cartea stralucirii - pagini alese din zohar

CARTEASTRÂEUCIRII

w

PAGINI ALESE DIN ZOHAR

EDITURA HERALD

ÎMII ^

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Cartea strălucirii : pagini alese din Zohar /

trad.: Gabriel Avram. Bucureşti: Herald, 2012

ISBN 978-973-111-289-3

I. Avram, Gabriel (trad.)

296.65

Le livre du ZoharPages traduites du chaldaïque par Jean de Pauly

1925, F. Rieder et Compagnie

Paris

CARTEA STRĂLUCIRIIPagini alese din Zohar

Traducere din chaldeeană:

JEAN DE PAULY

Traducere din francezi, note şi îngrijire ediţie:

GABRIEL AVRAM

EDITURA HERALDBucureşti

Redactor:

Radu Duma

Viziune grafică:

Carmen Lucaci

DTP/Web:

Teodora Vlâdescu

Lector:

Paula Isarov

Prepress/Credit fotografic:

Editura Herald

© Toate drepturile asupra prezentei versiuni în limba română

aparţin Editurii Herald. Reproducerea integrală sau parţială a

textului sau a ilustraţiilor din această carte poate fi făcută numai

cu acordul editorului.

CUVÂNT ÎNAINTE

Publicând această lucrare, nu am avut intenţia iniţierii cititorului în toate misterele Cabalei, lucru de altminteri foarte greu de înfăptuit. Dorinţa noastră a fost aceea de a prezenta într-o structură ordonată câteva dintre cele mai frumoase pagini ale Zoharului, pentru a oferi o primă idee despre mistica iudaică celor care încă nu ştiu nimic despre acest subiect.1

Sefer Ha-Zohar ( Cartea Strălucirii), denumită adesea Sfântul Zohar, îi este atribuită lui Rabi Şimon ben Iohai şi fiului său Rabi Eleazar, deseori amintiţi în cursul lucrării, care ar fi compus această carte vreme de treisprezece ani, într-o grotă, în vremea persecuţiilor romane (secolul al II-lea d. Hr.). După alţi comentatori, însă, adevăratul autor al Zoharului ar fi Moise de Leon (Guadalajara, 1240 - Arevalo, 1305), un cabalist spaniol, care a afirmat că a „redescoperit” această carte la începutul secolului al XlV-lea. însă această ipoteză nu prea stă în picioare şi este mult mai verosimil să admitem că Moise de Leon nu a făcut altceva decât să consemneze şi să colaţioneze tradiţii orale care alcătuiau o doctrină teosofică şi secretă, şi ale căror urme numeroase le întâlnim în cele două Talmuduri şi în alte lucrări mistice evreieşti cum ar fi Alfabetul lui Rabi Aqiba, Marea Carte a Palatului şi Cartea Creaţiei (Sefer Ieţira).

1 Dl. Emile Lafuma, căruia îi mulţumesc aici, m-a autorizat să folosesc extrase din traducerea în şase volume a lui Jean de Pauly, publicate de editorul Ernest Leroux. Această lucrare a suscitat obiecţii, chiar Emile Lafuma nu a considerat traducerea perfectă. Cu toate acestea, travaliul lui Jean de Pauly rămâne o operă considerabilă; un rabin foarte erudit a revăzut cu mare grijă traducerea care, în linii mari, este satisfăcătoare pentru scopul pe care ni l-am propus.

6

Redactat în dialectul chaldeean, sub forma unui Comentariu la Pentateuh, cu diverse anexe (Mica Adunare, Marea Adunare etc.), Zoharul reprezintă chintesenţa doctrinelor şi povestirilor cabalistice, aşa cum se prezentau acestea în cadrul gândirii evreieşti din Evul Mediu. Aceste povestiri şi doctrine ce constituie Cabala (cuvânt ce semnifică Tradiţie), se bazează în principal pe câteva îndrăzneţe interpretări ale primelor capitole din Geneză, ale Viziunilor lui Ezechiel şi ale Cântării Cântărilor.

în ansamblul lor, aceste povestiri şi doctrine încearcă să justifice coexistenţa noţiunilor de Infinit şi Limită (Finitul), de Bine şi Rău. Ele presupun faptul că Dumnezeu, Fiinţa supremă, incognoscibilă şi nelimitată (Ein Sof), printr-un act de liberă voinţă şi iubire pentru creaţia încă necreată, s-a retras cumva în sine ( Ţim), pentru a-i lăsa loc fiinţei limitate. Această fiinţă limitată a dat naştere Lumii emanaţiilor ( Azilut), alcătuită din şase trepte sau Sefirot în care rezidă puterile sale spirituale. Povestirile şi doctrinele mai presupun că dedesubtul lui Azilut s-au născut, unele din altele, lumile Creaţiei (Beria), ale Formei ( şi Acţiunii (Asia) şi că aceste diverse lumi au o structură paralelă, astfel încât celor zece grade spirituale ale lumilor superioare le corespund în mod intim cele zece elemente materiale sau învelişurile ( Ke), care aparţin lumilor inferioare.

Povestirile şi doctrinele mai presupun faptul că sufletul omenesc, prin care se realizează contopirea acestor lumi, descoperă în virtute şi rugăciune o forţă magică, ce îi permite să acţioneze chiar asupra lui Dumnezeu; că această doctrină secretă este conţinută în textul Vechiului Testament şi poate fi descoperită dacă vom şti să le acordăm nu doar cuvintelor, ci chiar semnelor alfabetice din care

7

acestea se compun, semnificaţia reală şi divină, fiecare literă fiind deopotrivă literă şi număr, deoarece Scripturile Sfinte nu sunt decât o constantă repetare a numelor divinităţii.

Zoharul s-a răspândit repede în lumea evreiască şi a fost imediat considerată de către adepţi ca fiind o lucrare egală în sfinţenie cu Biblia; a exercitat chiar o mare influenţă asupra liturgiei din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, care a împrumutat, în anumite rugăciuni, limbajul său pentru a celebra sărbătoarea Sabatului drept Logodnica Israelului. Totuşi, începând din secolul al XVII-lea, rabinii cei mai ataşaţi tradiţiei talmudice s-au îndepărtat de învăţăturile Zoharului, atunci când i-au văzut înscriindu-se în rândurile zohariţilor pe discipolii falsului Mesia Sabbatai Zevi, care a sfârşit prin a îmbrăţişa religia musulmană, cât şi pe elevii lui Jacob Franck, care s-au convertit la creştinism. în rest, lectura Zoharului a fost şi a rămas interzisă tinerilor sub douăzeci şi cinci de ani, a căror imaginaţie riscă să fie dusă pe căi rătăcite din pricina îndrăznelilor şi obscurităţilor exegezei mistice.

Ceea ce, în carte, îl deconcertează la început pe cel neiniţiat este importanţa acordată de cabalişti fiecărui semn grafic, fiecărei litere sau cuvânt din care sunt alcătuite Sfintele Scripturi, importanţă acordată în special numelor prin care divinitatea este desemnată în paginile acestei lucrări. Oricât de ciudată ne va apărea gândirea cabaliştilor, dacă dorim să-i pătrundem esenţa, atunci nu trebuie să uităm originea cărţilor considerate sfinte. Cabaliştii susţin că Sfânta Scriptură este insuflată şi dictată în întregime de către Dumnezeu, de aceea ei consideră că e un lucru firesc să îi confere fiecăruia dintre elementele constitutive un caracter divin. în concepţia lor, chiar în cadrul Bibliei,

8

Cuvântul divin posedă puteri creatoare: „Şi-a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Şi a fost lumină.”

Acest Cuvânt conţine aşadar mult mai multe calităţi decât simplele sunete din care este alcătuit cuvântul; rolul său nu se mărgineşte la a desemna obiectul, ci beneficiază de puteri oculte şi stimulatoare, care fac trecerea de la gândire la existenţă. Dacă aşa stau lucrurile cu toate cuvintele biblice - în opinia cabaliştilor - la fel stau lucrurile şi cu diversele Nume divine, mai ales cu cel mai sfânt dintre toate, cu Tetragrama, cuvânt ce este interzis a-1 pronunţa. Oricât de îndepărtate ar fi de inefabilul mister al divinităţii, aceste Nume concentrează în sine câte ceva din atotputernicia divină; poate de aceea cabaliştii au fost tentaţi să afirme că Păcatul, tulburând ordinea lumii, aduce atingere chiar divinităţii, mutilând Numele sacru.

Un alt aspect surprizător al Zoharului îl constituie îndrăzneala şi materialitatea imaginilor care servesc „descrierii” lui Dumnezeu şi a vieţii divine. Dar am comite o mare greşeală dacă am trage concluzia că aceşti cabalişti ar fi dorit să se despartă întrucâtva de inalta spiritualitate

ce reprezintă însăşi esenţa iudaismului. Cabaliştii fac chiar risipă de formulări pentru a susţine că Misterul Misterelor transcende orice reprezentare, orice gândire. Şi totuşi, afirmă ei, omul are datoria de căuta şi a incerca să-şi reprezinte divinitatea, pentru a se apropia de ea; insă distanţa dintre noi şi divinitate este atât de mare, încât ne făurim doar o imagine obscură despre această divinitate, fie prin faptul că împrumutăm simbolurile noastre din lumea ideilor, fie că ni le extragem din lumea senzaţiilor.

întrucât limbajul omenesc este cât se poate de imperfect şi orice abstractizare aplicată lui Dumnezeu nu este decât un antropomorfism grosier, cabaliştii au ajuns la

9

concluzia că nu este greşit să ne folosim de cuvintele cele mai încărcate de pitoresc şi de formă, de acele cuvinte care ne pot face să simţim anumite trăsături şi stări. Există un pasaj din Biblie care pare să le autorizeze acest deziderat: „Domnul a zis: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră.” Dacă omul este făcut după chipul şi asemănarea Domnului, atunci el va putea, fără să se înşele în totalitate, să-şi imagineze chiar în ignoranţa sa, după imaginea omului, palidele trăsături ale Domnului ce i se pot revela. Din acest motiv cabaliştii vorbesc, la modul simbolic, despre Dreapta şi Stânga Domnului, despre Principiul Masculin şi Principiul Feminin ale lui Dumnezeu; de aceea zugrăvesc, după calapodul iubirii omeneşti, dragostea eternă cu care Dumnezeu se îndrăgeşte pe sine; de aceea cabaliştii susţin că Păcatul i-a despărţit pe eternul Soţ de eterna lui Soaţă, care trăiau în sinea lui Dumnezeu, în timp ce Virtutea şi Rugăciunile omului pot să-i împace pe aceştia în beatitudinea Unităţii regăsite.

Ceea ce ne uimeşte însă, înainte de toate, în Zohar, este intransigenţa orgoliului evreiesc care afirmă că „Sionul este inima lumii” şi că „Doar Israel singur valorează cât toate naţiile pământului”. însă nu trebuie să ne lăsăm amăgiţi de aparenţe, căci privilegiul revendicat aici nu este cel al puterii, ci al datoriei.

Reluând o frumoasă povestire talmudică, cabaliştii şi i-au reprezentat pe urmaşii lui Avraam ca fiind singurii acceptaţi de Dumnezeu să primească Legea, în pofida altor neamuri şi seminţii, care, dedându-se crimelor sau depravării, au respins legământul lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, poporul lui Israel încearcă o responsabilitate faţă de Dumnezeu şi de lume; atunci când el îşi trădează misiunea, „slăbesc” deopotrivă şi universul, şi

10

divinitatea; când Israel îşi face datoria, el „întăreşte” şi universul, şi divinitatea.

