comunicarea nonverbala in teatru
TRANSCRIPT
1
COMUNICAREA NONVERBALA ÎN TEATRU
CAPITOLUL 1. COMUNICAREA ŞI FUNCŢIILE SALE
A. COMUNICAREA VERBALĂ B. COMUNICAREA NONVERBALĂ
CAPITOLUL 2. ARTA COMUNICARII SCENICE A. COMUNICARE PERFORMANŢIALĂ B. ARTA TEATRALĂ , O FORMĂ DE COMUNICARE NONVERBALĂ
CAPITOLUL 3. MIJLOACE DE COMUNICARE NONVERBALA ÎN TEATRU A. DECOR ŞI LUMINI ÎN SPAŢIUL TEATRAL . MACHIAJ , MIMICĂ ŞI GESTURI B. LIMBAJUL TRUPULUI ŞI ADEVĂRUL DE DINCOLO DE CUVINTE
2
CAPITOLUL 1. COMUNICAREA SI FUNCTIILE SALE
Relaţiile dintre oameni sunt deosebit de complexe şi importante ; ele
reprezintă , de fapt , ţesătura , canavaua , pe care se aşează însăşi viaţa , structura
reuşitelor , miracolelor sau dezastrelor umane . Trăsături şi însuşiri, fapte
omeneşti ( bune sau rele ), priviri şi gesturi – toate pot crea un COD, un
MODEL , un STIL de comunicare interumană.
Comunicarea , înţeleasă în sensul său larg , ca act tranzacţional , inevitabil
în situaţii de interacţiune, devine esenţială , fundamentală atât pentru viaţa
personală cât şi pentru cea socială a individului . Ea este esenţa legăturilor
interumane şi se exprimă prin „ capacitatea de a descifra permanent , sensul
contractelor sociale rezultate cu ajutorul simbolurilor şi a semnificaţiilor socialo-
generale , în vederea obţinerii stabilităţii ori modificării comportamentelor
individuale ori la nivel de grup”1.Comunicarea este una din activităţile umane pe
care orice individ o poate recunoaşte , dar pe care foarte puţini o pot defini în
mod satisfăcător .În esenţă , comunicarea reprezintă considerarea şi acţiunea de
a deplasa un impuls sau particulă de la un punct sursă , pe o anumită distanţă ,
cu intenţia de a reconstitui la un punct de recepţie , un duplicat/copie şi o
înţelegere a ceea ce a emanat de la punctul sursă .
Cuvântul „comunicare ” face parte din acele noţiuni generoase care
posedă o extensie deosebită :comunicarea poate fi umană , animală , vegetală
sau mecanică . Dansul albinelor în faţa stupului , reacţia unui barometru la
variaţiile atmosferice , ţipetele unui nou-născut în braţele mamei sale sunt tot
atâtea cazuri care au legătură cu un proces de comunicare . Aceasta implică
neapărat ,după cum se vede , o relaţie între două entităţi . La modul general ,
viaţa nu există decât graţie schimburilor care se stabilesc între elementele
1 Curs „Teoria comunicării ”secţia Comunicare şi relaţii publice –Cristiana Nicola Teodorescu
3
constitutive ale corpului şi organismelor vii . Gama largă de semnificaţii ale
termenului explică de ce îl putem utiliza în biologie (comunicarea între celule) ,
în neurologie (comunicarea creierului cu alte organe ) , în informatică (
comunicarea între om şi calculator ) , dar şi în lingvistică (comunicarea prin
vorbire ) ,în sociologie (comunicarea într-o colectivitate sau într-o societate ) şi
în multe alte discipline .
Etimologic , comunicarea este acţiunea de „ a face comun , a fi în relaţie
cu” ( din latinescul communicare ) :se pare că termenul îşi face apariţia pentru
prima dată în limba franceză în secolul al XIV-lea , având un sens apropiat de
„comuniune ’’ , „împărtăşire ’’ , „participare ’’.Începând din secolul al XVI-lea
şi mai ales din secolul al XVII-lea , el devine sinonim cu „acces ’’ , „ trecere
’’.Această nouă accepţiune este legată de dezvoltarea mijloacelor de transport , a
drumurilor , a şoselelor şi a canalelor (căile de comunicaţie ). În secolul al XIX-
lea datorită dezvoltării instrumentelor moderne de comunicare generate de
progresele tehnologice ( trenul , telegraful ) , acest al doilea sens de „
transmitere ’’ pare să se impună treptat . Totuşi , trebuie să aşteptăm a doua
jumătate a secolului XX pentru ca acest cuvânt să se aplice într-adevăr
mijloacelor de informare de masă cum ar fi industriile presei , ale
cinematografului , teatrului şi ale radioteleviziunii. Comunicarea este aşadar
ceea ce permite stabilirea unei relaţii între persoane , între obiecte sau între
persoane şi obiecte .Ea desemnează fie acţiunea de a comunica , fie rezultatul
acestei acţiuni. Ceea ce se comunică este fie material (documente , date) , fie
imaterial ( idei , sentimente) . Această transmisie şi acest schimb se realizează în
principal prin semne şi prin sunete , necesitând prezenţa unui emiţător , a unui
mesaj şi a unui receptor .
Nu sunt deloc puţini aceia care au încercat pe parcursul anilor să
găsească o definiţie procesului de comunicare şi este bine să-i amintim pe câţiva
dintre ei : John Fiske , Mihai Dinu , Denis McQuail , Louis Forsdale . Mihai
Dinu ne atrage atenţia asupra dificultăţilor de definire exactă a termenului de
4
comunicare , având în vedere întreaga încărcătură de ambiguităţi şi conotaţii
acumulate de-a lungul vremii de acest cuvânt. Tot el arată că acest concept
derutează prin multitudinea ipostazelor sale şi tinde să se constituie într-o
permanentă sursă de confuzii şi controverse . John Fiske , constatând dezacordul
care domneşte în stabilirea naturii studiilor comunicării , încearcă şi el să dea
coerenţă confuziei în ceea ce priveşte definirea comunicării şi ajunge la
concluzia că există două mari tipuri de definiţii ale comunicării: „primul tip vede
comunicarea ca fiind un proces prin care A transmite un mesaj lui B , mesaj care
are un efect asupra acestuia ./cel de-al doilea tip vede comunicarea drept
negociere şi schimb de semnificaţie ,proces în care mesajele , persoanele
determinate din punct de vedere cultural şi realitatea , interacţionează astfel încât
să ajute înţelesul să fie produs şi înţelegerea să apară. ’’2 . Louis Forsdale vine
şi el în ajutorul celorlalţi cu, se pare , cea mai complexă şi flexibilă definiţie a
comunicării care ne face să înţelegem comunicarea ca fiind procesul prin care un
sistem este stabilit , menţinut şi modificat prin intermediul unor semnale comune
împărtăşite care acţionează potrivit unor reguli.
Teoriile comunicării sunt şi ele împărţite în două mari clase dintre care
prima este reprezentată de sociologia comunicării care face distincţia clară dintre
semnal şi indiciu .Semioticienii Eric Buyssens , Jeanne Martinet , Georges
Mounin şi Louis Prieto consideră că se poate vorbi de comunicare numai în
cazul semnalelor. A doua clasă este reprezentată de Şcoala de la Palo Alto , ai
cărei reprezentanţi ( Paul Watzlawick , Janet Beavin şi Don Jackson ) consideră
non-comunicarea ca fiind imposibilă şi că orice comportament are o valoare
comunicativă . Ei nu mai fac distincţia dintre semnal şi indiciu .
Datorită complexităţii fenomenului de comunicare au luat naştere mai
multe paradigme sau tipologii de studiere a comunicării , mai multe modele
dintre care amintim: 1. modelul matematic al comunicării al lui Shannon şi
Weaver 1949, 2.modelul lui Harold D. Lasswell 1950, 3. modelul clasic cu şase 2 Curs „Teoria comunicării ’’ secţia Comunicare şi relaţii publice –Cristiana Nicola Teodorescu ,pag.7
5
elemente , 4. modelul matematic sau mecanico-matematic , 5. modelul
sociologic al lui Riley & Riley , 6. modelul echilibrului şi simetriei în
comunicare , 7. modelul tranzacţional a lui D.C.Barnlund , 8. modelul complex
al lui G.Maletzke , 9. modelul determinismului. Cercetătorii , după ce au stabilit
parametrii comunicării , s-au aplecat şi asupra motivelor pentru care comunicăm
,rezultând de aici o multitudine de taxinomii dintre care cea mai cunoscută
rămâne cea propusă de Roman Jakobson , bazată pe comunicarea lingvistică .
