Comunicarea nonverbala

În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbala prezinta interes din

cel putin doua motive:

1. rolul ei este adesea minimalizat;

2. într-o comunicare orala, 55% din informatie este perceputa si retinuta prin

intermediul limbajului nonverbal. Acest procentaj a fost stabilit la mijlocul anilor ’70 de

M. Weiner, care a considerat ca ponderea comunicarii nonverbale în cadrul comunicarii

este mare, având un rol deosebit de important.

GESTURILE Exprimarea verbala este facilitata îndeosebi de gestica si de miscare. Interzicerea

acestora de catre profesor poate bloca comunicarea verbala (apar blocajele, pauzele

marcate de „a”, „a”, cuvintele ajung mai greu pe buze, starea de iritare creste etc).

Constatam ca mai ales gesturile sustin psihologic comunicarea verbala. Întrebarea este ce

identitate au gesturile, ce ne obliga sa gesticulam, care sunt gesturile cel mai des folosite,

cum se clasifica ele? Majoritatea cercetatorilor iau ca punct de pornire raporturile gestului

cu cuvântul, clasificându-le în gesturi substitutive, completive si de însotire a discursului

verbal (dupa Mihai Dinu). O alta clasificare mult citata este cea a cercetatorilor P. Ekman

si W. Friesen, potrivit carora gesturile sunt de urmatoarele feluri:

1. gesturi mimice sau corporale – însotesc o traire organica cu tenta afectiva

(tresarire, roseata, crispare de durere); au valoare comunicativa marcând exprimarea (ne

bâlbâim, vorbim greu, suntem tematori); au valoare culturala (tristetea, durerea,

dezgustul, amenintarea, nelinistea, triumful, victoria) sunt exprimate cam la fel peste tot

în lume (încruntarea, dispretul, surâsul, semnul V pentru victorie sau O pentru triumf).

2. gesturi de reglaj/miscari care permit schimbul verbal dintre interlocurori care

dirijeaza, controleaza si întretin comunicarea verbala; exemple: apropierea de partener,

pozitia de ascultare, schimb de priviri reciproc, cererea cuvântului, ridicarea în picioare,

cresterea / încetinirea debitului verbal etc. Se apeleaza la ele atunci când:

se doreste afirmarea, cresterea elocventei, cucerirea auditoriului etc.

apar doar în prezenta partenerului cu care se comunica. Daca partenerul nu este de

fata (convorbire telefonica), frecventa acestor miscari scade drastic.

3. miscari care sustin si completeaza exprimarea verbala:

sunt o comunicare a experientei sociale a individului, fiind gesturi care se dobândesc

prin învatare

indica directia (sus/jos, acolo/aici, departe, înainte/înapoi); forma (dreptunghi,

spirala, cerc etc.); dimensiunea (mare, mic); persoana (tu, mie, lui); modul de actiune

(încet/repede)

au rolul de a accentua/întari/explica cuvântul, îndeplinind functia de însotire si

completare a comunicarii verbale.

www.referat.ro

4. gesturi cu semnificatie speciala – înlocuiesc cuvintele. Sunt arbitrare, au

valoare de semn si echivalent lingvistic cert, de unde si valoarea de substituit al

cuvântului (exemplu: miscarea capului pentru Da/Nu, clipitul complice din ochi; degetul

la tâmpla – pentru nebunie; palma pe obraz si tâmpla – pentru somn; degetul la buze –

pentru liniste etc.)

5. gesturi stereotipe cu rol manipulatoriu (adaptorii); sunt de cele mai multe ori

ticuri:

au rol de descarcare si de echilibrare psihica

sunt de doua feluri:

- manipulari de obiecte în scop practic (aranjatul cravatei, miscatul pixului, aranjarea în

timp ce vorbim a unor foi etc.) se numesc si alteradaptori, respectiv

– automanipulari (rasucirea unei suvite de par, atingerea urechii, balansul piciorului, rosul

unghiilor, suptul degetului, leganatul capului etc). Se numesc si auto-adaptori (raspund

unor nevoi intime)

- sunt gesturi automate care sporesc (frecvent) în momente de concentrare, de

tensiune psihica, de singuratate etc.

