„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, Lucian Blaga

Demonstraţie de apartenenţă la modernism. Artă poetică modernă

Modernismul reprezintă o manifestare radicală de impunere a principalelor elemente înnoitoare în literatura primelor decenii ale secolului al XX-lea, care a produs o serie de mari valori în poezia şi proza românească.

Principalii poeţi reprezentanţi ai modernismului nostru interbelic sunt Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga, autori ai unor arte poetice de excepţie. Între aceştia, ultimul se singularizează prin amprenta filozofică a creaţiilor sale, fiind singurul poet care a gândit un sistem filozofic propriu.

Viziunea poetică blagiană despre lume se circumscrie orizontului misterului, concept central atât în opera sa filosofică, cât şi în cea poetică. Din punct de vedere filosofic, pentru Lucian Blaga există două modalităţi de cunoaştere, de raportare la mister: cunoaşterea luciferică sau minus-cunoaşterea, care potenţează misterul, şi cunoaşterea paradisiacă sau plus-cunoaşterea, care descifrează misterul.

Cunoaşterea se articulează prin două tipuri de metafore: plasticizante şi revelatorii. Metaforele plasticizante apropie fapte, idei, care aparţin lumii reale fără să aducă un plus de semnificaţie, deci ţin de cunoaşterea luciferică. Metaforele revelatorii scot la iveală misterul din fapte, lucruri, idei, fiind legate de cunoaşterea paradisiacă.

Atitudinea poetului faţă de cunoaştere apare şi în poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” în care poetul se declară adeptul cunoaşterii luciferice (intuitive, din care face parte şi cunoaşterea poetică), misterul fiind sporit cu ajutorul imaginaţiei, al trăirii interioare iar taina protejată prin creaţie. Astfel, creaţia poetică este o răscumpărare a neputinţei omului de a cunoaşte absolutul.

În plus, viziunea autorului asupra poeziei şi poetului este expresionistă, deoarece se concentrează în jurul unor aspecte relevate în textul poetic: exacerbarea eului creator ca factor decisiv în raportul interrelaţional stabilit cu cosmosul, sentimentul absolutului, interiorizarea şi spiritualizarea peisajului, tensiunea lirică.

Această operă este o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul liric (propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia) şi viziunea asupra lumii. Prin mijloace artistice, sunt redate propriile idei despre poezie (teme, modalităţi de creaţie şi de expresie) şi despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea şi creaţia, problematica cunoaşterii). În acelaşitimp, este o artă poetică modernă, pentru că interesul autorului este deplasat de la tehnica poetică la relaţia poet-lume şi poet-creaţie.

Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului: cunoaşterea lumii în planul creaţiei poetice este posibilă numai prin iubire (comunicarea afectivă totală). Aceasta este o temă filosofică descriind printr-un limbaj poetic, metaforic, cele două tipuri de cunoaştere specifice sistemului filosofic blagian. Astfel, poetul diferenţiază „lumina mea" de „lumina altora", cunoaşterea luciferică de cea paradiziacă, lumina fiind o metaforă a cunoaşterii, aşa cum se desprinde şi din metafora care constituie titlul volumului: „Poemele luminii”.

Poezia este construită în jurul motivelor luminii şi misterului, care definesc tema cunoaşterii. Din aceste două motive derivă motivul întunericului, utilizat pentru descrierea misterului.

Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico-gramaticale prin care se evidenţiază eul liric): pronumele personal la persoana I singular, adjectivul posesiv la persoana I, verbele la prezent, persoana I singular, alternând spre diferenţiere cu persoana a IlI-a; topica afectivă (inversiuni şi dislocări sintactice), pauza afectivă/ cezura.

Titlul este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice. Pronumele personal „eu" este aşezat orgolios în fruntea primei poezii din primul volum, adică în fruntea operei. Plasarea sa iniţială poate corespunde influenţelor expresioniste (exacerbarea eului) din volumele de tinereţe. Dar mai ales exprimă atitudinea poetului-filozof de a proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire. Verbul la forma negativă „nu strivesc" exprimă refuzul cunoaşterii de tip raţional şi opţiunea pentru cunoaşterea luciferică/ poetică. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii", imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este adâncirea tainei care ţine de o voinţă de mister specific blagiană.

1

Titlul este reluat în incipitul poeziei, ca prim vers, iar sensul său, îmbogăţit prin seria de antiteze şi prin lanţul metaforic, se întregeşte cu versurile finale: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ [...]/ căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte". Poezia este un act de creaţie, iar iubirea o cale de cunoaştere a misterelor lumii prin trăirea nemijlocită a formelor concrete. Poezia înseamnă intuirea în particular a universalului. Universul este identificat cu metafora corola de minuni, care are o dublă semnificaţie. Mai întâi, instituie imaginea unui univers armonios, prin forma corolei, apoi instituie dimensiunea esenţială a acestui univers - miracolul. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creaţiei poetice, imaginate ca petalele unei corole uriaşe care adăposteşte misterul lumii: ,flori" - viaţa/ efemeritatea/ frumosul, „ochi" -cunoaşterea/ contemplaţia poetică a lumii, „buze" - iubirea/ rostirea poetică, „morminte" - tema morţii/ eternitatea. Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfăţişează. esenţială a poeziei: cuvântul originar, creator. Iar cuvântul poetic nu înseamnă, ci sugerează.

