child rights syllabus romanian

Drepturile copilului şi practica jurnalismului – Ghid pentru studenţi

DREPTURILE COPILULUI ŞI PRACTICA JURNALISMULUI – O ABORDARE DIN

PERSPECTIVA DREPTURILOR

Curs realizat la cererea Biroului Regional al UNICEF pentru Europa Centrală şi de Est

şi Comunitatea Statelor Independente (ECE / CSI)

© UNICEF – Institutul Tehnologic din Dublin 2007


2

CUPRINS DREPTURILE COPILULUI ŞI PRACTICA JURNALISMULUI – O ABORDARE DIN PERSPECTIVA DREPTURILOR 5

INTRODUCERE 5 SECŢIUNEA 1: PREZENTAREA DREPTURILOR COPILULUI 7 1. PREZENTAREA CONCEPTULUI DE DREPTURI ALE OMULUI 7

Drepturile omului şi drepturi naturale 7 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului 8 Apărarea drepturilor 9

2. DREPTURILE COPILULUI 12

Convenţia cu privire la Drepturile Copilului 13 Comitetul ONU privind Drepturile Copilului 14

3. DREPTURILE COPILULUI ŞI MASS-MEDIA 16

Apelul de la Oslo 16 Portretizarea copiilor în mass-media 17 Exploatarea copiilor de către mass-media 18 Participarea copiilor la mass-media 19

4. OBSTACOLE PENTRU REALIZAREA DREPTURILOR COPILULUI 22

Apărarea drepturilor omului 22 Susţinerea drepturilor copilului 23 Probleme privind realizarea drepturilor copilului 24 Răspunsul la provocările ridicate de drepturile copilului 25

5. REPREZENTAREA MEDIA, DREPTURILE COPILULUI ŞI RESPONSABILITATEA PROFESIONALĂ 27

Reprezentarea copiilor în mass-media 27 Stereotipuri create de mass-media 29 Violarea drepturilor copilului 29 Protejarea copiilor 30 Mass-media pentru o nouă generaţie 31 Responsabilitatea profesională 31 Regulament intern 31

6. BUNE PRACTICI PRIVIND PREZENTAREA INFORMAŢIILOR DIN

PERSPECTIVA COPILULUI 36 O lume demnă pentru copii 36

Planuri naţionale de acţiune pentru copii 37 Participarea copiilor 37 Avantajele participării 38 Principiile celei mai bune practici 39


3

Perspectiva copiilor: exemple 40 Parlamentele copiilor 41 Obstacole pentru participare 42

SECŢIUNEA 2: DREPTURILE COPILULUI ŞI PRACTICA JURNALISMULUI PROFESIONIST 45 1. CODURI DE CONDUITĂ ŞI PRINCIPII EDITORIALE 45

Evoluţia codurilor jurnalismului 45 Libertatea presei 46 Ce anume ar trebui să conţină un cod? 48 Sisteme de responsabilizare a mass-media 49 Coduri internaţionale 49 Coduri de conduită privind copiii 50 Ghidul FIJ pentru mediatizarea subiectelor ce privesc copiii 50 Reţeaua de Informare privind Drepturile Copilului (RIDC): ghid etic pentru relatarea subiectelor ce privesc copiii 52

ANEXE 54

Principiile editoriale ale BBC cu privire la copii 54 Statutul jurnaliştilor şi etica jurnalismului: principiile FIJ 56 Declaraţia FIJ a Principiilor de Conduită a Jurnaliştilor 58

2. POLITICI DE PROTECŢIE A COPILULUI 59

Protecţia copilului 59 Protecţia copilului în organizaţii 61 Politici de protecţie a copilului în mass-media 62

3. COPII ÎN CONFLICT CU LEGEA 63

Studiu de caz: Grupul de lucru privind detenţia arbitrară 64 Vârsta răspunderii penale 68 Mass-media şi copiii aflaţi în conflict cu legea: protejarea identităţii 70 Studiu de caz 1: Marea Britanie - Mary Bell 71 Studiu de caz 2: Marea Britanie - asasinii lui James Bulger 71

4. SUBIECTE ŞI SURSE 73

Rolul jurnalistului 73 Abilităţi necesare pentru relatarea subiectelor legate de drepturile copilului 74 Ghidul UNICEF pentru relatarea subiectelor ce privesc copiii 75 Contestarea Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului 76 Surse de subiecte 76 Termeni cheie în discuţiile cu sursele 79 5. INTERVIEVAREA COPIILOR 80 Imagini cu copii 81 Ghidul UNICEF pentru intervievarea copiilor 82 După interviu … 83 Salvaţi Copiii – Ghid pentru intervievarea copiilor 83


4

6. COPII ÎN CONFLICTE ARMATE 85

Mass-media şi copiii din conflictele armate 88 7. EXPRIMAREA COPIILOR PRIN INTERMEDIUL MASS-MEDIA ŞI O MASS-MEDIA CENTRATĂ PE COPIL 92 Implicarea copiilor 93 Avantajele programelor media realizate cu şi pentru copii 94 Contextul global 95 Provocări şi obstacole pentru o participare însemnată a copiilor

la mass-media 96

8. CELE MAI BUNE PRACTICI JURNALISTICE PRIVIND COPIII 98 Exemple de cele mai bune practici 99


5

DREPTURILE COPILULUI ŞI PRACTICA JURNALISMULUI – O ABORDARE DIN PERSPECTIVA DREPTURILOR INTRODUCERE

BUN VENIT la acest modul ce vorbeşte despre drepturile copilului, special conceput pentru jurnalişti.

Obiectivul modulului este de a vă pune la dispoziţie Dumneavoastră, studenţilor la jurnalism, o serie de concepte şi de informaţii care vă vor ajuta să dobândiţi aptitudinile responsabile necesare unui jurnalism de informare ce recunoaşte şi respectă drepturile copilului. Abordarea modulului

Asociaţii pentru Educare în domeniul Drepturilor Omului (AEDO) au stabilit o piramidă a învăţării, ce cuprinde trei modele cheie de educare cu privire la drepturile omului. La baza piramidei se află „modelul – valori şi sensibilizare”, la mijloc găsim „modelul responsabilizare”, iar în vârf, „modelul transformaţional”. Model 1 – valori şi sensibilizare

În cazul modelului valori şi sensibilizare, accentul principal al educării cu privire la drepturile omului se îndreaptă spre predarea unor noţiuni de bază despre drepturile omului. Scopul acestui model este „de a deschide drumul unei lumi ce respectă drepturile omului prin sensibilizare şi angajamentul luat faţă de obiectivele normative ale Declaraţiei Universale şi ale altor documente cheie”. (Noi modele de educare în domeniul drepturilor omului, Felisa Tibbitts, Revista Internaţională de Educaţie – ediţia Educaţie Specială în domeniul Drepturilor Omului, 2002). Câteva exemple ale modelului valori şi sensibilizare sunt campaniile de sensibilizare publică, programele destinate tinerilor şi programele educative desfăşurate în şcoli şi universităţi. Model 2 – responsabilizare

Se presupune că participanţii la acest model înţeleg deja aspectele generale ale drepturilor omului. De asemenea, se aşteaptă ca ei să fie direct sau indirect implicaţi în apărarea acestor drepturi. Acest model se concentrează pe dezvoltarea aptitudinilor de apărare a drepturilor omului şi a celor de advocacy, dar şi pe înţelegerea aprofundată a legislaţiei cu privire la drepturile omului. Câteva exemple ale modelului de responsabilizare sunt sesiunile de formare adresate activiştilor în domeniul drepturilor omului sau persoanelor responsabile cu documentarea abuzurilor drepturilor omului. Model 3 – transformaţional Acest model încearcă abilitarea celor ce au fost martorii sau victime ale unor abuzuri ale drepturilor omului. Această formă de educare în domeniul drepturilor omului se adresează atât persoanelor fizice, cât şi comunităţilor. Scopul modelului transformaţional este acela de a permite participanţilor să se apere pe ei înşişi, dar şi comunităţile lor de abuzuri ale drepturilor omului. Printre exemplele acestui model se numără şi programele desfăşurate în tabere pentru refugiaţi şi programele de genul „grup de suport” pentru victime ale abuzului domestic.


6

Având în vedere că obiectivul acestui modul este acela de a oferi studenţilor la jurnalism informaţiile de care au nevoie pentru a-şi dezvolta aptitudini jurnalistice de informare responsabile în ceea ce priveşte drepturile copilului, vom folosi în continuare modelul „valori şi sensibilizare”, punând un accent deosebit pe drepturile copilului. Scopul modulului nu este să creeze activişti în domeniul drepturilor omului, ci să pună bazele unei acoperiri mediatice responsabile a subiectelor ce privesc copiii şi drepturile acestora.

La finele acestui modul, veţi fi aprofundat drepturile copilului, în special în contextul Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului. De asemenea, veţi putea evalua reportajele de ştiri care prezintă subiecte ce afectează copiii într-un mod critic, din perspectiva drepturilor omului sau a drepturilor în general. Veţi ajunge să cunoaşteţi principiile directoare şi codurile de practică ale jurnalismului de informare ce se aplică în cazul subiectelor ce privesc copiii şi vă veţi putea forma o părere profesională, din perspectiva drepturilor, despre propria Dumneavoastră practică jurnalistică. Dar, cel mai important este că veţi putea pune în practică pe viitor ceea ce aţi învăţat, în carieră Dumneavoastră de jurnalişti şi reporteri de ştiri, şi veţi putea relata subiectele într-un mod imparţial, cu acurateţe şi respectând principiile drepturilor copilului. Organizarea modulului

Modulul este împărţit în două secţiuni principale. Secţiunea 1, Prezentarea drepturilor copilului, oferă un cadru pentru înţelegerea importanţei drepturilor şi se concentrează asupra bunelor practici, precum şi a problemelor şi provocărilor ridicate de relatarea ştirilor ce privesc copiii. Secţiunea 2, Drepturile copilului şi practica jurnalismului profesionist, prezintă practica jurnalismului profesionist din perspectiva drepturilor copilului şi aruncă o privire asupra politicilor şi contextelor de care trebuie să ţinem seama pentru a creşte calitatea muncii noastre de jurnalist.

Materialul prezentat în paginile ce urmează trebuie consultat împreună cu numeroasele referinţe şi recomandări de lectură suplimentară. Sperăm că ceea ce veţi învăţa prin acest modul vă va oferi o bază şi un punct de referinţă pentru orice tip de jurnalism de informare, în special atunci când copiii deţin un rol central în subiectul relatat.


7

SECŢIUNEA 1: PREZENTAREA DREPTURILOR COPILULUI 1. PREZENTAREA CONCEPTULUI DE DREPTURI ALE OMULUI

PUNCTE CHEIE DE REŢINUT • Ce sunt drepturile omului? • Care este diferenţa dintre drepturile naturale şi drepturile omului? • Declaraţia Universală a Drepturilor Omului • Apărarea drepturilor omului

Drepturile omului şi drepturi naturale

DREPTURILE omului se referă la drepturile inerente, universale ale fiinţelor umane, indiferent de locul în care trăiesc sau de alţi factori, cum ar fi etnie, religie, naţionalitate sau gen.

Drepturile omului reprezintă standarde de bază fără de care oamenii nu ar putea trăi în demnitate.

Drepturile omului sunt deţinute de toate persoanele în mod egal, universal şi permanent.

Drepturile omului sunt inalienabile: nu poţi pierde un astfel de drept, la fel cum nu poţi înceta să mai fii o fiinţă umană.

Drepturile omului sunt indivizibile: nu ţi se poate nega un drept pe motiv că este „mai puţin important” sau „neesenţial”.

Drepturile omului sunt interdependente: toate drepturile omului fac parte dintr-un cadru complementar. De exemplu, capacitatea unei persoane de a participa la guvernare este direct afectată de dreptul acelei persoane de a se exprima, de a primi o educaţie şi chiar de a-i fi satisfăcute nevoile fundamentale ale vieţii.

Conceptul de drepturi ale omului a luat naştere din conceptul filozofic al drepturilor naturale. Unii nu fac diferenţa între aceste două categorii şi privesc ambele concepte ca descriind aceleaşi lucruri, în timp ce alţii separă aceşti termeni astfel încât unele elemente asociate în mod tradiţional drepturilor naturale nu sunt asociate drepturilor omului. CE REPREZINTĂ DREPTURILE NATURALE?

Drepturile naturale sunt drepturi universale, percepute ca fiind inerente naturii omului şi independente de acţiunile sau convingerile sale. O persoană intră într-o societate cu anumite drepturi de bază pe care niciun guvern nu i le poate nega.

Primele formulări ale drepturilor naturale pot fi găsite în textele hinduse Vedele, Agama şi Upanişadele, scrise în urmă cu peste trei mii de ani. De atunci, drepturile naturale au devenit un concept important în textele ce au pus temelia celor mai mari religii ale lumii. Biblia, Tora şi Coranul, toate predică importanţa egalităţii, demnităţii şi responsabilităţii umane.

O teorie a drepturilor naturale s-a desprins din teoria legii naturale în perioada Iluminismului, care se opunea dreptului divin al regilor şi oferea o justificare morală liberalismului.


8

Odată cu dezvoltarea ideii de individualism, cu precădere în secolul al XVII-lea, doctrinele legii naturale au fost modificate pentru a sublinia faptul că orice individ, fiind fiinţă naturală, are drepturi ce nu pot fi violate de nimeni altcineva sau de nicio societate.

Probabil cea mai renumită formulare a acestei doctrine se regăseşte în textele lui John Locke (1632-1704). Acesta presupune că fiinţele umane sunt prin natura lor raţionale şi binevoitoare şi că deţin în societatea politică aceleaşi drepturi de care s-au bucurat în primele etape ale societăţii. În primul rând, printre aceste drepturi se numără libertatea de închinare, dreptul de a avea un cuvânt de spus în guvernarea propriei ţări şi dreptul la proprietate.

Conceptul de drept natural poate contrasta cu cel de drept legal: un drept natural este unul ce există chiar şi atunci când nu este aplicat de un guvern sau de societatea per ansamblu, în timp ce un drept legal este un drept special conceput de un guvern sau de societate în interesul membrilor săi. Bibliografie suplimentară Peter Jones: Rights, Oxford: Palgrave Macmillan, 1994. Jeremy Waldron, ed: Theories of Rights, (Oxford Readings in Philosophy), Oxford: Oxford University Press, 1984.

Existenţa, valabilitatea şi conţinutul drepturilor omului continuă să se afle în centrul unor dezbateri filozofice şi politice. Din punct de vedere juridic, drepturile omului sunt definite prin legislaţia şi acordurile internaţionale şi prin legile interne ale multor state. Cu toate acestea, pentru mulţi, doctrina drepturilor omului este mai presus de lege, formând o bază morală fundamentală pentru reglementarea ordinii sociale contemporane. Pentru aceştia, drepturile omului reprezintă idealuri democratice.

Cu toţii deţinem şi avem nevoie de drepturi. Acestea ne asigură supravieţuirea şi dezvoltarea şi ne apără de abuz fizic şi psihologic. Drepturile ne dau de asemenea posibilitatea de a ne implica în problemele ce ne afectează. Drepturile asigură că toată lumea este tratată la fel şi corect. A susţine drepturile omului înseamnă a cere respectarea şi protejarea demnităţii umane a oricărei persoane. Dar, odată cu drepturile vin şi responsabilităţile, iar noi toţi trebuie să respectăm drepturile omului ale altor persoane, nu doar să cerem să ne fie respectate drepturile noastre. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

În 1945, lumea tocmai ieşea din cel de-al doilea război mondial pe care îl trăise în mai puţin de 30 de ani. Cruzimea imensă săvârşită asupra minorităţilor şi prizonierilor de război în timpul celui de-al Doilea Război Mondial i-a îndemnat pe liderii lumii să înfiinţeze Naţiunile Unite cu scopul de a promova pacea, prosperitatea şi apărarea drepturilor omului.

La data de 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat şi proclamat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Prin aceasta se recunoaşte „demnitatea inerentă” şi „drepturile egale şi inalienabile ale tuturor membrilor familiei umane”. Declaraţia consideră că „ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie” şi declară că „făurirea unei lumi în care fiinţele umane se vor bucura de libertatea cuvântului şi a convingerilor şi vor fi eliberate de teamă şi mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor”.


9

Declaraţia consistă în 30 de articole ce prezintă modul în care percep Naţiunile Unite drepturile omului garantate tuturor. Eleanor Roosevelt, membru al Comisiei pentru Drepturile Omului (CDO) ce a formulat declaraţia, a afirmat: „Nu este un tratat... [Pe viitor,] poate va deveni o Magna Carta internaţională...”. Într-un discurs susţinut la data de 5 octombrie 1995, Papa Ioan Paul al II-lea a numit Declaraţia Universală a Drepturilor Omului „una dintre cele mai înălţătoare expresii ale conştiinţei umane din timpurile noastre ".

Cu toate acestea, Jeane Kirkpatrick, Ambasadorul Statelor Unite ale Americii la Naţiunile Unite, a numit declaraţia „o scrisoare către Moş Crăciun”, susţinând că: „Nici natura, nici experienţa sau probabilitatea nu stau la baza acestor liste de 'drepturi', ce nu sunt supuse niciunei constrângeri în afara celor ale minţii şi ale poftei autorilor lor." (Lucrare de conferinţă: „Stabilirea unei politici viabile în domeniul drepturilor omului”, 1981)

Printre cele mai importante articole, se numără:

Articolul 1: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi." Articolul 3: Dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei. Articolul 5: Nimeni nu poate fi supus torturii, altor pedepse sau unor tratamente

crude sau inumane. Articolul 18: Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Articolul 19: Libertatea de expresie şi a opiniilor. Articolul 26: Dreptul la educaţie.

După adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Adunarea Naţiunilor Unite a făcut apel la toate statele membre să publice textul declaraţiei şi „să se ocupe de diseminarea, afişarea, citirea şi explicarea textului, în special în şcoli şi alte instituţii de învăţământ, indiferent de statutul politic al ţărilor sau teritoriilor”.

Cartea Guinness a Recordurilor a numit Declaraţia Universală a Drepturilor Omului „Cel mai tradus document” din lume, aceasta fiind tradusă în 321 de limbi şi dialecte (până în 2004).

Adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului a fost urmată de un număr de tratate importante menite să promoveze şi să apere drepturile omului. În 1966, Naţiunile Unite au adoptat Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (PIDCP) şi Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale (PIDESC). Aceste tratate au impus obligativitatea respectării drepturilor stipulate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului de către toate statele semnatare. Alţi paşi importanţi în dezvoltarea drepturilor omului au fost făcuţi prin Convenţiile de la Geneva cu privire la regulile de desfăşurare a confruntărilor armate şi Convenţia privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială (CEDR).

Este important să reţinem că drepturile omului se află în continuare în curs de evoluţie. În ultimii ani, de exemplu, activiştii ecologişti au cerut extinderea drepturilor omului pentru a include dreptul universal la apă şi alte drepturi cu caracter ecologist. Apărarea drepturilor

Numeroase grupări şi mişcări au reuşit să realizeze schimbări sociale profunde în cursul secolului XX în numele drepturilor omului. În Europa de Vest şi America de Nord, sindicatele au obţinut adoptarea unor legi ce oferă angajaţilor dreptul la grevă, stabilesc condiţii minime de muncă şi interzic sau reglementează munca minorilor. Mişcarea pentru drepturile femeilor a câştigat dreptul la vot pentru multe femei. Mişcările de eliberare naţională au izgonit puterile coloniale din numeroase ţări. Una


10

dintre cele mai influente mişcări de acest gen a fost cea înfiinţată de Mahatma Gandhi pentru eliberarea Indiei sale natale de sub ocupaţie britanică. Au urmat mişcări ale unor minorităţi rasiale şi religioase îndelung oprimate în multe părţi ale lumii. Printre acestea se numără şi mişcarea pentru drepturi civile şi mai recentele mişcări pentru identitate politică ce au luptat pentru drepturile femeilor şi ale minorităţilor în Statele Unite ale Americii.

Potrivit Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, următoarele situaţii sunt câteva din cazurile ce constituie încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului:

• nerecunoaşterea „personalităţii juridice” a unei rase, a unui crez sau grup (Articolele 2 şi 6);

• tratament inegal în cazul femeilor şi bărbaţilor (Articolul 2); • tratament inegal în cazul diferitelor grupuri rasiale sau religioase (Articolul 2); • ameninţarea vieţii, libertăţii sau securităţii unei persoane (Articolul 3); • vânzarea sau exploatarea unei persoane ca sclav (Articolul 4); • negarea dreptului la un remediu juridic, efectiv, al victimelor unui abuz

(Articolul 8); • stabilirea pedepselor într-un mod arbitrar sau unilateral, fără desfăşurarea

unui proces echitabil propriu-zis (Articolul 11); • imixtiunea arbitrară în viaţa personală sau privată de către agenţi ai statului

(Articolul 12); • interzicerea cetăţenilor de a părăsi sau de a reveni în propria lor ţară

(Articolul 13); • negarea libertăţii de expresie sau de religie (Articolele 18 şi 19); • negarea dreptului de a se afilia la un sindicat (Articolul 23); • negarea dreptului la educaţie (Articolul 26). Declaraţia Drepturilor Omului şi viziunea asupra lumii pe care o descrie aceasta

stau la baza unor organizaţii precum Amnesty International şi Human Rights Watch, ce promovează toate drepturile omului şi luptă împotriva încălcării acestora. Aceste organizaţii întocmesc rapoarte anuale privind respectarea drepturilor omului în fiecare ţară în parte.

Potrivit Amnesty International, puţine sunt statele ce nu comit violări semnificative ale drepturilor omului. Raportul privind drepturile omului din 2007, dat publicităţii de această organizaţie, arată că 57 de ţări deţin prizonieri de conştiinţă, în timp ce în 102 ţări au fost raportate cazuri de tortură sau rele tratamente aplicate de către poliţie, armată sau personal de securitate.

Unii oameni sunt convinşi că abuzurile drepturilor omului sunt mai des întâlnite în cazul dictaturilor decât în cel al democraţiilor deoarece libertatea cuvântului şi a presei demască în general abuzul realizat de stat. Cu toate acestea, se fac abuzuri şi în statele democratice. De exemplu, raportul Macpherson a constatat că poliţia britanică a avut un comportament instituţional rasist în rezolvarea cazului de deces al unui tânăr de culoare, Stephen Lawrence. În plus, Amnesty International, într-o serie de rapoarte, a numit funcţionarea lagărului de detenţie din Golful Guantanamo, administrat de Statele Unite, „un scandal ce priveşte drepturile omului”.

În peste 90 de ţări, au fost înfiinţate instituţii naţionale de apărare a drepturilor omului pentru a proteja, promova sau monitoriza drepturile omului în statele respective.


11

SUGESTIE DE EVALUARE

Discutaţi despre conceptul drepturilor omului în contextul unui subiect de actualitate relevant. BIBLIOGRAFIE ŞI RESURSE SUPLIMENTARE Centrul de Resurse privind Drepturile Omului: http://www1.umn.edu/humanrts/edumat/background.shtm Forumul Instituţiilor Naţionale de Apărare a Drepturilor Omului: http://www.nhri.net/ Amnesty International: http://www.amnesty.org/ Rapoartele de ţară 2006, Amnesty International: http://web.amnesty.org/report2006/index-eng Human Rights Watch: http://www.hrw.org/ Biroul Înaltului Comisar pentru Drepturile Omului: http://www.ohchr.org


12

2. DREPTURILE COPILULUI

PUNCTE CHEIE DE REŢINUT • De ce drepturile copilului? • Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului • Comitetul ONU privind Drepturile Copilului

DREPTURILE copilului sunt drepturi ale omului deţinute de copii şi de persoanele

sub 18 ani. S-a stabilit un set separat de drepturi pentru copii şi tineri ca o recunoaştere a faptului că, în viaţa noastră, copilăria reprezintă o etapă specială. Este o etapă în care creştem şi învăţăm mult, în care avem nevoie de ceilalţi pentru a avea grijă de noi şi pentru a ne ajuta să fim în siguranţă, în care ar trebui să ne bucurăm de viaţă.

În 1989, Naţiunile Unite au căzut de comun acord că este nevoie de o convenţie specială pentru copii. Astfel, drepturile copiilor şi tinerilor sunt reunite în Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului (CDC), care afirmă că persoanele sub 18 ani au toate drepturile pe care le stipulează aceasta, indiferent de rasă, religie sau aptitudini, indiferent de ceea ce gândesc sau spun şi de tipul de familie din care provin. De ce a fost nevoie ca drepturile copilului să fie reunite într-‐o convenţie separată a drepturilor omului? Copiii sunt persoane singulare: Ei nu sunt proprietatea părinţilor sau a statului, dar nici doar nişte persoane aflate în curs de formare. Ei deţin un statut egal cu ceilalţi ca membri ai familiei umane. Copiii îşi încep viaţa ca fiinţe complet dependente: Trebuie să se bazeze pe adulţi pentru a primi îngrijirea şi îndrumarea de care au nevoie ca să devină independenţi. Aceste lucruri le găsesc în mod ideal în rândul adulţilor din familia lor, dar, când adulţii care răspunde de ei nu le pot satisface nevoile, este de datoria societăţii să joace acest rol. Copiii sunt extrem de vulnerabili la abuz şi exploatare: Copiii sunt mai vulnerabili decât adulţii din punct de vedere fizic. De asemenea, sunt foarte sensibili emoţional la experienţe negative. Abuzul fizic sau psihic pot traumatiza un copil pe viaţă. În multe regiuni ale lumii, copiii sunt exploataţi prin muncă sau ca şi copii soldaţi. Acţiunile sau inacţiunile unui guvern afectează copiii mai puternic decât orice altă categorie a societăţii: Aproape orice domeniu de politică guvernamentală (de exemplu, educaţie sau sănătate publică) afectează copiii într-un mod sau altul. Elaborarea unor politici limitate, ce nu ţin cont de problematica copiilor, dăunează viitorului tuturor membrilor societăţii. Părerile copiilor sunt rareori ascultate şi luate în considerare în cadrul procesului politic: În general, copiii nu votează şi nu iau parte la procesele politice. Dacă nu se acordă o atenţie deosebită opiniilor lor, exprimate acasă şi la şcoală, în comunităţile locale şi chiar la nivelul guvernelor, părerile copiilor în legătură cu multe probleme importante ce îi afectează direct acum sau pe viitor rămân neauzite. Multe schimbări din societate au un impact disproporţionat, deseori chiar negativ, asupra copiilor: Transformarea structurii familiale, globalizarea, schimbarea tiparelor de


13

ocupare a forţei de muncă şi reducerea protecţiei sociale din multe ţări au toate un impact serios asupra copiilor. Efectul acestor schimbări poate fi extrem de devastator în cazul conflictelor armate şi al altor situaţii de urgenţă. Dezvoltarea sănătoasă a copiilor este esenţială pentru bunăstarea societăţii în viitor: Având în vedere că sunt încă în curs de dezvoltare, copiii sunt extrem de vulnerabili — mai mult decât adulţii — la condiţii de trai mizere, precum sărăcia, asistenţă medicală neadecvată, nutriţie proastă, lipsa apei potabile, locuinţe necorepunzătoare şi poluarea mediului. Efectele bolilor, subnutriţiei şi sărăciei ameninţă viitorul copiilor şi, în consecinţă, viitorul societăţilor în care trăiesc. Costurile pe care le plăteşte societatea dacă dă greş în cazul copiilor sunt enorme: Studiile din domeniul social arată că primele experienţe ale copiilor influenţează în mod semnificativ dezvoltarea lor pe viitor. Cursul dezvoltării lor determină dacă aceştia îşi vor aduce contribuţia sau vor genera costuri societăţii de-a lungul vieţii.

Convenţia cu privire la Drepturile Copilului

La data de 20 noiembrie 1989, ONU a aprobat Convenţia cu privire la Drepturile Copilului (CDC), care a devenit la ora actuală un acord internaţional pe care îl semnează statele şi, odată ratificat, sunt obligate să îl respecte. Acesta este primul instrument internaţional cu obligativitate juridică ce încorporează toate drepturile omului. A fost ratificat de toate statele lumii, cu excepţia Somaliei şi a Statelor Unite ale Americii. Somalia nu a putut să purceadă la ratificarea convenţiei deoarece nu are un guvern recunoscut. Semnând convenţia, Statele Unite şi-a exprimat intenţia de a o ratifica, dar nu a făcut-o încă.

Potrivit convenţiei, copiii au dreptul la satisfacerea nevoilor de bază: supravieţuire, protecţie, asistenţă medicală, hrană şi apă. Au de asemenea dreptul la oportunităţi care să îi ajute să se dezvolte la potenţialul lor maxim: educaţie, joacă, sport, libera exprimare a opiniilor şi implicarea în deciziile ce îi privesc.

Convenţia subliniază faptul că toţi copiii au aceleaşi drepturi şi că toate drepturile sunt interconectate şi egale ca importanţă. Mai mult, face referire la responsabilitatea copiilor de a respecta drepturile celorlalţi, în special cele ale părinţilor.

Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului conţine 54 de articole. Fiecare dintre acestea descrie un alt drept. Aceste drepturi sunt împărţite pe patru categorii: supravieţuire, protecţie, dezvoltare şi participare.

Drepturile de supravieţuire recunosc dreptul copilului la viaţă şi la nevoile fundamentale pentru existenţa lor. Acestea includ nutriţie, adăpost, un nivel de trai decent şi acces la asistenţă medicală.

Drepturile de dezvoltare subliniază ceea ce au nevoie copiii pentru a-şi atinge potenţialul maxim, de exemplu educaţie, activităţi de timp liber, activităţi culturale, acces la informaţie şi libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie.

Drepturile de protecţie stipulează că orice copil trebuie protejat împotriva oricărei forme de abuz, neglijare şi exploatare. Acestea vorbesc despre aspecte cum ar fi protecţia specială a copiilor refugiaţi, garanţii pentru copii în domeniul muncii şi protecţia şi recuperarea copiilor ce au suferit de orice formă de abuz sau exploatare.

Drepturile de participare recunosc că trebuie să i se permită oricărui copil să joace un rol activ în comunitatea şi societate sa. Printre aceste drepturi se numără şi libertatea de exprimare a opiniilor şi de a avea un cuvânt de spus în legătură cu aspectele ce le afectează viaţa. Pe măsură ce aptitudinile lor evoluează, copiii ar


14

trebui să aibă parte de oportunităţi mai numeroase de a participa la societate, ca un mod de pregătire pentru a deveni un adult responsabil.

S-a acordat o atenţie specială unor patru articole substanţiale din cele 41 ale convenţiei, deoarece acestea stau la baza implementării tuturor drepturilor stipulate de convenţie. Cunoscute sub numele de „principiile generale” ale convenţiei, aceste articole sunt: Articolul 2: Toate drepturile garantate prin convenţie trebuie respectate în cazul

oricărui copil, fără discriminare. Articolul 3: Interesul superior al copilului va prevala în toate acţiunile ce privesc

copiii. Articolul 6: Orice copil are dreptul la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare. Articolul 12: Opinia copilului trebuie ascultată şi luată în considerare în legătură cu

orice aspect ce îl priveşte.

În ultimii ani, au fost introduse două Protocoale Opţionale la Convenţia cu privire la Drepturile Copilului:

• Protocolul Opţional privind vânzarea de copii, prostituţia minorilor şi pornografia infantilă, adoptat la 25 mai 2000;

• Protocolul Opţional privind implicarea copiilor în conflicte armate, adoptat la 25 mai 2000.

Convenţia reflectă o nouă viziune asupra copilului şi a copilăriei. Copiii nu sunt nici proprietatea părinţilor, nici „obiecte” neajutorate ale carităţii. Ei sunt fiinţe umane şi posesori de drepturi. Convenţia prezintă copilul ca o persoană puternică, competentă şi un membru al unei familii şi al unei comunităţi, cu drepturi şi responsabilităţi adecvate vârstei sale şi etapei de dezvoltare în care se află. Prin această recunoaştere a drepturilor copilului, convenţia îndreaptă clar atenţia asupra copilului în totalitatea sa. Comitetul ONU privind Drepturile Copilului

Guvernele ce ratifică convenţia sunt obligate să raporteze periodic Comitetului ONU privind Drepturile Copilului, corpul de experţi responsabil de monitorizarea implementării convenţiei de către fiecare stat în parte. Aceste rapoarte prezintă situaţia copiilor la nivelul ţării respective şi explică măsurile luate de către stat pentru respectarea drepturilor lor. În analizele rapoartelor depuse de state, Comitetul îndeamnă toate nivelurile de guvernare să folosească convenţia ca un ghid în procesul de elaborare şi implementare de politici. Având în vedere că apărarea drepturilor omului reprezintă, prin natura sa, un proces continuu, este loc întotdeauna pentru îmbunătăţiri.

Crearea unui set de drepturi pentru copii şi întrebările „Ce înseamnă de fapt drepturile copilului?” şi „Care este cel mai bun mod de a le respecta?” continuă să fie contestate. Promovarea drepturilor copilului se bazează într-o oarecare măsură pe recunoaşterea faptului că, din păcate, conştientizarea vulnerabilităţii copiilor şi, prin urmare, a nevoii lor de protecţie specială nu i-a cruţat de suferinţa cauzată de deciziile luate de lumea adultă din jurul lor. Compasiunea faţă de situaţia grea a copiilor a făcut adesea ca ei să fie priviţi în mod colectiv şi trataţi ca obiecte ale carităţii, nu ca fiinţe umane individuale, cu puncte forte şi abilităţi, cu nevoi şi drepturi.

Drept urmare, problemele copiilor au fost de multe ori considerate apolitice şi, în consecinţă, nu au fost soluţionate. Principiul de bază al drepturilor copilului este că


15

societatea are obligaţia de a satisface nevoile fundamentale ale copiilor şi de a oferi ajutor în vederea dezvoltării personalităţii, talentelor şi abilităţilor copiilor.

Crearea unei convenţii cu privire la drepturile copilului reflectă regula general acceptată potrivit căreia cu cât există o conştientizare mai mare a drepturilor, cu atât sunt mai multe şanse de a le respecta. Prin Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, drepturile copilului sunt clare, coerente şi cuprinzătoare. Definirea drepturilor copilului în această manieră reprezintă o precondiţie pentru respectarea şi adoptarea lor. SUGESTIE DE EVALUARE

Pornind de la rapoartele naţionale adresate de către ţara Dumneavoastră Comitetului ONU privind Drepturile Copilului şi de la analizele Comitetului cu privire la aceste rapoarte, discutaţi despre mecanismul de monitorizare a Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului şi impactul său local. BIBLIOGRAFIE ŞI RESURSE SUPLIMENTARE UNICEF: Convenţia cu privire la Drepturile Copilului: http://www.unicef.org/crc/index_index.html Comitetul ONU privind Drepturile Copilului: http://www2.ohchr.org/english/bodies/crc/index.htm Reţeaua de Informare privind Drepturile Copilului (RIDC) - Convenţia cu privire la Drepturile Copilului: http://www.crin.com/resources/treaties/CRC.asp?catName=International+Treatie s&flag=legal&ID=6 Children‘s Rights Alliance - Convenţia cu privire la Drepturile Copilului: http://www.childrensrights.ie/convention.php


16

3. DREPTURILE COPILULUI ŞI MASS-‐MEDIA

PUNCTE CHEIE DE REŢINUT • Efectele mass-media asupra tinerilor • Portretizarea copiilor în mass-media • Exploatarea copiilor de către mass-media • Participarea copiilor la mass-media

Apelul de la Oslo

ÎN noiembrie 1999, mai mulţi tineri implicaţi în proiecte media, profesionişti din mass-media şi experţi în drepturile copilului s-au reunit în capitala Norvegiei, Oslo, pentru a discuta despre rolul pe care îl poate juca mass-media în dezvoltarea drepturilor copilului în lume, discuţii purtate sub semnul a cinci teme:

• Dreptul copiilor de a avea acces la mass-media, inclusiv la noile forme de mass-media;

• Dreptul copiilor la educaţie şi alfabetizare în domeniul mass-media; • Dreptul copiilor de a participa la mass-media; • Dreptul copiilor la protecţie împotriva oricărui rău din mass-media şi a

violenţei de pe ecrane; • Rolul jucat de mass-media în protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Din deliberările participanţilor, a luat naştere „Apelul de la Oslo”. Acesta afirmă

că „relaţia dintre copil şi mass-media reprezintă o poartă de intrare în lumea vastă şi multilaterală a copiilor şi a drepturilor lor (la educaţie, libertate de expresie, la joacă, identitate, sănătate, demnitate şi respect de sine, la protecţie) şi că această relaţie joacă un anumit rol în fiecare aspect ce ţine de drepturile copilului, în fiecare element al vieţii unui copil”.

Apelul de la Oslo a reprezentat un îndemn la acţiune, lansat tuturor celor implicaţi în explorarea, dezvoltarea, monitorizarea şi participarea la relaţia complexă dintre copii şi mass-media. Printre cei vizaţi s-au numărat guverne şi organizaţii, dar şi persoane fizice ce lucrează cu copiii, profesionişti din mass-media de la toate nivelurile şi din toate tipurile de mass-media, sectorul privat, inclusiv patronii din mass-media, copii şi tineri, părinţi, profesori şi cercetători. (Pagina de Internet Magic a UNICEF a apărut ca un răspuns la acest apel şi prezintă proiecte media realizate de, cu şi pentru copiii din lume, pe lângă alte link-uri şi informaţii.)

Mai multe articole esenţiale ale Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului vorbesc despre relaţia dintre copii şi mass-media. Comitetul privind Drepturile Copilului a identificat trei mari domenii ce trebuie aprofundate:

• modalităţi de îmbunătăţire a imaginii copiilor prin acoperire mediatică; • încurajarea copiilor de a participa activ la mass-media; • protejarea copiilor împotriva oricărei influenţe negative a mass-media.

Articolul 17 al Convenţiei descrie rolul major al mass-media în diseminarea

informaţiilor ce promovează bunăstarea copilului în sensul său cel mai larg, stabilind sarcini precise statelor membre. Articolul prevede că statele „recunosc importanţa funcţiei îndeplinite de mijloacele de informare în masă” şi „vor veghea astfel încât copilul să aibă acces la o informare şi la materiale provenind din surse naţionale şi internaţionale diverse, cu deosebire cele ce vizează promovarea bunăstării sale sociale, spirituale şi morale şi a sănătăţii sale fizice şi mintale”.


17

Articolul 12 al Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului recunoaşte dreptul copiilor de a-şi exprima părerea legată de problemele ce îi privesc. Articolul 13 prevede dreptul la libertatea de expresie: „Acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi şi de a difuza informaţii şi idei de orice natură, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită sau artistică sau prin orice alte mijloace, la alegerea copilului."

Aceste articole ar trebui să contribuie nu doar la formarea unor cetăţeni informaţi, ci şi la exprimarea mai des a părerilor tinerilor prin intermediul mass-media. Ele transmit un mesaj clar, şi anume că toţi copiii trebuie să fie atât participanţi, cât şi beneficiari ai revoluţiei informaţionale.

În ultimele două decenii, în special odată cu apariţia noilor forme de mass-media şi cu naşterea Internetului, problema unei mass-media adecvate copiilor şi tinerilor a început să ocupe un loc tot mai ridicat pe agenda mondială. Unii factori interesaţi au început să respecte drepturile copilului prin mass-media, asigurându-se de exemplu că publicul tânăr are acces la un conţinut mass-media de înaltă calitate, dând ocazia tinerilor de a se face auziţi şi luptând pentru relatarea etică a subiectelor în care sunt implicaţi copiii. Efectele mass-‐media asupra tinerilor

S-au întreprins numeroase studii despre efectele mass-media asupra copiilor, cu precădere pe tema violenţei în mass-media. Anumiţi experţi, precum profesorul L Rowell Huesmann de la Universitatea din Michigan (2000), susţin că 50 de ani de studii arată că „expunerea la violenţa din mass-media determină un comportament mai agresiv al copilului şi îl afectează ca adult peste ani”. Alţii, însă, cum este Jonathan Freedman de la Universitatea din Toronto, sunt de părere că „dovezile ştiinţifice nu reuşesc să demonstreze că expunerea la violenţă prin mass-media poate transforma oamenii în persoane violente sau îi face insensibili la aceasta”.

Proliferarea şi globalizarea mijloacelor de informare în masă reprezintă două din caracteristicile definitorii ale culturii tinerilor de astăzi. În multe ţări, tinerii au acces la un număr mai mare de opţiuni multimedia decât în trecut: canale TV convenţionale (prin satelit şi prin cablu), posturi de radio, ziare şi reviste, Internet şi jocuri pe calculator sau jocuri video. Astăzi, avem la dispoziţie mai multe programe şi mijloace de informare străine şi mai puţină cenzură şi control din partea statului, în multe părţi ale lumii. Informaţiile, emailurile şi imaginile fac înconjurul lumii mai repede şi mai liber ca oricând. Trebuie, aşadar, luate în considerare o serie de aspecte ce ţin de protecţie, dar şi de participare. Portretizarea copiilor în mass-media

Portretizarea copiilor de către mass-media are un impact profund asupra atitudinii generale faţă de copii şi copilărie şi are o influenţă majoră asupra comportamentului adulţilor faţă de copii. Descrierile din mass-media oferă modele de urmat pentru tineri, influenţându-le atitudinile şi aşteptările. Modul în care mass-media reprezintă sau chiar ignoră copiii poate influenţa deciziile luate în numele lor şi modul în care sunt priviţi de restul societăţii. Mijloacele de informare în masă descriu deseori copiii ca fiind doar nişte „victime” pasive şi tăcute.

Dând ocazia copiilor şi tinerilor să vorbească în numele lor despre speranţele şi temerile pe care le au, despre realizările lor şi impactul comportamentului adulţilor asupra vieţii lor, profesioniştii din mass-media pot aduce aminte publicului că şi copiii trebuie respectaţi ca persoane.

Potrivit Federaţiei Internaţionale a Jurnaliştilor, modul în care mass-media portretizează copiii perpetuează o serie de mituri:


18

• Familiile din ţările aflate în curs de dezvoltare, copiii care trăiesc în sărăcie şi

victimele războaielor şi dezastrelor îşi pierd individualitatea şi umanitatea. De cele mai multe ori, sunt portretizaţi ca persoane suferinde neajutorate, ce nu sunt capabile să acţioneze, să gândească sau să vorbească în numele lor.

• Acoperirea mediatică a subiectelor ce privesc copiii ţinteşte adesea senzaţionalul, ignorând paleta largă a problemelor cu care se confruntă copiii, aşa cum sunt descrise în Convenţia cu privire la Drepturile Copilului.

