor. Din punct de vedere legal standardele nu sunt obligatorii, dar adoptarea şi respectarea lor face exportul mai uşor. Deci ele devin „obligatorii” din punct de vedere comercial. Cele mai cunoscute standarde sunt : ISO 9000 şi subsecţiunile acestuia, etc.

Barierele fiscale – reprezintă diferenţele între ţări privind sistemele de impozitare, tipul şi mărimea lor. Impozite sunt directe, indirecte, precum şi diferite accise. Gradul de fiscalitate diferit, apreciat ca ponderea veniturilor fiscale în PIB, diferă de la o ţară la alta. UE 15 (cca 40%), şi UE 10 (circa 36%). Intensitatea fiscalităţii este în funcţie de obligaţiunile pe care statele şi le asumă prin politica cheltuielilor publice. În UE sunt impozitate prin accize 3 grupe de produse: alcoolul şi băuturile alcoolice, produsele din tutun, produsele energetice şi electricitatea.

Mărfurile trec frontierele liber şi doar după trecerea lor sunt supuse unor interdicţii sau obstacole de , în ceea ce priveşte sănătatea , securitatea consumatorilor, determinând în detaliu calitatea şi caracteristicile mărfurilor, nenumărate reglementări, norme tehnice şi de securitate.

6

9. Enumeraţi obiectivele Actului Unic European şi modificările incluse în Tratat.

Un important amendament la Tratatele Comunităţilor Europene a fost adus la 1 iulie 1987 prin intrarea în vigoare a Actului Unic European. Fiind anexat în particular la Tratatul CEE, Actul Unic European a obligat Comunitatea Europeană să adopte măsuri în scopul delimitării progresive a unei pieţe interne în cadrul CEE, până la data de 31 decembrie 1992, înţelegându-se prin aceasta că se va putea circula fără formalităţi, fiecare cetăţean comunitar putând să se stabilească, să muncească şi să înveţe oriunde în perimetrul comunităţii. In acelaşi timp, Actul Unic European implica şi realizarea altor obiective în afara pieţei unice interne şi anume:

a. coeziunea economică - adică crearea condiţiilor ca fiecare stat membru să facă efortul de a-şi conduce politica economică într-un mod convergent cu cele ale partenerilor săi din Comunitate, în acest fel contând pe sprijinul CEE;

b. armonizarea politicii sociale – adică posibilitatea organelor comunitare de a adopta şi implementa în toate ţările membre reglementări în domeniul social (vizând armonizarea condiţiilor de muncă şi de viaţă ale cetăţenilor din ţările membre);

c. coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare tehnologică a tuturor ţărilor membre cu sprijinul multilateral al Comunităţii, inclusiv pe plan financiar;

d. cooperarea monetară – adică consolidarea Sistemului Monetar European, la care să adere toate ţările membre ale CEE, şi stabilirea unităţii de cont vest-europene (ECU);

e. instituţionalizarea Consiliului European, care a funcţionat doar ca o reuniune formală a şefilor de state şi de guverne din ţările membre ale CEE.

f. votul prin majoritate calificată, care a înlocuit principiul unanimităţii, repartizarea voturilor pe ţări în cadrul Consiliului Ministerial al CEE (cei12) fiind următoarea: Germania, Franţa, Italia, Anglia, câte 10 voturi fiecare; Spania 8 voturi; Belgia, Olanda, Grecia, Portugalia câte 5 voturi fiecare; Danemarca, Irlanda câte 3 voturi fiecare şi Luxemburgul 2 voturi; din totalul celor 76 de voturi, majoritatea calificată trebuie să fie de 54 de voturi, iar majoritatea de blocaj este de 23 de voturi;.

g. sporirea competenţelor Parlamentului European, care va fi ales prin vot universal direct şi care obţine dreptul de amendament în noile domenii în care deciziile se iau cu majoritate calificată.

h. creşterea competenţelor CEE în domeniile: monetar, financiar şi mediul înconjurător;

i. întărirea cooperării ţărilor membre în domeniul politicii externe şi al securităţii;

j. realizarea în cadrul CEE a unei pieţe unice interne a ţărilor membre, până în anul 1992.

10. Tratatul de la Maastricht, privind construirea UE şi modificările incluse în Tratat.

Ca rezultat al procesului de realizare a pieţei unice europene, în decembrie 1990, şefii statelor şi guvernelor CEE au convocat la Roma două conferinţe interguvernamentale: prima trebuia să elaboreze măsurile necesare pentru stabilirea Uniunii Economice şi Monetare, a doua conferinţă trebuia să examineze problemele

7

vizând realizarea Uniunii Politice. Rezultatele acestor doua conferinţe s-au înscris în Tratatul de constituire a Uniunii Europene (TUE), semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht de către toţi membrii CEE, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Tratatul aduce noi modificări şi completări celor trei tratate încheiate anterior (CECO-1951, CEE –1957 si Euroatom –1957) pe linia reformei începută de Actul Unic European. După punerea în aplicare a acestui tratat, Comunitatea Europeană se va numi Uniunea Europeană.

Uniunea şi-a fixat următoarele obiective, conform Art. B al Tratatului: Promovarea unui progres economic şi social echilibrat, în special prin crearea

unui spaţiu fără frontiere interne, prin consolidarea coeziunii economice şi politice şi prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare cu obiectivul final al introducerii unei monede unice europene cel târziu în 1999.

Afirmarea identităţii europene pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe şi de securitate comună şi, pe termen lung, a unei politici de apărare comună.

Întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre ale Comunităţii prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii.

Dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Menţinerea acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui în scopul de a examina în

ce măsură politicile şi formele de cooperare instaurate prin tratat vor trebui să fie revizuite în vederea asigurării eficacităţii mecanismelor instituţiilor comunitare.

11. Tratatul de la Amsterdam, noile prevederi privind reformele instituţionale şi lărgirea spre Est.

În iunie 1997, la Amsterdam , Şefii de State şi Guverne ale celor 15 state ale UE s-au întâlnit pentru a revizui Tratatul Uniunii Europene, având ca sarcină să analizeze punerea în aplicare a Tratatului în primele sale doua etape şi să adopte măsurile necesare pentru a se putea trece la faza finală a Uniunii economice şi monetare, precum şi a Uniunii politice. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare în mai 1999, având patru obiective de bază:

• Satisfacerea intereselor cetăţeanului UE, protejarea drepturilor fundamentale, şomajul în ţările membre ale UE;controlul frontierelor externe ale UE, o protecţie împotriva criminalităţii international,a comerţului ilicit cu droguri.

• Cooperare bună între ţările UE în domeniul justiţiei,afacerilor interne.• Reforma instituţională pentru lărgirea UE spre ţările Europei Centrale şi

de Est .• Afirmarea Europei pe scena mondială prin acordarea responsabilităţilor

Consiliului Europei (Şefii de state şi de guverne), definitivarea strategiilor comune ce urmează să fie implementate de către statele membre şi desemnarea reprezentantului suprem pentru coordonarea şi planificarea Politicii Externe şi de Securitate Comună.

12. Rezultatele Conferinţei Interguvernamentale, Tratatul de la Nice.

8

Tratatul de la Nice, semnat la 26 februarie 2001, ar trebui să însemne sfârşitul unei faze prelungite de ajustare a Uniunii Europene. După Consiliul European de la Nice şi încheierea Conferinţei Interguvernamentale, Uniunea Europeană a creat premisele instituţionale pentru realizarea extinderii Uniunii până la 27 membri. Conferinţa s-a axat asupra următoarelor trei probleme:

• Reformele instituţionale privind extinderea UE spre Est. • Mărimea şi componenţa Comisiei, rolul Parlamentului European.• Importanţa şi ponderea voturilor în Consiliul UE şi posibila extindere

a majorităţii calificate. Scopul general acceptat privind ponderea voturilor a fost de a asigura ca

orice coaliţie câştigătoare pe baza votului majoritar calificat, va reprezenta majoritatea rezonabilă a populaţiei şi deciziile nu vor putea fi blocate de către cineva în minoritate. Principalul scop a fost atins şi obstacolele instituţionale care apăreau odată cu lărgirea Europei spre Est au fost înlăturate. Tratatul prevede o nouă distribuţie a locurilor în Parlamentul European, pe care le va aplica la viitoarele alegeri din 2004, numărul locurilor va creşte de la 626 (în prezent) la 732. Fiecare ţară va avea câte un comisionar, începând cu 1 ianuarie 2005. In momentul în care UE va fi compusă din 27 de state membre, atunci vor fi numiţi mai puţini comisionari decât numărul statelor membre, ei vor fi selectaţi conform sistemului de rotaţie. Cele mai importante decizii care vor fi luate prin vot majoritar calificat, de îndată ce Tratatul va intra în vigoare, sunt:

* facilitarea liberei circulaţii a cetăţenilor;* cooperarea judiciara şi civică;* politica industrială;* încheierea acordurilor internaţionale privind comerţul cu servicii;* şi aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale;*statutul partidelor politice la nivel european.