Compoziţional, poezia are trei secvenţe marcate, de obicei, prin scrierea cu iniţială majusculă a versurilor: prima exprimă concentrat, cu ajutorul verbelor la forma negativă atitudinea poetică faţă de tainele lumii - refuzul cunoaşterii logice, raţionale. Verbele se asociază metaforei „calea mea" (destinul poetic asumat).

Primele cinci versuri sunt o metaforă care descrie universul şi atitudinea eului liric faţă de el. Miracolul este un efect direct al cunoaşterii prin contemplare, de aceea eul liric apare în text autodefinit prin două atitudini – „nu strivesc”, „nu ucid”, simbol indirect al ocrotirii.

Cele două atitudini diferite, a poetului şi a celorlalţi, sunt legate de raţiune: „nu ucid/nu strivesc” cu mintea, fapt care aduce indică o nouă trăsătură a eului liric: el nu se raportează critic la univers. Universul este o sumă permanentă de taine care se revelează eului liric într-o enumerare metaforică: „flori, ochi, buze, morminte”. Opoziţia între cele două tipuri de cunoaştere se realizează prin antiteza „eu/ alţii”, „lumina mea/ lumina altora”, prin opoziţia între motivul luminii şi al întunericului, dar şi prin conjuncţia „dar”.

Funcţia enumeraţiei este aici descriptivă. Enumeraţia funcţionează prin substituirea totală a obiectualului cu spiritualul: lumea obiectuală devine lume spirituală. Cele patru elemente sunt grupate simbolic: „flori-morminte” ca limite temporale ale fiinţei, „ochi-buze” ca două modalităţi de cunoaştere conexe: contemplare/ verbalizare.

Blaga porneşte de la ideea că universul este alcătuit dintr-o sumă de taine. Atitudinea faţă de taină impune două metode opuse de cunoaştere: încercarea de a descifra taina (cunoaştere paradiziacă), respectiv acceptarea tainei şi potenţarea (creşterea) ei (cunoaştere luciferică).

A doua secvenţă, mai amplă, se construieşte pe baza unor relaţii de opoziţie: „eu” – „alţii”, „lumina mea" - „lumina altora". Dedublarea luminii este redată prin opoziţia dintre aceste două metafore metafora „lumina altora" (cunoaşterea de tip raţional, logic) şi „lumina mea" (cunoaşterea poetică, de tip intuitiv). Aceste sintagme poetice se asociază cu serii verbale simetric antitetice: „lumina altora" — sugrumă (vraja), adică striveşte, ucide (nu sporeşte, micşorează, nu îmbogăţeşte, nu iubeşte); „lumina mea" - sporesc (a lumii taină), măreşte, îmbogăţesc, iubesc (nu sugrum, nu strivesc, nu ucid).

Verbele la timpul prezent (prezentul etern şi prezentul gnomic), dispuse în serii antonimice, cu forme afirmative şi negative, plasează eul poetic într-o relaţie definită cu lumea, care stă sub semnul misterului: opţiunea pentru o formă de cunoaştere poetică.

Antiteza este marcată şi grafic, pentru că versul liber poate reda fluxul ideatic şi afectiv. În poziţie mediană sunt plasate cel mai scurt („dar eu") şi cel mai lung vers al poeziei („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină"). Conjuncţia adversativă „dar", reluarea pronumelui personal „eu", verbul la persoana I singular, formă afirmativă, „sporesc (a lumii taină)", afirmă opţiunea poetică pentru un mod de cunoaştere - „cu lumina mea" - şi atitudinea faţă de misterele lumii.

Ampla construcţie aşezată între linii de pauză funcţionează ca o explicaţie a ideii exprimate concentrat în versul median. Cunoaşterea luciferică este definită printr-o metaforă, „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”, respectiv printr-o comparaţie dezvoltată, „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii/ aşa îmbogăţesc şi eu-întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt mister.” Funcţia cunoaşterii luciferice este potenţarea misterului.

2

Elementele supuse comparaţiei, „luna-eu”, au în comun lumina: pentru astrul cosmic lumina este atributul definitoriu, pentru eu lumina este atribut derivat din actul cunoaşterii. In acest context, măreşte şi îmbogăţesc vor avea acelaşi obiect: taina, misterul. Pentru cunoaşterea paradiziacă, universul este metafora tainei ascunse şi indeterminate – „vraja nepătrunsului ascuns” -, pentru cunoaşterea luciferică, universul este metafora tainei infinite – „întunecata zare”. Atitudinea sporitoare se manifestă şi ea ca metaforă a tainei infinite: „largi fiori de sfânt mister.”