Dar oricât de exclusivişti ar fi cabaliştii evrei, ei afirmă totuşi că Dumnezeu i s-a revelat nu doar poporului ales, ci, sub o formă mai ambiguă, şi popoarelor păgâne, aruncându-şi una din raze pe idolii pe care acestea le adoră. Zoharul condamnă rugăciunile care îi cer Domnului pedepsirea păgânilor şi nu reproduce o altă povestire conform căreia Cel Veşnic le-a interzis îngerilor să aducă imne de slavă după miracolul despicării apelor Mării Roşii, nedorind să audă laudele aduse cerului în vremea în care egiptenii, „copiii săi”, erau înghiţiţi de apele ce se adunaseră la loc.

în sfârşit, pentru a-i găsi un loc Cărţii Strălucirii în cadrul tradiţiei lui Israel, trebuie să amintim faptul că Zoharul este alcătuit nu doar prin prisma acestui particularism care ne supără adeseori, fiind întâi de toate un produs al universalismului moştenit de la Profeţii care, în primele secole ale erei creştine, se exprimau atât de elevat în următorul pasaj din Sifra Ş;

„Noi citim în Isaia: «Deschideţi porţile, pentru ca poporul credincios să intre»; profetul nu spune: pentru ca preoţii, leviţii sau israeliţii să intre, ci porunceşte să se deschidă porţile poporului credincios, chiar dacă acesta este păgân. în alt pasaj putem citi următoarele: «aici sunt porţile veşniciei, să intre drepţii»; nu stă scris acolo: să intre preoţii, leviţii sau israeliţii, ci drepţii, fără să facem deosebire între culte. Psalmistul spune iarăşi: «Credincioşilor, înălţaţi o cântare în cinstea Celui Veşnic»; el nu-i invită doar pe israeliţi să îl slăvească pe Cel Veşnic, ci se adresează credincioşilor din toate religiile. «Veşnicule, fii milostiv cu cei buni», mai putem citi în cartea Psalmilor, în care

11

poetul inspirat nu imploră milostenia divină doar pentru preoţi şi israeliţiy ci pentru oamenii virtuoşi din toate popoarele. Din toate aceste cuvinte reiese că un păgân drept are tot atâtea merite cât un Mare Preot, descendent din spiţa lui Aaron.”

Edmond Fleg

A b r e v ie r i

Deut. Deuteronomul

Ecc. Eclessiastul

Lev: Leviticul

Mal. Maleahi

Mih. MiheiaNum. Numerii

Os. Osea

Ex. Exodul

Ez. EzechilGen. Geneza

Is. Isaia Pr. ProverbePs. Psalmi

Sam. Samuel

Zah. Zaharia

Ier. Ieremia

Io. Iona

PI. Plângeri

Zoharul. Ediţia princeps Mantova

amma

nni

CAPITOLUL I

R a b í Ş i m o n B e n I o h a i

ŞI ÎNVĂŢĂTURA TAINICĂ

RABI ŞIMON BENIOHAI

Rabi Şimon şi discipolii săi

Am aflat că Rabi Şimon le-a zis tovarăşilor săi: „Până când ne vom inălţa pe o tribună susţinută doar de un singur stâlp?” Scriptura spune: „Iată, a venit vremea să lucrăm pentru Domnul, căci ei au încălcat legea.” (Psalmi, CXIX, 126). Zilele sunt scurte, scadenţa vine, vorbele răsună în fiecare zi, „Cultivatorii câmpului” (iniţiaţii) sunt puţin numeroşi şi stau în marginea viei; ei nu ştiu în ce parte să o apuce, pentru a-şi atinge scopul. Strângeţi-vă din nou, prieteni, în Adunare (Idra), îmbrăcaţi în platoşe şi purtând în mâinile voastre săbii şi suliţe; înarmaţi-vă cu arma prudenţei, a inteligenţei, înţelepciunii, ştiinţei şi clar- vederii; întăriţi-vă puterea mâinilor şi membrelor voastre, şi recunoaşteţi domnia Celui ce stăpâneşte asupra vieţii şi a morţii. Fiţi gata să ascultaţi cuvintele pline de adevăr pe care Sfinţii le-au primit cu bucurie şi se străduiesc să le înţeleagă.”

Rabi Şimon a început să plângă, tânguindu-se: „Vai mie, nefericitul, dacă revelez aceste mistere! Vai mie, nefericitul, dacă nu revelez aceste mistere!” Tovarăşii lui care erau de faţă au păstrat tăcerea. Rabi Abba s-a ridicat şi i-a grăit lui Rabi Şimon: „Dacă Domnului îi este plăcut ca tu să dezvălui misterele, atunci poţi s-o faci iară teamă, întrucât Scriptura spune: «Căci Domnul îşi împărtăşeşte tainele celor care se tem de el.» (Psalmi, XXV, 14). Ori, tovarăşii tăi se tem de Domnul, binecuvântat fie numele său.”

16 Cartea strălucirii

Cei aflaţi atunci în preajma lui Rabi Şimon erau urm ătorii: fiul său, Rabi Eleazar; Rabi Abba, Rabi Ie- huda, Rabi Iose, fiul lui Iacov, Rabi Isaac, Rabi Hizqiya, fiul lui Rab; Rabi Hiya, Rabi Iose şi Rabi lesa. Ei şi-au întins mâinile spre Rabi Şimon, întorcând degetele spre cer şi au mers pe câmp, unde s-au aşezat în mijlocul copacilor.

Rabi Şimon s-a ridicat şi şi-a făcut rugăciunea. Apoi s-a aşezat în mijlocul tovarăşilor săi şi le-a spus: „Fiecare dintre voi să pună mâna pe genunchiul meu.” Ei şi-au întins mâinile, iar Rabi Şimon le-a simţit pe genunchiul său. Fiindcă tovarăşii săi au păstrat tăcerea, au auzit un glas, iar genunchii lor au început să tremure. Oare al cui era glasul pe care îl auzeau? Era sunetul produs de Adunarea cerească ce se strânsese pentru a asculta vorbele lui Rabi Şimon.

Atunci Rabi Şimon s-a bucurat şi a grăit: „Doamne, auzit-am de faima Ta şi m-am temut de punerile Tale la cale.” (Avacum, III, 2). Poate că teama îi era pe plac lui Avacum, însă noi nu avem a ne teme, căci suntem înconjuraţi de iubire, după cum stă scris: „Şi tu îl vei iubi pe Domnul Dum

nezeul tău.” (Duteronomul, VI, 5). Iar în altă parte stă scris, de asemenea: „Din pricina iubirii sale pentru voi.” (Ibidem). Iar în alt loc: „Eu te îndrăgesc pe tine, spune Domnul.” (Malachia, 1 ,2).

Atunci Rabi Şimon a început să grăiască astfel: „Trădătorul dă în vileag secretele, însă cel drept în cuget păstrează cu grijă cuvintele ce i-au fost încredinţate.” (Pilde, XI, 13). Lumea nu dăinuie decât cu ajutorul secretului. Dacă secretul este necesar în treburile lumeşti, cu atât mai mult va fi el necesar în Misterul Misterelor Celui Bătrân de zile, care nu este încredinţat nici măcar îngerilor

superiori!” Rabi Şimon a mai spus: „Nu chem cerurile să mă asculte, nici pământul să mă audă, după pilda lui Moise; căci noi suntem potecile lumii... Preafericită e soarta voastră, o, drepţilor, căci vouă vă este revelat Misterul Misterelor, în timp ce el nu este destăinuit nici măcar Sfinţilor superiori.” (III, 127b-128a)'.

Cuvântul lui Rabi Şimon

Tronul este zguduit, iar zgomotul se aude în cele două sute şaizeci de lumi, şi ajunge şi în ţinutul unde locuiesc drepţii, astfel încât acest zgomot este auzit în toate cerurile şi de către toate fiinţele superioare şi inferioare. Toţi rămân uimiţi şi strigă într-un singur glas: „Este Rabi Şimon, fiul lui Iohai, care, prin cuvântul său, a provocat tot acest zgomot; cine poate să reziste cuvântului său?” Este vorba despre acel Rabi Şimon, fiul lui Iohai, la vorbele căruia, atunci când începe să se consacre studiului Legii, toate tronurile, toate cerurile, toate armatele şi toţi îngerii care-1 laudă pe învăţătorul lor ciulesc urechile. Toţi păstrează tăcerea şi nu se mai aude nici cel mai mic freamăt în ceruri atunci când Rabi Şimon vorbeşte. Şi când Rabi Şimon încetează studiul Legii, o parte a îngerilor intonează imne de slavă, iar o altă parte se bucură lăudându-1 pe învăţător; un zgomot se răspândeşte atunci în ceruri, căci toţi îngerii se închină în faţa Stăpânului lor; miresme şi parfumuri se înalţă spre cel Bătrân de zile. Iar toate acestea sunt produse de vorbele lui Rabi Şimon. (II, 14b). 1

RaBI ŞIMON BEN lOHAI ŞI ÎNVĂŢĂTURA TAINICĂ________ 17

1 Paginaţia indicată nu corespunde traducerii lui Pauly, ci o urmăreşte pe cea din textul original, din ediţia princeps realizată la Mantova, în anul 1559.


Sfintele Scripturi

Rabi Iose spune: Este sigur că toate lucrările Preasfântului, binecuvântat fie numele său, care au fost săvârşite pe pământ, au fost înfăptuite cu ajutorul misterelor Înţelepciunii veşnice pe care Preasfântul, binecuvântat fie numele său, a dorit să le facă cunoscute oamenilor. Dumnezeu voieşte ca oamenii să descopere în operele sale misterul înţelepciunii. Ori lucrările Preasfântului, binecuvântat fie numele său, sunt tocmai cuvintele Scripturii Sfinte, căci nu există un singur verset în Scriptură, oricât de neînsemnat ar părea el la prima vedere, care să nu ascundă mai multe căi ce ne conduc paşii spre misterul înţelepciunii supreme. Trebuie să luăm aminte că Rabi Io- hanan, fiul lui Zachai, a rostit trei sute de maxime despre misterul înţelepciunii supreme, toate deduse din cuvintele versetului următor: „Iar femeia lui se numea Metabel, fiica lui Matred, fiica lui Me-Zaab.” (Geneza, XXXVI, 39). Rabi Iohanan nu a dat în vileag cele trei sute de maxime ale versetului citat mai sus decât lui Rabi Eliezer, pentru a-i face cunoscut numărul misterelor ce sunt închise în cel mai mic cuvânt din Cărţile Sfinte. Cuvintele Scripturilor Sfinte sunt atât de sacre şi de minunate, încât stă scris în Psalmi, CXIX, 18: „Ridică vălul de pe ochii mei, pentru ca să iau aminte despre minunile înscrise în legea ta.” (1,145b)

Interpretarea Sfintelor Scripturi

Nenorocire celui ce va zice că Scriptura nu ne oferă decât simple poveşti şi fapte de viaţă obişnuite! Dacă ar fi fost aşa, atunci şi noi, la rândul nostru, am putea face o Scriptură care ar fi mai bună decât Sfânta Scriptură, pentru

că şi cărţile profane cuprind în ele idei înalte. Aşadar, am fi putut alătura gândurile frumoase cuprinse în cărţile profane pentru a face o Scriptură, însă fiecare cuvânt din Cărţile Sfinte ascunde un mister suprem.

Se cuvine să luăm aminte că lumea de sus şi lumea de jos sunt pe aceeaşi balanţă; jos se află poporul lui Israel, iar sus se află îngerii. îngerii sunt duhuri, iar atunci când coboară pe pământ îşi pun un înveliş, pentru că lumea materială nu poate îndura strălucirea a tot ceea ce este nematerial. Cu atât mai mult atunci misterele cuprinse în Scripturi, cu ajutorul cărora au fost create toate lumile, nu ar putea coborî pe pământ decât îmbrăcate într-un anumit înveliş. Sensul literal al Scripturilor înseamnă tocmai acest înveliş, acest veşmânt; dar nenorocire celui care ia învelişul drept conţinut al Scripturii! Un asemenea om nu va avea parte de viaţa viitoare. De aceea David a zis: „Ridică vălul de pe ochii mei, pentru ca să iau aminte despre minunile înscrise în legea ta.” (Psalmi, CXIX, 18). David dorea să vadă ceea ce este ascuns sub văl, adică sub înveliş.