Jakobson consideră limbajul ca fiind cod prin excelenţă şi ca fiind cel în care
toate celelalte coduri posibile pot fi traduse .Tot el este cel care ,prin distincţia
dintre forma şi conţinutul mesajului, ajunge la cele şase funcţii ale limbajului :
funcţia emotivă , funcţia conativă , funcţia poetică , funcţia referenţială , funcţia
metalingvistică , funcţia fatică arătând că în orice comunicare se întâlnesc toate
aceste funcţii.
Conceptul de comunicare este îmbogăţit şi de diversitatea şi multitudinea
domeniilor în care pot fi aplicate conceptele teoriei comunicării şi între acestea
reţinem : limbajul verbal , limbajul non-verbal , mass-media , cultura ,
telecomunicaţiile , informatica şi multe altele. Tragem de aici concluzia ca
procesul de comunicare se poate exercita la mai multe niveluri sau, cel puţin ,
poate răspunde la mai multe tipuri de situaţii , făcându-se astfel trei distincţii :
comunicarea verbală/ nonverbală ; comunicarea intrapersonală /interpersonală ;
comunicarea de grup /comunicarea de masă sau mediatizată .
A . COMUNICAREA VERBALĂ Comunicarea verbală este cea mai evidentă formă de comunicare şi
cel mai uşor de identificat. Aceasta presupune existenţa unui limbaj , a unor
coduri verbale ce ajută la transmiterea şi descifrarea mesajului . Un rol
important în acest caz îl are limba în care se comunică şi care asigură fluiditatea
procesului . De asemenea , esenţiale sunt înţelesurile pe care le poartă fiecare
6
cuvânt sau construcţie verbală . O ilustrare a acestui aspect este dată de existenţa
jargoanelor , care marchează apartenenţa la o anumită microcomunitate. La
scară mai largă , limbajul indică apartenenţa la o anumită cultură şi încorporează
simbolurile ,tradiţia şi valorile acesteia .De exemplu , în anumite culturi ,
formulele de adresare sunt mai elaborate , reflectă stratificări sociale , permit un
grad mai mare de interpretare ( în sensul că mesajul verbal este mai vag ) ,sunt
structurate după anumite forme de respect , acordă o importanţă mai mică sau
mai mare detaliului.
În teatru întreaga muncă de pregătire a rolurilor, începând cu studierea
textului, sub toate aspectele, cu stabilirea relaţiilor între personaje, cu grija
pentru plasticitatea corporală şi mimica expresivă, chiar şi studiul pauzelor
artistice, toate acestea conduc către aceeaşi finalitate: exprimarea sonoră a
ideilor textului, acţiunea verbală. Actorul trebuie prin toate mijloacele să
stăpânească puterea cuvântului, să-l pună în valoare sub toate multiplele lui
faţete: claritatea în rostire, diversitatea în nuanţare, precizie în expresivitate şi
frazare şi frumuseţea timbrului vocal. Teatrului îi revine datoria de a se ocupa de
frumuseţea exprimării sonore a gândului „această exprimare sonoră a gândului,
pe scenă, capătă denumirea de acţiune verbală, căci pe lângă faptul că este
impulsionată de un scop precis, ea trebuie să acţioneze puternic, prin toate
mijloacele sale sonore, pentru împlinirea acestui scop”3. Acţiunea verbală este
un corolar al celorlalte mijloace exterioare de exprimare scenică: fizionomie,
gesturi…pe care le conţine, culminându-le.
Vorbirea scenică, fiind o vorbire de performanţă, ca şi cântatul,
necesită o anume înălţime de sunet, o intensificare anumită şi un ritm special,
adecvat situaţiei indicate de text pentru a putea comunica gândurile şi ideile ce
iau naştere. De asemenea, ţinând seama de faptul că transmiterea ideilor prin
vorbă este strâns legată de centrul nervos superior, creierul, că, deci omul
3 Arta actorului – Institutul de artă teatrală şi cinematografică, Ed. Didactică ţi Pedagogică Bucureşti, 1972, pag.184
7
gândeşte în cuvinte, e absolut necesar ca, din felul cum se rosteşte textul pe
scenă, să apară această corelaţie între gând şi vorbire. „Vorbirea este o muzică.
Să vorbeşti pe scenă este o artă tot atât de grea ca şi canto, o artă care cere multă
pregătire şi o tehnică ce atinge virtuozitatea”4.
În comunicarea verbală exprimată oral apar aspecte care nuanţează
mesajul verbalizat şi care la nivelul interpretării, îi pot chiar schimba sensul: este
vorba despre ton, intonaţie, frecvenţă şi volum. Astfel, tonul pe care îl folosim
atunci când comunicăm ceva este, în general, adecvat conţinutului mesajului.
Dacă este vorba de un fapt banal tonul va fi neutru; dacă este implicat un fapt
important, tonul va fi grav, dacă se transmite o veste bună tonul va fi voios.
Tonul este întotdeauna însoţit de frecvenţa cu care se succed cuvintele sau de
volumul vocii. Toate aceste aspecte afectează eficienţa comunicării; o pot spori
sau diminua, în funcţie de context şi adecvarea la conţinutul mesajului transmis.
Un alt aspect important al comunicării verbale îl reprezintă
comunicarea scrisă. În acest caz, formulele de adresare şi clişeele folosite sunt
mult mai evidente – în special în cazul scrisorilor profesionale – cum ar fi
scrisoarea de intenţie în vederea obţinerii unei slujbe sau a continuării educaţiei,
al scrisorilor de felicitare sau de condoleanţe.
Dacă limbajul s-a impus, din diverse motive, ca prototip al
comunicării, el coexistă, totuşi, alături de toate celelalte moduri recesive ale
comunicării. Extinderea utilizării metodelor lingvisticii şi pentru alte modele de
comunicare – marca Saussure – a fost un pas semnificativ înainte, culminând cu
apariţia altor semiologii precum cea a publicităţii, a presei, a vestimentaţiei, a
imaginii, a obiectelor, a gesturilor, a timpului etc. Indiferent de care parte a
confruntării dintre lingvistică si semiotică/semiologie ne-am situa, trebuie
subliniat faptul că această dispută se bazează pe o serie de presupoziţii
filosofice: existenţa unor structuri fundamentale de semnificare gândite după
modelul codurilor lingvistice de partea adepţilor semioticii, respectiv 4 Idem, pag. 192
8
preeminenţa limbajului ca urmare a posibilităţilor superioare ale acestuia de a
traduce şi descrie celelalte sisteme de semnificare.
Deşi limba constituie o structură semiautonomă, ea se află înglobată
într-o „matrice labirintică de alte varietăţi de tipare semiotice utilizate printre noi
şi moştenite în chip variat de la strămoşii noştri animali.”5 De vreme ce, aşa cum
sublinia Jakobson, „mesajele verbale analizate de lingvişti sunt în legătură cu
comunicarea mesajelor non-verbale”6 şi deoarece aşa cum sublinia Benveniste,
„limba este şi ea umană; ea e punctul de interacţiune dintre viaţa mentală şi
culturală la om”7, învăţarea eficientă a limbii trebuie privită ca o strădanie în
direcţia numită de Morris „semiotică aplicată care utilizează cunoştinţele despre
semne în vederea atingerii unor scopuri felurite.”8 Soluţia pragmatistă propusă
de Morris dizolvă disputa semiologie-lingvistică, reducând-o la o alegere între
scopuri umane diferite şi în acelaşi timp extinde perspectiva semiotică
adăugându-i dimensiunea relaţiei semn-utilizator.
B. COMUNICAREA NONVERBALĂ
Unul dintre principalele obiective ale studiului biologic al semiozei este
comunicarea nonverbală . În fapt , ea reprezintă modul implicit de comunicare şi
însoţeşte comunicarea verbală apărând ca un element de întărire a acesteia.