- sunt o „supapa” pentru detensionare

- pot fi o gestica ce vine din copilarie, de multe ori. Adaptorii constituie clasa de

gesturi cea mai putin legata de comunicare.

Concluzie: cele cinci categorii de gesturi au functii specifice:

fie dezvaluie subiectul care comunica (expresorii) – ticuri, expresii cu încarcatura

culturala;

fie structureaza comunicarea (regulatorii) – în functie de privire, pozitie, debit putem

sa comunicam cursiv, normal;

fie determina/întaresc continutul transmis (ilustratorii si embleme le) – întarind

cuvântul cu un semn (clipim complice, miscam capul, ducem degetul la buze pentru

liniste);

fie faciliteaza racordarea si adaptarea partenerilor la situatia de comunicare (prin

adaptori) – ajutându-ne sa ne echilibram emotional, sa ne detensionam, pentru a nu altera

comunicarea.

Pentru a ne da seama cât de frecvente sunt gesturile pe care le folosim, putem sa

încercam sa vorbim cu mâinile la spate. Câteva elemente ale limbajului gesturilor ar fi:

strângerea pumnilor – denota ostilitate si mânie, sau, depinzând de context, determinare,

solidaritate, stres; brate deschise – sinceritate, acceptare; mâna la gura – surpriza si

acoperirea gurii cu mâna – ascunderea a ceva, nervozitate. Capul sprijinit în palma

semnifica plictiseala, dar palma (degetele) pe obraz, dimpotriva, denota interes extrem.

Mâinile tinute la spate pot sa exprime superioritate sau încercare de autocontrol. Atentie

însa si la diferentierile culturale. De exemplu, prin miscarea capului de sus în jos spunem

„da”, în timp ce oamenii din Sri Lanka redau acelasi lucru prin miscarea capului de la

dreapta la stânga. Gestul de aratare cu degetul este considerat nepoliticos la noi, insulta în

Thailanda si absolut neutru, de indicare, în SUA. Utilizarea gesticulatiei excesive este

considerata ca nepoliticoasa în multe tari, dar gesturile mâinilor au creat faima italienilor

de popor pasional. Modul în care americanii îsi încruciseaza picioarele (relaxat, miscari

largi, fara nici o retinere) difera de cel al europenilor (controlat, atent la pozitia finala);

cel al barbatilor difera de cel al femeilor. Un american va pune picioarele pe masa daca

aceasta înseamna o pozitie comoda sau daca vrea sa demonstreze controlul asupra

situatiei. La noi oamenii tind sa fie destul de constienti de modul în care fac acest gest si

îl asociaza în moduri diferite cu formalitatea, competitia, tensiunea. Bâtâitul picioarelor

denota plictiseala, nerabdare sau stres.

EXPRESIA FETEI

Comunicarea prin expresia fetei include mimica (încruntarea, ridicarea

sprâncenelor, încretirea nasului, tuguierea buzelor etc.) zâmbetul (prin caracteristici si

momentul folosirii) si privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, directia

privirii etc.). Fata este cea mai expresiva parte a corpului si expresia acesteia constituie

un mijloc de exprimare inestimabil. În modnormal, ochii si partea de jos a fetei sunt

privite cel mai intens în timpul comunicarii. Se considera, de exemplu, ca într-o

conversatie cu o femeie, ceea ce exprima ochii este mult mai important decât

ceea ce exprima cuvintele.

1. Mimica – este acea parte a fetei noastre care comunica: fruntea încruntata

semnifica preocupare, mânie, frustrare; sprâncenele ridicate cu ochii deschisi – mirare,

surpriza; nas încretit – neplacere; narile marite – mânie sau, în alt context, excitare

senzuala; buze strânse – nesiguranta, ezitare, ascunderea unor informatii.