Tratatul prevede dezvoltarea unei strânse cooperări în politica externa şi de securitate (al doilea pilon) şi implementarea acţiunilor şi poziţiilor comune, cu exceptia implicaţiilor militare.

13. Uniunea Europeană este un Stat Federal? Uniunea Politică şi Economică este etapa finală a integrării regionale, în care

ţările participante devin o naţiune, un stat federal. Uniunea politică se bazează pe instituţii politice comune capabile să garanteze suveranitatea statului, cetăţenii statelor membre sunt cetăţenii Uniunii. Primul pilon al UE, fondat pe trei tratate de bază şi completat cu Tratatul UEM. Instituţiile şi procedurile decizionale în pilonul I sunt asemănătoare cu acelea care pot fi găsite într-un stat federa, insa UE rămâne încă o organizaţie internaţională clasică de cooperare interguvernamentală în pilonul II – Politica externă şi de securitate comună (PESC) şi III ( Politica afacerilor interne şi de cooperare a justiţiei). Uniunea Europeană, pe departe este de a fi o uniune politică, în ciuda încercării de a comunitariza aceşti doi piloni prin Tratatul de la Amsterdam şi Nice. În momentul când Uniunea Europeană va ratifica tratatul privind crearea unei uniuni politice, atunci pilonul II şi III vor putea fi aplicate la nivel supranaţional.

9

14. Cât de mare este Bugetul UE şi cine stabileşte nivelul cheltuielilor?

În prezent, Bugetul total al UE este de aproximativ 100 miliarde EURO, ceea ce reprezintă 1,11 % din PIB-ul UE şi aproximativ 2,5% din cheltuielile totale ale statelor membre. Domeniilor privind politicile interne, politica mediului şi educaţională le revine doar 5,9 % din Buget, 5 % sunt acordate cheltuielilor administrative, dintre care 2/3 se duc pentru întreţinerea Comisiei Europene.

Bugetul este aprobat în fiecare an de către Parlamentul European, procedura bugetară permite Parlamentului să modifice sau să amendeze propunerile iniţiale făcute de Comisie şi poziţia luată în cadrul Consiliului.

Parlamentul European aprobă bugetul Uniunii în fiecare an. La adoptarea deciziilor privind costul şi cheltuielile agricole Consiliul are ultimul cuvânt, dar asupra celorlalte cheltuieli ce ţin de educaţie, programe sociale, fonduri regionale, mediu şi cultură, Parlamentul decide în strânsă cooperare cu Consiliul.. Monitorizarea cheltuielilor este un lucru continuu al Comitetului parlamentar de control al bugetului, care urmăreşte ca banii să fie cheltuiţi după destinaţie şi încearcă să identifice prevenirea fraudelor. Parlamentul face o evaluare anuală a managementului Comisiei asupra bugetului înainte de aprobarea conturilor.

15. Ce factor a influenţat la o nouă distribuire a cheltuielilor comunitare în anul 1968 ?

Cheltuielile comunitare sunt de natură administrativă şi operativă. Cheltuielile administrative sunt destinate funcţionării organismelor comunitare,cheltuielile de personal, iar cheltuielile operaţionale sunt cheltuieli ale Comisiei p/u scopuri economice şi sociale (Fondului social european, Fondului european de garanţie agricolă, Fondului de dezvoltare regională ). Odată cu introducerea politicii agricole comune, în 1968, şi stabilirii sistemului de preţuri garantate pentru fermierii agricoli această situaţie se schimbă dramatic prin absorbţia cheltuielilor pentru susţinerea agriculturii. Mai mult de 90 % din veniturile UE sunt redistribuite statelor membre pentru finanţarea obiectivelor politicilor comune, dintre care mai mult de jumătate îi revenea în trecut politicii agricole comune. Cheltuielile pentru susţinerea agriculturii (inclusiv Fondul Agricol) au fost reduse în 1999 până la 45,6%, în favoarea dezvoltării politicilor comunitare cu eventuala integrarea a noilor membri în cadrul Comunităţii.

16. Cum este finanţat Bugetul Uniunii Europene? Bugetul comunitar se finanţează astăzi din 4 surse diferite (categorii de

venituri în bugetul general) , care provin de la fiecare stat membru şi care includ:• Taxele vamale percepute la frontierele externe ale UE;• Impozite, prime, sume suplimentare şi compensatorii , ori comisioane

percepute la produsele agricole importate din ţările terţe şi cotizaţiile la zahăr;• 1% din taxa pe valoarea adăugată (TVA) percepută de pe bunurile şi

serviciile comercializate în întreaga Uniune;• a IV-a sursa este calculată pe baza nivelului de dezvoltare şi

prosperitate economică a fiecărui Stat Membru, pe baza PIB;Celelalte venituri provin din impozite şi prelevări asupra remunerării

personalului Comunităţii, rambursarea împrumuturilor acordate şi a ratei dobânzii.

10

17. Care sunt măsurile esenţiale referitoare la sistemul resurselor proprii al Uniunii Europene, propuse la Consiliul European de la Berlin, cu scopul ameliorării funcţionării sistemului financiar?

1. Majorarea cotei-părţi a resurselor „tradiţionale” pe care ţările membre o pot reţine pentru acoperirea cheltuielilor de percepere ( de la 10 la 25%, începând cu anul 2001).

2. Reducerea ratei maxime a TVA (la 0,25% în 2005 şi 2006, cu o substituire, programă pentru 2005, a surselor provenite din TVA prin alte resurse proprii autonome).

3. O ajustare tehnică a corecţiei dezechilibrelor bugetare în favoarea Marii Britanii (care va continua să fie calculată în baza diferenţei din cota-parte TVA britanice în cea totală a Uniunii şi cota-parte a Marii Britanii în totalul cheltuielilor repartizate. Ajustarea va fi determinată de modificările ce vor interveni după aplicarea punctului 1).

4. Un mod de finanţare a corecţiei britanice diferenţiat pentru statele membre (Germania, Austria, Olanda şi Suedia obţin dreptul la o reducere a cotei-părţi deţinute de aceasta în finanţarea corecţiei britanice).

5. Evitarea mecanismelor de compensare şi corecţie, înlocuindu-le cu o nouă reformă a structurii cheltuielilor.

6. Referitor la perspectivele financiare prevăzute în agenda 2000 s-a stabilit structura cheltuielilor bugetare comunitare, pe lângă cele şase categorii existente, fiind introduse încă două, destinate ajutoarelor pentru preaderare (s-a stabilit un plafon de cheltuieli de 3,12 mld euro anual) şi extindere (include doar cheltuielile suplimentare ce vor rezulta din extinderea Uniunii, acestea variind între 6,45 mld euro în 2002 şi 16,78 mld euro în 2006).

7. Prezentarea înainte de 1 ianuarie 2006 a unui raport care să prezinte funcţionarea sistemului de resurse proprii şi în special efectele extinderii asupra finanţării bugetului şi asupra corecţiilor bugetare în vigoare. În raportul menţionat se va studia şi posibilitatea creării noilor resurse proprii autonome şi a modalităţilor de introducere a unei rate uniforme şi fixe a TVA.

18. Explicaţi diminuarea rolului resurselor tradiţionale.19. Cerinţele pentru realizarea Pieţei Comune.Pentru realizarea pieţei comune se cerea desfiinţarea frontierelor fizice,

tehnice şi fiscal:Suprimarea frontierelor tehniceLiberalizarea pieţelor publiceDesfiinţarea frontierelor fiscalePatru drepturi: libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi

persoanelor1. Circulaţia liberă a bunurilor prevede: * eliminarea taxelor vamale între

statele membre;* introducerea Tarifelor Vamale Comune; * eliminarea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent;

2. Circulaţia liberă a serviciilor prevede dreptul cetăţeanului Comunităţii, stabilit într-un stat membru, de a presta (sau consuma) servicii în alt stat.

11

Prestatorul sau consumatorul de servicii se bucură de dreptul: * de a intra şi a se afla temporar în statul membru gazdă;* la un tratament nediscriminatoriu;* de a beneficia de alte reguli destinate facilitării unei astfel de circulaţii libere;

3. Circulaţia liberă a capitalului prevede interzicerea tuturor restricţiilor privind circulaţia de capital şi de plăţi între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe.