Numai membrii speciei Homo sapiens sunt capabili să comunice , simultan sau
alternativ , atât prin mijloace nonverbale ,cât şi verbale . Expresia mijloacelor
verbale poate fi sinonimă oarecum cu expresiile : cu ajutorul limbajului ,sau cu
ajutorul scrisului sau cu ajutorul unui limbaj semic (destinat utilizării într-un
grup de surzi ) . Toate aceste expresii constituie ,fiecare în parte , „manifestări
5 Semnele: o introducere în semiotică, Thomas A. Sebeok, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, pag. 173 6 7 8
9
ale oricărui limbaj natural prealabil necesar cu care fiinţele umane sunt
înzestrate în mod deosebit. ’’9 . Cu toate acestea , nu toţi oamenii sunt ştiutori de
carte sau capabili măcar să vorbească; unii adulţi nu îşi însuşesc niciodată
vorbirea , iar alţii îşi pierd vorbirea în urma unor traume sau ca urmare a
procesului de îmbătrânire .Chiar şi în aceste condiţii ,indivizii umani lipsiţi de
capacitatea de verbalizare – vorbit , scris sau semn – pot continua de regulă să
comunice nonverbal. Comunicarea nonverbală este aşadar un cumul de mesaje
care nu sunt exprimate prin cuvinte dar care pot fi decodificate creând înţelesuri
. Aceste semnale pot repeta , contrazice , înlocui , completa sau accentua
mesajul transmis prin cuvinte.
Importanţa comunicării nonverbale a fost demonstrată în anul 1967 de
către Albert Mehrabian . În urma unui studiu , el a ajuns la concluzia că numai
5% din mesaj este transmis prin comunicare verbală în timp ce restul este
transmis prin limbajul corpului.
Cel mai des întâlnite forme de comunicare nonverbală sunt: mimica
(expresia facială) , gestica ,postura , atitudinea ,vestimentaţia, comunicarea cu
ajutorul distanţelor (proxemica) ,comunicarea cu timpul . Toate acestea
nuanţează , consolidează , autentifică sau distorsionează mesajul verbal, în
funcţie de manifestările lor .În timpul unei dezbateri semnele nemărturisite ,
neverbalizate se multiplică: „modificarea proxemică, orientarea privirii
,presiunea mâinii asupra unui obiect , surâsul sau căscatul sunt semne pe care le
stăpânim mai greu ; corpul nostru se exprimă şi fără ştirea noastră .’’10
Clasificarea comunicării nonverbale poate fi făcută şi după modalităţile
senzoriale implicate în receptarea semnalelor . Mark L. Knapp considera că
domeniul comunicării nonverbale include următoarele fapte: 1) cum privim ,2)
cum auzim ,3)cum mirosim , 4)cum ne mişcăm individual sau în conjuncţie cu
alţii , 5) cum influenţează mediul înconjurător interacţiunile umane ţi cum
9 Semnele :o introducere în semiotică –Thomas A.Sebeok , ed.Humanitas Bucureşti ,2002,pag.29 10 Semiotică ,Societate, Cultură – Daniela Rovenţa –Frumuşani , ed.Institutul European ,Iaşi ,1999 ,pag.206
10
afectează acestea , la rândul lor , mediul înconjurător. Cei mai mulţi cercetători
acceptă o clasificare rezultată din combinarea codurilor şi mediilor de
transmitere a mesajelor : KINEZICA ,aşa-numitul limbaj corporal care include
mişcările corpului ,expresiile faciale şi privirea , studiul privirii poartă
denumirea de OCULEZICA , activităţile vocale alcătuiesc PARALIMBAJUL
iar studiul percepţiei şi al modului de utilizare a timpului este denumit
CRONEMICA. Aspectul fizic .artefactele şi semnalele olfactive sunt considerate
, de asemenea , categorii separate ale comunicării nonverbale .
Comunicarea nonverbală , spre deosebire de cea verbală ,nu are reguli fixe
şi la conturarea şi împlinirea ei mai iau parte şi alte forme de comunicare cum ar
fi: comunicarea cromatică , comunicarea chimică ,comunicarea tactilă
,comunicarea acustică . Pentru a întregi comunicarea nonverbală , comunicarea
cromatică vine să schimbe culoarea obrajilor în urma unor emoţii puternice şi
permite, prin codurile din domeniul vestimentar , să se facă identificarea
apartenenţei la o categorie socio-profesională. Comunicarea chimică prin
mesajele olfactive ,are şi ea rol în atracţia sexuală ,în simpatiile sau antipatiile pe
care ni le trezesc semenii noştri. Mirosul ,(olfacţia ,odoratul , aromele,
mirosurile ) este utilizat cu precădere în scopul comunicării ,bunăoară ,de
rechini şi arici , de insectele sociale ca albinele , termitele şi furnicile ,ca şi de
maniferele sociale ,ca lupii şi leii dar şi în domeniul de intensă comercializare în
gestionarea olfactivă a alimentelor. Comunicarea tactilă este şi ea, la rândul ei ,
un însemnat liant social ,indivizii simţind încă nevoia de a se atinge pentru aşi
putea comunica emoţiile pozitive ,calde ,afectuoase, pentru a da frâu liber
jocului prin atingerile „în joacă’’, pentru a-l domina pe celălalt (atingerea
rituală) sau pur şi simplu să se atingă în alt scop decât comunicarea propriu-zisă.
Oamenii comunică prin numeroase canale şi , aşa cum am amintit şi mai
sus , unul dintre acestea este cel acustic .Comunicarea acustică dintre noi poate
fi atât verbală , cât şi vocală ,dar aşa-numitele limbaje semice alternative
dezvoltate de către emiţători/receptori pentru a fi utilizate în împrejurări speciale
11
sau în intervale de timp când vorbirea nu este permisă sunt, deşi în genere
verbale ,nu vocale. În această categorie sunt incluse limbajele semice ale
indienilor din America de Nord şi de Sud, limbajele semice aborigene din
Australia , „sistemele de comunicare monastice puse în practică în condiţiile
unor legăminte ale tăcerii şi anumite limbaje semice ocupaţionale sau teatrale ,
ca în teatrul de pantomimă sau unele varietăţi de balet.’’11Comunicarea acustică
la oameni poate fi ,în plus , somatică sau artificială. Uneori ,mesajele acustice
nonverbale sunt transmise fără contact direct , din spatele unor măşti , prin
intermediul unor figuri inanimate , ca păpuşile sau marionetele , sau al altor
obiecte scenice .Încă o dată ,comunicarea acustică somatică poate fi vocală,ca un
ţipăt de spaimă ,sau non-vocală, ca pocnitul din degete . Apoi, la oameni,
comunicarea nonverbală în modalitate acustică a fost dezvoltată artistic sub
forma unei mari varietăţi de realizări muzicale.
Este bine să amintim acum şi de funcţiile comunicării nonverbale.
Acestea sunt în număr de şase şi anume : redundanţa ,complementaritatea ,
accentuarea , coordonarea , substituţia (înlocuirea semnului verbal printr-un
semn nonverbal ), contradicţia (există contradicţie între semnul verbal şi cel
nonverbal atunci când emiţătorul doreşte să mascheze un anumit sentiment ,dar
nu reuşeşte sau atunci când emiţătorul vrea în mod conştient să relativizeze o
declaraţie). Atunci când omul încearcă să reducă o stare sau un sentiment de
insecuritate apare redundanţa şi astfel sunt transmise mai multe semnale care
conţin acelaşi mesaj în speranţa că măcar unul dintre semnale va ajunge la
receptor şi va fi decodat corect. Complementaritatea apare în momentul în care
mesajul nonverbal îl completează pe ce verbal .Accentuarea este utilizată pentru
a sublinia prin semnal nonverbal idei din mesajul verbal . Coordonarea ,funcţie
a comunicării nonverbale , are la rândul său două tipuri de coordonare a
mesajelor prin semnale nonverbale şi anume: nonverbalul pentru verbal şi
nonverbalul pentru nonverbal. 11Semnele: o intoducere în semiotică –Thomas A.Sebeok ,ed.Humanitas ,Bucureşti ,2002,pag.33
12
Toate organismele comunică prin intermediul unor modele (umwelt-uri
sau lumi individuale), fiecare în conformitate cu organele sale de simţ specio-
specifice, de la cele mai simple reprezentări ale manevrelor de apropiere şi
retragere, până la cele mai sofisticate teorii cosmice ale lui Newton şi Einstein.
Ar fi bine să ne amintim că Einstein şi-a construit iniţial modelul său de univers
din semne nonverbale, de tip vizual şi unele de tip muscular. Aşa cum îi scria
unui coleg în 1945: „cuvintele sau limba, aşa cum sunt ele scrise sau rostite, nu
par a juca nici un rol în mecanismul meu de gândire. Entităţile fizice care par a
servi ca elemente în gândire sunt anumite semne şi unele imagini mai mult sau
mai puţin clare care pot fi voit reproduse şi combinate”.12 Abia mai târziu şi doar
într-un stadiu secundar, după o muncă îndelungată şi dură pentru a-şi transpune
constructul nonverbal în cuvinte convenţionale şi alte semne, ajunge să-l poată
comunica şi altora.
