COMUNICAREA IN SOCIETATEA DE MASA

În 1967, în „Power, Politics, People”, C. Wright Mills abordează ceea ce

numeşte „trecerea de la comunitatea de publicuri la societatea de masă”, publicul şi

societatea de masă fiind înţelese ca desemnând doi poli opuşi ai stării comunicării şi

opiniei. În situaţia socială de public, susţine Mills, există „virtual tot atâţia oameni care

exprimă opinii, cât sunt cei care le primesc”. Organizarea comunicărilor publice este

de aşa natură încât există posibilitatea imediată de a răspunde la orice opinie

exprimată în public. Rezultând dintr-un astfel de schimb, opinia ajunge imediat –

dacă este cazul – la o acţiune efectivă contra sistemelor şi agenţilor autorităţilor

astfel încât acestea să nu ajungă să domine publicul. Este, spune Mills, o situaţie în

care există o reală autonomie a publicului.

În concluzie, primul mod de funcţionare al societăţii este expresia comunităţilor

de publicuri al cărei model predominant de comunicare îl formează discuţia şi care

dă posibilitatea participării cetăţenilor le dezbaterea publică şi la circulaţia opiniilor

(mediile nefăcând altceva decât să anime dezbaterea şi să o lărgească, unind, în

discuţie, mai multe publicuri). La polul opus se situează cel de al doilea mod de

funcţionare al societăţii circumscris societăţii de masă. În societatea de masă, modul

predominant de comunicare este acela al mediilor formale. Consecinţă a birocratizării

şi centralizării structurilor de putere, a dezvoltării comunicării de masă, societatea de

masă îi transformă pe cetăţeni în receptori pasivi ai opiniilor. „Într-o masă, cei ce emit

opinii sunt într-un număr mult mai mic decât cei care le primesc; comunitatea

publicurilor devine o colectivitate abstractă de indivizi care primesc mesajele media”.

(apud Jean Padioleau, 1981, 165) .

Mass-media îşi pierde autonomia în raport cu instituţiile. Publicul devine pentru

media o simplă piaţă, cuprinzându-i pe toţi cei expuşi la mesajele lor. El se

transformă într-o „masă uniformizată”, pasivă şi manipulată. Deşi recunoaşte că

acest tip de societate de masă poate fi adevărat numai în societăţile totalitare, Mills

menţionează că însăşi societatea americană posedă anumite caracteristici ale

societăţii de masă.

Termenul „comunicare”, provenind din latinescul „communis” („a pune în

comun”, „a fi în relaţie”), este utilizat încă din secolul al

XIV-lea cu înţelesul de „a împărtăşi”. Odată cu dezvoltarea poştei şi a drumurilor, în

secolul al XVI-lea, termenului i se adaugă un nou înţeles, acela de „a transmite”. Din

secolul al XIX-lea, acest ultim sens al comunicării trece pe primul loc, ca o consecinţă

a dezvoltării tehnicilor moderne de comunicaţii: tren, telegraf, automobil, telefon. În

contextul mijloacelor de comunicare proprii secolului al XX-lea - radio, cinema,

televiziune - comunicarea se transformă în „comunicare-difuzare”, termen combinat

care reţine atât „interpretarea de comunicare umană, naturală, cât şi activităţile

mediate de tehnică”. (J.Missika, D.Wolton, 1983, 153 apud I.Drăgan, 1996, 10).

Există mai multe tipuri de comunicare legate de om şi de activităţile umane:

1) comunicarea directă, este cea interpersonală şi se bazează pe tehnici

primare (cuvânt, gest, mimică). Trebuie să menţionăm că tehnica este modul de

transmitere şi difuzare de mesaje, asigurând efectiv comunicarea între indivizi.

2) comunicarea indirectă, bazată pe utilizarea unor tehnici secundare de

transmitere a informaţiei (ca tehnici secundare amintim scrierile, tipăritura, sistemele

grafice, semnale transmise prin unde hertziene etc.). Se disting patru categorii în

comunicarea indirectă: comunicarea imprimată (presă, reviste, carte etc.);

comunicarea înregistrată (film, disc, bandă magnetică); comunicarea prin fir (telefon,

telegraf, comunicarea prin cablu, fibre optice); comunicarea radiofonică (radio, TV cu

suport undele hertziene).