4. Circulaţia liberă a persoanelor prevede dreptul cetăţenilor unuia dintre statele membre, care intenţionează să lucreze (ca angajaţi sau persoane care lucrează pe cont propriu) în alt stat membru: * de a intra şi a se afla în statul membru gazdă; * la un tratament nediscriminatoriu; * de a beneficia de alte reguli (cum ar fi principiul recunoaşterii reciproce) destinate facilitării unei astfel de circulaţii libere.

20. De ce existau puternice divergenţe de interese între statele membre privind reforma CEE?

Discuţii pe tema reformei CEE au avut loc la cele mai diverse niveluri în perioada anilor 1983-1985 şi ele au scos la iveală puternice divergenţe de interese între ţările comunitare. Ele au aparut in urma initiative de creare pietei commune care presupunea măsuri privind înlăturarea barierelor fizice, tehnice şi fiscale din calea circulaţiei mărfurilor cele din urmă. In 1985, la Consiliul de la Milano, statele membre au aprobat un plan de acţiuni în vederea realizării pieţei interne, propus de Comisia Europeană. Acest plan prezentat sub denumirea de Cartea Albă, care prevedea 279 de ma suri. Barierele fizice erau identificate ca acele bariere care împiedicau libera circulaţie a celor patru drepturi, barierele tehnice fiind standardele naţionale, cerinţe administrative şi legale faţă de ţările membre şi barierele fiscale descrise ca o consecinţă a diverselor aranjamente fiscale în interiorul comunităţii, ce cuprindeau taxe de vânzare, accize şi diferite plăţi. Toate aceste măsuri au fost puse în aplicare în perioada stabilită şi, începând cu 1 ianuarie 1993, CEE dispune şi aplică o procedură unică la frontierele cu ţările terţe privind comerţul extracomunitar şi libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor în comerţul intracomunitar.

Parlamentul danez a respins proiectele de reformă, dar ulterior referendumul din 27 noiembrie 1986 le-a aprobat cu 57 % din voturi. Cunoscând rezultatul referendumului din Danemarca, celelalte două ţări, Italia şi Grecia, au semnat documentul adoptat în februarie 1986 de cei nouă şi l-au ratificat ulterior, aşa încât Actul Unic European a intrat efectiv în vigoare la 1 iulie 1987.

12

21Ce presupune Planul de acţiuni aprobat în iunie 1985 la Consiliul de la Milano?

. În cele din urmă, în iunie 1985, la Consiliul de la Milano, statele membre au aprobat un plan de acţiuni în vederea realizării pieţei interne, propus de Comisia Europeană. Acest plan prezentat sub denumirea de Cartea Albă, care prevedea 279 de măsuri privind înlăturarea barierelor fizice, tehnice şi fiscale din calea circulaţiei mărfurilor. Barierele fizice erau identificate ca acele bariere care împiedicau libera circulaţie a celor patru drepturi, barierele tehnice fiind standardele naţionale, cerinţe administrative şi legale faţă de ţările membre şi barierele fiscale descrise ca o consecinţă a diverselor aranjamente fiscale în interiorul comunităţii, ce cuprindeau taxe de vânzare, accize şi diferite plăţi. Toate aceste măsuri au fost puse în aplicare în perioada stabilită şi, începând cu 1 ianuarie 1993, CEE dispune şi aplică o procedură unică la frontierele cu ţările terţe privind comerţul extracomunitar şi libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor în comerţul intracomunitar.

22Importanţa Actului Unic European.Un important amendament la Tratatele Comunităţilor Europene a fost adus

la 1 iulie 1987 prin intrarea în vigoare a Actului Unic European. Fiind anexat în particular la Tratatul CEE, Actul Unic European a obligat Comunitatea Europeană să adopte măsuri în scopul delimitării progresive a unei pieţe interne în cadrul CEE, până la data de 31 decembrie 1992, înţelegându-se prin aceasta că se va putea circula fără formalităţi, fiecare cetăţean comunitar putând să se stabilească, să muncească şi să înveţe oriunde în perimetrul comunităţii. In acelaşi timp, Actul Unic European implica şi realizarea altor obiective în afara pieţei unice interne şi anume:

-coeziunea economică -armonizarea politicii sociale -coordonarea eforturilor de cercetare şi dezvoltare tehnologică -cooperarea monetară -instituţionalizarea Consiliului European-votul prin majoritate calificată-sporirea competenţelor Parlamentului European-creşterea competenţelor CEE în domeniile: monetar, financiar şi

mediul înconjurător;-întărirea cooperării ţărilor membre în domeniul politicii externe şi al

securităţii;-realizarea în cadrul CEE a unei pieţe unice interne a ţărilor membre,

până în anul 1992.

13

23Ce înţelegem prin noţiunea „Spaţiu fără frontiere”?. Actul Unic European a introdus noţiunea de „spaţiu fără frontiere” în

cadrul CEE, ceea ce înseamnă, că se va putea circula fără formalităţi, fiecare cetăţean comunitar putând să se stabilească, să muncească şi să înveţe oriunde în perimetrul comunităţii. Actul Unic European introduce şi unele schimbări în sistemul legislativ destinat să încurajeze adoptarea măsurilor privind piaţa internă prin vot cu majoritate calificată.

24Ce presupune circulaţia liberă a bunurilor în cadrul Comunităţii?Circulaţia liberă a bunurilor în cadrul Comunităţii presupune lichidarea între

statele membre a taxelor vamale cu efect echivalent, adoptarea unor tarife vamale comune, interzicerea oricăror restricţii sau măsuri cantitative cu efect echivalent şi coordonarea monopolurilor de stat. Scopul acestor măsuri este de a fuziona cele 15 pieţe ale statelor membre într-o regiune economică unică, în cadrul căreia bunurile pot circula liber în condiţii similare condiţiilor pieţei interne. Abolirea formalităţilor de frontieră se bazează pe patru elemente indispensabile:

eliminarea documentelor vamale în comerţul intracomunitar; reguli noi de guvernare a circulaţiei bunurilor; fortificarea frontierelor externe; cooperarea între administraţii.

25Care este legătura între Actul Unic European şi Piaţa Unică Europeană?

Prin semnarea Actului Unic European, în iunie 1987, cele 12 state decid să finalizeze piaţa unică europeană până la 31 decembrie 1992. În decembrie 1991, ţările membre decid la Maastricht, de a construi şi dezvolta în interiorul pieţei unice uniunea economică şi monetară, politica afacerilor interne, politica externă şi politica de securitate comună, transformând în aşa fel Comunitatea Europeană în Uniunea Europeană. La 1 ianuarie 1995, Europa celor 12 devine Europa celor 15, odată cu aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei. Norvegia votând iarăşi cu (52,8%) împotriva aderării la CEE. În viitorul apropiat Uniunea Europeană se va extinde spre Est, după Consiliul European de la Nice şi încheierea Conferinţei Interguvernamentale, Uniunea Europeană a creat premizele instituţionale pentru realizarea extinderii Uniunii.

26Ce prevede Acordul Schengen? Care sunt ţările care s-au abţinut de la semnarea acestui Acord? Enumeraţi cauzele.

Acordul Schengen privind controlul la frontieră a fost integrat în Dreptul Comunitar şi presupune dreptul cetăţenilor UE de a călători liber în cadrul Comunităţii, adică neavând nevoie de viză. Cetăţenii călătorind în interiorul UE trebuie să prezinte paşapoartele doar pentru scopul identificării persoanei. Cu toate aceastea, libera circulaţie a persoanelor este o realitate doar pentru cetăţenii a treisprezece state din UE, Anglia şi Irlanda au refuzat să semneze acest acord.

De menţionat că, prin libera circulaţie a muncitorilor Comunităţii se subînţelege respectarea drepturilor economice şi sociale ale acestora, cum ar fi,

14

spre exemplu, accesul la locul de muncă sau tratamentul egal în materie de ocupare în câmpul muncii dintre naţionali şi comunitari. Art. 48 al Tratatului de la Roma stipulează ”desfiinţarea discriminărilor legate de naţionalitate între muncitorii statelor membre, privitor la locurile de muncă, remunerare şi alte condiţii de lucru”. Ceea ce determină existenţa a patru drepturi esenţiale:

de a beneficia de locurile de muncă oferite; de a se deplasa în acest scop pe teritoriul statelor membre; de a sta în mod liber pe teritoriul unui stat membru în caz de angajare; de a locui în această ţară după obţinerea locului de muncă.O condiţie prealabilă la folosirea dreptului de liberă circulaţie a muncitorilor

pe teritoriul UE este dispoziţia europeană în materie de securitate socială, care asigură o protecţie adecvată muncitorilor oriunde în UE. Existenţa unor reglementări naţionale de natură protectoare în domeniul profesiunilor liberale sau independente cum ar fi artizanii, medicii, dentiştii, farmaciştii etc.) au condus la stabilirea unui sistem de echivalare a diplomelor în acest domeniu , care permite libertatea de instalare şi de exercitare a acestor profesiuni.