Neştiutorii nu privesc decât la straiele omului; dacă acestea sunt frumoase, atunci şi omul care le poartă le apare a fi frumos. Cu toate acestea, straiele ascund ceva mult mai de preţ, trupul omenesc, iar acesta, la rându-i, ascunde un lucru şi mai preţios: sufletul. Şi Scriptura are un corp, şi anume Poruncile; are veşminte, anume poveştile; în sfârşit, Scriptura sfântă are un suflet care le-a fost revelat celor care se aflau în apropierea muntelui Sinai. Sufletul Scripturii este partea fundamentală şi esenţială a acesteia; în vremurile ce vor urma, fiecare va putea vedea sufletul Scripturii. Căci şi în înălţimi există un veşmânt, un corp, un suflet şi un Suflet al sufletelor. Cerurile şi oştile lor sunt veşmântul, straiele. „Adunarea lui Israel” este corpul care

RABI ŞIMON BEN IOHAI $1 ÎNVĂŢĂTURA TAINICĂ________ 19


primeşte sufletul numit „Frumuseţea Israelului”, care este Legea; iar Sufletul sufletelor este Străbunul sacru. Toate aceste părţi se îmbină între ele. Nenorocire celor care se fac vinovaţi pentru că aflrmă că Scriptura este doar o simplă povestire! (III, 152a).

Sufletul Sfintelor Scripturi

în fiecare cuvânt al Scripturii, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a ascuns un mister suprem, care este sufletul acelui cuvânt, cât şi alte mistere mai puţin adânci, care sunt învelişul primului mister. Omul neştiutor vede în fiecare cuvânt doar trupul, adică sensul literal. Dimpotrivă, oamenii clarvăzători văd în fiecare cuvânt învelişul care înconjoară sufletul şi, dincolo de acest înveliş, ei întrevăd sufletul, chiar dacă vederea clară şi precisă a acestui suflet este cu neputinţă de dezvăluit înţelegerii lor.

Cât de rătăcită este mintea acelor oameni care nu înţeleg adevăratul sens al cuvintelor Scripturii, chiar dacă ea le vorbeşte cu voce mieroasă în fiecare zi! După cum am spus, Scripturii îi place uneori să-şi scoată misterul din teacă, dar nu o face decât pentru o clipă, şi, de abia şi-a scos misterul din teacă, iată că-1 ascunde iute la loc.

Dar, chiar şi în rarele locuri în care Scriptura îşi dezvăluie misterele, acestea nu pot fi bine înţelese decât de către iniţiaţi. Lucrul poate fi comparat cu o prea frumoasă fecioară ferecată într-un palat. Această fecioară are un iubit, dar nimeni nu-i cunoaşte dragostea în afară de ea. întrucât iubitul, mânat de dorinţa de a-şi vedea iubita, trece adeseori prin faţa palatului aruncând priviri în toate părţile, fecioara se hotărăşte să facă o mică deschizătură în zidul palatului şi, în momentul în care îl vede trecând, ea

Rabi şimon ben iohai şi învăţătura tainică________ 21

îşi apropie faţa pentru o clipă, dar şi-o retrage imediat. Orice persoană care trece prin faţa palatului, in acelaşi timp cu iubitul, nu vede faţa prea frumoasei fete, în afară de cel iubit, căci el este singurul ale cărui priviri, inimă şi suflet sunt îndreptate către deschizătura unde s-a arătat pentru o clipă chipul iubitei. La fel stau lucrurile şi în cazul Scripturii; ea nu-şi dezvăluie secretele decât celor îndrăgostiţi de ea. Cei neiniţiaţi trec pe lângă ea, fără să vadă nimic. Dar, pentru cei iniţiaţi, ale căror priviri, inimă şi suflet sunt îndreptate către prea iubita Scriptură, ea consimte să li se arate pentru o scurtă clipă.

Trebuie să observăm că Scriptura procedează cu omul astfel: Mai întâi îi face un semn să se apropie de ea. Dacă omul nu înţelege acest semn, ea îl numeşte „nesăbuit”, după cum stă scris: „Oricine este nesăbuit, să vină la mine.” (Pilde, IX, 4). Atunci când omul se apropie de Scriptură, ea îi vorbeşte din spatele cortinei care încă îl desparte de ea. Atunci omul începe să înţeleagă treptat cum stau lucrurile. El se află în stadiul interpretării silogistice. Apoi Scriptura îi grăieşte omului din spatele unui văl diafan. Atunci omul intră în stadiul interpretării simbolice. în sfârşit, când obişnuinţa l-a familiarizat pe om cu Scriptura, aceasta i se descoperă faţă către faţă şi îi dezvăluie misterele pe care le tăinuieşte încă de la începutul vremurilor. De abia atunci omul ajunge la cunoaşterea deplină a Scripturii; şi de abia atunci el devine stăpânul casei, căci toate misterele îi sunt descoperite, fără ca vreunul să-i rămână ascuns.

Scriptura îi grăieşte atunci omului: „Ai văzut că în aceleaşi cuvinte prin care ţi-am dezvăluit la început sensul literal, îţi dezvălui acum sensul mistic; şi, la fel ca în cazul sensului literal, toate cuvintele sunt absolut necesare; nu


se poate adăuga nimic, nu se poate tăia nimic; la fel stau lucrurile şi în cazul sensului mistic, unde toate cuvintele scrise sunt necesare, fără să mai adăugăm o singură literă, fără să tăiem o singură literă. De aceea omul trebuie să se aplece cu sârguinţă asupra studiului Scripturii şi să se îndrăgostească de cuvintele ei.” (II, 98b, 99b).

CAPITOLUL II

D u m n e z e u

ŞI EMANAŢIILE SALE

korujmuî tobus Cahala summam continent, inserendus est tomndafri JVqa est de cabala Hebrceorum, ct cxpUcaiur ajobxKş usy adjm ei

H O R IZO N ■ M M p^TJBRN lTATIS Scpfwn^^^^Prima

Swmrra. Corona

Arborele Sefirotic (după Kircher)

CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU

Relativitatea cunoaşterii

Stă scris în Sfânta Scriptură: „Soţul său este cunoscut la porţi, atunci când stă aşezat împreună cu bătrânii ţinutului.” (Pilde, XXXI, 23). Trebuie să luăm aminte că slava Preasfântului, binecuvântat fie numele său, este atât de minunată şi mai presus de înţelegerea omenească, încât rămâne pe veşnicie ascunsă: de când lumea a fost creată, nu a existat niciun om care să pătrundă străfundurile înţelepciunii sale, într-atât de ascunsă de şi misterioasă este. Esenţa lui Dumnezeu este în aşa măsură superioară inteligenţei îngerilor şi oamenilor, încât nicio legiune cerească, nici locuitorii acestui pământ nu se pot apropia de ea; toată lumea poate doar să spună: „Binecuvântată fie slava lui Dumnezeu, acolo unde sălăşluieşte el.”

Fiinţele care locuiesc aici, pe pământ, spun că Dumnezeu locuieşte în ceruri, după cum stă scris la Scriptură:

„Slava sa este în ceruri.” (Pilde, CXIII, 4). îngerii cerului spun că el sălăşluieşte pe pământ, căci stă scris: „Slava ta se răspândeşte pe întreg pământul” (Psalmi, LVII, 12). Iată nesiguranţa în care plutesc atât îngerii, cât şi oamenii, atunci când este vorba despre sălaşul Domnului care le spune tuturor: „Binecuvântată fie slava Domnului, în locul în care sălăşluieşte.” (Ezechiel, III, 12). Dar, fiindcă nimeni nu cunoaşte esenţa divinităţii şi nu va ajunge niciodată să o înţeleagă, cum să pricepem aceste cuvinte din Scriptură: „Soţul ei este cunoscut la porţi”, cuvinte ce-i


sunt sortite, potrivit tradiţiei, lui Dumnezeu? Dar adevărul este că fraza „Soţul ei este cunoscut la porţi” îl desemnează într-adevăr pe Cel Sfânt, lăudat fie numele lui, care se face cunoscut fiecăruia potrivit capacităţii de a înţelege a fiecăruia.

Orice om poate ajunge la înţelepciune după puterea minţii sale; fiecare om are datoria să aprofundeze cunoaşterea lui Dumnezeu, atât cât îi permite mintea sa. De aceea Scriptura spune: „Soţul ei este cunoscut la porţi”, adică inteligenţei oamenilor; el (Dumnezeu) i se poate face cunoscut fiecăruia în funcţie de mărimea porţii (inteligenţei) sale. în ceea ce priveşte cunoaşterea deplină, adâncă, a esenţei divine, nimeni niciodată nu a reuşit s-o facă şi nimeni nu o va cunoaşte vreodată. (1,103a, 103b).

Sefirot1

Rabi Şimon a spus: Doar libera voinţă singură se înalţă alături de Fiinţa supremă al cărei duh este deopotrivă „Voinţă”, veşnic incomprehensibilă şi insesizabilă; este Capul mai ascuns decât tot ceea ce se găseşte în ceruri; tot ceea ce emană din cer emană din acest Cap; orice lumină îşi are izvorul în acest Cap; dar nu cunoaştem felul în care

1 Prin cuvântul Sefirot (la singular Sefira), a cărui rădăcină conţine ideea numărului şi a categoriei, cabaliştii desemnau diversele aspecte sub care Dumnezeu se reflecta în inteligenţa omului. Ei denumeau emanaţiile (Sefirot) astfel: Keter (Coroana), Hohma (înţelepciunea), Bina (Inteligenţa), Ghedula (Clemenţa), Ghevura (Rigoarea), Tiferet (Frumuseţea), Neţah (Veşnicia), Hod (Gloria), Iesod (Temelia), Malhut (Regalitatea). Chiar dacă textele care alcătuiesc prima parte a acestei culegeri (Dumnezeu şi emanaţiile sale) sunt cele mai „filosofice” din întreg volumul, nu putem expune aici în amănunt teoria atât de complexă a emanaţiilor. Cei care doresc să aprofundeze problema sunt invitaţi să citească lucrarea Cabala evreiască a lui Paul Vuilliaud (2 volume, Paris 1923), unde există o bibliografie satisfăcătoare şi informaţii preţioase.

Dumnezeu şi emanaţiile sale_____________________ 27

au loc emanaţiile şi nici modul în care se desprinde lumina, căci totul este tainic. Voinţa liberă a omului tinde spre Cel a cărui esenţă este „Voinţă”, din care este doar o părticică.

Această „părticică” nu ajunge niciodată să cunoască Gândirea supremă; dar în avântul pe care şi-l ia pentru a se înălţa către sursă şi pe toată durata parcursului, ea răspândeşte lumină. Chiar dacă lumina care emană de la „Cap” este atât de subtilă încât rămâne veşnic ascunsă, ea este atrasă totuşi de luminile pe care le răspândesc „părticelele” ce se străduiesc să se înalţe către sursa lor originară. Astfel, lumina necunoscută a „Capului” pătrunde în Lumina răspândită de „părticelele” aflate în drumul lor de jos în sus, spre Cel care le este sursă. Doar în acest mod Lumina supremă şi necunoscută se uneşte cu lumina răspândită de „părticele”. Astfel se formează cele nouă „Palate”, care sunt cele nouă scări între bunăvoinţa ce suie de la pământ şi Capul suprem - adică, vorbim despre cei nouă Sefirot inferiori Coroanei (Keter).