• Reportajele mass-media despre copii au deseori un caracter de unică apariţie, subiectul fiind analizat sau continuat prea puţin sau chiar deloc.

• Nu se respectă întotdeauna confidenţialitatea copiilor. • Când totuşi apar la ştiri, copiii sunt deseori prezentaţi ca stereotipuri, cum ar

„copiii înfometaţi din Africa” şi „adolescenţii iresponsabili”.

Reportajele despre abuzul copiilor, despre copiii implicaţi în comiterea de infracţiuni şi copiii străzii tind să domine mass-media, în timp ce aspectele mai generale ale drepturilor copilului, cum ar fi dreptul la joacă, timp liber şi sport, sunt de multe ori considerate a fi subiecte neatrăgătoare pentru ştiri. Rezultatul este o imagine disproporţionată a copiilor „ca victime” sau „scandalagii” periculoşi.

Children‘s Express, o organizaţie britanică ce implică copii şi tineri în producţii mass-media şi în scrierea şi publicarea de ştiri, a monitorizat ziarele naţionale din Marea Britanie timp de o săptămâna, în 1998. Realizatorii studiului au distins „şapte stereotipuri fatale”. Acestea sunt următoarele, în funcţie de frecvenţa lor:

• „copiii ca victime”: 31,5%; • „copii drăgălaşi” (imagini gratuite): 26,7%; • „drăcuşori” (copii ce sunt „demonizaţi”): 10,8%; • „copiii sunt geniali” (copii excepţionali): 9,7%; • „copii-accesoriu” (proprietatea părinţilor): 8,4%; • „Copiii din ziua de azi!” (nostalgia adulţilor pentru vremurile apuse): 7,5%; • „îngeraşi” (ce nu pot face rău nimănui): 5,4%.

Alte dovezi privind stereotipizarea copiilor sunt oferite de un studiu realizat de

MORI (Market and Opinion Research International) pentru revista britanică Young People Now în 2004. Studiul nota: „Aceste grupuri [de tineri] percep stereotipurile negative din presă şi simt cum acestea le afectează viaţa de zi cu zi, prin modul în care sunt priviţi de adulţi când se află cu prietenii lor în locuri publice. De asemenea, sunt de părere că jurnaliştii se grăbesc să adopte o atitudine moralistă când analizează comportamentul tinerilor”. Pentru ei, aceasta este o atitudine ipocrită, deoarece consideră că jurnaliştii au tendinţa să exagereze pentru a-şi vinde publicaţiile şi pentru a face bani: „Sunt în stare să scrie despre orice dacă nu au subiecte despre care să scrie. Nu le pasă că strică reputaţia cuiva.” Aceste constatări se află în concordanţă cu rezultatele unui studiu MORI anterior (2003) care a arătat că două treimi (64%) dintr-un eşantion de 914 persoane cu vârste cuprinse între 11 şi 18 ani au afirmat că nu au încredere într-un jurnalist pentru a afla adevărul.

Aşadar, deşi mass-media joacă un rol important în sensibilizarea opiniei publice cu privire la drepturile copilului, poate fi şi un partener ambiguu. Exploatarea copiilor de către mass-media

O altă întrebare importantă este dacă mass-media încurajează copiii să devină sau să pară prematur activi din punct de vedere sexual, în special prin difuzarea de muzică pop şi modă.


19

Pe de-o parte, mijloacele de informare prezintă povestea abuzatului şi a abuzatorului, prin reportaje de ştiri, fotografii, documentare şi filme artistice. Pe de altă parte, pot deveni ele însele exploatatorul, creând imagini provocatoare din punct de vedere sexual cu copii, la ştiri sau în reclame.

Profesioniştii din mass-media deţin o poziţie ce le permite să includă drepturile copilului pe agenda ştirilor, monitorizând eforturile depuse pentru protecţia acestor drepturi şi cerând socoteală celor ce nu îşi respectă angajamentele faţă de copii. Dar, presiunea comercială poate forţa mass-media să evite această responsabilitate. Prevalează o balanţă incomodă de interese în care standardele etice pot fi sacrificate în numele cerinţelor comerciale. Participarea copiilor la mass-media

Exemplele de participare a tinerilor în mass-media atestă interesul pe care îl au aceştia faţă de lumea înconjurătoare, în special dacă li se dă posibilitatea să se exprime în mod serios cu privire la chestiuni ce îi privesc. Un număr tot mai mare de grupuri de interese şi instituţii mass-media creează pentru tineri numeroase oportunităţi de a participa la mass-media. EXEMPLE DE PROIECTE MEDIA Exemple ale numărului tot mai mare de proiecte şi programe media de succes realizate pentru şi cu copii şi tineri: ANDI – Agenţia de Presă a Copiilor din Brazilia monitorizează acoperirea mediatică a copiilor şi tinerilor, instruind şi colaborând îndeaproape cu jurnalişti în relatarea subiectelor ce îi privesc pe copii şi tineri. Eforturile celor de la ANDI au reuşit să asigure o acoperire mai largă şi mai bună a problemelor copiilor şi tinerilor de către mass-media braziliană. Modelul este acum aplicat în alte opt ţări din America de Sud. TROC – Tineri Reporteri ai Albaniei. Zeci de tineri, cu vârste cuprinse între 13 şi 18 ani, din întreaga ţară, beneficiază de formare în cadrul acestui program TV de ştiri săptămânal. Cursanţii învaţă despre toate elementele producţiei video a ştirilor şi se ocupă de planificarea şi realizarea programului, cu îndrumare limitată din partea adulţilor. Programul este foarte popular în Albania şi în ţările vecine în rândul tinerilor telespectatori care consideră TROC ca fiind prima emisiune TV responsabilă din punct de vedere social ce oferă perspective din întreaga ţară. Mukto Khobor (Ştiri Libere) – Acest program săptămânal de ştiri şi subiecte de actualitate de 25 de minute, foarte vizionat, din Bangladesh, este produs de persoane cu vârste cuprinse între 11 şi 17 ani. Programul prezintă subiecte ce privesc copiii şi drepturile lor. Pune la dispoziţie şi un forum care le permite tinerilor să îşi exprime punctul de vedere, oferă tinerilor jurnalişti competenţe specializate, este o sursă de inspiraţie pentru tinerii telespectatori ce sunt martori la succesul altor tineri în mass-media şi arată că tinerii pot să aibă o contribuţie valoroasă la soluţionarea problemelor curente. Fundaţia pentru Copii şi Audiovizual din Africa (FCAA). FCAA a fost creată în 1995 pentru a asigura implementarea Cartei Africane cu privire la Copii şi Audiovizual şi pentru a sensibiliza profesioniştii şi producătorii faţă de nevoia unei televiziuni pentru copii de înaltă calitate. FCAA se adresează tinerilor de 9-16 ani, profesioniştilor din mass-


20

media şi posturilor TV şi de radio. Organizează ateliere, seminare de producţie, proiecţii şi reuniuni, punând accent pe nevoile şi drepturile copiilor din Africa. Proiectul Imagini Video şi Vise ale Comunităţii din Egipt extinde cunoştinţele şi experienţa acumulate în cadrul programului „Noi Orizonturi” desfăşurat de Centrul pentru Dezvoltare şi Activităţi pentru Populaţie şi dă putere de exprimare tinerelor femei şi fetelor din societatea egipteană. Echipe formate din femei, din patru comunităţi egiptene, sunt ajutate să câştige încredere în aptitudinile lor de producţie video şi în capacitatea lor de a prezenta subiecte provocatoare sau delicate. Membrii echipei obţin vizibilitate ca purtători de cuvânt şi lideri şi contribuie la eliminarea stereotipurilor. Filmele realizate de aceste echipe au fost folosite pentru a incita discuţii şi a promova căutarea de soluţii locale în fiecare comunitate.

Participarea la mass-media are efecte deosebite asupra tinerilor, aşa cum se

sintetizează în Anuarul pentru 2001 realizat de Centrul de Informare al UNESCO şi intitulat Observaţii privind copiii şi mass-‐media:

• Un puternic sentiment al mândriei, forţă şi stimă de sine datorate convingerii că părerile lor merită să fie ascultate, că fac parte din comunitatea lor şi că au reuşit să îi înţeleagă pe ceilalţi şi propria lor cultură;

• Îşi văd propriile vise, propria lor cultură şi realitate locală, socială şi etnică reflectate în mass-media;

• Capacităţi şi curiozităţi mai dezvoltate şi competenţe mass-media mai bune (cum ar fi, analizarea cu un ochi critic a mass-media);

• Mai multă dreptate socială prin posibilitatea acordată tinerilor ce nu se descurcă bine în şcolile tradiţionale, bazate pe materiale tipărite, să ia parte la producţii media audio-vizuale;

• Mai mult interes şi implicarea tinerilor în societate după propriile lor reguli, ce inspiră acţiuni de îmbunătăţire a acoperirii mediatice a problemelor legate de tineri şi a modului de percepţie a acestor probleme de către propriile lor comunităţi.


Selectaţi un material recent din mass-media ce vizează copiii şi analizaţi-l din perspectiva drepturilor copilului. BIBLIOGRAFIE ŞI RESURSE SUPLIMENTARE Copiii, tinerii şi mass-‐media din lume: o analiză a tendinţelor şi problemelor, realizat de Susan Gigli de la Institutul de Sondaj InterMedia pentru UNICEF, aprilie 2004: http://www.intermedia.org/ Centrul pentru Studiul Copiilor, Tinerilor şi Mass-media: http://www.childrenyouthandmediacentre.co.uk/ Drepturile copilului şi mass-‐media – o resursă pentru jurnalişti: http://www.unicef.org/southafrica/SAF_publications_soulbuddiez.pdf UNICEF – pagina de Internet Magic: http://www.unicef.org/magic/briefing/about.html


21

UNICEF – Vocea Tinerilor: http://www.unicef.org/voy. Paginile Vocea Tinerilor (Voices of Youth) conţin ideile tinerilor despre mass-media din ţara lor, prezentate cu cuvintele lor. Centrul Internaţional de Informare privind Copiii, Tinerii şi Mass-media al UNESCO: http://www.nordicom.gu.se/clearinghouse.php. O sursă bună de informaţii legate de anumite proiecte şi chestiuni ce privesc copiii, tinerii şi mass-media din lume. Centrul de Informare doreşte să sensibilizeze şi să crească nivelul cunoştinţelor despre copii, tineri şi mass-media, oferind o bază pentru crearea de politici relevante, contribuind la o dezbatere publică constructivă şi sporind nivelul de alfabetizare şi competenţele în domeniul mass-media ale copiilor şi tinerilor. Reţeaua de Informare privind Drepturile Copilului: Mass-media http://www.crin.com/themes/ViewTheme.asp?id=12 „The Influence of Media Violence on Youth” (Psychological Science, martie 2004): http://www.psychologicalscience.org/pdf/pspi/pspi43.pdf „A Public Health Approach on Research Findings on Influence of Violent Media Content”: The Lancet, Vol. 356, Nr. 9460 (februarie 2005, p. 702-710) L. Rowell Huesmann (2000) „The Columbia County Longitudinal Study”, Universitatea din Michigan: http://www.rcgd.isr.umich.edu/aggr/Projects/CCLS/description.html


22

4. OBSTACOLE PENTRU REALIZAREA DREPTURILOR COPILULUI

PUNCTE CHEIE DE REŢINUT • Apărarea drepturilor omului • Susţinerea drepturilor copilului • Probleme privind realizarea drepturilor copilului • Răspunsul la provocările ridicate de drepturile copilului

Apărarea drepturilor omului

EXISTĂ o serie de mecanisme folosite pentru aplicarea drepturilor omului la nivel

internaţional, regional şi naţional. La nivel naţional, politicienii şi creatorii de politici pot promova drepturile copilului prin constituţiile lor. În general, constituţiile dictează reguli ce „stabilesc obligaţiile, puterile şi funcţiile diferitelor instituţii de stat”. Acestea sunt extrem de eficiente în susţinerea drepturilor omului când le definesc în termeni concreţi şi dacă se realizează separarea puterii în stat.

Ratificarea Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului de către aproape toate statele lumii reflectă luarea unui angajament mondial faţă de principiile drepturilor copilului. Prin ratificarea convenţiei, guvernele îşi exprimă intenţia de a pune în practică acest angajament. Statele părţi sunt obligate să modifice şi să creeze legi şi politici pentru a implementa integral convenţia şi trebuie să facă astfel încât interesul superior al copilului să prevaleze în orice acţiune întreprinsă.

Articolul 4 al convenţiei impune statelor să „adopte toate măsurile legislative, administrative şi de altă natură necesare pentru implementarea drepturilor recunoscute prin prezenta Convenţie”. În plus, în baza Articolului 42, statele trebuie „să facă principiile şi prevederile Convenţiei larg cunoscute, prin mijloace corespunzătoare şi active, adulţilor şi copiilor”.

Constituţia unei ţări nu oferă întotdeauna protecţie absolută împotriva abuzurilor drepturilor copilului. În astfel de cazuri, cetăţenii pot să ceară colectiv guvernului lor explicaţii şi să îl tragă la răspundere pentru acţiunilor sale. Societatea civilă ia naştere când cetăţenii se organizează pentru a cere socoteală guvernului aflat la putere. Aceasta cuprinde organizaţii neguvernamentale (ONG-uri), organizaţii non-profit (ONP-uri), organizaţii de binefacere şi organisme de la nivel comunitar.

În majoritatea ţărilor, aceste organizaţii deţin un rol cheie ca „avocaţi” independenţi ai copiilor sau ai unei anumite categorii de copii. Rolul acestora este recunoscut de Convenţia cu privire la Drepturile Copilului şi de către Comitetul ONU privind Drepturile Copilului. Ratificarea şi promovarea convenţiei a condus la creşterea rapidă a numărului şi influenţei ONG-urilor ce promovează drepturile copilului, iar în multe ţări europene s-au format chiar coaliţii ale ONG-urilor active în domeniul drepturilor copilului.

În opinia Naţiunile Unite, societatea civilă reprezintă o componentă necesară pentru menţinerea păcii şi promovarea drepturilor în lume. Fostul Secretar-General al ONU, Kofi Annan, a declarat:

„În trecut, ONU lucra doar cu guverne. Acum ştim însă că pacea şi prosperitatea nu se pot realiza fără parteneriate în care sunt implicate guvernele, organizaţiile internaţionale, sectorul privat şi societatea civilă. În lumea de azi, depindem unii de alţii.”

Crearea instituţiilor ce promovează drepturile copilului se încadrează perfect în scopul general al ONU: încurajarea înfiinţării de instituţii naţionale pentru promovarea şi protejarea drepturilor omului în general. În unele state, există birouri independente pentru copii ce funcţionează ca parte a instituţiilor naţionale pentru


23

drepturile omului. În altele, au fost create instituţii separate care se ocupă de promovarea şi protecţia drepturilor copilului.

În ţările în care se încearcă dezvoltarea unei culturi generale a drepturilor omului, înfiinţarea unui birou responsabil de drepturile copilului poate fi un punct de plecare sensibil, având în vedere importanţa majoră a copiilor şi a adoptării de către copii a unor atitudini corespunzătoare care să asigure crearea acelei culturi pe viitor.

Aceste birouri independente pentru copii nu sunt acelaşi lucru cu ONG-urile deoarece au puteri şi obligaţii stabilite prin lege. ONG-urile joacă un rol esenţial în promovarea drepturilor omului, având în general un grad ridicat de independenţă, dar pot să nu aibă puterea de a produce, singure sau împreună, o schimbare adevărată a priorităţilor guvernamentale. Susţinerea drepturilor copilului

Când un stat ratifică un instrument al drepturilor omului aşa cum este Convenţia cu privire la Drepturile Copilului, fie integrează prevederile acestuia direct în legislaţia sa internă, fie se angajează să îndeplinească în alt mod obligaţiile de a respecta drepturile omului. „Deseori însă, faptul că există o lege care protejează anumite drepturi nu este suficient dacă acea lege nu stabileşte şi toate puterile legale şi instituţiile necesare pentru asigurarea realizării efective a acelor drepturi...” (Manual de instruire al Centrului pentru Drepturile Omului)

Respectarea Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului este monitorizată de către Comitetul ONU privind Drepturile Copilului. Acesta primeşte rapoarte naţionale de la guverne şi rapoarte alternative de la ONG-uri.

Comitetul îndeamnă toate nivelurile de guvernare să folosească convenţia ca un ghid pentru elaborarea şi implementarea de politici, cu scopul de:

• a crea o agendă naţională inclusivă în ceea ce priveşte copiii; • a crea organisme sau mecanisme permanente care să promoveze

coordonarea, monitorizarea şi evaluarea activităţilor din toate sectoarele guvernamentale;

• a asigura că întreaga legislaţie se află în deplină concordanţă cu convenţia; • a integra problematica copiilor în procesul de elaborare de politici din cadrul

guvernului, introducând evaluări ale impactului asupra copilului; • a efectua o analiză bugetară corespunzătoare pentru a determina proporţia

fondurilor publice cheltuite pentru copii şi pentru a asigura că aceste resurse sunt folosite eficient;

• a asigura că se colectează şi se utilizează suficiente date pentru a îmbunătăţi situaţia tuturor copiilor din fiecare jurisdicţie;

• a sensibliza şi disemina informaţii legate de Convenţie, susţinând sesiuni de formare adresate tuturor celor implicaţi în crearea de politici guvernamentale şi în munca cu sau pentru copii;

• a implica societatea civilă – inclusiv copiii înşişi – în procesul de implementare şi sensibilizare faţă de drepturile copilului;

• a crea birouri independente prin lege – mediatori, comisii şi alte instituţii – pentru a promova drepturile copilului.

Cu toate acestea, nu există o modalitate simplă care să asigure respectul copiilor

în lume. Deşi ONU, constituţiile naţionale şi societatea civilă joacă un rol în prevenirea încălcării drepturilor copilului, se înregistrează încă abuzuri.

În plus, prosperitatea economică a unei ţări nu reprezintă o garanţie că drepturile copilului sunt respectate. Prosperitatea şi dezvoltarea serviciilor în statele occidentale nu au asigurat tuturor copiilor o copilărie plăcută. Mulţi trăiesc în sărăcie


24

sau în locuinţe supraaglomerate ori neadecvate. Mulţi sunt victime ale abuzului şi neglijării, iar serviciile sociale răspund cu întârziere nevoilor lor. Potenţialul multor copii este înăbuşit de dezavantaje educaţionale şi de spaţii de joacă şi de recreare sărăcăcioase. Probleme privind realizarea drepturilor copilului

În orice societate, există tradiţii şi grupuri care se opun acţiunilor de advocacy pentru drepturile copilului. Uneori, schimbările majore din societate pot pune în pericol drepturile copiilor. Cum dezamăgeşte un guvern copiii ţării sau nu reuşeşte să implementeze eficient Convenţia cu privire la Drepturile Copilului? Deseori, totul se datorează trecerii copiilor pe planul doi. Liderii politici şi reprezentanţii guvernului nu arată că înţeleg situaţia copiilor sau că se angajează să pună în practică drepturile copilului. De exemplu, de multe ori copiii nu sunt luaţi în considerare în momentul creării de politici guvernamentale.

Un aspect important este promovarea participării responsabile a copiilor. Guvernele trebuie să afle părerile copiilor despre o anumită politică şi să ia aceste păreri în serios. Însă, nu există întotdeauna canalele oficiale pentru consultarea copiilor. Legislaţia trebuie să reflecte prevederea convenţiei potrivit căreia copiii au dreptul să îşi exprime părerile şi să fie luaţi în considerare în legătură cu orice problemă ce îi priveşte.

Adesea, nu există o coordonare eficientă între diferitele departamente guvernamentale în ceea ce priveşte politicile ce îi afectează pe copii. Trebuie implementate cu succes la nivel local politici eficiente pentru copii, iar întreaga legislaţie trebuie permanent revăzută pentru a-i asigura conformitatea cu convenţia şi că promovează drepturile copilului.

Uneori, eşecul guvernului se poate datora faptului că resursele limitate alocate activităţilor de susţinere a drepturilor copilului nu sunt folosite corect. Trebuie să se realizeze o gestionare atentă atât la nivel local, cât şi la cel naţional a bugetelor ce vizează serviciile pentru copii. În plus, se recomandă efectuarea unor analize şi evaluări ale impactului la nivelul guvernului.

Pot apărea probleme în diseminarea informaţiilor legate de drepturile copilului. Fiecare ţară ar trebui să aibă un plan bine definit de diseminare a informaţiilor despre drepturile copilului atât în rândul copiilor, cât şi al adulţilor. Trebuie realizate studii pentru a evalua nivelul cunoştinţelor despre Convenţia cu privire la Drepturile Copilului în rândul copiilor, al celor ce lucrează direct cu copiii şi al opiniei publice în general.

Cu toate acestea, sarcina de a proteja drepturile copilului nu revine doar guvernelor, ci tuturor membrilor societăţii. Standardele şi principiile descrise în convenţie pot deveni realitate doar atunci când acestea sunt respectate de toată lumea, în cadrul familiei, în şcoli şi alte instituţii ce oferă servicii pentru copii, în comunităţi şi la orice nivel al administraţiei.

Copiii trebuie acceptaţi ca persoane în sine, nu doar ca „persoane în formare”. Ei sunt fiinţe umane complete, cu drepturi proprii. Se vor schimba şi se vor dezvolta de-a lungul anilor, dar o societate trebuie să considere copilăria un lucru de sine stătător, nu doar o etapă a procesului de maturizare. Acest principiu prezintă implicaţii pentru programele şi serviciile sociale, îndreptând atenţia activităţii ce vizează copiii spre ceea ce se întâmplă în prezent în viaţa lor.

Totuşi, politicile create ca răspuns la problemele copiilor denotă rareori un caracter urgent sau conştientizarea faptului că perioada copilăriei este extrem de scurtă şi de influentă. Copilăria nu se opreşte în loc pentru a aştepta crearea unei noi


25

strategii. În aproape două decenii ce au trecut de la aprobarea Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului, cel puţin o generaţie de copii a supravieţuit cu greu copilăriei.

Răspunsul la provocările ridicate de drepturile copilului

În urma ratificării Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului, statele sunt obligate să se asigure că toate legile, politicile şi practicile sunt conforme principiilor şi standardelor acesteia. Dacă este nevoie, trebuie să se realizeze o reformă legislativă, de exemplu pentru a proteja copiii de violenţa domestică şi cea din instituţiile de învăţământ. Comitetul privind Drepturile Copilului recomandă de asemenea ca toate guvernele să creeze mecanisme independente care să asigure monitorizarea şi evaluarea convenţiei, prin înfiinţarea de comisari sau mediatori ai drepturilor copilului.

Pe măsură ce statele implementează convenţia, se înfiinţează un număr tot mai mare de birouri independente. Deşi aceste birouri sunt aproape în toate cazurile create de guvern sau de parlament, caracteristica esenţială a acestora rămâne independenţa lor: capacitatea lor de a pleda independent pentru drepturile copiilor. Prin crearea acestor instituţii, guvernele dau dovadă de bunăvoinţă faţă de copii, că iau în serios angajamentele asumate prin ratificarea convenţiei şi că sunt dispuse să fie trase la răspundere de către un birou independent pentru modul în care tratează copiii.

Guvernele sunt obligate să analizeze proporţia bugetelor alocată copiilor pentru a asigura că investiţia făcută în tineri este proporţională cu numărul şi nevoile lor. Deseori, guvernele unifică cheltuielile sociale, mascând astfel resursele relativ scăzute alocate promovării protecţiei sociale şi drepturilor copilului.

Statele trebuie să promoveze principiile şi standardele convenţiei în rândul tuturor membrilor opiniei publice, inclusiv al copiilor. Guvernele sunt obligate să crească gradul de percepţie socială a copiilor ca persoane cu drepturi proprii. Trebuie să asigure de asemenea că toţi profesioniştii ce lucrează cu copiii, inclusiv cei din domeniul medical şi juridic, sunt instruiţi cu privire la aplicarea convenţiei în practica cotidiană.

Ratificarea şi promovarea convenţiei a dus la creşterea rapidă a numărului şi a influenţei ONG-urilor ce promovează drepturile copilului, iar în multe ţări europene, s-au creat coaliţii ale ONG-urilor active în domeniul drepturilor copilului, cum ar fi Reţeaua de Informare privind Drepturile Copilului (RIDC). Acestea joacă un rol esenţial de „avocaţi” independenţi ai copiilor. Centrul pentru Drepturile Omului a afirmat că „se primeşte un sprijin suplimentar pentru implementarea standardelor internaţionale din domeniul drepturilor omului din partea comunităţii vizate şi a organizaţiilor neguvernamentale, ce deţin un rol aparte în dezvoltarea unei culturi universale a drepturilor omului”. Centrul a adăugat: „Organizaţiile neguvernamentale, prin natura lor, au o libertate de expresie, o flexibilitatea a acţiunii şi o libertate de mişcare care, în anumite situaţii, le permit să îndeplinească sarcini pe care guvernele şi organizaţiile interguvernamentale nu sunt capabile sau dispuse să le îndeplinească”.

Ca parte a societăţii civile, profesioniştii din mass-media deţin şi ei o responsabilitate în acest sens. Pe lângă faptul că jurnaliştii pot face publice cazuri de abuz şi pot sensibiliza opinia publică cu privire la drepturile copilului, au şi o influenţă majoră asupra modului în care sunt percepuţi şi descrişi copiii. Jurnaliştii trebuie să fie conştienţi de consecinţele muncii lor, profesioniştii din mass-media conturând opinii publice şi influenţând comportamente.

Această poziţie puternică a mass-media înseamnă, mai ales, că are nevoie de nişte reguli interne care să asigure că respectă şi reprezintă corect drepturile copilului.


26


Identificaţi grupurile din ţara Dumneavoastră ce pledează în numele copiilor. Credeţi că acestea acţionează din perspectiva drepturilor? Includ părerile copiilor în activitatea lor? BIBLIOGRAFIE ŞI RESURSE SUPLIMENTARE Pachetul de curs al ENOC: un pachet informativ şi de instruire creat de Reţeaua Europeană a Mediatorilor pentru Copii (ENOC) şi adresat tuturor celor implicaţi în crearea de birouri independente pentru promovarea drepturilor copilului – mediatori ai copiilor şi comisari pentru drepturile copilului: http://www.ombudsnet.org/docs/informationandtrainingpack.pdf Social Work and the Rights of the Child: A Professional Training Manual on the UN Convention, Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali, 2002. Starea copiilor lumii 2006, UNICEF: http://www.unicef.org/sowc06/ National Human Rights Institutions, Centrul pentru Drepturile Omului, Professional Training Series Nr.4, Centrul pentru Drepturile Omului, Geneva, 1995, para. 15 Să dăm dreptul copiilor, Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor, 2002: www.unicef.org/magic/resources/childrights_and_media_coverage.pdf De la retorică la drepturi: al doilea raport alternativ transmis Comitetului ONU privind Drepturile Copilului, Children’s Rights Alliance, 2006: http://www.childrensrights.ie/pubs/CRARepUNCRC.pdf


27

5. REPREZENTAREA MEDIA, DREPTURILE COPILULUI ŞI RESPONSABILITATEA PROFESIONALĂ

PUNCTE CHEIE DE REŢINUT • Reprezentarea copiilor în mass-media • Stereotipuri create de mass-media • Violarea drepturilor copilului • Protejarea copiilor

SE consideră că profesioniştii din mass-media deţin un rol important în

mobilizarea societăţii pentru respectarea drepturilor copilului. Chiar dacă sunt implicaţi în principal doar ca reporteri ce mediatizează greşelile şi omisiunile altora, acţionează totuşi ca un catalizator. Fiind gardienii interesului public şi promotorii schimburilor democratice, joacă şi un rol semnificativ pentru îmbunătăţirea imaginii, a drepturilor şi a perspectivelor copiilor. Reprezentarea copiilor în mass-media

Cu toate că mass-media deţine o poziţie puternică, nu este întotdeauna un aliat al drepturilor copilului. Am vorbit deja despre nemulţumirea tinerilor faţă de modul în care sunt descrişi de către mass-media, în timp ce studiile au arătat asemănări în ceea ce priveşte modul în care copiii sunt prezentaţi în mass-media în lumea întreagă.

În noiembrie 2003, MediaWise a făcut o analiză selectivă a trei ziare britanice în format mare şi tabloide ce apar duminica. Rezultatele au revelat o imagine cumplită a modului în care sunt portretizaţi copiii. Dintr-un total de 32 de articole despre copii, doar două erau pozitive. În trei articole, drepturile părinţilor prevalau celor ale copiilor.

Numeroase studii britanice au identificat folosirea stereotipurilor. Studiul din 2004 realizat de MORI pentru revista Young People Now a indicat că tinerii sunt tot mai des prezentaţi ca „probleme”. Din toate articolele scrise despre ei în ziarele naţionale şi locale britanice de-a lungul unei săptămâni din 2004, 71% aveau un caracter negativ, 14% pozitiv şi doar 15% erau neutre. În 48% dintre articolele despre crime şi violenţă, tinerii erau descrişi ca autorii acestor acte. În 70% din cazuri, infractorii erau băieţi şi doar în 32% aceştia erau victime. Fetele erau prezentate ca infractoare în doar 10% din articole şi ca victime în 91%. Contrar impresiei date de presă, statisticile oficiale privind criminalitatea arată că şansele ca băieţii să cadă victime unui act violent sunt mai mari decât în cazul fetelor.

Alte studii au revelat că această stereotipizare a copiilor reprezintă un fenomen internaţional. Studiul realizat de Glocal Youth, ce acuză mass-media că nu acordă atenţie implicării civice a tinerilor, a identificat tendinţe similare la nivelul mass-media generale din întreaga Europă: „Tinerii sunt de obicei percepuţi ca sinonime pentru probleme, delincvenţă, periferii violente, droguri şi petreceri rave, în special când e vorba de tinerii imigranţi. Aceste imagini apar mai ales în unele documentare şi reviste (atât tipărite, cât şi audio-‐vizuale) în care se prezintă cultura urbană.”

În 2003, Media Monitoring Project (MMP) a investigat reprezentarea copiilor şi a drepturilor copilului în mass-media informativă din Africa de Sud. Proiectul Empowering Children & Media (ECM) a fost implementat în mai multe etape, printre care ateliere cu participarea copiilor, o perioadă de monitorizare de trei luni şi cursuri de specializare susţinute de jurnalişti şi profesionişti din mass-media. Atât adulţii, cât şi copiii au monitorizat mass-media informativă. Fiecare ştire ce făcea referire la


28

copii a fost notată, fiind înregistrate informaţii relevante despre temă, surse, reprezentare şi alte aspecte legate de drepturile copilului. Copiii au luat parte la un proiect paralel în cadrul căruia au monitorizat, timp de două săptămâni, o formă de mass-media informativă, la alegere.

Iată care au fost rezultatele principale ale studiului:

1. Copiii sunt sub-‐reprezentaţi în mass-‐media informativă Potrivit monitorizării realizate de adulţi, copiii apar în doar 6% din ştiri, iar monitorizarea realizată de către copii a identificat că doar 26% din materialele monitorizate de ei vorbeau despre copii. 2. Copiii sunt predominant reprezentaţi ca victime Potrivit monitorizării realizate de adulţi, peste 25% din ştiri descriau copiii ca victime. Per ansamblu, copiii sunt cel mai adesea prezentaţi în termeni negativi şi în roluri limitate. Monitorizarea realizată de copii a confirmat aceste tendinţe. Copiii au afirmat că mass-media ar trebui să depună mai multe eforturi pentru a-i prezenta în roluri mai pozitive. 3. Copiii sunt reprezentaţi mai ales când e vorba de subiecte negative Atât monitorizarea adulţilor, cât şi cea a copiilor a scos în evidenţă că reportajele de ştiri în care apăreau copii erau predominant negative. Potrivit monitorizării adulţilor, unul din două reportaje în care se vorbea despre copii viza subiecte negative, cum ar fi crime, violenţă, abuz sau dezastre. 4. Fetele şi băieţii sunt reprezentaţi echitabil, dar sunt în continuare stereotipizaţi În ciuda acestei egalităţi aparente, analizele mai aprofundate au detectat o perpetuare a stereotipurilor legate de gen în reprezentarea copiilor. Fetele apăreau mai degrabă în reportaje despre abuzuri asupra copilului, în timp ce băieţii apăreau mai ales în cele legate de sport. Acest lucru scoate în evidenţă portretizarea stereotipică în mass-media a femeilor ca victime şi a bărbaţilor ca fiind puternici.

Tabelul de mai jos enumeră problemele identificate de copii ca fiind cele mai importante în timpul monitorizării media pe care au făcut-o.

Cele mai importante zece probleme ridicate de copii %

Copiii observă / Copiilor nu le plac crimele şi moartea. 15 Copiii ar trebui să apară la ştiri. 13 Copiii sunt victime. 12 Copiii nu sunt reprezentaţi în mass-media. 10 Copiii au dreptul la protecţie, educaţie, hrană şi asistenţă medicală. 9 Copiilor le plac sporturile şi divertismentul. 9 Abuzul asupra copiilor este un lucru groaznic. 4 Copiii văd şi ei crimele. 3 A ajuta copiii / persoanele nevoiaşe este un lucru bun. 2 Criminalii trebuie pedepsiţi. 2

Rezultatele proiectului ECM sunt în concordanţă cu studiul realizat în 1998 de

organizaţia de binefacere Salvaţi Copiii cu privire la atitudinile copiilor faţă de modul în care sunt reprezentaţi în presa scrisă şi audiovizuală. Conform studiului, copiii au exprimat foarte clar ce anume le displace cel mai mult la modul în care îi tratează mass-media:

• folosirea comentariilor serioase ale copiilor pentru amuzamentul adulţilor; • folosirea copiilor 'drăgălaşi' pentru a adăuga şarm subiectului;


29

• folosirea de poze şi descrieri de copii în situaţii mizere pentru a evoca emoţii, chiar dacă acest lucru nu contribuie la respectul de sine al copiilor sau la respectul publicului faţă de copii;

• copii cărora li se vorbeşte autoritar şi cu condescendenţă; • adulţi ce vorbesc în numele copiilor când copiii ştiu mai multe despre subiectul

respectiv; • copii obligaţi să se dea în spectacol ca şi animalele de la circ; • adulţi ce scot în evidenţă ignoranţa copiilor; • adulţi ce influenţează ceea ce spun copiii sau îi întrerup; • când copiii sunt obligaţi să pară pasivi deşi nu sunt; • tinerii puşi în aceeaşi oală, ca o categorie problematică denumită „tineretul”.

Stereotipuri create de mass-media

În general, copiii sunt priviţi ca o sub-categorie a societăţii ce trebuie protejată. Orice ameninţare la adresa lor generează puternice reacţii emoţionale, care pot fi folosite pentru a capta atenţia cititorilor şi a publicului. Subiectele şi imaginile cu copii pot fi aşadar apreciate nu doar pentru semnificaţia lor socială, ci şi pentru potenţialul lor comercial. Prin urmare, copiii sunt deseori reprezentaţi în mass-media ca victime sau ca „anexe” drăgălaşe ale adulţilor.

Această idee despre copii reflectă percepţia universală a copilăriei ca perioadă a inocenţei. Şarmul copiilor îi face pe adulţi să simtă un sentiment al protecţiei, al nostalgiei şi superiorităţii. Dacă un copil este rănit sau trece printr-o suferinţă, adulţii simt nevoia de a exprima atât compasiune, cât şi revoltă morală. Drept consecinţă, copiilor li se acordă un statut care se află undeva sub cel de cetăţean.

Portretizarea copiilor ca victime sau „anexe” drăgălaşe ale adulţilor dă naştere la impresii limitate şi false în ceea ce îi priveşte. Mass-media ar putea susţine că această tendinţă se datorează faptului că ştirile, prin definiţie, se concentrează pe tot ce e neobişnuit. Dar, un astfel de argument ignoră rolul la fel de important jucat de mass-media de a prezenta o oglindă a societăţii astfel încât oamenii să poată înţelege mai bine ce se întâmplă în jurul lor. Profesioniştii din mass-media ştiu mai bine decât mulţi alţii că percepţiile sunt de multe ori mai puternice decât faptele. Denaturând percepţiile despre tineri, mass-media face o defavoare nu doar copiilor, ci şi societăţii largi. Mai mult, poate risca chiar să violeze drepturile copilului.

Violarea drepturilor copilului

Drepturile copilului pot fi violate în nenumărate moduri prin expunere neadecvată şi stereotipizare în mass-media. Articolul 8 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (CEDOLF) promovează dreptul la respect faţă de familie şi viaţă privată. Articolul 14 al aceleiaşi convenţii interzice discriminarea.

Potrivit Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului, drepturile copilului includ:

• Articolul 12: dreptul copilului de a-şi exprima opiniile în mod liber în legătură cu orice problemă ce îl afectează;

• Articolul 13: dreptul copilului la libertatea de expresie, ce poate fi restricţionată de lege, în caz de nevoie, pentru protejarea „securităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii publice şi a bunelor moravuri”;

• Articolul 16: protecţie împotriva imixtiunii sau atacurilor la adresa „vieţii private, familiei, domiciliului sau corespondenţei … onoarei sau reputaţiei”;


30

• Articolul 17: recunoaşterea importanţei mass-media şi încurajarea difuzării materialelor „de interes social şi cultural pentru copil” şi „elaborarea unor principii călăuzitoare adecvate, destinate protejării copilului împotriva informaţiilor şi materialelor care dăunează bunăstării sale”.

Aceste articole stabilesc clar drepturile copilului ce ar putea fi violate de practici

jurnalistice iresponsabile. Articolul 17 al CDC, în special, afirmă că mass-media răspunde de promovarea bunăstării copilului.

Reportajele lipsite de sensibilitate şi reprezentarea greşită sau refuzarea de a acorda un spaţiu special dedicat opiniilor copiilor în legătură cu diferite probleme reprezintă o violare a drepturilor copilului. Protejarea copiilor

Cu toate că puţină lume este de acord cu intervenţia statului într-o presă independentă, nevoia de a proteja copiii a dus la astfel de acţiuni în unele domenii. De exemplu, în baza secţiunii 39 a Actului privind Copiii şi Tinerii din 1933, legea britanică interzice identificarea tinerilor implicaţi în procese la tribunal. Această lege recunoaşte că tinerii infractori merită o doua şansă pentru a se schimba, departe de ochiul presei şi de stigmatizarea publicului. Totuşi, au fost situaţii în care aceste măsuri de protecţie s-au arătat insuficiente, mass-media înlocuind identificarea directă a copiilor cu etichetarea stereotipică a infractorilor.

În ciuda eforturilor depuse de unele organizaţii, precum Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor (FIJ), ce a lansat în 1998 propria sa iniţiativă menită să încurajeze un jurnalism responsabil în privinţa copiilor, această tendinţă de stereotipizare a copiilor este întâlnită în continuare pe fiecare continent.

Totuşi, cursurile de formare a jurnaliştilor vorbesc rareori despre mediatizarea corectă a copiilor deoarece, în mare parte, jurnaliştii au de-a face cu subiecte ce privesc adulţii într-o lume adultă pentru un public adult. Este un lucru ieşit din comun să vezi reportaje despre cum sunt afectaţi copiii de noile politici sociale sau fiscale, altele decât cele ce se referă strict la alocaţiile copiilor sau la şcolarizare, de exemplu. Şi mai rar avem ocazia să citim ziare care cer părerea tinerilor despre problemele momentului. În final, aceştia nu reprezintă piaţa principală a majorităţii revistelor şi ziarelor.

Aşadar, copiii nu sunt luaţi în serios de mass-media pentru că ţinta ei principală este piaţa adultă. Problema este că, în acest caz, copiii sunt consumatori de produse mass-media adresate publicului larg ce nu sunt create special pentru ei. Ştirile sunt considerate a fi în principal pentru şi despre adulţi.

Un alt pericol îl reprezintă faptul că, pe această piaţă adultă, copiii au acces la materiale ce le pot dăuna, inclusiv la cele ce prezintă violenţă, sex şi imagini „sexualizate” cu copii. Dezvoltarea unor noi forme de comunicare, cum este Internetul, a dat naştere unei oarecare nelinişti, în special datorită faptului că materialele postate pe Internet sunt controlate într-o manieră limitată sau chiar deloc.

În timp ce continuă dezbaterile legate de măsura în care aceste materiale influenţează direct comportamentul unui copil, producătorii din mass-media trebuie să se asigure în mod prioritar că niciun copil nu este brutalizat sau pus în pericol prin acces facil la anumite materiale, inclusiv la imagini ce par a tolera sau încuraja violenţa sau un comportament sexual neadecvat.

Trebuie acordată atenţie şi alfabetizării în domeniul mass-media a copiilor. Este important ca toţi copiii să cunoască rolul jucat de mass-media în societatea civilă şi


31

să îl poată privi în mod critic pentru a face ca jurnaliştii să devină conştienţi de nevoile, preocupările şi drepturile copilului.

Potrivit UNICEF, eşecul de a preda copiilor noţiuni de critică modernă în domeniul mass-media reprezintă „cea mai mare şansă ratată în ceea ce priveşte educaţia.” Tessa Jowell, parlamentar britanic, a sugerat că alfabetizarea în domeniul mass-media, combinată cu reglementări eficiente ale mass-media, este cel mai bun mod de a abilita copiii în relaţiile lor cu lumea, aşa cum este reprezentată aceasta de mijloacele de informare. Mass-media pentru o nouă generaţie

În ciuda proliferării mass-media din ultimii ani, în momentul în care, la începutul noului mileniu, directorul executiv al UNICEF a iniţiat un forum pe Internet cu 70 de tineri activi în mass-media din 17 ţări, mesajul unanim pe care l-a primit este că mass-media nu răspunde nevoilor tinerilor.

Mass-media trebuie să îşi regândească modul de abordare a subiectelor despre copii şi tineri – evitând stereotipurile, cu toate consecinţele acestora – şi să promoveze alfabetizarea în domeniul mass-media. Se formează o nouă generaţie, dezamăgită de ştirile deprimante şi de reprezentarea greşită a lor. Având noua tehnologie la degetul mic, ei creează propriile lor forme de mass-media online, evitând metodele tradiţionale de producţie media.

Am putut fi deja martori la formarea comunităţilor online şi a formelor de comunicare de tipul Bebo, Youtube şi MySpace. În 2007, fostul vicepreşedinte al Statelor Unite, Al Gore, a lansat un nou canal prin cablu adresat tinerilor, Current TV, al cărui conţinut este produs în întregime de telespectatorii tineri. Al Gore a afirmat că va permite telespectatorilor „să intre într-un dialog despre democraţie” şi va încuraja publicul său să îşi creeze propriile pachete TV. Conceptul ar putea, a afirmat el, „transforma televiziunea însăşi”, dând telespectatorilor şansa de a se face auziţi.

