V. V. Chiosea, L.I. Fetescu

ATESTARE FINALĂ DE STAT

LIMBA MOLDOVENEASCĂ

Culegere de texte pentru expunericlasa a 11-a

2011

В.В. Кьося, Л.І. Фєтєску

ДЕРЖАВНА ПІДСУМКОВА АТЕСТАЦІЯ

МОЛДОВСЬКА МОВА

Збірник текстів для переказів

11 клас

2

2011

PREFAŢĂ

Culegerea de texte pentru expuneri, care se va folosi la atestarea finală de stat la limba moldovenească în clasa a 11-a a instituţiilor de învăţămînt general din Ucraina.

Alcătuitorii propun texte pentru expunerea detaliată care au menirea de a verifica deprinderile de comunicare scrisă precum şi corectitudinea lexicală, gramaticală, ortografică şi punctuaţională.

Fragmentele din opere artistice, publicistice şi ştiinţifice diverse ca tip (naraţiuni, descrieri, raţionamente) sînt recomandate pentru expunerea lor detaliată, textele corespund programei în vigoare.

Expunerea este o parte constituitivă a învăţămîntului dezvoltativ, orientat spre formarea personalităţii elevului. Relatarea conţinutului unui text, oral sau scris, folosind procedeele de expresivitate artistică învăţate, constituie unul din factorii vitali, necesari în dezvoltarea competenţei comunicative şi a performanţei lingvistice a elevului.

Textele pentru expuneri incluse în culegere permit stabilirea nivelului cunoştinţelor (elevilor) şi capacităţilor la limba moldovenească sub toate aspectele activităţii comunicative, admit realizarea obiectivului instruirii lingvistice în şcoală: formarea şi evaluarea competenţelor lingvistice şi comunicative ale şcolarilor.

Orice comunicare scrisă se apreciază cu o singură notă în corespunderea lor proporţională.

Evaluînd lucrările scrise, se iau în considerare următoarele:a) greşelile ortografice şi de punctuaţie;b) greşelile lexicale, gramaticale, stilistice.Nota totală pentru dotarea lingvistică se socoate astfel: numărul de puncte,

obţinut prin sumarea punctelor acumulate pentru greşelile ortografice şi de punctuaţie (punctul a), lexicale, gramaticale, stilistice (punctul b) comise, se împarte la „2”.

Nota generală pentru lucrarea scrisă se obţine astfel: suma punctelor pentru dotarea lingvistică, şi cele căpătate pentru conţinutul expuneri, compunerii, se împarte la „2”.

Dacă nota obţinută nu este un număr întreg, atunci ea se măreşte, în beneficiul elevului.

3

CRITERII DE APRECIERE A CUNOŞTINŢELOR ORALE/SCRISE A COMUNICĂRII MONOLOGATE

Nivelul Nota Criterii de apreciere a cunoştinţelor

elevilor

Numărul greşelilor comise

Ortografice şi

punctuaţio-nale

Lexicale, gramaticaleşi stilistice

I. Primar 1 Textul alcătuit de elev (elevă) este alcătuit din propoziţii nelegate între ele, lucrarea necesită oformare lexicală şi gramaticală.

15-16 şi mai multe

9-10

2 Elevul (eleva) alcătuieşte fragmente separate de exprimare, ideile sînt redate la nivel elementar, necesită perfecţionare şi diversitate în oformarea lexicală şi gramaticală.

13-14

3Elevul (eleva) trebuie să acorde mai multă atenţie formării deprinderilor succesive şi clare ale gîndurilor, să respecte unitatea dintre conţinut şi stilistică, necesită perfecţionare şi diversitatea exprimării lexicale şi gramaticale.

11-12

II Mediu4

Exprimarea elevului (elevei) alcătuieşte mai mult de jumătate din volumul cerut de criterii şi se caracterizează prin consecutivitatea expunerii; dezvăluirea temei trebuie să fie argumentată şi succesivă; cere să ţină cont de corelaţia dintre informaţia principală şi cea secundară; vocabularul trebuie îmbogăţit, e necesar să se folosească mai des lexicul autorului.

9-10

7-85

După volum lucrarea elevului (elevei) se apropie de norma necesară, în întregime, tema în cea mai mare măsură este dezvăluită, însă ea necesită o expunere mai profundă; trebuie accentuat gîndul principal, de accentuat unitatea stilului, comunicarea variată.

7-8

4

6După volum lucrarea elevului (elevei) se apropie de normă, tema este dezvăluită, expunerea este coerentă, dar elevul trebuie să lucreze intensiv asupra capacităţilor de exprimare a opiniilor argumentîndu-le, să-şi îmbogăţească vocabularul ‚cu construcţii sintactice.

5-6

III Satisfăcător

7 Elevul (eleva) redă textul independent, în întregime şi consecutiv, cu elemente de exprimare independentă a textului (la expuneri se ia în considerare tipul ei), întrebinţează reuşit mijloace lexicale (în expuneri întrebuiţează lexicul autorului cu colorit artistic), însă elevul trebuie să-şi perfecţioneze capacităţile de exprimare clară a temei, să argumenteze gîndul principal.

4

5-6

8Elevul (eleva) redă independent (la expuneri – luînd în considerare tipul ei) interpretarea exprimării, dezvăluie tema argumentat, alege argumente convingătoare în folosul lor, dar trebuie să lucreze asupra varietăţii vocabularuli, oformării lucrării din punct de vedere gramatical şi stilistic.

3

9Elevul independent alcătuieşte texte succesive, logice, complete (la expuneri – luînd în considerare tipul ei) în genere dezvăluie tema, exprimă ideea principală (la expuneri exprimă – poziţia autorului), corect alege mijloacele lexicale (în expuneri î’foloseşte lexicul autorului cu colorit artistic) , în afară de aceasta trebuie să lucreze asupra capacităţilor expresive de motivare a poziţiei personale.

1+1 (nu grave)

IV Superior 10 Elevul independent alcătuieşte texte succesive, complete (la expuneri – luînd în considerare tipul ei), avînd în vedere însărcinările comunicative, îşi exprimă părerea personală, argumentează diferite păreri faţă de problemă (la expuneri compară poziţa personală cu cea a autorului), lucrarea se evidenţiază printr-un vocabular bogat, consicutivitate gramaticală, păstrează unitatea stilistică şi expresivitatea textului.

1 3

5

11 Elevul independent alcătuieşte text coerent, complet (la expuneri – luînd în considerare tipul ei), avînd în vedere însărcinările comunicative, îşi exprimă părerea personală, argumentează în mod diferit poziţia personală comparînd-o cu alte păreri (la expuneri ea în considerare poziţa autorului), este capabil să facă legătură dintre obiectul despre care este vorba şi experienţa de viaţă personală, aduce dovezi pentru a argumenta o poziţie sau alta cu scopul de a rezolva anumite probleme din viaţă; lucrarea se evidenţiază printr-un vocabular bogat, folosirea corectă a cuvintelor, consicutivitate gramaticală, păstrează unitatea stilistică şi expresivitatea textului.

1 (nu gravă) 2

12Elevul expune independent şi în întregime textul în dependenţă de situaţia comunicativă, analizează diferite păreri faţă de unul şi acelaşi obiect; aduce dovezi pentru a argumenta o poziţie sau alta cu scopul de a rezolva anumite probleme din viaţă; foloseşte informaţia dobîndită din diferite izvoare pentru a rezolva anumite situaţi care apar, lucrarea se evidenţiază printr-un vocabular bogat, folosirea corectă a cuvintelor, consicutivitate gramaticală, păstrează unitatea stilistică şi expresivitatea textului.

1

6

1. Personalităţi de vază în literatura veche moldovenească. Contribuţia luiPetru Movilă la consolidarea relaţiilor culturale moldo-ucrainene

Literatura moldovenească are la bază literatura comună bizantino-slavă, moştenind tradiţiile şi particularităţile ei fundamentale, păstrînd intact acelaşi caracter de clasă, acelaşi spirit religios predominant. Din acest motiv în literatura sec. XVII fenomenele arhaice se îmbină cu fenomenele noi.

Susţinînd atît lupta întregului popor împotriva asupritorilor musulmani, cît şi acţiunile întreprinse de autorităţi pentru a slăvi tentativele de penetraţie în ţară a catalocismului şi a calvinismului.

O contribuţie imensă la stabilirea şi întărirea relaţilor moldo-ucrainene a fost adusă de eminentul cărturar Petru Movilă (1591-1647).

Al patrulea fecior a lui Simion Movilă, principe al Moldovei (1606-1607), Petru Movilă şi-a petrecut adolescenţa şi tinereţea în Polonia, unde a făcut serioase studii în limbile slavonă, greacă, latină. Călugărindu-se, devine în 1627 egumen al celebrei mănăstiri Lavra Pecerska.

Afară de tipografia organizată de dînsul încă de pe cînd era arhimandrit, din iniţiativa şi prin stăruinţele sale a luat fiinţă un colegiu, care s-a transformat în vestita Academie Kievo-Movileană.

Petru Movilă a fost şi un prestigios condeier, semnînd şi unele omilii (predici) şi predoslovii la cărţile tipărite sub îngrijirea lui. Cea mai vestită din scrierile sale este „Mănăstirea ortodoxă”.

Considerat nu numai exponent al culturii şi literaturii ucrainene de la mijlocul sec. XVII, ci al întregii spiritualităţi ortodoxe a răsăritului Europei, mitropolitul Kievului Petru Movilă n-a uitat şi de baştina sa. Pe lîngă considerabilul ajutor acordat la înfiinţarea tiparniţei şi a Academiei slavo-greco-latine, în activitatea lui avem şi două compuneri originale, adresate conaţionalilor săi. Prima este o amplă prefaţă în limba slavonă dedicată fratelui său Moise Movilă cu prilejul înscăunării acestuia pe tronul Moldovei, în care îl sfătuie: „pentru libertatea patriei şi a supuşilor tăi să te lupţi bărbăteşte”. A doua compunere „moldovenească” e o oraţiune solemnă pe tema vieţii conjugale, rostită în limba maternă şi în poloneză la oficierea nunţii fiicii lui Vasile Lupu.

(340 cuvinte) (Din presă )

2. Obligaţiile cetăţenilor faţă de limba maternă

Limba este dovada existenţei poporului. Ocrotind limba maternă, îţi ocroteşti poporul, demnitatea lui, dreptul lui la existenţă şi viitor. Nu renunţa la această luptă!

Apărarea limbii materne este cel mai necesar mod de autoafirmare naţională. Dacă ai posibilitate să fii un luptător pentru ocrotirea poporului tău, apoi fii.

Să posezi limba maternă nu e un merit, ci obligaţia unui patriot.Vorbeşte limba maternă – limba ta şi a poporului tău – pretutindeni unde e înţeleasă şi cu

toţi ce o înţeleg. Nu refuza derptul la limbă în favoarea unui profit, unor privilegii, unor laude viclene.

Atitudinea faţă de limba maternă trebuie să fie aceeaşi ca şi faţă de propria mamă: ea e iubită nu pentru farmec sau unele beneficii, dar pentru că e mamă.

Familia este celula primă a naţiunii. Ca ea să nu dispară din organismul naţional, e necesară alimentarea, încurajarea şi înviorarea cultului limbii materne.

Altoieşte în sufletul copiilor dragostea faţă de limba maternă, căci e comoara cea mai de preţ.

Niciodată nu înceta să studiezi limba maternă. „Toate limbile europene principale pot fi însuşite în 6 ani, limba maternă trebuie învăţată toată viaţa”. (Voltaire.)

În casa ta trebuie să existe, întotdeauna, cărţi moldoveneşti, reviste, ziare.

7

Nu fii indiferent faţă de cele mai mici manifestări de limitare sau dispreţuire a limbii moldoveneşti. Priveşte limbile străine aşa cum ai dori ca alţii să privescă limba ta maternă.

Ocroteşte-ţi numele şi numele apropiaţilor tăi de modificarea, deformarea lor servilă după exemplele limbilor străine.

Reţineţi! Cei mai buni pedagogi de limbă, pentru copii, sînt mama şi tata.Actualmente sînt foarte răspîndite căsătoriile mixte. E natural ca în astfel de familii să

apară problema alegerii limbii de comunicare. Ar fi minunat dacă în familiile eterogene ar răsuna ambele limbi, numai nu într-o formă „amestecată”: fiecare limbă – în varianta sa literară.

Învaţă alte limbi! „Cine nu ştie limbi străine, acela nu cunoaşte nimic despre limba sa”. (Goette.)

Genraţiei noastre îi revine o sarcină dificilă şi responsabilă – renaşterea limbii moldoveneşti, a naţiunii. Nimeni nu va face acest lucru în locul nostru. Aceasta e datoria noastră istorică, este confirmarea existenţei noastre în această lume. Nu aruncaţi acest greu pe umerii urmaşilor voştri, căci poate fi tîrziu.

(345 cuvinte) (Din presă)

3. Poiana Ciutei

Peste pădurea întunecată se întinde cerul curat ca un cort uriaş din mătase albăstrie şi lucitoare. Doar dincolo de pădure, pe culmea unui deal, se zăreşte un petec de nour cenuşiu ca o uşă pe care cineva a uitat-o deschisă. Drumul coboară grăbit spre pădure. Vrea şi el să ajungă mai repede la răcoare. Sub picioare se simte colbul moale, ce sare speriat în lături. Mihail îşi saltă rucsacul pe spate, şterge cu palma fruntea asudată.

Furat de gînduri, Mihail se pomeneşte, pe neaşteptate, în mijlocul pădurii. Copacii îl înconjoară din toate părţile, înalţi, frunzoşi. Ca nişte ostaşi de gardă. A dispărut cortul cerului, a rămas în cîmp soarele, peste iarba mătăsoasă se mişcă umbre grele, ţintuite doar ici-colo de cîte un strop de lumină.

Mihail se simte dintr-o dată mic şi neputincios în lumea asta plină de foşnete şi de veselia zgomotoasă a păsărilor ce se zburătăcesc de pe un ram pe altul fără astîmpăr. Simte că-l apasă ceva, nici el nu ştie ce, şi fără să vrea îşi trage capul între umeri şi păşeşte mai departe pe cărăruia îngustă.

Poiana Ciutei... Mihail abia dovedi să se aranjeze în cortul alb, mare, abia făcu o raită prin tabără, că se trezi şi el cu gîndul la poiana aceasta. Pe cine nu întîlnea, auzea vorbindu-se mereu de dînsa. Ai fost? Ai auzit?.. Căprioarele îşi dau întîlnire numai acolo... Ieri cutare a pornit să caute poiana, dar s-a rătăcit... Sînt multe cărări care duc spre Poiana Ciutei. La un moment dat însă dispar toate şi rămîne numai una, ascunsă de ochii lumii... O poate găsi doar acel ce ţine din tot sufletul s-o vadă, care nu se întoarce de la jumătate de cale...

Un loc dorit şi rîvnit de toţi, dar la care ajung prea puţini...Curiozitatea lui Mihail crescu. Poate i-o fi sortit lui s-o găsească.Apucă pe o cărăruie îngustă, ce urcă pe povîrniş. Nu era nici un indicator spre Poiana

Ciutei, dar urmele proaspete demonstrau că băieţii trecuseră de acum pe aici. Peste puţin timp însă cărăruia se desfăcu în două şi Mihail stătu la cumpănă, neştiind pe care să apuce.

...Mihail ieşi într-un luminiş. Cărăruia se oprea aici. De jur-împrejurul poieniţei copacii înalţi şi tufişurile dese formau un zid, dincolo de care, în umbra adîncă, nu se vedea nimeni, nu se simţea nici o mişcare.

(370 cuvinte) ......(După G. Gheorghiu)

4. Nostalgie

Înnopta. Vîntul nu slăbise. Stăteam în pat, cu mîinile sub cap, moleşit şi gata să adorm.

8

Pornit încă în ajun, vîntul se lăsa peste copaci, speriindu-i, se lăsa peste case, încreţea apele, ridica gulerele hainelor de toamnă, fluiera şi dansa într-un mod ciudat pe străzile oraşului. Risipea oamenii, îi răzleţea. Îi ascundea, le subţia sîngele, tăia rădăcina ierbii, o usca, scutura sălciile ca pe nişte cercei, desfăcea păstăile salcîmilor, trimiţîndu-le sămînţa cît mai departe. Ca să răsară într-o primăvară pe unde nici nu te aşteptai un pui de copac, străin şi timid, cuminte ca o brazdă, încît să cucerească mila omului. Şi omul se îndură, îl ocoleşte, începe pe alături o cărăruşă, iar primăvara următoare inima lui parcă ar creşte odată cu puiul de copac. Nici să-l recunoască! Se vede de la distanţă, are frunză şi acum se înţelege clar că e un pui de salcîm. Iar peste cîţiva ani salcîmul va fi mare de tot, va înflori în mai, frumos, ciorchinele grele, ca nişte clopoţei, culoare dăruită de soare; şi mîna omului, vrei nu vrei, se va întinde să ajungă o floare. Şi puiul de copac n-o să mai însemne pentru dînsul ceea ce a însemnat pînă atunci; va deveni, pur şi simplu, un copac ca toţi ceilalţi, căci omul nu va uita ghimpele, cum să-l uite?

Mai întîi m-am asemănat cu o piatră. Acum mă aseamăn cu-n copac. Eram şi eu o sămînţă de om, ajunsă departe de pămîntul unde am crescut, o sămînţă scuturată de vînt, din care aş fi putut să răsar plop sau stejar, mai degrabă srejar, ca şi strămoşii mei, fără ghimpi şi fără floare amăgitoare. Dar iată că ajunsesem tocmai salcîm, de parcă mi-ar fi schimbat cineva sămînţa, de parcă mi-ar fi schimbat cineva solul. Eram plin de ghimpi, îi purtam pestotlocul, alungam oamenii de lîngă mine, îmi făceam drum şi mergeam înainte.

Treceam printr-um moment de slăbiciune. Devenisem nostalgic. Mai nostalgic decît se cuvine.

... Ecoul vîntului nu mai răzbătea în apartament. Începeam iarăşi să uit de toate. De piatră. De salcîm. Trăiam ca o frunză dusă de apă. Evident deveneam sentimental. Trebuia să întreprind ceva. Să mă debarasez, odată şi pentru totdeauna, de nostalgia care-mi stăpînea mişcarea sîngelui.

(350 cuvinte) (După H. Moraru.)

5. Cultivarea limbii

A fost odată un băiat căruia îi plăcea geografia şi credea că ştie să vorbească frumos. Odată profesorul de geografie îl chemă la tablă şi îi propuse să povestească tot ce ştie

despre Africa. Băiatul începu cu vioiciune: “Africa, vasăzică, este un continenet grozav de mare al Pămîntului. Acolo, vasăzică, cresc nişte păduri grozav de dese, în care trăiesc elefanţi grozav de mari, hipopotami cu pielea grozav de groasă şi lei grozav de periculoşi.