Aceste „Palate” nu sunt nici lumini, nici duhuri, nici suflete; ele nu sunt accesibile decât „Voinţei”, căci cele nouă lumini pe care acestea le răspândesc nu sunt decât luminile Gândirii. Dar, în ciuda faptului că sunt nouă, ele nu sunt de fapt decât unul singur, în sensul că toate au „gândirea” drept esenţă şi nu au nicio legătură cu ceea ce se află în afara „Gândirii”.

Aceste nouă Palate, având „Gândirea” drept esenţă, sunt aproape de „Gândirea supremă”, dar nu o ating niciodată, într-atât de minunată şi de tainică este aceasta. Bunăvoinţa omului se înalţă spre aceste nouă Palate, a căror esenţă este deopotrivă „Voinţa” şi care alcătuiesc ceva intermediar între cunoscut şi necunoscut, între corn-


prehensibil şi incomprehensibil. Toate misterele Credinţei sunt cuprinse în aceste Palate care formează o legătură între bunăvoinţa omului şi „Voinţa supremă”, denumită „Infinitul”.

Lumina subtilă şi imperceptibilă a „Capului suprem” nu coboară decât la aceste nouă Palate; bunăvoinţa omului, suind către aceste nouă Palate, are acces şi ea la această lumină. Cele nouă Palate fac posibilă comuniunea între „părticele” şi „întreg”, între bunăvoinţa oamenilor şi „Voinţa supremă”, denumită „Infinitul”... Astfel lumina răspândită de „Gândirea supremă” se numeşte „Infinitul”; tocmai această lumină zămisleşte bunăvoinţa oamenilor aici, pe pământ, şi îi face pe aceştia să năzuiască şi să se înalţe spre sursa lor. Totul este întemeiat pe acest mister. Preafericită fie soarta drepţilor pe această lume şi în lumea viitoare. (1,65a).

ALFABETUL DIVIN

Infinitul (Ein Sof)

Numim „Infinit” ceea ce omul nu va înţelege niciodată, ceea ce nu va avea niciodată sfârşit, pentru că nu a avut niciodată început. Denumim „Cap” „Punctul suprem”, căci pornind de aici încep misterele inteligibile. Aceste mistere au însă pentru noi un sfârşit, la fel cum au şi un început. Dar esenţa Infinitului este fără de sfârşit; aici nu întâlnim nici intenţie, nici lumini, nici claritate; toate luminile emană din Infinit, dar niciuna nu este îndeajuns de strălucitoare pentru a ne conduce spre ceea ce este Infinitul. Este o Voinţă supremă mult mai misterioasă decât toate misterele. (II, 239a).

Cuvântul

„Din faptul că materia a fost creată de către Cuvânt nu trebuie să tragem concluzia că acesta s-a manifestat înaintea creaţiei. Cu siguranţă, el există veşnic,dar s-a manifestat pentru prima dată abia atunci când m ateria a fost creată. înainte de această manifestare, misteriosul Infinit îşi manifesta atotputernicia şi imensa bunătate cu ajutorul misterioasei gândiri, de aceeaşi esenţă ca şi misteriosul Cuvânt, dar fiind tăcută. Cuvântul, manifestat în vremea creării materiei, exista înainte sub formă de Gândire; căci, dacă cuvântul este în stare să exprime tot ceea ce este material, el este neputincios să exprime ima


terialul. De aceea stă scris la Sfânta Scriptură: „Şi Elohim a spus”, adică Elohim s-a manifestat sub forma Cuvântului; această sămânţă divină prin care s-a înfăptuit creaţia se afla în stare de germinaţie şi, preschimbându-se din Gândire în Cuvânt, a scos un sunet care s-a auzit în afara ei. Scriptura adaugă mai departe: „Să fie lumină!” (Iehi or); căci orice lumină izvodeşte din misterul Cuvântului.

(1,16b).

Punctul suprem

Astfel, printr-unul din cele mai tainice mistere, infinitul a zguduit vidul cu ajutorul sunetului Cuvântului, chiar dacă undele sonore nu sunt transmisibile prin vid. Sunetul produs de Cuvânt a reprezentat aşadar începutul materializării vidului. Dar această materializare ar fi rămas mereu în starea de imponderabilitate dacă, în momentul lovirii şi zguduirii vidului, sunetul Cuvântului nu ar fi făcut să ţâşnească punctul scânteietor, origine a luminii, care este misterul suprem şi a cărui esenţă este de nepătruns. Tocmai din acest motiv Cuvântul este denumit „începutul”, fiind

la originea întregii creaţii.Stă scris în Scriptură: „Cei învăţaţi vor străluci ca lu

mina cerului, iar cei care i-au învăţat şi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor străluci ca stelele, în veşnicie.” (Daniel, XII, 3). Cuvântul „strălucire” sau „splendoare” (Zohar) desemnează scânteia pe care Cel Misterios a izvodit-o în momentul în care a zguduit vidul şi care reprezintă originea universului, palat zidit întru slava celui Misterios. Această scânteie este întrucâtva săm ânţa sacră a lumii. Acest mister este exprimat în cuvintele Scripturii: „Iar sămânţa căreia îi datorează existenţa este sfântă.” (Isaia, VI, 13).

Dumnezeu şi emanaţiile sale

Geneza literelor

31

Cuvântul a luat forma literelor Alfabetului, care emană toate din Punctul suprem, adică din primul Sefirot, cel denumit Keter (Coroana). Litera A lif este simbolul începutului şi al sfârşitului; în această literă sunt sintetizate toate treptele creaţiei.

Chiar dacă Alif cuprinde mai multe părţi, ea nu for

mează decât o singură literă. Este litera de care depind lumile superioare şi cele inferioare. Linia superioară a lui A lif reprezintă simbolul misterului Gândirii supreme; dedesubtul acestei linii se găseşte o liniuţă ce simbolizează firmamentul superior. (1 ,21*).

Litera creatoare

Stă scris la Scriptură: „La început”; Rab Hammeruna cel Bătrân a spus: „Găsim la Începutul Genezei o inversare a ordinii literelor iniţiale. Astfel, primele două cuvinte ale Genezei au drept iniţiale litera Bet: Bereşit (la început), Bara (crea), iar următoarele două cuvinte au drept iniţiale litera Alif: Elohim (Dumnezeu), Eth (El). Iată motivul acestei inversări:

Cu două mii de ani înaintea creării lumii, literele erau ascunse, iar Preasfântul, binecuvântat fie numele său, le contempla cu mare plăcere. Atunci când a dorit să creeze lumea, toate literele, dar în ordine inversată, au apărut în faţa lui. Prima care a apărut a fost litera Tav. „Stăpân al lumilor, a grăit ea, te rog să te foloseşti de mine pentru a crea lumea, căci eu sunt litera finală a cuvântului Emet (Adevăr), cuvânt înscris pe sceptrul tău; şi, precum tu însuţi eşti supranumit Emet, atunci Regele trebuie să înceapă creaţia


prin litera finală a cuvântului Emet, slujindu-se de această literă pentru a zămisli lumea.”

Preasfântul, binecuvântat fie numele său, i-a răspuns: „Tu eşti, intr-adevăr, vrednică de această cinste, dar nu este potrivit să mă slujesc de tine pentru a crea lumea, căci tu eşti hărăzită a fi pusă ca pecete pe fruntea oamenilor credincioşi care au păstrat legea lui Alif până la Tav; însă nu pot începe creaţia cu tine, căci tu mai însemni şi moarte, întrucât eşti litera finală a cuvântului Mavet (Moartea). Din pricina aceasta pot să te folosesc la crearea lumii.” Atunci litera Tav a plecat deîndată din faţa Creatorului.

A intrat apoi litera Şin, şi, după ce i-a făcut aceeaşi cerere Creatorului, s-a folosit de iniţiala numelui divin Şadai, care începe cu Şin: „Este bine, a zis litera respectivă, să se înceapă cu iniţiala numelui sacru Şadai, pentru crearea lumii.” Dumnezeu i-a răspuns: „Şi tu eşti vrednică, bună şi adevărată. însă falsificatorii se vor folosi de tine pentru a-şi striga minciunile lor, asociindu-te cu cele două litere Kuf şi Reş, pentru a forma cuvântul Şeker (Minciună).” Când litera Şin a auzit aceste cuvinte, â plecat din faţa Domnului. Văzând aceasta, literele Kuf şi Reş nu au mai cutezat să apară în faţa lui.

A intrat apoi litera Ţadi şi a adresat aceeaşi cerere, susţinând că cuvântul Drepţi (Ţaddikim) aplicat oamenilor şi lui Dumnezeu începe prin litera Ţadi, după cum stă scris la Scriptură: „Căci Domnul este drept (Ţadik) şi iubeşte dreptatea (Ţedakot).” (Psalmi, XI, 7). Dumnezeu i-a răspuns astfel acestei litere: „Şi tu faci parte din tagma credincioşilor, literă Ţadi; dar nu e potrivit să mă slujesc de tine pentru a făuri lumea, întrucât tu trebuie să rămâi ascunsă, pentru a nu da prilej de greşeală”.

A intrat apoi la Domnul litera Pe şi a adresat aceeaşi cerere, spunând că termenul Pedut (Dezrobirea pe care

33

Domnul o va înfăptui într-o zi în lume) începe cu litera Pe. Dumnezeu i-a răspuns acestei litere: „Intr-adevăr, şi tu eşti vrednică, însă cuvântul „Peşa” (Păcat) începe şi el cu un Pe. în plus, tu ai capul plecat, simbol al păcătosului care, ruşinat de faptele sale, îşi apleacă al său cap şi întinde braţele.”

Literei Ain, care a intrat după aceea, Domnul i-a răspuns că ea se află la începutul cuvântului „Avon” (Crimă), chiar dacă i-a arătat că stă şi la începutul cuvântului „Anava” (Modestie). Preasfântul, binecuvântat fie numele său, i-a spus: „Nu pot să mă slujesc de tine pentru crearea lumii.” Când litera aceasta a ieşit, a apărut dinaintea sa litera Sameh, făcând aceeaşi cerere ca şi literele de dinaintea sa, spunând că se trage de la versetul în care stă scris: „D om nul îi susţine pe toţi cei care se clatină.” (Psalmi, CXLV, 14) şi care începe printr-un cuvânt a cărui iniţială este Sameh (Sameh = Susţinere). Dumnezeu i-a răspuns atunci acestei litere: „Tocmai din cauza menirii tale trebuie să rămâi la locul tău, căci, dacă o să te iau de acolo pentru a mă sluji de tine la crearea lumii, ce se va întâmpla cu cei care sunt gata să cadă, căci se sprijineau pe tine?” Auzind aceste cuvinte, litera Sameh a ieşit numaidecât.

Literei Nun care a spus că termenii „Nora” (Teamă) şi „Nava” (Frumos) încep cu ea, Dumnezeu i-a răspuns: „întoarce-te la locul tău, căci din cauza ta litera Sameh s-a întors la locul ei şi sprijină-te de ea” fiind iniţiala cuvântului Nofelim, „cei care se ”, din versetul citat mai sus). Litera a ieşit şi s-a întors la locul ei.

Â intrat litera Mem şi a spus că este iniţiala cuvântului „Melek” (Rege). „Este adevărat, i-a răspuns Domnul; dar nu mă voi folosi de tine pentru crearea lumii, căci lumea are nevoie de un Rege; rămâi aşadar la locul tău împreună

Dumnezeu şi emanaţiile sale


cu celelalte litere care alcătuiesc cuvântul „Melek”, adică împreună cu literele Lamed şi Caf; lumea nu trebuie să rămână fără Rege.”