Nemulţumiţi de ceea ce produce mass-media pentru ei, tinerii o iau înaintea mass-media convenţionale şi îşi stabilesc propria agendă. Acest lucru ar putea avea un impact semnificativ asupra viitorului mass-media şi al culturii populare tradiţionale (comerciale).

Responsabilitatea profesională

Jurnaliştii sunt, pe bună dreptate, reticenţi la a permite cuiva să le dicteze cum să îşi facă meseria. Sunt iritaţi de presiunea venită din exterior şi sunt susceptibili în legătură cu intenţiile elitelor aflate la putere. Jurnaliştii şi-au sacrificat viaţa şi libertatea personală în încercarea de a demasca fărădelegi ce altfel ar fi rămas ascunse datorită unor restricţii impuse libertăţii presei.

Profesioniştii din mass-media cred că este de datoria lor să ceară socoteală celor ce controlează societatea civilă, păstrându-şi independenţa. Cel mai important rol pe care îl joacă jurnaliştii în societatea civilă este de a acţiona ca un gardian al interesului public şi de a promova dezbaterea, sensibilizarea şi recunoaşterea publică a unor probleme vitale, în numele democraţiei şi al respectării drepturilor omului. Capacitatea jurnaliştilor de a îndeplini acest rol slăbeşte în funcţie de măsura în care se supun unor grupuri de interese. Regulament intern

Jurnaliştii aderă la un cod de conduită, publicat de sindicatul media, asociaţia profesionistă sau de angajatorul lor. În practică însă, majoritatea jurnaliştilor au doar


32

o idee vagă în ceea ce priveşte detaliile acestor coduri şi se axează mai mult pe înţelegerea generală a principiilor acestor documente. În cazul copiilor, pe de altă parte, sunt necesare protocoale clare pentru a le putea respecta drepturile omului.

Activitatea jurnalistică ce are tangenţe cu viaţa sau bunăstarea copiilor trebuie desfăşurată întotdeauna ţinând seama de perspectiva copiilor. Jurnaliştii şi instituţiile media trebuie să facă tot posibilul pentru a menţine cele mai înalte standarde de conduită morală în mediatizarea subiectelor ce privesc copiii.

În Marea Britanie, ghidul Biroului de Comunicare (Ofcom) şi al BBC pun un accent puternic pe protecţia drepturilor copilului, aşa cum o face şi codul de practică al industriei ziaristice britanice, monitorizat de Comisia pentru Reclamaţii în domeniul Presei. Acestea afirmă că profesioniştii din mass-media au datoria de a se asigura că practicile jurnalistice nu violează drepturile copilului. Ghidul FIJ

Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor a integrat drepturile copilului în codul ei etic profesional şi desfăşoară programe de sensibilizare. Federaţia sprijină un schimb internaţional de cele mai bune practici între sindicate, contracarând presiunea comercială exercitată asupra jurnaliştilor şi mass-media pentru „ştiri de senzaţie” şi permiţând copiilor să fie văzuţi şi auziţi.

Ghidul FIJ, Drepturile copilului şi mass-‐media: linii directoare şi principii pentru mediatizarea subiectelor ce privesc copiii, a fost adoptat de organizaţii jurnalistice din 70 de ţări în cadrul primei conferinţe consultative internaţionale pe tema jurnalismului şi a drepturilor copilului, organizate la Recife, Brazilia, în 2 mai 1998. Acest ghid arată copiilor că jurnaliştii iau problemele şi părerile lor în serios. Potrivit documentului:

„Orice jurnalist şi profesionist din mass-media are datoria de a menţine cele mai înalte standarde etice şi profesionale şi de a promova la nivelul industriei cea mai largă difuzare de informaţii despre Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Copilului şi implicaţiile acesteia pentru realizarea unui jurnalism independent.”

Ghidul FIJ prevede următoarele: Instituţiile media trebuie să considere violarea drepturilor copilului şi problemele

legate de siguranţa, viaţa privată, securitatea, educaţia, sănătatea şi protecţia socială a copiilor şi orice formă de exploatare drept subiecte importante de investigare şi dezbatere publică.

Copiii au dreptul absolut la viaţă privată, singurele excepţii fiind cele stabilite în mod expres în acest ghid.

Activitatea jurnalistică ce are tangenţe cu viaţa sau bunăstarea copiilor trebuie desfăşurată întotdeauna ţinând seama de situaţia vulnerabilă a copiilor.

Jurnaliştii şi instituţiile media trebuie să facă tot posibilul pentru a menţine cele mai înalte standarde de conduită morală în mediatizarea subiectelor în care sunt implicaţi copiii. În mod special, trebuie:

1. să aspire la standarde de excelenţă în ceea ce priveşte acurateţea şi sensibilitatea acoperirii mediatice a subiectelor ce privesc copiii;

2. să evite difuzarea şi publicarea de imagini ce intervin cu informaţii dăunătoare copiilor în spaţiul mass-media special dedicat acestora;

3. să evite folosirea stereotipurilor şi prezentărilor senzaţionale pentru a promova materialul jurnalistic în care apar copii;

4. să analizeze cu atenţie consecinţele publicării oricărui material despre copii şi să reducă cât mai mult cu putinţă impactul negativ asupra copiilor;

5. să asigure că este imposibilă identificarea vizuală sau de altă natură a copiilor dacă nu se poate demonstra că acest lucru este în interes public;


33

6. să acorde copiilor, atunci când este posibil, dreptul de a avea acces la mass-media pentru a-şi exprima propriile păreri fără a fi influenţaţi în vreun fel;

7. să asigure verificarea independentă a informaţiilor oferite de copii şi să se asigure că verificarea respectivă se realizează fără a pune în pericol copiii ce au dat informaţiile;

8. să evite folosirea imaginilor sexualizate ale copiilor; 9. să folosească metode corecte, deschise şi directe pentru obţinerea de poze cu

copii şi, dacă este posibil, să le obţină după ce a adus acest lucru la cunoştinţa şi a obţinut consimţământul copilului respectiv sau al adultului responsabil, tutorelui sau îngrijitorului;

10. să verifice datele oricărei organizaţii ce susţine că vorbeşte în numele copiilor sau că reprezintă interesele copiilor;

11. să nu ofere bani copiilor pentru materialele legate de bunăstarea lor, nici părinţilor sau tutorilor copiilor dacă nu se poate demonstra că acest lucru este în interesul superior al copilului.

Jurnaliştii trebuie de asemenea să examineze cu un ochi critic rapoartele depuse

şi reclamaţiile făcute de guvernele lor în legătură cu implementarea Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului.

Mass-media nu trebuie să considere şi să relateze despre condiţiile copiilor doar ca evenimente izolate, ci trebuie „să vorbească permanent despre procesul ce poate duce sau duce la apariţia acestor evenimente”. Manual pentru jurnalişti

MediaWise şi UNICEF au realizat un manual pentru jurnaliştii ce reprezintă copiii în mass-media, intitulat Mass-‐media şi drepturile copilului (2005). Acest manual a fost scris pentru a ajuta profesioniştii din mass-media, dar nu numai, să se gândească la modul în care Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului poate afecta reprezentarea copiilor în şi de către mass-media. Bazat pe experienţa practică a unor jurnalişti profesionişti, manualul are drept scop garantarea mediatizării responsabile a copiilor şi a impactului comportamentului şi deciziilor adulţilor asupra vieţii copiilor, încurajând acelaşi timp profesioniştii din mass-media să se gândească cum pot proteja cel mai bine drepturile copilului şi îi pot ajuta să joace un rol în mass-media.

Relatarea subiectelor despre copii şi tineri ridică o serie de provocări aparte. Reţeaua de Informare privind Drepturile Copilului (RIDC) a realizat Ghidul etic pentru intervievarea copiilor, iar UNICEF a conceput propriile sale Principii ale relatării în mod etic a subiectelor ce privesc copiii.

Dar nu ajunge ca mass-media să relateze corect, cinstit şi cu acurateţe experienţa copilăriei. Trebuie de asemenea să acorde spaţiu opiniilor diferite, interesante şi creative ale copiilor. Fie că activează în domeniul ştirilor şi al subiectelor de actualitate sau în lumea complexă a artelor creative şi a divertismentului, toţi profesioniştii din mass-media şi instituţiile pentru care lucrează au responsabilitatea de a recunoaşte drepturile copilului şi de a le reflecta în munca lor.

Acest lucru ridică o problemă importantă legată de natura formării de care beneficiază profesioniştii din mass-media. La ora actuală, accentul este pus pe dobândirea de către cursanţi a unor abilităţi adaptabile care să le permită să supravieţuiască într-un mediu profesionist aflat în continuă schimbare şi în care flexibilitatea reprezintă cheia succesului.

Fotografierea şi filmarea copiilor ar trebui să atragă la fel de multă atenţie în cadrul cursurilor ca şi competenţele tehnice, deoarece pot fi extrem de problematice din cauza metodelor folosite pentru a obţine imagini vizuale, a construirii imaginilor şi a formelor folosite pentru afişarea imaginilor.


34

Pentru ca profesioniştii din mass-media să fie implicaţi mai activ în apărarea drepturilor copilului, trebuie să se lucreze la îndrumarea formării, la materiale informative şi cooperare internaţională în cadrul industriilor media pentru a asigura că problemele ce ţin de copilărie şi drepturile copilului sunt relatate cu atenţia şi grija cuvenite.

O mai bună înţelegere ‘la vârf’ a nevoilor şi drepturilor copilului este la fel de importantă ca şi stabilirea unor relaţii de încredere între jurnalişti şi realizatorii de programe, pe de-o parte, şi alţi profesionişti ce lucrează cu copiii (profesori, asistenţi sociali etc.), pe alta. SUGESTIE DE EVALUARE

Parcurgeţi ghidul etic elaborat de Reţeaua de Informare privind Drepturile

Copilului şi identificaţi câţiva indicatori cheie pentru practica Dumneavoastră. Cum reuşeşte, dacă reuşeşte, acest ghid să inspire practica curentă? BIBLIOGRAFIE ŞI RESURSE SUPLIMENTARE Slander, sentimentality or silence? What young people have to put up with from the media, Mike Jempson, MediaWise Trust, 2003. Children and Media: A global concern, Mike Jempson, MediaWise Trust, 2003. Inequality and the Stereotyping of Young People, Dr Maurice Devlin, NUI Maynooth, 2006. Să dăm dreptul copiilor, Ghidul pentru jurnalişti al FIJ, 2002: www.unicef.org/magic/resources/childrights_and_media_coverage.pdf Drepturile copilului şi mass-‐media: linii directoare şi principii pentru mediatizarea subiectelor ce privesc copiii, Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor, 1998: http://www.ifj.org/default.asp?index=192&Language=EN Compilaţie de ghiduri pentru intervievarea copiilor, RIDC, 2005: http://www.crin.org/resources/infoDetail.asp?ID=5572 Glocal Youth: www.glocalyouth.net Salvaţi Copiii: http://www.savethechildren.org.uk/scuk/jsp/newhome.jsp?flash=true Current TV: http://uk.current.com/ Proiectul de monitorizare media: http://www.mediamonitoring.org.za UNICEF: Principii ale relatării în mod etic a subiectelor ce privesc copiii: http://www.unicef.org/media/media_tools_guidelines.html Intervievarea copiilor: un ghid pentru jurnalişti şi alţi specialişti, Salvaţi Copiii, 1998. Mass-media şi drepturile copilului, MediaWise, 2005: http://www.mediawise.org.uk/files/uploaded/The%20Media%20and%20Children %20Rights%202005.pdf


35

Ghid etic pentru intervievarea copiilor, Reţeaua de Informare privind Drepturile Copilului (RIDC): http://www.crin.com/resources/infoDetail.asp?ID=5572&flag=report


36

6. BUNE PRACTICI PRIVIND PREZENTAREA INFORMAŢIILOR DIN PERSPECTIVA COPIILOR

PUNCTE CHEIE DE REŢINUT • „O lume demnă pentru copii” • Planuri naţionale de acţiune pentru copii • Participarea copiilor • Principiile celei mai bune practici • Obţinerea perspectivei copiilor: exemple

SESIUNEA Specială a ONU pentru Copii din luna mai a anului 2002 a reprezentat

o piatră de temelie atât pentru copii, cât şi pentru dezvoltarea omenirii. Aceasta a fost prima Sesiune Specială a Adunării Generale dedicate exclusiv copiilor şi prima care i-a avut ca delegaţi oficiali. A reunit 69 de lideri mondiali, 190 de delegaţii naţionale, peste 1.700 de reprezentanţi ai ONG-urilor, cinci laureaţi ai Premiului Nobel pentru Pace, o varietate de lideri din sectorul privat, al cultelor, artelor, din mediul universitar şi societatea civilă şi, pentru prima dată în istoria adunărilor ONU, peste 600 de copii ca delegaţi şi participanţi activi. O lume demnă pentru copii

În cadrul Sesiunii Speciale din 2002, pentru prima dată în istorie, tinerii s-au adresat Adunării Generale în numele lor, venind cu idei şi soluţii creative. Prezenţa lor a produs entuziasm, determinare şi implicare. Liderii mondiali au aflat în mod direct că pentru a schimba lumea pentru copii, trebuie să schimbe lumea cu copiii.

Inspirată de pasiunea şi viziunea acestor tineri, Adunarea Generală a ajuns la un consens privind „O lume demnă pentru copii”, un plan riguros de promovare a unei vieţi sănătoase, prin acordarea unei educaţii primare de calitate, combaterea HIV/SIDA şi protejarea copiilor împotriva abuzului, exploatării şi violenţei.

Carol Bellamy, fost director executiv al UNICEF, a făcut următorul comentariu: „Nicio altă adunare ONU importantă nu a invitat atât de mulţi copii şi tineri să participe ca delegaţi oficiali … participarea lor face ca Sesiunea Specială să fie cu adevărat specială.”

„O lume demnă pentru copii” a stabilit o serie de ţinte care să ajute la măsurarea progresul realizat în ceea ce priveşte atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului, concepute de ONU, până în 2015. Mai mult, stabileşte ţinte precise în privinţa copiilor:

„Copiii, inclusiv adolescenţii, trebuie să îşi poată exercita dreptul de a-şi exprima părerile în mod liber, în funcţie de capacitatea lor de dezvoltare, şi de a câştiga stimă de sine, de a dobândi cunoştinţe şi abilităţi, cum ar fi cele de rezolvare a conflictului, de luare a deciziilor şi de comunicare, pentru a putea face faţă provocărilor vieţii. Dreptul copiilor, inclusiv al adolescenţilor, de a se exprima liber trebuie respectat şi promovat, iar opiniile acestora trebuie luate în seamă în orice problemă ce îi afectează, acordându-li-se atenţia cuvenită în funcţie de vârsta şi de gradul de maturitate a copilului. Energia şi creativitatea copiilor şi ale tinerilor trebuie încurajate astfel încât aceştia să participe activ la conturarea mediului în care trăiesc, a societăţii şi a lumii pe care o vor moşteni.”

Aceste cuvinte şi implicarea directă a copiilor în Adunarea Generală reflectă idealurile notate în articolul 12 al Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului – dreptul copilului de a-şi exprima propriile opinii. Fiecare copil capabil să îşi formeze o părere are dreptul de a o exprima în legătură cu orice problemă ce îl priveşte.


37

Planuri naţionale de acţiune pentru copii

În cadrul unui eveniment secundar Sesiunii Speciale a ONU pentru Copii, s-a discutat despre problema includerii copiilor în strategiile naţionale. Au fost identificate patru aspecte cheie ce privesc copiii ca necesitând acţiuni prioritare: sănătate, educaţie, protecţie împotriva violenţei, abuzului şi exploatării şi HIV/SIDA.

Pentru a realiza planul global de acţiune, guvernele lumii au fost de acord să întocmească planuri naţionale de acţiune pentru copii, până la sfârşitul lui 2003. Aceste planuri de acţiune explică ce va face fiecare guvern în parte pentru a atinge obiectivele şi ţintele planului global de acţiune la nivelul ţării lor.

Sesiunea Specială a scos în evidenţă contribuţia semnificativă pe care o pot avea copiii şi tinerii la deciziile ce îi afectează şi cât de important este ca factorii de decizie să se consulte cu copiii şi să îi asculte. Copiii din lumea întreagă au fost foarte entuziaşti de implicarea lor în procesele succesive. Copiii şi tinerii au afirmat clar că vor să fie implicaţi serios în elaborarea, implementarea şi monitorizarea planului naţional de acţiune al ţării lor.

Salvaţi Copiii a întrebat peste 4.500 de tineri din 14 ţări de ce doreau să se implice în acest proces. Principalele motive pe care le-au dat au fost următoarele:

• Ei sunt grupul ţintă al acestor planuri şi cei mai importanţi factori interesaţi. • Ei au cea mai mare experienţă directă în ceea ce priveşte situaţia copiilor şi

pot ajuta guvernele să înţeleagă mai bine problemele cu care se confruntă. • Copiii nu sunt la fel peste tot, iar guvernele trebuie să asculte părerile

diferitelor categorii de copii. • Au dreptul (prevăzut prin articolul 12 al Convenţiei ONU cu privire la

Drepturile Copilului) de a fi consultaţi în legătură cu orice decizie ce îi afectează.

• Copiii şi tinerii pot, şi doresc, să joace un rol în sprijinirea implementării planului.

• Vor creşte eficienţa şi impactul planului, făcându-l mai reuşit. • Planul ajută la dezvoltarea democraţiei şi încurajează responsabilizarea

copiilor faţă de viaţa, comunitatea şi societatea lor. • Copiii şi tinerii cred că pot aduce resurse valoroase procesului: idei noi şi o

abordare orientată spre viitor. Odată cu stabilirea planului global de acţiune, guvernele au convenit asupra

următoarelor: „Trebuie să le respectăm dreptul [copiilor şi adolescenţilor] de a se exprima şi de a participa la toate problemele ce îi afectează, în funcţie de vârstă şi gradul lor de maturitate.” Având în vedere că planurile naţionale de acţiune sunt concepute pentru a îmbunătăţi viaţa copiilor şi pentru a face ca drepturile lor să devină realitate, este vital ca tinerii şi copiii să poată contribui la schiţarea şi elaborarea acestor planuri. Copiii sunt factorii interesaţi cheie şi trebuie ascultate părerile pe care le au în legătură cu obiectivele ce trebuie stabilite şi cele mai bune mijloace de a le atinge. Participarea copiilor

Adunarea Generală a ONU din 2002 şi elaborarea planurilor naţionale de acţiune au demonstrat cât de entuziaşti sunt copiii să fie implicaţi în aspecte care îi privesc. Participarea le dezvoltă simţul apartenenţei şi al aprecierii de către organizaţiile ale căror politici au un impact asupra vieţii lor. Implicarea copiilor şi tinerilor în procesul de luare a deciziilor „sporeşte relevanţa şi calitatea politicilor şi serviciilor, le dezvoltă tinerilor sentimentul responsabilităţii civice, îi face să devină mai interesaţi de politica


38

naţională şi locală şi creşte şansele ca ei să voteze la alegeri”. (Secţiunea Copii şi tineri, Marea Britanie, 2002)

Participarea nu vine de la sine: e nevoie să fie susţinută la nivel naţional, local şi organizaţional. E necesar mai ales un leadership puternic la nivelul organizaţiilor pentru a iniţia şi dezvolta oportunităţi de participare reală şi activă a copiilor şi tinerilor.

Pregătirea şi dorinţa organizaţiilor de a colabora serios cu copiii şi tinerii va depinde de mulţi factori, inclusiv de valori culturale, resurse, percepţiile adulţilor despre importanţa opiniilor copiilor, competenţele de la nivelul organizaţiei şi de cât de pregătiţi sunt copiii şi tinerii înşişi să se implice.

Copiii şi tinerii au nevoie de informaţii, înţelegere, aptitudini şi încredere în ei înşişi pentru a se putea bucura de o participare reuşită. Dezvoltarea capacităţii de participare începe în sânul familiei. Familiile pot abilita copiii în viaţa de zi cu zi, dându-le ocazia să aleagă şi ajutându-i să înţeleagă consecinţele deciziilor şi acţiunilor lor, dar şi prin încurajarea atitudinii de respect faţă de opiniile lor.

Pe lângă familie, programa şcolară şi cultura şcolară oferă cele mai importante mijloace prin care un copil poate dobândi aceste abilităţi, capacităţi şi responsabilităţi de participare activă şi simţ civic. Cum majoritatea copiilor îşi petrec mult timp în instituţiile de învăţământ, aceste structuri şi sisteme trebuie să adopte o abordare de tipul parteneriatului în cazul copiilor.

În şcoli, se pot face cursuri pentru profesori şi personalul şcolii cu privire la facilitarea şi sprijinirea consiliilor şcolare şi a participării copiilor. Şcolile deţin o responsabilitate extrem de importantă în ceea ce priveşte asigurarea educaţiei printr-un proces de comunicare reciproc, în care copiii devin participanţi activi.

La nivelul comunităţii, autorităţile locale pot organiza sesiuni de consultare a copiilor şi tinerilor, în cadrul cărora copiii să îşi aleagă membrii consiliilor pentru tineret, ce pot ulterior să se integreze şi să participe alături de autorităţile locale formate din adulţi.

Odată cu rolul tot mai important jucat de tehnologie în societate, crearea unor mecanisme axate pe folosirea Internetului şi a telefoanelor mobile poate garanta o participare mai însemnată. World-Wide Web devine un nou forum transfrontalier în care copiii şi tinerii pot să vorbească despre părerile şi experienţele lor, dar şi să contribuie la definirea politicilor publice la nivel naţional şi local.

„Simţul civic se învaţă trăind experienţa apartenenţei şi a participării, a ascultării şi a exprimării, a aprecierii şi a incluziunii.” (din Raportul Grupului de Implementare Comhairle na nÓg, Irlanda, 2007) Avantajele participării

Implicarea în procesul de luare a deciziilor aduce avantaje directe copiilor şi

tinerilor. Aceştia dobândesc o serie de abilităţi de învăţare, cum ar fi munca în echipă, abilităţi de negociere, de rezolvare a problemelor şi de influenţare. În plus, obţin cunoştinţe legate de modul în care se elaborează o politică şi în care lucrează organizaţiile. Învaţă să lucreze cu adulţii ca parteneri, iar încrederea şi stima de sine pot creşte graţie participării. Participarea poate prezenta avantaje speciale copiilor şi tinerilor marginalizaţi sau excluşi din viaţa socială, culturală, economică şi politică a comunităţilor lor.

Copiii şi tinerii pot oferi idei şi experienţe unice în legătură cu problemele ce le afectează viaţa. Dându-le şansa de a influenţa modul în care se definesc, sunt oferite, se evaluează, se monitorizează şi se îmbunătăţesc politicile şi serviciile, se asigură că acele politici şi servicii răspund nevoilor lor şi că poate fi identificată orice nevoie nesatisfăcută.


39

Când copiii şi tinerii sunt implicaţi în deciziile publice luate, ei devin din receptori pasivi ai deciziilor adulţilor „posesori de drepturi” capabili să ajute la conturarea vieţii şi societăţii lor. „Pe lângă informaţiile şi punctele de vedere relevante obţinute, procesul în sine permite membrilor implicaţi să discute şi să pregătească, dar şi să anticipeze implicarea lor în schimbare etc., descoperind şi reafirmându-şi valoarea ca cetăţeni.” (Hearing Young Voices, McAuley şi Brattman, Childrens Right’s Alliance, 2002) STUDIU PRIVIND PARTICIPAREA

În Marea Britanie, Agenţia Naţională pentru Tineret şi Consiliul Britanic al Tinerilor au efectuat un studiu în 2004 asupra organizaţiilor din sectorul public şi voluntar din Anglia, pentru a realiza o imagine sistematică a nivelului şi modului în care acestea implică copiii şi tinerii în procesul de luare a deciziilor publice. În cazul organizaţiilor ce deţineau structuri speciale de încurajare a participării, aproximativ 80% din respondenţii atât din sectorul public, cât şi din cel voluntar au fost de acord că serviciile lor s-au îmbunătăţit în urma implicării copiilor şi tinerilor în luarea deciziilor.

Oldfield, Carolyn şi Clare Fowler (2004). Mapping Children and Young People’s Participation in England. Londra: Departamentul pentru Educaţie şi Competenţe.

Principiile celei mai bune practici

Consiliile naţionale ale tinerilor şi birourile independente pentru copii au elaborat ghiduri privind implicarea copiilor în orice problemă ce îi priveşte.

În 2005, Mediatorul pentru Copii din Irlanda, în colaborare cu Consiliul Naţional al Tineretului din Irlanda şi cu Children‘s Rights Alliance, a publicat Tinere voci: ghid privind modul în care puteţi implica copiii şi tinerii în activitatea Dumneavoastră. Sugestii: Vizibilitate Trebuie să existe un angajament vizibil la cel mai înalt nivel organizaţional faţă de principiul şi practica implicării copiilor şi tinerilor. Acest angajament reprezintă o valoare fundamentală şi trebuie însoţit de planuri detaliate, alocare de resurse şi întărirea capacităţilor. Recunoaşterea diversităţii Copiii şi tinerii nu reprezintă un grup omogen. Implicarea lor în luarea deciziilor va fi reuşită doar dacă se recunoaşte şi se respectă diversitatea condiţiilor de trai, a etniei, contextului, intereselor, abilităţilor şi nevoilor lor. Egalitate Orice copil şi tânăr trebuie să aibă ocazia să se implice în elaborarea politicilor şi a planurilor. S-ar putea ca unii dintre ei să fie mai greu de contactat datorită situaţiei lor personale sau a lipsei de acces uşor la consultare publică. O abordare inclusivă acordă o atenţie deosebită garantării implicării copiilor şi tinerilor ce ar putea fi ignoraţi, de exemplu copii cu dificultăţi de învăţare sau copii foarte mici. Onestitate, transparenţă, responsabilizare Copiii şi tinerii trebuie trataţi cu onestitate. Trebuie să fie informaţi de scopul unei activităţi şi motivul pentru care sunt implicaţi. Aceştia trebuie implicaţi într-un mod adecvat vârstei lor şi etapei de dezvoltare în care se află. Trebuie să ştie ce nivel de influenţă vor avea. Este important să se poată influenţa în mod real ceea ce s-a


40

planificat deja. Contribuţia lor trebuie luată în serios. E necesar să li se ofere feedback prin care să afle care este impactul opiniilor lor. Întărirea capacităţilor Angajamentul faţă de participare înseamnă să fii pregătit să investeşti în întărirea capacităţilor şi în pregătirea copiilor şi adulţilor pentru colaborare. Este important să se aloce resurse procesului de participare şi să se susţină punerea în aplicare a acestuia. Abilitare Copiii şi tinerii ar trebui implicaţi într-un mod eficient prin care să îşi dezvolte stima de sine şi încrederea în ei înşişi. Metodele de participare trebuie să promoveze abilităţi, precum cele de luare a deciziilor, rezolvare a problemelor şi de negociere. Libertatea de a alege Copiii şi tinerii trebuie „să aleagă” să fie implicaţi şi trebuie să ştie că au dreptul de a alege când, cum şi dacă se implică. Practici sigure Siguranţa şi bunăstarea copiilor şi tinerilor reprezintă principala prioritate. Este esenţial să existe un cod de practică clar definit pentru a proteja siguranţa şi bunăstarea lor şi pentru a asigura că sunt îndeplinite cerinţele legate de protecţia copilului. Calitate superioară Orice aranjament de implicare a copiilor şi tinerilor trebuie să dea dovadă de calitate superioară, altfel fiind, în cel mai bun caz, unul simbolic sau, în cel mai rău caz, o experienţă negativă pentru adulţii şi copiii /tinerii implicaţi. Respect şi parteneriat În ceea ce priveşte participarea, copiii /tinerii şi adulţii trebuie să lucreze în parteneriat unii cu alţii, într-o manieră ce respectă ambii parteneri. (Preluate din Tinere voci: ghid privind modul în care puteţi implica copiii şi tinerii în activitatea Dumneavoastră, Consiliul Naţional al Tineretului din Irlanda, 2005) Perspectiva copiilor: exemple Mediatori pentru copii

O serie de state europene au desemnat mediatori pentru copii, printre care Austria, Belgia, Croaţia, Danemarca, Finlanda, Islanda, Irlanda, Norvegia, Suedia şi Spania. Studiu de caz: Irlanda

În Irlanda, Biroul Naţional la Copiilor (BNC) s-a angajat să coordoneze implicarea copiilor şi a tinerilor în procesul de numire a Mediatorului pentru Copii. S-a făcut apel la învăţămintele trase şi recomandările făcute de alte state ce au realizat numiri similare. Aceste recomandări au fost preluate de Irlanda. Un total de 64 de tineri, cu vârste cuprinse între 9 şi 17 ani, au fost implicaţi în procesul de selecţie şi de intervievarea a candidaţilor la funcţia de mediator. De asemenea, aceştia au fost implicaţi în înfiinţarea unui Comitet Consultativ al Tinerilor al cărui rol este de consilier al Mediatorului pentru Copii pe probleme ce afectează tinerii irlandezi din zilele noastre. În cadrul şedinţelor periodice pe care le au cu Biroul, aceştia îl


41

informează pe Mediator despre problemele importante pentru ei şi despre modul în care le-ar plăcea să fie rezolvate.

Biroul Mediatorului asigură că se creează şi se dezvoltă structuri ce permit participarea copiilor şi tinerilor, cum ar fi Dáil na nÓg (Parlamentul Tinerilor) şi Comhairle na nÓg (Consiliul Tinerilor). Mai mult, se implică în proiecte de participare în parteneriat cu organisme statutare, departamente guvernamentale şi ONG-uri.

Proiectele de participare realizate în ultimii trei ani au fost destul de complexe şi s-au axat pe cooperarea cu o gamă largă de factori interesaţi. Iată câteva exemple de activităţi:

• consultarea tinerilor în legătură cu aspectele ce trebuie luate în considerare în momentul examinării vârstei de începere a activităţii sexuale;

• colaborarea cu Comisia Audiovizuală a Irlandei în vederea includerii copiilor şi tinerilor în procesul de dezbatere publică privind codul de publicitate al copiilor;

• publicarea documentului Tinere voci: ghid privind modul în care puteţi implica copiii şi tinerii în activitatea Dumneavoastră, în colaborare cu Consiliul Naţional al Tinerilor din Irlanda şi cu Children‘s Rights Alliance;

• implicarea copiilor şi tinerilor în planificarea serviciilor medicale. Parlamentele copiilor

În multe regiuni ale lumii, funcţionează parlamente ale tinerilor prin care se asigură că tinerii au un cuvânt de spus în conturarea viitorului. Parlamentul Internaţional al Tinerilor Oxfam (PIT Oxfam) reprezintă o iniţiativă a Oxfam International. PIT mobilizează o reţea mondială de tineri lideri şi activişti pentru a realiza schimbări pozitive şi durabile. Face acest lucru susţinând iniţiative întreprinse de tineri, facilitând programe de dezvoltare a abilităţilor şi sprijinind tinerii care pledează pentru drepturile şi libertăţile lor şi ale comunităţilor din care fac parte. PIT Oxfam încurajează şi sprijină tinerii lideri pentru a demara iniţiative pozitive, durabile, inovatoare şi orientate spre comunitate prin care să realizeze o schimbare. STUDIU DE CAZ: Consiliile tinerilor, Franţa

Consiliile tinerilor funcţionează în Franţa din anii ‘70, ridicându-se la ora actuală la un număr de câteva sute. Rolul lor este de a vorbi despre preocupările copiilor şi tinerilor legate de comunităţile lor locale. În 1991, a fost fondată Asociaţia Naţională pentru Copii şi Consilii Municipale ale Tinerilor. La prima sa adunare anuală, au participat 700 de tineri şi 400 de adulţi. La adunările următoare au luat parte şi miniştri.

Realizările consiliilor tinerilor sunt semnificative, inclusiv crearea unor rampe de skateboard, de spaţii speciale pentru copii cu dizabilităţi, unei biblioteci de desene animate, mijloace de transport în comun de mai bună calitate, evenimente sociale, tipărirea de hărţi ale oraşului în Braille şi filme ce prezintă preocupările copiilor şi tinerilor legate de oraşele în care trăiesc.

Atât numărul crescut al consiliilor tinerilor, cât şi continuarea funcţionării lor ilustrează seriozitatea cu care sunt privite astfel de organisme în Franţa. Un element important al activităţii şi eficienţei lor a fost susţinerea lor politică la nivel naţional şi local. Aceste consilii sunt considerate ca fiind un mijloc eficient de a acorda tinerilor ocazia să deţină un rol în comunităţile lor locale.


42

Forumul European al Tinerilor este o organizaţie internaţională înfiinţată de consiliile naţionale ale tinerilor şi de organizaţii neguvernamentale internaţionale de tineret, cu scopul de a reprezenta interesele tinerilor din întreaga Europă. Forumul încearcă să ofere tinerilor şansa de a participa la construirea Europei şi a societăţilor în care trăiesc. Acesta reprezintă organizaţiile de tineret în cadrul unor instituţii internaţionale, în principal Uniunea Europeană, Consiliul Europei şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Ajută de asemenea la intermedierea fluxului de informaţii şi opinii între tineri şi factorii de decizie.

Forumul numără 93 de membri, cuprinzând consilii naţionale ale tinerilor şi organizaţii neguvernamentale internaţionale de tineret, şi reuneşte zeci de milioane de tineri din toate ţările europene. Parlamentul Tinerilor (PT) este o iniţiativă britanică, demarată pentru a ajuta tinerii să aibă un cuvânt de spus în orice chestiune ce îi priveşte. Organizaţia a fost înfiinţată în Birmingham ca un forum în care tinerii se întâlneau pentru a discuta despre probleme şi pentru a defini politici prin care să transforme oraşul într-un loc mai bun pentru tineri. La momentul de faţă, PT reprezintă tineri din întreaga regiune şi se pregăteşte să organizeze evenimente naţionale şi internaţionale, la care să reunească numeroşi tineri. STUDIU DE CAZ: Parlamentul Copiilor din Slovenia

În Slovenia, unde democraţia parlamentară a fost instaurată în 1990, a fost înfiinţat şi un Parlament al Copiilor. În fiecare an, copiilor din şcoli li se prezintă o temă selectată şi li se oferă ocazia de a învăţa cât mai multe despre aceasta. Peste 100 de tineri între 13 şi 15 ani sunt aleşi prin intermediul şcolilor lor să se întâlnească la Parlamentul Sloven pentru a dezbate acea temă. La finele sesiunii, aceştia aleg o temă pentru anul ce urmează. În primul an, tema aleasă a fost „Un mediu înconjurător sigur şi sănătos”.

Înainte de cel de-al doilea parlament al copiilor, situaţia s-a schimbat dramatic, izbucnind războiul din Slovenia, Croaţia şi Bosnia. Tinerii au recurs la parlament pentru a-şi exprima preocupările faţă de viitor, dar şi pentru a critica eşecul politicienilor de a crea un guvern eficient. Şi-au exprimat furia, teama şi sentimentul trădării, sentimentul că nu sunt protejaţi în timpul războiului şi eşecul şcolilor de a oferi o educaţie corespunzătoare. Politicienii au fost dispuşi să asculte şi au prezentat Parlamentului Copiilor un raport de progres faţă de recomandările parlamentului anterior.

Cu toate că a inclus doar câteva realizări concrete, raportul a demonstrat copiilor că preocupările lor au fost luate în serios. Al treilea parlament s-a axat pe crearea unor şcoli centrate pe copil. Spre deosebire de anul anterior, accentul a fost pus mai mult pe recomandări concrete de îmbunătăţire decât pe critici.

Dovada clară ce a arătat că parlamentul nu a fost un simplu gest simbolic a fost aceea că politicienii au demonstrat că sunt dispuşi să asculte, să ţină cont de propunerile şi problemele ridicate de copii şi să acţioneze în consecinţă, pe cât posibil. În plus, procesul a scos în evidenţă faptul că şi copiii pot să îşi dezvolte simţul responsabilităţii democratice.

Obstacole pentru participare

În ciuda multor realizări pozitive, înţelegerea necesităţii şi practica consultării tinerilor se află încă la început. Consultarea copiilor şi tinerilor pe probleme de politică publică rămâne încă un concept nou, plin de provocări. Mai sunt multe de


43

făcut pentru ca vocea copiilor şi a tinerilor să fie integrată structural în deliberările societăţii civile.

Deşi facilitarea participării tinerilor la procesul de luare a deciziilor reprezintă o acţiune dificilă şi solicitantă pentru adulţi, puţini dintre ei beneficiază de instruire adecvată în domeniu. Atitudinea negativă a adulţilor (inclusiv a părinţilor) au acţionat ca nişte obstacole pentru implicarea tinerilor.

Cu toate că tinerii sunt tot mai des implicaţi în aşa-numitele proiecte participative, evaluările arată că influenţa lor asupra deciziilor publice este încă redusă, chiar dacă aceasta variază în funcţie de context şi de organizaţie. (Măsurarea magiei? Perpetua Kirby, Iniţiativa Carnegie a Tinerilor)

Este nevoie de timp pentru a putea construi o cultură în care consultarea copiilor devine parte integrantă a modului de abordare a problemelor şi de luare a deciziilor ce îi afectează. Când susţin nevoia de a se vorbi despre drepturile copilului, adulţii trebuie să fie pregătiţi să audă vocea copiilor. ALTE EXEMPLE DE PARTICIPARE DIN LUMEA ÎNTREAGĂ La nivel internaţional

• Forumul Mondial al Tinerilor organizat de ONU anual; • Programul Internaţional de Participare a Tinerilor 2000, sponsorizat de End

Child Prostitution, Pornography and Trafficking (ECPAT); • Conferinţa Internaţională privind Copiii Afectaţi de Război, ce a avut loc în

septembrie 2000 la Winnipeg, Canada, fiind organizată de Agenţia Canadiană de Dezvoltare Internaţională;

• Forumul Internaţional pentru Bunăstarea Copiilor, Forum Mondial, 2001, ce a avut loc la Limerick, Irlanda, şi a fost organizat de Barnardos;

• Proiectul Milenar pentru Tineri. În Europa

• Convenţia Europeană cu privire la Exercitarea Drepturilor Copiilor din 1996, ce afirmă dreptul copiilor şi tinerilor sub 18 ani să participe direct sau indirect la acţiunile juridice ce îi privesc;

• Carta Europeană privind Participarea Copiilor şi Tinerilor la Viaţa Municipală şi Regională din 1992, ce susţine că autorităţile locale şi regiunile din Europa trebuie să implementeze politici de facilitare a participării copiilor şi a tinerilor la viaţa comunităţii lor;

• Consultarea tinerilor (cu vârste între 15-25 ani) în legătură cu pregătirea Cartei Albe Europene privind Tinerii, o iniţiativă ce permite miilor de tineri din statelor membre ale UE să transmită opiniile şi recomandările lor Comisiei Europene şi guvernelor naţionale.

În Marea Britanie

• În Irlanda de Nord, Salvaţi Copiii şi Centrul de Asistenţă Juridică al Copiilor a asistat Biroul pentru Drepturile Omului din cadrul Cabinetului Primului-ministru şi al Vice-premierului în ceea priveşte consultarea copiilor şi tinerilor despre viitoarele atribuţii ale Comisarului pentru Copii propus pentru Irlanda de Nord;

• ONG-uri, inclusiv Salvaţi Copiii şi Centrul de Asistenţă Juridică al Copiilor, au sprijinit Comisia pentru Drepturile Omului din Irlanda de Nord în eforturile sale de a obţine părerea copiilor şi tinerilor cu privire la Declaraţia drepturilor din Irlanda de Nord;

• Pâinea este gratis, o dezbatere pe tema sărăciei, realizată de Children‘s Rights Alliance din Anglia şi de Salvaţi Copiii în anul 2001, la care au luat parte 106


44

copii şi tineri, cu vârste cuprinse între 5-16 ani, ce trăiesc în comunităţi din Anglia cu un ridicat nivel al sărăciei şi privaţiuni sociale.


Treceţi în revistă starea planului naţional de acţiune pentru copii al ţării voastre şi discutaţi despre participarea copiilor şi tinerilor la elaborarea acestuia. BIBLIOGRAFIE ŞI RESURSE SUPLIMENTARE Declaraţia privind comunicarea cu copiii: Reţeaua Europeană de Mediatori pentru Copii (ENOC) 17/11/2003: http://www.ombudsnet.org/Organisations/vieworg.asp?id=2872&fromEnoc=y 12 lecţii învăţate din participarea copiilor la Sesiunea Specială pentru Copii a Adunării Generale a ONU, Salvaţi Copiii, 2004: http://www.savethechildren.ca/whatwedo/rights/12lessons_stc.pdf Biroul Mediatorului din Irlanda, Raport Anual 2005-2006: http://www.oco.ie/whatsNew/annual_reports.aspx Global Movement for Children: http://www.gmfc.org/index.php/gmc6/homepage Raport ONG: Societatea Irlandeză pentru Prevenirea Cruzimii asupra Copiilor, The Right of the Child to be Heard, 2006. O lume demnă pentru copii, UNICEF, 2006. Hearing Voices: Consulting Children and Young People in relation to Public Policy Development in Ireland, rezumat, 2002, K McCauley şi M Brattman. Tinere Voci: ghid privind modul în care puteţi implica copiii şi tinerii în activitatea Dumneavoastră, Biroul Naţional al Copiilor din Irlanda, 2005. „Implicarea copiilor şi tinerilor în dezvoltarea planurilor naţionale de acţiune: scurt ghid pentru guverne”, 2002, Salvaţi Copiii: www.crin.org/resources/infoDetail.asp?ID=3145 „Măsurarea magiei: evaluarea şi studierea participării tinerilor la procesul de luare a deciziilor publice”, Perpetua Kirby, Iniţiativa Carnegie a Tinerilor: http://cypi.carnegieuktrust.org.uk/files/2643_MeasuretheMagic_001.pdf


45

SECŢIUNEA 2: DREPTURILE COPILULUI ŞI PRACTICA JURNALISMULUI PROFESIONIST 1. CODURI DE CONDUITĂ ŞI PRINCIPII EDITORIALE

PUNCTE CHEIE DE REŢINUT • De ce coduri de conduită? • Codurile de conduită ar trebui să fie amănunţite şi normative sau să conţină

principii generale? • Codurile de conduită şi datoria • Codurile de conduită şi libertatea presei • Responsabilitate versus libertate

CODURILE de conduită reprezintă seturi de reguli menite să îndrume

comportamentul şi deciziile editoriale. În multe ţări ale lumii, au fost concepute coduri de conduită jurnalistice pentru a răspunde anumitor provocări cu care se confruntă jurnaliştii profesionişti. Aceste principii sunt cunoscute în general de jurnalişti ca şi codul lor etic profesional sau canoanele jurnalismului. Codurile de bază sunt, de obicei, elaborate de asociaţii profesioniste de jurnalism, dar şi de instituţiile de presă scrisă, audiovizuală şi online.