Profesorul îl ascultă pînă la capăt, apoi îi spuse binevoitor: “Cunoşti foarte bine obiectul. Se vede clar că-ţi place geografia. Dar nu acorzi destulă atenţie felului tău de a vorbi. La fiecare două-trei cuvinte îl repeţi pe “vasăzică”. Şi încă ceva: ţi se pare, probabil, că dacă spui “elefanţi grozav de mari”, „hipopotami cu pielea grozav de groasă”, cel ce te ascultă înţelege mai bine cum arată ei. Te înşeli. Pe lîngă faptul că acest „grozav de ” e sîcîitor, el mai trădează şi sărăcia limbii tale. Cînd vorbeşti, caută să variezi cuvintele, mai ales adjectivele şi adverbele. Răspunsul ar fi fost cu mult mai bun, dacă îl îmbrăcai într-o limbă mai îngrijită”.

Are să vă mire poate dar această observaţie, rostită pe un ton liniştit, şi-a făcut efectul. Băiatul a părăsit deprinderea să-l tot repete pe acel „grozav de”, dar de „vasăzică” i-a fost mai greu să se despartă. Şi totuşi el nu s-a lăsat pînă n-a scăpat nu numai de „vasăzică”, ci şi de alte cuvinte de prisos. Devenind matur a ajuns savant şi scriitor. Deseori este lăudat pentru calităţile sale de orator, şi atunci îşi aminteşte de profesorul său de geografie, care i-a explicat pentru prima dată ce înseamnă „cultivarea limbii”.

E greu să înşiri în cîteva cuvinte tot ce trebuie să facă cineva, ca să se spună despre el: „Iată un om care vorbeşte frumos, limpede, curgător, fără greşeli. Se simte că-şi cultivă limba”. Noţiunea „cultivarea limbii” cuprinde foarte multe lucruri. Se înţelege de la sine că în primul rînd trebuie să luptăm cu cuvintele-parazite din limbajul nostru, cu tot felul de „vasăzică”,, „nu-i aşa?”, „cum s-ar zice”,”adică”, „oricum” ş.a. Folosite fără măsură, la orice pas, astfel de expresii

9

urîţesc limba. De asemenea, trebuie să ne ocrotim graiul de felurite cuvinte şi expresii vulgare, grosolane

Citiţi cît mai multe cărţi şi cu mare atenţie. Căutaţi să aveţi întotdeauna la îndemînă dicţionare explicative, pentru ca, auzind un cuvînt nou, să puteţi afla dacă e cuvînt literar, care îi e sensul şi cum se utilizează.

(362 cuvinte) (După „Vreau să ştiu”)

6. Apa înseamnă viaţă

Orice drum, de unde n-ar porni şi unde n-ar duce el, întotdeauna se lasă ademenit de susurul unui izvor, de răcoarea unei ape. Oamenii, ghicind unde ar fi apa mai bună, au săpat

ici-colea, pe marginea unui drum, ba un izvor, ba o fîntînă. Şi, odată scoase la lumină, mîna care le-a găsit are grijă să le primească, să le cureţe la timp. Deoarece, pentru un bun gospodar, ori fîntîna de la poartă, ori cea de la răscrucea drumurilor e totuna. Pentru că apa, ca şi lumina soarelui, e necesară peste tot.

Iată: sub coasta unui deal susură un izvoraş! Dă crengile la o parte, apleacă-te să-ţi potoleşti setea! Nu-ţi fie teamă, apă mai curată nu-i! De-aici beau căprioarele, albinele, furnicile şi tot neamul de păsărele.

Bună apă!Şi, fără să vrei, te pomeneşti că-ţi pui întrebarea: încotro ţine calea şuviţa aceasta argintie şi

jucăuşă? Pe unde ajunge? Pe cine mai răcoreşte în drumul ei?Şuviţă cu şuviţă, pîrăiaş cu pîrăiaş se îndeamnă la vale, şuşotindu-se între ele. Şi iată-le, în

sfîrşit, unite, din diferite izvoare, într-o apă întinsă.Pe alături trec în viteză maşini, de pe costişe coboară turiştii, pe mal se înghesuie, una

lîngă alta, casele de odihnă. Şi rar cine-şi bate capul cum o duc la fundul apei peştiii. Ba se mai găsesc unii care intră cu maşinile în apă şi le spală stăruitor, curăţind de pe ele murdării şi fel de fel de unsoare.

Ce se întîmplă atunci cu apa care porneşte de la izvoarele curate ca lacrima? Ce se întîmplă cu peştii ce respiră cu unsoare?

Dar cînd se abate nevoia peste capul peştilor, ei n-au nici o scăpare. Nu pot fugi dintr-un rîu în altul.

Orice drum, de unde n-ar porni şi unde n-ar duce el, întotdeauna se lasă ademenit de susurul unui izvor, de răcoarea unei ape.

Gîndeşte-te că, încotro n-ar duce şuviţa aceasta argintie, jucăuşă, peste tot trebuie să ajungă curată. De aceea trebuie să avem grijă de ea, s-o păstrăm, pentru că apa, ca şi lumina soarelui şi aerul, înseamnă însăşi viaţa pe pămînt.

(340 cuvinte) ( Şt.Melnic)

7. Mantaua bunicului

Aduceam cu mine o rază de soare, cînd intram în scunda cămeruţă a bunicului. Şi întotdeauna vedeam mantaua cea veche şi decolorată cu două găuri în mîneca stîngă. Era atîrnată, de obicei, într-un cui de lemn, bătut în peretele din fund. Deseori prindeam privirea bunelului asupra ei. Şi, de la an la an, de la întîlnire la întîlnire, umerii lui se aplecau tot mai jos şi mai jos. Mă gîndeam uneori, poate-i vinovată de aceasta mantaua ceea. Şi aş fi vrut parcă s-o ascund undeva, s-o arunc ori să i-o dau rufarului care trecea ades cu trăsura-i prin sat.

Într-o zi i-am zis bunelului: – Poate aruncăm undeva mantaua aceasta…Ochii lui, liniştiţi altă dată, mă priveau acum miraţi nu ştiu cum, speriaţi. S-a aşezat tăcut

pe un scăunaş. Şi-a prins mîneca goală în brîul roş, împletit de bunica. Am înţeles că s-a pregătit de o discuţie lungă, lucru neobişnuit, căci era zgîrcit la vorbă.

10

– Dacă ai şti cît îmi este ea de scumpă! Am trecut împreună tot războiul. Mi-a fost sprijin la greu. Cînd am primit ştirea că Petru şi Ion au căzut pe front, îmi afundam faţa în mantaua aceasta, să nu mă vadă nimeni cum plîng. Cîte am împărţit cu ea! M-a adăpostit şi încălzit ani de-a rîndul. Şi nu ne-am despărţit nici după ce glontele duşman mi-a străpuns mîna. Amîndoi

ne-am întors la vatră…Mi l-am închipuit nu o dată pe bunel aşa cum arată pe fotografia din casa mare – tînăr şi

frumos – acolo, pe front, unde la tot pasul explodau obuzele. Da, a fost atît de greu! Şi cred că nu degeaba i-a fost atît de scumpă bunelului mantaua lui.

…De cînd bunicul nu mai este, unica amintire de la el mi-a rămas mantaua din cui. Stă ca şi mai înainte şi mereu îmi aminteşte de trecut. În zilele de sărbătoare, cînd mă duc la ţară, o curăţ frumuşel şi o scot la soare. Iar în faţa ochilor îmi apare dragul meu bunel şi cei doi feciori ai lui, pe care nu i-am văzut niciodată.

Involuntar, mă prind cu gîndul la copilăria lui. A dorit-o şi el cum şi-au dorit-o atîţia copii de vîrsta lui pe atunci – veselă, fericită, fără griji. Şi n-a fost vinovat nici el, nici părinţii lui că n-a fost aşa. Au fost ani grei de viaţă.

(362 cuvinte) (N. Munteanu)

8. Întoarcerea

S-au întors flăcăii acasă. Din destin în destin au trecut. Au trecut aşa, cum au fost. Şi aşa cum au ajuns – s-au întors cu trupul ce le-a rămas. Cu mintea brăzdată de război îi avem acum la vatră. Lîngă noi. Şi parcă ne temem să-i cuprindem, în miraj să nu se facă. Fantome să nu devină ce în miez de noapte ar veni să plîngă în prag. Or la somnul nostru prin geam să privesacă. Şi să geamă, că în casă nu mai pot să intre. În casa din care i-au chemat la front. De la numele pămîntului din sat şi de la oraş în lupta crîncenă i-au ridicat. I-au ridicat de la numele mamei care atunci i-a învelit în lacrimă şi-n rugă i-a ascuns. Şi-n nădejde i-a păstrat. Ca să aibă în ce mai crede. Le-a ordonat să ia arma în mînă şi să mai lase copilele de la piept. Să lase dreptul la o parte. Să lase cerul limpede în ochi de mireasă, mai limpede să se facă.

Încărcaţi cu vis şi cu gloanţe, mînaţi de vrere semnată, au ieşit prin poartă. Şi s-au dus flăcăii noştri la sfînta datorie. S-au dus cu meserie de soldat. Sau viaţa să apere, sau viaţă pe viaţă să schimbe. S-au dus într-un lut, de unde doar vremea se întoarce.

S-au întors flăcăii noştri la vatra părintească. S-au întors doar acei care au avut măcar oleacă de noroc. S-au întors acei care au mai rămas. S-au întors mai bătrîni decît vîrsta şi mai mari decît anii, mai gîrboviţi decît părinţii.

S-au întors băieţii la vatră. Şi în noi parcă ceva s-a rupt. Parcă ceva s-a mutat cu locul. Pe cei stinşi i-au primit ca pe o ploaie. I-au uscat la soare şi cu ger i-au chinuit pînă au devenit umbră. Apoi – amintire. Apoi – ecou în care cutremure zac.

S-au întors. Aud cum tăcerea în ei sîngeră. Iar ei, grămăjoară, scriu scrisori şi există.

(330 cuvinte) (N. Pîslaru)

9. Purpurul inimii tale

Luna Mai poate fi numită, pe drept cuvînt, o lună a sărbătorii. A marii sărbători, nespus de scumpă sufletelor noastre. A acelor zile de lumină pură ce ne răscoleşte memoria. Căci sărbătoarea, cum ar fi ea, e departe de a fi numai o zi de odihnă, ci e, mai întîi de toate, un moment de cinstire a unui mare eveniment din viaţa lumii, o întoarcere cu faţa spre filele de glorie din istorie.

Această lună senină a primăverii, împodobită ca o mireasă în florile livezilor şi grădinilor ce promit, cu miresmele lor îmbătătoare şi culorile lor aprinse, belşug de rodii, poartă în calendarul său purpur înflăcărat. Purpurul sîngelui revărsat peste ani de luptă şi de dăruire în numele marelui nostru Mîine.

11

Purpurul inimii tale se bate în unison cu inimile generaţiilor înaintaşe şi ale contemporanilor tăi, iubitori de adevăr şi libertate, de pe întreaga planetă.

În plină dimineaţă de Nouă Mai, vei porni, împreună cu părinţii, fraţii şi surorile, să cinsteşti memoria celor ce şi-au jertfit viaţa în numele fericirii pe pămînt. Pasul tău se va alinia cu cel al celor mari. Picul tău de elan cutezător va creşte într-o mare, cuprinzînd umerii Pămîntului.

Şi Pămîntul va fremăta de Pace, Prietenie, Muncă.Ziua Biruinţei e o sărbătoare în care sclipirea picăturilor de rouă din flori şi din ierburi se

întîlneşte cu cea din ochii mamelor, trăind nemuritorul sentiment de aşteptare a fiilor. Biruinţa noastră are un preţ înalt de sînge. Ea a costat vieţile a douăzeci de milioane dintre cei mai neînfricaţi şi mai frumoşi feciori şi fiice. Şi atunci cînd te apropii în vîrful degetelor de mormîntul frăţesc, pentru a nu tulbura liniştea vieţilor apuse, gîndeşte-te că în roşul garoafelor tale, depuse la postament, e, fără îndoială, şi picătura de sînge a ostaşului ce-a căzut, pentru ca să se nască Pacea.

Pacea bunurilor tale şi a copilăriei fericite.Fii darnic şi împarte purpurul inimii tale, pentru ca el să lumineze calea celor care te vor

urma.Seamănă lumină peste întinderea Patriei.Noi nu dorim război! Dorim pace, dorim un cer senin deasupra întregii planete. Să nu se

mai repete grozăviile celui de-al doilea război mondial! Să nu fie uitate nicicînd sacrificiile în numele Victoriei!

(340 cuvinte) ............ (Din presă)

10. Flori veşnic vii

Oare ce n-ar putea povesti florile? Nespus de multe. Cînd holda vălură în izbeliştea vîntului, sunîndu-şi spicele doldora de rod, atunci macii de la margine ne spun că s-au împlinit visele plugarului şi truda lui va fi răsplătită cu boabe aurii. Cînd le adunăm în buchete şi le aducem mamei de ziua ei – drept mulţumire, ele ne freamătă iubirea noastră faţă de cea mai scumpă fiinţă. Cînd pe alei îşi desfac petalele trandafirii îmbujoraţi, atunci florile ne vorbesc despre pacea din jur, ce ne stăpîneşte gîndurile şi speranţele.

Graiul florilor e întotdeauna frumos. Dar graiul lor poate fi şi dureros...În oraşul Goldz din Polonia se înalţă un complex memorial unic în felul său. De cîteva

decenii încoace, în timp de iarnă sau de vară, întîlneşti aici flori vii. Ele sînt depuse de oamenii sosiţi din difetite colţuri ale planetei. În preajma lor e o adîncă şi zguduitoare tăcere. Şi numai focul veşnic pîlpîie încet, de parcă ar vrea să desfacă aripile, dar îl ţine în loc lespedea lucitoare. Pe acest loc, în timpul războiului, hitleriştii au construit un lagăr de concentrare pentru copii. Lagăr al morţii.

...Tălpi mici, desculţe se întipăresc pe zăpadă. Zdrenţele abia se mai ţin pe ei. Sînt flămînzi, sleiţi de puteri, n-au pus în gură nimic cîteva zile în şir. Inima copiilor îngheaţă la aceea ce-i aşteaptă...

Florile la acest monument rămîn veşnic vii. Peste douăzeci de mii de copii din mai multe ţări au fost deţinuţi în acest lagăr. Şi cam tot atîţia şi-au găsit aici moartea. Fără a se bucura de copilărie. Fără a reveni la Patria lor.

Nimic nu e dat uitării. Pe banii adunaţi de copiii din Polonia a fost construit complexul memorial impunător din Lodz.

Pînă astăzi, părinţi din difetrite ţări îşi caută odraslele dispărute. Aici, precum şi în alte locuri, unde au fost supuşi celor mai neomeneşti grozăvii.

Iar florile ard, parcă-s ochi de copii – mereu căutători, mereu în aşteptare...Ce ne vorbesc aceste petale fremătînde? Să păzim pacea, să păstrăm cu vigilenţă

frumuseţile acestui pămînt. Să nu se mai repete niciodată dezastrul care a distrus atîtea vise,

12

atîtea nădejdi. Generaţiile tinere din întreaga lume să nu mai cunoască Hirosima, cele mai noi tipuri de arme, bombe atomice şi cu neutroni!

Copiii sînt florile vieţii, sînt viitorul omenirii! (370 сuvinte) .........................................(Şt. Lozie)

11. Lecţie la bunici

Cînd se pregăteşte să coacă pîine, îl cheamă pe nepot să vadă şi el cum se face acest lucru şi el priveşte cu interes naşterea pîinii.

Bunica, ca întotdeauna de cînd o ţin minte,execută procesul cu mişcări deosebite, care ţine, parcă, de un ritual, de ceva măreţ, tainic şi sfînt. Spală covata, cerne făina albă, moaie botcalele şi plămădeşte. Unicul lucru pe care-l înfăptuieşte domol, fără grabă, ca pe o rugăciune.

Şi-i tot lămureşte nepotului ce face şi de ce face aşa şi nu altfel. Cînd aluatul e bine dospit şi trebuie frămîntat, ea îl cheamă iar. Şi nepoţelul priveşte cu ochi mari, plini de curiozitate. Niciodată n-ar fi crezut că bunică-sa, aşa slăbuţă şi puţintică cum e, poate să frămînte cu atîta energie şi îndemînare, timp de o oră, da poate şi mai îndelung, aluatul cleios, pînă ajunge să fie bun de pus în tăvăli.

Lemnele trosnesc vesel în adîncul cuptorului. Bunica adună aluatul pe măsuţă, împleteşte colaci din el, face “hulubi”. Acum îşi dă seama că pîinea nu se face uşor, de aceea bunica şi bunicul, cînd scapă o bucăţică de pîine pe jos, o ridică, o suflă de colb şi o pun pe masă. Iar cînd bunica scoate din cuptor primul “ hulubaş”, nepotul rămîne uluit: niciodată n-a mîncat ceva mai gustos.

Şi din nou încep întrebările, şi bunica îşi reia rolul de învăţătoare: asta-i cociorva şi e pentru…Acestea-s tăvălile…Şi tot aşa: ba limpezind cuvintele, ba îmbrăcîndu-le.

Cuvinte luate din viaţă, cuvinte îmbătrînite, dar cu care se măsoară o bucăţică din viaţa omului.

Dispare bogăţia de cuvinte frumoase, pe care noi, nemaiînmînînd-o nimănui, mai că am uitat-o nu se ştie pe unde, şi în felul acesta poate să se piardă fără urmă.

Să nu uităm că acesta este trecutul nostru, o parte din viaţa noastră, un şirag de piatră rară revărsat pe moşia inimii noastre. O zestre în care am trudit cu toţii şi la care s-ar cuveni să ţinem.

Cuvintele bunicilor…Cu ele ni se măsoară viaţa noastră de mai înainte şi a străbunilor noştri…(330cuvinte) (Mihai Gh. Cibotaru.)

12. Testamentul lui Alexei Mateevici

Cît de multe se cer mărturisite în aceste clipe unice! Dar ceea ce ne răscoleşte acum sufletele poate fi înţeles şi fără cuvinte. Iar dacă ceva şi are nevoie de cuvinte, acesta este testamentul pe care eu vreau să vi-l las spre a-l ţine minte, pe cît este în putinţa voastră, să nu plecaţi “ în ţări îndepărtate” din scumpa noastră ţară; să-i fiţi totdeauna recunoscători nu numai sufleteşte, dar şi cu prezenţa voastră fizică.

Îchinaţi puterile voastre pămîntului natal, care v-a crescut şi v-a educat, închinaţi-le poporului nostru drag – pe orice tărîm vă veţi afla! Cît de mult vă va fi el recunoscător şi ce roadă îmbelşugată veţi strînge!

Iubiţi limba poporului, care este mireasa sufletului nostru. Şi după cum ne îngrijim de frumuseţea şi respectul miresei, tot atît de atenţi şi grijulii trebuie să fim faţă de limba maternă, pe care am primit-o drept moştenire de la părinţi şi strămoşi şi pe care trebuie s-o lăsăm curată copiilor şi generaţiilor viitoare.