În concluzie, dincolo de problemele ridicate de chestiunea
intertraductibilităţii verbal-nonverbal , a complementarităţii, opoziţiei sau
redundanţei lor, tensiunea lingvistic-semiotic poate fi atenuată printr-o nouă
concepţie asupra comunicării, concepţie dezvoltată de Hall împreună cu
Bateson, Goffman, Watzlawick. Aceasta depăşeşte modelul telegrafic, strict
lingvistic al codificării/decodificării non problematice a mesajelor printr-o
inserţie în antropologic şi pragmantic. În noua viziune comunicarea este
subîntinsă de cinci postulate fondatoare:
1.este imposibil să nu comunici; prin cuvinte sau tăceri, prin gesturi
voluntare şi involuntare actorul social intră în sistemul complex al
comunicării plurinivelare
2.comunicarea se desfăşoară pe două nivele: al conţinutului transmis şi al
relaţiei instituite
3.comunicarea digitală, lingvistică este dublată de cea analogică, gestuală
12 A. Einstein apud Thomas A. Sebeok – Semnele: o introducere în semiotică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, pag. 43
13
4. comunicarea se desfăşoară pe secvenţe: iniţiativă/reacţie,
replică/răspuns a căror gestionare defectuoasă conduce la conflicte de
comunicare
5. relaţia comunicativă se instituie între parteneri similar poziţionaţi în
ierarhia socială – relaţia simetrică sau între interlocutori cu statut şi rol
social diferit – relaţie asimetrică (complementară)
Astfel comunicarea devine un sistem cu multiple canale şi paliere, la care actorii
sociali participă în mod constant, nu doar prin discursul verbal transmis ci şi prin
nenumăratele semnale intonaţionale, gestuale, posturale.
14
CAPITOLUL 2. ARTA COMUNICĂRII SCENICE
Lăsând la o parte complexitatea actului de elaborare a unui spectacol de
teatru, întregul proces de creaţie capătă valoare artistică numai atunci când se
creează, prin actul comunicării scenice, un obiect de contemplare estetică pentru
public. Spectacolul de teatru joacă rolul unui palimpsest la a cărui scriere
spectatorul asistă efectiv, o scriere în care se păstrează urmele mai multor acte
de comunicare: comunicarea actor – regizor, comunicarea actor - actor,
comunicarea actor – spaţiu scenic, cu tot ceea ce comportă acesta şi, nu în cele
din urmă, cea mai importantă , comunicarea actor – public. Fiecare act de
comunicare în parte prezintă anumite particularităţi. De pildă în relaţia actor –
regizor comunicarea este bidirecţională, fiecare asumându-si alternativ rolurile
de emiţător şi de receptor. Relaţia dintre actor şi partenerul său este şi ea
bidirecţională şi aceasta în principal pentru că , procesul creaţiei actoriceşti
implică un act de creaţie colectivă iar actorul nu poate să-şi exercite întregul său
spirit de invenţie dacă se izolează de partener. Fiecare actor este, prin urmare,
dator să dezvolte o sensibilitate specifică faţă de procesul de inventivitate a
altora. Spectacolul de teatru tinde să redea fenomene sociale , tipuri de relaţii
umane , care presupun , prin ele însele , o confruntare de idei , o comunicare .
Dialogurile apărute în opera dramatică implică şi ele comunicarea dintre două
sau mai multe personaje şi întăresc încă o dată ideea cum că, creaţia dramatică
are la bază comunicarea.
Actul de comunicare presupune pin definiţie transmiterea de informaţii cu
ajutorul unui cod, a unui sistem de semne. Acest act se bazează pe un moment
de emitere, pe altul de receptare şi pe mesajul codificat. Sistemul de semne prin
care se transmite în arta actorului mesajul comportă între altele comunicarea
prin limbaj verbal, însoţit de intenţii intonative corespunzătoare, prin limbaj
corporal – atitudine, gest, mimică – ca şi prin acel sistem de comunicare,
15
implicit, apărut prin intermediul primelor două. Acest tip de comunicare
neverbală, implicită îl denumim empatie, fiind expresia unei transpuneri
imaginative şi emoţionale în situaţia partenerului, ceea ce provoacă un proces de
contagiune între actori în actul de creaţie scenică. Psihosociologul american J.L.
Moreno consideră că actorii sunt uniţi printr-o legătură secretă: „ei posedă un fel
de sensibilitate care permite fiecăruia să sesizeze procesele interne ale
partenerului său şi viceversa. Un gest ajunge şi adesea nu este decât nevoia de a
privi unul la altul. Fiecare e clarvăzător pentru celălalt. Ei posedă un simţ special
de comunicare directă, o înţelegere reciprocă.”13 Venind să completeze această
afirmaţie, Bertolt Brecht notează ideea potrivit căreia construirea unui personaj
trebuie să se îmbine cu construirea celorlalte personaje, deoarece unitatea
socială cea mai măruntă nu este omul, ci doi oameni şi că, în viaţă, ne
construim, de altfel, reciproc. Contactul cu partenerii asigură totodată
exercitarea unui proces deosebit de important pentru comunicarea scenică şi
anume concentrarea atenţiei.
Asupra celorlalte acte de comunicare (comunicarea actor –spaţiu teatral ,
comunicarea actor –spectator ) ne vom îndrepta atenţia în paginile ce vor urma.
În concluzie , colaborarea artistică urmăreşte , aşadar , pe lângă instaurarea unui
stil propice activităţii creatoare ,educarea unuia dintre cele mai specifice
mijloace de manifestare scenice ,şi anume , actul comunicării. Prin scopul pe
care îl are, de a ilustra moduri de comportament uman , interrelaţii dintre
personaje , prin mijloacele pe care le utilizează , cum ar fi limbajul oral, expresia
corporală sau transpunerea empatică în situaţia partenerului , ca şi prin efectul
scontat , adică o anumită contagiune creatoare , care sporeşte valoarea
produsului artistic , actul comunicării scenice se înscrie între factorii de bază ai
creativităţii în arta actorului.
13 Arta actorului, Institutul de artă teatrală şi cinematografică I.L.Caragiale, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, pag.236
16
A.COMUNICAREA PERFORMANŢIA
Cu cât pare mai simplu a vorbi despre comunicarea performanţială , cu
atât mai greu este a încerca o definire a conceptului adus în spaţiul teatral ,
teatrul fiind ,prin el însuşi , o îmbinare „performanţială ’’ a tuturor
posibilităţilor actoriceşti. Actorul tinde să atingă performanţa , să impresioneze,
să şocheze prin capacităţile lui de memorare , de vorbire ,de mişcare , de crearea
a unei lumi magice ,cu tot ce presupune ea ca: act, eveniment şi transformare.
Spectatorul care vine la teatru ştie că vine să se supună de bunăvoie acestei
veritabile lumi care operează implicând nu numai spiritul ,ci şi totalitatea
simţurilor şi carnea sa , teatrul fiind nu numai joc ci şi un act creator de realitate
, un act capabil să-l elibereze pe spectator de neputinţele lui.
Această comunicare performanţială presupune înglobarea mai multor
mijloace de acţiune : o anumită putere de deflagraţie imprimată gesturilor ,
vorbelor, o cunoaştere a forţei imaginilor ,toate acestea fiind utilizate pe scenă
pentru a crea echivalentul vertijurilor gândirii sau ale simţurilor. La rândul lor,
spaţiul şi timpul teatral trebuie să comunice o naştere a timpului şi spaţiului unei
creaţii , o zămislire a unei noi realităţi care, ori îl cucereşte pe spectator
făcându-l să trăiască această realitate ca fiind a sa, ori îl face să-şi înţeleagă
propria sa realitatea altfel sau ca fiind preferabilă celeilalte.