Comparaţia între cunoaşterea poetică şi lumina lunii conferă plasticitate, dar şi asumarea experienţei poetice. Ochii poetului devin oglindă a misterului, iar poezia sa îl sporeşte.

Finalul poeziei constituie o a treia secvenţă, cu rol concluziv, deşi exprimată prin raportul de cauzalitate („căci”). Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie şi are ca scop potenţarea misterului: taina se naşte din taină. Noul mister este sporit de conştiinţa care îl creează. Suportul generării misterului este iubirea: „căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Versurile finale explică şi clarifică viziunea eului poetic asupra lumii, bazată pe iubire.

Sursele expresivităţii şi ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. La nivel morfosintactic, plasarea pronumelui personal „eu” în poziţie iniţială şi repetarea de şase ori în poezie, susţine caracterul confesiv şi autodefinirea relaţiei eu-lume. Conjuncţia „şi”, prezentă în zece poziţii — conferă cursivitate discursului liric şi accentuează ideile cu valoare gnomică. Topica afectivă (inversiuni şi dislocări sintactice) evidenţiază opţiunea poetică pentru o formă de cunoaştere: iubirea, creaţia.

La nivelul lexico-semantic se observă terminologia abstractă, lexicul împrumutat din sfera cosmicului şi a naturii, care susţin tema cunoaşterii. Câmpul semantic al misterului este realizat prin termeni/ structuri lexicale cu valoare de metafore revelatori: „tainele, nepătrunsul ascuns, a lumii taină, întunecata zare”, „sfânt mister”, „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai mari”. Opoziţia lumină-întuneric relevă simbolic relaţia: cunoaştere poetică (prin iubire şi creaţie) - cunoaştere logică.

In poezia lui Lucian Blaga, limbajul artistic şi imaginile artistice sunt puse în relaţie cu un plan filozofic secundar. Organizarea ideilor poetice se face în jurul unei comparaţii ample a elementului abstract, de ordin spiritual (cunoaşterea), cu un aspect al lumii materiale, un termen concret, de o puternică semnificaţie (lumina).

O altă particularitate stilistică este cultivară cu predilecţie a metaforei revelatorii, care caută să reveleze un mister esenţial pentru însuşi conţinutul faptului, dar şi a metaforei plasticizante, care dă concreteţe faptului, fiind însă considerată mai puţin valoroasă.

Din punct de vedere prozodic, textul este alcătuit din 20 de versuri libere, în metru diferit şi cu măsură inegală, expuse tipografic în versuri lungi şi versuri scurte. Forma aleasă este o sugestie clară a eliberării de canonul formei, eliberare care în plan semantic se materializează în afirmarea iubirii misterului ca formă sporitoare de a fi. Opţiunea poetului pentru versul liber şi lipsa elementelor de prozodie clasică permit exprimarea fluxului ideilor şi a intensităţii sentimentelor. Aceasta este o formă a modernismului poetic, dar şi o modalitate directă de transmitere a mesajului gnomic al poeziei.

Concepţia despre poezie a lui Lucian Blaga se circumscrie problematicii cunoaşterii. La rândul ei, cunoaşterea este înţeleasă în două dimensiuni, prin raportare la mister: descifrare şi încifrare. Rolul poetului este acela de a spori misterul lumii. Creaţia este un mijlocitor între eu (conştiinţa individuală) şi lume. Sentimentul poetic este acela de contopirea misterele universale, cu esenţa lumii. Actul poetic converteşte (transfigurează) misterul, nu îl reduce. Sintagma „calea mea” subliniază valoarea de artă poetică a poeziei, destinul poetic asumat printr-o viziune proprie asupra lumii.

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o artă poetică modernă pentru că interesul autorului este deplasat de la principiile tehnicii poetice (restrânse la enumerarea metaforelor care sugerează temele creaţiei sale şi la exemplificarea unor elemente de expresivitate specifice: metafora revelatorie, comparaţia amplă, versul liber) la relaţia poet-lume şi poet-creaţie.

3

Eu nu strivesc corola de minuni a lumiişi nu ucidcu mintea tainele, ce le-ntâlnescîn calea meaîn flori, în ochi, pe buze ori morminte.Lumina altorasugrumă vraja nepătrunsului ascunsîn adâncimi de întuneric,dar eu,eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -şi-ntocmai cum cu razele ei albe lunanu micşorează, ci tremurătoaremăreşte şi mai tare taina nopţii,aşa înbogăţesc şi eu întunecata zarecu largi fiori de sfânt misterşi tot ce-i neînţelesse schimbă-n neînţelesuri şi mai marisub ochii mei-căci eu iubescşi flori şi ochi şi buze şi morminte.