în acel moment, litera Caf, adânc tulburată, s-a îndreptat către tronul slăvit şi a strigat: „Stăpâne al Universului, rogu-te, foloseşte-te de mine pentru crearea lumii, căci eu sunt iniţiala care dă seamă de slava (gloria) ta!” (Cavod = Glorie). Atunci când litera Caf a părăsit tronul Domnului, două sute de mii de lumi, cât şi tronul, s-au zgâlţâit; zguduitura a fost atât de puternică încât ameninţa cu distrugerea tuturor acestor lumi. Preasfântul, binecuvântat fie numele său, i-a spus atunci acestei litere: „O, Caf, Caf, de ce stăruieşti să rămâi aici? întoarce-te la locul tău, nu mă voi folosi de tine pentru crearea lumii, căci tu eşti iniţiala cuvântului „Cala” care înseamnă pieire, distrugere. întoarce-te aşadar la tronul tău şi rămâi acolo.” Litera a ieşit numaidecât şi s-a întors la locul ei.

A intrat apoi litera Yod, făcând aceeaşi cerere, zicând că este iniţiala numelui sacru. Dumnezeu i-a răspuns: „Este de ajuns pentru tine că eşti întipărită şi încrustată în mine însumi, fiind punctul de pornire al oricărei voinţe a mele; nu-mi convine să te smulg din numele meu.”

A intrat apoi litera Bet, spunând: „Stăpâne al Universului, rogu-te foloseşte-te de mine pentru crearea lumii, căci eu sunt iniţiala cuvântului de care ne servim pentru a te binecuvânta (Baruch, binecuvântat fie), atât în ceruri, cât şi pe pământ.” Preasfântul, binecuvântat fie numele său, i-a răspuns astfel: „Tocmai de tine mă voi folosi pentru a crea lumea şi tu vei sta la temelia lucrării creaţiei.”

Litera Alif a rămas la locul ei, fără a merge dinaintea Creatorului. Preasfântul, binecuvântat fie numele său, i-a grăit: „Alif, Alif, de ce nu te-ai înfăţişat dinaintea mea, ca

toate celelalte litere?” Litera Alif i-a răspuns: „Stăpâne al Universului, văzând că toate literele s-au înfăţişat zadarnic în faţa tronului tău, m-am gândit că voi veni şi eu degeaba. Apoi, după ce am văzut că i-ai oferit deja literei Bet acest dar preţios, m-am gândit că nu-i stă bine Regelui ceresc să ia înapoi darul pe care l-a făgăduit unuia dintre slujitori, pentru a-1 oferi altuia.” Preasfântul, binecuvântat fie numele său, i-a răspuns: „O, Alif, Alif, chiar dacă litera Bet va fi cea de care mă voi sluji pentru crearea lumii, tu vei fi prima dintre toate literele, şi nu-mi voi găsi unitate decât în tine. Tu vei fi temelia tuturor calculelor şi tuturor actelor pe care le voi înfăptui în lume; nu-mi voi găsi altă unitate în lume, în afară de litera Alif.”

Preasfântul, binecuvântat fie numele său, a creat formele materiei din marile litere cereşti cărora le corespund micile litere de pe pământ. De aceea primele două cuvinte din Scriptură au drept iniţiale două litere Bet (Bereşit Bara), iar următoarele două cuvinte au două litere Alif (Elohim Eth), pentru a indica literele cereşti şi pe cele din lumea pământeană, care nu sunt de fapt decât unele şi aceleaşi litere cu ajutorul cărora se înfăptuieşte orice creaţie atât în ceruri, cât şi pe pământ. (1,2b, 3b).

Creaţia cu ajutorul literelor

în momentul creaţiei, elementele alcătuitoare nu erau definite; floarea fiecărui element era amestecată cu putreziciunea. Totul era în neorînduială, ca un semn strâmb scris de o pană neascuţită. Atunci, datorită numelui scris cu patruzeci şi două de litere, lumea a îmbrăcat forme mult mai clare. Toate formele care există în lume emană de la aceste patruzeci şi două de litere, care sunt întrucâtva



coroana numelui sacru. Doar combinându-se împreună şi suprapunându-se, au alcătuit astfel unele forme în ceruri şi altele pe pământ, dând naştere celor patru puncte cardinale, cât şi tuturor formelor şi chipurilor care există pe lume. (I, 30a - 30b).

Acei Hayot1 încoronaţi cu acele litere au coborât din regiunile nepătrunse ale înaltului în regiunile inferioare. Coborârea lor a făcut să plutească prin aer literele mari şi mici. Literele mari au coborât din Palatul suprem şi cel mai ascuns dintre toate, iar literele mici au coborât din palatul inferior; şi unele, şi altele i-au fost date lui Moise pe muntele Sinai... (III, 2a).

Numele divine şi literele

... Cele douăzeci şi două de litere folosite în Scriptură sunt cuprinse în cei zece Sefirot şi invers, cei zece Sefirot sunt cuprinşi în litere... Preafericiţi vor fi, în lumea asta şi în cea viitoare, drepţii cărora Dumnezeu le va descoperi misterele supreme ale Numelui sacru, pe care nu le-a descoperit nici măcar îngerilor superiori şi sfinţilor! Numai datorită acestei Cunoaşteri a putut Moise să pătrundă în lumea îngerilor, fără a fi ars de contactul cu ei. Preafericită soarta lui! Atunci când Dumnezeu a început să-i vorbească, Moise a dorit să-i cunoască Numele misterios, şi a ajuns la această cunoaştere în faţa oricărui alt om. Atunci când Moise a intrat în norul de slavă al Domnului, el s-a pomenit înconjurat de îngerii cei sfinţi. A întâlnit un înger de foc, ai cărui ochi şi aripi aruncau jerbe de foc. Acest arhanghel care purta numele de Gabriel voia să-l mistuie, dar Moise

1 Hayot: fiinţe misterioase descrise pe larg în viziunea profetului Ezechiel, 1,5 şi urm.

a pronunţat numele sacru format din douăsprezece litere, iar arhanghelul a fost uluit şi zguduit de ştiinţa lui. (III, 78a-78b).

Toate literele alfabetului sunt legate unele de altele şi formează prin combinaţii diferitele Nume sacre. Unele litere sunt ascunse, iar altele sunt vizibile... De trei ori pe zi ele zboară prin văzduh, iar Tetragrama (Numele divin de patru litere, care este interzis a fi pronunţat: ’ Plin - YHVH) este vizibilă vreme de o oră şi jumătate. Apoi Numele format din douăsprezece litere apare şi rămâne vizibil vreme de o oră, nu mai mult. Apoi se arată Numele format din douăzeci şi opt de litere; ele sunt încoronate şi rămân vizibile vreme de un ceas şi jumătate. Pe urmă apar Numele sacre de douăzeci şi cinci de litere şi rămân vizibile vreme de o oră şi trei secunde. Apoi apar cele patruzeci şi două de litere... Dar nimeni nu cunoaşte sensul tuturor acestor apariţii, în afară de Mesia. Acest nume rămâne vizibil vreme de două ore şi douăzeci şi două de secunde. Este Numele inefabil format din şaptezeci şi două de litere care apare în aer vreme de o oră şi jumătate. Toate aceste nume nu sunt vizibile decât o singură dată pe zi, în vreme ce literele alfabetului şi diversele lor combinaţii sunt vizibile de trei ori pe zi. (III, 172b-173a).

Elohim

Stă scris la Cartea Sfântă: „La început.” Rabi Eleazar şi-a început una diptre prelegerile sale cu argumentaţia următoare: „Ridicaţi-vă ochii spre tării şi spuneţi-mi cine a făcut toate astea.” (Isaia, XL, 26). „Ridicaţi-vă ochii spre tării”, înspre care loc? înspre locul unde toate privirile sunt îndreptate... Acolo veţi vedea că Misteriosul Străbun,



veşnicul subiect al căutărilor, „le-a făcut pe toate astea”. Dar cine este el? „M i” (= Cine). Este cel denumit „M arginea cerului” în tării, căci totul stă sub puterea sa (Deuteronomul, IV, 32). Lucrul acesta se întâmplă fiindcă El este subiectul veşnic al căutărilor, pentru că se află pe o cale misterioasă şi pentru că nu se dezvăluie, fiind denumit „M i” (= Cine); dincolo de aceste lucruri nu trebuie mers mai departe.

Această „Margine superioară” a Cerului este denumită „M i” (= Cine). Dar mai este o margine aici jos, denumită „M a” (= Care sau Ce sau La ce). Care este deosebirea dintre aceste două extremităţi? Prima, misterioasă, denumită „M i”, reprezintă veşnicul subiect al căutărilor. Şi, după ce omul a făcut cercetări, după ce s-a străduit să reflecteze şi să suie din treaptă-n treaptă până la ultima, a sfârşit prin a ajunge la „Ma” (= Care sau Ce sau La ce). Ce ai învăţat, omule, din toate acestea? Ce ai înţeles? Ce ai căutat? Căci totul rămâne la fel de misterios ca mai înainte. (I, l a- lb).

Adresându-i-se fiului său, Rabi Şimon a spus: „Ele- azar, fiul meu, continuă să explici versetul, pentru a fi dezvăluit misterul suprem pe care copiii acestei lumi nu-1 cunosc încă.” Rabi Eleazar a păstrat tăcerea. Luând atunci din nou cuvântul, Rabi Şimon a spus: „Eleazar, ce înseamnă cuvântul „Eleh” (= Acestea)? (Isaia, XL, 26)... Acest mister nu-mi fusese revelat până în ziua în care, plimbându-mă pe malul mării, mi-a apărut profetul Ilie. El m-a întrebat: „Rabi, ştii tu ce înseam nă cuvintele «Cine (Mi) le-a zidit pe toate acesjtea (Eleh)? Eu i-am răspuns: cuvântul «Eleh» desemnează cerurile şi corpurile cereşti; Scriptura îl sfătuieşte pe om să contemple operele celui Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, după cum stă scris: „Când privesc cerurile, operă a degetelor tale...”

(Psalmi, VIII, 4), şi ceva mai departe: „Dumnezeule, Stăpânul nostru, cât de minunat este numele tău pe întreg pământul.”

Ilie mi-a răspuns: Rabi, acest cuvânt ce închide în sine o taină a fost rostit în faţa celui Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, iar înţelesul lui a fost dezvăluit la Şcoala cerească; iată-1: Atunci când Misterul tuturor Misterelor a dorit să se manifeste, a creat mai întâi un punct care a devenit Gândirea divină. Apoi a plănuit tot soiul de imagini, a zugrăvit tot felul de figuri şi a gravat la sfârşit Lampa sacră şi misterioasă, imagine şi simbol al misterului cel mai sacru, operă profundă reieşită din sânul Gândirii divine. Dar acest lucru nu a reprezentat decât începutul întemeierii edificiului, existând fără că să existe încă, ascuns în Nume, nenumindu-se în acel moment decât „M i”. Atunci, dorind să se manifeste şi să fie chemat pe numele său, Dumnezeu s-a înveşmântat cu un strai preţios şi strălucitor şi a creat „Eleh” (Acestea), care s-a adăugat numelui său. „Eleh” adăugat lui „M i”, inversat ca formă, a dat naştere denumirii de „Elohim”. (I, l b-2a).

Numele de Elohim înseamnă „Punctul sacru de pe pământ” care, singur, cunoaşte paradisul de aici, cât şi misterul său, căci nici măcar îngerii care stau pe tărâmul acesta nu-i cunosc esenţa. „Punctul Suprem” aruncă o lumină care se împrăştie în patru direcţii, trecând prin cele patru porţi amintite. Nicio fiinţă nu poate îndura strălucirea aceste Lumini supreme. „Punctul Suprem” nu poate fi văzut decât de razele de lumină ce ţâşnesc din el. Dar, întrucât toate fiinţele încearcă o dorinţă arzătoare de a se apropia de „Punctul Suprem”, la fel cum cel înfom etat doreşte să mănânce, razele ce ţâşnesc din „Punctul Suprem” formează la extremităţile inferioare un alt Punct:



este „Punctul de jo s”. „Punctul de jo s” este Elohim; şi totuşi el este aceeaşi lumină ca-n tării, Infinitul. (II, 210b-211*).