Cu toate că există unele diferenţe între coduri, majoritatea lor conţin elemente comune, cum ar fi: principiile adevărului, acurateţei, obiectivităţii, imparţialităţii, corectitudinii, responsabilităţii publice şi protejării surselor anonime de informaţie folosite pentru a obţine ştiri relevante şi pentru relatarea acestora publicului larg.

Asemenea multor altor sisteme etice, etica jurnalismului include principiul „limitării daunelor”. Acest lucru presupune adesea excluderea anumitor detalii din reportaje, precum numele copiilor, numele victimelor unor infracţiuni de tipul violului sau informaţii al căror conţinut nu are legătură cu respectivul reportaj de ştiri (publicarea cărora ar putea, de exemplu, să dăuneze reputaţiei unei persoane), dar şi a metodelor folosite de sinucigaşi. Evoluţia codurilor jurnalismului

Principiile jurnalismului eficient au drept scop garantarea unei calităţi superioare ştirilor relatate publicului larg, îndeplinind misiunea de difuzare a informaţiilor în serviciul interesului public. Definiţia „interesului public” este subiectul unei dezbateri continue, dar, în orice caz, se referă la „bunăstarea comună” sau la „binele general”.

Uniunea Naţională a Jurnaliştilor din Marea Britanie şi Irlanda (UNJ) a prezentat ceea ce înţelege ea prin „interes public”:

• identificarea sau dezvăluirea actelor criminale sau a unor fărădelegi grave; • protejarea sănătăţii şi siguranţei publice; • prevenirea înşelării publicului prin declaraţii sau acţiuni ale unei persoane

fizice sau juridice; • dezvăluirea utilizării incorecte a fondurilor publice sau a altor forme de

corupţie a instituţiilor publice; • revelarea eventualelor conflicte de interes ale celor ce deţin funcţii de putere şi influenţă;


46

• revelarea avidităţii corporaţiilor; • revelarea comportamentului ipocrit al persoanelor ce deţin funcţii înalte. Într-o mare măsură, codurile jurnalistice evoluează prin identificarea şi evitarea

de către jurnalişti a scăpărilor etice din trecut. Astăzi, unele condiţii de angajare impun aderarea la astfel de coduri atât jurnaliştilor angajaţi, cât şi celor independenţi, jurnaliştii putând fi chiar concediaţi în cazul unor greşeli etice. Totuşi, jurnaliştii consideră că sunt obligaţi de prea multe ori să acţioneze contrar propriei lor conştiinţe etice dacă doresc să îşi păstreze locul de muncă.

Primul cod de conduită din lume a fost scris în anul 1936 de UNJ, nu de un angajator. Deseori, definirea de coduri a reprezentat modul jurnaliştilor de a răspunde unor probleme legate de proprietatea şi concentrarea proprietăţii în mass-media.

Codurile etice jurnalistice sunt concepute pentru a oferi îndrumare în cazul a numeroase situaţii dificile, cum ar fi conflictele de interes, şi a ajuta jurnaliştii să facă faţă dilemelor de ordin etic. Codurile oferă jurnaliştilor un cadru pentru auto-monitorizare şi auto-corecţie. Susţinerea standardelor profesionale creşte de asemenea reputaţia şi încrederea acordată unei instituţii media, sporind numărul cititorilor sau a publicului său. La nivelul principalele instituţii media care adoptă şi încearcă să susţină standarde comune de etică jurnalistică, calitatea aplicării şi a aderării la aceste standarde poate varia. Cu toate acestea, profesionalismul, încrederea şi responsabilitatea publică a unei agenţii de presă reprezintă trei dintre cele mai valoroase bunuri ale sale. O agenţie reuşeşte să câştige şi să menţină o bună reputaţie dacă respectă permanent standardele etice, ceea ce influenţează poziţia pe care o are la nivelul publicului şi în cadrul industriei mass-media.

Iată câteva dintre cele mai respectate publicaţii şi reţele de radioteleviziune occidentale în limba engleză: British Broadcasting Corporation (BBC), Canadian Broadcasting Corporation (CBC), ziarul Guardian (ce are un reprezentant al cititorilor); în SUA, Washington Post , New York Times, Wall Street Journal, Cable News Network (CNN) , National Public Radio (NPR) şi Public Broadcasting Service (PBS). Majoritatea acestor instituţii au propriile lor principii editoriale. Libertatea presei

Codurile de etică se regăsesc la nivelul instituţiilor media din majoritatea ţărilor care se bucură de libertatea presei. În unele ţări, există chiar mai multe astfel de coduri. Adesea, există coduri separate pentru presa scrisă şi pentru audiovizual, reflectând un cadru legal diferit. Jurnaliştii de radio şi televiziune activează în general într-un mediu mai bine reglementat.

În statele dezvoltate, libertatea presei presupune că orice persoană are dreptul de a-şi exprima în scris sau sub altă formă de expresie opinia personală sau creativitatea. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO) afirmă:

„Oricine are dreptul la libertatea opiniilor şi a expresiei. Acest drept include libertatea de a susţine păreri fără a fi influenţaţi în vreun fel şi de a căuta, de a primi şi răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace, fără a ţine seama de graniţe.”

Organizaţiile neguvernamentale au evaluat nivelul libertăţii presei din lume. Reporteri Fără Frontiere, ce se inspiră din articolul de mai sus al DUDO, a creat Indexul Mondial al Libertăţii Presei, în care raportează numărul jurnaliştilor ucişi, expulzaţi sau hărţuiţi în orice ţară, dar şi existenţa monopolului de stat în domeniul audiovizualului şi a cenzurării şi auto-cenzurii din mass-media. De asemenea, examinează independenţa generală a mass-media şi dificultăţile cu care se confruntă reporterii străini. Potrivit celor de la Reporteri Fără Frontiere, peste o treime din


47

populaţia lumii trăieşte în ţări în care nu este garantată libertatea presei. (Clasificarea ţărilor poate fi găsită la: http://www.rsf.org/) Printre alte organizaţii ce monitorizează libertatea presei se numără şi Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor (FIJ).

Conceptul de presă independentă este strâns legat de cel al libertăţii presei. Pentru ca mass-media să poată funcţiona sănătos într-o democraţie, trebuie să fie liberă de cenzura politică şi economică.

Una din cele mai puternice voci ale Statelor Unite ale Americii în ceea ce priveşte subiectul standardelor şi eticii jurnalistice este Societatea Jurnaliştilor Profesionişti. În preambulul codului etic al acesteia, scrie următoarele:

“... informarea publică reprezintă o precondiţie a justiţiei şi fundamentul democraţiei. Datoria jurnalistului este să promoveze aceste scopuri prin căutarea adevărului şi realizând o expunere corectă şi completă a evenimentelor şi subiectelor. Jurnaliştii conştiincioşi din toate tipurile şi specializările mass-‐media fac tot posibilul pentru a servi publicul cu implicare şi onestitate. Integritatea profesională reprezintă piatra de temelie a credibilităţii unui jurnalist.”

Acest paragraf se află în concordanţă cu Constituţia americană, care prevede că libertatea cuvântului este protejată prin lege, şi cu faimosul Primul Amendament ce declară în mod expres „Congresul nu poate adopta nicio lege ... care să îngrădească libertatea cuvântului sau a presei...”

Nicio doctrină anunţată de Noua Republică nu a fost mai mult aclamată în lume decât declararea libertăţii de expresie. Dar, statele din lumea întreagă pot avea propriile lor motive pentru care doresc să impună restricţii asupra conduitei jurnaliştilor, eliberându-le autorizaţia de funcţionare doar dacă respectă dorinţele guvernului. O astfel de impunere este inacceptabilă în cazul jurnaliştilor, pentru care independenţa este mai presus de orice şi care se consideră a fi ochii şi urechile publicului larg, nu marionetele unei elite aflate la putere.

Guvernele folosesc deseori scuza „comportamentul greşit al presei” pentru a justifica impunerea unui control asupra libertăţii presei. Acesta este probabil unul dintre cele mai puternice motive pentru care practica jurnalismului trebuie să fie auto-reglementată, pe baza unui sistem transparent şi larg acceptat şi înţeles de către întreaga industrie media.

Reglementarea presei a devenit tot mai importantă, cu toate că este încă, adesea, extrem de controversată. Cu câteva excepţii, controversa nu se referă la standardele la care trebuie să aspire presa din ţările democratice, ci la meritele opuse ale auto-‐reglementării şi reglementării de către stat.

De exemplu, Codul de practică al Consiliului Britanic al Presei defineşte o serie de standarde pentru jurnalişti şi redactori, inclusiv acurateţe, unele forme de respect al vieţii private şi unele forme de protecţie a copiilor şi persoanelor vulnerabile, dar nu şi corectitudine sau imparţialitate. Dar, acest cod nu este unul impus de stat. Consiliul Presei l-a creat pentru a anticipa reglementarea de către stat, instaurând un nivel de auto-reglementare. Codul de practică este însoţit de o procedură de reclamaţii, dar nu şi de sancţiuni generale pentru conduita jurnaliştilor şi a redactorilor. Singurul mod de aplicare a sa este unul selectiv şi retrospectiv: o Comisie de Reclamaţii Presă, compusă din redactori de ziare şi membri „civili”, investighează şi rezolvă reclamaţiile legate de încălcarea codului.

Codurile definite de organizaţiile şi sindicatele jurnaliştilor şi cele ale consiliilor sau instituţiilor de presă cum este BBC, ce oferă principii călăuzitoare şi îndrumare, contrastează uneori cu cele ce sunt normative şi funcţionează ca adevărate reglementări, cum sunt codurile consiliilor presei din ţările scandinave.

Există o serie de tensiuni între cei care consideră codurile de orice tip o formă de violare a libertăţii presei şi cei ce consideră codurile drept un ajutor pentru un jurnalism responsabil. Cei din urmă fac parte în general din curentul tradiţional european, în timp ce prima categorie este mai des întâlnită în rândul jurnaliştilor


48

americani, cu o tradiţie protejată de Primul Amendament al Constituţiei americane, citate anterior. Ce anume ar trebui să conţină un cod?

Un cod prea cuprinzător sau normativ poate inhiba libertatea de expresie, dar şi investigaţia jurnalistică. Pe de altă parte, un cod prea scheletic sau necoercitiv ar lăsa atât de mult spaţiu interpretării încât ar fi aproape imposibil de aplicat.

Pentru a fi eficient, un cod trebuie să stabilească principii generale pe baza cărora jurnaliştii sunt dispuşi să fie judecaţi pentru comportamentul sau acţiunile lor. De exemplu, deşi jurnaliştii au dreptul la propriile puncte de vedere, promovarea părerilor personale, ignorând informaţiile cu care nu sunt de acord, reprezintă un abuz al poziţiei pe care o deţin. Comentarea şi analizarea ştirilor este legitimă şi de dorit deoarece încurajează schimbul de păreri, dar trebuie făcută o distincţie clară între ştiri şi informaţii, pe de-o parte, şi comentarii sau analize, pe de alta.

Orice formă de reglementare creează un sistem de responsabilizare. În centrul acestei noţiuni se află ideea că „regulile” au un impact asupra practicii, fie prin garantarea conformităţii, fie prin asigurarea că orice încălcare este remediată fără întârziere.

Auto-reglementarea presei este o formă aparte de responsabilizare, dorind să asigure publicul că poate avea încredere în profesioniştii din mass-media să lămurească lucrurile când acestea merg prost – fără a fi nevoie de a recurge la lege – pentru a apăra dreptul publicului la o presă liberă şi independentă.

Punctul de plecare trebuie să fie profesioniştii înşişi. Majoritatea lor sunt de acord că un cod trebuie să facă referire la:

• susţinerea principiilor libertăţii presei, a dreptului publicului larg de a avea acces la informaţii şi a dreptului jurnaliştilor de a face apel la propria lor conştiinţă;

• acurateţe şi corectarea informaţiilor lipsite de acurateţe; • realizarea unei distincţii între fapte şi comentarii; • respectarea vieţii private, în special în caz de boală sau privaţiune; • protecţia copiilor, a victimelor unor acte criminale sau a altor categorii

vulnerabile; • protecţia surselor; • evitarea prejudecăţilor şi a discriminării; • evitarea influenţării şi a conflictelor de interes. Vor exista mereu excepţii de la regulă. Deşi acurateţea trebuie să rămână un

lucru sacrosanct pentru toţi profesioniştii din mass-media, ar fi util să existe reguli legate de situaţiile în care binele suprem (dreptul publicului de a fi informat) – denumit uneori „un interes public prioritar” – poate justifica devierea de la un cod.

În Marea Britanie, de exemplu, libertatea de expresie în sine este privită ca fiind un „interes public”. Atât industria presei scrise (Comisia de Reclamaţii Presă), cât şi UNJ insistă pe definirea unor situaţii „excepţionale” care justifică încălcarea codului atunci când sunt implicaţi copiii, dar ambele sunt de acord că orice deviere de la codurile lor (similare, dar totuşi diferite) poate fi justificată dacă la baza ei stă unul din următoarele motive:

• identificarea sau dezvăluirea actelor criminale sau a unor fărădelegi grave; • protejarea sănătăţii şi siguranţei publice; • prevenirea înşelării publicului prin declaraţii sau acţiuni ale unei persoane

fizice sau juridice.


49

Pentru ca un cod să fie eficient, trebuie să existe mecanisme de monitorizare a codului, fie de către organizaţii jurnalistice sau de o instituţie privată ce deţine încrederea mass-media şi a publicului deopotrivă, monitorizare prin care să se obţină o formă de remediere când apar încălcări.

Jean Claude Bertrand (vezi bibliografia de mai jos) susţine că un control eficient poate fi realizat de către trei grupuri de factori interesaţi, cu alte cuvinte de către patroni, jurnalişti şi utilizatori, separat sau împreună, în diferite combinaţii, folosind ceea ce el numeşte „sistemele de responsabilizare a mass-media” sau SRM. Sisteme de responsabilizare a mass-media

Un sistem de responsabilizare a mass-media (SRM) reprezintă orice tip de mijloace folosite pentru a asigura o presă responsabilă din punct de vedere social, pentru a determina mass-media şi jurnaliştii să respecte regulile etice stabilite de profesia lor. Toate SRM au drept scop creşterea calităţii mass-media informative, dar sunt extrem de diverse:

• persoane fizice (de ex., mediatori sau reprezentanţi ai cititorilor în cadrul instituţiilor de presă);

• grupuri de persoane (de ex., comisii de evaluare a conţinutului); • adunări periodice (de ex., consilii locale ale presei); • documente unice (de ex., coduri de etică); • presa de mici dimensiuni (de ex., critică jurnalistică); • o acţiune anume (de ex., un audit etic); • un proces de durată (de ex., educaţie universitară sau studiu de cercetare

aprofundat). Sistemele de responsabilizare a mass-media au mai multe scopuri: • critica, cea mai uşoară şi mai des întâlnită metodă de a creşte calitatea presei; • monitorizare, extrem de necesară acum când produsele media sunt atât de

numeroase şi de scurtă durată; • acces la mass-media, atât în sensul că oricine trebuie să poată folosi o gamă

largă de mijloace de informare în masă, cât şi în sensul că orice categorie a populaţiei trebuie să poată difuza informaţii;

• formare, soluţia pe termen lung la majoritatea problemelor presei: atât instruirea profesioniştilor, cât şi sensibilizarea cetăţenilor.

Unele SRM iau naştere în cadrul industriei media (cum ar fi corecţiile), altele în

schimb se dezvoltă în afara acesteia (cum ar fi critica jurnalistică), în timp ce unele presupun cooperarea dintre presă şi public (în cazul unui consiliu al presei).

Recunoaşterea greşelilor este întotdeauna un lucru greu de făcut, în special într-o industrie al cărei rol este de a furniza publicului informaţii de încredere despre evenimente şi probleme ce îi afectează viaţa. Dar, recunoscând public o greşeală, lămurind lucrurile şi evitând repetarea a astfel de erori pe viitor reprezintă unul dintre cele mai eficiente moduri de a întări încrederea opiniei publice în presă. Coduri internaţionale

Aşa cum se remarcă şi din ratificarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Copilului de către aproape toate statele lumii, drepturile omului şi drepturile copilului sunt considerate universale şi inalienabile. Cu toate acestea, există oare standarde universale pe care trebuie să le respecte un jurnalist? Până la ora actuală, nu s-a elaborat un cod universal de conduită al jurnaliştilor. Există multe coduri regionale şi


50

naţionale, iar corporaţiile internaţionale şi-au creat propriile linii directoare şi declaraţii (în timp ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în favoarea libertăţii presei).

Codurile scrise şi standardele practice variază de la o ţară la alta şi de la organizaţie la organizaţie, dar există totuşi o suprapunere importantă între publicaţiile adresate publicului larg şi societăţi.

Un cod de etică sporeşte nivelul de sensibilitate şi de conştiinţă etică, întăreşte susţinerea curajului moral al persoanelor şi ajută la ascuţirea simţului identităţii al unei organizaţii.

Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor (FIJ) este de părere că libertatea cuvântului şi libertatea informaţiei reprezintă bazele activităţii de jurnalist. Aceasta face apel la independenţă editorială şi la auto-reglementarea presei, încurajând dezbaterile pe tema eticii jurnalismului. De asemenea, promovează standardele profesionale, cum ar fi Declaraţia Principiilor de Conduită a Jurnaliştilor, şi a definit un ghid clar pentru relatarea subiectelor ce privesc copiii. Activitatea jurnalistică ce are tangenţe cu viaţa sau bunăstarea copiilor trebuie desfăşurată întotdeauna ţinându-se seama de situaţia vulnerabilă a copiilor. Codul FIJ este foarte important deoarece stă la baza multor coduri naţionale. Coduri de conduită privind copiii

FIJ afirmă că orice jurnalist şi profesionist din mass-media are datoria nu doar de a menţine cele mai înalte standarde etice şi profesionale, ci şi de a promova în cadrul industriei cea mai largă diseminare posibilă de informaţii legate de Convenţia cu privire la Drepturile Copilului şi implicaţiile sale la nivelul unui jurnalism independent.

Instituţiile media, potrivit FIJ, trebuie să considere violarea drepturilor copilului şi problemele legate de siguranţa, viaţa privată, securitatea, educaţia, sănătatea şi protecţia socială a copiilor şi orice formă de exploatare drept subiecte importante pentru investigare şi dezbatere publică.

Mai mult, mass-media nu trebuie să considere şi să relateze despre condiţiile copiilor doar ca evenimente izolate, ci trebuie să vorbească permanent despre procesul ce poate duce sau duce la apariţia acestor evenimente. Ghidul FIJ pentru mediatizarea subiectelor ce privesc copiii

Jurnaliştii şi instituţiile media trebuie să depună orice efort pentru a menţine cele mai înalte standarde de conduită etică în relatarea problemelor ce privesc copiii şi trebuie, în special: 1. să aspire la standarde de excelenţă în ceea ce priveşte acurateţea şi sensibilitatea acoperirii mediatice a subiectelor ce privesc copiii; 2. să evite difuzarea şi publicarea de imagini ce intervin cu informaţii dăunătoare copiilor în spaţiul mass-media special dedicat acestora; 3. să evite folosirea stereotipurilor şi prezentărilor senzaţionale pentru a promova materialul jurnalistic în care apar copii; 4. să analizeze cu atenţie consecinţele publicării oricărui material despre copii şi să reducă cât mai mult cu putinţă impactul negativ asupra copiilor; 5. să asigure că este imposibilă identificarea vizuală sau de altă natură a copiilor dacă nu se poate demonstra că acest lucru este în interes public; 6. să acorde copiilor, atunci când este posibil, dreptul de a avea acces la mass-media pentru a-şi exprima propriile păreri fără a fi influenţaţi în vreun fel;


51

7. să asigure verificarea independentă a informaţiilor oferite de copii şi să se asigure că verificarea respectivă se realizează fără a pune în pericol copiii ce au dat informaţiile; 8. să evite folosirea imaginilor sexualizate ale copiilor; 9. să folosească metode corecte, deschise şi directe pentru obţinerea de poze cu copii şi, dacă este posibil, să le obţină după ce a adus acest lucru la cunoştinţa şi a obţinut consimţământul copilului respectiv sau al adultului responsabil, tutorelui sau îngrijitorului; 10. să verifice datele oricărei organizaţii ce susţine că vorbeşte în numele copiilor sau că reprezintă interesele copiilor; 11. să nu ofere bani copiilor pentru materialele legate de bunăstarea lor, nici părinţilor sau tutorilor copiilor dacă nu se poate demonstra că acest lucru este în interesul superior al copilului.

Instituţiile media stabilesc linii directoare pentru activităţile lor în care sunt implicaţi copii. Ghidul Editorial al BBC, cunoscut mai demult ca şi Ghidul Producătorului, descrie standardele pe care le impune BBC tuturor materialelor sale TV, radio şi online. Acestea se adresează tuturor celor ce realizează materiale pentru BBC, cu scopul de a-i ajuta să facă faţă unor decizii editoriale dificile. Ghidul include secţiuni separate privind problematica copiilor.

Ghidul BBC declară că această corporaţie încearcă să garanteze bunăstarea copiilor şi a tinerilor ce îşi aduc aportul şi apar în materialele sale, inclusiv dreptul acestora de a fi auziţi, indiferent de locaţia în care lucrează BBC.

Ghidul Editorial al BBC este important nu doar datorită faptului că BBC este un furnizor de ştiri şi informaţii de actualitate de înaltă calitate, ci şi pentru că se implică în formarea de jurnalişti peste tot în lume. Ghidul său a fost tradus în mai multe limbi şi a devenit un punct de referinţă neoficial în sfera eticii pentru jurnaliştii de televiziune şi radio.

În sensul Ghidului Editorial al BBC, un copil este o persoană sub 15 ani, iar tinerii sunt persoane de 15, 16 şi 17 ani. Totuşi, acestea nu sunt definiţii oficiale şi diferă de cele din Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului, care afirmă că un copil este orice persoană sub 18 ani. Această percepţie diferită a vârstei poate crea tensiuni între susţinătorii drepturilor copilului şi unii jurnalişti, fiind o problemă ce merită aprofundată în contextul jurnalismului de ştiri.

Conform Ghidului BBC: „Copiii şi tinerii sunt extrem de importanţi pentru BBC. Dorim să le oferim materiale deosebite,

educative, amuzante şi interesante pentru a-‐i ajuta să înţeleagă lumea în care trăiesc. Aceştia interacţionează cu noi în multe moduri, ca şi contribuitori, actori, prezentatori şi prin intermediul serviciilor noastre interactive şi online.

Nu este întotdeauna uşor să creezi un echilibru între interesele copiilor ce participă la activitatea noastră şi părerile şi ambiţiile părinţilor lor sau a publicului nostru. Dar, trebuie să apărăm cu orice preţ bunăstarea copiilor şi tinerilor ce îşi aduc contribuţia la conţinutul materialelor noastre, inclusiv dreptul lor de a se exprima şi de a participa, oriunde am lucra în lume.”

Unele organizaţii a căror activitate vizează copiii au stabilit ghiduri pentru mass-media în ceea ce priveşte copiii. UNICEF, de exemplu, pune la dispoziţie un ghid care crede va ajuta mass-media să prezinte copiii cu sensibilitate şi potrivit vârstei lor. Acesta doreşte să sprijine cele mai bune intenţii ale reporterilor etici: să servească interesul public fără a face compromisuri de la drepturile copilului. Printre principiile ghidului se numără următoarele:

1. Trebuie respectate demnitatea şi drepturile fiecărui copil, în orice situaţie. 2. În cazul intervievării sau reportajelor despre copii, trebuie acordată o atenţie

deosebită dreptului fiecărui copil la intimitate şi confidenţialitate, de a îi fi ascultate opiniile, de a participa la luarea deciziilor ce îl afectează şi de a fi


52

protejat împotriva oricărui rău şi oricărei pedepse, inclusiv a unui potenţial rău sau pedeapsă.

3. Protejarea interesului superior al fiecărui copil are întâietate în orice situaţie, inclusiv în faţa acţiunilor de advocacy pentru copii şi de promovare a drepturilor copilului.

4. Pentru determinarea interesului superior al copilului, trebuie acordată prioritatea cuvenită dreptului copilului de a-i fi luate în considerare opiniile, în funcţie de vârsta şi maturitatea sa.

5. Trebuie consultaţi cei care cunosc şi pot evalua cel mai bine situaţia copilului cu privire la implicaţiile politice, sociale şi culturale ale oricărui reportaj.

6. Nu publicaţi un articol sau o imagine ce ar putea pune în pericol copilul, fraţii sau alţi copii chiar dacă s-a modificat, ascuns sau exclus identitatea acestora.

Şi Reţeaua de Informare privind Drepturile Copilului (RIDC) a stabilit un set de

linii directoare pentru jurnalişti, de aplicat în cazul intervievării copiilor. Reţeaua de Informare privind Drepturile Copilului (RIDC): Ghid etic pentru relatarea subiectelor ce privesc copiii

• Nu publicaţi un articol sau o imagine ce ar putea pune în pericol copilul, fraţii sau alţi copii chiar dacă s-a modificat, ascuns sau exclus identitatea acestora.

• Nu faceţi rău niciunui copil; evitaţi întrebările, atitudinea sau comentariile imparţiale, insensibile faţă de valorile culturale, ce pot pune în pericol un copil sau îl umilesc sau care redeclanşează durerea şi suferinţa unui copil cauzate de evenimente traumatice.

• Nu faceţi discriminare în momentul selectării copiilor pe care doriţi să îi intervievaţi, în funcţie de gen, rasă, vârstă, religie, statut, studii sau abilităţi fizice.

• Evitaţi folosirea stereotipurilor şi prezentărilor senzaţionale pentru a promova materialul jurnalistic în care sunt implicaţi copii.

• Nu regizaţi nimic: nu le cereţi copiilor să vorbească despre o experienţă sau să facă o acţiune ce nu face parte din propria lor viaţă.

• Asiguraţi-vă că respectivul copil sau tutorele său ştie că vorbeşte cu un reporter.

• Explicaţi scopul interviului şi la ce se intenţionează a fi folosit. • Obţineţi în prealabil permisiunea copilului sau a tutorelui său pentru orice

interviu, înregistrare video şi, dacă e posibil, pentru fotografii documentare. Dacă este posibil şi este cazul, cereţi această permisiune în scris. Permisiunea trebuie obţinută fără a constrânge sub nicio formă copilul şi tutorele, asigurându-vă că aceştia înţeleg că fac parte dintr-un subiect ce ar putea fi făcut public pe plan local şi internaţional. De obicei, se poate asigura acest lucru doar dacă obţineţi permisiunea copilului în limba sa maternă şi dacă decizia este luată după ce s-a consultat cu un adult în care are încredere.

• Limitaţi numărul reporterilor şi al fotografilor. Încercaţi să vă asiguraţi că respectivii copii se simt în largul lor şi că pot să vorbească despre experienţa lor fără presiuni din exterior.

• Încadraţi întotdeauna povestea sau imaginea copilului în contextul corect. • Schimbaţi întotdeauna numele şi ascundeţi identitatea vizuală a oricărui copil

identificat ca fiind: a. victimă a unui abuz sexual sau al exploatării, b. autor al unui abuz fizic sau sexual,


53

c. un copil diagnosticat cu HIV sau care suferă de SIDA, dacă copilul, părintele sau tutorele său nu îşi dă consimţământul în deplină cunoştinţă de cauză,

d. acuzat sau condamnat pentru crimă. • Verificaţi acurateţea celor declarate de copil, fie cu ajutorul altor copii sau al

unui adult, de preferat al amândurora. • Când credeţi că un copil ar putea fi în pericol, relataţi situaţia generală a

copiilor, nu cea a unui copil anume, indiferent de cât de interesant este subiectul pentru ştiri.


La începutul acestei secţiuni, sunt trecute câteva puncte cheie de reţinut. Puteţi răspunde la unele din întrebările formulate? Codurile de conduită, asemenea legilor, reprezintă o încercare de a codifica normele morale. Uneori, normele morale se află în dezacord, iar regulile etice concurează între ele. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul drepturilor. Puteţi da un exemplu în care dreptul la libertatea cuvântului sau a presei poate fi în dezacord cu drepturile copilului? Care din ele ar trebui să aibă întâietate? BIBLIOGRAFIE ŞI RESURSE SUPLIMENTARE Codes of Conduct, Mike Jempson, The PressWise Trust: http://www.mediawise.org.uk/display_page.php?id=792 UNICEF: Principii ale relatării în mod etic a subiectelor ce privesc copiii: http://www.presswise.org.uk/display_page.php?id=594 Societatea Jurnaliştilor Profesionişti, Cod de etică: http://www.spj.org/ethicscode.asp Who is in Control? A primer for the roundtable discussion on global media threats to free expression, FIJ, 2005. Drepturile copiilor şi mass-‐media: Liniile directoare şi principiile FIJ pentru mediatizarea subiectelor ce privesc copiii: http://www.ifj.org/default.asp?index=192&Language=EN Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor: http://www.ifj.org/ Ethics for Journalists, Richard Keeble. Londra: Routledge, 2001. Media Ethics and Accountability Systems, Claude-Jean Bertrand, Transaction Publishers, 2000. Global Journalism: Topical issues and Media Systems. Arnold de Beer şi John C Merrill, Allyn & Bacon, 2003.


54

ANEXE Principiile editoriale ale BBC cu privire la copii

Trebuie să ne asigurăm că bunăstarea fizică şi emoţională, precum şi demnitatea persoanelor sub 18 ani, în particular a copiilor sub 15 ani, nu sunt puse în pericol în timpul realizării şi difuzării programelor şi materialelor online, indiferent dacă s-‐a obţinut consimţământul acestora sau al unui părinte, tutore ori al altei persoane in loco parentis.

Trebuie să ne asigurăm că implicarea copiilor şi tinerilor în programe sau apariţiile lor nu le provoacă anxietate sau suferinţă fără rost. Implicarea lor trebuie justificată clar din punct de vedere editorial şi trebuie să li se acorde sprijin în caz de nevoie.

Trebuie să stabilim un echilibru între responsabilitatea noastră de a proteja copiii şi tinerii de un conţinut necorespunzător şi drepturile lor la libertate de expresie şi la acces la informaţie. Copiii şi consimţământul

În mod normal, trebuie să încercăm să obţinem consimţământul părinţilor sau al tutorelui legal sau al altor persoane in loco parentis având cel puţin 18 ani înainte de a lua un interviu copiilor sau tinerilor sau înainte de a-‐i implica, în orice alt mod, în activitatea noastră. Cu cât un copil este mai tânăr şi mai vulnerabil şi cu cât un subiect este mai delicat, cu atât consimţământul este mai important. În mod special, copiilor nu trebuie să li se ceară părerea despre chestiuni ce le depăşesc capacitatea de a răspunde adecvat fără consimţământ.

Realizatorii de materiale ce includ copii şi tineri trebuie: o să se asigure că respectivul copil şi, după caz, părintele /tutorele sau altă persoană in loco

parentis având cel puţin 18 ani înţeleg natura programului şi pot să îşi dea consimţământul în deplină cunoştinţă de cauză;

o să obţină consimţământul copilului sau al tânărului şi să respecte orice refuz de participare. Pentru a putea decide dacă un copil îşi poate da consimţământul, trebuie luate în considerare etapa sa de dezvoltare, dar şi nivelul de înţelegere şi vârsta lui;

o să obţină, în mod normal, consimţământul părinţilor /tutorilor /altei persoane in loco parentis pentru participarea sau aportul copilului, una din excepţii fiind înregistrarea de sondaje de tipul vox populi cu copii pe subiecte necontroversate, cum sunt banii de buzunar sau cântăreţii preferaţi;

o să transmită orice refuz de a acorda consimţământul parental unui superior din cadrul redacţiei sau, în cazul jurnaliştilor independenţi, redactorului ce a comandat materialul, care va trebui să consulte Politica Editorială. Orice decizie de a continua fără consimţământul părinţilor poate fi, în mod normal, justificată din punct de vedere editorial doar în baza unui interes public evident ori a libertăţii copilului sau tânărului de a se exprima, ce include şi dreptul de a-‐şi spune punctul de vedere;

o să se asigure că au comunicat clar orice consecinţe previzibile în mod rezonabil în urma participării copilului, de exemplu, riscul de a fi supus unor atacuri de intimidare;

o să nu acorde niciun stimulent financiar copilului sau părintelui /tutorelui pentru obţinerea consimţământului. Se acceptă plata cheltuielilor dacă acestea sunt rezonabile şi justificate;

o să ceară permisiunea directorului şcolii pentru a filma sau a lua interviuri în incinta şcolii sau în timpul orelor de curs. Potrivit legii, Autorităţile Locale de Educaţie sunt cele care autorizează orice activitate în care sunt implicaţi copiii în timpul orelor de curs. Când cerem copiilor informaţii personale online, trebuie să ţinem cont de consimţământul

parental necesar în acest caz. Orice propunere de a dezvălui informaţiile personale ale unui copil unei persoane terţe fără

consimţământ, de exemplu în caz de suspectare a unui abuz asupra copilului, trebuie transmisă unui superior din cadrul redacţiei sau, în cazul jurnaliştilor independenţi, redactorului ce a comandat materialul, care se poate consulta cu Responsabilul cu Verificarea Politicii Editoriale şi cu Departamentul de Asistenţă Juridică pentru Programe.

Când invităm copiii să interacţioneze cu noi prin telefon, trebuie să le spunem în direct că au nevoie de acordul părintelui sau al celui ce plăteşte factura de telefon înainte de a suna. Dacă, în situaţii excepţionale, apelurile durează mai mult de un minut, copiii trebuie anunţaţi de la bun început că au


55

nevoie de acordul părinţilor. În cazul tuturor liniilor telefonice pentru copii, trebuie să existe posibilitatea întreruperii legăturii telefonice, iar costul apelurilor nu trebuie să fie mai mare decât costurile poştale. Contribuţia copiilor şi tinerilor

Trebuie să ţinem seama cu atenţie de impactul şi posibilele consecinţe ale oricărui material ce implică un copil, atât în timpul procesului de producţie cât şi în momentul difuzării acestuia. Acest lucru se aplică chiar dacă am obţinut acordul părinţilor.

Copiii sunt de multe ori dornici să contribuie la producţiile noastre, dar mulţi nu au discernământul necesar pentru a evalua impactul pe termen mai lung pe care îl pot avea acestea asupra vieţii lor. Când relatăm despre acte antisociale, dăunătoare sau ilegale în rândul copiilor, precum consumul ilegal de droguri, abuz, tulburări alimentare şi intimidare, trebuie să încercăm să consultăm experţii în legătură cu cea mai potrivită abordare a interviurilor pentru a reduce la minim suferinţa copiilor.

De asemenea, în multe cazuri se recomandă prezenţa unui terţ, cum ar fi o rudă, prieten de familie sau profesor, când se discută cu copilul despre subiecte delicate. Astfel, se asigură că este de faţă cineva cunoscut, care poate să îi apere interesele.

Trebuie să ne asigurăm că tinerii şi copiii au şansa de a se exprima, rămânând în acelaşi timp vigilenţi în ceea ce priveşte cazurile în care copiii exagerează, încearcă să facă pe plac ori prezintă bârfele sau zvonurile ca fapte reale. Comportamentul delincvent sau antisocial nu trebuie trecut cu vederea. Anonimat

Ne confruntăm cu o serie de probleme etice serioase când trebuie să decidem dacă identificarea sau păstrarea anonimatului copiilor implicaţi în acte antisociale sau criminale este în interesul lor superior pe termen lung. În general, nu trebuie să identificăm copiii când prezentăm astfel de comportamente pentru a ilustra o practică, în lipsa unor motive editoriale clare. Cereţi întotdeauna sfatul unui superior din cadrul redacţiei sau, în cazul jurnaliştilor independenţi, al redactorului ce a comandat materialul, dacă nu ştiţi exact cum să procedaţi.

Orice întrebări legate de posibilitatea de a identifica un copil în cazul căruia s-‐a emis o Hotărâre privind Comportamentul Antisocial trebuie adresate Departamentului de Asistenţă Juridică pentru Programe. Decizia de a implica, de a include sau de a identifica copii ai căror părinţi iau parte la acte antisociale sau de delicvenţă trebuie luată doar dacă nu se pune în pericol bunăstarea copilului şi dacă există o justificare clară din punct de vedere editorial. Acest lucru este important în special în cazul în care copiii s-‐ar putea afla în pericol pentru că, de exemplu, trăiesc cu un părinte alcoolic sau sunt obligaţi să transporte droguri ilegale. Protecţia copiilor online

Dorim să ne asigurăm că tinerii şi copiii ce folosesc tehnologiile noastre în permanentă schimbare înţeleg posibilele riscuri la care pot fi expuşi şi cum le pot diminua. Protecţia copiilor online este responsabilitatea atât a BBC, a părintelui /tutorelui, cât şi a copilului.

Spaţiile private online în care persoane complet necunoscute se întâlnesc periodic şi fac schimb de informaţii personale nu sunt adecvate copiilor deoarece nu există încă o metodă fiabilă de identificare digitală. Acest lucru se datorează imposibilităţii monitorizării acestor spaţii pentru a proteja utilizatorii minori.

Orice propunere contrară trebuie transmisă Directorului Departamentului pentru Noile Mass-‐media şi Tehnologii.

Trebuie să fim atenţi la volumul de informaţii personale pe care îl colectăm, dezvăluim şi reţinem despre copii pe pagina de Internet a BBC. Publicarea prea multor informaţii poate pune în pericol copilul. Copiii, conţinutul online şi link-‐urile

Trebuie să ne asigurăm că paginile de Internet ce pot atrage un număr mare de copii şi tineri au un conţinut adecvat. Mai precis:


56

o orice material de pe prima pagină a site-‐ului BBC trebuie să fie adecvat unei audienţe generale ce include copiii, iar primul clic pe această pagină nu trebuie să ducă, în mod normal, direct la o pagină ce conţine materiale nepotrivite pentru o audienţă generală;

o nu trebuie create link-‐uri de la o pagină de Internet al cărei program radio sau TV este conceput pentru copii către una al cărei program radio sau TV conţine materiale care sunt clar nepotrivite pentru copii;

o orice transmisie în direct de imagini TV pe Internet pe prima pagină a site-‐ului trebuie să se adreseze în mod normal unei audienţe generale;

o trebuie să verificăm conţinutul paginilor de Internet terţe şi să aflăm ce link-‐uri conţin; o trebuie să nu creăm link-‐uri către forumuri nemoderate destinate copiilor; o verificăm în prealabil paginile destinate copiilor, în care conţinutul este postat de utilizatori, dar şi secţiunile ce invită utilizatorii să trimită poze prin email spre publicare.

Statutul jurnaliştilor şi etica jurnalismului: principiile FIJ 1. PRINCIPII GENERALE 1.1 Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor, ce reprezintă peste 450.000 de jurnalişti din peste 100 de ţări, consideră că jurnaliştii profesionişti, organizaţi în sindicate libere şi independente, joacă un rol cheie în crearea şi menţinerea unui culturi mass-media democratice. 1.2 FIJ consideră că democraţia depinde de garantarea libertăţii de expresie şi a dreptăţii sociale în întreaga lume. FIJ insistă asupra faptului că democraţia depinde de înţelegerea rolului aparte şi special pe care îl deţine mass-media în societatea democrată. 1.3 FIJ consideră că mass-media trebuie să respecte principiile profesionale şi etice ale libertăţii presei pe care se bazează libertatea de expresie şi a opiniilor.

FIJ defineşte libertatea presei ca fiind: „libertatea de constrângeri, esenţială pentru a permite ziariştilor, redactorilor, editorilor şi jurnaliştilor din audiovizual să promoveze interesul public prin publicarea, difuzarea sau răspândirea faptelor şi opiniilor fără de care electoratul democratic nu îşi poate forma păreri responsabile.”

FIJ crede că această libertate poate fi exprimată doar când există: a) o mass-media liberă, independentă şi pluralistă care reflectă diversitatea opiniilor; b) un flux liber de informaţii ce permite un schimb democratic complet în toate comunităţile, create pe considerente geografice, origini etnice, valori comune sau limbă comună; c) apărarea prin lege şi protecţia dreptului cetăţenilor la libertatea informaţiilor şi a dreptului de a fi informaţi; d) respect pentru statutul profesional şi rolul independent al jurnaliştilor. 1.4 FIJ consideră că tratarea ştirilor şi a informaţiilor ca un bun nu trebuie să fie mai presus sau să intervină în datoria jurnaliştilor de a informa publicul şi de a gestiona mass-media pe baza celor mai înalte standarde de transparenţă şi deschidere. 1.5 FIJ crede în coexistenţa societăţilor de radioteleviziune publice şi private, necesară pentru a proteja independenţa, pluralismului şi varietatea programelor, spre îmbogăţirea tuturor sectoarelor societăţii. 1.6 FIJ declară că profesioniştii din mass-media au responsabilitatea unei conduite etice şi menţinerii celor mai înalte standarde în jurnalism. 1.7 FIJ crede cu ardoare că legea nu trebuie să intervină în chestiuni ce ţin direct de responsabilitatea jurnaliştilor profesionişti: mai precis, pregătirea, selectarea şi transmiterea informaţiilor.