27Care sunt propunerile aduse în Cartea Albă în 1985 privind armonizarea standardelor?

Liberalizarea serviciilor financiare, pe lângă cele arătate mai sus, se referă şi la sectorul asigurărilor (de automobile, de viaţă, de credite etc.). Comisia a propus o strategie asemănătoare celei aplicate în cazul băncilor, armonizarea standardelor preliminare esenţiale, recunoaşterea reciprocă a regulamentelor statelor membre şi a controlului intern. Deci o companie de asigurare reglementată într-un stat membru poate să se stabilească liber în alt stat membru sau să ofere servicii de asigurare direct altui stat membru fără a fi nevoită să obţină o altă autorizare. Un aspect important al programului de armonizare a fost luat în consideraţie pentru a face faţă concurenţei sporite dintre bănci şi companiile de asigurare în ceea ce priveşte acceptarea economiilor. Aici au fost aduse într-o concordanţă mai apropiată regulile cu privire la suficienţa capitalului, astfel încât nici un tip de întreprindere să nu fie pe poziţii mai avantajoase în ceea ce priveşte suma sau tipul capitalului care urmează a fi acumulat.

28Care sunt elementele esenţiale pe care se bazează abolirea formalităţilor de frontieră?

. Abolirea formalităţilor de frontieră se bazează pe patru elemente indispensabile:

eliminarea documentelor vamale în comerţul intracomunitar; reguli noi de guvernare a circulaţiei bunurilor; fortificarea frontierelor externe; cooperarea între administraţii.

29Descrieţi paşii pe care i-a întreprins Comunitatea pentru liberalizarea pieţelor publice.

15

Lichidarea barierelor generate de existenţa pieţelor publice s-a efectuat în mai multe etape:

- aprobarea unor reguli comune pentru pieţele publice, în cadrul cărora se depăşeşte o anumită limită a volumului tranzacţiilor efectuate;

- deschiderea tuturor sectoarelor spre concurenţă;- stabilirea procedurilor de adjudecare pe piaţa publică a serviciilor;- introducerea principiului „preferinţei comunitare”;

30 Beneficiile în urma deschiderii pieţelor publice ale CEE.Beneficiile în urma deschiderii pieţelor publice ale statelor membre

erau: cheltuieli reduse în sectorul public, datorită apelului la furnizorii

străini care practică preţuri mai scăzute; Efectele dinamice ale comerţului uneori se referă la efectele

concurenţei, care exercită o presiune asupra preţurilor ca rezultat al ofertei de contracte din partea mai multor firme, adică o mai mare transparenţă a ofertelor ce beneficiază de o publicitate mai bună, utilizarea normelor europene în contracte etc;

Ajustarea preţurilor (mai scăzute) furnizorilor naţionali spre un nivel mult mai compatibil în urma plasării lor într-un mediu mai concurenţial;

Restructurarea unor ramuri, datorită presiunii concurenţiale; Lansarea sistemului de informaţii în domeniul achiziţiilor publice

SIMAP, cu ajutorul căruia va fi posibilă utilizarea optimă a noilor tehnologii informaţionale în domeniul achiziţiilor publice. Aceasta va da posibilitatea nu numai de a perfecţiona calitatea şi veridicitatea informaţiei existente, ci şi de a promova dezvoltarea noilor proceduri electronice de achiziţie pentru a oferi autorităţilor publice achiziţionări mai avantajoase şi, prin urmare, se va reduce costul pentru contribuabilul european.

Legislaţia Comunităţii în domeniul achiziţiilor publice se bazează pe: Regulile de asigurare a transparenţei, pentru a deschide concurenţei

contractele publice, preferându-se procedurilor de tender deschise sau cu restricţii şi criterii clare pentru selectarea tenderelor;

Revizuirea rapidă şi efectivă a deciziilor luate de către organele contractoare care încalcă legea Comunităţii privind achiziţiile publice.

31. Necesitatea armonizării nivelurilor TVA şi accizelor.Simplificarea regimului vamal, deşi a constituit o etapă esenţială în procesul

de constituire a pieţei unice, nu a fost suficientă pentru funcţionarea eficientă a acesteia. Crearea unui vast spaţiu comercial competitiv presupune existenţa unui spaţiu omogen de impunere fiscală indirectă, unde preţurile de piaţă să nu înregistreze diferenţe importante la acelaşi produs din cauza taxărilor naţionale divergente. În acest context, se impune necesitatea armonizării nivelurilor TVA şi accizelor.

32. Implicaţiile nivelurilor diferite ale accizelor şi TVA asupra Uniunii Europene.

16

.Desfiinţarea frontierelor fiscale, de asemenea, a dus la un oarecare nivel de armonizare a ratelor TVA. La 19 octombrie 1992 se aprobă modalităţile ce ţin de armonizarea nivelurilor TVA, statele membre aplică o rată standard a TVA de cel puţin 15% şi au opţiunea de aplicare a unei sau a două rate reduse (care trebuie să fie nu mai mică de 5%) numai pentru anumite bunuri şi servicii de natură culturală sau socială.

Însă impozitarea este o sferă a politicii, şi guvernele nu doresc să cedeze acest instrument de forţă al politicii. Impozitul apare într-atât de fundamental în relaţiile dintre guvern şi cetăţean, încât sunt puse în joc problemele importante ce ţin de suveranitatea naţională. Iată de ce, în orice caz pentru moment, restricţiile fiscale impuse de Uniune necesită aprobarea unanimă din partea guvernelor statelor membre, prevedere care, prin Tratatul de la Nice, este supusă unor schimbări. Şi în cele din urmă, logica pieţei unice cere ca impozitele mari (cum ar fi impozitul pe venit şi TVA) să fie stabilite centralizat, lăsând la discreţia statelor membre numai domeniile relativ nesemnificative ale impozitării – situaţie mai preferabilă decât cea existentă în federaţii la momentul actual.

33. Etapele armonizării impozitelor indirecte în cadrul Comunităţii.

Subiectul armonizării impozitelor a apărut în agendă în 1957, odată cu Tratatul de la Roma, care a dat naştere Comunităţii Economice Europeane. Procesul armonizării impozitelor indirecte în cadrul Comunităţii s-a derulat în două etape:

1. Primul pas a fost iniţiat în anul 1967, prin înlocuirea impozitelor cumulative în cascadă aplicate până atunci de statele membre cu o taxă pe valoarea adăugată, necumulativă, care se aplică în toate stadiile producţiei şi comercializării. Astfel, a fost introdusă o taxă generală de consumaţie în toate statele membre, care s-a bazat pe principiul că taxă pentru bunuri şi servicii este direct proporţională cu preţul, indiferent de numărul tranzacţiilor care au avut loc în procesul de producţie şi de distribuire înainte de faza în care taxa a fost percepută.

2. Al doilea pas a fost desfiinţarea controlului fiscal la frontierele interne ale Comunităţii. Legislaţia în acest sens este Directiva Consiliului 91/680 CEE (JO L 376/12/91), prin care se pune capăt impunerii de taxe la import şi se reduc taxele la export în comerţul din cadrul Comunităţii. În 1987 se propun două posibilităţi de desfiinţare a frontierelor fiscale: apropierea nivelurilor TVA practicate în ţările membre şi aplicarea principiului taxării şi perceperii impozitelor nu în ţara de destinaţie, ci în cea de origine, Consiliul de Miniştri fixând şi o perioadă de tranziţie 1 ianuarie 1993 - 1 ianuarie 1997, pe parcursul căreia se menţinea modul de taxare şi percepere a impozitelor în ţara de destinaţie.

34. Explicaţi, de ce restricţiile impuse de Uniune necesită aprobarea unanimă a ţărilor membre.

17

Restricţiile impuse de Uniune necesită aprobarea unanimă a ţărilor membre pentru a nu face unele actiuni de favorizare si defavorizare a unor sau altor state.