În teatru ,totul este comunicare ,pornind de la ceea ce este nedezvăluit
până la ceea ce se dezvăluie: întreaga fatalitate a vieţii şi misterioasele revelaţii
ale viselor, „ tot ceea ce are în viaţă un sens augural , divinatoriu ,tot ceea ce
corespunde unui presentiment ori provine dintr-o eroare fecundă a spiritului ,
tainicul, magicul, toate acestea vor fi găsite la un moment dat pe scena noastră
.’’14 . Actorul , ducând toate acestea cu el, încă de la prima intrare în scenă, se
transformă în ochii spectatorului într-o fantomă înzestrată cu o veritabilă forţă
14 Antonin Artaud / Teatrul şi întoarcerea la origini –Monique Borie ,Ed Polirom ,Iaşi ,2004, pag.297
17
de halucinaţie , de dezordine şi ordine totodată, de implicare şi detaşare , o
fantomă capabilă să creeze la nesfârşit ritualuri din spirite, din vise ,din pierderi
de cunoştinţă ,din delir făcând astfel să iasă la lumină forţe şi adevăruri la care
altfel nu s-ar fi putut ajunge. În primul rând în asta constă performanţa
comunicării prin actul teatral . Actorul caută să fie mereu purtătorul unui teatru
unde fiecare gest făcut , fiecare cuvânt pronunţat are dimensiunea unei acţiuni ,
se vrea act , puterea lui de comunicare operând dincolo de orice referinţe
culturale sau socio-istorice. Oricât de dificile ar fi căile urmate, actorul caută să
fie mereu o prezenţă atât faţă de el cât şi faţă de celălalt , să fie stăpânul
energiilor şi să recucerească în fiecare zi puterile creatoare .
Teatrul este în realitate comunicare performanţială şi aceasta pentru că ,el
este o geneză a creaţiei , o geneză a unei lumi dar şi o transformare făptuită
înăuntru unui om ,chiar şi în organismul lui dar şi în cel care nu este decât
spectator: „aidoma magicianului ori alchimistului , adevăratul artist nu este cel
ce stăpâneşte o estetică; e cel ce regăseşte gestul, cuvântul capabil să creeze o
realitate, să zămislească o lume, lucrând cu materia culorilor, a obiectelor, a
mişcărilor corpului, dar şi a cuvintelor …’’15, este cel ce este capabil să
identifice concretul şi abstractul, materia şi spiritul şi să lucreze în acelaşi timp
cu simbolicul.
Pentru comunicarea performanţială în teatru, actorul este chemat în scenă
şi este obligat să dovedească o polivalenţă expresivă . El trebuie să utilizeze cu
virtuozitate mimica, limbajul gestului, trebuie să ştie să pună în valoare
frumuseţile şi bogăţia de sensuri a plasticii corporale, dinamica trupului,
armonia mişcării , rezonanţele sunetelor şi ale cuvintelor pentru a putea stăpâni
toate mijloacele de expresie care îmbogăţesc, însufleţesc, înnobilează scena ,
eliberează spiritul şi justifică actul teatral.
Comunicarea performanţială este definită chiar şi în replica lui Hamlet:
15 Idem, pag.382
18
„potriveşte-ţi gestul după cuvânt, cuvântul după gest’’, totul trebuie să fie
potrivire, atenţie, muncă, disciplină. Actorul nu trebuie să apară în faţa
spectatorului ca un simplu trecător pe o stradă, el trebuie să fie un titan care îl
împărtăşeşte pe acesta din multitudinea vieţilor sale trăite, din bogăţia forţelor şi
energiilor pe care ştie să le subjuge, din limbajul pe care ştie să-l folosească în
chipul cel mai virtuos cu putinţă, din milioanele de gesturi, de măşti, de trăiri pe
care le poartă cu sine pentru a le dărui celorlalţi şi oare există o altă performanţă
mai mare , o comunicare mai profundă decât aceea de a te dezbrăca de tine în
fiecare seară pentru a fi un altul pentru un altul? Nu este oare aceasta
comunicarea supremă cu fiinţa şi cu nefiinţa?
B. ARTA TEATRALĂ , O FORMĂ DE COMUNICARE
NONVERBALĂ
Există în arta teatrală o sumă de micro –şi macrostructuri stilistice
antropologice care conferă replicilor unei piese de teatru o osatură mult mai
rezistentă decât acelea ale conflictului , subiectului, construcţiei dramatice, iar
din aceste structuri rezultă un general uman al profunzimilor care, pentru a fi
adus la suprafaţă are nevoie de uneltele comportamentului nonverbal în primul
rând, deoarece teatrul fără decor poate exista ,însă teatrul fără prezenţa fizică şi
elocvenţa gestuală a actorilor nu se poate închipui . Actorul îşi completează
textul cu o sumă de trepte gestuale, atitudinale care înlesnesc transmiterea lui de
pe scenă la spectator şi nu numai atât ; folosirea comportamentului nonverbal în
contratimp faţă de text sau indiferent la el constituie fie o inepuizabilă sursă de
umor, fie un mijloc deosebit de revelator al stărilor afective traumatizante. De
fapt, este vorba de folosirea clişeelor comportamentale nonverbale în contratimp
cu replicile , mai precis chiar antitetic faţă de ele . În dramă şi tragedie, a folosi
19
tehnicile comportamentale nonverbale presupune a scoate în evidenţă sfâşierea
la care este supusă personalitatea individului , incapacitatea lui de a-şi coordona
limbajul verbal cu cel comportamental. Efectele actoriceşti menţionate se
datorează tocmai existenţei unor clişee comportamentale nonverbale resimţite ca
reacţii obligatorii în anumite situaţii date. În prefaţa de la Teatrul şi dublul său ,
Artaud susţinea şi el că drama în teatru este separarea cuvintelor de lucruri şi că
în teatru cuvântul trebuie reîncărcat cu energiile capabile să reclădească diferite
planuri ale realităţii. Actorul care pronunţă cuvinte, face gesturi, îşi depăşeşte
propria individualitate psihologică , trebuind să fie un loc de trecere ,de
circulaţie a marilor forţe. Prin semnele pe care le face în spaţiu, acesta
demonstrează că forţa limbajului teatral vine tocmai din capacitatea semnului de
a deschide o multiplicitate de sensuri.
Şi astfel ia naştere şi un teatru care să ilustreze cel mai bine numai
comportamentul nonverbal, şi anume, teatrul de pantomimă, un teatru care se
foloseşte de un nou limbaj, limbajul nonverbal. Acest limbaj este mai vechi
decât cuvintele şi există latent în fiecare dintre noi. Nici nu ştiam că există în noi
dacă actorii nu l-ar fi descoperit întâmplător într-un moment de spaimă, cenzură
şi necesitate. Primul actor care a jucat fără cuvinte era în teatrul antic grecesc.
Rămăsese fără voce şi, disperat că nu putea întrerupe spectacolul, a început să
mimeze şi deşi o făcea pentru prima dată, publicul a înţeles totul şi l-a aclamat.
Şi actorii comediei de’ll arte din Evul Mediu au folosit limbajul gestual pentru a
se face înţeleşi prin Europa. În timpul lui Ludovic XIV în Franţa, actorul a ştiut
să folosească din nou gesturile atunci când i s-a interzis să vorbească pe scenă de
teama aluziilor politice. De atunci încolo ,corpul a devenit un simplu vehicul de
cuvinte iar arta teatrală s-a intelectualizat.
În secolul XIX se redescoperă limbajul nonverbal teatral şi începe
teoretizarea lui. Etienne de Croux este cel care face distincţia fundamentală între
pantomimă (ce îşi propune să dea iluzia realităţii, fiind doar o imitaţie fidelă) şi
mimă corporală (o evocare, aproape echivalentul conceptualizării din limbajul
20
obişnuit). În mima artistică, un om care se trezeşte trebuie să evoce cum se
trezeşte omenirea întreagă, nu doar un singur individ.
Limbajul acesta, al comportamentului nonverbal este transcultural: l-au
descoperit actorii teatrului japonez sau polinezian, l-au folosit şi europenii şi
asiaticii, l-au înţeles oamenii din cele mai diverse straturi sociale şi chiar dacă
unele clişee comportamentale nonverbale sunt cu adevărat universale iar altele
corespund unei etnii sau chiar unor grupuri sociale, succesul actorului este cu
atât mai extins cu cât clişeele manevrate de el sunt recunoscute ca atare de un
număr cât mai mare de oameni şi cu cât tind mai mult spre universalitate.