57

2. ACCES LA PROFESIE 2.1 Accesul la profesie este liber. Nivelul profesional al viitorilor jurnalişti trebuie să fie cât mai ridicat cu putinţă. 2.2 Studenţii la jurnalism trebuie să parcurgă o formare corespunzătoare, în condiţiile stabilite de comun acord de către editori şi sindicatele jurnaliştilor. 2.3 Numirile pe post sunt rezervate jurnaliştilor calificaţi, cu alte cuvinte, persoanelor care deţin calificările profesionale minime stabilite de comun acord de către sindicatele jurnaliştilor şi instituţiile media. Jurnaliştii calificaţi trebuie recunoscuţi ca atare în acordurile colective. Angajatorii recunosc că este de datoria mass-media, în general, şi a angajatorului, în particular, să reflecte societatea pe care o deservesc. 3. CLAUZA PRIVIND CONŞTIINŢA 3.1 Jurnaliştii trebuie să aibă dreptul de a acţiona potrivit conştiinţei lor în activitatea lor de jurnalişti. În caz de schimbări fundamentale ale convingerilor politice, filozofice sau religioase ale angajatorului, jurnalistul are dreptul de a rezilia contractul de muncă, fără preaviz, şi la compensaţii echivalente cu suma pe care ar fi primit-o în cazul în care contractul ar fi fost reziliat de către angajator. 3.2 Niciunui jurnalist nu trebuie să i se impună de către angajator sau orice altă persoană ce acţionează în numele angajatorului să comite orice act sau lucru care, în opinia jurnalistului, contravine eticii sale profesionale, fie că este vorba de un lucru definit printr-un cod de etică adoptat de jurnalişti în mod colectiv la nivel naţional sau de un lucru care încalcă Codul Internaţional al Principiilor de Conduită a Jurnaliştilor adoptat de FIJ. Niciun jurnalist nu poate primi sancţiuni disciplinare de niciun fel pentru afirmarea dreptului său de a acţiona potrivit conştiinţei sale. 4. INDEPENDENŢĂ EDITORIALĂ 4. 1 În cazul tuturor tipurilor de mass-media, trebuie să se aplice o serie de standarde minime comune de independenţă editorială. 4.2 Aceste standarde minime trebuie să includă următoarele:

• personalul redacţional reprezintă capitalul moral şi intelectual al editurilor şi al posturilor radio-TV;

• dreptul consiliului redacţional de a fi consultat în legătură cu deciziile ce privesc:

o numirea sau concedierea redactorului-şef; o definirea politicii editoriale şi a conţinutului publicaţiei /postului radio-

TV; o politici de personal; o transferul /modificarea sarcinilor jurnaliştilor din cadrul redacţiei.

• dreptul consiliului redacţional de a fi ascultat cu privire la nemulţumirile legate de politica editorială;

• dreptul jurnalistului de a refuza o sarcină dacă se dovedeşte a încălca etica profesională a jurnaliştilor aşa cum este stipulat în codul de conduită al sindicatului;

• dreptul personalului redacţional de a împiedica orice imixtiune a conducerii unei părţi terţe asupra conţinutului editorial;

• dreptul jurnaliştilor din Europa la salarii egale şi la şanse egale de dezvoltare profesională;


58

• În caz de nemulţumiri, consiliul redacţional, redactorul-şef şi conducerea participă la negocieri bona fide. Reprezentanţii asociaţiilor şi ai sindicatelor jurnaliştilor pot fi implicaţi în negocieri, în conformitate cu legislaţia muncii /presei în vigoare.

5. AUTO-REGLEMENTAREA ŞI ETICA JURNALISMULUI 5.1 FIJ consideră că orice cod de etică sau de conduită trebuie elaborat de către profesioniştii din domeniu. 5.2 Codul de Conduită al FIJ, adoptat pentru prima dată în 1954, pune la dispoziţie un cod de etică adoptat de toate organizaţiile naţionale reprezentative ale jurnaliştilor din Europa. In consecinţă, Codul de Conduită al FIJ oferă un cadru pentru înţelegerea comună a aspectelor etice prin adoptarea sa de bunăvoie de către jurnalişti şi editori. Potrivit FIJ, guvernele naţionale nu trebuie să joace un rol activ în acest domeniu. Declaraţia FIJ a Principiilor de Conduită a Jurnaliştilor

Această declaraţie internaţională este proclamată ca un standard de conduită profesională pentru jurnaliştii responsabili de colectarea, transmiterea, diseminarea şi comentarea ştirilor şi informaţiilor în vederea descrierii unor evenimente.

1. Respectul pentru adevăr şi pentru dreptul publicului la adevăr reprezintă principala datorie a jurnalistului. 2. Pentru îndeplinirea acestei datorii, jurnalistul va apăra permanent principiile libertăţii prin colectarea şi publicarea onestă a ştirilor, dar şi dreptul la comentariu şi critică corectă. 3. Jurnalistul va relata doar faptele a căror origine o cunoaşte. Jurnalistul nu va ascunde informaţii esenţiale şi nu va falsifica documente. 4. Jurnalistul va recurge doar la metode cinstite pentru a obţine ştiri, fotografii şi documente. 5. Jurnalistul va face tot posibilul pentru a rectifica orice informaţie publicată ce se dovedeşte a fi incorectă şi dăunătoare. 6. Jurnalistul va respecta secretul profesional privind sursa informaţiei obţinute confidenţial. 7. Jurnalistul va fi conştient de riscul discriminării realizate de mass-media şi va face tot posibilul pentru a evita facilitarea unei astfel de discriminări pe baza, printre altele, a rasei, genului, înclinaţiilor sexuale, limbii, religiei, convingerilor politice sau de altă natură şi a originilor naţionale sau sociale. 8. Jurnalistul va considera ca abateri profesionale grave următoarele:

• plagiatul; • reprezentarea greşită intenţionată; • calomnia, defăimarea, clevetirea, acuzaţiile nefondate; • acceptarea de mită sub orice formă pentru publicarea sau nepublicarea unor

informaţii. 9. Jurnaliştii demni de a fi numiţi astfel vor considera ca fiind de datoria lor să respecte cu sfinţenie principiile enumerate anterior. În conformitate cu legislaţia fiecărei ţări, jurnalistul recunoaşte în orice aspect ce ţine de profesia sa doar jurisdicţia colegilor, excluzând orice tip de imixtiune din partea guvernelor sau a altora. Adoptată de Congresul Mondial al FIJ din 1954. Modificată de Congresul Mondial din 1986.


59

2. POLITICI DE PROTECŢIE A COPILULUI

PUNCTE CHEIE DE REŢINUT • Politicile de protecţie a copilului. Ce sunt acestea şi ce legătură au cu

jurnaliştii? • Monitorizarea politicilor de protecţie a copilului • Aderarea la politici de protecţie a copilului • Politicile de protecţie a copilului şi libertatea presei

JURNALIŞTII care răspund de subiectele din acest domeniu trebuie să cunoască

politicile de protecţie a copilului, să ofere o perspectivă critică asupra lor, să asigure că sunt exprimate părerile critice şi să monitorizeze organizaţiile şi guvernul pentru a garanta respectarea acestor politici.

Aşa cum am aflat deja, cele mai importante articole legate de protecţia copilului ale Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului (CDC) sunt:

• Articolul 19 prevede că orice copil are dreptul la a fi protejat de către cel în grija căruia se află împotriva oricăror forme de violenţă fizică sau psihică, vătămare sau abuz, neglijare sau tratament neglijent, rele tratamente sau exploatare, incluzând abuz sexual.

• Articolul 12 prevede că unui copil capabil să îşi formeze propriile păreri trebuie să i se asigure dreptul la a şi le exprima liber în legătură cu orice aspect ce îl afectează, păreri cărora trebuie să li se acorde atenţia cuvenită în funcţie de vârsta şi maturitatea copilului.

• Nu în ultimul rând, Articolul 3 prevede că interesul superior al copilului trebuie să prevaleze în deciziile pe care le iau organizaţiile şi care afectează copiii.

Protecţia copilului

PROTECŢIA copilului se referă la protejarea copiilor împotriva oricărui rău, intenţionat sau neintenţionat. Se aplică în mod special datoriei pe care o au organizaţiile – şi persoanele fizice ce au legătură cu acele organizaţii – faţă de copiii aflaţi în grija lor. Fiecare organizaţie are responsabilitatea de a face tot posibilul pentru a proteja copiii cu care intră în contact de orice rău produs în interiorul sau în afara organizaţiei.

În forma sa cea mai simplă, protecţia copilului veghează asupra dreptului fiecărui copil de a fi protejat împotriva oricărui rău. Aceasta vine ca o completare la alte drepturi ce asigură că orice copil obţine ceea ce are nevoie pentru a supravieţui, a se dezvolta şi a prospera.

Protecţia copilului acoperă o gamă largă de aspecte importante şi diverse. Multe din ele, cum este prostituţia minorilor, sunt strâns legate de factori economici. Altele, precum violenţa în familie sau în şcoli, se datorează mai mult sărăciei, valorilor sociale, normelor şi tradiţiilor. Deseori, putem vorbi şi de criminalitate, ca de exemplu în cazul traficului de copii. Chiar şi progresul tehnologic poate ridica probleme de protecţie a copilului, aşa cum s-a constatat odată cu dezvoltarea pornografiei infantile.

ChildHope UK descrie patru tipuri de violenţă /abuz suferit de copii: Autovătămare: de exemplu, un copil care se taie sau se răneşte singur în mod deliberat; încercare de suicid şi sinucidere.


60

Abuz din partea altor copii: de exemplu, intimidare, abuz fizic şi sexual, violenţă de cartier. Abuz din partea adulţilor: de exemplu, violenţă domestică (fizică, psihologică, sexuală), pedeapsă corporală aplicată în şcoli şi instituţii, abuz şi exploatare sexuală. Abuz social: un mediu social, politic, economic şi cultural ce încurajează activ sau tolerează tacit violenţa împotriva copiilor, cum ar fi campanii politice ce încurajează „curăţarea” oraşelor de copiii străzii, religii şi culturi ce încurajează pedepsirea fizică şi umilitoare a copiilor ca practici acceptate de educare a copilului, prevalenţa ridicată a violenţei în mass-media, tradiţii culturale ce promovează ideea că femeile şi copiii sunt „proprietatea” bărbaţilor /părinţilor, nu fiinţe umane cu drepturi egale.

Acte de abuz şi violenţă împotriva copiilor pot fi realizate de persoane din cadrul unei organizaţii (de ex., profesori, asistenţi sociali, părinţi sociali, alţi copii, sponsori, voluntari) sau din afara unei organizaţii (cum ar fi în comunitate sau societate de către părinţi, poliţie, profesori externi, proprietari de magazine, bande de cartier).

Pe lângă faptul că reprezintă o violare a drepturilor omului, violarea dreptului copilului la protecţie este un obstacol masiv, insuficient recunoscut şi puţin raportat pentru supravieţuirea şi dezvoltarea copilului. În schimb, protecţia eficientă sporeşte şansele copilului de a creşte sănătos din punct de vedere fizic şi mintal, cu încredere şi respect de sine şi cu un risc mai scăzut de a-i abuza sau exploata pe alţii, inclusiv propriii lui copii.

Protecţia copilului reprezintă o problemă pentru fiecare ţară a lumii: • Permanent, peste 300.000 de copii soldaţi, unii având doar opt ani, sunt

exploataţi în conflicte armate, în peste 30 de ţări. Se estimează că, din 1990, peste două milioane de copii au murit ca urmare directă a conflictelor armate. (Vom vorbi pe larg despre acest subiect într-un alt curs.)

• Peste un milion de copii din lumea întreagă trăiesc în detenţie ca urmare a conflictului cu legea. Doar în Europa Centrală şi de Est, aproape 1,5 milioane de copii se află în grija statului.

• Potrivit estimărilor, peste 13 milioane de copii din lumea întreagă au rămas orfani din cauza HIV/SIDA.

• Aproximativ 250 de milioane de copii sunt exploataţi prin muncă, iar peste 180 de milioane lucrează în locuri sau condiţii periculoase.

• Se estimează că 1,2 milioane de copii sunt traficaţi în fiecare an. • Potrivit unor date estimative din 1995 privind numărul copiilor implicaţi în

comerţul cu sex, un milion de copii (mai ales fete, dar şi un număr semnificativ de băieţi) intră în această industrie multibiliardară anual. S-ar putea ca aceste cifre să fie chiar mai ridicate la ora actuală.

• 40 de milioane de copii sub 15 ani suferă un abuz sau neglijare şi necesită asistenţă medicală şi socială.

Eşecul de a proteja copiii slăbeşte dezvoltarea naţională a unei ţări şi atrage

costuri şi efecte negative ce nu dispar odată cu sfârşirea copilăriei, afectând viaţa adultă a persoanei în cauză. Atâta timp cât copiii vor continua să sufere din cauza violenţei, a abuzului şi a exploatării, lumea întreagă nu va reuşi să îşi îndeplinească obligaţiile faţă de copii sau aspiraţiile sale de dezvoltare, aşa cum sunt prezentate acestea în documente cum ar fi Agenda Mileniului, cu Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului, şi în angajamentul luat de guverne prin Convenţia cu privire la Drepturile Copilului.

Copiii trebuie să se bucure de toate drepturile omului şi, în consecinţă, toate organismele de apărare a drepturilor omului de la nivel internaţional şi regional


61

trebuie să le acorde protecţie. Acest lucru este valabil în cazul organismelor ONU sau al celor regionale de apărare a drepturilor omului (precum Comisia Africană pentru Apărarea Drepturilor Omului). Aceeaşi regulă se aplică şi la nivel naţional, unde instituţiile pentru drepturile omului, cum sunt curţile constituţionale, trebuie la rândul lor să susţină dreptul copilului la protecţie.

Guvernele pot asigura prin lege o serie de reguli de bază şi adoptarea, aplicarea şi monitorizarea unor linii directoare mai cuprinzătoare şi mai amănunţite, în special de către asociaţiile şi organismele profesionale relevante.

Un organism internaţional cheie pentru protecţia copilului este Comitetul ONU privind Drepturile Copilului, al cărui rol principal este analizarea rapoartelor pe care toate statele semnatare ale convenţiei sunt obligate să le depună periodic. Rapoartele trebuie să conţină informaţii privind legile şi alte măsuri pe care le-a adoptat statul şi care pun în aplicare drepturile recunoscute prin convenţie, inclusiv dreptul la protecţie, dar şi progresul realizat în ceea ce priveşte exercitarea acelor drepturi.

În baza Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului, guvernele sunt obligate să protejeze toţi copiii şi sunt trase la răspundere dacă nu reuşesc să o facă. Totuşi, există în continuare o mare prăpastie între standardele impuse prin lege şi implementarea sau aplicarea lor. Acesta este un domeniu în care pot interveni jurnaliştii, punând întrebări legate de aplicare şi implementare.

Obiectivul fundamental al protecţiei copilului este să asigure că toţi cei ce au datoria de a proteja copiii sunt conştienţi de această datorie şi sunt capabili să o îndeplinească. Din nou, jurnaliştii trebuie să pună întrebări despre persoanele responsabile de protecţia copiilor. Sunt aceste persoane instruite corespunzător? Li s-a făcut o verificare de siguranţă?

Având în vedere obligaţiile etice şi juridice, protecţia copilului este responsabilitatea tuturor, de la orice nivel al societăţii şi de pe orice poziţie. Aceasta stabileşte responsabilităţi pentru guvern, judecători, poliţie, profesori, doctori, asistenţi sociali, personal medical, părinţi şi mass-media. Aceste responsabilităţi se pot reflecta în standardele stabilite de legile unei ţări. De asemenea, se pot reflecta în alegerile făcute de guvern, inclusiv în alocarea de resurse, fiind incluse tot mai mult în codurile de reglementare şi ghidurile instituţiilor media. Protecţia copilului în organizaţii

Protecţia copilului reprezintă preocuparea tuturor celor ce lucrează cu tinerii în prezent. Aceasta are drept scop garantarea bunăstării şi a siguranţei tuturor copiilor şi tinerilor. Politicile de protecţie a copilului ajută la crearea unor organizaţii sigure pentru copii, dar şi la stabilirea unui cadru pentru situaţii dificile. Mai mult, acestea pot da naştere unei culturi ce respectă copilul, permiţând organizaţiilor să îşi gândească activitatea din perspectiva drepturilor copilului.

„O politică bine definită vă poate îndruma dacă apar situaţii dificile. În caz de criză, este întotdeauna mai greu să gândeşti lucid. Dar, dacă ai la îndemână o politică fiabilă, poţi reacţiona într-‐un mod informat şi poţi evita acuzaţiile de comportament părtinitor în favoarea sau detrimentul unui participant.” (ECPAT Australia).

Multe organizaţii au propria lor politică de protecţie a copilului ce descrie activitatea şi procedurile lor în acest domeniu. Birourile naţionale pentru copii din multe ţări au emis principii directoare şi încurajează toate organizaţiile ce intră în contact cu copii şi tineri să adopte o politică de protecţie a copilului.

Child Hope UK a creat un manual care ajută organizaţiile să conceapă politici şi proceduri de protecţie a copilului. Acesta cuprinde atât principiile generale ale protecţiei copilului, cât şi etapele necesare pentru elaborarea, implementarea şi


62

evaluarea politicilor de protecţie a copilului. Manualul enumeră şase paşi pentru crearea unei „organizaţii sigure pentru copii”: 1. învăţarea conceptelor de protecţie a copilului şi de abuz asupra copilului; 2. analizarea motivului pentru care o organizaţie are nevoie de politici şi proceduri de protecţie a copilului; 3. examinarea principiilor organizaţionale necesare pentru a asigura dezvoltarea şi implementarea în mod eficient a politicilor şi procedurilor de protecţie a copilului; 4. modul în care se elaborează politica şi procedurile într-o organizaţie; 5. includerea unor linii directoare privind implementarea; 6. modul în care se poate face faţă obstacolelor şi provocărilor cu care se confruntă organizaţiile şi analizarea posibilelor soluţii. Politici de protecţie a copilului în mass-media

Mass-media poate juca un rol important în protecţia copiilor. În primul rând, instituţiile media pot implementa politici de protecţie a copilului pentru a apăra copiii de orice comportament al angajaţilor săi ce ar putea ameninţa drepturile copilului. De exemplu, BBC cere ca angajaţii săi să adopte principiile Politicii sale de Protecţie a Copilului în relaţia cu copiii şi tinerii:

„Bunăstarea unei persoane sub 18 ani este prioritatea noastră principală. Acest lucru înseamnă că interesele şi siguranţa acelei persoane trebuie să aibă întâietate în faţa oricăror cerinţe editoriale. Orice copil şi tânăr, indiferent de vârstă, dizabilitate, gen, rasă sau etnie, convingeri religioase şi identitate sexuală, are dreptul la protecţie împotriva oricărui rău sau abuz.

Dacă, în cadrul activităţii noastre, suspectăm că un copil se află în pericol sau un tânăr ne semnalează o problemă privind bunăstarea unui copil (inclusiv acuzaţii împotriva personalului BBC), situaţia trebuie prezentată imediat managerului de departament ce răspunde de Politica de Protecţie a Copilului.”

Majoritatea politicilor de protecţie a copilului din agenţiile de presă cuprind principii directoare legate de identificarea copiilor, respectarea vieţii private a tinerilor şi restricţionarea folosirii numelor copiilor din instituţii. Aceste politici asigură adoptarea unor proceduri menite să protejeze bunăstarea copiilor şi a tinerilor. Unele ONG-uri ce lucrează cu copiii au publicat linii directoare pentru jurnaliştii ce intră în contact cu copiii şi au propria lor politică în ceea ce priveşte, de exemplu, fotografierea copiilor.

Un lucru important de menţionat este că mass-media poate mobiliza publicul larg să participe la protecţia copiilor şi să îi demaşte pe cei ce reprezintă o ameninţare pentru copii, fie prin abuz sau pur şi simplu prin lipsa unor sisteme adecvate. Mass-media trebuie să tragă la răspundere guvernul dacă acesta nu reuşeşte să protejeze copiii din ţara respectivă. SUGESTIE DE EVALUARE

Este important ca jurnaliştii profesionişti să cunoască politicile de protecţie a copilului? Daţi exemple de ştiri al căror subiect principal este protecţia copilului. Cât de informat este jurnalistul respectiv în legătură cu politicile de protecţie a copilului? Ce îmbunătăţiri aţi putea aduce articolului? BIBLIOGRAFIE ŞI RESURSE SUPLIMENTARE Manual privind politica de protecţie a copilului, ChildHope UK: http://www.childhope.org.uk/toolkit.php Protecţia copilului, manual pentru parlamentari, UNICEF ECE CSI, 2004.


63

3. COPII ÎN CONFLICT CU LEGEA

PUNCTE CHEIE DE REŢINUT • Mediatizarea copiilor implicaţi în procese • Accesul la copii aflaţi în detenţie • Ce reprezintă legea ce reglementează judecarea şi detenţia copiilor? • Cunoaşterea drepturilor copiilor aflaţi în detenţie

TERMENUL „copii în conflict cu legea” se referă la orice persoană sub 18 ani.

Majoritatea copiilor aflaţi în conflict cu legea au comis delicte de o gravitate redusă sau infracţiuni minore, precum vagabondaj, chiul, cerşit sau consum de alcool. Unele dintre acestea sunt delicte datorate situaţiei personale a copilului şi nu sunt considerate infracţiuni când sunt comise de către un adult. În realitate, astfel de delicte suscită puţină atenţie din partea presei, dacă nu există un interes extern. De exemplu, copilul este rudă cu o celebritate sau persoană foarte cunoscută. În astfel de cazuri, presa de senzaţie obişnuieşte să mediatizeze chiar şi încălcări minore ale legii.

Deseori, copiii în conflict cu legea încetează pur şi simplu să mai fie percepuţi ca şi copii. În schimb, presupusa lor transgresiune îi scoate din sfera protecţiei copilului, expunându-i fie la un tratament identic cu cel aplicat infractorilor adulţi, fie la abuzarea vulnerabilităţii lor de copil.

Datele privind copiii aflaţi în detenţie sunt reduse cantitativ, dar UNICEF estimează că peste un milion de copii trăiesc în detenţie în urma unui conflict cu legea. În multe ţări, au fost procesate date privind copiii incluşi în sistemul de justiţie penală şi acestea sunt disponibile pentru investigaţii oficiale, aşadar nu există nicio scuză pentru lipsa de informaţii.

Actele violente de abuz asupra copiilor aflaţi în detenţie sunt larg răspândite şi reprezintă o problemă gravă. În cea de-a 37-a sesiune a sa, Comitetul privind Drepturile Copilului a ridicat o serie de semne de întrebare legate de procedurile şi protecţia copiilor din sistemul de justiţie din Brazilia, printre alte state, prezentând inclusiv rapoarte legate de tortură şi crime extrajudiciare realizate în instituţiile de detenţie.

Copiii sunt expuşi violenţei când se află în detenţie, înainte sau după procesul în care sunt implicaţi. Aceasta poate include violenţă fizică şi sexuală de către deţinuţii adulţi, gardieni, poliţie sau alţi minori, deseori necondamnată sau chiar încurajată de personalul din sistem. Regimul corecţional este în sine uneori excesiv de violent, implicând detenţie pe o perioadă nedeterminată, perioade lungi de izolare sau încarcerarea lor cu prizonieri adulţi în spaţii supraaglomerate şi nesanitare. Într-un număr redus de ţări, se aplică în continuare pedeapsa cu moartea în cazul infractorilor minori. Dreptul internaţional interzice aplicarea pedepsei capitale pentru crime comise de persoane sub 18 ani, dar cu toate acestea unele ţări continuă să execute infractorii minori sau să îi condamne la moarte.

Potrivit unui grup de experţi internaţionali, reuniţi în aprilie 2005 în cadrul consultărilor pentru Studiul privind violenţa împotriva copiilor al Secretariatului-general al ONU, factorii determinanţi ai violenţei împotriva copiilor din sistemul juridic sunt:

• nepedepsirea şi netragerea la răspundere a poliţiştilor, instituţiilor şi a angajaţilor ce comit acte de violenţă asupra copiilor;

• folosirea excesivă a detenţiei, în special a detenţiei de dinainte de proces, inclusiv a celor ce nu au comis infracţiuni;

• lipsa alternativelor comunitare la sistemul judiciar clasic şi a alternativelor la detenţie, inclusiv sisteme de îngrijire şi protecţie;


64

• lipsa unor sisteme corespunzătoare de justiţie juvenilă, inclusiv a unor spaţii adecvate şi a separării de adulţi;

• lipsa controalelor externe asupra instituţiilor, inclusiv a unor proceduri independente şi eficiente de rezolvare a reclamaţiilor şi de anchetare, a monitorizării independente şi a accesului organizaţiilor neguvernamentale;

• „acceptarea” violenţei în societate, ceea ce duce la tolerarea violenţei la toate nivelurile: familial, şcolar, comunitar;

• lipsa cursurilor de instruire destinate personalului responsabil de aplicarea legii şi de justiţie juvenilă;

• Politici de „toleranţă 0 faţă de infracţiuni”, imagini negative şi discriminatorii în mass-media ale copiilor străzii şi a altor copii defavorizaţi din punct de vedere socio-economic.

Studiu de caz: Grupul de lucru privind detenţia arbitrară

Grupul de lucru privind detenţia arbitrară este un corp de experţi independenţi din domeniul drepturilor omului, ce deţine mandat ONU, al cărui rol este anchetarea cazurilor de detenţie arbitrară ce violează legislaţia internaţională cu privire la drepturile omului. Înfiinţat în 1991 de fosta Comisie pentru Drepturile Omului (CDO), Grupul este la ora actuală subordonat Consiliului ONU pentru Drepturile Omului.

După verificarea informaţiilor primite din surse variate, inclusiv de la organizaţii neguvernamentale, agenţii interguvernamentale şi familiile victimelor, Grupul de lucru transmite fără întârziere un apel guvernelor să constate locaţia şi condiţiile celor presupuşi a fi deţinuţi. De asemenea, poate efectua vizite de informare în ţările ce i-au adresat o astfel de invitaţie. Grupul de lucru are în componenţă experţi în drepturile omului, aleşi pentru experienţa lor pe probleme juridice şi pentru independenţa de care dau dovadă.

În opinia Grupului, mulţi copii sunt deţinuţi pentru că sunt singuri pe lume: „Uneori, copiii se află în detenţie nu pentru că au comis o infracţiune, ci pentru că nu au o familie care să îi dorească. Sunt orfani plasaţi în „detenţie de protecţie”, care este exact acelaşi lucru cu închisoarea.”

Canada, Turcia şi Norvegia sunt ţări care, potrivit CDO, au dat dovadă de bune practici. În Canada, investigatorul nu a descoperit niciun copil în detenţie. În Turcia, există un nou program, care nu este totuşi implementat integral, ce se adresează poliţiştilor şi procurorilor special instruiţi pentru a lucra cu copiii. Mai mult, în această ţară există centre separate de detenţie pentru copii, nefiind descoperiţi copii în acelaşi loc cu adulţii.

Guvernele deţin responsabilitatea clară de a proteja copiii aflaţi în detenţie împotriva abuzului şi vătămării. Cu toate acestea, societatea şi jurnaliştii trebuie să ridice o întrebare, şi anume: Oare un copil ar trebui să se afle în detenţie? Detenţia ar trebui să fie ultima soluţie dar, în multe cazuri, se adoptă cu prea multă uşurinţă, ca răspuns imediat la un comportament antisocial sau ostil al copiilor şi adolescenţilor, ca şi cum scoaterea lor din câmpul vizual şi din minte ar fi un scop în sine.

Începând cu 1995, Human Rights Watch a dat publicităţii 17 rapoarte privind justiţia juvenilă şi a realizat multe acţiuni de advocacy. De asemenea, a documentat eşecul unor sisteme de a garanta copiilor reprezentare legală şi audieri corecte în Brazilia, Bulgaria, Guatemala, India, Jamaica, Kenya, Pakistan, Rusia şi Statele Unite. O problemă deosebită o reprezintă sentinţele ce violează principiul internaţional potrivit căruia privarea de libertate trebuie să fie o ultimă soluţie şi pentru o perioadă de timp cât mai scurtă posibil, în caz contrar constituind un act de tortură sau de tratament crud, inuman sau degradant.


65

De la adoptarea şi ratificarea Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului de către aproape toate statele lumii, un număr tot mai mare de ţări şi-au modificat legislaţia din domeniul justiţiei juvenile pentru a garanta copiilor drepturile stabilite prin convenţie şi prin alte instrumente internaţionale. În alte state, se doreşte realizarea de reforme, dar încă nu s-au adoptat legi în acest sens. Un număr mare de ţări mai trebuie încă să îşi armonizeze legislaţia cu convenţia.

Acolo unde au fost efectuate, reformele legislative reprezintă primi paşi pozitivi spre o mai largă recunoaştere a drepturilor copilului. Chiar şi aşa, discrepanţele dintre lege şi practică sunt de multe ori mari. Multor copii li se neagă dreptul la un proces echitabil, sunt deţinuţi în condiţii îngrozitoare, supuşi violenţei gardienilor şi poliţiei, iar unii sunt chiar executaţi.

Aproape de casă

Minori în închisori pentru adulţi

(Articol de ziar republicat de Human Rights Watch pe pagina sa de Internet, la 11 noiembrie 1999)

De Michael Bochenek, Consilier al Departamentului pentru Drepturile Copilului al Human Rights Watch, publicat în The Washington Post

ÎN orice zi a anului, între 200 şi 300 de tineri sunt deţinuţi în închisorile pentru adulţi din Maryland, o consecinţă a măsurilor statale ce permit judecarea copiilor ca adulţi. Din 1992, 40 de state au adoptat o legislaţie similară în baza supoziţiilor incorecte că infracţionalitatea juvenilă este în creştere şi că judecarea copiilor ca adulţi va reduce fenomenul.

Niciuna din supoziţii nu este corectă. Infracţionalitatea juvenilă a scăzut în mod constant din 1993, iar mai multe

studii au arătat că minorii ce sunt judecaţi ca adulţi prezintă mai multe riscuri de a comite infracţiuni pe viitor decât tinerii judecaţi în tribunale pentru minori.

Judecarea copiilor ca adulţi nu reduce nivelul infracţionalităţii şi nici nu asigură reabilitarea copiilor, dar duce deseori în schimb la abuzuri. Închisorile pentru adulţi nu posedă infrastructura, personalul şi programele necesare în cazul tinerilor. Încarcerarea acestor copii în închisori pentru adulţi reprezintă o violare a drepturilor fundamentale ale omului pe care le deţin.

Timp de 12 luni, Human Rights Watch a vizitat cinci închisori din Maryland şi a intervievat peste 60 de deţinuţi minori. Am descoperit un personal ce nu fusese instruit pentru a lucra cu minorii, copii ce nu beneficiau de suficiente activităţi educative sau recreative şi închisori ce nu aveau servicii medicale şi de consiliere psihologică adecvate. Copiii cu care am vorbit s-au plâns că nu primeau suficientă hrană.

Copiii deţinuţi în Centrul de Detenţie din oraşul Baltimore îndură condiţii îngrozitoare şi trebuie să facă faţă ameninţărilor zilnice la adresa siguranţei lor fizice. Sunt închişi în celule sinistre, slab luminate, în care mişună gândacii şi rozătoarele. Violenţa este excesivă. Certurile frecvente duc la „izolări în celulă” de lungă durată, în care secţii întregi nu au voie să iasă din celulele lor, uneori timp de săptămâni în şir.

Copiii întemniţaţi în închisori pentru adulţi prezintă de opt ori mai multe riscuri de a comite suicid decât cei din centrele de detenţie pentru minori. Cu toate acestea, închisoarea din Baltimore nu oferă deţinuţilor minori aproape deloc consiliere de grup sau individuală. Deţinuţii ce trec printr-o perioadă de criză sunt puşi uneori sub


66

supraveghere pentru a evita riscul de suicid, caz în care sunt dezbrăcaţi complet, neavând la dispoziţie decât foi de hârtie pentru a-şi acoperi corpul.

Deşi cea mai bună pregătire pentru reintegrarea în societate este accesul la educaţie, unele din închisorile din Maryland pe care le-am vizitat nu oferă nicio educaţie tinerilor. Altele oferă un număr de ore de curs sub nivelul stipulat prin legea statului.

În mod evident, statul nu reuşeşte să se ocupe de copiii săi. E adevărat că unii copii, în special cei acuzaţi de comiterea unor infracţiuni violente, trebuie să fie deţinuţi în instituţii pentru minori în aşteptarea procesului, dar aceştia nu au ce căuta în închisori în care colegii de celulă sunt nişte adulţi.

Acest tratament violează dreptul internaţional şi Constituţia Statelor Unite. Maryland poate şi trebuie să rezolve problema în alt mod.

În baza dreptului internaţional, copiii trebuie protejaţi împotriva torturii, tratamentului crud, arestării arbitrare sau trimiterii la închisoare pe nedrept şi a audierilor inechitabile. Dacă sunt trimişi la închisoare, aceasta trebuie să fie o ultimă soluţie şi pentru o perioadă de timp cât se poate de scurtă. Au dreptul să fie separaţi de adulţi, să îşi vadă familia şi să obţină asistenţă juridică. Dar, pentru mii de copii, nu se întâmplă aşa. În unele ţări, categoriile vulnerabile cum sunt copiii străzii sunt criminalizaţi şi plasaţi în detenţie în loc să li se ofere protecţie.

În Marea Britanie, Salvaţi Copiii şi-a exprimat în 2006 preocuparea faţă de un raport al Comitetului pentru Răspundere Publică ce recomanda folosirea frecventă a detenţiei în scopul stăpânirii imigrării. Directorul organizaţiei Salvaţi Copiii din Marea Britanie, Colette Marshall, a declarat: „Studiile noastre au revelat că detenţia are un impact negativ asupra copiilor: deseori aceştia devin deprimaţi, au insomnii, se îmbolnăvesc şi mănâncă puţin. În jur de 2.000 de copii sunt deţinuţi împreună cu familiile lor în fiecare an. De multe ori, sunt scoşi din casele lor în timpul unor raiduri matinale, fără niciun avertisment prealabil. [Secretarul de Interne] Charles Clarke trebuie să ia în considerare alternative eficiente la detenţie, ce ţin cont de bunăstarea copiilor.”

Contrar declaraţiilor guvernamentale potrivit cărora nu se află în detenţie niciun copil separat de familie, tot mai mulţi copii sunt deţinuţi pe baza presupunerii că sunt adulţi, descoperindu-se ulterior că au sub 18 ani. Mulţi copii sunt ţinuţi în detenţie mai mult de o lună şi, în unele cazuri, chiar până la nouă luni.

Negându-li-se deseori dreptul la reprezentare legală sau la contact cu părinţii, aceştia sunt obligaţi să împartă celula cu infractori adulţi, fiind lipsiţi de hrană suficientă şi condiţii sanitare şi fiind uneori ţinuţi la izolare. Odată închişi, devin invizibili, ceea ce îi transformă într-o pradă uşoară pentru cei responsabili tocmai de siguranţa lor: poliţia şi gardienii închisorii. În multe locuri, violenţa, abuzul sexual şi chiar torturarea minorilor este un lucru obişnuit. [vezi BBC World Agenda, „Call that Justice” http://www.bbc.co.uk/worldservice/specials/1156_wag_gen_next/page4.shtml]

În Pakistan, s-au adoptat legi în ultimii ani, în încercarea de a îmbunătăţi situaţia copiilor ce sunt în conflict cu legea. Cu toate acestea, în practică, nimic nu s-a schimbat pentru mulţi copii. Un copil de doar şapte ani din Pakistan poate fi acuzat de comiterea unei infracţiuni. „Cu cât eşti mai vulnerabil, cu atât ai mai puţine şanse de a avea acces la justiţie. Copiii nu sunt ascultaţi, aşa că nimănui nu-i pasă.”

În Kenya, un număr tot mai mare de copii provenind din familii sărace şi disfuncţionale sfârşesc vagabondând prin oraş, dormind sub cerul liber, drogându-se cu aurolac şi furând pentru a supravieţui. Aceşti copii ai străzii sunt ridicaţi de poliţie şi de autorităţile municipale şi înghiţiţi de sistemul judiciar.

În Statele Unite, una din cele două ţări care nu au ratificat încă Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului, sistemul de justiţie juvenilă a făcut o serie de paşi


67

semnificativi înapoi în ultimele decenii. Protestele publice împotriva actelor de violenţă ale adolescenţilor din timpul anilor ‘80 şi ‘90 a exercitat presiuni asupra politicienilor din această ţară să fie tot mai neînduplecaţi cu infractorii. Patruzeci de state au adoptat o legislaţie ce permite judecarea minorilor ca adulţi şi încurajează regimuri tot mai dure.

Pedeapsa, în detrimentul reabilitării, devine regula generală şi tot mai mulţi minori sunt condamnaţi la închisoare pe viaţă fără drept de eliberare condiţionată. REPORTAJ BBC NEWS: Marea Britanie trimite la închisoare mai mulţi copii decât „majoritatea altor ţări industrializate”. Vezi http://news.bbc.co.uk/1/hi/uk/4051079.stm

Majoritatea copiilor ce sfârşesc în sistemul de justiţie penală provin din comunităţi şi familii extrem de defavorizate, deseori din minorităţi ce sunt discriminate.

Plasarea copiilor în închisoare în loc de a căuta alternative îi stigmatizează ca delincvenţi, le fură oportunităţile de angajare şi de burse şcolare şi îi pune în legătură cu autori ai unor infracţiuni mult mai grave. Mai mult, apare riscul crescut ca acel copil să încalce legea din nou.

Există alternative la detenţie? Da, spune UNICEF, care recomandă o serie de soluţii, printre care:

• nu trimiteţi la închisoare copii ce fac totul doar pentru a supravieţui; • ţineţi la distanţă copiii ce au comis infracţiuni minore de sistemul de justiţie

penală; • recurgeţi la detenţie doar ca ultimă soluţie; • copiii închişi trebuie ţinuţi separat de adulţi; • guvernele trebuie să monitorizeze situaţia îndeaproape, cel puţin să aibă

evidenţe privind numărul copiilor aflaţi în închisoare şi de cât timp sunt închişi.

Recomandări ale Human Rights Watch

Human Rights Watch recomandă tuturor ţărilor să facă următorii paşi minimi pentru apărarea drepturilor omului ale copiilor în conflict cu legea. (Aceste recomandări reprezintă nişte subiecte interesante pentru discuţie.) 1) Orice guvern trebuie să se asigure că toţi copiii certaţi cu legea sunt trimişi la închisoare doar ca ultimă soluţie şi pentru cât mai scurt timp cu putinţă. Copiii nu trebuie niciodată încarceraţi pentru acte ce nu sunt considerate infracţiuni când sunt comise de adulţi. 2) Condiţiile de detenţie şi de încarcerare trebuie să fie conforme standardelor internaţionale. Copiii nu trebuie niciodată închişi împreună cu adulţi. Trebuie să li se permită contact periodic, frecvent cu membrii familiei lor, reprezentanţii legali şi cu alte persoane din exterior şi trebuie să li se ofere acces la educaţie, asistenţă medicală şi psihologică, hrană adecvată şi condiţii sanitare. 3) Ţările ce recurg încă la pedeapsa capitală sau închisoarea pe viaţă fără drept de eliberare condiţionată în cazul copiilor trebuie să pună capăt imediat acestor practici şi să îşi modifice legislaţia în consecinţă.


68

Întrebări pentru jurnalişti o Care este politica cu privire la detenţia copiilor ce au fost judecaţi de sistemul judiciar? o Se află în detenţie copii ce nu au fost găsiţi vinovaţi de comiterea unei infracţiuni? o Se află în detenţie copii refugiaţi sau solicitanţi de azil?

Două dintre articolele Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului fac referire la situaţia copiilor aflaţi în conflict cu legea: Articolul 37 cu privire la tortură şi privarea de libertate şi Articolul 40 cu privire la administrarea justiţiei juvenile.

Articolul 37 prevede că niciun copil nu poate fi supus torturii, tratamentului crud sau pedepsei, arestării pe nedrept sau privării de libertate. Atât pedeapsa capitală, cât şi închisoarea pe viaţă fără drept de eliberare condiţionată sunt interzise în cazul infracţiunilor comise de persoane sub 18 ani. Orice copil privat de libertate trebuie separat de adulţi dacă nu se consideră altfel în interesul superior al copilului. Un copil deţinut are dreptul la asistenţă juridică sau de altă natură şi la contact cu familia sa.

Articolul 40 afirmă că un copil aflat în conflict cu legea are dreptul la un tratament ce promovează sentimentul propriei demnităţi şi valori, care ţine cont de vârsta copilului şi vizează reintegrarea sa în societate. Copilul are dreptul la garanţii de bază, precum şi la asistenţă juridică sau de altă natură pentru apărarea sa. Acţiunile juridice şi plasamentele instituţionale trebuie evitate pe cât posibil.

Comitetul privind Drepturile Copilului a organizat o Zi de Discuţii Generale în cadrul celei de-a noua sesiuni ale sale din mai 1995 pe tema Administrării Justiţiei Juvenile. Acesta a recomandat statelor să adopte „un sistem orientat spre copil, ce priveşte copilul ca posesor de drepturi şi libertăţi fundamentale şi subliniază că toate acţiunile ce privesc copiii trebuie să fie bazate prioritar pe interesul superior al copilului.”

În ciuda atenţiei recente îndreptate de organizaţiile pentru drepturile copilului asupra importanţei opiniilor copiilor în legătură cu deciziile ce îi afectează, copiii în conflict cu legea sunt rareori ascultaţi. Acest lucru contravine articolului 12 al CDC, şi anume dreptul de a fi auziţi. Comitetul privind Drepturile Copilului a interpretat articolul 12 al convenţiei ca necesitatea punerii la dispoziţia copiilor a unor proceduri de depunere a plângerilor şi a evidenţiat nevoia specială de astfel de proceduri în cazul copiilor a căror libertate este restricţionată.

Raportul privind Discuţiile Generale pe tema Administrării Justiţiei Juvenile ale Comitetului notează că multor copii implicaţi în sistemul de justiţie juvenilă „li s-a refuzat...deseori dreptul de a depune plângere când au fost victime ale violării drepturilor lor fundamentale, inclusiv în cazuri de rele tratamente şi abuz sexual...” Justiţia juvenilă Administrarea justiţiei juvenile reprezintă o temă de interes pentru organizaţiile ONU de apărare a drepturilor omului. Reţeaua de Informare privind Drepturile Copilului (RIDC) a creat un sub-‐grup privind justiţia juvenilă. Resursele şi organismele pot fi consultate la: http://www.crin.org/resources/infodetail.asp?id=9711 Vârsta răspunderii penale

Convenţia cu privire la Drepturile Copilului îndeamnă naţiunile să stabilească o vârstă minimă „sub care copiii vor fi consideraţi a nu avea capacitatea de a încălca


69

dreptul penal”. Convenţia nu impune o vârstă anume, iar aceasta variază extrem de mult.

Standardele internaţionale, cum ar fi Regulile de la Beijing din domeniul justiţiei juvenile, recomandă ca vârsta răspunderii penale să fie stabilită pe baza maturităţii emoţionale, psihice şi intelectuale şi să nu fie prea mică.

Comitetul privind Drepturile Copilului, ce monitorizează implementarea convenţiei de către ţările semnatare, a recomandat ca această vârstă să fie aleasă în interesul superior al copilului.

În Statele Unite, vârsta răspunderii penale este stabilită prin legile statale. Doar 13 state au stabilit o vârstă minimă, ce variază între 6 şi 12 ani. Majoritate statelor americane se bazează pe dreptul comun, potrivit căruia de la vârsta de 7 până la 14 ani copiii nu pot şi consideraţi ca fiind capabili să îşi asume vreo răspundere, dar pot fi traşi la răspundere.