35. Ce se subînţelege prin libertatea de stabilire şi libertatea de prestare a serviciilor?

Libera circulaţie a serviciilor are două componente: libertatea de stabilire şi libertatea de prestare. Realizarea ei presupune folosirea într-o măsură importantă a principiului recunoaşterii mutuale şi cel al armonizării minimale. Libertatea de stabilire presupune dreptul unei întreprinderi dintr-un stat membru de a implanta o filială sau orice alt tip de unitate în orice altă ţară parteneră. Orice discriminare pe criteriu de naţionalitate este interzisă. Libertatea de prestare reprezintă dreptul de a presta servicii, oriunde în comunitate şi indiferent de naţionalitate. Dificultăţile înregistrate în acest domeniu ţin de progresele insuficiente în recunoaşterea mutuală a diplomelor şi absenţa unui drept european al societăţilor.

Comerţul cu servicii se află însă în creştere şi în prezent deţine 60% din totalul comerţului Comunităţii, acoperind un mare număr de activităţi economice, servicii bancare şi de asigurare, serviciile turism şi transport, servicii profesionale.

36. Explicaţi importanţa celor patru libertăţi în cadrul CEE.Cele patru libertati in cadrul CEE sunt: libera circulaţie a mărfurilor,

serviciilor, capitalurilor şi persoanelorcare.Articolul 14 şi alte stipulări specifice ale Tratatului CE prevăd patru tipuri de

liberă circulaţie, care stau la baza Pieţei Interne:1. Circulaţia liberă a bunurilor prevede: Ø Eliminarea taxelor vamale între statele membre;Ø Introducerea Tarifelor Vamale Comune;Ø Eliminarea restricţiilor cantitative şi a măsurilor cu efect echivalent;2. Circulaţia liberă a serviciilor prevede dreptul cetăţeanului Comunităţii,

stabilit într-un stat membru, de a presta (sau consuma) servicii în alt stat. Prestatorul sau consumatorul de servicii se bucură de dreptul:

Ø De a intra şi a se afla temporar în statul membru gazdă;Ø La un tratament nediscriminatoriu;Ø De a beneficia de alte reguli destinate facilitării unei astfel de circulaţii

libere;3. Circulaţia liberă a capitalului prevede interzicerea tuturor restricţiilor

privind circulaţia de capital şi de plăţi între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe.

4. Circulaţia liberă a persoanelor prevede dreptul cetăţenilor unuia dintre statele membre, care intenţionează să lucreze (ca angajaţi sau persoane care lucrează pe cont propriu) în alt stat membru:

Ø De a intra şi a se afla în statul membru gazdă;Ø La un tratament nediscriminatoriu;Ø De a beneficia de alte reguli (cum ar fi principiul recunoaşterii reciproce)

destinate facilitării unei astfel de circulaţii libere.37. Ce presupune principiul de recunoaştere mutuală.

18

Comisia Europeana a adoptat o Comunicare ce clarifica principiul “recunoasterii mutuale”. Recunoasterea mutuala ar trebui sa permita oricarui produs manufacturat legal sau/si vandut intr-un stat membru sa poata fi vandut in alt stat membru fara alte formalitati. Acest principiu se aplica in multe arii unde nu exista legislatie ce sa prevada reguli specifice.

38. În ce perioadă au fost simplificate formalităţile privind libera circulaţie a persoanelor în cadrul comunităţii?

O altă problemă importantă este asigurarea liberei circulaţii a persoanelor în cadrul Comunităţii. Dacă formalităţile vamale pentru libera circulaţie a mărfurilor au fost simplificate în decursul perioadei 1985 –1992 şi apoi abolite la 1 ianuarie 1993, atunci controlul la frontieră privind circulaţia persoanelor a rămas în vigoare. Ca o consecinţă a factorilor ce ţin de diversitatea culturală şi dreptul strict de reşedinţă, libera circulaţie a persoanelor în interiorul Comunităţii nu rămâne decât o aspiraţie. Libera circulaţie implică înlăturarea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate între lucrătorii statelor membre în ce priveşte remunerarea, angajarea şi alte condiţii de muncă şi de angajare (art. 39. par.2). Acordul Schengen privind controlul la frontieră a fost integrat în Dreptul Comunitar şi presupune dreptul cetăţenilor UE de a călători liber în cadrul Comunităţii, adică neavând nevoie de viză. Cetăţenii călătorind în interiorul UE trebuie să prezinte paşapoartele doar pentru scopul identificării persoanei. Cu toate aceastea, libera circulaţie a persoanelor este o realitate doar pentru cetăţenii a treisprezece state din UE, Anglia şi Irlanda au refuzat să semneze acest acord.

De menţionat că, prin libera circulaţie a muncitorilor Comunităţii se subînţelege respectarea drepturilor economice şi sociale ale acestora, cum ar fi, spre exemplu, accesul la locul de muncă sau tratamentul egal în materie de ocupare în câmpul muncii dintre naţionali şi comunitari. Art. 48 al Tratatului de la Roma stipulează ”desfiinţarea discriminărilor legate de naţionalitate între muncitorii statelor membre, privitor la locurile de muncă, remunerare şi alte condiţii de lucru”. Ceea ce determină existenţa a patru drepturi esenţiale:

de a beneficia de locurile de muncă oferite; de a se deplasa în acest scop pe teritoriul statelor membre; de a sta în mod liber pe teritoriul unui stat membru în caz de angajare; de a locui în această ţară după obţinerea locului de muncă.O condiţie prealabilă la folosirea dreptului de liberă circulaţie a muncitorilor

pe teritoriul UE este dispoziţia europeană în materie de securitate socială, care asigură o protecţie adecvată muncitorilor oriunde în UE. Existenţa unor reglementări naţionale de natură protectoare în domeniul profesiunilor liberale sau independente cum ar fi artizanii, medicii, dentiştii, farmaciştii etc.) au condus la stabilirea unui sistem de echivalare a diplomelor în acest domeniu , care permite libertatea de instalare şi de exercitare a acestor profesiuni.

39. Efectele macroeconomice ale pieţei interne a CEE.

19

Anularea vamelor şi formalităţilor fiscale, precum şi eliminarea barierelor tehnice reprezintă un catalizator al creşterii concurenţei pe piaţa Comunităţii, al comerţului între state şi al progresului tehnologic. Efectul în cauză a stimulat creşterea economică, a contribuit la crearea investiţiilor şi a locurilor de muncă. În rapoartele Comisiei, acestea indică rezultate care nu ar fi fost atinse în caz contrariu. Aşadar, se crede că eforturile Uniunii Europene au determinat:

- o creştere a PIB în UE de la 1,1 la 1,5% (1987-1993);- o creştere a investiţiilor interne de 1%;- crearea a 900.000 locuri de muncă suplimentare;- o reducere a inflaţiei din UE în medie cu cel puţin 1%.În ceea ce priveşte comerţul, PUE a contribuit la creşterea atât a rezultatelor

comerţului exterior al UE, precum şi volumului comerţului intra-comunitar. Procentajul tuturor mărfurilor comercializate între membrii UE a crescut de la 61,2% în 1985 la 72,4% în 2000. În ceea ce priveşte comerţul exterior, rezultatele UE s-au îmbunătăţit considerabil de la un deficit al comerţului exterior în 1992 la un excedent de 21,21 mlrd euro în 2000 (baza de date Eurostat-Comext). Comerţul serviciilor interne şi externe de asemenea a crescut. Uniunea celor 15 a avut un excedent în comerţul exterior al serviciilor de 11,2 mrd Euro în 2000.

În ceea ce priveşte investiţiile, perioada PUE s-a asociat cu o creştere a investiţiilor interne (intra-UE) şi externe. Cât priveşte fluxurile de investiţii, beneficiile s-au făcut mai bine simţite în Marea Britanie şi Olanda. În perioada 1993–1997, aceste două state membre au atras în jur de 30% din toate investiţiile intra-UE. În 1998, UE a atras 94,3 mlrd euro de investiţii din afara UE (în special din America de Nord), dintre care 4,9 mlrd i-au revenit Marii Britanii. La sfârşitul anului 1996, ţările din UE au primit investiţii directe estimate la 422 mlrd ecu. Multe dintre aceste investiţii au fost stimulate de interesele legate de accesul pe viitor la pieţele din UE, deşi în ultimii ani frica de impenetrabilitatea pieţelor UE a scăzut. Astăzi investitorii străini sunt mai puţin preocupaţi de barierele de pe pieţele UE, fiind mai interesaţi de avantajele oferite de PUE. Aceste avantaje includ:

- O apropiere de piaţă – ceea ce înseamnă nu doar vecinătatea geografică, care asigură furnizarea rapidă a mărfurilor, ci şi a apropierii canalelor de comunicaţie între piaţă şi producător.

- O mai bună informare asupra pieţei – adunarea informaţiei pentru elaborarea strategiilor este acum mai simplă. Acest fapt permite firmelor să se adapteze mai rapid la schimbările pieţei.