Cînd, avînd dinainte şi pîine, şi apă, tînjim cu ochii la stea şi nu ne priieşte nimic atîta timp cît nu se învolbură pe cer luna, revărsîndu-şi în jur tainica văpaie galbenă, cît nu ne răsună-n urechi chemarea cunoscută a depărtărilor, e vorba de o minune. E minunea darului pentru

13

frumos, niciodată explicată, niciodată cunoscută pînă la capăt, dar plină de vrajă, de poezie, de sfiiciune ca însăşi icoana sufletului omenesc.

Ce ne-am face fără de acest frumos pămînt?Nemărginită-i lumea lui Dumnezeu, dar nu poate omul în activitatea sa să-şi împrăştie

puterile în tot largul lumii lui Dumnezeu sau în cuprinsul întreg al ţării sale. Fiecăruia îi este dat un petec de pămînt pentru a fi lucrat: şi cu cît mai bine va lucra fiecare acest petec de pămînt, cu atît mai bun lucrător al Domnului va fi.

De ce dar n-am lucra anume acel petec de pămînt care este mai aproape, mai drag inimii noastre, pe care ne-am născut, am crescut şi am fost educaţi, unde ne este vatra părintească.

Iubiţi ţara, dragii mei, iubiţi poporul ei cu sufletul deschis adevărului şi dreptăţii, iubiţi trecutul ei bogat în monumente istorice, iubiţi tradiţiile şi obiceiurile lui strămoşeşti – şi nu vă veţi înşela.

Iubiţ-o, cunoaşteţi-o – acesta este testamentu-mi adresat vouă.(340cuvinte)

13. Ţesute din dor

Covoarele moldoveneşti sînt vestite. Cele mai bune dintre ele au valoarea minunatelor creaţii ale geniului uman. Covoarele moldoveneşti sînt ţesute din dor. Dor de casa părintească, dor de soţul plecat la oaste, dor de libertate. Şi precum diferite sunt dorurile, asemenea diferite sînt şi uzoarele. Ici-trei flori de trandafir, dincolo – o frunză suspendată, iar mai la vale – o ramurea verde, care tinde spre altă rămurea. Fibrele dese, enigmatice pentru ochiul neantrenat, tăinuiesc destinele femeilor ţesătoare. Răbdarea îngerească şi sufletele mari ale acestor femei ştiu să aştearnă gînduri pe urzeala covorului, precum pictorul aşterne gînduri pe pînză, iar condeierul-pe hîrtie albă. Atîtea multe gînduri vin spre femeia care ţese şi se duc, atîtea multe gînduri se prind în miraculosul păianjen de fire pentru a străbate vremuri apuse, vremuri viitoare!

“ Atunci cînd se rupe un fir, se întrerupe continuitatea unui gînd frumos şi nu e semn bun”, zic ţesătoarele. Nu e semn bun, fiindcă frumuseţea covorului depinde întîi de frumuseţea gîndurilor celei care ţese. Tradiţia calităţii înalte a covoarelor vine de la generaţiile trecute. Mamele nu-şi permiteau nicicînd sa dea fetelor zestre ce nu i-ar fi plăcut ginerelui, fiindcă se punea în joc onoarea casei miresei. Apoi covorul mai e şi o amintire de la mamă, deci nu e doar zestre materială, ci şi zestre spirituală.

Azi, spre regret, prea puţine covoare moldoveneşti se dăruiesc la nunţile tinerilor. O modă oarbă ne-a luat la vale ca apa cea rea. Iar dacă şi avem un încîntător covor moldovenesc, îl aşternem la podea. Trecem cu nepăsare peste trandafirii doldora de petale, tercem pînă frumuseţea prinde a se uza şi apoi o dăm uitării. Da, se uzează şi adevărata frumuseţe atunci cînd e călcată în picioare. S-au rărit ţesătoarele şi e păcat, fiindcă covoarele ne-au scos neamul în lume de atîtea ori.

Între ţesătoare circulă o vorbă: cine a dat gata un covor, îl va ţese numaidecît şi pe al doilea, iar femeia care a ţesut două covoare, nu-şi lasă sculele la voia întîmplării, fiindcă îi vor prinde bine la cel de-al treilea.

Adevărate miracole constituie astăzi covoarele bunelor noastre femei.

Cinste Dumnealor, cinste tuturor femeielor care-şi ţin privirea şi inima asupra făuririi încîntătoarelor covoare moldoveneşti.

(359 cuvinte) …………..(Din presă)

(Din cuvîntarea lui A.Mateevici de la 3 mai 1915, adresată absolvenţilor seminarului teologic din Chişinău)

14

14. Meşterul orb

În tîrgul Hîrlău era un orb cu numele Dorofti, care era minunea tîrgului pentru vrednicia sa ciudată. El fabrica tot felul de fluiere, jucării, rogojini, biciuşte. Se mirau toţi cum un om lipsit de vedere poate face atîtea lucruri! Cînd lucra în dugheniţa lui, se găsea totdeauna cîte un leneş care-l privea. Între aceia se afla des Dediul Fruntă, copilul vecinului său, care era de 15 ani şi încă nu se apucase de vreo meserie.

-Zău, moş Dorofti, zise el, aş dori prea mult să ştiu cum ai putut învăţa atîtea meşteşuguri fără să vezi?

-O! Aceasta e o istorie lungă, zise orbul. Cînd am pierdut vederea, aveam numai cinci ani. Eram prea tînăr, ca să pot preţui toată mărimea acestei pierderi. Aveam oarecare jucării, care-mi goneau urîtul pentru puţină vreme, dar curînd mă dezgustau.

Prin urmare, mă apucai să învăţ a deosebi şi a cunoaşte jucăriile. Doream să mă apuc de o meserie care să mă facă neatîrnat de orice ajutor străin şi învăţai muzica, adică fluierul şi cimpoiul. Astfel începui a cutreiera satele, unde duminicile făceam să dănţuiască flăcăi şi fete, cîntîndu-le hore, iar pe bătrîni îi înveseleam cu doinele mele.

Acestea mă făceau să trăiesc destul de bine. Apoi m-am dus la Botoşani, unde învăţai mindirigia (adica să pot confecţiona saltele şi plapume). Cînd m-am simţit în stare a-mi cîştiga pîinea, m-am întors acasă. Părinţii mei, neputincioşi, veniră la mine. Ziua aceasta a fost cea mai frumoasă din toate zilele mele! Eu, un biet băiat orb, acela care trebuia să fie povară familiei sale, am ajuns, prin puterea voinţei mele, să le fiu de ajutor şi sprijin. În toate serile luam de subsiori pe tata şi pe maică-mea şi ne plimbam împreună. Trecătorii stau şi ne priveau cu respect. Alteori, cînd şed la lucru şi aud glasul cerşetorilor care şi-ar putea cîştiga bucăţica de pîine sau pe beţivii care-şi pierd vremea şi starea prin crîşme, zic în sine: “ Orbi în lumea aceasta nu sînt acei care nu văd soarele, ci acei care nu-şi văd datoria”.

A doua zi Dediul Frunză a venit iar în dugheniţa lui Dorofti, dar acum ca să-l roage să-l primească de ucenic.

(360 cuvinte) (După C. Negruzzi)

15. Florile pămîntului

Feciorul mi-a adus azi flori. Un buchet mare de lăcrimioare. Le-a cules în pădure şi mi le-a adus mie. Aroma lor a umplut odaia. Şi dintr-o dată soarele a năvălit cu mai multă putere prin ferestre. Părea mai mare şi mai strălucitor. Şi am ieşit din casă.

Un bunic cu un nepot coboară spre pădurice. Bunicul merge agale. E bătrîn şi-l dor picioarele. Bunicul face paşi mărunţi şi repezi. El are pe reverul hainei o medalie, iar nepotul ţine o floare.

La colţul străzii o fată vinde flori. Are în jur cîteva coşuri. Mai într-o parte, coşuri cu ciorchini grei de liliac. Pansele somnoroase în strai sărbătoresc de catifea, garoafe roşii.

Un soldat lat în spate, cu ochi albaştri, limpezi ca de copil, ia un buchet de garoafe. Apoi se urcă în troleibuz. Toţi care urcă au flori în mînă. Şi zîmbete pe faţă.

Azi florile sînt mai frumoase, iar ziua mai senină. Azi razele soarelui sînt mai blajine. Par nişte mîini ce ştiu să mîngîie.

Trotuarele sînt forfotă de lume. Bărbaţi şi femei, bătrîni, flăcăi şi fete, copii. Parcă a ieşit toată lumea din case. Fiecare cu zîmbetul lui, cu vise şi năzuinţe proprii. Oameni atît de diferiţi şi totodată atît de apropiaţi. Atît de asemănători.

Copii, părinţi, bunici, nepoţi...Venim cu toţii din ziua de ieri şi mergem spre cea de mîine. Spre un viitor luminos. Aşa îl

dorim. Aşa l-au dorit şi străbunii noştri. Nimeni la vremea sa n-a tins spre întuneric. Toţi au luptat şi au muncit pentru lumină, pentru viitor. Pentru el soldaţii au căzut pe front. Pentru el plugarii şi-au vărsat şi îşi varsă sudoarea pe glie. Pentru el muncitorii se trudesc în fabrici şi

15

uzine. Pentru el învăţătorii, medicii, inginerii, savanţii îşi închină zilele şi nopţile, pentru el şi la capătîiul lui stau mamele de veghe.

Sîntem verigile aceluiaşi lanţ. Verigi puternice, de oţel bine călit. Şi gingaşe totodată. Iată o mamă cu un copil în cărucior. Un tată ducîndu-şi fiica de mînă. Un flăcău aşteptîndu-şi draga. Fiecare cu ale lui.

Dar în zilele de grea cumpănă pentru Patrie toţi bărbaţii, toţi tinerii, copiii buni şi blînzi, care ne aduc azi flori, se vor ridica la chemarea ei, asemeni celor de ieri, care nu mai sînt printre noi, dar a căror suflare o simţim în flori, în adierea vîntului, a căror viaţă trăieşte în amintirea noastră.

(340 cuvinte) (R. Lungu)

16. Cîţi sînteţi voi, cocostîrci

Cocostîrcul este simbolul viu al peisajului paşnic de la ţară, o pasăre minunată, care s-a împrietenit cu omul încă din cele mai vechi timpuri.

Zborul falnic, devotamentul faţă de locul ales, prevestirea primăverii fac ca aceste păsări să fie îndrăgite atît de copii, cît şi de oamenii maturi. Afară de aceasta, prinzînd şoareci, amfibii, nimicind lăcuste şi alte insecte dăunătoare, ei aduc un mare folos agriculturii. Iată de ce cocostîrcii, ca şi hulubii, au devenit păsări obişnuite de casă, care au tot dreptul la ocrotire.

S-ar putea crede că în astfel de condiţii numărul cocostîrcilor ar fi trebuit să crească cu fiece an, să apară din ce în ce mai multe cuiburi.

Din păcate, în ultimii ani, pretutindeni se observă o micşorare considerabilă a cocostîrcilor şi a cuiburilor.

Una din cauze este dispariţia acoperişurilor de paie sau stuf, pe care cocostîrcii preferă să-şi facă cuiburi. Fiind legaţi de cuibul lor, ei încearcă să-şi facă altele pe acoperişurile noi de tablă, olane, pe copaci, stîlpi de telegraf. Însă după cîteva încercări nereuşite, cocostîrcii sînt nevoiţi să părăsească pentru totdeauna locurile natale.

E de ajuns ca pe acoperişul de tablă să fixăm o ramă de lemn nu prea mare sau o roată veche de căruţă şi cocostîrcii vor avea „fundament” pentru cuib.

Spre iarnă, părărsind meleagurile noastre, cocostîrcii pleacă în ţări calde foarte îndepărtate. Ei traversează Marea Mediterană, toată Africa de Nord şi se opresc în zona ecuatorială sau chiar în coastele Africii de Sud. În drum multe păsri mor de foame, de sete, de istoveală. O adevărată năpastă, în vremea călătoriilor deasupra mărilor, sînt furtunile puternice.

Neputînd înfrunta vîntul, sleite de puteri, păsările cad şi se îneacă în valurile zbuciumate ale mării. Iată de ce, chiar în cele mai favorabile condiţii, cocostîrcii nu se înmulţesc repede. Cei trei-patru puişori, pe care îi scoate într-o vară fiecare pereche de cocostîrci, abia acoperă scăderea naturală a numărului acestei specii.

E de datoria noastră să le purtăm cu toţii de grijă.(320 cvinte) (Din presă)

17. Greu e aurul din bob

Numai ce pîine n-am visat în viaţa noastră! Şi mare, şi luminoasă, şi puhavă, şi proaspătă! Iar tot ce am visat avem acum pe masă. Mîncăm şi gîndul ne poartă peste tot, căci pîinea ne dă forţa de a ne gîndi la multe lucruri. Numai la felul cum se creşte ea, cu cîtă trudă – nu ne gîndim întotdeauna.

Crescătorul de pîine are un suflet mare. În inima lui răzbate, cu razele sale, soarele, dar soarele încă doarme, cînd plugarul e în cîmp. Şi cîntăreşte în palmă ţărîna să vadă dacă pămîntul e gata de a primi la sînul lui seminţele. Si netezeşte pe creştet stiblele încă firave, parcă întrebîndu-le de ce au nevoie, pentru ca ele să crească mai voinice. Apoi, cu durere de tată al cîmpurilor, el mistuie în palmele aspre un spic: îi numără boabele astfel cîntărindu-şi truda

16

depusă. Îl mistuie, iar pleava o vîntură. Numai aşa poţi ţine în palmă adevăratul aur, pentru care ai muncit zile şi nopţi.

O, ce frumos e cîntecul plugarului, îmbibat cu sudoare, nesomn şi adevărat devotament faţă de Pămînt şi de Pîine! Ce mai vorbă, e greu să creşti aurul bobului! Dar să ştiţi: pentru plugar nu există anotimpuri. Luptă există. Lupta pentru roadă. Iarna trebuie reparate tractoarele, semănătoarele, adică trebuie să le deie forţe noi tuturor „rechizitelor” de crescut pîine, ca apoi, în primăvară, la primul tril al ciocîrliei, să-l găsească din nou dimineţile pe cîmpul de luptă pentru roade – pe imensele cîmpii.

Şi pămînturile nu-l obijduiesc, iar semănătorul...iese în cîmp cu bucuriile; primăvara – cu ciocîrliile şi aburesc, ca o pîine caldă, gliile. Sămînţa încolţeşte ca o fiinţă. Spicul se-nspică cu străduinţa, bobul se-mboabă cu o dorinţă. Plugaru-şi culege bucuriile... Fără aur – mai triste-s cîmpiile şi ciocîrliile.

(277 cuvinte) (După V. Codiţă.)

18. Limba şi comunicarea

Vorbirea este un proces de exprimare a gîndurilor, setimentelor cu ajutorul mijloacelor de limbă. Pentru a putea vorbi într-o limbă oarecare, trebuie s-o cunoşti, adică să posezi cuvintele necesare pentru exprimare, modalităţile de modificare a cuvintelor, de îmbinare a acestora în propoziţii, fraze. Atunci cînd recurgem la vorbirea orală, trebuie să cunoaştem şi normele de accentuare a silabelor, de pronunţare a anumitor sunete din cuvînt. Iar dacă aşternem gîndurile în scris, mai trebuie să cunoaştem anumite reguli ortografice, punctuaţionale.

Vorbirea poate fi perfectă sau mai puţin perfectă. În primul caz avem de-a face cu nivelul superior al vorbirii. Cultura vorbirii, sau aşa-numită vorbire perfectă, constă în relatarea care nu conţine greşeli (ortografice, de punctuaţie, gramaticale), e lipsită de neajunsuri de conţinut şi limbă. Cultura vorbirii se caracterizează prin următoarele trăsături: corectitudinea sau respectarea normelor, caracterul logic sau legăturta firească dintre gînduri, dintre părţile componente ale textului, expresivitatea, adică capacitatea textului de a influenţa asupra celui care ascultă sau citeşte, exactitatea utilizării cuvintelor, evidenţa situaţiei comunicative, ceea ce ar însemna că vorbitorul sau cel care scrie ţine cont de condiţiile concrete în care are loc expunerea.

Studiind limba maternă, învăţăm a vorbi şi a scrie frumos şi corect; corectitudinea exprimării îşi găseşte expresie în respectarea normelor ortografice, punctuaţionale, gramaticale, iar frumuseţea exprimării se obţine prin exactitatea celor relatate, laconism, puritate, expresivitate, caracterul logic, prin ajustarea mijloacelor de expresie la condiţiile şi scopul relatării.

Cuvintele, ca şi tot ce e viu, au nevoie de mediul favorabil de viaţă, exprimînd o stare spirituală, o gîndire. Forţa cuvîntului depinde de convingerea celui care îl rosteşte, de tandreţea, de pasiunile sale. De multe ori auzim plîngeri de felul acesta: n-am cuvinte, nu găsesc cuvîntul potrivit. Chestia e că insul în cauză nu se nelinişteşte de faptul că nu are ce exprima, că nu se ocupă de cultivarea gîndurilor, sentimentelor sale, dînd toată vina pe cuvinte.

(300 cuvinte) (După „Vreau să ştiu”)

19. Calvarul

Era duminică. Zi în care strada Armenească era cea mai aglomerată. Coborau la vale spre piaţa centrală în valuri multicolore poamele livezilor din Schinoasa şi Valea Dicescu. Coborau purtate pe umerii oamenilor şi în căruţe. Zeci şi zeci de coşuri cu cireşe, vişine, căpşune, zmeură. Unii bărbaţi purtau cîte patru coşuri pe coromîsle. Femeile, în schimb, aveau agăţate, pe lîngă cele două panere, adevăraţi snopi de flori. Era vremea crinilor albi, trandafirilor şi a iasomiei. Oamenii mergeau greu, veneau de departe şi erau obosiţi. Dar piaţa era de acum aproape, la o azvîrlitură de băţ, cum s-ar zice. Aşa că oamenii se îndemnau la drum. Tocmai atunci apăru

17

avionul de vînătoare. Zbura atît de jos, încît atingea aproape vîrfurile copacilor. De acolo, de la acea înălţime aviatorul vedea strada ca-n palmă. Avionul îşi clătina parcă a joacă aripile şi începu să arunce foc. Trăgea rafale neîntrerupte lunecînd în josul străzii. Făcu cale întoarsă şi mai slobozi un şir de rafale. După care se făcu nevăzut după turla bisericii de la cimitirul din capătul străzii. În urmă rămase strada zvîrcolindu-se de durere, răsunînd de ţipete şi vaiete. Caii înnebuniţi de groază trăgeau în goană căruţele, călcînd peste cei morţi şi cei vii. Bărbaţii smulgeau femeile însîngerate de sub copitele animalelor înspăimîntate. Crinii şi iasomiile care nu fuseseră strivite arătau ca nişte flori apocaliptice cu albul lor imaculat, pătat de sîngele nevinovaţilor.