2. Zâmbetul – este un gest foarte complex, capabil sa exprime o gama larga de

informatii, de la placere, bucurie, satisfactie, la promisiune, cinism, jena. Interpretarea

sensului zâmbetului variaza însa de la cultura la cultura (sau chiar subcultura), fiind

strâns corelata cu presupunerile specifice care se fac în legatura cu relatiile inerumane în

cadrul acelei culturi.

3. Privirea- Se presupune ca ochii sunt „oglinda sufletului”. Modul în care privim

si suntem priviti are legatura cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere si

prietenie. Chiar si a privi sau a nu privi pe cineva are un înteles. Privind pe cineva

confirmam ca îi recunoastem prezenta, ca exista pentru noi; interceptarea privirii cuiva

înseamna dorinta de a comunica. O privire directa poate însemna onestitate si intimitate,

dar în anumite situatii comunica amenintare. În general, o privire insistenta si continua

deranjeaza. Realizarea contactului intermitent si scurt al privirilor indica lipsa de

prietenie. Miscarea ochilor în sus exprima încrederea de a ne aminti ceva; în jos – tristete,

modestie, timiditate sau ascunderea unor emotii. Privirea într-o parte, sau a nu privi pe

cineva poate denota lipsa de interes, raceala. Evitarea privirii înseamna ascunderea

sentimentelor, lipsa de confort sau vinovatie. Pupilele dilatate indica emotii puternice.

Pupilele se largesc, în general, la vederea a ceva placut, fata de care avem o atitudine de

sinceritate. Pupilele se micsoreaza ca manifestare a nesinceritatii, neplacerii. Clipirea

frecventa denota anxietate. Dupa Mark Knopp, functiile mai importante ale comunicarii

vizuale sunt în numar de patru:

a) cererea de informatie; privirea joaca un rol determinant în realizarea feed-

back-ului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interactiunii.

b) semnalul dat altor persoane ca pot vorbi; într-o comunicare de grup, selectarea

vorbitorului urmator poate fi facuta pe cai lingvistice, sau prin orientarea privirii.

c) indicarea naturii relatiei; orientarea si durata privirii nu se asociaza numai cu

interesul sau cu ostilitatea , ea poate semnala si existenta unui raport social de un tip

anume.

d) compensarea distantei fizice; interceptarea privirii cuiva aflat la distanta, într-

un loc aglomerat, ne face sa ne simtim mai apropiati de el, chiar daca, practic, ramânem

departe unul de altul. În paralel cu proxemica spatiala, privirea instaureaza o proxemica

vizuala, ce poate intra în contradictie cu cea dintâi. De natura relatiei depinde si

amplasamentul punctului catre care ne atintim privirea. Într-o convorbire oficiala se

vizeaza, în cea mai mare parte a timpului, un loc situat în mijlocul fruntii interlocutorului.

O conversatie amicala coboara punctul ochit undeva între ochi si gura, pentru ca un grad

mai mare de intimitate sa îl aduca mai jos, într-o regiune situata între barbie si zona

coapselor.

POSTURA CORPULUI

Postura/pozitia comunica în primul rând statutul social pe care indivizii îl au, cred

ca îl au, sau vor sa îl aiba. Sub acest aspect, constituie un mod în care oamenii se

raporteaza unii fata de altii

atunci când sunt împreuna. Urmarile posturii corpului ne dau informatii si despre

atitudine, emotii, grad de curtoazie, caldura sufleteasca.

O persoana dominanta tinde sa tina capul înclinat în sus, iar cea supusa în jos. În

general, aplecarea corpului în fata semnifica interesul fata de interlocutor, dar uneori si

neliniste si preocupare. Pozitia relaxata, înclinat pe scaun spre spate, poate indica

detasare, plictiseala sau autoîncredere excesiva si aparare la cei care considera ca au

statut superior interlocutorului. Posturile pe care le au oamenii, corelate cu relatia dintre

ei atunci când sunt împreuna se pot clasifica în trei categorii:

1. de includere/neincludere, postura prin care se defineste spatiul disponibil

activitatii de comunicare si se limiteaza accesul în cadrul grupului. De exemplu, membrii

grupului pot forma un cerc, pot sa se întoarca/aplece spre centru, sa -si întinda un brat sau

picior peste intervalul ramas liber, indicând prin toate acestea ca accesul la grup este

limitat.

