comunicarea educaŢionalĂ
TRANSCRIPT
COMUNICAREA EDUCAŢIONALĂ
Planul lucrării:
1.Relaţia educator – elev
2.Conceptul de comunicare
3.Comunicarea educaţională
1.Relaţia educator - elev
Clasa este un grup educaţional care funcţionează şi este organizat în vederea
realizării şi desfăşurării procesului instructiv-educativ. De aceea, având scopuri de ordin
formativ, interacţiunea membrilor se realizează distinct la două niveluri:
a.interacţiunea profesor – elev;
b.interacţiunea ele – elev.
Între acestea se face o deosebire de sens, dar şi de mijloacele prin care se
realizează, fiecare având o serie de caracteristici în planul funcţional concret.
Interacţiunea are un caracter determinat şi prestabilit în funcţie de statutele şi de
rolurile diferite pe care le au cei doi parteneri ce intră în această relaţie.
În privinţa componenţei grupurilor educaţionale, există următoarea ambiguitate: în
unele studii sunt incluşi în grupul clasă ambii termeni ai relaţiei profesor – elev(utilizându-
se termenul de „grup total”), în timp ce în alte studii grupul clasă este redus doar la
raporturile elev – elev (utilizându-se termenul de „grup de egali”).
Există situaţii în care profesorul, fie că se exclude singur din grupul total prin
atitudinea şi comportamentul său, fie se apropie prea mult de elevi, integrându-se în
grupul educaţional încât devine aproape un egal de-al lor.
Relaţia profesor – elev poate fi privită din mai multe puncte de vedere1:
a.strict didactică ( în procesul de predare-ascultare);
b.metodico-pedagogică (alegerea, organizarea şi ierarhizarea procedeelor de
predare);
c.psihologică (cei doi parteneri sunt priviţi ca nişte ansambluri de stări, procese şi
însuşiri psihice proprii fiecăruia).1 Zlate, M—Psihologia socială a grupurilor şcolare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972
Un rol foarte important în relaţia profesor – elev îl are crearea condiţiilor optime ca
această relaţie să se transforme într-un dialog autentic, care presupune:
a.cooperarea, care se manifestă prin schimbul de mesaje informaţionale şi prin
convergenţa activităţilor desfăşurate de fiecare dintre cei doi;
b.lărgirea sferelor atributelor pe care le impun, faţă de statutul profesorului şi al
elevului, condiţiile psihopedagogice ale învăţării (profesorul devine din emiţător de mesaje,
organizator al activităţii de învăţare, iar elevul dobândeşte o mai mare independenţă în
activitatea de învăţare prin existenţa unei atitudini active, a unei motivaţii superioare şi prin
colaborarea cu profesorul şi colegii).
Raportul profesor – elev permite constituirea unor roluri active, dinamice, deoarece
profesorul se raportează în primul rând la elevi. Astfel, J. Withal (1949) distingea 7 roluri
ale profesorului în raport cu elevii: îi ajută şi îi sprijină, îi confirmă, le pune probleme, se
arată indiferent, îi îndrumă, îi dezaprobă, îi încurajează să se ajute singur. Prin
comportamentul său, profesorul poate confirma sau infirma aşteptările celorlalţi faţă de el,
confirmarea ducând la o echilibrare a rolurilor, iar infirmarea generând un conflict de rol.
Comunicarea profesor – elev este foarte importantă din punct de vedere
psihosocial, având o puternică încărcătură afectivă ce facilitează apariţia acelui climat
psihosocial care poate amplifica sau diminua colaborarea dintre cei doi parteneri. Prin
umanizarea şi personalizarea interacţiunii educaţionale, profesorul „devine acea persoană
care creează condiţiile ca elevul să se comporte într-un anumit fel, să-şi pună probleme şi
sarcini de cunoaştere, stimulează şi întreţine activismul investigator al elevului”2
2.Conceptul de comunicare
Procesul de interinfluenţare a atitudinilor persoanelor care interacţionează nu este
imediat, ci implică un mecanism mediator: comunicarea. Diferite tipuri de efecte
interpersonale de ordin perceptiv, simpatetic şi funcţional, sunt vehiculate prin comunicare,
care reprezintă forma principală de manifestare a interacţiunii psihosociale.