Războiul se încetăţeni. Deveni o groaznică şi dureroasă realitate. Obuzele încă nu explodau pe străzile Chişinăului, dar atacurile distrugeau case, curmau vieţi omeneşti.

... Apoi răbufnirile tunurilor se făcură auzite tot mai aproape. Maşini, căruţe şi oameni înspăimîntaţi, tot mai mulţi şi mai mulţi, ţineau calea spre răsărit... Curînd, în explozii de obuze, în uruit de tancuri şi rafale de mitraliere îşi făcură apariţia armatele eliberatoare. Apoi se lăsă liniştea.

Cerul rămînea mereu azuriu, senin, imaculat, fără urmă de cruci negre ale avioanelor, fără nouraşii alburii ai exploziilor obuzelor antiaeriene. Trecuse totul ca un vis urît. Oamenii ieşeau din adăposturile lor, din pivniţe şi subsoluri. Se întorceau din satele şi suburbiile chişinăuiene.

Deci viaţa reintrase în normal. Războiul se îndepărtase şi părea că nici nu există. Atît doar că oraşul zăcea în ruine, că uneori noaptea se auzeau împuşcături pe străzi.

(360 cuvinte) (V. Malev)

20. Mama

Şi iară revenim la mama, la acest cuvînt frumos, rotund, pe care noi mai mult îl cîntăm decît îl rostim, şi uneori se pare că tot ce-a fost mai frumos şi mai măreţ plăsmuit faţa limbii noastre e legat de acest cuvînt.

Mai erau, însă, tineri şi plini de viaţă ochii negri, faţa bălaie, încununată de un zîmbet plin de bunătate — sfinte Dumnezeule, atîta bunătate creştinească, atîta bunătate omeneasca, încît orice cerşetor, ori pui rătăcit de cloşcă, orice fir de iarbă călcat de roţi pe-o margi ne de drum găseau înţelegere şi compătimire în inima ei.

Aş zice că era harnică şi silitoare ca o furnică mama, dar nu ştiu ce fac furnicile acolo în furnicarul lor iarna, pe cînd mama iarna întreagă torcea, ţesea, cosea, cîrpea, iar de cu primăvară şi pînă toamna tîrziu basmaua ei albă, căci purta basma albă, zbura ca o pasăre — ba e în casă, ba e afară, ba e în Cubolta, unde ne erau hectarele, ba se întorcea în amurg, albind uşor pe o dungă de deal, în seninul serii; alerga, pentru că avea, cum zicea ea, copii, şi azi, gîndindu-mă la pasărea ceea albă a copilăriei mele, nu pot spune că am văzut-o măcar o singură dată, măcar o singură clipă, stînd pe-o ramură, lîngă cuibul său.

Îşi avea totuşi bucuriile sale. Îi plăcea, de-o pildă, măcar o dată pe zi, măcar o jumătate de oră, să treacă pe uliţele satului, pentru a vedea ce mai face lumea. Nu ştiu cum se întîrnpla, dar cînd se ducea, mă lua şi pe mine, şi-mi plăcea grozav să mă ţin de mîna ei, pentru că în felul mamei de-a vorbi cu unul şi cu altul sim ţeam cum oscilează glasul ei de la gingăşie la simplă cuvioşie, de la dragoste la compătimire, de la compătimire la mirare, la nelinişte, şi apoi, la întoarcere, căutam tot drumul s-o descos, să aflu de ce cu omul cuta re a vorbit intr-un fel, iar cu femeia lui — mult mai altfel.

De obicei, ţăranilor nu le-a fost lăsat, timp liber pentru plimbări şi chiar atunci cînd ies şi ei în sat, să vadă ce mai face lumea, îşi găsesc un mic clenci, ca să nu umble cu sloboda — unuia îi întoarce ciurul, de la altul împrumută dîrmoiul. Ne duceam dar şi noi prin Horodişte cu treburi de felul acesta. Înainte de a fi ieşit din ogradă, mama

18

îmbrăca o haină mai bunişoară, îşi punea un bariz curat, pe care îl lega sub bărbie, mă speria şi pe mine cu cîte-u n p u m n d e a p ă r e c e ş i s e f ă c e a c u p i e p t e n e l e spre chica mea deasă şi aspră ce stătea pururea în picio re, asa încît în fotografiile din copilărie semănăm cu un pui de arici stîrnit din culcuş.

Şi iată-ne mergînd, eu cu mama, pe uliţele satului. Necazurile şi Frămîntările oamenilor roiesc ca albinele în jurul nostru, sute şi mii de pătărănii, vorbe de duh, şoapte, scurte lăcrimări într-un colţ de basma. Fireşte, marea fierbere ce se petrecea în jurul meu depăşea mintea unui copil, dar îmi plăcea să asist la acest teatru nesfîrşit, cu cortina veşnic ridicată, îmi plăcea atît de mult, încît chiar şi iarna, cînd veneau la mama femei cu torsul ori cînd intra cîte o vecină să-i tragă cărţile, pentru că mama ştia să ghicească, de fiecare dată mă pomeneam cu urechea ciulită, şi patima asta pentru pătărăniile lumii mi-o fi rămas, cred, încă de pe vremurile cînd mergeam cu mama de mînă pe uliţele satului.

(360 de cuvinte) (I. Druţă)

21. Pomul copiilor planetei

Anulomienuştiucît,văzîndu-se cu totul îmbătrînit, îl cheamă pe Anulviitor şi-i vorbi :- Te-am chemat, dragul meu,să-ţi înmînez cîrma vremii mai departe. Am şi eu povestea

mea pe care voiesc a ţi-o înşira. ...S-a întîmplat de cînd domnesc eu pe acest pămînt că s-au adunat într-un rînd copiii

globului toţi grămăjoară în zi dulce de primăvară: copii de pe plaiuri îndepărtate, copii de toate culorile, toate : negri- albi-galbeni-roşi, toţi împreună, veseli, bucuroşi. Şi-n ziua ceea multpreafrumoasă copiii gîndiră un pom să sădească.

Zis şi făcut, cum se spune-n poveste că pînă în seară e-he, mai este. Au sădit un copăcel, un puiete, toţi copiii mîndrei noastre planete. Abia de l-au sădit şi, fireşte, copăcelul a început a creşte. Ce repede mai creşte pomul, de se minuna pasărea, omul. Creştea văzînd cu ochii, tot în sus, încît într-o bucată de vreme-a ajuns hăt, pîn ‘ sub nori de i-a atins. Iar ramurile i s-au întins cît globul în lung şi-n lat,- ce mai copac minunat! Pomul avea atîtea ramuri, cîte pe pămînt – graiuri şi neamuri. Apoi între frunze s-au aprins flori de nestins. Copiii au prins a cînta voioşi, apoi s-au prins într-o horă - copiii toţi, ca frate cu soră. Toţi la un loc, toţi prieteni în jurul pomului planetei. Hora mare scutura pămîntul, albastru-alb-galben-roşu le era cîntul. Zbura pînă departe, pînă la a stelei bogată lumină. În sfîrşit amurgul se lăsase, părinţii îşi aşteptau copiii pe la case, şi au pornit să-i cate . Dar afară, în tot aerul, - profilate ramurile pomului- minune, ce-şi porniseră florile prin lume. Printre flori coborîseră stele, luminau şi ele. Şi părinţii-au strigat încîntaţi:

-Trăiască copiii noştri – fraţi! Trăiască întruna, cît vecii, pomul copiilor noştri, pomul păcii! Şi – nemaipomenit, în aceeaşi noapte pomu – a rodit, din fiece floare a răsărit cîte un pui de soare, nişte soricei micuţi-mititei, şi oamenii- fiecare - cu mic, cu mare, şi-au rupt cîte-o lumină şi au ascuns-o la piept, să le rămînă pentru totdeauna - să fie senini la inimă- ntruna.

Asta-i povestea , Anule ce vii, îţi las în grija ta pe aceşti copii şi pomul lor mininat apără-l neîncetat de Vreme rea şi de Vînt. Ţine-l în picioare mereu pe pămînt.

Şi păşi în ţară un an nou şi voinic, şi şoiman.

(361 cuvinte) ............. ............. ....................(А.Ciocanu)

22. O viaţă de om

A prins a depăna prin minte badea Cireş toate cîte le făcuse în anul cela. S-a ridicat pe un cot şi a prins să socoată. Nu număra anii - măsura asta nu i se părea tocmai bună. Unul poate fi bătrîn la patruzeci, altul la şaizeci se însoară. Badea Cireş a dus mîna la musteaţă şi a prins a o

19

mîngîia, vînturînd toate cele trăite de dînsul. Trăise badea Cireş multe de toate, căci a stat pînă dinspre ziuă rezemat într-un cot mai trăgînd o dată în piept praful de puşcă al celor două războaie, mai crescînd o dată şase copii şi făcîndu-le case.

Nu-şi putea închipui cum o să umble el bătrîn pe drumurile satului, el, care a fost atîta vreme tînăr; şi cum o să poarte el glumele altora, şi cum o să îngroape el în buzunare aceste două mîini, care de atîta vreme au hrănit satul?

A doua zi dis-de-dimineaţă badea Cireş s-a repezit în pădure şi a adus un copăcel. I-a ales un loc frumos în faţa casei, şi-a făcut semnul crucii şi a prins să-1 sădească.

Pădureţe, pădureţe... Nu le-a suferit toată viaţa - amu-i nevoit să-1 sădească, căci orice s-ar întîmpla cu badea Cireş, dacă se întîmplă un lucru mare, el sădeşte un copac. Ştie numai el pentru ce 1-a sădit.

Nucul cel bătrîn 1-a sădit în dimineaţa zilei cînd a furat-o pe Ilinca, cei trei perjari i-a sădit cînd s-a dus cu băieţii la război - au fost patru , dar unul s-a uscat, căci Vasile nu s-a mai întors... Cei doi vişinari i-a sădit cînd i-a ars casa, prăsadul - cînd s-a dat în colhoz, iar gutuiul, anţărţ, cînd s-a lepădat de fumat.

Pădureţul era sădit şi badea Cireş şi-a văzut de treburi. Şi totuşi ceva-ceva s-a schimbat. Din ziua cînd a sădit pădureţul , badea Cireş a căpătat o mare dragoste de sine. Cînd se aşeza, îşi căuta ceva sub picioare să hodinească şi ele mai bine: nu mai aducea căldarea plină de la fîntînă...

"Măi, da poate că nu s-a mai prinde pădureţul cela".Pădureţul însă s-a prins. Într-o vinere; badea Cireş s-a întors vesel de la lucru. S-a spălat frumos, a luat căldarea şi

s-a pornit la fîntînă...Dar deodată a rămas locului – vroia să meargă, dar nu mai avea pe ce pune piciorul. A dat să se plece, să le pipăie, dar două braţe mari şi vînjoase au spînzurat neputincioase. A

zvîcnit de cîteva ori inima, o bătaie de clopot i-a sunat în urechi şi badea Cireş s-a prăbuşit la pămînt.

(378 cuvinte) (I. Druţă )

22. Chezăşia şi veşnicia neamului

Măşuţa îşi vede copilul vesel, gîngurind în dibuiala primei expresii limpezi, rîzînd şi făcînd gropiţe în obraji, dînd din picioruşe în scăldătoare şi stropind-o; îl vede înfăşat, oprindu-se din supt, privind cu ochii adînci la gura ei ce-i cîntă străvechile cîntece de leagăn ale baştinei lor de departe.

Mama... Chezăşia neamului, a veşniciei sale. S-au vînturat oştile şi mulţimile ca pleava; s-au perindat domniile, ca un carnaval; au ars aşezările de răul vrăjmaşului cotropitor, ca torţele, dar mamele, cu pruncii în braţe, s-au făcut una cu pămîntul, cu apele şi codrii; s-au întors, negre la obraz de amar şi suferinţă nemeritată, la vetrele arse, au amestecat lutul cu lacrima sărată şi paiul răşchirat, au ridicat pereţii, au muruit o prispă pentru şedere şi doinire, au îmboldit cu lut poduri de nuiele, să aibă unde ţine pîinea zilelor de mîine, au pus grinzi, cosoroabe şi stuh ori paie deasupra, au spoit pereţii şi i-au îmbrăcat cu covoare şi prosoape cusute cu aţe roşii de foc şi aţe negre de tăciune – amintirea pîrjolului.

...Măşuţa scoate un prosop ţesut cadrel, la capete cu horboţică lată de-o palmă; prosopul are pe la colţuri patru cocoşi negri cu clanţurile căscate: ei trîmbiţează voinţa de a trăi! Îs şi ei tot munca mîinilor Măşuţei, mîini dibace, făcătoare de minuni, simple, ţărăneşti.

Rămasă singură, ea îşi împreună mîinile pe piept, ca de rugă, şi întovărăşi cu gîndurile partea aceea a fiinţei omeneşti, nevăzută, care şi-a încheiat ciclul pămîntesc. Modestă şi mică, s-a ridicat în picioare, şi-a pus obrazul transfigurat în snopul de aur al luminii, şi-a desfăcut braţele şi a răşchirat degetele, de parcă ar fi lăsat să-i scape din mîini odoare fără preţ. Părea un stîlp de lumină multicoloră în nesfîrşita ei suferinţă şi iubire, căci fiecare om e ca o rază de lumină într-un spaţiu de mister.

20

Fie, deci, veşnică lumina asta dătătoare de bunăvoinţă şi înaltă înţelegere. Numai ea nu e pieritoare, lumina înaltei suferinţe şi iubiri de mamă.

Şi lumină era de jur-împrejurul ei.Aşa, prin coridorul acesta de lumină, pe cărarea tipărită de muritori, coborîră apoi spre

casa de pe costişă Omul, Femeia şi copiii Omului.(358 cuvinte) (N.Costenco)

23. Bunica

Sînt numai ei doi şi stau pe prispă. Dînsul-o mogîldice de omuşor viu, cu ochi obraznici, zgîiţi, – şi-a vîrît un deget în gură şi acsultă. Iar ea, bătrînă, uscată, e îngrămădită toată într-o şalincă uriaşă, cu care încearcă să-i acopere şi lui picioruşele neastîmpărate.

– Cuminte, Mitiţă, altfel nu-ţi spun nimic.El îşi vîră picioruşele la loc şi se cuibăreşte mai bine în poala caldă. S-a ghemuit mai

aproape de dînsa, şi-a petrecut mîinile după gîtul ei şi ştie şiretul că de amu o să fie pe-a lui....Glasul bătrînei deapănă un fir nesfîrşit de poveste. În aceeaşi vreme, fără să-şi deie

seama, urechile-i prind larma de glasuri ce vine din fundul livezii.Şi ei sunt tot ai ei. Tot aşa i-a purtat în braţe, i-a legănat şi i-a alinat cu poveşti. Cu poveşti

năzdrăvane, ca şi visurile lor de pe atunci. Acum ei au crescut. S-au împenit cu puii, le-au crescut aripi şi şi-au luat zborul de sub aripa ei ocrotitoare. Nu mai au nevoie de dînsa. E prea bătrînă şi slabă, ca să le însufleţească jocurile zburdalnice, iar poveşti citesc ei singuri din cărţi. Au uitat-o. Îşi amintesc de dînsa doar cînd foamea le dă ghes şi-i mînă în casă. Dar pe vremuri, cum se mai agăţau de poala ei, cum o mai rugau, ca şi acesta de-i asculta acum basmul: să le povestească despre Împăratul Roşu şi spînul cel rău.

Atunci ea era totul pentru ei. Nici tată, nici mamă nu le trebuia, numai bunica să fie lîngă ei, să le spună poveşti.

Ochii bătrînei s-au făcut mai cenuşii. Ceva aspru, tăios a scăpărat într-înşii. Simte că o ceaţă înecăcioasă îi împîcleşte vederea, o înghimpă.

L-a întrebat pe Mitiţă dacă va fugi de ea cînd va creşte mare.Băiatul face ochi mari cît bumbii de la caţaveica ei. Se uită la dînsa fără s-o înţeleagă. Să

fugă el de bunica lui? De sacul ei cu poveşti? Dar cum poate el să trăiască fără bunica?Şi mîinile lui o îmbrăţişară strîns, de teamă să nu fugă ea de dînsul.Bătrîna zîmbeşte. Cald, dezmierdător. Ştie ea prea bine că şi acesta se va duce. Într-o zi,

cînd toate basmele vor fi ştiute, iar prietenii o să fie mai ademenitori chiar decît cozonăcelul, copt de dînsa în ajun de sărbători.

Oftează încet, cu ochii duşi departe....(366 cuvinte) .......................................................(A.Şalari)

24. Eminescu – poet naţional

Marilor poeţi nu le-a fost dat să ajungă pînă la adînci bătrîneţi, să moară tihniţi prin casele lor, cu rude înlăcrimate în jurul patului. Marii poeţi au căzut într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. Uneori ţi se pare că un anumit blestem se rotea peste destinele lor...

Au suferit grozav cînd le-a fost dat să se stingă. Puşkin cerea să i se dea moroşkă, un fel de boabe acrişoare ce cresc prin bălţile nordice ale Rusiei, pe cînd sărmanul Eminescu, cu mintea încinsă în flăcări, cerea gheaţă, şervete umede sau, pur şi simplu, îi ruga pe cei din jur să pună mîna pe fruntea lui.

Cîndva demult am citit despre suferinţele marelui nostru poet şi de atunci ori de cîte ori aş trece pe lîngă monumentul lui din parcul chişinăuian, ori de cîte ori aş zări pe-o foaie curată chipul unui bărbat frumos, cu fruntea naltă, dreaptă, mi se smulge mîna singură din loc şi, fără ştirea mea, caută să urce spre fruntea lui, pentru a-i uşura suferinţele. Degeaba însă. Cu durerea cea mare s-a stins, cu durerea cea mare va fi veşnic viu printre noi.

21

Şi totuşi să nu uităm că operele marilor poeţi zac pe poliţele noastre de alături, monumentele lor au fost înălţate pe acelaşi pămînt hleios şi crud de pretudindeni, iar urmaşii lor în această epocă măreaţă şi plină de freamăt au ajuns tot mai aproape unul de altul.

Dincolo de naţionalitate, suntem cu toţii pămînteni, suntem membrii unei singure familii şi, pentru a supravieţui în această epocă, popoarele lumii tot mai des şi mai des se vor întîlni la masa rotundă a viitorului. Dar atunci, cînd vom merge la acea masă rotundă, pentru a ne aşeza alături de popoarele lumii, ce vom lua cu noi pentru a spune: acesta este trupul nostru, acesta este sîngele nostru? Ucrainenii îl vor lua pe Şevcenko, ruşii îl vor lua pe Puşkin, noi îl vom lua pe badea Mihai. Vom lua truda şi cinstea, şi suferinţele lui.