Arta teatrală văzută ca o formă de comunicare nonverbală (amintim aici
de teatrul balinez) vine să explice latura revelatoare a materiei ce pare să se
împrăştie dintr-o dată într-o mulţime de semne menite să ne dezvăluie
identitatea metafizică a concretului şi abstractului. Actorul simte cu tărie această
multitudine de semne pe care le semnalează viguros în afară şi, prin mijlocirea
unei impresiuni strict mecanice, le transmite celorlalţi entuziasmul şi afecţiunile
lui. Prin trupul său vorbeşte trupului, toate mişcările şi toate semnele participând
şi slujind în chip egal. Astfel ,prin mişcările unui trup carnal, viu, ia naştere un
gestual care pare să se plaseze la jumătatea drumului dintre sensibil şi
abstracţiune. Se produce un fel de esenţializare, datorată unui gestual cu caracter
auster ,nud ,obţinut prin jocul liniilor şi prin unghiuri precise: „sensibilul este în
totalitate prezent –corpul omului, un corp reînscris în natură, legat de plante, de
arbori, de animale,-dar este un sensibil întru-câtva purificat, redus la esenţă’’16.
Abstracţia şi sublimarea fac din teatru locul unei gravitaţii în întregime
materializate care ne trimite la simţul înnăscut al simbolismului absolut şi magic
al naturii datorită căruia omul intră în contact cu toate forţele cosmosului aşa
cum actorul „ evocă un uriaş fluture stilizat sau mari insecte cu contururi
geometrice ’’17.
16 Antonin Artaud: Teatrul şi întoarcerea la origini- Monique Borie,Ed.Polirom,Iaşi,2004,pag.320 17 Idem,pag.320
21
În concepţia lui Artaud, teatrul ar trebui să-şi organizeze limbajul
făcând din personajele şi obiectele sale adevărate hieroglife pentru a se servi de
simbolismul şi de corespondenţele lor cu toate organele şi pe toate planurile,
semnele hieroglifice având aici o valoare simbolică şi totodată analogică prin
activarea unei dimensiuni metafizice, înlesnind astfel accesul la nivelul cosmic
al realităţii. Semnele reprezintă astfel singura cale de restabilire a unei veritabile
ecuaţii între om şi restul realităţii sensibile şi aceasta prin jocul unei
combinatorii care deschide infinite posibilităţi de asociere. Dacă obiectele sau
corpurile pot deveni hieroglife aceasta înseamnă că ele devin semne şi constituie
un limbaj cifrat a cărei caracteristică este extrema deschidere a sensului.
Componenta de comunicare nonverbală a artei teatrale vine să
slujească tocmai această lume a semnelor, a suprapunerii imaginilor şi a
mişcărilor. Din multiplicarea acestora se întemeiază un limbaj teatral bazat pe
semne, un limbaj teatral pur şi aceasta pentru că energetica gestului şi a vocii
sunt supuse începutului primordial. Pentru a putea reînscrie limbajul verbal în
acest limbaj al semnelor, cuvântul va trebui să-şi regăsească valoarea de gest, să
refacă în întregime traseul ce duce la crearea cuvântului prin corp şi prin suflu.
22
CAPITOLUL 3. MIJLOACE DE COMUNICARE
NONVERBALĂ ÎN TEATRU
Comunicarea nonverbală (gest, mimică, atitudine corporală ) constituie un
limbaj uman de sine stătător, tangent, chiar secant cu limbajul verbal, dar nu
coincident. Comportamentul nonverbal are propriul său limbaj specific care
duce de o apropiere mai riguroasă de gestul şi de atitudinea omului şi care face
ca stările sufleteşti să poată fi cunoscute după expresiile lor corporale. În ceea ce
priveşte transmiterea unui mesaj scenic, comportamentul nonverbal pare mai
potrivit să reţină atenţia chiar încă de la începutul spectacolului. Chiar şi
teatralitatea este caracteristica unui comportament emfatic, unei structuri
comportamentale stilistice ce conferă mimicii,gesturilor, atitudinilor o deosebită
greutate, scoţându-le în evidenţă printr-o uşoară exagerare faţă de firesc sau
altfel de sublinieri.
În universul comunicării nonverbale din teatru se înscriu : spaţiul teatral,
decorul, gesturile şi mimica ,corpul ca un purtător de cunoscut şi necunoscut,
luminile, muzica. Toate vin în ajutorul actorului, îi creionează universul, trăirea,
îl ajută să fie întruchiparea personajului,să se exprime cât mai nuanţat şi să
transmită spectatorului cele mai profunde momente de fiinţare.
Comportamentul nonverbal şi implicit comunicarea nonverbală în teatru
sunt polisemice şi tind către nelimitare fiind totuşi oarecum limitate. Victor Ion
Popa identifica pentru teatru 20 de poziţii caracteristice statului pe scaun şi cam
40 pe un jilţ, iar în altă parte în jur de 80. Nuanţele relaţiilor umane par a fi
nelimitate dar când vorbim de teatru, mişcarea făcută în scenă trebuie să aibă
aceeaşi valoare ca şi o intonaţie şi trebuie în mod obligatoriu să caracterizeze
personajul. Spectacolul de teatru rămâne şi se cuvine să rămână o
macrostructură verbală/nonverbală congruentă, în care fiecare cuvânt şi fiecare
gest să contribuie la emiterea cât mai completă a mesajului autorului. De
23
exemplu, statul jos pe scenă va fi prilej de caracterizare a personajelor şi a
situaţiei şi cu cât prietenia dintre oameni va fi mai mare, cu atât noul venit va sta
mai aproape şi se va simţi ca la el acasă. Cu cât distanţa lor sufletească ar fi mai
mare cu atât şi depărtarea lor trupească s-ar mări. Astfel de situaţii sunt analizate
şi de proxemică dar despre aceasta vom vorbi când ne vom referi la spaţiul
teatral.
În continuare ne vom apleca atenţia asupra polisemiei morfologice a
comunicării nonverbale în teatru, încercând să facem o trecere în revistă a
formelor prin care comportamentul nonverbal se manifestă pe scenă: 1.
comportamentul nonverbal cu manipulare de obiect ,de tip verbal este acel
comportament care exprimă, privite ca procese, acţiunea, starea sau existenţa
obiectelor; 2. comportament nonverbal cu manipulare de obiect de tip
pronominal personal indică obiectele după cele trei aspecte ale raportului lor faţă
de situaţie; când se referă la subiectul însuşi avem persoana I, când acţiunea se
răsfrânge asupra obiectului avem persoana II, iar când acţiunea denotă obiectul
avem persoana III; 3. comportament nonverbal cu manipulare de obiect, de tip
demonstrativ care arată raportul de loc în care se află un obiect faţă de vorbitor.
Comportamentul nonverbal mai poate fi de două feluri :comportament
nonverbal pur şi comportament nonverbal sonor( intermediar între
comportamentul nonverbal şi cel verbal-fluieratul, plescăitul limbii, suflatul
nasului, căscatul, bătaia din palme, tuşitul), amândouă reprezentând mijloace
eficiente de îmbogăţire a unui spectacol. Fie el pur sau sonor,comportamentul
nonverbal al actorului este sudat de comportamentul său verbal şi în acelaşi timp
se referă la bogăţia comportamentelor pe care o dezvăluie manipularea
obiectelor. Un obiect pus la dispoziţia unui actor grăieşte uneori mai economicos
şi mai sugestiv decât cuvântul.
Comportamentul nonverbal acţionează emotiv asupra publicului şi de
aceea el ocupă un loc privilegiat între mijloacele de transmitere a subiectului
24
piesei iar absenţa lămuririlor verbale îi conferă o aură de mister, ceea ce face să
crească suspansul şi pregăteşte furtuna patimilor presupuse a se declanşa curând.