fig.nr.1 Schema comunicării ca intermediar între procesele psihologice a doi indivizi3
2 Neacşu, I. (coord.) Mariş, T.Hărăbor, C—The relaţion educator – child – parent in the educational action, Social Issues and rules, Bucureşti, 20003 Golu, P.—Psihologie socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974
Procesele psihologice ale persoanei A
Comunicare Procesele psihologice ale
persoanei B
Comunicarea joacă un rol esenţial în cadrul vieţii sociale, deoarece reprezintă una
din formele fundamentale ale interacţiunii omului cu cei din jur. Aceasta, reprezentând una
din trebuinţele spirituale esenţiale ale oamenilor este indispensabilă desfăşurării eficiente
a oricărei acţiuni, fără ea viaţa socială fiind fadă, lipsită de sens, practic imposibilă.
În privinţa definirii noţiunii de comunicare, unii autori lărgesc foarte mult sfera
noţiunii, înţelegând prin comunicare orice schimb ce are loc între două sau mai multe
persoane sau grupuri, iar alţi autori îngustează nepermis de mult sfera comunicării,
excluzând formele de comunicare bazate pe mijloace nonverbale.
Deşi există unele controverse se admite că prin comunicare se înţelege
transmiterea unui mesaj de la emiţător la receptor printr-un canal, ea fiind posibilă sau
reală între doi sau mai mulţi indivizi, între care se produce un schimb de substanţe, de
energie sau de semnificaţii.
3.Comunicarea educaţională
Pentru a-şi transmite mesajul, emiţătorul foloseşte un ansamblu de semne cu
semnificaţii verbale sau nonverbale, numit cod, pe care receptorul îl identifică cu semnele
din repertoriul său. Atât emiţătorul, cât şi receptorul posedă repertorii de semne mai mult
sau mai puţin comune, comunicarea sprijinindu-se, în esenţă, pe partea comună a celor
două.
Emiţător Canal fizic Receptor
Fig.nr.2 Procesul comunicării4
Comunicarea poate fi:4 Păun, E. –Sociopedagogie şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
Procesele psihologice ale persoanei B
Re Rr
a.lateralizată, când receptorul nu devine nici un moment emiţător;
b.nelateralizată, când există feed-back, care produce o temporare de roluri,
receptorul devenind şi emiţător, ceea ce are ca efect interacţiunea şi dialogul celor
implicaţi.5
Comunicarea din clasă depăşeşte stadiul de comunicare interpersonală şi se
transformă într-o comunicare de grup atunci când profesorul transmite mesaje elevilor,
prin care urmăreşte obţinerea unor modificări la fiecare dintre ei.
În grupurile şcolare, comunicarea este modalitatea esenţială de existenţă a
acestora, o clasă fiind înainte de toate, un mediu de comunicare. Întrucât procesul
instructiv-educativ presupune transmiterea de cunoştinţe, de mesaje, predominantă este
comunicarea instrumentală, care se realizează prin diferite modalităţi şi conduite de
comunicare (prelegeri, întrebări, răspunsuri). La nivel şcolar „comunicarea reprezintă o
necesitate nu numai pentru fiecare profesor, ci şi pentru elevi, întrucât aceştia trebuie să
se ajute reciproc, să coopereze, să răspundă la lecţii, fie în procesul de verificare a
cunoştinţelor, fie în cel de predare”.6
La nivelul clasei, comunicarea poate fi verticală (profesor-elevi) sau orizontală
(elevi-elevi), între ele existând suprapuneri şi interferenţe care pot avea efecte pozitive sau
negative în funcţie de poziţia profesorului în grup şi de atitudinea sa faţă de nivelul
orizontal al comunicării. Datorită caracteristicilor psihosociale, educatorul şi educatul se
raportează parţial diferit la limbă, ca mijloc de comunicare în procesul instructiv – educativ,
existând diferenţieri în funcţie de gradul de stăpânire şi de manipulare a limbii.