Altminteri zicînd, Eminescu este poetul nostru naţional. (360 cuvinte) ................................................. (I Druţă)

25. Faţa pâinii

Frumoşi sînt oamenii noştri la petreceri, cu muzicanţii şi cântecul lângă ei, cu pâinea albă pe masă, cu pâinea câreia îi place să stea alături de sare, alături de bunăvoinţa mesenilor.

A creşte pîine înseamnă a nu uita că în lumea aceasta mai sunt atîtea guri flămînde. A creşte pîine înseamnă a te dărui, a te gîndi la copiii tăi, dar şi la cel pe care nu-l cunoşti. A creşte pîine înseamnă a ţine la pămînt, fiindcă fără el n-ai s-o creşti, înseamnă a-l păstra, a-l crede, a-l ajuta să-şi adune puterile, a te gîndi că şi nepoţii tăi vor avea nevoie de pîine, adică de pămînt.

Poate că niciodată nu vom fi atît de bogaţi pentru a avea dreptul de a risipi pîinea. Copiii acelora care au ştiut războiul cu pîinea-i ca piatra, copiii acelora care au avut pe vremuri fraţi şi părinţi stinşi din nealimentare, pot astăzi lovi într-o pîine ca într-o minge.

Am citit undeva că televiziunea din Sankt-Petersburg a avut o zguduitoare emisiune închinată unei bucăţi de pîine. Această emisiune a pornit şi ea de la un fapt banal şi dureros: într-o şcoală din oraş. La recreaţia mare elevii, primind cîte o pîinişoară şi cîte un pahar de lapte cu cafea, au băut laptele, iar pîinişoarele le-au luat la picior, închipuind un meci de fotbal cu mai multe mingi. Cineva dintre părinţi care era pe acolo, o mamă, a încercat să-şi mustre fiica, dar fără nici un rezultat. Ideea emisiunii s-a născut în aceeaşi clipă. Lucrînd mai apoi asupra scenariului, autorii şi-au amintit de pîinea blocadei, au aflat de la martori oculari compoziţia pîinii de atunci, în care rumeguşul de lemn ocupa nu ultimul loc. Au copt 50 kilograme de pîine asemănătoare cu pîinea blocadei, au tăiat-o în felii mici şi au împărţit-o participanţilor la emisiune. Se spune că după aceea televiziunea din Sankt-Petersburg a primit sute de scrisori cu rugămintea de a le trimite şi lor o felie din pîinea blocadei. Mă gîndesc la acea fărîmă de pîine pe care oamenii o priveau ca pe ceva sacru, văzînd în ea un sol al memoriei, al bărbăţiei şi demnităţii celora care au supravieţuit apărînd neînvinsul oraş. Şi mă gîndesc la ce nu le-am spus şi noi celor mici, pentru ca ei să înţeleagă cît de legate au fost de multe ori şansele vieţii şi continuităţii noastre de norocul de a avea în clipa grea o bucată de pîine.

(370 cuvinte) (L. Damian)

26. Un buchet de crizanteme

Din grădina toamnei voi culege un buchet de crizanteme şi mă voi gîndi la Dumneata.Voi lăsa toate cuvintele de-o parte, neîndrăznind a tulbura pacea acestei dimineţi.Prea le-

am mîntuit, antrenat, încît mă tem, că ar lua-o înaintea emoţiei, a gîndului, înaintea simţirii adînci şi a clipei de reculegere.

Fiindcă din miezul acestei clipe de reculegere vreau să mă apropii de Dumneata.Crizantemele, aceste flori albe ca urma cretei pe tabla cea neagră. Crizantemele, această

frumuseţe severă şi apropiată sufletului meu ca şi caligrafia Dumitale.Unde să aşez acest buchet? La pragul şcolii? Mă tem că se va pierde între zecile de buchete

aduse de elevi în această toamnă mănoasă. Acasă, pe masa de lucru? Dar, de obicei, ajungi atît de tîrziu şi ai atît de puţin timp liber, şi eşti obosit, încît...mă tem, că ai putea să nu le vezi.

22

Să mă opresc undeva la răscrucea drumurilor, unde de atîtea ori ţi-ai petrecut elevii şi să le ridic în cumpăna unei fîntîni, ca să stea buchetul cu imagine în oglinda izvoarelor, cu aromele risipite prin ceruri...

Cîtă ţară ar trebui să străbaţi, pentru a-ţi vedea elevii, spre a-i întreba cum trăiesc.., dacă nu uită să-ţi trimită cîte o scrisoare. De altfel, ştiu bine că nu iută.

Căci în tot ce fac, în tot ce visează şi înfăptuiesc, stau îndemnurile simple de bine şi frumos, pe care le-au primit cîndva de la Dumneata. Această neuitare, această zbatere a elevilor Dumitale pentru frumos şi adevăr îţi este supremă bucurie şi răsplată.

Într-un fel munca învăţătorului e anonimă, fiindcă rolul ei se vede abia prin alte roade, peste mulţi ani, uneori pe alte depărtate meleaguri. În acelaş timp e văzută, fiindcă e văzută în văzul tuturora. Ce ţi-aş mai dori? Pe lîngă timp care mereu nu-ţi ajunge, multă sănătate şi seninătate sufletească. Celor din jurul Dumitale: copii şi părinţi, colegi şi prieteni – o mai multă înţelegere a neobişnuitei munci, pe care o faci. Munca de creaţie, aş zice. Ea se înfăptuieşte numai prin arderea totală a creatorului. Să-i păzim voia bună, să-i acordăm încrederea şi bunăvoinţa noastră acestui învăţător al meu şi al copiilor mei.

Din cumpăna fîntînii, de sub soarele sau ploile toamnei ţi se închină adînc buchetul meu de crizanteme.

(359 cuvinte) ....................................................(După L. Damian)

27. Obeliscul

Treceam într-o zi cu tata prin păduricea de la marginea satului, cînd deodată am zărit un avion ce zbura chiar pe deasupra noastră. Tata pusese mîna streaşină la ochi şi, privind în urma lui, zise:

– Ce frumos zboară, nu-i aşa? Şi chiar pe deasupra păduricii.Tăcu puţin, apoi începu a depăna firul povestirii sale....Era o zi de vară a anului 1944. Soarele fierbinte ardea nemilos, alungînd la umbră şi om,

şi vietate. Oamenii stăteau ascunşi prin beciuri, prin maluri de rîpe nu ca să scape de razele lui dogoritoare, ci să nu nimerească înaintea fasciştilor care se retrăgeau, năpăstuind şi jefuind totul în jur. Calea ferată era demult distrusă, podul de la şosea – aruncat în aer. Ecoul luptelor care se apropiau pe zi ce trecea se auzea tot mai desluşit, tot mai aproape.

Deodată, pe cerul călit pînă la roşu de soarele sudic, a apărut un avion de vînătoare. Să fi fost în vreo recunoaştere ori, poate, cine ştie ce sarcină de luptă avea de îndeplinit. Într-o clipită a fost înconjurat de trei avioane nemţeşti. S-a început o luptă crîncenă, neegală. Avionul nostru s-a aplecat pe-o aripă: unul din motoare luase foc. Şi atunci, spre uimirea întregului sat, aviatorul a îndreptat avionul asupra unuia din cele două „meserşmidte”. Ciocnirea a fost scurtă. „Meserşmidtul” s-a prăbuşit cu vuiet la pămînt, dar şi avionul nostru şi-a pierdut orientarea, fumegînd şi sîngerînd. A căzut dincolo de păduricea de salcîmi. O bubuitură puternică a zguduit împrejurimile. Peste cîteva zile oştirile au eliberat şi satul nostru...

Ascultam povestea tatei, dar cu ochii căutam mormîntul eroului necunoscut. Anii şi ploile aproape că l-au şters de pe faţa pămîntului. Fără să vreau, m-am gîndit la fratele dispărut fără veste, care nici pînă astăzi nu s-a întors de la război. Unde i-o fi fiind mormîntul? Cine-i poartă de grijă?

A doua zi am luat un hîrleţ, m-am dus la pădurice şi pe locul unde, după spusele tatei, căzuse avionul am săpat un răzor şi am semănat flori. Am cărat apă din rîuleţul de alături, le-am udat.

Au trecut cîteva zile şi alături de răzorul meu cu flori s-a înălţat un obelisc.(355 cuvinte ) (I.Cîrchelan)

23

28. Nu e nimic mai de preţ

Dacă ar fi să se expedieze o telegramă din trecut în prezent, pentru a aminti generaţiei de astăzi preţul pîinii, eu aş face-o reproducînd întocmai meniul unei cantine muncitoreşti leningrădene din timpul blocadei.

„Ciorbă de pătlagină;Pireu de urzică cu măcriş;Pîrjoale din frunze de sfeclă;Chiftele din lobodă;Şniţel din frunze de varză; Turtă din macuh;Sos din făină de peşte; Supă din drojdii;Lapte de soia.”Citiţi cu luare-aminte această tristă înşiruire de „bucate”, comparaţi-o cu meniul vostru de

fiecare zi şi veţi înţelege adevărata valoare a feliei de pîine.Dar ce atitudine avem noi astăzi faţă de pîine? Voi aduce doar cîteva cifre-cifre de-a

dreptul alarmante – şi veţi avea în faţă un tablou jalnic. Ştiţi cîte kilograme de pîine se aruncă lunar în şcoli? Cinci mii! Unul dintre elevi a lăsat pe masă o chiflă neterminată, altul n-a dus la capăt un călcîi de pîine... şi tot aşa, pînă se adună cinci tone pe lună. E foarte mult, să recunoaştem.

... Am asistat într-o zi la o întîmplare zguduitoare. Nişte băieţi au înşiruit între scîndurile unui gard bucăţi de pîine şi se pregăteau să arunce cu pietre în ele – care o să nimerească. Să arunci cu piatra în pîine e o mare cruzime! În timp ce mă apropiam de dînşii, ca din pămînt răsărit o fetiţă de vreo zece ani, s-a dat lîngă gard şi a întins în lături mîinile, apărînd astfel cu corpul său sfînta noastră pîine. Apoi începu să înainteze aşa, cu mîinile în lături, spre copii.

În privirea ei era atîta hotărîre, încît băieţii, speriaţi, ş-au împrăştiat care-ncotro.Fetiţa a cules bucăţelele de pîine şi s-a dus cu ele în fundul ogrăzii, unde se aflau cuştile cu

iepuri de casă.Nu ştiu ce putea să-i convingă pe băieţii ceia mai mult decît îndrăzneala fetei de a ocroti

pîinea cu corpul său! Sfînta pîine, acest nepreţuit dar făurit de om!..Acum să facem un mic calcul. Dacă în timpul blocadei norma de pîine a unui muncitor era

de două sute de grame pe zi, atunci cele cinci tone ce se duc astăzi la lada de gunoi ar fi ajuns pentru douăzeci şi cinci mii de oameni.

Iată care e preţul pîinii. Ţineţi minte acest lucru. Şi nu uitaţi că pîinea înseamnă viaţă, înseamnă pace. Fiindcă războiul îi răpeşte omului nu numai pîinea, dar şi viaţa.

(379 cuvinte) ......(S.Barbă)

29. “Limba noastră-i foc ce arde…”

Am poposit la baştina lui Alexe Mateevici. Nişte locuri de o frumuseţe rară, dar vorba unui bătrîn: “Dacă trăieşti mai mult în faţa unei frumuseţi, de la o vreme n-o mai observi.”

De secole oamenii din părţile noastre vorbeau această limbă preaplină de frumuseţi, generaţii de plugari şi cărturari au muncit ca nişte albine la fagurii ei şi toti aceştia într-atît se obişnuiseră cu ea, încît nu-i mai observau frumuseţile care erau implantate atît de adînc în limbă.

Despre limbă se scrisese mult şi pînă la Mateevici, fusese şi elogiată, deşi mai puţin. Tînărul poet, veşnic tînărul poet al acestei limbi, Alexe Mateevici a rostit această poezie lăsînd în inimile poporului care l-a născut sfînta vibraţie de clopot: „Limba noastră…”

Un imn şi o odă, un bocet şi o baladă, o elegie şi un basm.Ades mi se pare şi mie că Alexe Mateevici nu este decît autorul unei singure poezii – al

acestui poem alcătuit din doar 12 strofe, că celelalte poezii şi lucrări nu fac decît s-o com pleteze şi să-i evidenţieze sensurile şi mai mult.

24

De fiecare dată,cînd deschid cartea lui, simt o căldură răzbind dintre cuvinte: parcă m-aş afla în faţa unui rug, aud sevele călătorind prin copaci, livezi viitoare vuind în fiecare sîmbure, roi de fulgere care despică zările, şi cerurile de deasupra amestecîndu-se cu cele de desubt, pîinea vălurind ca o mare fără sfîrşit în vîntul care-o mişcă, doina care a putut cuprinde în ea toate dorurile noastre de ieri şi de azi.

Mateevici a murit de tînăr ca şi Eminescu. A fost şi el un fulger care a străfulgerat bolta literaturii noastre, lăsînd o lumină de care ne mai dor ochii. Zestre de la strămoşi, comoară sacră, depozit de comori – limbă a noastră.Vom rosti mereu cu evlavie numele celuia care a scris cea mai vibrantă odă dedicată limbii, poezie în care se reflectă,ca într-o oglindă, frămîntările şi speranţele noastre de secole, graiul – “un şirag de piatră rară pe moşie revărsată.”

(340 cuvinte) .......................................(N.Dabija)

30. Taina meşteşugului

Într-o zi un lemnar îşi chemă feciorul şi-i grăi : -Iaca îmi pare că mi-s numărate zilele, ai să rămîi orfan pe faţa pămîntului. Păcat că

n-am dovedit să-ţi spun secretul lemnăriei, dar tu-l vei afla singur. Stă ascuns tainic într-un copac din codrii noştri. Dacă-l vei căuta cu toată rîvna şi tragerea de inimă, ai să-l găseşti numaidecît .

După moartea tatălui, îl rodea gîndul pe băiat: care-o fi copacul cu pricina, cum să dea de el, ce taină oare ascunde?

Într-o zi doborî un copac mare şi zdravăn. L-a dus acasă, l-a despicat, l-a cercetat de-a marunţelul, dar nu s-a ales decît c-un clit de scînduri tăiate un pic mai acătării. Ia necaz! Poate-o fi ştiind careva din vecini marea taină a lemnului? Şi se încumetă să întrebe de unul : 50

-Tată-meu vorbea de-o mare taină, care se află ascunsă în lemnul copcilor, dar n-a mai dovedit să mi-o împărtăşească. Poate matale ţi-o fi spus?

-Ba, măi băiete, nu s-a răsuflat cu asemenea vorbe, făcu vecinul. Dacă a zis să cauţi, cred că nu te-a amăgit. Mai vezi, poate dai singur de secretul cela, că iaca ne-a rămas satul fără lemnar.

Şi băiatul a tot cărat acasă copaci de-i despica şi făcea scînduri netede şi lucioase, din care mai apoi se încumeta să-şi întocmească ba o masă, ba un scaun la gospodărie. Şi de fiecare dată i se nimereau să iasă mai trainice şi mai arătoase, încît aşa, pe neprins de veste, lumea începea a –şi opri ochii asupra celor meşterite de băietan.

Cînd îşi luară de seamă oamenii din sat, meşterea băiatul nişte lucrări de mai mare dragul, curat ca ale tătîne-său, ba îi merse vestea şi în satele apropiate.

Într-o zi îl opri un consătean să mai stea la taifas şi din una, din alta hai să-l ispitească: -Ai dat de secretul lui taică-tău? - Ba nu l-am mai aflat. -Iaca aşa-s toţi meşterii aceşti, dacă prind ceva, ţin într-înşii şi nu mai scoţi cu cîrligul. -Mă jur că nu ştiu ce-a avut în vedere tata. Cel puţin în copaci, nici pe dinafară, nici pe

dinăuntru, nu era scris nimic. Poate în sculele tatei să fie vreo taină. Da poate în mîna omului , dar iar parcă nu se zareşte leac de lemn.

Şi totuşi fiecare meserie are taina ei, nescrisă, nerostită, o taină pe care o simte meşterul, dar nu-i în stare s-o rostească.

V-aţi gîndit vreodată la taina asta? (360cuvinte) (După „Vreau să ştiu”)

31. Biserica Albă

Avînd biserică în sat, cu candelă aprinsă în faţa Preacuratei, nu mai lăsaţi groaza şi disperarea să pună stăpînirie pe inimile voastre, căci de azi înainte nu mai suntem un sat

25

oarecare. Suntem un popor aşezat pe pămînturile sale, moştenite de bătrîni, suntem adunaţi în jurul credinţei noastre, adică sub ocrotitea destinului nostru.

Astăzi ne întoarcem iară cu faţa către lume, şi lumea se întoarce cu faţa către noi. Astăzi punem capăt muţeniei noastre, căci avem clopote în biserică, şi în caz de mare cumpănă, glasul credinţei noastre va cere ajutor lumii din împrejurimi, căci de la pămînturile calde şi pînă la marile îngheţuri de la nord îs tot biserici creştine, cu crucile ridicate sus, legate între ele prin dragostea şi credinţa pe care i-o purtăm Mîntuitorului.

Deschideţi dar sufletele, primiţi în inimile voastre această biserică. Purtaţi-o cu credinţă şi smerenie, păziţi sfinţenia şi bunul ei nume,căci dacă o casă de copii creşte mai mult în faţa unei vetre, un neam se poate ridica numai în faţa unui altar. Adunaţi-vă, deci, în casa Domnului pentru a vă ruga.Înainte de-a fi păşit pragul, lăsaţi afară toată supărarea, toată obida, şi nedreptatea, toată nemicnicia şi întunecimea acestei lumi ce s-o fi strecurat poate şi în inimile voastre. Veniţi curaţi, liminaţi, ascultători, cum li se şi cuvine copiilor să vină în casa părintelui lor. Domnul să vă ţină sub ramura blîndeţii şi a milosteniei Sale.

Iară Nistrul tot vine şi vine la vale. Munţii de humă se încălzesc la soare, şi pe vîrful unuia dintr-înşii o bisericuţă albă cu crucea ridicată sus, să se vadă cît mai departe.

Tocmai în zilele celea armata rusă, după semnarea tratatului de pace, se întorcea în matca hotarelor sale.Auzind bătaia clopotului, soldaţii îşi scoteau şepcile, îşi făceau semnul crucii căutînd îndelng în zare, pînă ce desluşeau… o albă bisericuţă. Se minunau ei înde ei:

- Ia-te moldovenii iştea!Au pornit mai din nimic şi pînă unde au ajuns! - D-apoi că aşa-i zodia sufletului… Cu cît mai adînc îl îngropi, cu atît mai sus se înalţă!(340 cuvinte ) (I.Druţă)

32. Taina muncii

Cînd într-o bună vreme nucul din faţa casei s-a uscat moş Mihail şi-a scos cîrja din tindă, şi-a dat pălăria, pe ochi şi a început a se plimba în jurul lui de-ţi părea că-i numără crengile. I-a măsurat tulpina cu şchioapa, a încercat dacă nu dă drumul la coajă şi tocmai spre chindii,cînd ciubotele au început să-i pară cam grele, a pus cîrja la locul ei şi-a zis în gîndul lui că are să facă o sanie.