- Stimularea cererii – introducerea unei noi concurenţe pe piaţă determină creşterea nivelurilor cererii.

- Creşterea imaginii – una din problemele firmelor care fac afaceri peste hotare este lipsa informaţiei complete despre firmă. Aceasta se manifestă printr-o deficienţă de înţelegere a culturii locale şi prin imaginea ţării susţinută de clienţii locali.

- Acces la achiziţionările publice – aşa cum barierele în concurenţa dintre cele 15 state din cadrul UE fac dificil sau chiar imposibil accesul firmelor

40. Avantajele oferite de piaţa unică europeană investitorilor străini.

20

Beneficiile pentru afacerile individuale• Ridicarea barierelor din calea comerţului intra-UE a permis firmelor

să activeze nestingherit într-o Europa de 376 milioane consumatori. Pe măsură ce au profitat de posibilităţile apărute, ele şi-au lărgit aria de activitate şi cifra de afaceri, având posibilităţi reale de micşorare a costurilor şi de sporire a avantajelor lor.

• Recunoaşterea reciprocă a standardelor înseamnă că producătorii au posibilitatea, cu mici restricţii, să-şi vândă producţia pe tot teritoriul UE. În condiţiile respectării unor anumite restricţii, există posibilităţi de vânzare a produselor standardizate pe întregul teritoriu al Europei.

• Ne mai fiind silite să-şi adapteze producţia la standardele naţionale, firmele ar putea să-şi raţionalizeze şi să-şi îmbunătăţească activitatea.

• Piaţa Unică a contribuit la reducerea şi simplificarea formalităţilor vamale legate de frontierele interne. Aceasta înseamnă perioade mai scurte de aşteptare în vămi, costuri reduse de transportare. Astfel, în Marea Britanie au fost anulate în jur de 10 mii de forme vamale, economisindu-se anual 135 milioane.

• Costurile scăzute de transportare combinate cu mişcarea liberă a bunurilor a permis companiilor să-şi redirecţioneze producţia din pieţele lor interne spre regiuni mai avantajoase.

• Regimul de piaţă internă, de asemenea, a oferit facilităţi pentru inovaţii şi pentru dezvoltarea noilor tehnologii.

• PUE a contribuit la reducerea costurilor la materiile prime pentru multe firme. PUE a permis firmelor să achiziţioneze materii prime şi semifabricate la preţuri mai avantajoase.

• Accesul liber în spaţiul economic al UE. Acest fapt reprezintă un potenţial pentru reducerea costurilor creditelor şi asigurărilor, deşi avantajele în acest caz ar fi doar maximizate prin eliminarea riscurilor valutare în condiţiile PUE.

• Colaborarea între statele membre permite companiilor să obţină avantaje de pe urma schimburilor de idei şi expertize, să repartizeze uniform poverile şi/sau de a penetra noi pieţe în condiţiile riscurilor scăzute şi costurilor divizate.

Strategiile expansioniste sunt încurajate de câţiva factori incluzând drepturile noi de organizare, libertăţi la accesul pe piaţă şi ridicarea restricţiilor asupra investiţiilor şi mişcărilor de capital din cadrul UE.

41.Piaţa unică europeană a contribuit la creşterea sau scăderea protecţiei firmelor naţionale.

Pentru realizarea pieţei comune se cerea reducerea şi, cu timpul, eliminarea taxelor de import şi export între ţările membre. În capitolul precedent am văzut cât de eficient au desfiinţat ţările membre barierele vamale, chiar înainte de expirarea perioadei stipulate în Tratat şi cât de repede ţările au purces după dezarmarea tarifară la instituirea unor noi obstacole, în special a obstacolelor tehnice, care erau mult mai greu de depăşit decât cele tarifare.

21

42.Cât de departe aţi considera Piaţa Unică drept o piaţă de succes?Piaţa comună, care a fost realizată în 1992, este o importantă etapă în

integrarea europeană, înregistrând patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi a persoanelor. Implementarea lor mai întâi de toate a făcut posibilă operarea fără obstacole a factorilor de producţie, muncă şi capital. Antreprenorii îşi puteau manufactura şi vinde produsele lor în statele membre în conformitate cu sistemul liberei concurenţe, în care condiţiile sunt mai avantajoase pentru ei. Consumatorii au libertatea de alegere a produselor de o calitate înaltă şi la preţ mic, manufacturate în ţările membre. Muncitorii au acces liber la locurile de muncă acolo unde cererea este mai mare şi beneficiază de condiţii de lucru şi remunerare mai bune.

43. 44.Obiectivele Planului Werner.- O întărire a coordonării politicilor economice pe termen scurt,

luându-se în considerare principiile călăuzitoare pentru politica economică pe termen mediu; măsuri pentru a armoniza în mod gradual politica economică şi, în special, pentru apropierea reciprocă a programelor procedurilor bugetare naţionale;

- Măsuri noi de armonizare în domeniul taxei pe cifra de afaceri, accizelor, taxelor asupra dobânzilor obligaţiilor comerciale şi devidentelor, structura taxelor asupra societăţilor, şi exceptării de txe pentru persoane ce trec frontiera;

- Promovarea liberei liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor, forţei de muncă şi a capitalului în cadrul CEE;

- transferarea de către statele membre în sarcina organelor comunitare a responsabilităţilor privind problemele de politică economică, comercială, financiară şi monetară;

- asigurarea convertibilităţii depline, ireversibile între monedele ţărilor membre ale CEE;

- o limitare a marjei de fluctuaţie reciprocă a ratelor de schimb;- pregătirea unui Fond european de cooperare monetară; - şi introducerea în circulaţie a unei monede unice comunitare.45.Explicaţi cele două etape ale Planului Werner: „Şarpele monetar” şi

„Şarpele în tunel”.În 1971 intră în vigoare „şarpele monetar” şi mai apoi în (1972-1976)

incarnat ca „şarpele în tunel”, mecanism care asigura coordonarea marjelor de fluctuaţie (de 2,25%) între monedele naţionale ale statelor membre (lira sterlină, lira irlandeză şi lira italiană nu au participat la acest aşa-zis „şarpe monetar”), care la rândul său oscila în cadrul unui tunel constituit de marjele de fluctuaţie autorizate (4,5%) în limitarea fluctuaţiei în jurul dolarului (tunel). Aceste aranjamente promiteau ceva schimbări în stabilitatea ratei de schimb într-o perioadă turbulentă, suportul mutual slab al acestui mecanism, precum şi evenimentele care au avut loc în prima etapă (criza valutar-financiară, criza energetică şi a resurselor de materii prime, criza ciclică din 1974-75 cu toate implicaţiile lor).

22

46.Motivul stopării realizării obiectivelor înscrise în Planul Werner.În perioada imediat următoare, progresele uniunii economice şi monetare au

fost afectate de unele evenimente pe piaţa monetară internaţională, mai ales în legătură cu marja fluctuaţiei ratei de schimb. S-a stabilit ca planul să fie pus în aplicare în două etape: 1971-1975 şi 1976-1980. Acesta a stabilit doar mecanismul de coordonare a ratei de schimb, care de la început era perceput ca un aranjament experimental. În 1971 intră în vigoare „şarpele monetar” şi mai apoi în (1972-1976) incarnat ca „şarpele în tunel”, mecanism care asigura coordonarea marjelor de fluctuaţie (de 2,25%) între monedele naţionale ale statelor membre (lira sterlină, lira irlandeză şi lira italiană nu au participat la acest aşa-zis „şarpe monetar”), care la rândul său oscila în cadrul unui tunel constituit de marjele de fluctuaţie autorizate (4,5%) în limitarea fluctuaţiei în jurul dolarului (tunel). Aceste aranjamente promiteau ceva schimbări în stabilitatea ratei de schimb într-o perioadă turbulentă, suportul mutual slab al acestui mecanism, precum şi evenimentele care au avut loc în prima etapă (criza valutar-financiară, criza energetică şi a resurselor de materii prime, criza ciclică din 1974-75 cu toate implicaţiile lor) au împiedicat CEE să realizeze obiectivele înscrise în Planul Werner pentru această etapă care coincidea cu aderarea Angliei, Danemarcei şi Irlandei la Comunitate.

47.Ce propuneri sunt înaintate de Comisia Europeană după eşuarea Planului Werner, scopul lor.