În Japonia, infractorii sub 20 de ani sunt judecaţi într-un tribunal familial, nu în tribunale penale. În toate ţările scandinave, vârsta răspunderii penale este de 15 ani, iar adolescenţii sub 18 ani sunt supuşi unui sistem judiciar îndreptat mai degrabă spre servicii sociale, încarcerarea fiind o ultimă soluţie. În aprilie 1997, în Suedia doar 15 minori se aflau în închisoare în urma unei sentinţe.

În China, de copiii cu vârste între 14 şi 18 ani se ocupă sistemul de justiţie juvenilă şi pot fi condamnaţi la închisoare pe viaţă pentru delicte extrem de grave.

În majoritatea ţărilor din America de Sud, se realizează o reformă a legislaţiei din domeniul justiţiei juvenile. Prin urmare, vârsta răspunderii penale a crescut la 18 ani în Brazilia, Columbia şi Peru. Copiii cu vârste cuprinse între 12 şi 18 ani sunt judecaţi pe baza unui sistem de justiţie juvenilă.

În marea parte a ţărilor europene, vârsta răspunderii penale variază între 13 şi 16 ani. În Irlanda aceasta este de 12 ani.

Diferenţele mari în ceea ce priveşte vârsta răspunderii penale reflectă absenţa unui consens internaţional. Numărul ţărilor cu o vârstă a răspunderii penale mică arată că multe sisteme de justiţie juvenilă nu ţin cont de interesul superior al copilului aşa cum ar trebui. REPORTAJ Daily Mail (Londra), 22 septembrie 2006

Furia mamei lui Bulger faţă de propunerea de a creşte vârsta răspunderii penale la 14 ani

MAMA micuţului James Bulger, ce a fost ucis, şi-a exprimat, ieri seară, furia faţă

de propunerea de a creşte vârsta răspunderii penale de la 10 la 14 ani. Un important consilier guvernamental pe probleme de infracţionalitate juvenilă a susţinut că miile de infractori adolescenţi nu trebuie trimişi la închisoare, ci trebuie să beneficieze de consiliere.

Mama lui Jamie Bulger, Denise Fergus, a cărui fiu de doi ani a fost răpit şi ucis de doi copii de 10 ani, a numit planul un „dezastru”.

Abordarea tolerantă a criminalităţii juvenile este prezentată într-un studiu publicat astăzi de Centrul pentru Studiul Infracţiunilor şi al Justiţiei. Acesta este scris de Rob Allen, membru al Comisiei de Justiţie pentru Tineret ce a oferit consiliere expertă unui număr de patru Secretariate de Interne.

Domnul Allen susţine că vârsta răspunderii penale din Marea Britanie este cu mult mai mică decât cea din majoritatea altor state occidentale, iar copiii de 10-14


70

ani acuzaţi de crimă trebuie să fie judecaţi de tribunale familiale, nu de magistraţi şi tribunale de primă instanţă.

Acest plan ar face ca unii dintre cei mai renumiţi infractori ai Marii Britanii să scape de proces public şi de condamnare la închisoare pe termen lung. Jon Venables şi Robert Thompson au petrecut amândoi opt ani în detenţie pentru uciderea lui James în Merseyside, în 1993.

La ora actuală, copiii trebuie să aibă 10 ani în Anglia şi Ţara Galilor sau opt ani în Scoţia pentru a putea fi acuzaţi penal, în comparaţie cu 14 ani în Germania, Japonia şi Rusia sau 15 ani în Italia.

Raportul lui Rob Allen, intitulat „De la pedeapsă la soluţia problemei”, recomandă trecerea de la o lume a „poliţiştilor, tribunalelor şi corecţiilor” la una în care se pune accent pe eliminarea problemelor de sănătate, educaţionale şi familiale ce se ascund în spatele criminalităţii.

Denise Fergus a afirmat, totuşi: „Cei doi răufăcători care l-au ucis pe James ştiau exact ce făceau şi meritau să fie pedepsiţi pentru asta. Creşterea vârstei de răspundere penală ar putea însemna că mulţi răufăcători minori nu sunt acuzaţi de crimă.” Ministerul de Interne a declarat, ieri seară, că deşi detenţia trebuie să considerată întotdeauna o „ultimă soluţie” pentru tinerii infractori, în prezent nu există niciun plan de modificare a vârstei de răspundere penală.

Vârsta răspunderii penale este doar una dintre variabilele ce influenţează modul în care sunt trataţi minorii de sistemele juridice. Printre alte variabile se numără şi existenţa sau lipsa unor legi separate pentru minori bazate pe drepturile copilului, supunerea unui tânăr la sancţiuni punitive sau doar la măsuri socio-educative şi existenţa tribunalelor şi a închisorilor speciale pentru tineri în statul respectiv. Un sistem de justiţie juvenilă trebuie să garanteze protecţie juridică şi tratament obiectiv. În absenţa unui astfel de sistem, tinerii intră sub jurisdicţia sistemului de justiţie penală pentru adulţi sau sunt reţinuţi în „detenţie de protecţie”, în care nu beneficiază de protecţie juridică şi pot chiar suferi tratamente arbitrare sau dure. Mass-media şi copiii aflaţi în conflict cu legea: protejarea identităţii

În Marea Britanie, Actul privind justiţia penală în cazul tinerilor adoptat în 1999 stabileşte că, din momentul în care poliţia a început o anchetă, reprezintă un delict publicarea oricăror informaţii ce pot duce la identificarea unei persoane sub 18 ani acuzate de comiterea unei infracţiuni. O excepţie o reprezintă cazul în care un jurnalist poate convinge un tribunal că relatarea acelor detalii este de interes public. Aceste restricţii nu mai sunt valabile când acuzatul împlineşte 18 ani. Principiile editoriale ale BBC cu privire la identificarea copiilor

Ne confruntăm cu o serie de probleme etice serioase când trebuie să decidem

dacă identificarea sau păstrarea anonimatului copiilor implicaţi în acte antisociale sau criminale este în interesul lor superior pe termen lung.

În general, nu trebuie să identificăm copiii când prezentăm astfel de comportamente pentru a ilustra o practică, în lipsa unor motive editoriale clare.

Decizia de a implica, de a include sau de a identifica copii ai căror părinţi iau parte la acte antisociale sau de delicvenţă trebuie luată doar dacă nu se pune în pericol bunăstarea copilului şi dacă există o justificare clară din punct de vedere editorial. Acest lucru este important în cazul în care copiii s-ar putea afla în pericol pentru că, de exemplu, trăiesc cu un părinte alcoolic sau sunt obligaţi să transporte droguri ilegale.


71

Studiu de caz 1: Marea Britanie – Mary Bell

Mary Bell a fost condamnată în decembrie 1968 pentru uciderea a doi băieţi, Martin Brown (de patru ani) şi Brian Howe (de trei ani). Se spune că Mary Bell i-ar fi sugrumat „doar pentru plăcerea şi emoţia de a ucide”.

Bell avea 10 ani când a comis crimele. De când a fost condamnată, s-a aflat permanent în centrul atenţiei presei britanice şi a revistei germane Stern. Mama ei a vândut în mod repetat presei informaţii despre ea şi nu o dată a înmânat reporterilor manuscrise care, a pretins ea, ar fi fost ale lui Mary. Bell însăşi a apărut pe prima pagină a ziarelor când, în septembrie 1979, a evadat pentru scurt timp din închisoarea cu regim deschis Moore Court.

Bell a fost eliberată din închisoare în 1980 şi i s-a acordat anonimatul pentru a începe o nouă viaţă (sub un alt nume) împreună cu fiica ei, născută în 1984. Fiica sa nu a ştiut nimic despre trecutul mamei sale până când reporterii nu au descoperit unde locuia Bell, iar ea şi mama ei au trebuit să părăsească domiciliul, acoperindu-şi capul cu cearşafuri. Anonimatul fiicei sale a fost protejat până la împlinirea vârstei de 18 ani. Cu toate acestea, la data de 21 mai 2003, Bell a câştigat un proces la Curtea Înaltă de Justiţie pentru a beneficia de anonimat împreună cu fiica ei pentru tot restul vieţii. Studiu de caz 2: Marea Britanie – asasinii lui James Bulger

James „Jamie” Bulger a fost un copil de doi ani, răpit şi ucis de doi copii de 10 ani, Jon Venables şi Robert Thompson, în Merseyside, Anglia. Uciderea unui copil de către alţi doi minori a provocat o imensă efuziune publică de şoc, furie şi tristeţe, în special în Liverpool. Judecătorul din cadrul procesului a hotărât ca cei doi băieţi să fie închişi pentru „foarte, foarte mulţi ani de acum încolo”.

La puţin timp după proces, Lordul Taylor de Gosforth, Lord-şef al Justiţiei, a hotărât ca cei doi băieţi să execute o sentinţă de cel puţin 10 ani după gratii, ceea ce însemna că ar fi fost eligibili pentru eliberare în 2003. Însă, presa populară şi o parte din public au considerat sentinţa prea blândă, motiv pentru care redactorii ziarului The Sun au transmis o petiţie cu 300.000 de semnături Secretatului de Interne de la acea vreme, Michael Howard, cerând prelungirea perioadei de timp petrecute de cei doi băieţi în închisoare. În 1995, perioada minimă la care au fost condamnaţi cei doi băieţi a crescut la 15 ani, o sentinţă ce însemna că puteau fi eligibili pentru eliberare abia în 2008, când amândoi ar fi avut deja 26 de ani.

În 1999, avocaţii lui Venables şi Thompson au făcut recurs la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului pe considerentul că procesul băieţilor nu fusese imparţial, având în vedere că aceştia erau prea mici pentru a putea urma acţiunile şi înţelege cum lucrează un tribunal pentru adulţi. De asemenea, au pretins că intervenţia lui Howard a provocat o atmosferă încărcată, făcând imposibilă desfăşurarea unui proces echitabil. Curtea a dat câştig de cauză băieţilor.

Publicaţia Manchester Evening News a provocat o serie de controverse când a făcut public numele instituţiilor de detenţie în care se aflau cei doi, încălcând ordinul împotriva publicităţii presei ce a fost reînnoit la începutul lui 2001. În luna decembrie a aceluiaşi an, ziarul a fost găsit vinovat de sfidarea curţii, amendat cu 30.000 de lire sterline şi obligat să plătească cheltuieli de 120.000 de lire sterline.

Ordinul împotriva mediatizării de către presă a locului în care se află băieţii este valabil doar în Anglia şi Ţara Galilor, în timp ce ziarele din Scoţia sau alte ţări pot publica astfel de informaţii fără a încălca vreo lege. Având în vedere comunicarea transfrontalieră rapidă graţie Internetului, multă lume se aştepta ca identităţile şi locaţia celor doi să fie făcute publice în scurt timp.


72

În aprilie 2007, s-a raportat că Ministerul de Interne ar fi cheltuit 13.000 de lire sterline pentru un ordin emis în vederea împiedicării publicării de către o revistă din afara Marii Britanii a noilor identităţi ale asasinilor lui James Bulger.

S-a speculat că crearea şi păstrarea noilor identităţi ale ucigaşilor departe de orice ameninţare justiţiară şi de ochii avizi ai presei internaţionale ar costa în jur de 1,5 milioane de lire sterline. BIBLIOGRAFIE ŞI RESURSE SUPLIMENTARE RIDC – Ghid privind normele şi standardele internaţionale de justiţie juvenilă 10/08/2006 (Raport cu privire la a zecea sesiune, octombrie /noiembrie 1995, CDC/C/46, para. 220): http://www.crin.org/resources/infodetail.asp?id=9711 Salvaţi Copiii, Marea Britanie, „Justiţia juvenilă: concepte moderne privind metodele de a lucra cu copiii aflaţi în conflict cu legea”: http://www.crin.org/resources/infodetail.asp?id=11042 ONU: Povestea nespusă a copiilor în conflict cu legea: http://www.un.org/events/tenstories_2006/story.asp?storyID=2800 RIDC – Tema: Copii în conflict cu legea: http://www.crin.org/themes/ViewTheme.asp?id=16 BBC - Justiţie pentru copiii din lumea întreagă: segmente audio de radio şi podcast-uri ce pot fi folosite la curs: http://news.bbc.co.uk/1/hi/programmes/documentary_archive/6090608.stm BBC News – Drepturi juridice pentru ucigaşii lui Jamie Bulger: http://news.bbc.co.uk/1/hi/uk/295752.stm http://news.bbc.co.uk/1/hi/uk/567578.stm „Kids and Crime: A Comparative Study of Youth Coverage in Japan and the United States”, Tom Brislin şi Yasuhiro Inoue. Journal of Mass Media Ethics, 2007 22(1), pag. 3-17 Majoritatea manualelor de legislaţie din domeniul mass-media cuprind şi o secţiune ce tratează relaţia dintre reportaje, copii şi lege.


73

4. SUBIECTE ŞI SURSE ÎNCADRAREA SUBIECTELOR ÎN CONTEXTUL CDC

PUNCTE CHEIE DE REŢINUT • Ce sunt sursele? • Pot fi copiii nişte surse? • Importanţa surselor pentru jurnalişti • Surse anonime • De unde vin subiectele?

Rolul jurnalistului

JURNALISTUL nu este neapărat un „avocat” al Convenţiei ONU cu privire la

Drepturile Copilului. Cu toate că majoritatea dintre noi acordă prioritate protecţiei copiilor şi oferirii acestora a tot ce e mai bun, jurnalistul are o datorie bazată pe interes public şi subscrie eticii sale profesionale. Jurnalistul deţine dreptul de a critica dacă este cazul şi de a face auzită vocea tuturor.

În anii ‘20, când jurnalismul modern se afla abia la începuturi, scriitorul Walter Lippmann şi filozoful american John Dewey au dezbătut problema rolului jurnalismului într-o democraţie. Filozofiile lor diferite animă în continuare dezbaterile despre rolul jurnalismului în societate şi în statul-naţiune.

Lippmann a fost de părere că rolul jurnalismului la acea vreme era de a acţiona asemenea unui mediator sau traducător între opinia publică şi elitele ce definesc politici. Jurnalistul a devenit astfel un intermediar. Când vorbeau elitele, jurnaliştii ascultau şi înregistrau informaţia, o procesau şi o transmiteau publicului care o consuma. Teoria sa se baza pe argumentul că publicul nu este capabil să descompună tumultul tot mai mare şi mai complex de informaţii produs în societatea modernă, în consecinţă este nevoie de un intermediar care să filtreze ştirile pentru mase.

Dewey, pe de altă parte, credea nu numai că publicul este capabil să înţeleagă problemele create sau abordate de elită, ci şi că deciziile trebuiau luate într-un forum public, în urma unor discuţii şi dezbateri. Când problemele sunt analizate profund, pot ieşi la suprafaţă cele mai bune idei. Dewey era convins că jurnaliştii trebuie nu doar să informeze publicul, ci şi să relateze subiectele într-un alt mod decât transmiţând pur şi simplu informaţia mai departe. După părerea lui Dewey, jurnaliştii trebuie să preia informaţia şi apoi să cântărească consecinţele pe care le vor avea politicile implementate de elite asupra publicului larg.

În timp ce filozofia jurnalistică a lui Lippman pare a fi acceptabilă mai degrabă pentru liderii statului, abordarea lui Dewey reprezintă o mai bună descriere a jurnaliştilor ce îşi identifică rolul în societate şi a cetăţenilor ce se aşteaptă de la jurnalişti să fie activi. Americanii, de exemplu, critică unele excese realizate de presă, dar se aşteaptă în general ca jurnaliştii să fie cu ochii pe guvern, oameni de afaceri şi alţi actori, permiţând cetăţenilor să ia decizii în cunoştinţă de cauză cu privire la problemele actuale.

Aşa cum am discutat deja, mass-media trebuie să acţioneze în interes public. Este larg acceptat faptul că rolul jurnalismului este de a trage la răspundere persoane şi instituţii publice ale căror funcţii afectează viaţa socială şi politică a societăţii. Aceasta este sursa celor mai multe informaţii pentru reportaje şi articole. În lumina drepturilor copilului şi a Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului, putem obţine o nouă perspectivă asupra ştirilor.


74

De exemplu, într-un material ce vorbeşte despre abuzul asupra copilului, subiectul în sine va fi nu doar abuzul propriu-zis, ci şi responsabilitatea guvernului faţă de copii şi drepturile acestora şi protecţia care trebuie să li se ofere copiilor în baza Convenţiei ONU. Aproape toate ţările din lume au ratificat convenţia, iar jurnalistul are datoria de a cere socoteală acestor guverne în baza angajamentului pe care l-au luat odată cu semnarea tratatului.

Întrebări pentru jurnalişti • Cum implementează guvernul Dumneavoastră Convenţia cu privire la

Drepturile Copilului? • Guvernul Dumneavoastră a respectat cerinţa de a face publice principiile şi

prevederile convenţiei? • Se află cumva în urmă cu depunerea rapoartelor la Comitetul privind

Drepturile Copilului? S-au organizat consultări publice?

Este oare responsabilitatea redactorilor şi a jurnaliştilor cu experienţă să aducă problematica copiilor în centrul atenţiei? Mai demult, jurnaliştii şi redactorii-şefi erau priviţi ca nişte „gardieni” [gatekeepers] ce hotărau ce ştiri trec de selecţia pentru publicare sau difuzare şi ce se afla pe agenda ştirilor la vremea respectivă. Dar, odată cu apariţia jurnalismului online şi cu faptul că mulţi bloggeri sunt consideraţi jurnalişti într-o oarecare măsură, acest rol tradiţional de gardian a fost pus la încercare. Bill Kovach, autorul Elementelor jurnalismului, a afirmat: „Noţiunea pe care o aveam mai demult despre jurnalist ca şi gardian este învechită. Internetul a doborât toate gardurile.” Acum, un redactor trebuie să se concentreze tot mai mult pe eliminarea informaţiilor incorecte şi încadrarea ştirilor într-un context şi într-o perspectivă.

Cu toate acestea, cititorul nu ştie dacă informaţia pe care o accesează direct de pe Internet este adevărată sau falsă. Dacă jurnalismul este gardianul de drept al ştirilor şi informaţiilor şi a ce trebuie dezvăluit şi ce nu, el are dreptul şi datoria de a-şi păstra această poziţie. Această datorie se referă şi la prezentarea ştirilor legate de problema drepturilor copilului. Abilităţi necesare pentru relatarea subiectelor legate de drepturile copilului

Cu toate că drepturile omului vor fi întotdeauna o componentă esenţială a jurnalismului, majoritatea profesioniştilor din mass-media nu sunt informaţi, fiind chiar ignoranţi, când vine vorba de aspectele legate de acest domeniu. Educarea cu privire la drepturile omului şi ale copilului reprezintă primul pas ce trebuie făcut pentru a-i ajuta pe jurnalişti să vorbească despre aceste drepturi.

Jurnaliştii familiarizaţi cu problematica drepturilor copilului deţin instrumentele corespunzătoare ce le permit să joace rolul „gardianului”. Pot deveni ochii şi urechile publicului şi pot garanta că ceilalţi, în special persoanele din viaţa publică, acţionează corespunzător şi corect.

Puterea limbajului şi a folosirii sale greşite poate afecta şi mediatizarea abuzurilor drepturile omului. Limbajul folosit de mass-media când relatează crime, violenţă domestică, violenţa mafiei şi alte forme de violenţă politică a provocat violarea repetată a drepturilor omului. Doar prin reproducerea cuvintelor surselor (cum ar fi terorist), mass-‐media a continuat, poate fără intenţie, să demonizeze anumite persoane şi comunităţi.


75

Copiii au fost victime ale traficului sau ale furtului de copii? Oamenii au dezacorduri sau certuri? Copiii sunt numiţi „copilaşi”, „odrasle”, „plozi”? Este înjositor pentru ei?

Acestea sunt doar câteva probleme de limbaj pe care le pot avea jurnaliştii. Relatarea unor subiecte ce vorbesc despre copii necesită şi o serie de abilităţi jurnalistice aparte. De exemplu, un reportaj despre traficul de copii presupune bune abilităţi de investigare. Jurnalismul de investigare reprezintă o analiză amănunţită şi profundă, realizată pe o perioadă mai lungă de timp. Esenţa acestui tip de jurnalism este atenţia deosebită acordată detaliilor şi intervievarea sistematică a persoanelor vizate pentru a construi un dosar din care să se poată trage concluzii generale. Deseori, presupune studierea legislaţiei în căutarea de informaţii atunci când interesul public este de maximă importanţă.

De mare importanţă este şi modul în care tratăm subiectul, nu doar când avem de-a face cu copii ca surse directe, ci şi cum abordăm problematica copiilor. UNICEF a publicat un ghid pentru relatarea subiectelor ce privesc copiii, ce prezintă o serie de aspecte importante de luat în considerare când scriem articole despre copii, dar şi subiecte de discuţie.

Ca întotdeauna, jurnaliştii reflectă în fiecare subiect relatat, inclusiv cele legate de drepturile copilului, valorile de bază ale impactului, oportunităţii, proximităţii, conflictului, actualităţii, noutăţii şi relativităţii. Fără aceste valori, oricât de interesant le-ar putea părea subiectul jurnaliştilor sau susţinătorilor drepturilor copilului, el nu va prinde la public. Ghidul UNICEF pentru relatarea subiectelor ce privesc copiii 1. Nu stigmatizaţi niciun copil; evitaţi stereotipurile sau descrierile ce expun copilul la represalii negative – inclusiv la alte daune fizice sau psihologice – ori la abuz, discriminare sau respingere pe viaţă de către comunitatea sa. 2. Încadraţi întotdeauna povestea sau imaginea copilului în contextul corect. 3. Schimbaţi numele şi ascundeţi identitatea vizuală a unui copil identificat ca fiind: a. victimă a unui abuz sau a exploatării sexuale, b. autor al unui abuz sexual sau fizic, c. diagnosticat cu HIV, ce suferă de SIDA sau care a decedat din cauza SIDA, dacă nu aveţi consimţământul în deplină cunoştinţă de cauză al copilului, părintelui sau tutorelui, d. acuzat sau condamnat pentru crimă. 4. În anumite situaţii de risc sau în caz de pericol de vătămare sau pedepsire, schimbaţi numele şi ascundeţi identitatea vizuală a unui copil identificat ca fiind: a. copil soldat în prezent sau în trecut, b. solicitant de azil, un refugiat sau o persoană strămutată intern. 5. În anumite cazuri, folosirea identităţii copilului – numele său şi/sau imaginea clară – este în interesul superior al acestuia. Cu toate acestea, dacă se foloseşte identitatea copilului, acesta trebuie protejat în continuare de orice pericol şi sprijinit în caz de stigmatizare sau represalii. Iată câteva exemple de astfel de excepţii: a. când copilul ia legătura cu reporterul, în dorinţa de a-şi exercita dreptul la libertatea de expresie şi la ascultarea opiniei sale; b. când un copil face parte dintr-un program susţinut de activism sau mobilizare socială şi doreşte să fie identificat ca atare; c. când un copil este implicat într-un program psihosocial şi afirmarea numelui şi a identităţii sale face parte din dezvoltarea sa sănătoasă.


76

6. Confirmaţi acurateţea celor spuse de copil, fie cu ajutorul altor copii sau al unui adult, de preferat al amândurora. 7. Când credeţi că un copil ar putea fi în pericol, relataţi situaţia generală a copiilor, nu cea a unui copil anume, indiferent de cât de interesant este subiectul pentru ştiri. Contestarea Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului

Jurnaliştii deţin o poziţie ideală ce le permite să ceară statului să întreprindă acţiuni pentru a-şi onora obligaţiile internaţionale. Ce fel de campanii aţi putea iniţia pentru a creşte nivelul de conştientizare cu privire la convenţie în rândul publicului şi al politicienilor? Reportajele Dumneavoastră reuşesc să facă publicul să înţeleagă mai bine drepturile copilului şi rolul politicilor guvernului Dumneavoastră menite să le promoveze şi să le protejeze?

Este important ca jurnaliştii să aibă libertatea de a critica Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului şi de a o pune sub semnul întrebării. Unii jurnalişti s-ar putea să nu fie de acord cu prevederea CDC potrivit căreia copilăria ia sfârşit la 18 ani, dacă acest lucru înseamnă că unele persoane de 16 sau 17 ani ce se află în atenţia publicului nu pot fi intervievate sau puternic criticate. Acesta poate fi un subiect de discuţie.

Vorbiţi cu experţi, activişti în domeniul drepturilor copilului şi chiar cu copii pentru a vă informa despre problemele cu care se confruntă copiii în ţara Dumneavoastră. Aţi încercat să obţineţi explicaţii din partea administraţiei locale şi centrale pentru lacunele legate de furnizarea de servicii copiilor şi apărarea drepturilor lor?

Aţi dedicat un spaţiu special părerilor copiilor pentru ca acestea să fie auzite de guvern şi de societatea civilă? Aţi verificat ceea ce pretind organizaţiile neguvernamentale şi aţi atras atenţia asupra realizărilor şi lipsurilor lor?

Convenţia constituie o reglementare sau un ghid etic? Având în vedere că nu este o lege, ci un acord pe care ţările îl ratifică de bunăvoie, reprezentă un standard moral pe baza căruia poate fi judecat un stat? Surse de subiecte

Sursele de informaţie reprezintă pâinea jurnalistului. Acestea oferă informaţiile generale esenţiale pentru redactarea ştirilor, a reportajelor radio şi a programelor TV. Pot fi împărţite pe două categorii, şi anume surse primare şi surse secundare: Surse primare Contacte Curţi /tribunale Jurnalişti independenţi Administraţia locală Telefoane de rutină Probleme comunitare Grupuri de presiune Conferinţe de presă Surse secundare Scrisori către redacţie Instituţii de presă Anunţuri Agenţii de presă (Reuters, ITN) Comunicate de presă Administraţia locală Alte surse de ştiri Administraţia centrală

Jurnaliştii obţin informaţiile din surse primare de obicei prin interviuri. Dacă sursa primară este un copil, jurnalistul trebuie să fie conştient de toate aspectele ce ţin de intervievarea copiilor şi considerentele de care trebuie să ţină cont. Vom vorbi


77

despre acestea într-un alt capitol, dar putem menţiona că, în general, se consideră că viaţa privată a tinerilor trebuie protejată mai mult decât cea a adulţilor.

Sursele reprezintă o problemă majoră în jurnalism. Unele studii academice arată că jurnalişti folosesc o gamă relativ redusă de surse ce tinde să favorizeze sursele oficiale. Există şi problema surselor anonime, jurnaliştii fiind în general convinşi că nu pot sub nicio formă să numească o sursă căreia i-au garantat anonimatul. Acest aspect este atât de important încât unele ţări au adoptat legi ce permit jurnaliştilor să păstreze anonimatul chiar şi atunci când informaţia este cerută de un tribunal. Jurnaliştii răspund de obicei la orice solicitare a numelui unei surse spunând că divulgarea acesteia, indiferent de cât de justificat ar fi motivul, ar submina jurnalismul însuşi şi ar face ca nimeni să nu mai aibă încredere vreodată în jurnalişti.

Dar se aplică oare aceeaşi regulă în cazul unei persoane ce a mărturisit un abuz asupra unui copil? Mulţi jurnalişti au o părere absolutistă în acest sens şi ar spune că nu poţi sub nicio formă divulga o sursă anonimă. Un număr redus de jurnalişti susţin că această chestiune necesită dezbateri profunde. (Vezi Michael Foley, „Absolutism and Confidentiality”, Ethical Space, Vol. 1 Nr. 2, 2004)

Unde putem căuta informaţii precise despre copii şi drepturile acestora? Iată câteva sugestii: Surse naţionale Autorităţi locale de sănătate Servicii sociale Şcoli Tribunale familiale Organizaţii profesorale Organizaţii ale părinţilor Organizaţii pentru drepturile copilului

• Mediatori pentru copii • Coaliţii naţionale pentru drepturile copilului:

http://www.crin.org/NGOGroupforCRC/ViewOrgsByC.asp?typeID=7 • Centrul de Studiu al Copiilor, Tinerilor şi Mass-media:

www.childrenyouthandmediacentre.co.uk • ChildHope: http://www.childhope.org.uk • Children’s Express: www.childrens-express.org/ • ChildWatch International: www.childwatch.uio.no/

Studenţii sunt rugaţi să enumere sursele naţionale din domeniul drepturilor copilului din ţara lor. Organizaţii internaţionale

• UNICEF: www.unicef.org • Centrul Innocenti de Cercetare în domeniul Drepturilor Copilului al UNICEF:

www.uniceficdc.org • Înaltul Comisar ONU pentru Drepturile Omului: http://www.ohchr.org • Reţeaua de Informare privind Drepturile Copilului: www.crin.org • Alianţa Salvaţi Copiii: http://www.savethechildren.net • Plan International: www.plan-international.org • Human Rights Watch: http://www.hrw.org/ • Amnesty International: http://www.amnesty.org/


78

• Defence for Children International: http://childhouse.uio.no/childrens_rights/dci_what.html

• Mass-media: Activităţi şi cele mai Geniale Idei realizate de, cu şi pentru Copii (MAGIC): http://www.unicef.org/magic/index.html

Comitetul privind Drepturile Copilului

• Comitetul privind Drepturile Copilului: http://www.ohchr.org/english/bodies/crc/index.htm

• Rapoarte de ţară depuse de fiecare stat în cadrul sesiunilor lor cu Comitetul privind Drepturile Copilului:

• http://www.ohchr.info/english/bodies/crc/sessions.htm sau http://www.unhchr.ch/tbs/doc.nsf

• Rapoarte alternative – rapoarte realizate de ONG-uri ce pot fi căutate după ţară, sesiune şi organizaţie: http://www.crin.org/NGOGroupforCRC/search.asp

Agenda de contacte: jurnaliştii trebuie să înceapă să îşi creeze o agendă de

contacte încă de la debutul carierei lor (chiar din timpul studiilor de jurnalism). Numele, adresele, numerele de telefon şi adresele de email trebuie păstrate în siguranţă. Reporterii ce se specializează pe problematica copiilor sau pe un domeniu adiacent, cum este educaţia sau sănătatea, trebuie să telefoneze contactelor de încredere în mod regulat pentru a afla ce se mai întâmplă în domeniu.

Sursele de ştiri pot cuprinde şi alte mijloace informative. O ştire ce priveşte copiii s-ar putea să nu menţioneze sau să prezinte situaţia din perspectiva drepturilor copilului, deci poate fi dezvoltată. Articolele ştiinţifice din publicaţii cu tiraj mic oferă cercetări recente ce pot reprezenta o sursă bogată de subiecte.

Puneţi întrebări: De ce se deschide o nouă şcoală? De ce se închide o şcoală? Noul proiect rezidenţial oferă spaţii adecvate pentru copii, precum grădiniţe, terenuri de joacă, şcoli? De ce condiţii se bucură copiii în spitalele locale? Poliţia locală a beneficiat de cursuri speciale pentru a putea lucra cu tinerii? De ce natură sunt acele cursuri? BIBLIOGRAFIE ŞI RESURSE SUPLIMENTARE Media Wise Trust şi UNICEF: Drepturile copilului şi mass-‐media, 1999: http://www.mediawise.org.uk/display_page.php?id=125 O serie de manuale generale de jurnalism, cum este The Universal Journalist scris de David Randall sau The Newspaper Handbook al lui Richard Keeble, tratează subiectul surselor în sens general. Michael Foley, „Absolutism and Confidentiality” , Ethical Space, Vol. 1 Nr. 2, 2004: www.ethicalspace.org.


79

Termeni cheie în discuţiile cu sursele

O mare parte din jargonul jurnalistic a intrat în limbajul curent, prin intermediul filmelor şi al romanelor. Cu toate acestea, nu s-a căzut de acord cu privire la sensul exact al cuvintelor şi este deci important să explicaţi ce vreţi să spuneţi când discutaţi cu o sursă sau luaţi un interviu. De asemenea, e bine de ştiut că unii oameni sunt mai familiarizaţi cu mass-media. În rest, bunul simţ reprezintă cel mai bun ghid. Nu uitaţi că a scrie despre drepturile copilului poate fi un lucru foarte delicat. Oficial şi neoficial

Persoanele implicate în domeniul drepturilor copilului doresc, în general, să atragă atenţia asupra practicilor greşite sau a abuzului. Având în vedere că acesta este un domeniu delicat, jurnaliştii trebuie să înţeleagă cum să vorbească neoficial cu cineva şi ce înseamnă acest lucru. Explicaţi întotdeauna ce înţelegeţi prin „neoficial” şi la ce se referă când discutaţi cu o sursă anonimă. Citate atribuite

Aceasta este cea mai mare dorinţă şi nevoie a jurnaliştilor, şi anume să relateze exact ce a spus o anumită persoană, deoarece conferă credibilitate şi autenticitate unui subiect. Ideal ar fi ca citatul să fie atribuit unei persoane al cărei nume este menţionat. Oficial

Când un jurnalist vorbeşte cu o sursă în mod oficial, remarcile făcute devin automat oficiale, cu alte cuvinte pot fi citate şi persoana poate fi menţionată. Neoficial

Orice este spus în mod neoficial nu trebuie citat şi este doar o informaţie de fond. Este important ca persoana cu care discutaţi să priceapă că înţelegerea de a vorbi neoficial se face înainte de afirma orice. Nu acceptaţi prea des să discutaţi în mod neoficial; materialul Dumneavoastră va părea nefondat, iar o persoană sceptică ar putea suspecta că o parte din informaţii este inventată. Informaţia dată ar putea părea ceva de genul „se pare că ...”. În unele cazuri, înarmat cu informaţia neoficială, puteţi provoca o altă persoană şi să obţineţi informaţia în mod oficial. Nemenţionarea sursei

Unele persoane doresc să se asigure că apare ceva în presă, dar nu vor ca numele lor să fie asociat cu acel lucru (apărând astfel sintagme de genul: „surse din domeniu”, „surse apropiate lui …”, „surse de încredere” etc.). O persoană îşi poată dori să comenteze despre un sector anume, fără a fi văzută comentând concurenţa. Purtătorii de cuvânt ai guvernului din unele ţări lucrează întotdeauna în acest mod. Încercaţi să convingeţi interlocutorii să permită asocierea numelui lor cu informaţia dată deoarece astfel subiectul va fi mai reuşit şi mai credibil. Fără comentariu

Încercaţi să convingeţi persoanele care fac afirmaţia „fără comentariu” că aceasta ar putea determina publicul să decidă singur cu privire la un lucru şi să tragă propriile concluzii.


80

5. INTERVIEVAREA COPIILOR COPIII CA SURSE ŞI OBŢINEREA CONSIMŢĂMÂNTULUI

PUNCTE CHEIE DE REŢINUT • Cum trebuie intervievaţi copiii? • Copiii trebuie intervievaţi doar în prezenţa unui adult responsabil? • În ce situaţii se poate intervieva un copil fără prezenţa unui părinte sau

tutore? • Intervievarea copiilor necesită abilităţi diferite decât cele necesare pentru

intervievarea adulţilor?

COPIII apar rareori la ştiri, cu excepţia cazurilor în care li s-a întâmplat ceva minunat sau îngrozitor. Ştirile sunt considerate a fi în principal pentru şi despre adulţi.

Naştere unui copil într-un cuplu de celebrităţi, dezvăluirea unui abuz sexual asupra copiilor sau copii ce mor în tabere pentru refugiaţi pot apărea pe prima pagină, dar atenţia acordată se îndreaptă mai ales asupra răspunsului adultului, nu a punctului de vedere al copilului.

O nemulţumire împărtăşită de toţi copiii şi tinerii este aceea că nimeni nu îi ascultă. Cu toate acestea, ei au păreri revelatoare de oferit adulţilor. Trăiesc în mediul social şi fizic al adulţilor şi simt, în felul lor, impactul criminalităţii sau al schimbărilor economice şi legislative.

Când sunt reprezentaţi în mass-media, copiii sunt de obicei stereotipizaţi şi trataţi cu condescendenţă. Specializarea anumitor jurnalişti în colectarea informaţiilor şi părerilor copiilor despre evenimente importante cu caracter de ştire este un mod prin care instituţiile media pot începe să echilibreze situaţia. Crearea de reţele ale tinerilor reporteri ce pot oferi o perspectivă inedită asupra lumii poate de asemenea schimba lucrurile.

A înţelege cum percep tinerii lumea şi a transmite acea viziune publicului este una din cele mai grele sarcini ale jurnaliştilor şi, totuşi, aceştia sunt rareori instruiţi pentru a putea lucra cu copiii. Ei au responsabilitatea de a portretiza copiii corect, fără a le face rău în timpul colectării şi publicării informaţiilor.

Stabilirea unui echilibru între obligaţia jurnalistică de a prezenta adevărul şi nevoia de a proteja copiii se realizează cu greutate, ridicând o serie de întrebări etice. Reporterii ar trebui să intervină în viaţa copiilor ce se află în pericol? Jurnaliştii ar trebui să intervieveze copii care au trecut printr-un eveniment traumatic? În ce condiţii se poate identifica complet sau ascunde identitatea unui copil?

Se acceptă în general că viaţa privată a tinerilor are nevoie de o mai mare protecţie decât în cazul adulţilor. În multe ţări însă, nu există legi care să interzică folosirea numelor, afirmaţiilor sau imaginilor copiilor ce şi-au dat consimţământul de a fi intervievaţi într-un loc public.

Când decidem asupra celui mai bun mod de a proceda, trebuie să ţinem cont prioritar de interesul superior al copilului. Jurnaliştii trebuie să încerce să reducă daunele asupra copilului, atât în timpul interviului, cât şi în ceea ce priveşte posibilele consecinţe ale celor publicate.

Apărarea bunăstării copiilor şi a tinerilor nu trebuie neapărat să se afle în opoziţie cu practica unui jurnalism corect. Orice jurnalist trebuie să răspundă la o serie de întrebări esenţiale:

• Minorii sunt intervievaţi cu acordul părinţilor? Există un context legal în care ar trebui încadrat interviul luat unui copil?

• Interviul a fost realizat pe înţelesul copilului, alocându-i suficient timp şi un spaţiu în care se simte în largul său?


81

• S-au luat în considerare şi au fost explicate intervievatului posibilele consecinţe ale comentariilor copilului, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung?

• S-au luat măsuri pentru a se garanta protecţia copiilor după publicare şi că există sisteme de suport în cazul în care alţi copii vor contacta agenţia de presă ce a publicat informaţiile?

• Li se spune copiilor ce se va întâmpla cu afirmaţiile lor şi li se permite să vadă produsul final?

Odată cu apariţia ştirilor „în timp real”, se impune o serie de reguli simple pentru

relaţia profesională cu tinerii, vitale pentru personalul ce are termene strânse de respectat. CNN a conceput o listă cu câţiva factori ce trebuie luaţi în calcul în momentul în care se decide să fie intervievaţi sau nu copii în cazul ştirilor de ultimă oră. Printre aceştia se numără: o vârsta şi maturitatea; o nivelul de violenţă implicat; o legătura dintre copil şi orice victimă; o obţinerea acordului părinţilor; o dacă materialul este înregistrat sau în direct.

Şi BBC are un set de reguli stricte legate de relaţia cu copiii: vezi principiile editoriale ale BBC cu privire la copii.

Deseori, copiii le spun adulţilor şi persoanelor cu autoritate ceea ce cred că îşi doresc aceştia, ce nu este întotdeauna acelaşi lucru cu ceea ce îşi doresc să spună cu adevărat. Studiile arată că un copil oferă informaţii mai exacte când i se acordă suficient timp pentru a vorbi despre acea experienţă în mod liber, şi nu când i se pun întrebări directe. Întrebările indirecte pot face copilul să se simtă mai în siguranţă.

Cu toate că se recomandă ca în momentul interviului să se află în apropiere adulţi cunoscuţi de copil, mare parte a informaţiilor autentice vor fi obţinute când acesta se află cu alţi copii. Totuşi, este important, în general, să se obţină acordul unui adult responsabil (părinte sau îngrijitor) dacă este posibil.

Deşi, ca regula generală, trebuie obţinut acordul unui adult responsabil şi trebuie să se asigure că tema interviului nu va tulbura copilul, există şi subiecte ce nu prezintă probleme când vine vorba de aflarea părerilor copiilor. De exemplu, un reportaj despre nutriţie şi ce mănâncă copiii poate fi însoţit de un vox populi în rândul copiilor legat de ceea ce le place să mănânce, sau copiii pot fi întrebaţi câţi bani de buzunar primesc. Imagini cu copii

În unele dintre cele mai şocante imagini ce descriu drame, conflicte, dezastre naturale, dar şi speranţe prezentate de mass-media apar şi copii. De exemplu, forţa distructivă a napalmului va fi mereu asociată cu Phan Thi Kim Phuc de nouă ani, ce fuge goală pe un drum din Vietnam. Cu această fotografie, Nick Ut a câştigat concursul World Press Photo în 1972. Puteţi dezbate dacă ar mai fi posibilă publicarea acestei fotografii astăzi şi dacă nu, de ce? Publicarea acestei fotografii a fost făcută în interesul copilului sau un considerent mai general, războiul din Vietnam, a dus la publicarea ei?

Fotografia poate fi văzută la adresa: http://www.worldpressphoto.org/index.php?option=com_photogallery&task=view &id=177&Itemid=115&bandwidth=high


82

Un aspect captivant al imaginilor precum aceasta este că se pot identifica copiii, care devin persoane reale, cu nume şi o poveste de viaţă. Însă, identificarea copiilor fără a da numele lor poate fi fatală. Identificarea unui copil soldat într-un ziar occidental a dus la asasinarea acelui copil la mii de kilometri depărtare, într-o ţară africană măcinată de război. Abuzatorii de copii nu doresc să aibă martori la cruzimea lor. În timpul crizei din Kosovo, redactorii din Balcani au refuzat să folosească imagini ale copiilor obligaţi să plece în exil pentru că erau conştienţi de riscul identificării unor posibili martori pentru procesele împotriva crimelor de război. În mass-media occidentală nu a existat o asemenea reticenţă, iar jurnaliştii şi-au dat seama că puterea acestor imagini ar putea încuraja intervenţia Naţiunilor Unite şi a NATO.

Folosirea imaginilor cu copii victime ale războiului, crimelor şi dezastrelor naturale impune o atentă analiză prealabilă. Fotoreporterii s-au plâns că fotografiile lor sunt folosite necorespunzător şi în afara contextului. Personalul umanitar a reclamat că echipele de filmare montează imagini cu copii trişti din taberele pentru refugiaţi, neştiind că teama şi trauma aparentă a copiilor se putea datora confruntării bruşte cu jurnaliştii străini. ONG-urile ce nu întârzie să se plângă de abuzurile mass-media a drepturilor copilului exploatează chiar ele uneori imagini ale copiilor pentru a strânge fonduri. Ce alt mijloc mai bun de a-şi face cunoscută activitatea decât imaginile cu copii? IMAGINI CU COPIII

Copiii apar deseori în fotografii ce documentează războaie sau dezastre pentru că ating o coardă sensibilă.