A. DECOR ŞI LUMINI ÎN SPAŢIUL TEATRAL. MACHIAJ,
MIMICĂ ŞI GESTURI
Spaţiul teatral prinde viaţă o dată cu luarea lui în posesie de către actor cu
sprijinul obiectelor şi a gesturilor. Ca şi în practica rituală, gesturile în relaţie cu
toate celelalte semne concrete, stau la baza conturării unui spaţiu de creaţie şi de
totalitate,de comunicare între diferitele planuri. Spaţiul constituie fără îndoială
expresia fundamentală a întâlnirii cu celălalt iar acest spaţiu, al teatrului,nu este
un spaţiu oarecare ci este un spaţiu al restabilirii raporturilor pierdute, un spaţiu
în care forţele circulă nu numai datorită obiectelor, actorilor ci şi datorită
decorului, luminilor, muzicii. Spaţiul defineşte identitatea personajului care se
caută şi se construieşte în periplurile sale politice, personale, estetice. Emergenţa
conceptualizării spaţiului ca spaţiu simbolic şi câmp de comunicare relevă
importanţa pe care spaţiul teatral o are în înţelegerea şi în stăpânirea de către
actor a rolului său, a sensului pe care spaţiul îl oferă identităţii lui: „a da sens
spaţiului înseamnă a trasa frontiere care separă teritoriile între ele …Inventarea
teritoriului de către oameni corespunde într-un fel socializării spaţiului, înscrierii
spaţiului în structurile simbolice prin care el devine nu doar o formă, ci o formă
dotată cu sens.’’18
Prin urmare şi decorul, componentă a spaţiului teatral, capătă sensul
de a întării emoţia scenică, de a fi o haină uriaşă care înveleşte întreaga existenţă
a actorului. Decorul poate sublinia o impresie şi o poate întări. Nimic nu ne
împiedică deci să-l folosim nu numai ca pe o indicaţie a locului unde se petrece
acţiunea ci totodată ca pe un adaos al atmosferei piesei sau ca pe o pregătire a
18 Semiotică, societate, cultură – Daniela Rovenţa Frumuşani , Ed.Institutul European,Iaşi,1999,pag.208
25
publicului şi chiar ca o susţinere şi comunicare a tonalităţii dramatice ori
comice. Decorul ne îngăduie să-l facem nu numai realist ci şi mai accentuat
decât natura, fie înspre comic, fie înspre tragic şi indicat este ca, şi aici
depindem de viziunea regizorală, decorul să nu fie prea încărcat încât să atragă
atenţia spectatorului de la jocul actoricesc.
Comunicarea nonverbală nu ar fi cu putinţă dacă spaţiul teatral ar fi
cufundat într-un întuneric fără margini şi aceasta pentru că semnul, gestul are
nevoie de lumină. Poate numai comportamentul nonverbal sonor ar supravieţui
într-un teatru fără lumini dar oare pentru cât timp? Spectatorul e dornic să vadă,
să primească în primul rând vizual certitudinea existenţei unui altul venit să se
dezvăluie în faţa lui şi nu în întunericul în care chiar şi el s-ar îndoi de propria-i
existenţă. Luminile în teatru au astfel un rol destul de important, ele fiind cele
care pot să distrugă, să nimicească un actor sau pot să-l pună în valoare, să-i
creeze o lume rece, sfidătoare sau să coboare asupra lui căldura, liniştea unui
început de lume. Nici muzica nu lipseşte din acest cadru mitic unde îşi propagă
sunetele pentru a scoate la iveală multitudinea de trăiri contradictorii, fiind în
rezonanţă sau în discordanţă cu semnele care se lovesc în aer de un invizibil
divin.
Costumul care îmbracă trupul, machiajul care-i dă o mască trupului,
mimica ce-i dă măşti un zâmbet sau o grimasă şi nu în ultimul rând gestul care le
propulsează pe toate în fiinţă sunt tot atâtea dovezi că arta teatrală este şi o
importantă formă de comunicare nonverbală, o comunicare ce apropie spiritele
şi le uneşte pentru totdeauna.
Îmbrăcămintea, podoabele, accesoriile vestimentare comunică
apartenenţa unui personaj la genul biologic, la o anumită clasă socială, la o
profesie sau alta. Când se analizează în contextul comunicării nonverbale
vestimentaţia, trebuie să ţinem seama de determinările geografice, culturale şi
istorice. Haina reprezintă totodată oglinda sinelui şi marchează separarea dintre
clasele sociale. Folosită pentru a acoperii goliciunea trupului şi pentru
26
exprimarea sinelui, oferă indicii spectatorului despre caracteristicile psiho-
morale ale personajelor. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant arătau chiar că
pentru unele popoare orientale o cusătură dreaptă semnifică integritatea psiho-
morală iar tighelul orizontal pace în inimă. Îmbrăcămintea ne relevă firea
personajelor, apartenenţa lor la o cultură sau alta, la o epocă şi ne ajută să ştim
dacă sunt conformiste şi doresc să treacă neobservate sau sunt independente.
Haina reprezintă personajele şi ca exemplu să ne amintim de Roma antică unde
purtau togă numai oamenii liberi, nu şi străinii sau sclavii iar toga purtată de
tineri era tivită cu roşu. Rolul scenic al unui obiect vestimentar poate să nu se
oprească,acesta putând deveni un semn al destinului, o încifrare a aprobării sau
dezaprobării fatice. Culorile sunt şi ele pecetluite de temperament şi de inimă.
Din toate acestea tragem concluzia că comportamentul vestimentar al unui
personaj este revelator, fie că este susţinut de replică sau nu.
Comportamentul nonverbal propriu-zis (mimică, gest, atitudine) poate fi
investigat ca o categorie semantică putându-se astfel referi la o sinonimie a
comportamentului nonverbal, sinonimie ce presupune comportamente distincte
purtând acelaşi sens,deci putându-se înlocui unul pe celălalt:a. comportamentul
nonverbal comemorativ –acela care reia un comportament nonverbal din trecut
;b. comportamentul scriptic acela care se foloseşte de alte obiecte pentru a
descrie srisul.
Comportamentul nonverbal dă şi un nou sens structurii scenice prin
propriile lui structuri: structura comportamental stilistică aluzivă( acel
comportament care comunică spectatorului o situaţie sau un comportament
cunoscute celor de faţă, actualizându-le pe această cale), structura
comportamentală iasteron proteronică( acel comportament care răstoarnă
ordinea firească, cronologică sau logică a cuvintelor, gesturilor,
atitudinilor,anticipând ceea ce s-ar cuveni să urmeze), structura comportamental
metonimică( este înlocuirea unei acţiuni cu o alta cu care se află într-o relaţie
logică, cum ar fi raportul dintre cauză şi efect şi invers), structura
27
comportamental comparativă( acea sumă unitară de gesturi, atitudini care se
datorează unui proces intelectual de punere în paralel a două situaţii şi decurge
din aceasta ca un efect), structura comportamentală stilistică simbolică( este
acea unitate ce exprimă o idee abstractă cu ajutorul unui obiect sau al unui
comportament concret), şi structura comportamentală stilistică sinecdocică( acel
comportament în care mimica, gestul, atitudinea, se realizează sub dominarea
unui sentiment cum că, un amănunt al unei situaţii are însemnătate mai mare
decât întreaga ei desfăşurare).
Un loc important în comunicarea nonverbală în teatru îl ocupă şi
mimica. Ea reprezintă ansamblul modificărilor expresive la care participă părţile
mobile ale feţei: ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii. De
exemplu, expresiile faciale – îmbufnarea, strâmbatul din gură, ridicarea
sprâncenelor, plânsul, umflarea nărilor - constituie un sistem de comunicare
puternic şi universal, solo sau în concert. Actorul este artist în ceea ce priveşte
repertoriul expresiilor faciale reuşind să comunice cel mai bine spectatorului
stările sale emoţionale, comunicarea facială asigurând calitate raporturilor
sociale şi profesionale. Surâsul este un stimul ce declanşează relaţii pozitive sau
negative, privirea stabileşte relaţii de interacţiuni comunicative şi anume indică
rolul în comunicare, exprimă feed-back-ul, informează pe celălalt că poate
interveni în discuţie, semnalează natura relaţiei instituite între personaje,
mişcările ochilor indică modul de gândire astfel că atunci când se construieşte o
imagine ochii se ridică spre dreapta , amintirea unui eveniment face ca ochii să
se ridice spre stânga, când se încearcă o emoţie ochii coboară spre stânga.
Mimica diferenţiază prin frecvenţă şi durată societăţile europene
mobile şi expresive de comunităţile indienilor sau japonezilor caracterizaţi prin
impasibilitate. Chiar dacă în raport cu gesturile, expresiile feţei au un caracter
quasi-universal, anumite semne faciale capătă investiri semantice diferite în
culturi diferite. Actorul ştie astfel că surâsul exprimă la europeni mulţumirea sau
ironia, dar în Japonia nervozitatea şi chiar furia însoţind la chinezi şi africani
28
actele care ameninţă faţa interlocutorului. Zâmbetul poate şi el la fel de bine să
semnaleze pe deoparte confortul, fericirea, sentimentul de valorizare personală
şi socială iar pe de altă parte nervozitatea, emoţia. Mimica săracă, mimica
predominant depresivă, mimica mobilă sau cea excesiv de mobilă sunt întâlnite
în teatru mai ales pentru o caracterizare cât mai complexă a personajelor.