C. Flament face o analogie între reţeaua de comunicaţie şi sarcina de realizat
utilizând metoda grafului (un ansamblu de puncte între care se definesc relaţii). El
defineşte graful comunicaţiilor prin termenul de „model” prezentând trei astfel de modele în
care există o anumită relaţie între membrii grupului şi sarcina de realizat:7
a.modelul omogen, care presupune relaţii între toţi membrii, fiecare centralizând
informaţiile în vederea elaborării soluţiilor;
5 Păun, E. –Sociopedagogie şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 19826 Zlate, M—Psihologia socială a grupurilor şcolare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 19727 Flament, C.—Reseaux de comunication et structures de groupe, Dunond, Paris, 1965
A
BC
b.modelul centralizat, în care un singur subiect centralizează informaţiile pentru a
obţine soluţia şi a o furniza celorlalţi;
+ +
+
+
+
+
c.modelul intermediar, care cuprinde doi centralizatori, al treilea subiect fiind exclus
de la rezultat.
Deoarece există diferenţe de statut între profesor şi elev, şi chiar la nivelul elevilor,
comunicarea de la un nivel la altul (elev – profesor şi invers) capătă o serie de
particularităţi impuse de statutele celor doi parteneri. În schimb, comunicarea la acelaşi
nivel (al elevilor sau al profesorilor) este mult mult mai eficientă, mai vie, mai dinamică.
BC
A
BC
A
C B
A
A
C B
BC
A
BC
A
În funcţie de poziţia şi rolul pe care îl are liderul grupului educaţional, întâlnim două
structuri distincte8:
a.profesorul comunică cu clasa prin intermediul şefului, iar toţi elevii comunică cu
profesorul tot prin şeful clasei. Şeful de clasă capătă astfel o poziţie centrală, devenind
astfel figura cea mai importantă pentru profesor şi elevi.
b.Profesorul comunică cu ceilalţi fie în mod direct, fie prin intermediul şefului de
clasă care îşi pierde din importanţă pe linia comunicării, apărând posibilitatea conturării
unui alt lider.
Există o strânsă corelaţie între gradul de coeziune şi eficienţa comunicării: cu cât un
grup este mai coeziv, cu atât comunicarea se va realiza în condiţii mai bune şi eficiente, în
Caz contrar, comunicarea capătă un caracter conflictual.
COMUNICAREA ÎN ORGANIZAŢIA DIN CARE FAC PARTE
1.Tipul de cultură predominant în organizaţia de apartenenţă
În organizaţia căreia îi aparţin tipul de cultură predominant este cultura orientată
spre reguli (a rolului), centrată pe birocraţie:
-performanţa individuală este apreciată doar în comparaţie cu fişa postului—orice
depăşire de competenţe sau încercare de inovaţie profesională este privită cu reticenţă
atât de conducere cât şi de grupul restrâns care a membrilor organizaţiei.
-este recompensată respectarea regulilor, este cultivată dependenţa de reguli. Se
exercită un control strict asupra membrilor organizaţiei şi sunt sancţionat dacă nu adoptă
un anumit comportament.
-Autoritatea şi responsabilitatea postului sunt clar definite, lupta pentru putere este
limitată—activitatea este controlată de o echipă de conducere restrânsă prin reguli şi
proceduri, modalitatea de comunicare este aceea a unui mediu închis, de obicei
impersonală. Există puţină disponibilitate pentru discuţii. Punctele de vedere diferite de ale
managerului şi grupului conducător nu sunt acceptate, abordările sunt predominant
negative.
-Procedurile clare conduc spre rezultate specifice, nevoia de intervenţii şi decizii
personale fiind minimă. Managerul acordă un interes insuficient nevoilor membrilor
organizaţiei şi nu le recunosc acestora decât obligaţia de a-şi îndeplini sarcinile de
serviciu.