Vizualizaţi fotografiile câştigătorilor competiţiei World Press Photo la adresa http://www.worldpressphoto.org/ şi gândiţi-vă dacă e bine să se folosească imagini cu copii.

În ce condiţii, dacă este cazul, nevoia de informare are întâietate în faţa

interesului superior al copilului? Ce tehnici ar fi potrivite pentru realizarea imaginilor cu copii, în special pentru a ilustra materialele în care identitatea copilului prezintă anumite riscuri?

UNICEF a creat ghidul de mai jos pentru intervievarea copiilor: Ghidul UNICEF pentru intervievarea copiilor 1. Nu faceţi rău niciunui copil; evitaţi întrebările, atitudinea sau comentariile imparţiale, insensibile faţă de valorile culturale, ce pot pune în pericol un copil sau îl umilesc sau care redeclanşează durerea şi suferinţa unui copil cauzate de evenimente traumatice 2. Nu faceţi discriminare în momentul selectării copiilor pe care doriţi să îi intervievaţi în funcţie de sex, rasă, vârstă, religie, statut, studii sau abilităţi fizice. 3. Nu regizaţi nimic: nu le cereţi copiilor să vorbească despre o experienţă sau să facă o acţiune ce nu face parte din propria lor viaţă. 4. Asiguraţi-vă că respectivul copil sau tutorele său ştie că vorbeşte cu un reporter. Explicaţi scopul interviului şi la ce se intenţionează a fi folosit. 5. Obţineţi în prealabil permisiunea copilului sau a tutorelui său pentru orice interviu, înregistrare video şi, dacă e posibil, pentru fotografii documentare. Dacă este posibil şi este cazul, cereţi această permisiune în scris. Permisiunea trebuie obţinută fără a constrânge sub nicio formă copilul şi tutorele, asigurându-vă că aceştia înţeleg că fac parte dintr-un subiect ce ar putea fi făcut public pe plan local şi internaţional. De obicei, se poate asigura acest lucru doar dacă obţineţi permisiunea copilului în limba


83

sa maternă şi dacă decizia este luată după ce s-a consultat cu un adult în care are încredere copilul. 6. Alegeţi cu atenţie locul şi modul în care este intervievat copilul. Limitaţi numărul reporterilor şi al fotografilor. Încercaţi să vă asiguraţi că respectivii copii se simt în largul lor şi pot vorbi despre experienţa trăită fără presiuni din exterior, inclusiv din partea reporterului. În cazul interviurilor pentru filme, reportaje video şi radio, gândiţi-vă ce spune despre copil şi despre povestea şi viaţa sa alegerea fondului vizual sau audio. Asiguraţi-vă că nu se pune în pericol sau se afectează negativ copilul dacă arătaţi casa sa, comunitatea şi zona în care trăieşte. După interviu …

• Mulţumiţi-le pentru timpul acordat şi pentru că au vorbit cu Dumneavoastră. • Întrebaţi-i dacă vor să vă adreseze întrebări. • Gândiţi-vă să îi recompensaţi pentru timpul petrecut cu Dumneavoastră (în

special în cazul copiilor străzii), dar nu uitaţi că e vorba de o recompensă pentru timpul acordat, nu de o remuneraţie. Acordarea de bani pentru informaţii poate duce la denaturarea acestora deoarece în acest caz cei intervievaţi oferă deseori jurnalistului informaţiile pe care cred ei că le vrea acesta, mai ales că informaţiile senzaţionale sunt mai bine plătite.

• Explicaţi din nou cum va fi folosit articolul şi asiguraţi-vă că le va parveni. • Întrebaţi-i dacă doresc să fie exclusă din material vreo parte anume sau să li

se schimbe numele ori orice alt detaliu.

Salvaţi Copiii – Ghid pentru intervievarea copiilor Pregătirea interviului

Aveţi grijă la propria Dumneavoastră atitudine faţă de copii. Nu le vorbiţi cu condescendenţă şi nu le arătaţi că ştiţi mai multe decât ei. Puneţi-vă în locul lor şi trataţi-i cu respect.

Explicaţi în detaliu cu ce vă ocupaţi şi de ce doriţi să discutaţi cu ei. Arătaţi-le publicaţii în care apar interviuri cu alţi copii. Explicaţi la ce veţi folosi materialul şi obţineţi acordul lor de a-l folosi în acel scop. Fiţi sincer în legătură cu ceea ce faceţi şi nu le daţi speranţe (de exemplu, de bani, loc de muncă, ajutor medical).

Dacă aveţi nevoie de un interpret, alegeţi pe cineva ce relaţionează bine cu copiii, ce nu îi va intimida şi înţelege scopul interviului. Spuneţi-i interpretului să traducă tot, să folosească cuvintele copilului şi nu să facă un simplu rezumat al celor spuse de el.

Folosiţi un magnetofon (în cazul în care nu stăpâniţi foarte bine tehnica stenografiei). Altfel, originalitatea limbajului şi a exprimării copilului s-ar putea pierde.

Găsiţi un loc potrivit (în interior sau afară), ce este liniştit şi în care copilul se simte în largul său şi relaxat. Lăsaţi-l pe el să îl aleagă.

Asiguraţi-vă că nu sunt adulţi prin preajmă, cu excepţia interpretului şi poate a unui responsabil de proiect, profesor sau a unui altui adult pe care îl cunoaşte şi în care are încredere copilul.

Este indicat să luaţi interviu unui mic grup, format din doi până la cinci copii, astfel încât aceştia să poată obţine sprijin şi idei unul de la altul. Este important însă să găsiţi un mod prin care să identificaţi ce spune fiecare copil.

Încercaţi să creaţi o atmosferă relaxată. Discutaţi, jucaţi un joc, lăsaţi-i să îşi audă vocea înregistrată de magnetofon. Coborâţi-vă la nivelul lor, ca de exemplu aşezându-vă pe podea cu ei.


84

Aduceţi ceva personal, de tipul pozelor, ce îi poate face să se simtă în largul lor sau să înceapă o conversaţie. Interviul

Lăsaţi-i pe ei să stabilească ritmul discuţiei şi să vorbească despre experienţa lor, fără a se grăbi.

Aveţi grijă să nu folosiţi etichete (de exemplu, „prostituată” în loc de „lucrători din domeniul sexului comercial”), pe care copiii nu le folosesc şi nu le plac.

Începeţi prin a adresa întrebări mai uşoare, cum ar fi cum îi cheamă, ce vârstă au, unde locuiesc. Spuneţi-le mereu pe nume când vă adresaţi lor.

Puneţi întrebări deschise. Evitaţi folosirea prea multor întrebări închise, cum ar fi „eşti...?” care cer un răspuns de tipul da sau nu.

S-ar putea să trebuiască să puneţi întrebările în diferite moduri înainte de a obţine informaţia dorită. Merită să insistaţi cu blândeţe, să vorbiţi pe lângă subiect şi chiar să îi provocaţi pe copii să se gândească la întrebările pe care le adresaţi.

Fiţi conştient când un copil nu se simte în largul său şi nu insistaţi când e vorba de subiecte delicate. Fiţi pregătit să puneţi capăt interviului sau treceţi la un subiect mai puţin sensibil dacă devin trişti. BIBLIOGRAFIE ŞI RESURSE SUPLIMENTARE Reţeaua Canadiană de Conştientizare în domeniul Mass-media a creat un Manual media pentru tineri, ce cuprinde o secţiune „Să ne cunoaştem drepturile” adresată tinerilor, în care sunt trecute sfaturi pentru când sunt intervievaţi de către presă: http://www.media-awareness.ca/english/index.cfm Institutul Poynter din Statele Unite ale Americii a postat o serie de principii directoare pe pagina sa de Internet, ca un serviciu gratuit adresat tuturor celor interesaţi să afle cum pot lucra cu tinerii într-un mod responsabil: http://www.poynter.org/ Salvaţi Copiii Marea Britanie a publicat o broşură, Intervievarea copiilor. Un ghid pentru jurnalişti şi alţi specialişti, ce oferă indicaţii de bun-simţ despre cum se intervievează copiii. Bazată pe studiile realizate în rândul copiilor din lumea întreagă, broşura este utilă jurnaliştilor de presă scrisă şi radioteleviziune, redacţiilor şi altor forme de mass-media: www.savethechildren.org.uk


85

6. COPII ÎN CONFLICTE ARMATE

PUNCTE CHEIE DE REŢINUT • Copiii soldaţi ca subiect • Context, război, tulburări civile, colapsul societăţii civile • Caracterul senzaţional al subiectului reprezentat de copiii soldaţi • Transfer de abilităţi pentru relatarea altor subiecte

COPIII soldaţi au devenit un subiect atrăgător pentru mass-media. Materialele ce

vorbesc despre copiii soldaţi ridică probleme majore şi complexe nu doar din perspectiva drepturilor copilului, ci şi a eticii jurnalismului în caz de război şi conflict civil.

Subiectele sunt centrate pe senzaţional. Este oare corect să arătăm imagini cu copii din zonele de conflict ce nu ar fi publicate dacă acei copii ar proveni dintr-o zonă de pace? Oare poza unui băiat de 11 ani ce poartă uniformă militară şi un kalaşnikov aproape la fel de mare cât el ridică probleme serioase sau reprezintă doar o imagine excelentă pentru prima pagină? Este cumva datoria jurnaliştilor când vorbesc despre copii soldaţi să relateze şi despre încercările de reintegrare a acestor copii în societate?

Copilul soldat este o poveste continuă. Asemenea altor subiecte de durată, oboseala mass-media poate face ca povestea lor să se şteargă. Jurnalistul, însă, trebuie să privească subiectul din diferite unghiuri, cum ar fi cum sunt reintegraţi aceşti copii, şi să găsească un mod de a păstra acest subiect în atenţia publicului.

În anul 2000, ONU a adoptat un Protocol Opţional la Convenţia cu privire la Drepturile Copilului privind implicarea copiilor în conflicte armate. Protocolul interzice înrolarea forţată a copiilor sub 18 ani sau folosirea acestora în ostilităţi. Până la ora actuală, a fost ratificat de peste 110 ţări.

La momentul de faţă, recrutarea şi folosirea unui număr estimat de 300.000 de băieţi şi fete în conflictele armate de pe planetă este considerată o violare a drepturilor copilului ce necesită o puternică reacţie pe plan internaţional.

Conflictul armat fură copilăria unui copil în diferite moduri. Copiii recrutaţi ca soldaţi nu beneficiază de educaţie sau de protecţie şi de multe ori nu au acces la servicii medicale de bază. Cei ce sunt strămutaţi sau separaţi de familiile lor se confruntă cu lipsuri asemănătoare. Conflictul creşte riscul copiilor de a fi expuşi la abuz, violenţă şi exploatare. Violenţa sexuală este deseori folosită ca o armă de război.

Chiar şi copiii ce reuşesc să rămână cu familiile lor, în casele lor, pot fi expuşi unui risc mai mare de excludere din şcoli, spitale şi protecţie, din cauza distrugerii infrastructurii fizice, deprecierii sistemelor medicale şi de învăţământ şi a nesiguranţei personale tot mai mari datorate conflictului sau rămăşiţelor acestuia, cum sunt minele antipersonale şi explozibilul nedetonat.

În peste 20 de ţări ale lumii, copiii iau parte direct la război. Supuşi deseori unor violenţe teribile, un număr estimat de 200.000 – 300.000 de copii luptă ca soldaţi atât de partea grupărilor rebele, cât şi a forţelor guvernamentale în conflictele armate ce au loc în prezent. Aceşti tineri combatanţi participă la toate acţiunile specifice războiului contemporan. Mânuiesc arme AK-47 şi M-16 pe frontul de luptă, sunt folosiţi ca detectori umani de mine, participă la misiuni sinucigaşe, transportă provizii şi acţionează ca spioni sau santinele.

De exemplu, mii de copii au fost recrutaţi de Partidul Comunist din Nepal în timpul războiului civil de 10 ani din această ţară. Copiii au luptat pe front, au fost instruiţi să mânuiască arme şi au îndeplinit misiuni militare şi logistice cruciale pentru maoişti. Chiar şi după semnarea unui acord elaborat de pace cu guvernul, în


86

noiembrie 2006, maoiştii au continuat să recruteze copii şi au refuzat să îi elibereze din forţele lor.

În timpul celor 13 ani de război civil din Burundi, au fost recrutaţi copii şi folosiţi ca şi combatanţi şi ajutoare generale de către toate părţile implicate în conflict. Au fost demobilizaţi peste 3.000 de copii, dar un grup de rebeli, Forţele Naţionale pentru Eliberare (Forces Nationales pour la Libération, FNL), continuă să folosească copii pe post de combatanţi şi pentru diverse sarcini logistice. În plus, zeci de copii ce au luptat sau sunt acuzaţi că ar fi luptat de partea FNL se află în arestul guvernului, fără asistenţă.

Copiii sunt, de obicei, nişte soldaţi ascultători deoarece sunt vulnerabili din punct de vedere fizic şi uşor de intimidat. Mulţi dintre ei sunt răpiţi sau înrolaţi cu forţa şi de multe ori obligaţi să îndeplinească ordine sub ameninţarea cu moartea. Alţii se alătură grupărilor armate din disperare. Pe măsură ce societatea se destramă în timpul unui conflict – lăsând copiii fără acces la şcoli, gonindu-i din casele lor sau separându-i de membrii familiei – mulţi copii văd în grupările armate cea mai bună şansă de supravieţuire. Alţii încearcă să scape de sărăcie sau se alătură forţelor militare pentru a răzbuna membri ai familiei ucişi. Date despre copiii soldaţi

Deşi nu se cunosc cifrele exacte, sute de mii de copii sub 18 ani luptă de partea forţelor guvernamentale sau a grupărilor armate rebele. Unii dintre ei au doar opt ani.

Din 2001 până în prezent, s-a semnalat participarea copiilor soldaţi în 21 de conflicte armate de lungă durată sau recent izbucnite, în aproape orice regiune a lumii.

Copiii sunt extrem de vulnerabili la recrutare militară din cauza imaturităţii lor emoţionale şi fizice. Sunt uşor de manipulat şi pot fi atraşi spre acte de violenţă cărora nu le pot rezista şi pe care nu le înţeleg, fiind prea mici.

Progresul tehnologic în domeniul armamentului şi proliferarea armelor de calibru mic au contribuit la creşterea numărului copiilor soldaţi. Armele automate uşoare sunt simplu de manevrat, de multe ori foarte accesibile şi pot fi folosite de copii la fel de uşor ca şi de adulţi.

Riscul de a deveni copii soldaţi este mai mare în cazul copiilor ce sunt săraci, separaţi de familiile lor, strămutaţi din casele lor, trăiesc într-o zonă de luptă sau au acces limitat la educaţie.

Mulţi copii se alătură grupărilor armate din cauza presiunii economice sau sociale ori pentru că se aşteaptă ca respectiva grupare să le ofere hrană sau siguranţă. Alţii sunt înrolaţi forţat, presaţi sau răpiţi de aceste grupări.

Atât băieţii, cât şi fetele sunt folosite pe post de copii soldaţi. S-a raportat că în unele ţări, ca Nepal, Sri Lanka şi Uganda, cel puţin o treime din copiii soldaţi erau fete. În unele conflicte, fetele pot fi violate sau oferite comandanţilor militari ca „soţii”.

Copiii sunt forţaţi uneori să comită atrocităţi împotriva propriei lor familii sau a vecinilor. Astfel de practici asigură că un copil este „stigmatizat” şi nu se poate întoarce în comunitatea sa natală.

În unele ţări, foştii copii soldaţi au acces la programe de reabilitare care îi ajută să îşi regăsească familia, să se întoarcă la şcoală, să obţină calificări profesionale şi să se reintegreze în viaţa civilă. Cu toate acestea, mulţi copii nu au acces la astfel de programe. Neavând niciun mijloc de subzistenţă, ei riscă să fie recrutaţi din nou.

Dezvoltarea dreptului internaţional şi recunoaşterea de către Consiliul de

Securitate al ONU a problemei reprezentate de recrutarea militară a copiilor sunt


87

realizări importante. Totuşi, aceste iniţiative trebuie însoţite de măsuri practice ce oferă copiilor, familiilor şi comunităţilor lor alternative viabile la recrutare şi care se concentrează prioritar asupra eliberării şi demobilizării copiilor şi a sprijinirii reintegrării lor în societate.

O prioritate imediată o constituie demobilizarea din forţele armate oricărei persoane sub 18 ani. Trebuie recunoscută participarea copiilor în toate acordurile de pace pentru a putea planifica concret programe de reintegrare.

Procesul de reintegrare ajută copiii să îşi construiască noi baze în viaţă. Restabilirea contactului cu familia şi comunitatea este un lucru esenţial pentru foştii copii soldaţi, ce au crescut departe de familie şi au fost privaţi de multe din oportunităţile normale de dezvoltare fizică, emoţională şi intelectuală. Oferirea de oportunităţi educaţionale şi profesionale foştilor copii combatanţi previne reintrarea acestora în forţele militare şi sporeşte în acelaşi timp siguranţa economică a familiilor lor.

Pentru un fost copil soldat, educaţia reprezintă mult mai mult decât un simplu drum spre un loc de muncă. Îl poate ajuta să aibă din nou o viaţă normală şi să îşi dezvolte o identitate separată de cea de soldat. O dificultate ce poate apărea este că foştii combatanţi s-ar putea să fi rămas prea mult în urmă cu şcoala, ceea ce presupune plasarea lor în clase cu copii mult mai mici decât ei. În acest caz, sunt necesare anumite măsuri, cum ar fi crearea de clase speciale pentru foştii copii soldaţi, ce pot fi ulterior reintegraţi în şcolile normale.

Au fost identificate o serie de măsuri menite să sporească capacitatea locală de a reduce sau preveni exploatarea copiilor ca soldaţi. De exemplu, trebuie să se atragă atenţia comunităţilor locale asupra legilor naţionale şi internaţionale ce stabilesc vârsta de recrutare. ONG-urile, grupurile religioase şi societatea civilă în general pot juca roluri importante în crearea unui cadru etic ce condamnă participarea copiilor la conflicte armate. În Peru, numărul recrutărilor forţate a scăzut acolo unde biserica a denunţat această activitate. În El Salvador, Guatemala şi Paraguay, grupurile etnice şi mamele copiilor soldaţi au format organizaţii pentru a face presiuni asupra autorităţilor în vederea eliberării soldaţilor minori.

O altă măsură preventivă importantă este documentarea şi supravegherea activă şi timpurie a copiilor neînsoţiţi din taberele pentru refugiaţi sau pentru persoane strămutate. Situarea taberelor pentru refugiaţi departe de zonele de conflict poate de asemenea reduce riscul copiilor de a fi ademeniţi sau recrutaţi de grupări armate.

CDC conţine mai multe articole ce fac referire la această problemă, mai precis articolul 38 privind conflictele armate şi articolul 39 privind serviciile de reabilitare a copiilor victime ale conflictelor armate. În plus, la data de 12 februarie 2002, a intrat în vigoare Protocolul Opţional privind implicarea copiilor în conflicte armate. Protocolul prevede că guvernele ce l-au ratificat trebuie să se asigure că niciun copil sub 18 ani nu este supus înrolării obligatorii în forţele armate. De asemenea, face apel către guvernele ce l-au ratificat să facă tot posibilul pentru a se asigura că membrii forţelor lor armate ce au sub 18 ani nu iau parte la ostilităţi. Studii de caz privind încălcarea de către Marea Britanie a prevederii CDC cu privire la vârsta soldaţilor ce luptă în conflicte: http://news.bbc.co.uk/1/hi/uk_politics/478077.stm http://news.bbc.co.uk/1/hi/uk/6328771.stm

Protocolul Opţional trebuie întotdeauna interpretat în lumina tratatului original luat per ansamblu, în acest caz, în baza principiilor non-discriminării, interesului superior al copilului şi participării copilului.

Două milioane de copii au fost ucişi în conflictele armate din ultimul deceniu. În nenumărate cazuri, impactul conflictului armat asupra vieţii copiilor rămâne nevăzut.


88

Copiii respectivi sunt îndepărtaţi de restul populaţiei, ajungând în instituţii, pe străzi sau supravieţuind ca victime ale prostituţiei. Cei ce şi-au pierdut părinţii trăiesc de multe ori umilinţă, respingere şi discriminare, suferind în tăcere, în timp ce stima lor de sine piere încet. Copii soldaţi în Sri Lanka: http://news.bbc.co.uk/1/hi/world/south_asia/4712318.stm Mass-media şi copiii din conflictele armate

Prezenţa copiilor soldaţi în conflictele din lumea întreagă a devenit nu doar o criză umanitară, ci şi un subiect de senzaţie pentru mass-media. Televiziunea şi publicaţiile arată imagini cu copii de 11 ani, fumând şi înarmaţi, în timp ce rapoartele oficiale ale ONU şi ale unor organizaţii de apărare a drepturilor omului prezintă detalii alarmante privind ceea ce este descris de obicei ca un „fenomen în creştere”. Copiii soldaţi au devenit personaje în filme, cum este „Diamantul sângeriu” [Blood Diamond], sau într-un roman de-al lui Dave Eggers, în timp ce Brad Pitt a produs un documentar despre situaţia lor. În 2007, Starbucks a lansat un club de carte la inaugurarea căruia un fost copil combatant a povestit experienţa sa personală. Dar oare toate acestea ajută la ceva?

De exemplu, în nordul Ugandei, folosirea copiilor soldaţi de către Armata de Rezistenţă a Lorzilor (LRA) a atras atenţia presei internaţionale, dar puţine acţiuni concrete. Un student la drept ce lucra în Uganda pentru War Child Canada a aflat că: „Mulţi localnici nu sunt de acord cu modul în care presa internaţională prezintă ceea ce se întâmplă în nordul Ugandei. Reportajele se concentrează mai mult pe drama cunoscută a copiilor soldaţi şi a navetiştilor de noapte (copii ce parcurg kilometri întregi pe jos în fiecare noapte pentru a scăpa de ameninţarea reprezentată de LRA) poate în detrimentul unor probleme generale acute, cum ar fi lipsa siguranţei din taberele pentru persoanele strămutate intern şi incapacitatea acestor persoane de a-şi satisface nevoile cele mai fundamentale.” [„Războiul rămâne o constantă în viaţa ugandezilor din Nord”. Riddell (2005). www.law.utoronto.ca/documents/ihrp/report05_Riddell.doc]

Mediatizarea afectează fluxul donaţiilor internaţionale şi, chiar dacă sunt motivate de cele mai altruiste intenţii, acestea pot crea stimulente imorale şi pot avea un efect negativ asupra unei societăţi sărăcite.

Finanţată parţial de Banca Mondială, Comisia Ugandeză pentru Amnistie, ce oferă amnistie penală soldaţilor răpiţi, a început să distribuie stimulente de reinstalare celor ce se întorc acasă. Cu toate acestea, la o conferinţă recentă pe tema reintegrării, părţile interesate şi-au exprimat teama că astfel de fonduri ar putea provoca un val de indignare în rândul celor aflaţi în taberele pentru refugiaţi, unde nimeni nu are nimic, şi ar putea chiar lăsa impresia că statutul de soldat rebel reprezintă o alternativă economică de preferat celui de persoană „inocentă” strămutată intern. STUDIU DE CAZ: ziarul The Observer: „De ce ne-‐am îndrăgostit de băieţii pierduţi ai Africii”: http://observer.guardian.co.uk/review/story/0,,2067762,00.html

Rolul mass-media de a face publicul să înţeleagă situaţiile de urgenţă este

esenţial în ceea ce priveşte mobilizarea unor răspunsuri eficiente şi salvarea vieţii copiilor. Cu toate acestea, cea mai mare agenţie de presă, Reuters, a descoperit că povara celor mai groaznice „situaţii de urgenţă uitate” din lume este purtată de copii,


89

dar situaţia lor disperată nu reprezintă decât un scurt impuls pe radarul ştirilor internaţionale.

Reuters AlertNet a realizat un sondaj în rândul experţilor umanitari şi al jurnaliştilor ce identifică cele mai periculoase locuri de pe planetă pentru copii. Acesta analizează modul în care presa mondială în limba engleză mediatizează primele zece cele periculoase locuri pentru copii, alese de respondenţi, descoperind că există o slabă corelare între nivelul suferinţei copiilor şi dimensiunea coloanelor dedicate acesteia. În schimb, importanţa geopolitică a puterilor occidentale pare să atragă atenţia mass-media, Irak, teritoriile palestiniene şi Afganistan acaparând cea mai mare parte din lumina rampei. Oare jurnalistul nu deţine nicio responsabilitate faţă de copiii din zonele de conflict?

În calitate de jurnalist, aveţi o responsabilitate faţă de copiii despre care relataţi. Ceea ce produceţi va fi absorbit de oameni care poate nu au trecut printr-o experienţă asemănătoare evenimentelor cumplite pe care le trăiesc acei copii. Subiectul Dumneavoastră poate deveni obiectul milei, compasiunii sau chiar a generozităţii unor străini. Dar, ce se întâmplă cu acei copii cu care a intrat în legătură jurnalistul?

De exemplu, taberele pentru refugiaţi pot fi nişte locuri groaznice şi înspăimântătoare pentru adulţi, cu atât mai mult pentru copii, în special dacă se află departe de un mediu familiar. Personalul umanitar se plânge că sosirea presei internaţionale poate accentua trauma copiilor. De asemenea, poate crea false speranţe în rândul celor ce cunosc într-o oarecare măsură rolul presei.

Pentru a combate acest lucru, organizaţia non-profit MediaWise Trust, ce activează în domeniul eticii jurnalistice, a elaborat un ghid pentru reporterii care intervievează copii în vreme de război şi dezastru, pentru a evita cauzarea inconştientă de daune atunci când principala intenţie nu este alta decât de „a face publică povestea”. MediaWise Trust: Ghid pentru reporterii ce intervievează copii în vreme de război şi dezastru 1. Acordaţi prioritate interesului superior al copilului. Reportajele Dumneavoastră pot avea consecinţe neaşteptate, aşadar gândiţi-‐vă la motivaţia Dumneavoastră, la modul în care puteţi prezenta subiectul şi la urmările pe care le poate avea asupra copilului. O problemă importantă o constituie identitatea lor. De exemplu, un (fost) „copil soldat” care vorbeşte cu presa poate risca asasinarea dacă cel care îl controlează îşi dă seama că transmite informaţii ce ar putea incrimina adulţii. De asemenea, copiii ce sunt martori la atrocităţi pot deveni victime ale răzbunării, chiar dacă se află în taberele pentru refugiaţi. 2. Obţineţi acordul, dacă este posibil. Dacă acei copii se află în custodia unor adulţi responsabili, aflaţi mai multe despre situaţia lor înainte de a discuta cu ei. Este complet neindicat să iei un interviu unui copil extrem de traumatizat şi cu cât acel copil este mai tulburat, cu atât este mai important să fie intervievat în prezenţa unui adult pe care îl cunoaşte. Verificaţi întotdeauna dacă este indicată identificarea în întregime (nume sau fotografie) a copilului. 3. Cântăriţi avantajele şi dezavantajele identificării în întregime. Recunoaşterea identităţii personale a unui copil este un element important prin care se dă dovadă de respect şi ajută la câştigarea încrederii, dar revelarea sa în întregime publicului poate fi uneori neindicată. Poate copilul nu se opune, dar, fiind un adult responsabil, trebuie să luaţi în calcul toate consecinţele acestei acţiuni. Chiar şi atunci când intervievaţi copii ce au pierdut legătura cu familiile lor, fiţi circumspect cu privire la dezvăluirea identităţii lor în întregime. Includeţi suficiente indicii care să atragă atenţia unei rude adevărate, dar aveţi grijă să nu daţi posibilitatea identificării complete dacă astfel îi


90

puneţi şi mai mult în pericol. În ultimul timp, toate formele de mass-media au devenit cu adevărat globale, iar reportajul Dumneavoastră poate fi văzut de oameni din altă parte, ale căror motive de a intra în contact cu acei copii pot fi suspecte. Dacă aveţi îndoieli, consultaţi-vă cu adulţii cunoscuţi copilului. Este absolut necesară acea poză? 4. Oferiţi întotdeauna explicaţii. Încercaţi să vă asiguraţi că respectivul copil ştie ce faceţi. Nu puteţi fi sigur că vă consideră un prieten sau un duşman, aşadar începeţi prin a explica cine sunteţi, de ce doriţi să discutaţi cu el, ce veţi face cu informaţia obţinută şi care este publicul Dumneavoastră. Arătaţi-le un act de identitate şi cum funcţionează echipamentul Dumneavoastră. 5. Acordaţi-‐le tot timpul necesar. Poate agenda Dumneavoastră depinde de un termen presant, dar acesta nu reprezintă nimic pentru copiii traumatizaţi. Dacă este posibil, permiteţi-le să ajungă să vă cunoască, chiar dacă pentru acest lucru e nevoie de câteva zile. Trebuie să le acordaţi tot timpul de care au nevoie, iar dacă nu puteţi face acest lucru, gândiţi-vă de două ori înainte de a vorbi cu ei. Nu sunt acolo pentru Dumneavoastră, ci ei vă văd pe Dumneavoastră, în calitate de adult, ca fiind acolo pentru ei. Bunăstarea şi viaţa lor sunt mai importante decât „povestea” lor şi aveţi mai multe şanse ca ei să devină deschişi odată ce se familiarizează cu prezenţa Dumneavoastră. Înainte de toate, ascultaţi cu atenţie ceea ce spun şi nu vă agăţaţi doar de „citate citabile”. Chiar şi în momente de pace, unui copil nu-i place să fie prezentat ca reprezentant al unui grup sau al unui anumit „tip” de persoane. Puteţi generaliza după ce vorbiţi cu mai mulţi copii, dar încercaţi să apreciaţi experienţa lor unică fără a căuta imagini reprezentative şi poveşti despre copii în situaţii de criză. 6. Verificaţi cele spuse, dacă este posibil. Copiii pot fi martori fascinanţi şi irezistibili, dar lipsa lor de experienţă şi de vocabular poate crea confuzie. Poate doresc să vă facă pe plac şi să vă spună ceea ce doriţi să auziţi, nu ceea ce ştiu. Povestea spusă de un copil traumatizat poate descrie sentimentele şi temerile sale într-un mod exagerat. Nu îi consideraţi o „dovadă incontestabilă” până nu verificaţi faptele cu alţi martori sau persoane care ştiu mai multe despre situaţia copilului. 7. Nu creaţi speranţe false. Un copil traumatizat poate simţi speranţe false sau temeri când un străin se interesează de el în mod special. Nu-i mituiţi sau măguliţi niciodată şi nu le faceţi promisiuni false oricât de mult aţi vrea să le arătaţi compasiune şi înţelegere. Copiii rămân în situaţii de criză mult timp după ce presa şi-a pierdut interesul faţă de ei, iar promisiunile neîndeplinite afectează şi mai mult capacitatea lor de a avea încredere în adulţi. Acordarea unui tratament special unui copil anume sau unei anumite familii le poate crea probleme după plecarea Dumneavoastră. Dacă doriţi să îi ajutaţi, înţelegeţi-vă cu colegii despre cum puteţi distribui resursele voastre unui grup mai mare, cum ar fi printr-o agenţie locală de încredere. 8. Stabiliţi legături. Când spuneţi povestea unui copil, încercaţi, pe cât posibil, să vă asiguraţi că reuşiţi într-un fel să reluaţi legătura cu acel copil, printr-o persoană de la o agenţie umanitară, de exemplu. Este un lucru important nu doar pentru continuarea subiectului, ci şi în cazul în care materialul Dumneavoastră dă naştere la reacţii ce ar putea fi determinante pentru copil (cum ar fi de la rude din afara ţării). 9. Concentraţi-‐vă asupra laturii optimiste. Nu vă fie teamă să vorbiţi deschis despre cutremurul /lupta /călătoria trăită de copii, dar încercaţi să nu insistaţi prea mult asupra detaliilor personale. Îşi vor da seama dacă încercaţi să evitaţi problema. Căutaţi poveşti ce lasă loc speranţei, nu disperării, poveşti ce descriu rezistenţă personală şi eroism. Chiar şi în cele mai grele situaţii, există momente de bucurie şi zâmbete, ce scot în evidenţă caracterul nostru uman. Copiii au o extraordinară capacitate de rezistenţă, iar poveştile optimiste le pot aduce alinare când totul în jurul lor este cenuşiu. 10. Lăsaţi locul conversaţiilor, nu spectacolului. Copiii sunt cu adevărat ei înşişi când se află în mijlocul altor copii, aşa că un mod eficient de a discuta cu ei este să


91

relaţionaţi cu un grup. Întrebaţi-i dacă vă puteţi uita la ei cum se joacă sau alătura jocului lor. Lăsaţi-i să vă spună despre ce este vorba şi odată ce le-aţi arătat interes vor vocifera unul despre altul. Încercaţi întotdeauna să vă coborâţi la nivelul lor, evitând să staţi în picioare deasupra lor sau departe de ei. Dacă ei stau pe jos, faceţi la fel. Dacă par interesaţi de echipamentul de filmat, lăsaţi-i să îl examineze, să îl atingă şi chiar să îl folosească. Dar înainte de toate, aveţi responsabilitatea de a nu-i traumatiza din nou. Când vorbesc despre experienţa lor, nu insistaţi asupra anumitor amănunte dacă par reticenţi în acest sens. Oricât de incitantă ar fi povestea lor, mai bine renunţaţi la ea decât să riscaţi să le provocaţi un abuz emoţional. Renunţaţi când un copil devine interiorizat, abătut sau foarte agitat şi asiguraţi-vă că un adult responsabil află despre ce s-a întâmplat. BIBLIOGRAFIE ŞI RESURSE SUPLIMENTARE Human Rights Watch: www.hrw.org War Child: www.warchild.org.uk Watchlist: http://www.watchlist.org/ Coaliţia pentru Oprirea Exploatării Copiilor ca Soldaţi: http://www.child-soldiers.org/ UNICEF – Copii în conflicte armate: http://www.unicef.org/emerg/index_childsoldiers.html Biroul Reprezentantului Special al Secretarului General pentru Copii şi Conflicte Armate: http://www.un.org/children/conflict/english/home6.html TJ Riddell, „Războiul rămâne o constantă în viaţa ugandezilor din Nord”: www.law.utoronto.ca/documents/ihrp/report05_Riddell.doc AlertNet: „Cum se relatează povestea copiilor aflaţi în situaţii de criză” http://www.alertnet.org/thefacts/reliefresources/115254539757.htm AlertNet: „Copiii suferă departe de ochiul presei” – studiu http://www.alertnet.org/thefacts/reliefresources/115254878772.htm


92

7. EXPRIMAREA COPIILOR PRIN INTERMEDIUL MASS-‐MEDIA ŞI O MASS-‐MEDIA CENTRATĂ PE COPIL

PUNCTE CHEIE DE REŢINUT • Acordarea accesului la mass-media tuturor copiilor • Cum se asigură dreptul copilului de a se exprima prin mass-media • Mass-media copiilor

GRAŢIE tehnologiilor avansate şi noilor descoperiri din domeniu, răspândirea

mass-media a crescut considerabil în ultimul deceniu, dând oamenilor posibilitatea de a avea un acces mai bun la informaţie şi la mai multe cunoştinţe. Acest progres permite o participare mai mare a copiilor şi tinerilor la mass-media şi, prin urmare, la societatea per ansamblu, în ceea ce priveşte informarea, susţinerea şi influenţarea celor de aceeaşi vârstă şi a adulţilor. În ciuda acestor oportunităţi de îmbunătăţire, o parte din mass-media continuă să exploateze copiii şi să promoveze descrieri stereotipice ale copiilor şi situaţiei lor.

Implicând copiii, mass-media poate da o nouă perspectivă lucrurilor. Există argumente solide în favoarea participării serioase a copiilor la mass-media.

Importanţa relaţiei dintre copii şi mass-media este recunoscută în: • Articolul 12 al Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului, ce stabileşte rolul

statelor semnatare în asigurarea dreptului copiilor de a-şi exprima liber opiniile legate de orice problemă ce îi priveşte şi ascultarea opiniilor lor;

• Articolul 13 prevede dreptul copilului la libertatea de expresie prin orice mijloace, la alegerea lor;

• Articolul 17 declară că statelor semnatare au responsabilitatea de a asigura oricărui copil acces la informaţie din surse naţionale şi internaţionale diverse. Pentru mass-media, acest lucru se traduce în oferirea de informaţii de interes social şi cultural pentru copil.

Presa deţine o mare putere prin care poate face ca principiile şi standardele

Convenţiei cu privire la Drepturile Copilului să devină realitate prin asigurarea drepturilor copilului la informaţii corespunzătoare şi la libertatea de expresie, prin sensibilizarea cu privire la convenţie şi la conţinutul acesteia şi prin îndeplinirea unui rol central în monitorizarea implementării sale.

Cu toate acestea, în ciuda faptului că o treime din populaţia lumii are sub 18 ani, opiniile şi situaţia copiilor sunt rar reflectate cu acurateţe în mass-media. O serie de studii (Proiectul de Monitorizare Media, 2004) arată că, de obicei, copiii sunt extrem de slab reprezentaţi în mass-media, aşa cum a comentat un copil în timpul unui exerciţiu de monitorizare media: „Ştirile m-‐au făcut să mă simt dat la o parte. E ca şi cum copiii nici n-‐ar exista.”

Când povestea unui copil ajunge în atenţia presei, în general aceasta nu se referă la aspectele relevante ale vieţii sale, ci la cele dramatice şi extreme. Într-adevăr, o mare parte a acoperirii mediatice a copiilor este negativă.

Ce cred însă copiii despre ocazia de a participa la mass-media? Plan International, un ONG ce luptă pentru drepturile copilului, a întrebat un grup de copii jurnalişti de ce este importantă participarea lor la mass-media. Aceştia au răspuns următoarele:

• le dă ocazia să afle drepturile şi responsabilităţile pe care le au şi asigură că sunt reprezentaţi corect;


93

• le permite să îşi exercite dreptul de a participa şi de a se exprima liber şi asigură că priorităţile şi preocupările lor sunt bine reflectate;

• se pot face auziţi, lucru care le permite să educe şi să îşi ceară drepturile părinţilor, comunităţilor şi guvernului;

• reuneşte copiii şi este un mijloc prin care îi pot informa pe cei de aceeaşi vârstă despre ce se întâmplă în viaţa lor;

• îi ajută să atace probleme delicate fără a le fi frică sau a fi pedepsiţi, să ceară ajutor şi să înveţe strategii de evitare a acestor probleme (de exemplu, cum se pot apăra de abuzurile drepturilor lor, aşa cum este traficul de copii).

Exemplele de participare a copiilor la mass-media au demonstrat că şi aceştia pot

crea media, pot explora probleme legate de drepturile copilului, pot găsi soluţii şi îşi pot apăra propriile drepturi. Treptat, adulţii încep să îşi schimbe atitudinea faţă de participarea copiilor la mass-media şi să privească copiii ca agenţi ai schimbării în comunităţile lor. Numeroasele exemple de proiecte media reuşite realizate cu ajutorul copiilor din lumea întreagă ilustrează modul în care participarea se poate face într-un mod cât se poate de însemnat. Implicarea copiilor

Un impediment major pentru implicarea copiilor şi a tinerilor în producţia media este că acest lucru presupune intrarea lor într-un mediu de lucru ce poate fi periculos. Dacă este un loc plin de vervă, cu multă lume, mişcare şi multe echipamente, va prezenta riscuri deosebite pentru ei. Curiozitatea lor înnăscută şi faptul că aceste locaţii nu sunt concepute pentru persoanele cu o înălţime sub cea medie a adulţilor i-ar putea pune în pericol.

Cultura de lucru din cadrul instituţiilor media sub presiune nu este adecvată copiilor. O experienţă ce se dorea a fi una minunată se poate transforma într-una îngrozitoare şi riscantă pentru toţi cei implicaţi dacă nu se pregăteşte cu atenţie. În general, există teama că acei copii ar putea strica echipamente scumpe şi sensibile, şi nu invers.

Unele dintre măsurile de siguranţă necesare sunt costisitoare, dar majoritatea pericolelor pentru copii constituie, în general, pericole şi pentru adulţi. Transformarea locului de muncă într-unul sigur pentru copii ar reprezenta o garanţie suplimentară că este sigur şi pentru adulţi.

Planificarea din timp este cheia implicării fără riscuri a copiilor în orice mediu de muncă. În cadrul multor iniţiative media, se elaborează un ghid intern, dar deseori problemele ce apar sunt rezolvate ad hoc. Prin diseminarea modelelor de bună practică, se pot stabili, promova şi monitoriza standarde ale industriei. Iată câteva recomandări:

• Acordaţi timpul necesar pregătirii copiilor, departe de locul propriu-zis. • Când copiii sunt la faţa locului, asiguraţi-vă că ştiu care sunt riscurile şi cui se

pot adresa pentru ajutor. Asiguraţi-vă că există toalete curate pentru ei, că au acces la o cameră de dimensiuni corespunzătoare unde se pot relaxa şi pot consuma răcoritoare.

• Cel mai important, asiguraţi-vă că cel puţin un adult, pe care îl cunosc şi căruia i se pot adresa pentru ajutor sau sfaturi, este permanent la dispoziţia lor.

• Cei responsabili de coordonarea participării copiilor trebuie să verifice reglementările privind sănătatea şi siguranţa copiilor. În plus, trebuie să se asigure că aceştia din urmă şi adulţii care răspund de ei au primit explicaţii simple şi clare legate de măsurile de siguranţă la locul de muncă, fiind indicat


94

să se aleagă metode simple de verificare pentru a afla dacă le-au înţeles copiii, de exemplu printr-un exerciţiu de evacuare de urgenţă.

• Cei ce lucrează în locaţia respectivă trebuie să fie informaţi că ar putea fi prezenţi copii în anumite locuri şi în anumite momente şi să aibă ocazia să vorbească despre implicaţiile acestui lucru pentru ei şi pentru copii.

• Cei ce lucrează direct cu copiii trebuie să acţioneze conform ghidului ce a fost discutat în detaliu şi acceptat.