Dar l-a zărit baba furat pe gînduri,cu toporul subţioară, şi 1-a pus'sa-i facă nişte surcele,ca să nu prindă toporul rugină. Apoi i-a trebuit un vătrar ceva mai lunguşor.o căldare de apă proaspătă şi moşul şi-a văzut de necazurile lui. Pe urmă - azi e soare,mîine e vînt- fugeau zilele una după alta, de parca era de furat.

Vreo săptămînă se tot uita la coroana nucului,ghicind cam cum i-i rădăcina,1-a încercat într-un loc cu hîrleţul să vadă dacă n-a dat greş , şi într-o zi, cînd i-a p1acut borşul cu care 1-a hrănit baba, i-a spus că are să scoată nucul şi are să facă o sanie. Peste cîteva zile i-a retezat coroana . rădăcinile , care nu-i veneau la socoteală, şi le-a pus sub şopron, ca să nu-1 apuce ploile. Pe urmă a adus nucul în cămară şi atîta i-a trebuit:

În fiecare seară venea baba, ca să vadă cît a cioplit el şi găsind nucul întreg, îi făcea nişte borşuri că i se opreau în gît.

Cînd au venit viscolele, moş Mihail de abia a dovedit să facă tălpile, în schimb erau nişte tălpi cum nu mai văzuse satul cela: uşurele,netede şi luceau că puteai să te bărbiereşti uitîndu-te într-însele.

Cu vremea pierduse şi socoteala zilelor,căci se culca cînd îi amorţeau palmele,aţipea şi se trezea îndată,privind bucăţile de lemn aşezate pe vîrstac. Şi cînd a început a se înmuia omătul,cînd pe la amiază se auzea picurînd din streşină,moşul a început a număra pe degete cînd va veni ziua în care va întoarce barda şi va lucra numai cu muchia ei,adunînd sania.

S-a dus şi iarna asta, fiindcă îi venise vremea, s-a uscat ograda şi într-o bună zi a scos moş Mihail afară tot ce pregătise şi a început a strînge sania. Spre amiază sania era gata. 0 săniuţă sprintenă sta în mijlocul ogrăzii.soarele se scălda în coşul ei şi sania lucea de-ţi părea că s-a mai vărsat o picătură de lumina pe pămînt.

26

(400 cuvinte) ( I.Druţa)

33. Propria simţire

În străfundul inimilor lor toţi oamenii sînt poeţi.Toţi suntem serviţi de propria simţire. Ochiul vede, inima simte. Urechea aude, inima

simte. Uneori privirea e una cu trupul, frumuseţea din jur ne copleşeşte şi atunci propria simţire ajunge la buze şi se revarsă în cuvinte.

Propria simţire ne împinge numai la fapte nobile, la creaţie, la sporirea frumosului prin muncă, ne ţine mereu în acţiune, ne face să ne întrebăm mereu, să fim în neоntreruptă stare de trezire.

Propria simţire descoperă frumosul, îl scoate în evidenţa pentru bucuria sufletului şi de aceea aspectul exterior al unui sat, să zicem, este expresia plinatăţii noastre, proba a ceea ce poate fi şi de e în stare să fie omul.

Frumosul nu ni se dă, ci se crează. Îl creaza.natura, îl creeaza, omul. El se schimbă, dispare. E1 poate să nu dispară, dacă tradiţia există întru toate ale vieţii: trai, comportare, muncă, vorbirea cuvîntului matern. Omul dă bineţe ori de cîte ori se întîlneşte cu aproapele său, cu un trecător străin. Şi o face nu din simplă obişninţă ori în chip maşinal, cu e condus de propria sa simţire, care îl îndeamnă să comunice, să cunoască dispoziţia omului din cele două cuvinte precum atingerea camertonului spune tonalitatea, căci intenţia vorbeşte de adevărata stare a lucrurilor.

Propria simţire ne îndeamnă la cunoaştere. La alegerea a tot ceea ce se încadrează în noţiunea de frumos, pe care poţi s-o transformi în faptă luminoasă.

Omul se interesează, cercetează biografia altui om, fie părinte, ruda ori necunoscut, precum i-o fi venind el, pentru a alege din ea fapta care poate fi urmată, fapta cea luminoasă, căci frumuseţe înseamnă nu numai ceea ce ochiul vede şi urechea aude. Frumuseţea este şi atunci cînd singur descoperi faptele naturii, faptele omului ce te pun şi pe tine să încerci, să fii la fel cu ei, îţi insuflă încredere în tine, astfel sporind comorile sufletului.

Propria simţire ne ţine mereu contemporani cu ceea ce ne înconjoară, cu realitatea, arunca rutina de pe nervuri, dă strălucire şi energie gîndului şi expresiei cuvîntului.

Propria simţire ne învaţă să stăm de vorba cu lucrurile, cu fenomenele, ce le percepem, să le observam.

( 360 cuvinte) ( După G. Vodă )

35. Băieţii tatei

Războiul care trecuse ca o furtuna pustiitoare prin văile nistrene continua undeva la Apus si-i simţeam răbufnirile în fiecare zi,căci în fiece zi soseau veşti de pe cîmpul marilor bătălii, de acolo de pe teritoriul duşmanului.

Încă din toamna la şcoală ne venise el, Andrei Mironovici Cărare, fost soldat, acum, însa, sfîrtecat de schije, de te minunai, cum de se ţine viata într-un corp atît de schilodit. Intrase în claşă sprijinindu-se în cîrji. Şi fiindcă nu aveam nici masă, nici scaune, se aşeză pe pervazul ferestrei si ne zîmbi blînd,trecîndu-şi palma pe fruntea asudată:

- Băieţii tatei...Uitarăm şi de foame, şi de toate nevoile. O lecţie întreagă a tot stat în bătaia

soarelui, povestindu-ne cum a vrut taică-său pe vremuri să-1 facă popă, cum a reuşit să termine şcoala pedagogică, cum un obuz nimerise în mantaua ce se usca alături de dînsul, amestecînd-o cu pămîntul...

Îl ascultam cu respiraţia oprită. La lecţiile următoare nu ne-am mai mirat cînd, în loc de " buna ziua", ne zicea blind:

- Băieţii tatei ...

27

Era atît de firesc şi omenesc, încît, comparîndu-l cu domnii învăţători de odinioară, ni se părea un om cu totul neobişnuit, iar şcoala - o prelungire firească a unei vieţi obişnuite în familie.

Într-o zi cu soare, la început de mai, învăţătorul nostru intră în clasă ca un vifor, trînti cîrjele în pămînt şi strigă în gura mare:

- S-a sfîrşit războiul, băieţii tatei!Nu ştiu dacă. am prins de la Andrei Mironovici cine stie ce carte. Dar primul dascăl, care

ne-a învăţat să învingem greutăţile, să ne bucurăm de succese, să fim tineri pînă la ultima suflare, ne-a fost el, anume el.

Au trecut anii. Demult nu-l mai întîlnisem pe bunul nostru învăţător - se mutase cu locul de trai la familia sa, regăsi tă în regiunea Odesa.Nu-1 văzusem de un car de ani, dar în suflet păstram vie acea trîntitura de cîrje, acea răbufnire de fericire care-i răscolise pe dînsul şi ne copleşise si pe noi atunci, în ziua Marii Victorii .

L-am întîlnit întîmplător la Chişinau. Nu s-a mirat deloc, cînd i-am dat bineţe, zicîndu-i pe nume, deşi sînt sigur că nu m-a recunoscut deodată. Am aflat că mai lucrează. L-am întrebat de ce nu pleacă la pensie. A zîmbit numai:

- Sunt soldat, iar soldatului totdeauna îi şade bine în coloană.(389 cuvinte) ............................(D. Ciobanu)

36. Mîinile tale, mamă

Mama, mama! Ţin minte mîinile tale din clipa, cînd am început sa-mi dau seama ca trăiesc pe lume. Arămite vara de soare, îşi păstrau culoarea asta şi iarna - un arămiu gingaş, uniform, doar un pic mai întunecat în lungul vinişoarelor. Sau poate că mîinile tale erau mai aspre, - doar le-a fost dat să muncească mult în viaţa? - însă mie întotdeauna îmi păreau atît de gingaşe şi-mi plăcea atît de mult să sărut vinişoarele întunecate.

Ţin minte, cum roboteau ele în spuma de săpun, cînd îmi spălai cearşafurile pe atunci atît de mici. Văd degetele tale îngroşate la încheieturi pe abecedar, cînd repetam după tine: be-a, -ba, ba-ba.

Totdeauna îmi voi aminti atît de gingaş mîinile tale aspre şi atît de calde şi răcoroase, care îmi mîngîiau părul, gîtul, pieptul, cînd zăceam la pat, chinuit de febră.

Sărut mîinile tale neprihănite, mîinile tale sfinte!Ţi-ai petrecut feciorii la război, şi dacă nu eşti tu aceea, altă mamă la fel ca tine i-a

petrecut. Pe unii n-ai să-i mai vezi în vecii vecilor. Şi dacă n-a fost să împărţi tu acest destin, 1-a împărţit altă mamă la fel ca tine.

Iar dacă în zilele de război oamenii au o bucată de pîine şi au o haină, dacă stau în cîmp clăi de grîu şi aleargă trenuri şi înfloresc vişinii în livezi, şi flacăra vuieşte în cuptoarele Martin, şi o putere nevăzuta ridică ostaşul de la pămînt sau din pat, cînd e bolnav sau rănit - toate acestea le-au făcut mîinile mamei mele, mamei tale, ale tuturor mamelor.

Priveşte deci şi tu în urmă, tînărul meu prieten, priveşte ca şi mine şi spune pe cine ai obijduit mai mult în viaţa decît pe mama?

Oare nu din cauza mea, a ta, a lui, oare nu din cauza propriilor noastre greşeli şi dureri încărunţesc de timpuriu mamele?

(310 cuvinte) (Din presă)

37. Teiul

A crescut teiul acesta înalt şirotat de parcă cineva i-ar fi turnat în toată ziua apă la rădăcină.La începutul verii îşi pune pe cap o pălărie gălbuie de flori.Toamna frunzele se aştern la picioare, galbene şi moi. Vin ploile lungi,apoi gerurile.Îi pare o veşnicie pînă vine primăvara, ca să-i aducă un soare blînd, boboci pe ramuri şi

copii năzbîtioşi.

28

...Iarna asta copii au crescut .Aproape că nu-i cunoşti. Printre ei se găseşte unul mai îndrăzneţ.

-Şi zici că nu mă urc în teiul acesta?Nu crede nici teiul văzîndu-1 scuipînd în palme la tulpină şi-l roagă pe Petrică să se ină

bines ă nu cadă.Dar nu cade şi se miră teiul.Cînd se vede cocoţat sus, Petrică prinde a se da huţa. Copacul îşi leagănă creanga să-i facă

pe plac. Nu zăbavă însă băiatul scoate un cuţitaş din buzunar şi îl îndeasă pe o mlădiţă. Cît degetul. Rămurica cade jos fără putere. Apoi încă una. Şi încă.Cîţi copii sînt pe toloacă, toţi au cîte o rămurică numai bună pentru ţuruiac.

Ce altă bucurie mai vrei decît un ţuruiac meşterit primăvara devreme cu mîna ta. Cînd îl mîntui de cioplit şi îl pui la gură, uiţi de toate pe lume. Nu mai auzi nici păsările cîntînd fără încetare. Nu-ţi mai urmăreşti oiţele ce pasc în voie, nici mieluţii ce nu se mai satură de zburdat. Nu mai simţi mirozna de iarbă fragedă şi muguri de brebenei şi viorele, întinsă ca o eşarfă violetă la poalele pădurii.

Ţuruiacul tău le îndeamnă şi pe celelalte şi uite că valea se umple de triluri.Teiul pe toate le vede. Că nu degeaba a crescut mai înalt ca alţi copaci, de parcă i-ar fi

turnat cineva apă la rădăcină în toată ziua. Le vede şi îşi leagănă încet rămurelele presărate cu muguri măşcaţi. Cît nişte corniţe de ied. Din fiece muguraş iaca-iaca se zăresc vîrfurile frunzelor…

Numai cioturile rămase fără de vîrfuri nu se leagănă. La capătul lor retezat încet-încet s-adună picături străvezii şi rotunde ca nişte lacrimi. Apoi se rup şi cad fără zgomot, spărgîndu-se de crengi.

(348cuvinte) (L.Codreanca)

38. Culoarea, mirozna şi foşnetul acelei cărţi

În începutul cela de toamnă, ţin minte, mama meliţa nişte cînepă lîngă gard şi am tot bocit eu zi de zi lîngă meliţa ei,pînă a răzbit-o pe biata mamă. Şi-a scuturat umerii de colb, şi-a pus un alt bariz, m-a luat de mînă şi a pornit cu mine spre şcoală.

Ce-o fi tot vorbit mama cu soţia directorului nu ştiu, pentru că am rămas să aştept la poartă, dar s-a întors mama mult mai veselă decît a intrat.

Învăţam scriind cu grafit pe-o placă—scrii şi ştergi cu mîneca, iară scrii şi iară ştergi, pentru că bani pentru caiete şi creioane rar cine avea. Manualele erau şi ele un adevărat blestem al copilăriei. În clasa a doua ori a treia am rămas fără cartea de citire. Tîrziu, aproape de Crăciun, vine învăţătorul Pavel cu un clit de manuale şi ne spune să aducem bani de acasă - cam cîte cinci lei costa manualul. Era un an greu, dar lumea se trăgea la carte, şi azi doi copii aduc bani şi seara se întorc cu manualul în trăistuţă, mîine mai vin doi cu cîte cinci lei şi clitul scade, se topeşte ca zăpada în pragul primăverii,iar eu vin zi de zi şi tac chitic cînd intră învăţătorul cu manualele în clasă, tac cînd le duce, pentru că iarna, după cum se ştie, găinile nu se prea ouă, iar ouăle erau singura avere a mamei, şi atunci cînd nu avea ea parale, nu aveam nici eu de la cine cere.

Vreo săptămînă şi ceva n-am mai învăţat nimic .Acasă tot aşteptam poate mama,vorbind cu tata, va pomeni de manual. Şi într-o zi, cînd încă un cineva a adus un bănuţ şi Harbagiu s-a dus în fundul clasei de i-a dat manualul, întorcîdu-se şi trecînd pe lîngă banca mea, a şovăit o clipă din mers. Cu o mişcare largă, omenească, a aruncat ultimul manual pe bancă, în faţa mea, şi am rămas să port pentru toată viaţa culoarea, mirozna şi foşnetul acelei cărţulii.

(340 cuvinte) (I.Druţă)

39. Un singur cer şi un singur pămînt

Mi-au rămas în minte cuvintele auzite întîmplător într-o emisiune ştiinţifică transmisă la radio: " Nu avem decît un singur pămînt".

29

Omul a devenit stăpînul naturii, dar trăieşte într-o lume naturală a plantelor şi animalelor, a apelor şi a solului; toate au existat cu mult înainte de apariţia lui şi el este obligat, spre binele său, să le ocrotească. Pămîntul, bine muncit, rodeşte, pădurile purifică aerul, apa rîurilor înseamnă viaţă. Dar omul uită de multe ori că nimic nu este întîmplător în natură, că speciile animale şi vegetale sînt strîns legate între ele şi depind, la rîndul lor, de factorii de mediu.

Două primejdii pîndesc astăzi întreaga omenire: catastrofa nucleară şi catastrofa ecologică.De cînd a descoperit focul, omul a început să modifice ecosistemele naturale, transformînd

pustiuri în grădini înfloritoare, dar reuşind şi performanţe nedorite.Întîi se duc păsările, pe urmă-oamenii! Păsările mai sensibile se duc primele iar dacă se duc

păsările, rîndul e al oamenilor. Tristă succesiune!Arborii sînt nişte aripi de mari mori de vînt, suflînd , în care Vîntul învîrte Pămîntul. Tăind

mereu la copaci, se poate întîmpla într-o zi să oprim Pămîntul şi ce rost ar avea un Pămînt care nu se mişcă. Să ne gîndim şi la cer. Cerul există pentru toţi, dar pentru fiecare într-alt fel.

Rupem o floare, aprindem un foc pe un platou, strivim o gînganie. Vînătorii iscusiţi pătrund în desişurile pădurilor sau în ierburile savanelor, găsesc locuri de pîndă pe crestele de stîncă, se întrec în a ochi zburătoarele, stăpînele văzduhului. Dacă marele stăpîn al naturii, omul, s-ar fi gîndit serios la toate acestea, astăzi nu s-ar vorbi despre specii pe cale de dispariţie. Lupul şi vulturul, rîsul şi cocostîrcul astăzi sînt rarităţi.

Omul este " homo sapiens". El poate cunoaşte mecanismele biologice ale diferitor verigi din ecosistem şi poate să influenţeze activ şi conştient natura, pentru că numai el ştie că există pentru toţi un singur cer şi un singur pămînt.

(340 cuvinte) (P. Magheru)

40. Povara memoriei

Memoria e cea mai de seamă avere pe care le-o putem lăsa moştenire fiilor şi nepoţilor noştri. Avere care nu se poate răpi. Pe care nu o pot pierde distraţii la o răscruce.

În lipsa memoriei drumul parcurs de un popor în timp ar semăna cu dîra pe care o lasă un peşte într-un rîu care curge: nici o urmă care ar vorbi dacă a venit dintr-acolo şi pleacă într-acolo.

Se zice că scrisul celor vechi era alcătuit din noduri. Azi a face nod la batistă pentru a nu uita ceva vine, precum o reminiscenţă, din acel scris, probabil.

Au rămas nu demnitarii de-a lungul istoriei, ci învăţaţii, cărţile, monumentele scrise sau orale, adică ceea ce afost în stare să conserve şi să transmită Memoria.

Cei care n-au avut trecut şi l-au inventat. Cei care n-au avut bătrîni şi i-au procurat. Noi am fost scutiţi de această grijă, fiindcă i-am avut. Nu trebuie să-i inventăm azi pe Dosoftei. Varlaam, Neculce, Cantemir, fiindcă ei au existat cu adevărat. Dovadă ne sînt scrisele rămase de la aceştia. Nu trebuie să inventăm bătăliile lui Ştefan, Cetatea Sorocii, nu trebuie să inventăm „Mioriţa”, nu trebuie să ne inventăm străbunicii, bunicii, părinţii. Pentru că, după cum zice M. Costin: „Nasc şi la Moldova oameni”, de-a lungul vremilor şi noi, moldovenii, am dat lumii importante figuri care au ajutat şi altor popoare să-şi găsească drumul spre carte şi adevăr, precum: P. Movilă, mitropolitul care a umplut Ucraina cu tipografii, inaugurînd şi prima şcoală superioară din Europa de est – Academia Kieveană; N.Milescu Spătarul, unul dintre primii soli ai Rusiei în China, animator al vieţii ştiinţifice din Ţara Moscovei; D. Cantemir, care a născocit pentru turci primul sistem de note muzicale, cel care l-a ajutat pe Petri I la modernizarea statului său şi candidatura căruia ţarul avea s-o propună pentru postul de prim-preşedinte al Academiei Ruse, ce urma să se inaugureze; Varlaam, candidat în anul 1639 la saunul de patriarh al Bizanţului; M. Costin scriitor moldovan, dar şi autior de poeme poloneze.