2. de orientare corporala – se refera la faptul ca doi oameni pot alege sa se aseze

fata -n fata (vis-avis) sau alaturi (paralel). Prima situatie comunica predispozitia pentru

conversatie, iar a doua – neutralitate.

3. de congruenta/necongruenta, postura care comunica intensitatea cu care o

perosoana este implicata în ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensa

conduce la postura congruenta (similara cu a interlocutorului); schimbarea posturii

interlocutorului declanseaza în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat în

comunicare. În cazul în care exista între comunicatori divergente de statut, de puncte de

vedere sau opinii, apar posturile necongruente: persoana nu priveste spre interlocutor, nu

interactioneaza sub nici o forma. Sunt pozitii foarte importante în actul didactic, ce

trebuie cunoscute în primul rând de catre profesori.

PREZENTA PERSONALA

Prezenta personala comunica, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a

îmbracamintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor si a altor accesorii

vestimentare, starea/conditia individului. Avem în cultura noastra anumite atitudini

privind legatura dintre forma corpului, aspectul exterior si personalitate. Distingem trei

tipuri de fizicuri:

1 - ectomorf (fragil, subtire si înalt);

2 - endomorf (gras, rotund, scurt);

3 - mezomorf (musculos, atletic, înalt).

Datorita conditiilor sociale am „învatat” ce sa ne „asteptam” de la oamenii

apartinând diferitelor categorii. Astfel, tindem sa-I percepem pe ectomorfi ca fiind tineri,

ambitiosi, suspiciosi, tensionati, nervosi si mai putin masculini; pe endomorfi îi percepem

ca fiind batrâniciosi, demodati, mai putini rezistenti fizic, vorbareti, buni la suflet,

agreabili, de încredere, prietenosi, dependenti de altii; pe mezomorfi îi percepem ca fiind

încapatânati, puternici, aventurosi, maturi în comportare; în masura în care este rezultatul

unei alegeri personale, oglindeste personalitatea individului, este un fel de extensie a

eului si, în acest context, comunica informatii despre aceasta. Ea poate afecta chiar

comportamentul nostru general sau al celor din jur. Îmbracamintea se poate folosi pentru

a crea un rol.

Concluzia: limbajul nonverbal, concretizat în gesturi, mimica, postura, prezenta

personala, poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbala. Practic, mesajul

nonverbal este cel mai apropiat de realitatea eminentului si i se acorda atentia cea mai

mare de catre interlocutor. Vorbim cu ajutorul organelor verbale, dar comunicam cu

întregul nostru corp, fiecare parte a acestuia subliniind, întarind, afirmând sau negând

ceea ce buzele noastre au rostit.

Cu alte cuvinte, limbajul corpului furnizeaza instantaneu un raspuns vorbitorului,

comunicându-i indirect cum se prezinta. Mesajele nonverbale tind sa dezvaluie, de

exemplu, dorinta de sinceritate a celui ce comunica, convingerea, abilitatea, atitudinea si

sentimentele, masura în care auditoriul îi accepta mesajul. Neconstientizarea sau

ignorarea importantei acestor mesaje sau imposibilitatea de a citi si interpreta acest limbaj

fac sa se piarda o parte din substanta comunicarii

Referinte bibliografice :

Dinu, M. Comunicarea , Editura Algos, Bucuresti, 2000

Cucos, C. Psihopedagogie, Editura Polirom, Iasi, 1998(coord.)

Leroy, G. Dialogul în educatie , Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti 1974

Paun, E. Socio pedagogie scolara, Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti,1982

Soitu, L. Pedagia comunicarii, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995