Elohim şi YHVH

Toate numele şi toate atributele Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, chiar dacă-1 desemnează toate pe acelaşi Dumnezeu, sunt tot atâtea căi şi cărări diverse şi deosebite. Numele unic alcătuit din literele Yod, He, Vav şi He (YHVH1) a fost rezervat poporului ales, după cum stă scris la Scriptură: „Căci YHVH şi-a ales poporul care să fie doar al lui.” (Deuteronomul, XXXIII, 9). Iar în altă parte stă scris: „Voi sunteţi legaţi de YHVH, Dumnezeul vostru.” (Deuteronomul, IV, 4). Calitatea de esenţă divină desemnată sub acest nume a fost revelată doar poporului lui Israel.

Dar şi celălalt grad al esenţei divine s-a manifestat pe pământ sub diferite forme: toate numele divine desemnează diversele căi şi cărări. Acest grad sau calitate este desemnat sub numele generic de Elohim. Toate popoarele lumii, chiar şi cele care-i adoră pe stăpânii cereşti pe care Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, i-a însărcinat cu guvernarea popoarelor, dar chiar şi neamurile idolatre au cunoscut, sub un nume oarecare, acest grad al esenţei divine pe care Scriptura îl desemnează cu numele de „Elohim”.

Astfel Scriptura spune: „Elohim i-a apărut noaptea lui Balaam.” (Numerii, XXII, 20). Sau, în altă parte, stă scris: „Elohim i-a apărut în vis lui Abimelec.” (Geneza, XX, 3). Astfel toţi conducătorii pe care Dumnezeu i-a dat celor

1 Contrar uzanţelor israelitene, Jean de Pauly scrie Numele sfânt cu toate literele. Pentru a ne conforma traducerii evreieşti, noi ii vom ortografía in aşa fel încât să fie nepronunţabil.

lalte popoare sunt cuprinşi în acest nume; chiar şi idolatria este denumită „Elohim”. Doar acest nume era cunoscut de alte popoare, în timp ce lui Israel, care este poporul ales al Domnului, poporul sfânt, lui i-a revelat numele de „YHVH”. (II, 96“).

Rabi Eleazar, fiind odată aşezat în faţa tatălui său, l-a întrebat; „Tradiţia ne învaţă că Elohim desemnează oriunde Rigoarea. Cum se face atunci că, uneori, de pildă când cele două nume, Adonai şi YHVH, se succed imediat, numele de YHVH este pronunţat precum Elohim, împru- mutându-i punctele-vocale2? Din moment ce literele alcătuind numele YHVH exprimă îndurarea, mila, de ce să le vocalizăm şi să le dăm pronunţia unui nume ce exprimă rigoarea3?” Rabi Şimon i-a răspuns: „Zice Scriptura: «Şi tu vei şti astăzi şi vei cugeta în inima ta că YHVH este Elohim.» (Deuteronomul, IV, 39). Iar în altă parte stă scris: «YHVH este Elohim.» (III, Regi, XVIII, 37).

Rabi Eleazar, întrerupându-1, i-a spus: „Eu ştiu că acolo unde există Rigoare există şi Milă şi că, adeseori, acolo unde există Milă există şi Rigoare.” Rabi Şimon şi-a reluat ideea: „Trebuie să observi că YHVH desemnează peste tot Mila; dar atunci când cei vinovaţi au transformat mila în rigoare, Scriptura a folosit numele de YHVH, pe care noi îl pronunţăm ca şi numele Elohim.” (III, 65a).

Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, fiind desăvârşit prin orice lucru, a tăinuit deopotrivă Mila şi Rigoarea în cele şaptezeci şi două de nume. Putem atunci spune că

2 In ebraică, vocalele sunt marcate prin unul sau mai multe puncte sau prin linioare, ataşate diverselor litere. (Nota trad.)

3 Antinomia celor două sefire: Mila şi Rigoarea este una dintre cele mai importante idei din Cabală. YHVH reprezintă întotdeauna Mila, iar Elohim întotdeauna Rigoarea. Dar ideea pe care ne-o facem despre Dumnezeu nu poate fi completă decât atunci când Mila şi Rigoarea sunt unite şi se confundă.



Dumnezeu e altfel atunci când se foloseşte de Rigoare, decât atunci când se foloseşte de M ilă? Nu, nu putem spune lucrul acesta. De altfel, Dumnezeu spune el însuşi următoarele: „Căci eu sunt Domnul care nu se schimbă niciodată.” (Malahia, III, 6). De aceea, fie că răsplăteşte, fie că pedepseşte, Dumnezeu rămâne întotdeauna egal cu sine însuşi. (II, 52a).

Păcatul şi Numele divine

Ridicându-se la rândul său, Rabi Şimon a spus: Stă scris la Cartea sfântă: „YHVH Elohim, au existat stăpâni care ne-au închinat fără tine; dar datorită ţie (Bekha), noi ne amintim doar de numele tău.” (Psalmi, XXVI, 13). Acest verset a fost deja explicat, dar mai închide în sine un mister suprem al Credinţei. „YHVH Elohenu* este izvorul misterelor supreme; de aici emană toate luminile; aici se află misterul Credinţei; acest Nume domină totul. Scriptura spune: „Au existat stăpâni care ne-au închinat fără tine”, căci Israel nu trebuia să se conducă decât după Numele suprem „YHVH Elohenu”. Dar, în vremea exilului, Israel a fost stăpânit de rău. De aceea Scriptura adaugă următoarele: „Ajută-ne ca, datorită ţie (bekha), să ne amintim doar de Numele tău.” Acest cuvânt „bekha” desemnează numele sacru al lui „YHVH Elohenu”, care reprezintă sinteza tuturor celor douăzeci şi două de litere1 2, iar „Comunitatea lui Israel” nu este binecuvântată decât prin acest nume „bakh”, după cum stă scris: „... Cărora Îe-ai făcut legământ prin tine (bakh)” (Exodul, XXXII, 13). Iar în altă parte stă scris: „Israel va fi binecuvântat prin tine

1 Elohenu înseamnă Elohimul nostru (Dumnezeu).

2 Cuvântul „bekha” este alcătuit din literele caf = 20 şi Bet = 2.

(bekha)” (Geneza, XLVIII, 30); şi mai departe stă scris: „Căci doar prin tine (bekha) voi fi scutit de păcate.” (Psalmi, XVIII, 30).

Când Israel va deveni desăvârşit, el nu va mai face nicio deosebire între „YHVH” şi „Elohenu”, şi este interzis să separi un nume de altul, nici măcar să te gândeşti la aşa ceva, căci nu trebuie să existe nicio deosebire între aceste nume. Dar acum, în vreme ce Israel se află în exil, separarea dintre nume există, din cauza suferinţelor poporului... De aceea Israel i-a zis lui Dumnezeu: „Doar datorită ţie (bekha), noi ne amintim de numele tău singur.” (Psalmi, XXVI, 13). Noi facem acum o separaţie între nume, căci noi suntem foarte departe de tine, o, Dumnezeul nostru, şi suntem sub puterea altor stăpâni, iar Numele tău este separat de numele denumit „bakh” Această separare se face de către poporul lui Israel aflat în exil. (II, 9*-9b).

Anokhi

„Elohim rosteşte toate aceste cuvinte.” (Exodul, XX, 1). Prin cuvântul „toate”, Scriptura ne indică faptul că termenul „Anokhi” (eu sunt) cuprinde toate Numele sacre, cât şi toate poruncile Legii. Acest cuvânt exprimă şi Numele sacru de „Yehu”, care desemnează Tronul suprem, a cărui imagine este dată de luna plină, ca cealaltă lumină care se confundă cu lumina Tronului însuşi...

„Anokhi” reprezintă misterul a toate câte sunt, sinteza tuturor literelor şi a tuturor misterelor din cer şi de pe pământ. Este acel „Anochi” care conţine misterul răsplătirii drepţilor care respectă poruncile Legii. Prima şi a doua poruncă sunt corespondentele celor două din Decalog: „Aminteşte-ţi” şi „Ia aminte”. „Anokhi” cuprinde Misterul ascuns, cel mai misterios dintre toate.



„Anokhi” ascunde misterul celor două tronuri; el este cel care purifică Templul şi îi împiedică pe străini să se apropie de acesta. El dă strălucire Templului şi alungă duhurile rele din lume. Iar Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, se va arăta în toată slava sa. „Anokhi” cuprinde totodată şi misterul Numelui sacru. (II, 91*)-

FORMELE LUI DUMNEZEU

Cum se poate vorbi despre o form ă a lui ?Acestei nedumeriri îi putem răspunde: Dumnezeu are o formă, căci Scriptura spune următoarele: „El vede chipul lui Dumnezeu.” (Numerii, XII, 8). Dar acest chip nu este real ca cel al omului, este un chip subiectiv; atunci când Dum nezeu coboară pe pământ pentru a-şi cârmui creaturile, el le apare diverşilor oameni în funcţie de capacitatea lor de înţelegere şi după puterea lor imaginativă. Acesta este sensul cuvintelor: „Profeţii m-au zugrăvit sub diverse chipuri.”

înaintea creaţiei lumii şi înainte de a exista vreo formă, Dumnezeu era singur, fără chip şi asemănare. Cine poate să-l cunoască pe Dumnezeu aşa cum era el înainte! De asemenea, este interzis să făureşti chipul Celui care se află deasupra oricărei forme. Dar, după ce a făurit chipul omului ceresc1 în carul său, el a coborât şi a apărut sub forma de YHVH; el voia să fie numit după atributele sale, după felul în care guvernează lumea, prin Milă şi Rigoare; el a dorit să fie denumit „El”, „Elohim”, „Savaot” şi „Fiinţa”. Căci, dacă Dumnezeu nu s-ar fi manifestat sub aceste diverse atribute ale sale, cum ar fi putut el să guverneze lumea, atât prin milăţcât şi prin rigoare, în funcţie de înfăptuirile oamenilor? Cum ar fi putut el să-şi răspândească lumina sa asupra creaturilor şi cum ar fi putut acestea s-o per

1 Este vorba aici despre Chipul omenesc ce apare deasupra creaturilor Hayot, in viziunea lui Ezechiel, 1,26. Acest om ceresc, care primeşte în literatura cabalistici numele de Adam Kadmon (Primul om), este conceput ca om în gândirea divini, anterior creaţiei lumii materiale şi însumând în fiinţa sa omul şi universul, deopotrivi.


ceapă? Cum s-ar fi înfăptuit atunci cuvintele Scripturii: „întreg pământul este plin de slava sa”? (Isaia, VI, 3).

Nenorocire celui care-1 compară pe Dumnezeu cu unul dintre atributele sale. Mai mult încă: cum am putea să-l comparăm pe Dumnezeu cu chipul unui om, căci stă scris la Scriptură: „Cei care sălăşluiesc în noroi şi nu au decât pământul sub ei, vor fi mâncaţi şi roşi de vierm i”? Chipul sub care Dumnezeu ni se revelează nu este decât unul subiectiv, în funcţie de cum îşi pune în valoare cutare sau cutare atribut şi în funcţie de creaturile cărora li se manifestă. (II, 42b).

Străbunul Străbunilor

Ştim din Cartea Misterului că Străbunul străbunilor, Misteriosul misterioşilor, Tainicul tainicilor poate fi cunoscut doar la modul imperfect. Ştim despre el doar că este Bătrânul bătrânilor, Străbunul străbunilor, Tainicul tainicilor. Doar prin lucrările sale noi putem să întrezărim cât de cât fiinţa sa. El este „Stăpânul cu veşmânt alb şi cu faţa strălucitoare.” El stă pe un tron înconjurat de flăcări şi le stăpâneşte pe acestea.