Marele cărturar N. Milescu Spătarul ne atrage, de peste secole, atenţia: „Inima privind la cele trecute mai lesne prevede cele viitoare”.

Există o memorie a cărţilor. Există o memorie a locurilor. Există o memorie a inimii.

30

Amintirea, cinstirea înaintaşilor... rămîne nu doar o datorie de căpetenie, ci şi una de onoare a orecărei generaţii.

(390 cuvinte) (După N. Dabija)

41. Koroliov Serghei Pavlovici

Aviaţia era marea pasiune a lui Serghei Koroliov. Tînărul Koroliov visa să devină aviator, să construiască aparate de zbor şi să brăzdeze cu ele înaltul cerului.

La Moscova, unde a venit din Odesa, Koroliov a învăţat în acelaşi timp la Şcoala tehnică superioară şi la şcoala de piloţi. După ce a citit scrisoarea lui K.E.Ţiolkovskii, s-a simţit atras atras pentru totdeauna de zborurile în cosmos. Ar fi vrut să zboare cît mai sus, cît mai repede şi mai departe. Dar pentru a atinge asemenea înălţimi şi viteze, trebuiau create rachete, tehnica rachetară.

La 17 august 1933 la Nahabino, o suburbie a Moscovei, a fost lansată prima rachetă. Ea s-a ridicat la o înălţime de numai 400m. Racheta a fost construită şi lansată de grupul pentru studierea mişcării reactive în frunte cu S.P. Koroliov.

El a creat rachetă cu aripi, dirijată de un rachetopanor. În anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei Koroliov a construit motoare de rachetă pentru avioanele de luptă.

După război, el a devenit conducătorul unui mare colectiv care lucra la crearea unor rachete puternice. De numele Constructorului principal S.P. Koroliov e legat începutul explorării spaţiului cosmic. Mai întîi, la înălţimi de sute de kilometri, au fost ridicate aparate ştiinţifice şi animale. Apoi în biroul de construcţii al lui S.P. Koroliov a fost creat primul în lume satelit artificial al Pămîntului. Ziua lansării lui – 4 octombrie 1957 – e considerată de toţi drept începutul erei cosmice în istoria omenirii.

La 12 aprilie 1961 academicianul S.P. Koroliov l-a petrecut în înalturi pe primul cosmonaut I. A. Gagarin. Zborul omului în cosmos a fost scopul întregii vieţi a Constructorului principal. Lucrul acesta el l-a mărturisit în mai multe rînduri. După nava „Vostok” cu Gagarin, în timpul vieţii lui S.P. Koroliov şi-au luat zborul în cosmos încă cinci asemenea nave, după care a fost creată nava cosmică „Voshod” – mai perfecţionată, cu mai multe locuri.

Spre Lună, Venus şi Marte şi-au luat zborul aparate cosmice automate. Ilustrul om de ştiinţă, pămînteanul nostru S.P. Koroliov a fost distins cu cele mai înalte

decoraţii. (340 cvuvinte) (După „Vreau să ştiu”)

42. Pasărea copilăriei noastre

De fiecare dată, cînd îmi aduc aminte de copilărie, una din cele mai frumoase clipe este aceea care-mi reîntoarce în memorie frumoasele păsări albe – cocostrîrcii. Îi văd stoluri întregi prin apele tulburi sau cîte doi-trei prin cuiburile mari din salcîmii de la marginea satului.

Mama îmi spunea că dacă primăvara vedem prima dată această pasăre, stînd singură-ntr-un picior, vom fi singuri şi trişti toată vara. Iar dacă o vedem zburînd în stoluri-vom fi veseli şi mereu împreună.

Întoarcerea cocostîrcilor m-a bucurat nespus întotdeauna. Cred că fiecare din noi trăieşte sentimente deosebite, cînd petrece cu privirea un stol de cocostîrci. Aceste păsări se întorc din ţările calde primăvara devreme.

Cocostîrcii îşi construiesc cuiburile din vreascuri. Mai des – pe casele acoperite cu paie ori cu stuf şi mai rar – pe scîrte, pe copaci. La pregătirea „casei” păsările-şi întind un aşternut moale din iarbă uscată, paie, frunze, pene, cîrpe. Puii de cocostîrc cresc foarte greu. Primele şapte-zece zile după apariţia lor, de hrană se îngrijeşte numai un cocostîrc. Celălalt rămîne în cuib şi poartă de grijă celor născuţi.

I-am văzut frumoşi şi mîndri, minunînd trecătorii în satul vecin. De mulţi ani ei sînt bucuria copiilor satului. Fiecare trecător, admirîndu-i, îşi aduce aminte de acele vremuri, cînd

31

încoace veneau primăvara cîrduri de cocostîrci. Cînd în satul lor majoritatea caselor erau bătrîneşti şi pe ele aceste păsări îşi construiau mai uşor cuiburile. Dar, de cîţiva ani la rînd, se întorc încoace numai doi cocostîrci.

Un bătrîn chiar a aşezat o roată de căruţă într-un stîlp din ogradă. „Poate vor veni”, îşi zicea el. A făcut mai apoi un cuib în salcîmul din grădină. Aşteaptă primăvara cu nerăbdare şi de fiecare dată aşteptarea e zădarnică.

Cocostîrcii au devenit oaspeţi rari ai acestor locuri. Să le purtăm deci de grijă acelor care au mai rămas prin satele noastre.

Cînd rătăcesc prin ţară, un cuib de cocostîrci îl privesc ca pe o sărbătoare. În satul natal nu mai sînt cocostîrci. Şi-mi pare primăvara mai săracă, regretînd că odată cu copilăria noastră se îndepărtează şi acele păsări albe, ca de vis.

(340 cuvinte) (G. Dolneanu)

43. Sania

Cînd într-o bună vreme nucul din faţa casei s-a uscat, moş Mihail şi-a scos cîrja din tindă, şi-a dat pălăria pe ceafă şi a început a se plimba în jurul lui de-ţi părea că-i numără crengile. I-a măsurat tulpina şi din ochi, şi cu şchioapa, a încercat de nu dă drumul la coajă şi tocmai spre chindii, cînd ciubotele au început să i se pară cam grele, a pus şi cîrja şi pălăria la locurile lor. După care, şi-a zis în gîndul lui: că are să facă o sanie.

Sanie... Mare lucru-i o sanie. Arunci un braţ de paie, le acoperi cu un covoraş să nu te prindă răceala, arăţi cailor că n-ai uitat biciul acasă şi te duci, că abia mai dovedeşte soarele să se ţină pe urma ta. Şi abia atunci ai să uiţi să-ţi numeri anii, şi-ai să-ţi vezi prietenul pe care au început să ţi-l fure drumurile, şi pe pîrtia făcută de tine mulţi drumeţi îşi vor găsi calea, şi satul, şi casa.

O sanie — atîta îi trebuie omului şi iar e om. Numai să-i faci o sanie pe care au visat-o toţi lemnarii de pe lume, cîţi lemnari au fost, o sanie pentru care şi cel de seama ta ţi-ar zice bade; o sanie care ar plînge după drum şi drumul după dînsa.

Mare lucru-i o sanie.Dar l-a zărit baba furat de gînduri, cu toporul subţioară, şi l-a pus să-i facă nişte surcele, că

n-are cu ce aprinde focul în vatră. Apoi i-au trebuit un vătrar ceva mai lunguşor, o căldare de apă proaspătă şi moşul şi-a văzut de necazuri. Pe urmă - azi e soare, mîine e vînt – fugeau zilele una după alta, fără tîlc, fără culoare, fără folos, de parcă erau de furat.

Ca de obicei, moşul se scula pînă în zori — îi plăcea să se îmbrace prin întuneric, să-şi aprindă luleaua cu un tăciune rămas de cu seară în vatră, apoi să iasă şi să ia seama prin livezile vecinilor de nu se face vreo stricăciune cît stăpînii dorm.

(340 cuvinte) (I. Druţă)

44. Trei izvoare

Trei izvoare...Îndată ce ieşi prin poarta mănăstirii, se aude un murmur de ape, care creşte pas cu pas, în

timp ce cobori cărarea, şi te tot duc şi duc pe firul unei sete istovitoare, pînă ajungi la cele trei şuvoaie ce ţîşnesc de sub stînca pe care a fost înălţată mănăstirea. Cine ştie cîte veacuri o fi trecut pînă ce murmurul celor trei deschizături de ape a ajuns nume de mănăstire, cunoscută peste tot. Legendele zic că prin văile iestea se întorcea odată după o grea înfrîngere a oştirilor sale Măria Sa Ştefan. Aici la izvoare şi-a tămăduit rănile, aici o fi prins suflet şi, cum obişnuia, pentru a însemna locul unde o înfrîngere a fost transformată într-o biruinţă, a poruncit să se zidească mănăstire. Mulţi ani la rînd au tot călătorit ei tustrei — Ştefan, mănăstirea şi izvoarele — legende, cronici, manuale şcolare.

32

Eu însă aş fi vrut să te întreb, dragă cititorule... Ajunşi fiind la această mare tristeţe, ce-ai aşeza tu într-o mănăstire rămasă pustie? O şcoală? Un spital pentru copii? Un ocol silvic? Ştiu eu... Poate că, chibzuind la rece, aşa ar şi fi fost cu cale să se facă, numai că atunci, în primul an de după război, toţi erau înfierbîntaţi, nimeni nu vroia să judece la rece. O să le băgăm maicilor o staţie de maşini şi tractoare, numită pe scurt S.M.T., au zis şefii. (...)

Şi, ce credeţi? Au băgat. S-au căţărat. S-au înşurubat. Esenţialul era să fie cît mai mult vuiet şi scrîşnet, şi cutremur, aşa încît prin toate cele patru părţi ale lumii să ajungă vestea sosirii unui veac nou în Moldova...

Trecut şi viitor, obiceiuri şi datini, lemn şi piatră — totul la pămînt, totul ţăndări... Fireşte, dărîmatul e mult mai uşor decît ziditul, şi apoi las'că patima ruinătoru lui nici nu prinzi de veste cînd pune gheara pe tine. Cine să fi crezut că timizii, ruşinoşii copii ai celor ce veneau mai ieri-alaltăieri la mănăstire să se închine, acum, adunaţi fiind la cursurile de tractorişti, umblau unsuroşi ca necuraţii.

(340 cuvinte) (I. Druţă)

45. Profanarea lăcaşului sfînt

Într-o des-de-dimineaţă, pornind spre izvoare cu căldăruşele şi cobiliţa, Maica se opreşte uimită în poartă. Trecătoarea ce şerpuia domol printre dealuri, urcînd spre mănăstire, era numai vuiet, numai muget. Aracan de mine, şi-a zis biata femeie, o fi nebunit văcarul cela! Să vîri o cogemite turmă de vite pe acolo pe unde trece cu greu un car cu boi! N-a găsit un loc mai bun să-şi adape văcuţele?

Iată însă că turma ocoleşte izvoarele, urcînd spre mănăstire. Îngrozită, Maica se grăbeşte să încuie poarta. Văcarul cere să i se deschidă, şi pentru că femeia nu mai deschide odată, sparge poarta, lăsînd cornutele să umple ograda mănăstirii. De acum încolo, asta urma să-i fie soarta. După ce au frămîntat în fel şi chip problema, autorităţile au hotărît să organizeze la Trei Izvoare un punct pentru colectarea vitelor. (…)

Maica n-a pornit-o cu bocetele, nu-şi smulgea gîţele, nu se dădea cu capul de toţi pereţii... Călugăriţele au fost jurate să poarte dragoste acestei lumi pline de păcate. Deci, cu sufletul plin de smerenie, cu inima veşnic gata pentru binefacere în numele Domnului, să nu ne împotrivim relelor, să le primim pe toate aşa cum vin ele rînduite de sus, şi astfel fosta bucatăreasă a ajuns a rîni grajdurile, pe cînd bărbatul cu un butoiaş pus pe roate căra cu un catîr apă de jos de la izvoare pentru adăpatul vitelor.

Trei ani la rînd renumita noastră mănăstire nu a fost decît un grajd de vite. Dregătorii „Zagotskotului” furau nutreţ de la vite şi-1 dădeau pe basamac, tăiau viţei, fierbeau carne în cazane, apoi după groaznicele beţii porneau sfezile şi bătăile.

Umezeala vitelor prinse a răzbate pînă pe sub temelia bisericilor, crăpăturile au urcat pînă la chipul sfinţilor apostoli de sub cupola cea mare. Altarul — numai putoare de vite şi mucegai. Trecătoarea ce şerpuia din vale, urcînd spre mănăstire — fărîmiţată în fel şi chip de tractoare, apoi bătătorită de copitele turmelor, şi-o fi deformat straturile de pămînt în adîncuri, aşa încît unul din cele trei izvoare a secat, al doilea a scăzut pe jumătate.

(340 cuvinte) (I. Druţă)

46. Rusanda

Rusanda ţese un lăicer.Fac haz butuceii, şi iţele saltă, dar nu li-i a joc, căci - Doamne, Doamne, Doamne!Cînd începuse şi ea a întreba cum se trăieşte pe lume, bunica o povăţuia că, cică, oamenii

pătimesc de pe urma datoriilor. Să n-aibă omul datorii, ar dormi pînă s-ar sătura de somn, ar coace plăcinte în fiece sîmbătă şi încolo ar trăi domneşte. Da ea, prostuţa, alerga într-un suflet la

33

prietenă să-i întoarcă sugativa împrumutată în ajun, apoi se mira că mamă-sa o scoală cu noaptea în cap şi nici pomeneală de plăcinte.

În toată viaţa ei – iară Rusanda are de acum şaptesprezece ani, şi dacă nu i-a împlinit, pe cine îl priveşte? nimănui nu datorează nimic. Ba le mai împrumută şi altora – în tot satul numai ea are aţă roză şi o zi face schimb, două zile dă de pomană. Ei, şi cu ce s-a ales? Datorii n-are, da cîte necazuri - Doamne, Doamne, Doamne!

Orice-ai spune, da-i fată mare, însă cosiţele, cînd le împleteşte, fetele-i spun să le pieptene, iar cînd le piaptănă, o sfătuiesc să le împletească. Şi creşte, of, atîta mai creşte, că nu dovedeşte să poarte o rochie şi de acum i-i scurtă; şi-i subţirică, îi aşa de subţirică, încît cineva o întrebase mai dăunăzi, de cîte ori mănîncă pe zi.

Şi cîţi au iscodit-o, şi la cîţi le-a spus că are şaptesprezece ani – parcă o fi aqsurzit satul ori vrea într-adins s-o scoată din fire. În fiecare zi îi bat pragurile nişte şcolăriţe, ce vin să le arate la aritmetică, de-i tatăl ei acasă, şi să le înveţe a dansa polca, atunci cînd părintele nu-i. Flăcăii nici nu se ascund cu vorba, cînd trece ea pe lîngă dînşii, iar badea Vasile parcă ar fi căzut cu totul în mintea copiilor - cum vine, o strînge cu doua degete de nas şi o întreabă cine i-i drag.

Cîntă suveica, joacă iţele, dar oftează spata des, căci - Doamne, Doamne, Doamne...(330 cuvinte) (I. Druţă)

47. Remuşcările tatei

Avea un obicei badea Zînel – petrecînd un copil de acasă, trebuia numaidecît să-i dea cîteva sfaturi adînci, fundamentale.... O zi şi o noapte, cît îl găteau pe Toader de drum, a umblat prin ogradă cu pălăria trasă pe ochi, alegînd cuvînt cu cuvînt, alcătuind cele cîteva sfaturi. Dar fierbea lumea cum nu a fiert ea niciodată pînă atuncea şi părintele nu ştia ce să-i spună feciorului. A doua zi, cînd, sclipuind cîteva vorbe, a intrat să і le spuie, Toader mai hodinea încă. Nu s-a îndurat să-i strice somnul.

Pe urmă au venit cîţiva băieţi, două-trei neamuri ce trăiau mai pe aproape. Nevastă-sa, gătindu-i traista, a prins a-l boci de ţi se încreţea sufletul, şi săracului băiat nu-i mai ardea a nimica. Pîn' la gară a mers în urma căruţei cu o fată cu care fusese prieten, şi badea Zînel i-a lăsat în pace. Mai avea vreme.

Şi nu era copil badea Zînel – colindase şi el destulă lume cu trenurile, dar nu і s-a întîmplat niciodată să vadă cum vine pe vreme bună un tren ud în gară. S-a uitat primprejur, căutînd să se dezmeticească, dar і se părea că nici gara nu-i gara pe care o ştia el. Pînă să-şi adune el cugetul, trenul a suflat din greu, mişcînd din loc. Toader s-a aplecat să-i sărute mîna. Apoi, alergînd în dreptul vagonului, a spus şi el cîteva vorbe. l-а spus să ia bine seama cînd urcă, cînd coboară din tren şi să nu ţină banii într-un singur buzunar. Auzi tu, sfaturi!

Un an de zile nu-şi poate găsi omul loc – і se pare că, uite, acum, în clipa asta, trage feciorul său o cumpănă şi nu poate scăpa, fiindcă n-a avut norocul să aibă şi el un tată pe lume. Şi cînd primea scrisoare, îi tremurau mîinile şi întreba toată lumea dacă într-adevăr e scrisul lui Toader, şi îşi ungea în fiecare seară ciubotele cu dohot, să aibă în ce umbla pînă la podul din marginea satului – cine ştie cît mai avea să ţie războiul!

(540 cuvinte) (I. Druţă)

48. Marea Neagră

Nu te speria, cititorule, n-am de gînd să fac menţiuni estetice despre felul cum este ori cum a fost descrisă, marea. Capriciile unui zeu ca Neptun, poznele sale cu tridentul sînt captivante pentru călători şi demne de inspiraţie pentru marinişti, însă noi, aceştia din luncile Bîcului, putem vieţui în linişte şi fără minunile mării. Nici n-ar sta bine să-l pastişez pe Dimitrie Cantemir în ale descrierii. Mi-au venit în minte alte imagini, de altă natură şi în alt sens, pe ţărmul acesta

34

abhazian, ocrotit de munţii gloriosului Caucaz. Dorul de locurile natale îmi iscă imagini şi gînduri mult mai importante decît pastelul zugravilor entuziaşti.