. Această concluzie s-a desprins din „Raportul Tindemans” prezentat de premierul Belgiei guvernelor ţărilor membre ale CEE la sfârşitul anului 1975 şi care a consemnat eşecul Planului Werner şi a conchis că este necesară reelaborarea unui alt plan, care să ia în considerare noile condiţii interne şi internaţionale. Persistenţa şi adâncirea crizei economice mondiale şi amplificarea divergenţelor dintre ţările membre nu au permis relansarea imediată a unui nou program privind construcţia uniunii economice şi monetare.

48.Funcţiile ECU.1. Unitate monetară de cont (de calcul) pentru operaţiunile SME, ca

instrument de reglementare între autorităţile monetare şi financiare ale Comunităţii (pentru buget, împrumuturi, alte obligaţii financiare şi pretenţii);

2. Instrument de intervenţie pe pieţele valutare şi de stabilire a nivelului compensaţiilor, se utilizează în operaţiuni de decontare;

3. Instrument de rezervă, extinzându-se aria deţinerilor de ECU şi la autorităţi monetare terţe, poate servi şi pentru determinarea unor indicatori utilizaţi de autorităţile UE.

49.Explicaţi mecanismul Ratei de schimb.

23

Elementul central al Sistemului monetar european era mecanismul ratei de schimb. În acest sistem valuta fiecărui stat membru avea un curs pivot corelat cu ECU, ce servea la stabilirea grilei cursurilor pivot bilaterale între monedele europene. Grila parităţilor ratelor de schimb bilaterale era calculată în baza ratei de schimb pivot şi fluctuaţiile în jurul ratelor sale pivot doar în limitele de 2,25% sau de 6% pentru monede cu marjă provizorie. Pentru ţările cu o inflaţie mai mare, ca Spania, Italia marja de fluctuaţie a fost fixată la 6%, pentru ca apoi, în 1990, să se alăture şi ele la celelalte monede. Ulterior, la mecanismul de schimb au mai aderat şi alte monede: 1990 – lira sterlină (în 1992 refuză); 1989 – peseta spaniolă; 1992 – escudo portugheză; 1995 - şilingul austriac, 1996 - marca finlandeză. Şilingul austriac participa la mecanismul ratei de schimb, neintrând în compoziţia ECU, pe când drahma greacă invers: intra în compoziţia ECU, dar nu participa la mecanismul ratei de schimb (MRS). Sistemul monetar european prevedea reducerea progresivă a marjelor odată cu stabilizarea condiţiilor economice. Ţările participante la SME nu puteau modifica unilateral parităţile monedelor naţionale în raport cu ECU, ci doar în urma negocierilor şi votării unanime a ţărilor membre.

50.În ce constă mecanismul suportului financiarSistemul monetar european include şi mecanismul pentru suport financiar

destinat pentru acordarea unui suport Băncilor Centrale pe piaţa de schimb şi pentru finanţarea deficitelor balanţelor de plăţi. Sunt stabilite trei mecanisme de creditare:

Finanţarea reciprocă a Băncilor Centrale pe termen foarte scurt (45 zile, renuvelabil) sub formă de linii creditare de mărime nelimitată, mecanism folosit în cazul când o monedă atinge limita minimă sau maximă autorizată în raport cu altă monedă.

Susţinerea monetară pe termen scurt (3 luni, de două ori renuvelabil) sub formă de credit reciproc între Băncile Centrale, macanism autorizat în cazul când un stat membru intră într-o criză temporară a balanţei de plăţi.

Concursuri financiare pe termen lung - este un alt tip de credit reciproc pe un termen de 2-5 ani, mecanism practicat în caz de criză gravă a balanţei de plăţi.

51.În ce constă mecanismul suportului financiar?Mecanismul ratei de schimbElementul central al Sistemului monetar

european era mecanismul ratei de schimb. În acest sistem valuta fiecărui stat membru avea un curs pivot corelat cu ECU, ce servea la stabilirea grilei cursurilor pivot bilaterale între monedele europene. Grila parităţilor ratelor de schimb bilaterale era calculată în baza ratei de schimb pivot şi fluctuaţiile în jurul ratelor sale pivot doar în limitele de 2,25% sau de 6% pentru monede cu marjă provizorie. Pentru ţările cu o inflaţie mai mare, ca Spania, Italia marja de fluctuaţie a fost fixată la 6%, pentru ca apoi, în 1990, să se alăture şi ele la celelalte monede. Ulterior, la mecanismul de schimb au mai aderat şi alte monede: 1990 – lira sterlină (în 1992 refuză); 1989 – peseta spaniolă; 1992 – escudo portugheză; 1995 - şilingul austriac, 1996 - marca finlandeză. Şilingul austriac participa la mecanismul ratei de schimb, neintrând în compoziţia ECU, pe când drahma greacă invers: intra în compoziţia ECU, dar nu participa la mecanismul

24

ratei de schimb (MRS). Sistemul monetar european prevedea reducerea progresivă a marjelor odată cu stabilizarea condiţiilor economice. Ţările participante la SME nu puteau modifica unilateral parităţile monedelor naţionale în raport cu ECU, ci doar în urma negocierilor şi votării unanime a ţărilor membre.

52.Cauza şi efectele abandonării disciplinei mecanismului ratei de schimb asupra economiei Europei.

Timp de mai mulţi ani sistemul monetar european a contribuit la stabilitatea ratei de schimb în Europa. Însă experienţa din 1992 şi 1993 a speculaţiilor frecvente pe pieţele de schimb, diferenţierea ratelor inflaţiei între ţările participante la SME a condus la abandonarea disciplinei mecanismului ratei de schimb. Economia Germaniei a resimţit un şoc puternic ca urmare a unificării Germaniei de Vest cu cea de Est, în 1990, care s-a repercutat şi asupra economiei Europei. În special efectele inflaţiei produse în urma unificării Germaniei a impulsionat banca Bundesbank să mărească rata dobânzi, simultan făcând ca marca germană sa fie cea mai atractivă valută din SME, ceea ce a accentuat menţinerea valorii celorlalte valute. În asemenea circumstanţe, miniştrii şi guvernatorul Băncii Centrale au decis, la 2 august 1993, să mărească temporar marjele de fluctuaţii autorizate de la nivelul 2.25 % şi 6% la 15%. Astfel, în vederea stabilirii schimburilor între monedele naţionale, se impune pregnant necesitatea unificării monetare complete şi a realizării uniunii economice şi monetare.

53. Prevederile Raportului Delors propus în 1989 de Preşedintele Comisiei Europene.

Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) a fost creată în 1959 la iniţiativa Marii Britanii, care considera că ţările europene se grăbeau spre realizarea integrării economice. Când Anglia şi Danemarca au ieşit din AELS şi au aderat la CEE în 1973, dimensiunea relaţiilor comerciale cu alte ţări din AELS a făcut imposibilă păstrarea barierelor vamale între aceste două grupuri de ţări. Ca urmare, în 1973, între CEE şi AELS a fost semnat un acord de liber schimb. Acest acord prevedea eliminarea taxelor vamale şi a obstacolelor din calea comerţului cu produse industriale. CEE a ajuns la o înţelegere pentru anumite compromisuri privind politica agricolă comună, acordând concesii reciproce una alteia în domeniul agriculturii. Comerţul liber între CEE şi AELS a fost operat într-o manieră satisfăcătoare şi a dus la o largă dezvoltare economică între aceste două grupări. Comerţul dintre aceste ţări reprezentă, la sfârşitul anilor 1980, 25% din comerţul Comunităţii şi aproape 54% din comerţul AELS. În 1989, Jacques Delors, Preşedintele Comisiei Europene, propune, şi Consiliul acceptă întărirea relaţiilor economice dintre aceste blocuri comerciale. Primele negocieri concrete pe această temă au avut loc în 1989, la Bruxelles, şi s-a stabilit ca ele să continue şi să se încheie pe la mijlocul anului 1991, iar punerea în aplicare a acordurilor care vor fi negociate să coincidă în timp cu realizarea pieţei unice interne a CEE.

54 Tratatul de la Maastricht, criteriile de convergenţă cerute statelor pentru a fi membre la UEM.

25

Prin Actul Unic European, în 1986, Parlamentului i se confera noi drepturi şi i se acordă o putere de amendament în noile domenii în care deciziile se iau cu majoritate calificată. Ulterior, în 1993, Tratatul de la Maastricht prevede conferirea de puteri suplimentare Parlamentului European în participarea la procesul legislativ; în particular prin introducerea procedurii de codecizie şi prin extinderea scopului de cooperare, extinderea votului prin majoritate calificată în anumite domenii, aprobarea componenţei Comisiei, aprobarea tuturor tratatelor internaţionale importante etc.