Albul ochilor său alcătuieşte patru sute de mii de lumi, iar drepţii pe lumea cealaltă moştenesc cele patru sute de mii de lumi luminate de lumina ce se află în albul ochilor săi... Zece mii de lumi înmulţite cu treizeci de mii sunt lumile ce-şi au temelia în Capul Bătrânului tim purilor. O picătură de rouă iese din acest Cap în fiecare zi şi se răspândeşte în afara lui, după cum stă scris: „Căci capul meu este tot încărcat cu rouă.” (Cântarea cântărilor, V, 2). Această rouă care iese din Capul Domnului îi va învia pe morţi în vremurile ce vor veni, după cum stă scris: „Căci rouă ce cade peste voi este o rouă de lumină.”

(Isaia, XXVI, 19). Este lumina care iese din albul ochilor Străbunului.

Sfinţii superiori trăiesc hrănindu-se cu această rouă; în lumea viitoare, ea alcătuieşte mana cu care se hrănesc drepţii. Această rouă cade în „Livada poam elor sacre”, după cum stă scris: „Iar suprafaţa pământului era acoperită de rouă; şi am văzut căzând în pustie ceva mărunt, ca nişte grăunţe, şi albicios, ca grindina pe păm ânt.” (Exodul, XVI, 14). Şi rouă aceasta este de culoare albă şi se aseamănă cu piatra bdelion, în care putem întrezări toate nuanţele, după cum stă scris: „Iar mana era precum grăuntele de coriandru, iar culoarea sa ca cea a bdelio- nului.” (Numerii, XI, 7).

Albeaţa Capului Străbunului luminează în treisprezece direcţii, dintre care patru sunt în faţă, patru în partea dreaptă, patru în partea stângă şi una deasupra Capului; de aici rezultă că lungimea Feţei se întinde peste trei sute şaptezeci înmulţit cu zece mii de lumi. Văzut sub acest aspect, Străbunul este denumit „Faţă lungă” (Marele Chip)1; Străbunul străbunilor este cel care poartă numele de „Faţă lungă”, în vreme ce, văzut din afară, adică printre vălurile

ce le poartă, el primeşte numele de „Micul Chip”. „Micul Chip” îl desemnează deopotrivă pe Străbun, pe Bătrân, pe Sfântul sfinţilor; când „M icul Chip” îl înfăţişează pe

1 Esenţa reală a lui Dumnezeu se află deasupra oricărei înţelegeri omeneşti, doar ea singură putând a se cunoaşte. Este Sefira Keter (Coroana), denumită şi „Străbunul străbunilor”, Marele Chip. Marele Chip este alcătuit din trei naturi, sau principii, suprapuse: masculin, feminin şi fiu. Pentru a crea lumile care, toate, nu pot subzista decât în Dumnezeu şi prin Dumnezeu, Marele Chip a întins un „văl” peste faţa sa şi, prin acest văl, esenţa divină a început să se profileze şi a luat numele de Micul Chip. In afara acestui văl există alte numeroase văluri, care sunt înlăturate la anumite intervale de timp. Văzută prin înlăturarea acestor diverse văluri, esenţa divină apare sub aspecte diferite: Milă (Inimă), Rigoare (Braţe), înţelepciune (Creier) etc., care sunt tot atâtea emanaţii (Sefirot).



Străbun, figura lui se răspândeşte şi creşte de la o clipă la alta, dar nu întotdeauna; în acest moment, tot ceea ce este aici pe pământ este întărit. Un firişor alb trece din Capul Străbunului spre „Micul Chip”, iar de aici trece spre nenumăratele capete din lumea pământeană. (III, 128b).

Marele Chip şi M icul Chip

Străbunul străbunilor şi „Micul Chip” sunt unul şi acelaşi lucru; totul era şi totul va fi. „Micul Chip” nu e susceptibil de transformări; nu s-a schimbat vreodată şi nu se va schimba nicicând; este centrul oricărei perfecţiuni. Este chipul care înglobează toate chipurile, toate numele, chipul pe care-1 vedem pretutindeni şi sub toate formele, însă doar ca reproducere sau pictură, căci nimeni nu i-a văzut vreodată chipul real şi adevărat. Reproducerea cea mai asemănătoare cu originalul este chipul omului. Toate lumile din ceruri şi de pe pământ sunt cuprinse în chipul Domnului. Străbunul sfânt şi „Micul Chip” sunt una şi aceeaşi imagine. Dar, vom fi întrebaţi, ce deosebire există între unul şi altul?

Totul este o balanţă, unde pe un taler stă Mila, iar pe altul Rigoarea. Alcătuiesc aceste talere două balanţe? Nicidecum. Depinde doar de înfăptuirile noastre să înclinăm unul sau altul din aceste talere. Aceste mistere nu le sunt încredinţate decât celor care cultivă ogorul sacru, după cum stă scris în Psalmi, XXV, 14: „Domnul încredinţează tainele sale doar celor care au frică de el.” (III, 141*-141b).

Dreapta şi Stânga

Scriptura ne spune că omul a fost creat după chipul şi asemănarea Domnului, ceea ce vrea să spună că toate

Dumnezeu $i emanaţiile sale 49

membrele şi toate părţile trupului omenesc sunt imaginea formelor sacre. (1,272b).

„Bereşit bara Elohim eth haschamaim ve-eth ha-aretz.” (La început Domnul a creat cerurile şi pământul). „Eth” desemnează dreapta Preasfântului, lăudat fie numele lui, iar „ve-eth” desemnează stânga sa. Noi socotim că Dum nezeu şi-a întins mâna dreaptă şi a creat cerurile, apoi a întins mâna stângă şi a creat pământul, după cum stă scris la Scriptură: „M âna mea stângă a făcut pământul; mâna mea dreaptă a zăm islit cerurile; eu le chem pe acestea, iar ele vin la mine împreună.” (Isaia, XLVIII, 13). Ce să însemne: „ele vin la mine îm preună”? înseamnă că dreapta şi stânga Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, formează o singură unitate, aşadar cerurile şi pământul formează şi ele tot o singură unitate. (II, 37*).

Există o parte dreaptă şi o parte stângă: Israel şi neamurile păgâne, paradisul şi infernul, lumea de acum şi lumea viitoare. (III, 259b).

Principiul masculin şi principiul feminin

Rabi Abba a spus: „Primul om era bărbat şi femeie deopotrivă, căci Scriptura spune: «Iar Elohim zice: Să facem om după chipul şi asemănarea noastră.» (Geneza, I, 26). Tocmai pentru că omul trebuia să semene cu Dumnezeu a fost creat bărbat şi femeie deopotrivă şi nu a fost separat decât după aceea. (II, 55*).

Stă scris la Scriptură: „Bărbat şi femeie i-a făcut.” (Geneza, V, 2). Rabi Şimon a spus: „Aceste două versete de la începutul celui de al cincilea capitol al Genezei cuprinde în sine m ari mistere. Prin cuvintele: „Bărbat şi femeie i-a făcut” este exprim at m isterul suprem care reprezintă slava lui Dumnezeu, fapt ce rămâne inaccesibil


inteligenţei omeneşti şi care face doar obiectul Credinţei. Omul a fost creat prin acest mister. Trebuie să observaţi că omul a fost creat prin acelaşi mister ca cerul şi pământul; căci, pentru crearea cerului şi a pământului, Scriptura se foloseşte de termenii: „Iată Geneza cerului şi a pământului” (Geneza, I, 4), iar pentru crearea omului, ea foloseşte termeni asemănători: „Iată cartea Genezei omului.” în plus, pentru crearea cerului şi a pământului, Scriptura se foloseşte de termenul „be-hibaream” (atunci când au fost create) (Geneza, I, 4), iar pentru crearea omului, Scriptura se foloseşte de un termen asemănător, „beyom hibaream” (în ziua în care au fost creaţi).

Scriptura spune: „Bărbat şi femeie i-a făcut.” Noi putem trage concluzia că orice chip care nu reprezintă bărbatul şi femeia nu seamănă cu chipul ceresc. Acest mister a fost deja explicat. Trebuie să observaţi că Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, nu le stabileşte o locuinţă, atâta vreme cât bărbatul şi femeia nu sunt uniţi între ei1; el îi binecuvântează doar în cazul în care bărbatul şi femeia sunt uniţi. De aceea Scriptura sfântă spune: „I-a binecuvântat şi le-a dat numele de Adam”. Astfel Scriptura nu spune: „L-a binecuvântat şi i-a dat numele de Adam”, pentru că Dumnezeu nu binecuvântează decât atunci când bărbatul şi femeia sunt uniţi. Bărbatul singur nici măcar nu merită numele de om, atâta vreme cât nu este însoţit de femeia sa; de aceea Scriptura spune: „Şi le-a dat lor numele de om.” (1,55b).

Rabi Şimon şi-a ridicat mâinile, s-a bucurat şi a zis: „Este momentul să revelăm (un mister), căci este nevoie de acest moment (prielnic): Am aflat că în vremea în care Străbunul sfânt dorea să creeze totul, el a făurit în ceruri o

1 Această imagine îndrăzneaţă este transferată însoţirii bărbatului cu femeia în actul sacru al căsătoriei, al cărui scop este, în afara perpetuării speciei, multiplicarea „chipul lui Dumnezeu” pe pământ.

fiinţă bărbat şi femeie. în locul în care sunt conţinuţi bărbatul şi femeia, aceştia nu subzistă decât printr-o altă stare de bărbat şi femeie. Iar această înţelepciune care conţine totul, atunci când se manifestă şi străluceşte datorită Străbunului sfânt, străluceşte doar sub forma de bărbat şi de femeie.

Această înţelepciune se manifestă2; ea produce Bina (Inteligenţa); prin urmare, există un principiu masculin şi unul feminin, căci Hohma (înţelepciunea) este Tatăl, iar Bina (Inteligenţa) este Mama. Acestea sunt cele două talere ale balanţei, unul fiind masculin, celălalt fiind feminin. Datorită lor, totul este constituit sub forma de mascul şi de femelă. Fără Hohma nu ar fi existat început, căci Hohma este Tatăl taţilor, originea a toate câte există. Atunci când se produce însoţirea, se naşte credinţa şi se răspândeşte în lume.

în cartea de comentarii a lui Rabi Abba Bătrânul stă scris: „Ce este Bina? Bina este produsă prin uniunea lui Yod şi He, după cum numele său ne arată: Bina (Ben-Yah, fiul lui Dumnezeu); este perfecţiunea a toate câte există. Când cele două entităţi sunt unite şi când Fiul se află cu ele, se realizează sinteza perfectă; căci astfel se află cu toţii reuniţi în sânul Tatălui, Mamei, Fiului şi Fiicei.

Toate aceste taine nu le sunt descoperite decât marilor sfinţi, care pot pătrunde căile Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, fără să se abată la dreapta sau la stânga, după cum stă scris: „Căci căile Domnului sunt drepte; cei


2 Cu ajutorul simbolurilor de Masculin şi Feminin cabaliştii îşi reprezintă modul în care Sefirot se zămislesc şi se unesc în sânul divinităţii. Hohma (înţelepciunea), principiu masculin sau activ, este denumit Tatăl; Bina (Inteligenţa), principiu feminin sau pasiv, este denumit Mama; din însoţirea lor rezultă Hesed sau Ghedula (Iubire, Milostenie), principiu masculin denumit adeseori Fiul, Logodnicul, Soţul, Regele (YHVH), şi Ghevura (Rigoarea), principiu feminin, denumit adeseori Fiica, Logodnica, Soţia, Matroana (Elohim), care se însoţesc în Tiferet (Frumuseţea).


drepţi pot să meargă în siguranţă pe ele; doar păcătoşii şovăie şi se abat de la cale.” (Osea, XIV, 10). Fericită va fi soarta celui care cunoaşte calea şi nu se abate de la ea; căci aceste cuvinte sunt misterioase, iar Sfinţii din ceruri sunt iluminaţi de către ele, ca de lumina unei lămpi.” (III, 290a).