3) comunicarea intrapersonală, desfăşurată în „forul interior” al fiecărui individ

(este monologul nostru cu noi înşine) ;

4) comunicarea interpersonală este dialogul dintre două sau mai multe

persoane aflate „faţă în faţă”. Este o comunicare directă şi personalizată. În

comunicarea interpersonală, feed-back-ul funcţionează imediat, direct şi continuu.

5) comunicarea de grup sau comunicarea în organizaţii este aşa numită

„comunicare organizaţională” înţeleasă ca circulaţie a informaţiei de la o treaptă la

alta în ierarhia organizaţiilor. Presupune unirea oamenilor pentru a dezbate şi a

hotărî într-o anumită problemă, pentru o activitate în comun.

6) comunicarea de masă este definită ca producerea şi difuzarea mesajelor de

către un sistem mediatic instituţionalizat, către un public variat şi numeros.

Realizarea efectivă a comunicării implică mai multe elemente şi un proces complex

de elaborare şi difuzare a mesajelor, o artă şi o ştiinţă a comunicării. Comunicatorii

devin persoane specializate care trebuie să ştie ce şi cum să transmită.

„Modelul nostru al procesului comunicării de masă constă în trei sisteme

separate: societatea ca sursă, comunicatorii de masă şi societatea ca audienţă.

Fiecare dintre aceste sisteme ia de la celelalte ceea ce îi este necesar pentru

propriile sale nevoi. Comunicatorii de masă se inspiră din societate pentru subiectul

care corespunde propriilor scopuri iar audienţa este lăsată în mare măsură liberă să

reacţioneze la subiectul pus în discuţie în faţa ei. Fiecare are propriul său grup de

interese şi propriile modalităţi de a-şi folosi influenţa asupra altora”.

Din perspectiva propusă de Elliott, mass-media se particularizează în cadrul

ansamblului social sub forma următoarelor ipostaze:

„mass-media introduc în economia şi societatea contemporană o industrie

puternică în plină dezvoltare (care oferă locuri de muncă numeroase, bunuri şi

servicii, contribuind la stimularea altor industrii);

mass-media sunt o instituţie cu organizare şi reglementări, cu norme specifice

de organizare, care reglementează funcţionarea lor şi relaţiile cu ansamblul societăţii,

cu alte instituţii şi organizaţii;

mass-media oferă o scenă pe care se desfăşoară spectacolul vieţii publice la

nivel naţional şi internaţional; mai mult decât atât, puternicele mijloace actuale de

comunicare „creează” şi definesc actualitatea vieţii publice. „Actualitatea” devine un

produs mediatic. Pe scena fluidă şi nelimitată a mass-media se „revarsă” spectacolul

politic şi cultura, se lansează moda, noile obiceiuri şi stiluri de viaţă, noile norme şi

valori sociale;

mass-media constituie cel mai puternic mijloc de control social, de orientare şi

de inovare socială;

mass-media oferă divertisment celor mai mari mase de oameni;

mass-media au devenit parte inseparabilă a vieţii cotidiene, private şi publice

ale indivizilor;

mass-media creează o nouă formă de cultură, cultura mediatică”.

M.L.Fleur (1966) atrage atenţia că, în comunicarea de masă, elementele

structurale sunt mai numeroase şi au funcţii specifice.

sursa, transformă o informaţie în mesaj (într-un „înţeles”, o

„semnificaţie”) prin alegerea semnelor şi simbolurilor şi asamblarea acestora

(codificare);

emiţătorul, transformă mesajul în informaţie transmisibilă (vibraţii

mecanice, impulsuri electrice, unde etc.);

canalul, asigură transportul informaţiei (semnale) prin aer (unde), cablu,

fir;

receptorul, retransformă informaţia în mesaj (aparatul TV sau aparatul

de radio etc.);

destinatarul preia mesajul şi îl decodifică (receptarea semnificaţiei);

elemente de distorsiune (bruiaj) pot interveni în tot acest proces

diminuând transmisia şi decodificarea.