Un punct de plecare ar fi să se permită copiilor să analizeze sau să comenteze

probleme ce îi privesc. Ar putea, de exemplu, face recenzia unor filme sau cărţi pentru copii în ziare adresate adulţilor sau în alte tipuri de mass-media. Avantajele programelor media realizate cu şi pentru copii

Din evaluarea proiectelor media reiese că participarea copiilor la mass-media

prezintă multe avantaje: Un produs media mai bun: Implicarea profesioniştilor din mass-media în

programele pentru copii duce adesea nu doar la un număr mai mare de astfel de programe, ci şi la programe mai bune realizate pentru şi cu copii:

Un număr de 100 de posturi de radio ce au luat parte la proiectul „Sunt doar un copil, dar am şi eu drepturile mele!” desfăşurat în Africa de Vest (prin care părinţii, copiii şi autorităţile sunt informate despre rolurile şi responsabilităţile lor faţă de Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului) au crescut numărul de programe adresate copiilor, deseori în urma unei cereri mari din partea ascultătorilor. Evaluările arată că astfel se dezvoltă capacităţile de a produce programe mai bune şi de a implica copiii în acest proces. În plus, a crescut gradul de conştientizare şi de cunoaştere a drepturilor copilului şi a situaţiei acestora în ţara lor.

Realizarea unei schimbări: Participarea copiilor la mass-media poate influenţa liderii politici de la nivel guvernamental:

În cadrul proiectului „Copiii au ceva de spus”, implementat în India, tinerii realizează filme şi animaţii despre o serie de subiecte ce le afectează viaţa. Un film despre dependenţa de gutka (un amestec de tutun, nucă de betel şi var stins) i-a inspirat pe studenţi atât de mult încât au iniţiat o petiţie pentru a interzice comercializarea acestuia în magazinele situate lângă şcoli. Aceştia au înaintat cererea administraţiei districtuale, care a interzis gutka din toate şcolile din district şi a demarat o campanie de sensibilizare masivă, în colaborare cu studenţii.

Dezvoltarea copilului: Participarea copiilor la mass-media contribuie la dezvoltarea lor holistică. Pe lângă faptul că dobândesc competenţe tehnice şi profesionale (cum este manevrarea echipamentului, exprimarea şi interpretarea scenariilor), aceştia obţin şi abilităţi de viaţă esenţiale care le permit să se dezvolte şi să îşi exprime opiniile mai eficient, cum ar fi abilităţi de rezolvare a problemelor, de comunicare, auto-exprimare şi de negociere.

Participarea la mass-media ajută copiii să se familiarizeze cu modul în care funcţionează aceasta, dar şi cu informaţia şi producţia, oferindu-le un acces mai larg la informaţii relevante ce le permite să ia decizii în cunoştinţă de cauză. Prin includerea lor în programe de monitorizare şi evaluare media, ei dobândesc importante noţiuni din domeniul mass-media şi pot deveni consumatori critici ai tuturor mijloacelor de informare în masă.

Implicarea copiilor de către mass-media prezintă şi un interes comercial, şi anume asigurarea viitorilor consumatori media. Multe ziare, în special, au desfăşurat proiecte adresate tinerilor, dar puţine au implicat cu adevărat copiii în afara unui nivel inferior.


95

Prin intermediul activităţilor media pentru copii, aceştia pot interacţiona şi învăţa de la alţi copii, îşi pot face noi prieteni şi învăţa să fie empatici faţă de cei de vârsta lor, o abilitate esenţială pentru dezvoltarea conştiinţei politice şi sensibilităţii sociale. În plus, exprimarea prin mass-media poate contribui la recuperarea psihosocială şi la regăsirea echilibrului copiilor după o experienţă traumatică, dându-le speranţă.

În Sri Lanka, Young Asia Television a facilitat participarea unui grup de copii la un documentar care le-a dat ocazia să îşi exprime sentimentele legate de tsunami, ce avut loc în 2004 în Oceanul Indian. Filmul, realizat integral de copii, prezintă impactul tragediei şi cum le-a schimbat viaţa. Nishak (16 ani) a afirmat că au dorit să arate, în principal, curajul cu care copiii fac faţă provocărilor vieţii.

Abilitarea şi implicare civică a copiilor: Implicarea tinerilor în toate etapele proiectelor media poate dezvolta şi mai mult potenţialul lor de a deveni cetăţeni şi susţinători activi. Copiii pot fi mesageri excelenţi ai modului în care violarea drepturilor lor le afectează viaţa, iar participarea la mass-media le dă ocazia să facă ei înşişi apel la schimbare. Această experienţă îi ajută să se exprime clar şi în alte forumuri.

Ca urmare a participării lor la mass-media, copiii se simt apreciaţi şi pot câştiga încredere în sine. Acest lucru se datorează faptului că îşi descoperă talente şi simt aprecierea adulţilor şi a colegilor lor. Sentimentul de a fi util comunităţii îi poate determina pe copii să devină activi şi în alte domenii şi le dă puterea să îşi asume noi roluri şi responsabilităţi. Contextul global

O serie de reuniuni mondiale pe tema relaţiei dintre copii şi mass-media au recunoscut importanţa participării copiilor în acest domeniu. Printre acestea se numără:

• Ziua de Discuţii Generale pe tema „Copilul şi mass-media” desfăşurată de Comitetul privind Drepturile Copilului (Elveţia, 1995): „Mass-media deţine rolul important de a da copiilor posibilitatea să se exprime. Potrivit unuia dintre principiile Convenţiei, opiniile copiilor trebuie ascultate şi respectate cum se cuvine … copiii trebuie nu doar să aibă şansa de a consuma informaţii, ci şi de a participa ei înşişi la mass-media.”

• Atelierul „Apelul de la Oslo” (Norvegia, 1999): „Provocarea pe care o întâmpină copiii şi tinerii este să găsească un mod de a-şi promova participarea activă la mass-media şi la dezvoltarea acesteia. Provocarea pentru părinţi, profesori şi cercetători este să recunoască şi să sprijine drepturile copiilor de a avea acces la mass-media, de a participa la aceasta şi de a o folosi ca un instrument pentru dezvoltarea lor.”

• Al 4-lea Summit Mondial pe tema „O mass-media pentru copii şi adolescenţi” (Brazilia, 2004), la care adulţii au sugerat că „trebuie promovate producţiile media realizate cu participarea copiilor şi adolescenţilor”. Copiii au propus „să se garanteze adolescenţilor şi copiilor un rol în producerea şi transmiterea produselor media.”

• Forumul Dezvoltării Mass-media a Tinerilor (Mali, 2006): la care au luat parte 400 de delegaţi din 60 de ţări ale lumii, inclusiv din ţări ce fac parte din programul Plan (Albania, Benin, Burkina Faso, Camerun, Ecuador, El Salvador, Etiopia, Ghana, Guineea, Guineea Bissau, Haiti).

• Al 5-lea Summit Mondial pe tema „O mass-media pentru copii (Johannesburg, 2007): peste 1.000 de persoane din aproximativ 90 de ţări, printre care s-au numărat cel puţin 300 de copii din ţara gazdă şi din alte state, s-au reunit cu ocazia conferinţei. S-au organizat ateliere interactive, dezbateri şi discuţii


96

pentru a explora modalităţile ce dau copiilor ocazia de a se exprima prin intermediul mass-media. Conferinţa a abordat problema reprezentării copiilor în mass-media şi a modului în care aceasta din urmă a contribuit în general la percepţia faţă de copii. Summit-ul a analizat modurile şi mijloacele de promovare a implicării copiilor în producerea propriilor lor imagini. În centrul dezbaterii, s-a aflat modul în care pot fi implicaţi copiii în procesul de producere a imaginilor şi a programelor destinate lor.

Provocări şi obstacole pentru o participare însemnată a copiilor la mass-‐media

Comitetul privind Drepturile Copilului a afirmat la un moment dat, „Copilăria nu este sala de aşteptare a vieţii”. Deşi aproape o treime din populaţia lumii este reprezentată de persoanele sub 18 ani, mass-media reflectă rareori opinia sau realitatea acestei categorii. Per ansamblu, atât în emisfera nordică, cât şi în cea sudică, presa oferă ocazii limitate copiilor de a-şi exercita dreptul la participare la mass-media şi cel de a-şi exprima părerile legate de problemele ce îi afectează.

S-a pus insuficient accentul pe necesitatea participării serioase a copiilor la fiecare nivel media, inclusiv la monitorizarea media. Participarea copiilor nu s-a bucurat până acum de atenţia prioritară pe care o merită. Însă, există în continuare o serie de provocări comune în ceea ce priveşte facilitarea participării copiilor. Atitudinea socială şi reticenţa faţă de participarea copiilor

Mass-media este cel mai adesea controlată de adulţi ce nu sunt întotdeauna dispuşi să renunţe la puterea lor şi să permită copiilor să stabilească priorităţile. Pe de altă parte, nici părinţii nu înţeleg valoarea aportului copiilor lor la mass-media şi mulţi dintre ei cred că proiectele media ocupă prea mult timp şi îi vor demotiva pe copii la şcoală. Totuşi, studiile arată că rezultatele şcolare ale copiilor se îmbunătăţesc adesea în urma participării lor la astfel de proiecte.

Unii părinţi nu permit copiilor lor să înveţe despre drepturile copilului. Aceste drepturi sunt deseori percepute ca fiind în contradicţie cu tradiţia din multe ţări potrivit căreia copiii nu pun la îndoială deciziile adulţilor sau, chiar mai mult, nu se adresează adulţilor decât atunci când li se dă voie. Este important să se elimine astfel de atitudini prin informarea şi sensibilizarea sectorului media şi a părinţilor. Dileme etice şi probleme legate de protecţia copilului

În încercarea noastră de a dezvolta participarea copiilor la mass-media, trebuie de asemenea să asigurăm şi protecţia copiilor împotriva mass-media. De exemplu, expunerea media a copiilor ce au suferit un abuz constituie adesea un nou abuz, din cauza victimizării ce poate apărea dacă se dezvăluie identitatea copilului. Asemenea jurnaliştilor adulţi, nici copiii jurnalişti nu reuşesc întotdeauna să protejeze alţi copii cu care lucrează.

Interesul comercial, violenţa, presiunea sexuală, stereotipurile de gen şi alte influenţe negative pot limita oportunităţile copiilor de a participa la mass-media. În multe părţi ale lumii, numeroase emisiuni şi programe (cum sunt cele TV) nu reuşesc să reflecte viaţa reală a copiilor şi a tinerilor. Pentru a apăra copiii de influenţe şi imagini negative, aceştia trebuie să joace un rol central în procesul de producţie media, care să ofere informaţii şi programe de divertisment adecvate vârstei lor, ce prezintă viaţa lor reală şi nu le violează drepturile.


97

Investiţii reduse şi lipsa de resurse

Este vital să se ofere copiilor resursele adecvate când realizează producţii media, dar şi să se asigure acces şi calitate. Producţiile media realizate de copii „concurează” cu celelalte produse media din lumea întreagă. Pentru a fi luate în serios şi pentru a atinge un public ţintă cât mai numeros, trebuie să ofere aceeaşi calitate superioară. Copiii nu pot obţine această calitate de unii singuri, fără ajutorul profesioniştilor din mass-media. Necesitatea de a-‐şi dezvolta abilităţile

Copiii, ca şi mulţi adulţi de altfel, nu cunosc întotdeauna dreptul lor la liberă exprimare. De multe ori, sunt timizi şi se exprimă cu greutate dacă nu sunt obişnuiţi să o facă. În cazul în care nu beneficiază de instruire în domeniul mass-media, copiilor le va fi frică să îşi exprime părerea ca nu cumva să transmită un mesaj greşit sau să nu reuşească să exprime ceea ce gândesc şi ceea ce simt. Copiii analfabeţi, cei cu dizabilităţi şi alte categorii marginalizate au nevoie câteodată de ajutorul unui specialist pentru a putea participa cum se cuvine.

Mass-media reprezintă un instrument care dă putere vocii celor mai vulnerabili. Programele media ce respectă standardele şi principiile CDC pot schimba percepţia adulţilor despre copii, prezentând modele bune de urmat, pot face publice probleme precum violenţa, despre care se vorbeşte în general cu greutate, şi pot contesta comportamentul adulţilor.

Participarea copiilor la mass-media depinde de posibilitatea de a se exprima, dar şi de ocazia de a avea un public adecvat care să asculte. În ţările unde tehnologia permite copiilor să ia iniţiative, cum ar fi crearea de pagini proprii de Internet, trebuie să se asigure că părerile şi preocupările copiilor nu se pierd în marea de informaţii. Societatea trebuie să ţină seama de opiniile copiilor şi să creeze un spaţiu special dedicat copiilor în mass-media. BIBLIOGRAFIE ŞI RESURSE SUPLIMENTARE Plan International: http://www.plan-international.org/ „A vorbi, a participa şi a decide – dreptul copiilor de a se face auziţi”, Plan International, 2006. „Copiii, tinerii şi mass-media din lume: o analiză a tendinţelor şi problemelor”, Intermedia (2004) „Copiii în mass-media”, Plan Sweden (2006). Comitetul ONU privind Drepturile Copilului (1996), „Copilul şi mass-media”.


98

8. CELE MAI BUNE PRACTICI JURNALISTICE PRIVIND COPIII

„Cred în continuare că, dacă îţi doreşti să schimbi lumea, jurnalismul este o armă rapidă şi pe termen scurt.” Tom Stoppard

PUNCTE CHEIE DE REŢINUT • Bune practici de relatare a ştirilor ce privesc copiii • Monitorizarea şi evaluarea programelor media pentru copii: presă, radio,

televiziune

APELUL de la Oslo, făcut cu ocazia celei de-a 10-a aniversări a Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului, a îndemnat patronii şi profesioniştii din mass-media, profesorii, politicienii şi chiar copiii să găsească noi modalităţi pentru a transforma mass-media într-o influenţă pozitivă asupra vieţii copiilor din lumea întreagă.

Apelul adresat sectorului privat, inclusiv patronilor media, a fost următorul: • să ia în considerare drepturile copiilor la acces, participare, educare în

domeniul mass-media şi la protecţie împotriva conţinutului negativ când dezvoltă noi produse şi tehnologii media;

• să acorde întâietate interesului superior al copilului în goana lor după succes comercial şi financiar, astfel încât copiii de azi să devină adulţi într-o societate mondială în care oamenii sunt protejaţi, respectaţi şi liberi.

Aşa cum am discutat deja, mulţi jurnalişti din mass-media cu caracter general

sunt sceptici în privinţa importanţei acordării unei atenţii semnificative nevoilor (şi drepturilor) copiilor. În Marea Britanie, de exemplu, în fiecare săptămână, ziarul Press Gazette publică articole despre problemele juridice ridicate de restricţia impusă mediatizării proceselor în care sunt implicate persoane sub 18 ani. Cu toate că legea a fost modificată recent pentru a se alinia Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului, ce stipulează că infractorii minori au dreptul să înveţe din greşelile lor departe de presă, unii o consideră o limitare a libertăţii presei pentru că mass-media nu poate numi infractorii recidivişti.

Cu toate acestea, mulţi jurnalişti fac totul pentru a plasa interesul copiilor în centrul activităţii lor, iar în continuare putem vedea câteva exemple ale colaborării lor în lumea întreagă. Jurnaliştii pentru Drepturile Copilului şi ale Femeii din Macedonia, organizaţie înfiinţată în 2003, face campanii pentru drepturile copilului prin prezentări media, buletine şi filme. Matthew Mac-Kwame de la Institutul de Jurnalism din Ghana împreună cu Frankie Asare-Donkoh de la Choice FM din Ghana au format Clubul Internaţional al Jurnaliştilor pentru Drepturile Copilului.

Agenţia de Presă a Copiilor din Brazilia ANDI înmânează premii Jurnaliştilor Prieteni ai Copiilor pentru a încuraja jurnaliştii să exploreze şi să scrie despre problematica copiilor. Aceştia şi-au dat seama că premiul le-a dat un acces mai mare la copii, inclusiv la cei din închisori.

Fundaţia Prix Jeunesse încearcă la rândul ei să crească calitatea programelor TV pentru tineri din lumea întreagă, consolidând înţelegerea şi promovând comunicarea între naţiuni. Prix Jeunesse susţine ideea că televiziunea trebuie să fie atractivă pentru publicul său ţintă şi să permită copiilor să se vadă, să se audă şi să se exprime pe ei şi cultura lor, promovând în acelaşi timp recunoaşterea şi aprecierea altor culturi. Premiul Prix Jeunesse este larg acceptat ca fiind cel mai prestigios premiu TV în domeniul televiziunii pentru copii din lume.


99

În 2003, Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor (FIJ) şi Asociaţia Jurnaliştilor din Africa de Sud (AJAS) au organizat un atelier de două zile în Cape Town pentru a promova drepturile copiilor la nivelul mass-media. Discuţiile s-au axat pe responsabilitatea socială a jurnaliştilor şi atenţia deosebită necesară în momentul relatării subiectelor ce afectează copiii. Participanţii au subliniat faptul că un copil nu este un adult şi prin urmare are nevoie de ajutor şi de protecţie specială. În majoritatea cazurilor însă, copiii sunt ignoraţi cu desăvârşire de mass-media. În urma reuniunii, a fost publicat documentul „Să dăm dreptul copiilor – Ghid internaţional pentru jurnaliştii şi profesioniştii din mass-media”.

Şi alte organizaţii acordă premii pentru jurnalismul centrat pe copil. În 2002, Plan Haiti şi Institutul Panos, din Washington, au lansat un premiu naţional pentru jurnalism, acordat pentru cele mai bune reportaje realizate pe tema drepturilor copilului. Iniţiativa a reuşit să crească numărul reportajelor de înaltă calitate ce vorbesc despre copii şi drepturile acestora, dar şi să motiveze patronii şi jurnaliştii din mass-media să asculte mai mult părerea copiilor.

Plan Togo a lansat un proiect similar în iunie 2006 împreună cu un partener neguvernamental, WAO Afrique, înfiinţând premiul Dzitri acordat instituţiilor media şi jurnaliştilor pentru reportaje de înaltă calitate cu privire la copii şi la drepturile acestora. Membrii juriului ce acordă premiul anual sunt copii jurnalişti ce fac parte din programul media pentru copii al Plan Togo.

Exemple de cele mai bune practici ZIARE Proiectul „Ziare în educaţie”

Asociaţia Mondială a Ziarelor (AMZ) este o organizaţie mondială ce reprezintă 18.000 de ziare, 71 de asociaţii naţionale ale ziarelor, directori de ziare din 100 de ţări, 13 agenţii de presă şi nouă trusturi de presă regionale şi multinaţionale. Aceasta a elaborat un set de 30 de idei ce pot fi folosite pentru a atrage noi cititori tineri, set bazat pe studii întreprinse în lumea întreagă. AMZ a făcut public un program de cinci ani, ce cuprinde proiecte „Ziare în educaţie” (ZIE), finanţat cu 1,74 milioane de dolari de către compania gigant norvegiană Norske Skog, cel de-al doilea producător mondial de hârtie de ziar şi al treilea producător de hârtie pentru reviste din lume.

Programele ZIE doresc să asigure că publicaţiile devin parte integrantă a unei zile de şcoală, peste tot în lume. Noul program se va adresa ţărilor din Balcani şi Asia, iar în cadrul său se vor realiza manuale de instruire pentru profesori, în limba ţării respective. Ideea este ca publicaţiile să fie folosite ca un instrument pentru a creşte nivelul de alfabetizare, al cunoştinţelor generale, al abilităţilor analitice şi ca o apreciere a importanţei libertăţii de expresie, toleranţei şi valorilor democratice. Proiectul de vecinătate euro-‐arabă: reviste pentru studenţii din statele arabe şi europene

UNESCO a lansat proiectul Vecinătatea euro-arabă: Studenţii construiesc poduri, în cadrul programului „Dialog cu lumea islamică”. Proiectul a demarat în decembrie 2003. În timpul unui atelier din Germania, experţi de la ministerele educaţiei, organizaţii publice, edituri şi şcoli din Danemarca, Egipt, Germania, Iordania, Liban, Libia, Palestina, Qatar, Sudan, Siria, Tunisia şi Ucraina au pus bazele unei puternice şi longevive reţele de reviste şcolare.

Scopul proiectului este să promoveze dialogul euro-arab în rândul tinerilor, prin cooperarea revistelor şcolare. Dialogul dintre cetăţenii europeni şi cei arabi reprezintă o premisă pentru convieţuirea paşnică în comunităţi multiculturale şi pluriconfesionale. Schimbul dintre tinerii din statele europene şi cele arabe deţine o importanţă majoră în eliminarea timpurie a prejudecăţilor şi promovarea unei mai


100

bune înţelegeri. Orice şcoală şi tinerii de orice vârstă ce sunt interesaţi de cooperare jurnalistică sunt bineveniţi în acest proiect. Centrul Kuleana pentru Drepturile Copilului

Pentru Centrul Kuleana pentru Drepturile Copilului din Mwanza, Tanzania, mass-media şi jurnaliştii sunt nişte aliaţi de marcă. Tinerii reprezintă jumătate din populaţia de 800.000 a oraşului Mwanza, cuprinzând un număr mare de copii ai străzii. După inaugurarea centrului în 1992, copiii străzii au început să îşi exprime părerile în afişe lipite peste tot în oraş. În prezent, revista ilustrată Mambo Leo este afişată în toate şcolile.

Kuleana prezintă redactorilor de publicaţii regionale o provocare: „Aceştia sunt copiii voştri: ce aveţi de gând să faceţi în legătură cu această situaţie?”. La început, articolele despre copiii străzii aveau un caracter de senzaţie. Pe măsură ce presa a câştigat încredere, a început să caute cauzele profunde ale fenomenului şi să investigheze condiţiile ce i-au determinat pe copiii din mediul rural să ajungă pe străzi. Posturile locale de radio au acordat spaţii de 15 minute copiilor străzii, cu premii pentru câştigătorii concursurilor. Regulat, se publică articole în ziarele naţionale în limba engleză şi swahili. Centrul a colaborat cu Asociaţia Femeilor din Mass-media din Tanzania (TAMWA) pentru a îmbunătăţi mediatizarea problemei violenţei împotriva copiilor.

Rakesh Rajani, co-fondator şi fost director executiv al Centrului Kuleana, afirmă că mass-media poate da ocazia publicului, inclusiv copiilor, de a se implica în drepturile copilului ca „cetăţeni activi”. Acesta mai spune şi că jurnaliştii trebuie să includă drepturile copilului în ştirile cu caracter economic. „O schimbare negativă a situaţiei economice, oricât de mică, poate da cu piciorul deceniilor de progres social realizat prin acţiuni sociale perseverente. O schimbare de unu la sută în bugetul naţional poate însemna că alţi 100.000 de copii rămân fără acces la apă potabilă.” RADIO

Relativ ieftin, accesibil şi portabil, radioul s-a dovedit a fi cel mai rezistent şi mai eficient mijloc de comunicare, chiar şi în cele mai vitrege condiţii sociale. În Africa, unde radioul rămâne cel mai important sistem de comunicare, există mii de posturi de radio, de mari sau mici dimensiuni. Tinerii au demonstrat că sunt capabili să utilizeze tehnologia radio în scopuri proprii, obţinând acces la unde radio prin „radiouri pirat”, adesea pentru a se asigura că se difuzează muzică pe gustul lor. Energia lor creativă poate influenţa puternic posturile oficiale de radio. Proiectul UNICEF Somalia

În Somalia, UNICEF colaborează cu organizaţii de tineret pentru a concepe un proiect radio ce acordă tinerilor acces gratuit la frecvenţe radio. În cadrul proiectului, UNICEF oferă cursuri de formare în domeniul producţiei radio pentru ca tinerii să difuzeze emisiuni inteligente şi populare. Proiectul este folosit nu doar ca un mijloc de divertisment şi de eliberare a tinerilor, ci şi pentru a schimba atitudinea faţă de problemele sociale şi de sănătate.

În Somalia, viaţa de zi cu zi se organizează în jurul emisiunilor radio şi în fiecare zi, la 17.30, se opreşte orice activitate, iar lumea se adună în jurul radioului pentru a asculta BBC Somalia. Somalezii au recurs la tehnologie pentru a sprijini cultura lor orală şi pentru a construi o comunitate radio ce acoperă întreaga ţară măcinată de război, dat poate fi ascultată şi de somalezii din alte ţări, prin Internet.

Tinerii din Somalia au trecut prin multe şi au puncte de vedere puternice despre ce înseamnă pacea, dezvoltarea şi drepturile copilului. Acum, vocea tinerilor somalezi se aude cu o mai mare credibilitate ca oricând. Jurnaliştii şi producătorii radio au fost


101

impresionaţi de acest lucru şi le-au dat tinerilor acces gratuit la unde radio. Prin poezie, teatru, muzică şi alte forme tradiţionale de expresie sunt furnizate ştiri şi divertisment, încurajându-se dezbaterile.

Punctul forte al acestui proiect este importanţa acordată radioului în Somalia şi implicarea tinerilor moderatori de radio. Proiectul a demonstrat că:

• implicarea tinerilor în producţia media este fundamentală pentru conceperea, crearea şi difuzarea de programe interesante şi relevante pentru tineri;

• pentru tinerii producători, producţiile nu reprezintă o sursă de venit, ci un mijloc de a se face auziţi;

• dezvoltarea capacităţilor de producţie ale tinerilor prin intermediul unor grupuri organizate reprezintă o extindere a activităţilor comunitare în care sunt deja implicaţi, aşadar ştiu ce doresc să producă;

• tinerii nu consideră prezenţa la cursurile de formare o obligaţie, ci o oportunitate de care trebuie să profite;

• lăsându-se conţinutul pe seama tinerilor, se asigură că programele prezintă subiecte importante pe plan local şi au calităţi ce atrag tinerii somalezi;

• producţiile realizate de tineri asigură că jurnaliştii radio şi comunitatea locală privesc programul ca pe un produs autohton ce merită recunoaştere şi sprijin local;

• când tinerii atacă probleme controversate în mass-media, în general nu sunt exagerat de agresivi când e vorba de aspecte politice delicate (în Burundi, tinerii au intervievat lideri rebeli şi s-au angajat cu mare succes într-o dezbatere politică fără precedent);

• tinerii sunt entuziasmaţi să înveţe despre noile tehnologii şi sunt încântaţi de mass-media, fiind prin urmare mai uşor de format decât adulţii.

Takeover Radio

În Marea Britanie, Takeover Radio a fost înfiinţat în 1997, când trei tineri au luat cu asalt un program difuzat sâmbătă seara, denumit „In and Out With Philip Solo”, de la postul de radio Valley FM din Leicester. Timp de două ore, Ellie (15 ani), Sam (12 ani) şi Rayne (10 ani) Menzies au preluat controlul asupra emisiunii lui Philip, dând buzna în studio, legându-l şi creând o situaţie de „luare de ostatici”. Inspectorul Lawton de la Poliţia Radiourilor a trebuit să le promită pizza şi ciocolată înainte ca aceştia să îl „elibereze” pe Philip Solo şi să-i permită să termine ultima jumătate de oră a emisiunii sale.

Anul următor, cei trei copii au luat cu asalt un post similar din Wigston, numit NOW FM. De această dată, au capturat postul în patru weekend-uri şi au realizat patru programe de câte o oră.

Până în august 2000, programele lor deveniseră atât de populare încât au fost nevoiţi să îşi creeze propriul lor post de radio. În septembrie 2000, echipa a înfiinţat Takeover Radio Children‘s Media Trust, care învaţă şi alţi copii cum să prezinte programe şi să beneficieze de experienţa celorlalţi. După o difuzare de şase ani, Takeover Radio este primul post de radio din Marea Britanie în cazul căruia a fost acordată licenţa de difuzare exclusiv unor copii.

Organizaţia non-profit îi învaţă pe tineri cum să lucreze împreună ca o echipă, despre nevoia de a respecta termenele şi de a produce programe cât mai bune. Astfel, copiii câştigă încredere în ei înşişi, abilităţi de planificare, de organizare şi de comunicare (în unele cazuri, copii care nu aveau aceste abilităţi au învăţat cum să se exprime fără a deveni agresivi fizic sau verbal). Profesionişti adulţi din radio, televiziune şi presă îi învaţă aptitudinile necesare pentru producţia radio, jurnalism, design web şi producţia video. „Sunt doar un copil, dar am şi eu drepturile mele!”


102

„Sunt doar un copil, dar am şi eu drepturile mele!” este un program radio produs de copii şi difuzat în Africa de Vest. Difuzat pentru prima dată în 1998, programul informează părinţii, copiii şi autorităţile despre responsabilităţile lor de a respecta drepturile copilului. Proiectul are drept scop promovarea CDC prin intermediul radioului.

Proiectul radio se difuzează în Burkina Faso, Guineea, Togo, Mali, Senegal, Guineea Bissau şi Benin. Aproximativ 10 posturi de radio din fiecare ţară (posturi de radio publice, private, rurale şi comunitare) transmit programul, adaptându-l la cultura ţării respective.

Reportajele promovează dreptul de a merge la şcoală, de a avea acces la apă potabilă, de a creşte sănătos şi de a fi protejat împotriva exploatării. La emisiuni iau parte actori profesionişti de comedie şi copii (în jur de 600 de copii şi tineri între 6 şi 18 ani). Participarea copiilor reprezintă o parte importantă a proiectului. Aceştia iau parte direct la producţie, dar se implică şi în interviuri şi dezbateri, concursuri radio şi trimiţând poezii, scrisori şi desene.

„Sunt doar un copil, dar am şi eu drepturile mele!” s-a dezvoltat, devenind mai mult decât o campanie radio. Activităţile teatrale şi şcolare fac acum parte integrantă din proiect. Proiectul demarat ca o campanie a depăşit cu mult rezultatele estimate şi scopul său iniţial. Sute de copii au fost implicaţi în producţia şi difuzarea emisiunii, în timp ce alte mii de copii au contribuit la conţinutul său şi la înregistrările publice.

Povestirile şi teatrul educativ s-au dovedit a fi mijloace eficiente şi populare de sensibilizare faţă de drepturile copilului. Copiii pot face legătura între povestiri şi propria lor viaţă. Mesajele încurajează copiii să ceară sprijin adulţilor şi să găsească soluţii la problemele lor. Aceştia dobândesc cunoştinţe, pe care le transmit mai departe când discută despre ce au auzit la radio cu familiile şi prietenii lor. Ascultarea altor persoane care vorbesc la radio îi încurajează şi îi motivează pe copii să participe şi ei la emisiune sau să se facă auziţi în alt mod. Straight Talk – Uganda

Ziarul Straight Talk a fost lansat în 1993. În 1997, se dezvoltase deja într-un ONG înregistrat corespunzător, Fundaţia Straight Talk, având numeroase proiecte. Misiunile sale sunt „Să ne asigurăm că adolescenţii sunt protejaţi” şi „Comunicare care să asigure o sănătate mai bună adolescenţilor”. „Protejat” aici înseamnă a nu fi expus infecţiilor şi sarcinilor nedorite şi a deţine abilităţile de viaţă, educaţia şi valorile necesare pentru a deveni un adult productiv.

Emisiunea radio a fost transmisă pentru prima dată în mai 1999. Programul săptămânal de 30 de minute se adresează în principal adolescenţilor ce nu merg la şcoală şi celor ce frecventează şcoala, promovând mesajele Straight Talk de sex protejat, abstinenţă, folosirea prezervativului şi abilităţi de viaţă. Emisiunea este difuzată la nivel naţional de către 14 posturi FM, în engleză şi patru limbi locale. Forumul Mondial al Radiourilor

Forumul Mondial al Radiourilor (FMR) se dedică promovării unor programe radio de calitate realizate de şi pentru copii. Înfiinţat cu ocazia celui de-al 3-lea Summit Mondial pe tema „O mass-media pentru copii” ce a avut loc la Salonic, Grecia, în martie 2001, FMR încearcă să apere, prin intermediul radioului, drepturile copilului şi statutul copiilor şi tinerilor în propriile lor comunităţi. Forumul include proiecte şi companii private de pe fiecare continent, în special din Africa. TELEVIZIUNE

Se estimează că în lume există în jur de 1,8 miliarde de telespectatori sub 15 ani. Din aceştia, 190 de milioane trăiesc în cele mai bogate regiuni, iar 1,6 miliarde,


103

în ţările aflate în curs de dezvoltare. Aproximativ 142 de canale TV prin satelit şi cablu se adresează tinerilor sub 15 ani de pe cinci continente, din care 88 sunt difuzate în Europa.

Televiziunile publice din lume au obligaţia să difuzeze programe pentru copii care să îi informeze, distreze şi educe. Cu toate acestea, programele variază enorm din punct de vedere cantitativ şi calitativ. Programe britanice pentru tineri

În Marea Britanie, Blue Peter, unul dintre cele mai cunoscute programe TV pentru copii ale BBC va sărbători 50 de ani în octombrie 2008. Acesta are un format de magazin TV şi se difuzează la puţin timp după ce se întorc copiii de la şcoală. De-a lungul anilor, temele sale au fost tot mai mult influenţate de ideile copiilor. Programul cuprinde activităţi de bricolaj, sărbătoreşte succesul copiilor în diferite domenii, organizează concursuri non-exploatative şi face apeluri naţionale pentru ajutorarea copiilor cu probleme din Marea Britanie sau din lume.

Tinerii săi prezentatori iau parte la activităţi antrenante de timp liber (scufundări, paraşutism, schi etc.) ce le oferă copiilor idei de activităţi pe care le-ar putea face pe măsură ce cresc. În fiecare an, echipa vizitează diferite părţi ale lumii pentru a arăta copiilor britanici cum trăiesc şi cu ce probleme se confruntă alţi copii.

BBC mai difuzează o altă emisiune periodică intitulată Children’s Newsround, ce prezintă direct şi simplu principalele ştiri ale zilei, inclusiv subiecte delicate cum sunt abuzul asupra copilului, foametea şi dezastrele naturale, dar şi reportaje speciale de un interes deosebit pentru copii, ce nu ajung întotdeauna în buletinele de ştiri pentru adulţi. Având în vedere că principalele jurnale de ştiri se adresează adulţilor, acestea nu sunt populare în rândul copiilor. Prin propria lor versiune, copiii pot discuta despre subiectele de actualitate cu adulţii, fiind în acelaşi timp protejaţi de materialele tulburătoare ce însoţesc adesea versiunea pentru adulţi.

Una dintre televiziunile comerciale din Marea Britanie, Channel 4, a câştigat o serie de premii pentru programul său Wise Up adresat adolescenţilor, în care tinerii sunt încurajaţi să aleagă subiectele emisiunii. Ideile programului şi co-prezentatorii sunt căutaţi în rândul telespectatorilor şi prin vizite la şcoli. Reporteri amatori realizează o parte din program, investigând adesea o problemă ce a apărut în viaţa lor. Aceştia beneficiază de sfaturi şi asistenţă profesională din partea unei echipe de producţie formată aproape în întregime din tineri. Programul are un stil alert, tineresc, cu cadre rapide surprinse de camere video de amatori, dar este montat şi produs cu mare grijă pentru a respecta regulile oficiale, stabilite de autorităţile de reglementare din domeniu. Mukto Khobor (Ştiri Libere)

În Bangladesh, Mukto Khobor este un program de ştiri şi de actualitate adresat adolescenţilor, difuzat săptămânal timp de 25 de minute, centrat pe subiecte ce privesc copiii şi drepturile copilului. Obiectivele sale sunt:

1. Să creeze un spaţiu pentru copii în mass-media, un forum în care tinerii să îşi exprime părerea în legătură cu problemele şi evenimentele din jurul lor, unde vor fi auziţi de copiii şi adulţii din toate clasele sociale.

2. Să abiliteze tinerii jurnalişti, formându-i pentru a dobândi aptitudini specializate, să abiliteze şi să inspire numărul mare de telespectatori tineri ce consideră programul un exemplu pozitiv al eficienţei cu care pot lucra în mass-media când li se dă ocazia. Să îi ajute pe adolescenţi să câştige încredere în sine şi stimă de sine.

3. Să dezvolte aprecierea părerilor copiilor, arătând că şi aceştia pot oferi păreri şi soluţii, să schimbe ideea învechită potrivit căreia copiii trebuie doar să asculte şi să nu spună mai nimic.


104

4. Să facă din acest program un exemplu de şanse egale de participare a copiilor la mass-media.

Produsul final este un program de mare audienţă, centrat pe drepturile copilului. Printr-un proces corect de selecţie a copiilor ce urmează să participe la emisiune

se asigură că reprezentarea tuturor claselor sociale. Sunt contactate şcolile pentru a propune candidaţi, dar şi organizaţiile ce lucrează cu copii ce nu au acces la educaţie. Echipa de producţie reuneşte copii privilegiaţi, copii ce lucrează şi unii ce nu au nici măcar o educaţie de bază.

Programul a provocat multe reacţii în rândul telespectatorilor săi. Uneori, au apărut tensiuni şi jenă între copiii din medii diferite ce lucrau împreună, dar acestea au fost depăşite şi au reuşit să stabilească relaţii de muncă excelente. Programul reflectă cu claritate societatea din Bangladesh, atrăgând astfel un public variat, ceea ce îi garantează un rating de succes. Centrul Media al Copiilor (CMC), Kirghistan

CMC activează în domeniul presei audio-vizuale şi celei scrise, iar activitatea sa este realizată exclusiv de copii şi tineri. Proiectul are drept scop crearea unor condiţii ce permite auto-exprimarea copiilor. Membrii CMC studiază problemele cu care se confruntă copiii şi tinerii din Kirghistan şi le evaluează din punctul lor de vedere. De asemenea, diseminează informaţii despre drepturile copilului în concordanţă cu Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului (CDC).

Membrii CMC se concentrează asupra multor subiecte ce scot în evidenţă problemele tinerilor, inclusiv protecţia copilului, probleme de gen şi HIV/SIDA. CMC a produs filme şi articole de presă scrisă despre copiii fără adăpost, persoanele infectate cu HIV şi violarea drepturilor femeilor. Principalul atu al proiectului este că opiniile din produsele media ale CMC reprezintă vocea reală a tinerilor. ANDI

Agenţia de Presă a Copiilor din Brazilia ANDI a fost înfiinţată de jurnalişti preocupaţi de situaţia disperată a copiilor străzii. La început, s-au concentrat pe crearea de şcoli deoarece au considerat că educaţia este o poartă de ieşire din sărăcie, în special în timpul dictaturii.

Ulterior, au început să monitorizeze mass-media şi au observat că marea majoritate a materialelor despre copii erau negative. Astfel, au început să publice clasamente pentru a arăta care din publicişti erau cei mai mari „infractori” în acest sens şi au încurajat o abordare mai pozitivă. Treptat, tonul materialelor s-a schimbat, publiciştii luptându-se să ocupe o poziţie cât mai bună în clasament.

Misiunea ANDI este de a contribui la sensibilizarea mass-media faţă de promovarea şi apărarea drepturilor copilului şi ale adolescentului, având în vedere că democratizarea accesului lor la drepturi sociale fundamentale reprezintă o precondiţie a egalităţii sociale.

ANDI a stabilit un standard naţional al jurnalismului de excelenţă în domeniul relatării subiectelor ce privesc copiii şi tinerii. Pentru a face acest lucru, ANDI:

• defineşte şi sugerează anumite teme în legătură cu care oferă informaţii jurnaliştilor;

• diseminează principalele ştiri despre copii şi tineri publicate în ţară; • realizează analize cantitative şi calitative privind tratamentul jurnalistic al

copiilor şi tinerilor în mass-media braziliană; • diseminează informaţii legate de provocări şi reuşite; • recunoaşte profesioniştii a căror muncă reprezintă un exemplu de jurnalism

responsabil din punct de vedere social; • formează tineri profesionişti şi studenţi la comunicare.


105

În martie 2000, a fost creată Reţeaua ANDI, ce cuprinde la ora actuală şase

agenţii de comunicare din diferite state braziliene. One Minute Junior

„One Minutes Junior” este un concurs pentru copii şi tineri, care îi încurajează să îşi producă propriile filmuleţe video de un minut şi să se exprime prin această formă de comunicare media.

„OneMinutesJr” a devenit o nouă categorie în cadrul Festivalului de Film One-Minute, organizat anual, în luna noiembrie, de către Institutul Sandberg din Amsterdam. Asemenea festivalului ce îi dă numele, „OneMinutesJr” nu doreşte să prezinte producţii profesioniste. Dimpotrivă, încurajează tinerii să experimenteze, să profite de posibilităţile puse la dispoziţie de acest gen şi să câştige recunoaştere pentru creativitatea şi interesele lor.

Tineri cu vârste cuprinse între 12 şi 20 de ani din Europa şi Asia Centrală sunt invitaţi să participe la competiţie cu filme. În fiecare an, partenerii din proiect aleg temele sau subiectele competiţiei, în strânsă colaborare cu tineri.

O selecţie a celor mai creative filme este proiectată în timpul festivalului şi se acordă premii celor mai bune filmuleţe. Selecţia este făcută de un juriu, format din trei reprezentanţi ai organizaţiilor ce sponsorizează evenimentul (Fundaţia Culturală Europeană, Institutul Sandberg şi UNICEF) şi din trei tineri.

Toţi cei ce intră în competiţie primesc o diplomă de participare. Câştigătorii primesc premii realizate de studenţii de la Institutul Sandberg, însoţite de un mic premiu în bani. Accentul este pus nu pe câştigarea competiţiei, ci pe construirea unei comunităţi creative şi dinamice a tinerilor. În fiecare an, festivalul are o componentă de tip joc ce incită publicul la multe discuţii.

Modul spontan şi ieşit din comun în care tinerii folosesc noile forme de media digitală demonstrează că aportul lor poate fi unul important. Acest lucru trebuie recunoscut şi încurajat, fiind necesar să se ofere o platformă mai amplă pentru rezultatele experimentării lor. BIBLIOGRAFIE ŞI RESURSE SUPLIMENTARE Asociaţia Mondială a Ziarelor (AMZ): http://www.wan-press.info/ Forumul Mondial al Radiourilor: http://www.worldradioforum.org Asociaţia Mondială a Radiourilor Comunitare: http://www.amarc.org/ Multe alte captivante iniţiative Mass-‐media: Activităţi şi cele mai Geniale Idei realizate de, cu şi pentru Copii (MAGIC), identificate de PressWise şi Media Action International, sunt prezentate pe o pagină de Internet specială, ce conţine şi coduri de conduită pentru a lucra cu şi a scrie despre copii. De asemenea, cuprinde şi numeroase link-uri utile şi informaţii despre multe declaraţii oficiale făcute publice de radiouri şi televiziuni şi alte agenţii media prin care se insistă ca în producţiile media să prevaleze interesul superior al copilului: www.unicef.org/magic ANDI: http://www.andi.org.br Press Gazette: http://www.pressgazette.co.uk Prix Jeunesse International: www.prixjeunesse.de


106

Children and media -‐ a global concern, Mike Jempson, The PressWise Trust.

child rights syllabus romanian

Documents