8 Zlate, M—Psihologia socială a grupurilor şcolare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972
-Regulile ar trebui să limiteze abuzul de putere şi autoritate, dar toate regulile
funcţionează pe verticală decât de la manager spre membrii organizaţiei lucru care creşte
probabilitatea acestora.
Prezintă avantaje şi dezavantaje:
Avantaje Dezavantaje
-eficienţă pentru sarcinile de rutină -lipsa creativităţii
-stabilitate -monotonie
-siguranţă
Eficienţa acestui tip de organizaţii depinde de raţionalitatea alocării sarcinilor de
lucru şi responsabilităţilor. Organizaţia căreia îi aparţin nu oferă stabilitate, deoarece
alocarea sarcinilor şi a responsabilităţilor este arbitrară, fără să ţină cont de abilităţi şi
competenţe. Poate supravieţui oricât de mult într-un mediu stabil, dar învăţământul nu mai
este mediu stabil.
Principalele dezavantaje sunt rigiditatea, lipsa de creativitate (impusă): nu percep
schimbarea sau dacă o percep reacţionează lent, continuând să încerce să formeze
viitorul în propriul tipar. Este o organizaţie în criză, prezentând toate simptomele clare ale
acestei situaţii:
-orientare internă—canalizarea efortului predominant către bugete, analize
financiare, politici interne şi mai puţin către mediul extern al organizaţiei, către celelalte
grupuri interesate;
-orientare pe termen scurt—se depune mult efort pentru obiective pe termen scurt,
în timp ce obiectivele pe termen lung sunt ignorate;
-nivelul emoţional este ridicat—izbucnirile emoţionale sunt frecvente, membrii
grupului intră în panică şi se descarcă nervos în moduri imprevizibile.
2.Elementele strategiei de comunicare prin care ar putea schimba cultura unei
organizaţii
Viaţa oricărei organizaţii este "subordonată" unei culturi proprii, tributare istoriei
colective şi individuale a membrilor acelei organizaţii. A pătrunde în straturile intime ale
culturii organizaţionale înseamnă să sondezi mecanismele prin care imaginarul şi realul se
împletesc şi creează credinţe, mituri, ritualuri, valori, norme specifice acelei organizaţii.
Toate aceste dimensiunii ale vieţii cotidiene reprezintă repere indispensabile în construirea
identităţii unei organizaţii şi totodată un mijloc pentru a-i determina "starea de sănătate" în
contextul unui mediu social, economic, politic extrem de dinamic.
A schimba cultura unei organizaţii reprezintă un proces complex, a cărui durată
este dependentă de încărcătura istorică a organizaţiei şi de distanţa existentă între vechi şi
nou. Cultura unei organizaţii coagulează istorii orale ce potenţează printr-un sistem de
valori şi norme implicite flexibilitatea şi gradul de adaptare al unei organizaţii la o stare
nouă.
Schimbarea culturală reuşită include:
- înţelegerea culturii precedente: o nouă cultură nu se poate dezvolta fără ca atât
conducătorii, cât şi angajaţii să înţeleagă de unde pornesc;
- sprijinirea angajaţilor care au idei despre o cultură mai bună şi doresc să
acţioneze potrivit convingerilor lor;
- găsirea celei mai eficiente subculturi în organizaţie şi folosirea ei ca un exemplu
din care angajaţii să înveţe;
- găsirea metodei de a ajuta angajaţii să-şi îndeplinească sarcinile mai eficient; va
rezulta o cultură mai bună;
- perspectiva unei culturi noi serveşte ca un principiu de ghidare pentru schimbare;
el nu va face miracole;
- îmbunătăţirii semnificative la nivel cultural, în termeni de schimbări culturale care
durează 5 – 10 ani.