J. Sumpf şi M. Hugues (1973, 1959) definesc mass-media „un ansamblu

specific de mijloace de informare destinate unui public nediferenţiat, anonim şi a

cărui sporire constituie unul din obiectivele comunicării de masă”. Pentru A.

Silbermann, mass-media se referă la difuzarea cantitativ importantă a unor

conţinuturi asemănătoare unor indivizi sau grupuri numeroase sau eterogene ale

societăţii cu ajutorul tehnicilor de difuzare colectivă”. Preluând observaţiile

specialiştilor în comunicare de masă, I. Drăgan schiţează trăsăturile distinctive ale

acesteia, comparând comunicarea interpersonală cu cea de grup.

1) În cadrul unei media de masă, sursa (un grup de persoane) funcţionează

drept decodificator, interpret şi codificator al input-urilor (evenimente, ştiri care circulă

prin canalele agenţiilor de presă, în mediile instituţionale şi sociale) şi, deci, ca

producători ai mesajelor. Accentul în media de masă cade pe output.

2) Destinatarii comunicării formează audienţe vaste, fiecare media tinzând să

cuprindă o audienţă cât mai largă cu putinţă ;

3) Comunicarea are un caracter unidirecţional („comunicatorii vorbesc”) şi

mediat (comunicatorii şi receptorii fiind separaţi între ei printr-un complex de

echipamente şi de procedee tehnice).

4) Feed-back-ul de la receptor la comunicator este foarte redus sau inexistent

(foarte rar oamenii scriu sau telefonează la redacţii). Feed-back-ul devine o relaţie de

inferenţă cu caracter indirect (oamenii nu mai cumpără o anumită publicaţie, ceea ce

afectează tirajul acestora). „Ca substitut al feed-back-ului din cadrul comunicării

interpersonale, în cazul mass-media se impun studiile de audienţă, studiile asupra

efectelor şi studiile privind receptarea mesajelor (anchete, sondaje, studii Panel,

etc.).

5) Comunicarea este publică, rapidă şi efemeră. Publică în sensul că este

destinată unei mase de oameni, toţi având drept de acces la mesaje. Rapidă prin

cuprinderea în cel mai scurt timp posibil a celui mai mare număr de oameni; efemeră

pentru că este legată de „aici şi acum” şi este destinată unui consum imediat. Aceste

trăsături – atrage atenţia Drăgan – devin sursa unor consecinţe sociale şi politice:

„din natura publică derivă fenomenul de control (cenzură, în anumite contexte)

asupra media; rapiditatea implică credibilitatea masajului comunicat; latura efemeră

generează prezentarea senzaţională a evenimentelor (pentru a atrage publicul şi

pentru a-l impresiona)”.

Într-o lume supusă unor schimbări tehnologice complet năucitoare, nimeni nu

poate fi sigur de ce anume ne rezervă viitorul. Este sigur că progresele înregistrate

de tehnologiile media se află chiar acum în centrul unei atari schimbări. Mulţi sunt de

părere că Internet-ul exemplifică noua ordine globală care îşi face apariţia la sfârşitul

secolului XX. Utilizatorii Internet-ului trăiesc în „ciberspaţiu”. Ciberspaţiul înseamnă

spaţiul de interacţiune format de reţeaua globală de computere care alcătuiesc

Internet-ul. În ciberspaţiu, aşa după cum ar spune Baudrillard, nu mai suntem

„oameni” ci mesaje pe ecranele celorlalţi. În afara e-mail-ului, unde utilizatorii se

identifică, nimeni de pe Internet nu ştie cu precizie cine sunt ceilalţi, dacă sunt bărbaţi

sau femei sau locul din lume în care trăiesc.

Există o celebră caricatură despre Internet, în care un câine stă în faţa unui

computer. Textul care însoţeşte caricatura este următorul:

„Avantajul Internet-ului este acela că nimeni nu ştie că eşti câine.”