Studiul gestualităţii comportă şi mai multe dimensiuni decât cel al
mimicii iar ştiinţa care se ocupă cu studiul comunicării prin gest se numeşte
kinezica şi propune o interesantă tipologie a gesturilor: gesturi de uniune
materializate de sărut, salut, rugăciune şi gesturi de distanţare. Din punctul de
vedere al relaţiei actorului cu obiectul se poate vorbi de gesturi iconice, indiciale
şi simbolice iar din punctul de vedere al intenţiei de comunicare cu partenerul
există gesturi afectiv, gesturi modale( negaţie, interogaţie, dubiu ), şi mai cu
seamă gesturi fatice( întâmpinare sau respingere), apte să transforme
comunicarea în comunicare intersubiectivă. Repertoriul gestual mai poate fi
împărţit şi în gesturi embleme( gesturi convenţionale specifice unei anumite
culturi sau epoci- sinucidera este reprezentată de harakiri în Japonia şi arătător la
frunte în Occident ) şi gesturi ilustratorii care ritmează, accentuează monologul
sau discursul prin mişcări ale capului, mâinilor. În teatru şi nu numai, mai putem
vorbi şi de parametrii gestuali care sunt: durata, intensitatea, amplitudinea(
etalarea gestului în spaţiu indiferent de durată ) şi forma ( gesturile rectilinii sunt
mai brutale –un ordin imperios de pildă, cele curbilinii mai atenuate-un ordin
politicos ).
În istoria teatrului gesturile au mai fost situate pe încă două coordonate:
gesturile ca expresie exterioară a unui conţinut psihic interior ( emoţie,
sentiment, reacţie psihică ) şi gesturile ca producere ( Grotowski, de pildă,
refuză separarea netă între gândire şi expresie corporală; pentru el gestul este o
producere –descifrare de ideograme, hieroglifa fiind emblema gestului teatral
intraductibil, în timp ce pentru Meyerhold gestul hieroglific este descifrabil ).
Din punctul de vedere al corelării gest – cuvânt, cercetătorii au declarat trei
29
situaţii şi anume gesturile care însoţesc discursul, în cazul nostru dialogul sau
monologul, gesturile complementare vorbirii şi gesturile substitutive.
În teatru şi chiar şi în viaţa de zi cu zi, gestualitatea este determinată şi
reglată de comportamente culturale, cum ar fi variabilele sociologice vârstă, sex,
etnie, stratificare socială, religia şi chiar percepţia timpului. Astfel în lumea
musulmană a saluta sau a oferi un obiect cu mâna stângă reprezintă o ofensă
gravă, mâna stângă fiind rezervată igienei intime.
Gesturile sunt la fel de elocvente ca frazele şi discursurile, iar erorile
gestuale au consecinţe la fel de grave ca erorile lingvistice pentru că
gestualitatea configurează identitatea personajului, optimizând sau distorsionând
comunicarea cu celelalte personaje: actorul este cel care repetă sau nu repetă de
două ori acelaşi gest dar care ,, gesticulează, se mişcă şi, fireşte, brutalizează
formele, numai că îndărătul acestor forme, prin distrugerea lor, el ajunge până la
ceea ce supravieţuieşte formelor şi le asigură continuitatea .”19Actul actorului
,act unic şi irepetabil, poartă în el deopotrivă creaţia şi distrugerea, formele
diferenţiate şi întoarcerea la acel haos de care abia dacă ne mai desparte un gest.
Iată de ce actorul reprezintă figura fondatoare a originilor şi îndeplineşte mereu
aceeaşi acţiune prin care omul are îndrăzneala de a lua în stăpânire ceea ce nu
există încă dându-i viaţă.
,,Teatrul, care nu se găseşte în nimic, dar care foloseşte toate
limbajele: gesturi, sunet, cuvinte, foc, strigăte, se regăseşte exact în punctul în
care spiritul are nevoie de un limbaj ca să se manifeste .’’20
19 Teatrul şi dublul său – Antonin Artaud ,Ed.Echinox, Cluj-Napoca, 1997, pag.145 20 Ibidem, pag.13
30
B. LIMBAJUL TRUPULUI ŞI ADEVĂRUL DE DINCOLO DE CUVINTE
Omul este, prin creaţie, o fiinţă iconică, sintagmă ce subîntinde şi în
acelaşi timp depăşeşte dihotomia suflet-trup, iar cel mai înalt subiect de artă
pentru om, este tot omul sau mai bine zis exteriorul său, trupul său, corpul său
,,pentru fiecare, corpul său e evenimentul său de a fi, atât de important că devine
metaforă a fiinţei. E mai mult decât forma contingentă pe care o ia existenţa sa
necesară. Este capitalul sau comoara originară care îl precede şi care confirmă
legăturile sale cu lumea. Corpul e pentru fiecare o metaforă a universului ’’21
Corpul poate fi un instrument de prim rang atât pentru comunicarea
verbală cât şi pentru cea nonverbală. Puterea limbajelor nonverbale se dezvăluie
cel mai bine prin corp în dans. Dansul este o formă de artă complexă ce poate
exprima gândirea şi simţirea umană prin trupul folosit ca instrument în
numeroase genuri şi în multe culturi. Unul dintre acestea e baletul occidental
care combină secvenţe de schimburi gesticulatorii ale mâinilor şi picioarelor cu
mişcări corporale de zbor şi o mulţime de alte procedee nonverbale care îşi
răspund unele altora, ca muzica, costumele, luminile, măştile, scenografia,
perucile. Dansul şi muzica acompaniază de obicei pantomima sau spectacolele
mute.
Corpul în mişcare vibrează şi face să vibreze şi liniile şi semnele
dându-le o încărcătură muzicală. Astfel prin mişcările acestui trup carnal, viu ia
naştere un gestual care se plasează la jumătatea drumului dintre sensibil şi
abstracţiune. Corpul actorului este acel colossos nu de piatră, ci de carne hărăzit
dintotdeauna să capteze neprevăzutul, invizibilul şi astfel ,,… invizibilul făcut
vizibil de către actor nu înseamnă doar pasiunea devenită gest, ci şi imaginea
visului care se materializează, şi fantoma care se întoarce ori zeul care
21 Corpul ca obiect de artă –Henri-Pierre Jeudy, Ed.Eurosong & Book,1998, pag.77
31
coboară.’’22 Actorul este, prin trupul şi spiritul său, pământeanul care trăieşte
experienţa rituală a identificării cu un zeu, cu o forţă , este acel om prin al cărui
trup de carne circulă energii de esenţă divină. Se poate întâmpla totuşi ca aceste
energii să nu invadeze corpurile, să rămână un dublu imaterial ce nu se aliază
corpului, rămânând suspendat undeva în afara fiinţei şi probând ambiguitatea
problematicii dublului. Şi totuşi, teatrul este de cele mai mute ori esenţa
încarnării unui invizibil ce astfel se lasă văzut.
Corpul în care se săvârşeşte încarnarea e prezenţă , energie a gestului
şi a suflului. El este înainte de toate corp-semn, corp-simbol şi este şi locul
acelei preschimbări ce purifică materia corporală de tot ceea ce ea ar mai fi putut
păstra.
Teatrul metamorfozează corpurile, le face capabile de gesturi
abstractizate, diafane, veritabile şi fascinante semne spirituale. Corpul actorului
este însoţit mereu de umbra nevăzută a dublului său.
Actorul nu face altceva decât să creeze în el, fără încetare, diverse
personalităţi şi chiar şi atunci când visează, fiecare din visele lui se găseşte
inevitabil, de îndată ce este visat, încarnat de altcineva care începe să viseze la
rândul său. Pentru a crea se distruge, se exteriorizează într-atât încât la un
moment dat nu mai există decât în afara sa. Şi aceasta este posibilă numai şi
numai prin trup căci de n-ar fi trupul unde ar putea să fie oare sufletul, pe cine ar
mai schimonosi durerile, cum s-ar mai putea comunica prin cuvânt?
Limbajul trupului care există şi se frământă pentru a exista chiar şi
dincolo de masca firii, face posibilă biciuirea sufletului pentru a-l face sensibil,
disecarea lui pentru a-i proteja misterul, umilirea pentru a-l înălţa şi pentru a-i
deschide uşile. Atâta timp cât trupul există totul este posibil omului.
22 Antonin Artaud -Teatrul şi întoarcerea la origini –Monique Borie, Ed.Polirom, Iaşi,2004, pag.344