În organizaţia în care îmi desfăşor activitatea a fost obţinut consensul grupului de
egali în construirea şi sprijinul schimbării, schimbare este considerată o ocazie de
construire a competenţelor şi de dezvoltare profesională şi personală şi s-a edificat
încrederea în noul manager. Schimbarea propriu-zisă a culturii mai presupune oferirea
unui timp suficient pentru ca o nouă valoare sau un nou comportament să devină normale
şi recunoaşterea dreptului de a greşi, încurajarea oamenilor să iniţieze noi abordări,
modele de comportament şi sisteme adaptate împrejurărilor schimbate.
3.Comunicarea formală şi comunicarea informală
Comunicarea este formală atunci când mesajele sunt transmise prin canale
prestabilite şi în forma, de exemplu: a rapoartelor, notelor, circularelor, prezentărilor,
şedinţelor. În organizaţia şcolară în care îmi desfăşor activitatea comunicarea între
manager şi membrii grupului se realizează pe baza rapoartelor, deciziilor, notelor
explicative. Există un sistem formal de responsabilităţi şi delegări de sarcini care urmăresc
structura organizaţională ierarhică.
Diseminarea informaţiei este foarte lentă.
Liniile formale de comunicare urmează în general trei direcţii: de sus în jos, de jos
în sus şi pe orizontală.
Managerul organizaţiei foloseşte exclusiv un canal formal de comunicare de sus în
jos pentru transmiterea de dispoziţii şi directive, pentru explicarea regulamentelor,
procedurilor, practicilor, hotărârilor, scopurilor şi politicii organizaţiei, precum şi pentru
evaluarea rezultatelor membrilor organizaţiei.
Această folosire excesivă a canalelor formale de sus în jos a dus la desprinderea
managerului de realităţile organizaţiei, deoarece ea nu este completată de comunicarea
de jos în sus, care i-ar furniza un feedback, ar dezamorsa tensiunile emoţionale şi ar
asigura membrilor grupului sentimentul de valoare personală.
Deoarece organizaţia unde îmi desfăşor activitate este o organizaţie în criză, factorii
emoţionali, de factură psihologică, factori ce nu-şi găsesc mediul adecvat transmiterii
cunoştinţelor prin canalele formale de comunicare ale organizaţiei duc la o comunicare
neformală intensă.
Este o comunicare prin canale formate spontan şi în afara contextului de
subordonare impus de structura organizatorică. Instinctiv, oamenii comunică în mod
preferenţial cu cei care i-ar putea ajuta să-şi realizeze nevoile, dorinţele, scopurile, cu cei
care-i fac să se simtă în siguranţă, plăcut, cu cei cu care au o bază comună de limbaj şi de
preocupări şi tind să comunice de aşa manieră încât aceasta să le permită creşterea
statutului social, a puterii de a influenţa sau extinderea ariei de control. Astfel iau naştere,
spontan, canalele neformale de comunicare care transmit zvonuri (mesajul neformal se
referă la situaţii, evenimente, întâmplări) şi bârfă (mesajul se referă la persoane). Mesajele
neformale conţin şi informaţii legate de unele aspecte mai delicate (sentimente, atitudini,
percepţii etc.).
În organizaţie mea aceste canale neformale de comunicare există şi apar în mod
necontrolat, sunt în continuă modificare operează în toate direcţiile, sunt rapide, selective
şi au mare putere de influenţare. Ele sunt „pulsul” organizaţiei.
Canalele neformale din organizaţia mea au un rol mai activ, cu atât mai mult cu cât
ea trece printr-o stare de criză.
Inst. Mirela Paraschiv
Şcoala cu cls. I-VIII Nr.3 Slatina
Bibliografie:
Flament, C.—Reseaux de comunication et structures de groupe, Dunond, Paris, 1965
Golu, P.—Psihologie socială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974
Neacşu, I. (coord.) Mariş, T.Hărăbor, C—The relaţion educator – child – parent in the
educational action, Social Issues and rules, Bucureşti, 2000
Păun, E. –Sociopedagogie şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
Zlate, M—Psihologia socială a grupurilor şcolare, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972