55 Criticile aduse concepţiei de unificare a Tratatului de la Maastricht.

Instituirea unei monede unice angajează costuri de ajustare considerabile, greu de suportat pentru populaţie. Critici severe sunt aduse concepţiei de unificare a Tratatului de la Maastricht şi recomandă prudenţă susţinătorilor acesteia. Pe de altă parte, speranţe mari sunt puse în desăvârşirea procesului de realizare a uniunii monetare europene, apreciind avantajele mai presus de riscurile asumate

56 De ce în 1999 are loc stabilirea parităţilor fixe între monedele ţărilor participante la UEM?

Însă, procesul unificării monetare se află în ultima sa etapă. Doar douăsprezece ţări membre (fără Anglia, Danemarca şi Suedia) au decis să participe la EURO. La 1 ianuarie 1999 a avut loc stabilirea parităţilor fixe dintre monedele ţărilor participante, iar de la 1 ianuarie 2002 bancnotele şi monedele divizionare în EURO circulă în paralel cu monedele naţionale timp de şase luni, până la 1 iunie 2002. Începând cu această dată, monedele naţionale vor ceda locul în totalitate monedei comune. În consecinţă, unitatea economică şi monetară odată realizată, Uniunea Europeană reprezintă o unitate politică, o unitate politică de tip federativ.

57 Odată cu înfiinţărea UEM, putem afirma că UE a atins scopul creării unei uniuni politice?

Nu,intrucit pentru atingerea scopului deplin urmeaza a cincea etapa de integrare politica si economica.

58 Avantajele şi implicaţiile introducerii euro pentru consumatori.Prin eliminarea riscurilor valutare şi prin asigurarea transparenţei

preţurilor în zona euro, moneda unică va determina întreprinderile să-şi revizuiască politicile şi strategiile lor de preţ şi marketing. Creşterea transparenţei preţurilor între diferite ţări va avea un impact important asupra preţurilor cerute de o întreprindere pentru bunurile şi serviciile sale pe diferite pieţe. În condiţiile noului regim valutar, preţurile diferitelor companii din diferite ţări vor fi transparente în sensul că vor putea fi mai uşor comparate. Aceasta va reduce utilizarea strategiilor de diferenţiere prin preţ şi va necesita utilizarea altor metode de concurenţă. Spre exemplu, preţul unui calculator la vânzarea cu amănuntul în Stutgart, exprimat în mărci germane, ar putea fi mai mare decât cel din Strasbourg (Franţa). Dacă ambele pieţe ar fi exprimat preţurile în aceeaşi monedă, eliminând riscul valutar, atunci aceasta ar fi un stimul pentru întreprinderile mici din Baden (Germania) să procure cu ridicata calculatoarele

26

de peste hotare la un preţ de piaţă mai mic. În acest caz, costurile de livrare nu ar influenţa mult afacerea deoarece Baden e doar puţin mai aproape de Stuttgart decât de Strasbourg.

59 Impactul monedei unice asupra afacerilor şi a mediului de piaţă.Precum am văzut, introducerea monedei euro va afecta masiv piaţa,

produsele, sistemele informaţionale şi financiare ale întreprinderilor. Fiecare întreprindere va trebui sa ia măsuri în aceasta direcţie, ţinând seama de particularităţile afacerii, localizarea în spaţiu, precum şi gradul în care întreprinderea are relaţii comerciale cu antreprenorii din spaţiul euro.

Întreprinderile trebuie să fie conştiente de implicaţiile monedei unice asupra abilităţii lor concurenţiale pe pieţele europene. Exportatorii din Marea Britanie care caută să fie competitivi în faţa unor antreprenori din ţări ca Franţa, Spania şi Italia, sunt dezavantajaţi, fiind expuşi riscului valutar, unor costuri ale tranzacţiilor şi ratei dobânzii mărite. Spre exemplu, o companie franceză ar putea să-şi vândă produsele în spaţiul euro fără riscul pierderii în urma scăderii valorii francului francez. O companie britanică, pe de alta parte, întâlneşte o rată a riscului valutar. Dacă lira engleză scade în valoare faţă de euro, bunurile sale vor deveni mai ieftine în Franţa şi în alte state EUR-12, în timp ce produsele franceze vor deveni mai scumpe în Marea Britanie. Dacă lira se va dovedi puternică (precum a fost între 1998-1999), bunurile engleze vor deveni mai scumpe pe pieţele ţărilor EUR-12, iar produsele similare din Europa vor deveni mai ieftine pentru englezi. Dar oricare ar fi direcţia în care se va mişca cursul valutar, companiile engleze oricum vor fi supuse riscului valutar.

60 Efectele produse asupra băncilor comerciale în urma introducerii euro.

Este cert faptul că în condiţiile existenţei unei monede unice şi a unei Bănci Centrale Unice va exista un regim al ratei dobânzii unic în toata Comunitatea. În schimb, băncile vor putea să efectueze împrumuturi în euro în afara ţărilor lor fără a fi supuse riscului valutar. Acest fapt ar putea duce la micşorarea costurilor capitalurilor de împrumut. Introducerea monedei euro ar trebui, de asemenea, să favorizeze dezvoltarea noilor metode de finanţare. Plus la aceasta, firmele ar trebui să aibă o mai mare flexibilitate şi posibilitate de alegere la costuri mai scăzute.

61 Ce înţelegem prin necesitatea conversiei preţurilor în alte preţuri?

27

Datorită existenţei monedei unice euro, va fi posibil de a compara direct preţurile pentru aceleaşi bunuri şi servicii în diferite ţări EUR-12 şi oportunitatea de a depista şi folosi cele mai avantajoase preţuri. Cu toate avantajele aduse antreprenorilor, consumatorilor de pe piaţa unică europeană, diferenţe importante în preţuri persistă ca rezultat al politicilor de diferenţiere prin preţ, diferenţe în ratele impozitelor, costurilor transportării produselor de la producători, structurilor naţionale de piaţă. Spre exemplu, o persoană care doreşte să procure un excavator în Uniunea Europeană ar putea plăti cu 40% mai mult, în dependenţă de locul de vânzare a produsului. Posibilitatea oferită consumatorilor de a compara preţurile, va face posibilă apropierea de nivelurile mai joase ale pieţei şi va fi mai dificil pentru întreprinderi să menţină politici de diferenţiere prin preţ pe fiece ţară şi valută în parte. Presiunea va fi mai mare în regiunile de frontieră şi pentru bunuri care sunt uşor transportabile (Comisia Europeană, 1997, p. 20).

62 Explicaţi eventualele efecte asupra economiei Angliei în urma introducerii euro.

Întreprinderile trebuie să fie conştiente de implicaţiile monedei unice asupra abilităţii lor concurenţiale pe pieţele europene. Exportatorii din Marea Britanie care caută să fie competitivi în faţa unor antreprenori din ţări ca Franţa, Spania şi Italia, sunt dezavantajaţi, fiind expuşi riscului valutar, unor costuri ale tranzacţiilor şi ratei dobânzii mărite. Spre exemplu, o companie franceză ar putea să-şi vândă produsele în spaţiul euro fără riscul pierderii în urma scăderii valorii francului francez. O companie britanică, pe de alta parte, întâlneşte o rată a riscului valutar. Dacă lira engleză scade în valoare faţă de euro, bunurile sale vor deveni mai ieftine în Franţa şi în alte state EUR-12, în timp ce produsele franceze vor deveni mai scumpe în Marea Britanie. Dacă lira se va dovedi puternică (precum a fost între 1998-1999), bunurile engleze vor deveni mai scumpe pe pieţele ţărilor EUR-12, iar produsele similare din Europa vor deveni mai ieftine pentru englezi. Dar oricare ar fi direcţia în care se va mişca cursul valutar, companiile engleze oricum vor fi supuse riscului valutar.

63 Care este în prezent situaţia privind ratificarea UEM pentru Anglia şi Irlanda.

Comisia utilizează metode indirecte de implementare a armonizării impozitelor, cum ar fi aplicarea articolelor din Tratatul CE privind asistenţa statului, pentru a asigura convergenţa impozitelor corporative. Lucrul acesta deja s-a întâmplat în cadrul Irlandei cu impozitul de 10% (asupra producătorilor din anumite zone antreprenoriale), aplicat contrar regulilor Uniunii Europene ce vizează asistenţa statului. Irlanda a fost impusă să renunţe la această rată de 10% (cea mai înaltă rată a impozitului corporativ este de 36%) şi să aplice până în 2003 o rată de 12,5% asupra majorităţii activităţilor comerciale. Un număr limitat de proiecte specificate în listele stabilite de comun acord cu Comisia Europeană vor fi trecute la 10% până la sfârşitul anului 2005 sau 2010.

28