Au trecut cîteva săptămîni de cînd mă aflu pe aceste plaiuri de-o frumuseţe aproape sălbatică, şi nicidecum nu mă pot deprinde cu ele. În fiecare seară ascult vuietul profund al valurilor neastîmpărate, iar nostalgia mă poartă în depărtări «sarmatice»: pe maluri dunărene, în stepele bugeacului, în codrul orheian, în stuhăriile de lîngă Munceştii copilăriei mele, şi parcă apele sărate ale mării îmi spală unele răni sufleteşti demult uitate, îmi readuc melodia unui cîntec tînguios, irosit ca nişte frunze de toamnă pe drumurile întortocheate ale vieţii.

Marea se zbuciumă...În puterea unei nopţi de vară, fără lună, numai cu licurici zburînd în întuneric, marea se

frămîntă, răsuflă adînc, oftează, îşi zdreleşte valurile năprasnice de bolovani, se retrage în larguri enigmatice, apoi revine, aruncîndu-se cu muget peste faleză. Se zbuciumă, neogoită şi tulburată, ca un titan în plină zămislire, în faţa mea, în imensitatea beznei, se-nşiruie cîteva şalupe de pescari, ard lumini pe catargele abia desluşite. Forţe uriaşe, descătuşate într-un tumult îngrozitor, ameninţă malurile străvechi.

În solitudinea asta nocturnă îl aud pe bătrînul tacit vorbind că poeţii, cum afirmă ei înşişi, trebuie să se retragă în păduri şi dumbrăvi, adică în singurătate. Aşa să fie? Depinde cum e înţeleasă singurătatea. Dacă e luată ca îndepărtare de evenimentele vieţii, de tot ce-a creat şi cre-ează spiritul omenesc, în acest caz singurătatea nu-i decît o izolare absurdă.

(330 cuvinte) (G. Meniuc)

49. Ovidiu

Ceea ce n-ai fixat acum în scris, cu timpul se decolorează, slăbeşte, îşi pierde prospeţimea. Mai tîrziu îţi pare nespus de rău că ai lăsat să-ţi treacă frămîntările sufleteşti aşa, ca nişte umbre mute, nedîndu-le permisul de liberă trecere pe tărîmul artei. Aceste gînduri îmi vin în preajma stihiilor descătuşate ale Mării Negre, şi ajung la încheierea că poetul, chiar în singurătate fiind, are nevoie de prieteni şi mai ales de o înţelegere sufletească.

În adînc de noapte marea vuieşte şi geme...Aproape două mii de ani în urmă Publius Ovidius Naso a fost osîndit să-şi ducă amarnicul

surghiun între neamuri sarmatice, la Pontul Euxin, unde părăsitul şi înstrăinatul latin avea impresia că barbarul este el însuşi, nefiind înţeles de nimeni pe acele meleaguri sălbatice. Aici a văzut poetul că Ursa Mare şi Ursa Mică nu se cufundă în mare niciodată, că în decembrie suflă vînturi turbate, cu ger ca focul, şi fulguie şi ninge, ninge fără contenire, în văgăuni se află straturi îngheţate, aduse de crivăţ, «zăpezi de două ierni».

El a scris epistole în versuri, stropite cu lacrimi, trimiţîndu-le în patrie, la Roma alintată de soare şi bucuriile vieţii, epistole adresate nu atît nemuririi, cît prietenilor întru ajutor şi îndurare, în aceste margini de pămînt marele poet îşi trăia anii din urmă, poezia îi era singura mîngîiere. Şi totuşi, amicii nu descoperă altceva în scrisorile lui decît marea-i tristeţe, care, pentru ei, e prea monotonă, fiindcă se tot repetă, şi de asta preferă înălţimile în artă ale operelor lui precedente, mai senine şi închegate. Amicii n-au depus nici un efort să mediteze asupra priveliştilor exotice, descrise atît de concret, cu toate asprimile unui trai primitiv, cu toată mirozna de ţărînă sub copitele cailor sălbatici, cu tot vuietul îngrozitor al mării, cu toată suflarea Chenarului mînios; nici nu s-ar fi potrivit aceste privelişti de existenţă reală în mijlocul patricienilor cu fascinante mituri şi idoli închipuiţi. Poetul a fost nevoit să le răspundă că tristeţea lui e într-adevăr plicticoasă, dar el o împărtăşeşte unor persoane diferite...

(340 cuvinte) ………..(G. Meniuc)

35

50. Comunitatea între făuritorii de artă

Artistul, chiar în singurătate fiind, are nevoie de prieteni şi mai ales de o înţelegere sufletească. Eminescu şi Creangă au fost mari prieteni. Cînd a murit Eminescu, Creangă a suferit enorm această pierdere, s-a simţit dintr-odată pustiit şi singuratic. Puşkin i-a dat lui Gogol ideea Revizorului şi a Sufletelor moarte, înţelegerea asta sufletească e tot atît de necesară unui artist, cum sînt necesare vieţii aerul, lumina. E de mirare cînd cineva respinge această înţelegere. E de mirare cînd inima surdă la bucuriile şi durerile altora se pretinde generoasă. Gîndurile se cer mărturisite, sentimentele — aşijderea. Există o comunitate între făuritorii de artă. Pictorul I. Şişkin a dat o pînză, rară prin puterea ei de expresie, «Dimineaţa într-o pădure de stejari», în care urşii sînt creaţi de K. Saviţki, un alt pictor ilustru. Vestitul maestru I. Aivazovski creează un minunat tablou «Puşkin pe malul mării», în care figura poetului e zugrăvită de marele Repin. Colaborarea lor, cum vedem, a dat în cazul de faţă rezultate admirabile. A renunţa conştient la această comuniune rodnică înseamnă a renunţa la multe — din ignoranţă ori în numele unui blazon imaginar. Ovidiu a fost lipsit cu de-a sila de comuniune; numai fiind geniu, el a izbutit să învingă încercările singurătăţii; a izbutit însă nu prin opere epice, de altădată, ci prin lirismul său elegiac, neobişnuit de sincer şi confesional. Oare se pot încumeta mulţi a pretinde la asta? Greu de închipuit.

În depărtări scapără flăcări zigzagate, frînte. Se simte a ploaie, a furtună, nu ştiu. Cînd fulgeră din bolţi şi se luminează întunericul nopţii pe o clipă, departe, în largul mării zbuciumate, se conturează nişte corăbiii singuratice, ancorate. Fulgerele mişună intens. Cerul opac atîrnă greu, gata să erupă. Marea e stranie. Se duce o luptă pe care n-o pot înţelege, e ceva ce se petrece în adîncuri, în noianuri, în depărtările nopţii. Marea se zbuciumă, groaznic, îmi răsar în minte versurile lui Walt Whitman, imaginea stejarului părăsit în cîmpie:

(330 cuvinte) (G. Meniuc)

51. Legămînt nemăreturisit

Gheorghe trăia un chin cumplit. Îl durea pentru că în cîteva luni copila cu brînduşe dovedise să devină marea patimă a vieţii lui. La dînşii nu vroia să se ducă. O aştepta să vină la vatra primei lor întîlniri, pe pămîntul unde a înmugurit această patimă împreună cu mazărea, împreună cu păpuşoii... O, cum o mai aştepta el, cum măsura cu bătăile inimii lungul aşteptărilor, clipă cu clipă, bătaie cu bătaie, dar nu venea...

Nu venea, însă rămînea mazărea în cîmp, rămînea martorul acelui legămînt nemărturisit, averea lor comună la care ea nu putea renunţa; nici un om, de cînd îi Valea Răzeşilor, n-a semănat mazăre, pentru ca s-o lase să ierneze acolo.

Gheorghe se mai uită o dată la pătrăţelul galben-cenuşiu, de cîte ori se uită nu-i chip să spui — de atîtea ori, de cîte ori priveşte omul în jos cînd merge pe drum. Mintea lui sănătoasă de ţăran îi spunea că atîta vreme cît rămîne mazărea în picioare, nimic nu e pierdut. Gheorghe o păzea ca ochii din cap - făcea ce făcea şi iar se mai repede în Hîrtoape. Ziceau - Pînzaru cu tabla, Gheorghe cu mazărea – să vedem care pe care...

Se trezeau şi iar adormeau ţîrîecii, fugea bruma şi iar se lăsa peste noapte. În Hоrtoape rămăsese numai păpuşoii lui Gheorghe cu un pătrăţel de mazăre ceva mai la vale, iar Rusanda nu vine şi pace.

Iată însă că într-o zi, pe cînd ieşea cu căruţa din sat, a zărit în mijlocul mazării un om aplecat care trebăluia ceva acolo.

«Fură...»A dat cu biciul în cai că săreau în coşul căruţei paiele, ca chişcarii în tigaie. Dar, cu cît

venea mai aproape, cu atît lăsa caii mai slobod, într-o vreme chiar ar fi vrut să fugă hoţul — mare pagubă de cîteva tufe. Hoţul însă nu fugea.

36

Smulgea liniştit mazărea, punînd grijuliu mănunchi lîngă mănunchi, aşa cum îi plăcea lui badea Mihalache să facă orice lucru.

Multă vreme a stat Gheorghe în căruţă, aplecat peste carîmb, săpînd cu vîrful biciului un muşuroi de furnici.

(340uvinte) ..(I. Druţă)

52. Chemarea fluierului

N-avea oi, dar pe semne de la amărîtele celea de oiţe, ce erau aduse pentru a fi doftorite, rămîneau în bătătură bumbăreze şi seara presăra jăraticul dintre cele trei pietroaie cu măturături de prin ogradă; cînd umbrele amurgului, urcînd domol coama dealului, ajungeau pînă la picioarele lui, îl găseau şezînd în pirostrii, lîngă cele trei pietroaie calde, cu fluierul la gură şi, ca să-i mai treacă de urît, cum fac de obicei ciobanii, depăna cîte-o zdreanţă de cîntec.

În acele amurguri nesfîrşite de vară, cînd se face, şi iar se face, şi nu se mai face o dată seară, cîntarea şi fumul din vîrful dealului se lăsau moale peste sat ca un semn de binefacere, de blagoslovire. Gospodarii mai de frunte, care ştiau rostul la toate şi la toate aveau noroc, rîdeau de blagoslovirile celea ce veneau din vîrful dealului, zicînd că, iaca, s-a întors de la păscut, şi-a muls oiţele şi, pînă se încheagă laptele, spune oilor poveşti.

Totuşi, fluierul din vîrful dealului nu s-a lăsat ruşinat de două-trei vorbe, depănîndu-şi înainte păsul şi, aşa strîmb şi slinos cum era, avea fluieratul cela darul de-a mîngîia, de-a îmbărbăta, de-a face sufletul să se rupă de la pămînt, să zboare, şi sătenii, osîndiţi de-a se fi tot tîrît ca rîmele, împreună cu fluierul cela se rupeau şi ei pe-o clipă-două de la pămînt, să mai vadă lumea în jur. Şi fericiţi cum erau, îi cîntau-strigau din zborul acela:

Auzind cum e cinstit, se făcea a zîmbi şi cobora în vale să vadă ce mai face lumea. Cu fluier la brîu, venea drept pe maidanul numit şi «matca satului», venea pe locul cela sfînt unde se făcea joc, unde se lua lumea la trîntă, unde se adunau sătenii pentru a se căina unul altuia sau pentru a şedea tăcuţi unul lîngă altul, pentru că a fi un neam nu înseamnă neapărat a sta zi şi noapte pentru a vedea care e mai mare şi mai tare.Ca şi toţi ciobanii coborîţi din singurătatea dealurilor, chiar şi atunci cînd se pomenea în mijlocul mulţimii, rămînea oarecum sub ocrotirea propriei sale singurătăţi.

(340 cuvinte) (I. Druţă)

53. Simbolul mîndriei şi demnităţii

Satul îl urmărea cu un fel de zavistie ce semăna mai mult cu mîndrie. Ca să vezi, a trecut printr-atîtea — şi-i mai vine încă a cînta, mai ţine minte cum se cîntă din fluier, pe cînd ei, trăind grămăjoară în valea asta, s-au obişnuit a-şi încălzi sufletul la lumina micului ecran, iar încolo — nici cîntece nu mai ţin minte, nici a le cînta nu mai pot. Ca să vezi, zicea satul, de-atîtea ori ne-am tot prostit unul pe altul, ş-o tot repezeam cînd într-o parte, cînd în alta, pe cînd el, cum a fost încet la umblet şi la vorbă, aşa a şi rămas, cum a tăcut, aşa tace. Ca să vezi, ziceau sătenii, ameţiţi de iureşul vitezelor, trecem nu atît din an în an, cît din veac în veac, din epocă în epocă, în decursul unei scurte vieţi de om de pe cal am sărit pe motocicletă, de pe motocicletă ţuşti în automobil, din automobile — în avion, mîine-poimîine se zice că unul de aici, o să zboare cu sputnicul, pe cînd singuraticul cela din vîrful dealului, cum s-a ţinut de mic copil de-o coadă de oaie aşa se şi ţine... Rămînea totuşi un bun fiu al acestor văi, al acestor dealuri. Cine ştie de unde o fi moştenit el aceste rădăcini răsfirate în adîncul plaiului natal, dar hotărît că le avea, şi fiind aceste rădăcini nu un merit al lui personal, cît un bun obştesc, ele urmau a fi studiate, recultivate, drept care iată că seara biciclete, motociclete, automobile fel de fel fac ce fac şi caută să intre în sat pe lîngă căsuţa ciobanului din vîrful dealului. Frînează, opresc motoarele lîngă portiţa ce seamănă a strungă. Aşteaptă pînă va ieşi stăpînul la portiţă şi, cum îl văd scoţîndu-şi şapca şi plecîndu-şi creştetul, îl descoasă cum o duce, ce mai face, pe unde a fost, ce-a văzut? Dacă

37

izbutesc să prindă un bun capăt de vorbă, aşa ca să-l poată întoarce la noianul acelor amintiri grele, caută să afle cam ce-a simţit el atunci cînd, după ani şi ani, a văzut iară.

(340 cuvinte) (I. Druţă)

54. Ora îmblînzirii cugetului

Părintele Paisie îşi face semnul crucii şi fruntea-i grea, obosită, se lasă peste masa cu hrisoave şi manuscripte. Oricum, iată că mai vine o primăvară, şi iar ne întoarcem cu gîndul către cele trecătoare şi, deci, iară păcătuim. O, păcatele noastre cele grele, căci focurile celor de demult, cînd prind a te răscoli, nu te lasă pînă nu te pustiesc cu totul.

Din negura celor vremi îndepărtate se arată cărările copilăriei uitate undeva la marginea Poltavei. Nici să le cutreiere bine, şi de acum vin să le ia locul zgomotul şi vînzoleala din coridoarele Academiei teologice din Kiev. Nu apucă să înmugurească tinereţea, că se şi naşte marele, chinuitorul vis al călugăriei.

Urmează ani de pribegie prin mănăstirile Ucrainei şi Moldovei, ani de sărăcie, foamete şi suferinţă pe sfîntul munte Athos.

Cele două lumînări surprind o lacrimă ce se prelinge încet pe obrazul palid, supt, pentru ca mai apoi să dispară în barba căruntă, ostenită şi ea acum în zori.

Părintele Paisie Velicikovski, după o viaţă plină de suferinţe, posturi, molitfe şi cugetaşi, a ajuns la convingerea că de vină era totala pustiire a cuvîntului, ceea ce se numeşte poliloghie. Răutatea, ca o gărgăriţă, mănîncă grăuntele cuvîntului, lăsîndu-i numai pojghiţa, şi această pleavă de cuvinte umpluse lumea, ducînd la o mare pustiire a minţii, a inimii, a sufletului. Rugăciunea, această temelie a creştinismului, dintr-un dialog al omului cu părintele său ceresc s-a transformat într-un vîntu rat de pleavă. Lipsite de adîncime, lipsite de miez, golite de sfîntul adevăr, cuvintele ajunseseră nişte însăilări de sunete goale. De ici iei, colo pui, dar ce se ia şi unde se pune nu încolţeşte, nu prinde rădăcini, nu dă roadă, pentru că, mă rog, pleavă. Pleavă peste tot.

La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu. Acesta însă numai atunci cuvîntul e plin, întreg, cu tîlc, cu sămînţă, căci rugăciunile de pleavă nu duceau la uşurarea sufletului, de-ar fi ţinut cu săptămîinile. Singura izbăvire, a zis părintele Paisie, rămîne lupta cu răutatea ce s-a cuibăîrit în inimile noastre, drept care a început a-şi sfătui ucenicii ca după săvîrşirea rugăciunii să mai îngăduie în genunchi, cu gîndul la bunătate şi dăruire.

Aşa a apărut ora imblînzirii cugetului.(...)(370 cuvinte) (I. Druţă)

55. Neprihănirea

După ce i-a petrecut frumos la drum, pe preot şi pe preoteasă, Ecaterina a coborît fuguţa la căsuţa din vale. Harnică şi plină de îndemnare, colo aprinde focul în vatră, pe cela îl spală, pe acesta îl piaptănă. Pînă se mai porăi prin casă, cele cîteva capete de lumînare, puse într-un hîrb la para focului, s-au topit, şi Ecaterina a dres din ceara lor o lumînărică de-a mai mare dragul. Apoi, pentru că se apropia vecernia, vremea slujbei de seară, a pornit a urca dealul Venea, ducîndu-şi cu evlavie lumînărica; cei şase micuţi, ca răţuştele, unul după altul, în urma ei şi la coadă Rujca, vesela şi credincioasa lor căţeluşa.

Fiece sat, pe lîngă matca propriu-zisă, pe lîngă pămînturile, păşunile, pădurile sale, obişnuieşte să mai aibă şi o prea frumoasă întindere, cu unduiri tainice, pline de dor, o pagină de natură pe care sătenii o tot citesc o viaţă întreagă şi nu s-ar mai îndura să se despartă de dînsa. Ocolina, aşezată în virful dealului, deasupra apelor nistrene, avea dinspre răsărit o nemaipomenită prielişte de depărtări. De după rîu coborau domol la vale pămînturi cît o ţară, păduri cît o lume, iar nesfîrşita albăstrime deasupra lor purta stema veşniciei. Ocolinenii de fiecare dată cînd veneau la biserica, înainte de a fi intrat în sfîntul lăcaş, se

38

adunau lîngâ cele cîteva prăjini, legate de tulpinile celor cîţiva copăcei, în aşa fel ca să nu cadă copiii în prăpastie, şi de acolo, de sus, îşi ospătau sufletul care şi cît vroia, care şi cît putea.

Mamă ca toate mamele, Ecaterina se îngrijea ca să aibă copiii ei cu ce se îmbrăca, să aibă o bucăţică, dar mai căuta să-i şi împărtăşească, măcar din cînd în cînd, din cele mari frumuseţi ale lumii. Stăteau aşa, cu toţii, lîngă cele prăjini de pe marginea prăpastiei, stăteau pentru a se mira, pentru a se înfiora de marile şi sfintele frumuseţi ale lumii. De obicei, serile nu era chiar atît de uşor să-ţi găseşti un locuşor pe buza prâpastiei, căci stătea adunată toată Ocolina, dar acum, rămaşi singuri, şi-au ales locurile cele mai bune.

(345cuvinte) (I. Druţă)

39