PĂCATUL ŞI PRINCIPIILE MASCULIN ŞI FEMININ

Printre aceste veşminte de slavă, aceste podoabe de adevăr, lămpi de adevăr, se găsesc două lămpi ce formează podoabele tronului Regelui, denumite Echitate şi Dreptate1. Ele sunt începutul şi sfârşitul oricărei credinţe; ele încoronează toate cerinţele (rigorile) din ceruri şi de pe pământ. Totul se află închis în principiile Dreptăţii şi Echităţii, acestea fiind hrana lumii. Uneori sunt denumite „Malki Ţedek, rege al Salonului”2 şi atunci cerinţele (rigorile) care se trezesc cu ajutorul dreptăţii sunt domolite; totul devine milă şi trăieşte în pace. Echitatea este înmiresmată de către el (Malki Ţedek), iar cerinţele (rigorile) sunt domolite şi se transformă în pace şi milă. Este vremea însoţirii bărbatului cu femeia, iar lumea întreagă se cufundă în iubire şi bucurie. Dar atunci când păcatul sporeşte pe faţa lumii, atunci când sanctuarul este profanat, atunci când bărbatul se îndepărtează de femeie, iar şarpele atotputernic începe să se trezească, nenorocire lumii care trebuie atunci să se hrănească de la Malki Ţedek! N umeroase legiuni ale asprimii (rigorii) se revarsă peste lume şi mulţi drepţi dispar de pe faţa pământului, pentru că bărbatul s-a îndepărtat de femeie, iar Malki Ţedek nu s-a apropiat de Mişpat (Dreptatea). (III, 291b).

1 Echitate şi Dreptate sunt aici echivalentul Milei şi Rigorii.

2 Numele biblic al Ierusalimului.

PUTEREA MEDIATOARE

Geneza Şehinei

Atunci când ne gândim la faptul că Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, este infinit şi umple totul, înţelegem cu uşurinţă că orice idee a creaţiei ar fi fost imposibilă fără „ţimţum” (contracţie). Cum să mai pui apă într-o cană deja plină până la refuz? Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a făcut aşadar să se contracte sfânta lum ina care constituie esenţa sa; acest lucru nu înseamnă că el s-a micşorat - ferească-ne Domnul de o asemenea credinţă - , Dumnezeu fiind Totul, el nu poate nici să crească, nici să se micşoreze. Fiindcă lumina lui Dumnezeu este atât de strălucitoare încât eclipsează totul, chiar şi pe îngerii cei mai înalţi, chiar şi pe făpturile Hayot, chiar şi pe Serafimi şi Heruvimi, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, pentru a crea toate lumile cereşti şi materiale posibile, şi-a contractat lumina atotputernică dintr-o parte a sinelui, la fel cum un om face o ştrangulare a unuia dintre membre cu o legătură, pentru a împiedica sângele de deasupra legăturii să intre în contact cu cel de dedesubt. Astfel trebuie explicată tradiţia privitoare la cele patru lumi: a emanaţiei, a creaţiei, a formării şi a acţiunii.

Primele două trepte, sau lumi, sunt binecuvântate de lumina sfântă a Domnului; totul se află în Dumnezeu şi Dumnezeu se află în toate. Ultimele două trepte, sau lumi, constituie acea parte a esenţei lui Dum nezeu în care lumina a fost m icşorată, pentru a le perm ite sufletelor,


îngerilor şi lumilor materiale să existe. Este vorba despre acea parte a lui Dumnezeu pe care prea sfinţii noştri învăţători o desemnează cu numele de „Şehina”1. Iată de ce la începutul genezei nu se vorbeşte decât de Elohim, care înseamnă Şehina, pentru că tot ceea ce a însemnat creaţie a început prin Hayot şi Serafimi, până la cel mai mărunt vierme al pământului, care trăiesc în Elohim şi prin Elohim. Tot din acest motiv preasfinţii noştri învăţători ne-au învăţat că Şehina a coborât deja de zece ori pe pământ, dar nu Preasfântul în persoană, binecuvântat fie numele lui, întrucât creaţia este opera Şehinei, iar ea se ocupă de copiii săi ca o mamă. ( Zohar, XIX).

Atributele Şeh in ei

Deasupra tuturor acestor îngeri stă Matroana2, care slujeşte în palatul Regelui suprem. Matroana are în subordine legiuni de îngeri, fiecare având şaizeci de feţe şi fiind încins cu o spadă. Aceşti îngeri stau în permanenţă în jurul Matroanei. Atunci când zboară prin lume, ei se folosesc de şase aripi. în faţa fiecăruia arde jarul; trupul lor pare cuprins de flăcări, iar spada lor răspândeşte lum ina în toate direcţiile. De aceea Scriptura spune: „El a pus heruvimi în grădina Edenului, care scânteaiu din spadele de foc, pentru a păzi drumul care duce la Pomul Vieţii.” (Geneza, III, 24). Care este acest drum care conduce către Pomul Vieţii? Este marea Matroană ce reprezintă calea

1 Şehina: acest cuvânt a cărui rădăcină conţine ideea de „şedere într-un loc”, de „locuire” i se aplică divinităţii ca fiind imanentă lumii şi omului; este Prezenţa lui Dumnezeu, in vreme ce Domnul ca transcendenţă a lumii şi omului este Ein Sof (Infinitul). Teoria Şehinei este expusă aici doar foarte sumar.

2 Şehina în calitate de Soţie a Regelui (YHVH) este denumită deseori Matroana.

Dumnezeu şi emanaţiile sale 55

spre marele şi atotputernicul Pom al Vieţii, după cum stă scris: „Iată patul lui Solomon înconjurat de şaizeci dintre cei mai falnici şi mai puternici bărbaţi ai lui Israel, care sunt cu toţii încinşi de spade.” (Cântarea cântărilor, III, 7). Dar acest verset vorbeşte despre Israelul din ceruri.

De îndată ce Matroana se pune în mişcare, toate legiunile cereşti se mişcă împreună cu ea. De aceea Scriptura spune: „Iar îngerul Domnului mergea înaintea lor.” (Exodul, XIV, 19). Este aşadar Matroana denumită „îngerul lui YHVH”? Rabi Abba a spus: „Da. Observaţi faptul că Rabi Şimon a spus: Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a zidit în tării un palat sfânt, dar şi un oraş sfânt. Acest oraş se numeşte „Ierusalim, cetatea sfântă”. Nimeni nu poate ajunge în preajm a Regelui, decât urm ând calea care traversează această cetate sfântă, căci aceea este adevărata cale. De aceea Scriptura spune: „Acolo este poarta Domnului; iar drepţii vor intra prin ea.” (Psalmi, CXVIII, 20).

Toate veştile pe care Regele le trimite pământului se fac prin intermediul Matroanei; şi toate veştile pe care lumea de pe pământ le trimite Regelui ajung mai întâi în mâinile Matroanei, ea fiind cea care i le transmite Regelui suprem. Rezultă că Matroana este intermediara între lumea din ceruri şi cea de pe pământ, dar şi intermediara lumii de pe pământ cu lumea din ceruri. Astfel, ea este Media- toarea perfectă între cer şi pământ; de aceea Scriptura zice: „Iar îngerul Domnului mergea înaintea cetei lui Israel.” (Exodul, XIV, 19). Cuvântul „Israel” îl desemnează pe Israel din ceruri, iar „îngeru l D om nului” îl desem nează pe Domnul în persoană, după cum stă scris: „Iar Domnul mergea înaintea lor.” (Exodul, XIII, 21).

Ar fi oare potrivit cu slava unui Rege ca să-i permită Matroanei sale să facă de una singură război şi să fie mediatoare? Lucrul este comparabil cu un rege care se în


soţeşte cu o matroană respectată de toată lumea. Dacă un rege poate să preţuiască calităţile înalte ale matroanei sale, care le depăşesc pe cele ale tuturor matroanelor, se va întreba cum să răsplătească atâtea virtuţi. Regele îşi va zice atunci: „Trebuie ca toată lumea să preţuiască calităţile înalte ale matroanei mele; atunci ea trebuie să devină stăpână absolută în casa mea.” Aşadar, Regele va face o proclamaţie care va suna astfel: „Toate puterile regale îi sunt încredinţate matroanei.” în plus, regele îi va încredinţa matroanei sale toate armele, îi va supune pe toţi comandanţii de oşti şi îi va încredinţa toate pietrele preţioase şi întreaga visterie regală. Regele va adăuga următoarele: „începând de astăzi, nimeni nu-mi va adresa cuvântul fără ca mai întâi să i se adreseze matroanei.”

La fel, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, în urma iubirii imense faţă de „Comunitatea lui Israel”, îi va încredinţa întreaga sa putere Matroanei. Regele va zice: „Nicio putere nu mai este în mâinile mele.” Va mai zice: „Există şaizeci de regine şi optzeci de femei de rangul al doilea, iar fecioarele sunt fără număr; dar numai una singură este porumbiţa mea şi prietena mea desăvârşită; ea este unică.” (Cântarea cântărilor, VI, 8). „Toată casa

mea se află în mâinile ei.”Regele va face o proclamaţie pe care o va formula astfel:

„Toate puterile Regelui îi sunt încredinţate Matroanei.” Regele îi va încredinţa în plus armele sale, suliţele, săbiile, arcurile, săgeţile, pumnalele şi praştiile, subordonându-i toţi conducătorii cereşti care conduc oştile în lupte. De aceea Scriptura zice: „Iată patul lui Solomon înconjurat de şaizeci dintre cei mai falnici şi mai puternici bărbaţi ai lui Israel, care sunt cu toţii încinşi de săbii şi care sunt foarte pricepuţi la războaie.” (Cântarea cântărilor, III, 7).

Regele îi spune Matroanei sale: „începând de astăzi, îţi încredinţez conducerea oştenilor mei; armele mele cât şi soarta conducătorilor cereşti care-mi conduc oştile în războaie sunt acum în mâinile tale. începând de astăzi, oricine va avea nevoie de mine nu îmi va putea adresa cuvântul decât prin mijlocirea Matroanei mele, după cum stă scris: „Aaron să nu pătrundă în sanctuarul sfânt decât prin intermediul Acesteia (Zot).” (Leviticul, XVI, 3). Iată, Matroana este Mediatoarea desăvârşită alături de Rege, iar toate puterile sale sunt în mâinile ei, fapt ce dă seamă de slava Matroanei.” (III, 50b-51a).

PĂCATUL ŞI ŞEHINA

„Noaptea-n pat l-am căutat pe dragul sufletului meu, l-am căutat, dar, iată, nu l-am mai aflat.” (Cântarea cântărilor, III, 1). Cine caută şi cine este căutat? Rabí Abba a spus în legătură cu această problemă: „Soarele caută luna, adică: Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, caută Şekihna de dedesubtul tronului şi nu o găseşte, pentru că păcatele oamenilor îl desparte de aceasta.”

Lumile emanaţiei şi creaţiei sunt deasupra tronului; aici nu există deosebire între cel Preasfânt, binecuvântat fíe numele lui, şi Şehina, căci ei sunt una şi aceeaşi fiinţă. Doar dedesubtul tronului, adică în lumile formelor şi acţiunii, are loc deosebirea. Or, întrucât fiecare păcat al omului creează un demon, rezultă că aceşti demoni se interpun între Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, şi Şehina, separându-le dedesubtul tronului. întrucât demonul este mai puternic şi mai des întâlnit în lumea acţiunii, adică în lumea noastră, decât în lumea formelor care se află deasupra lui, rezultă că separaţia sporeşte trep-

Dumnezeu şi emanaţiile sale____________________ 57


tat de sus în jos, asemenea unui compas ale cărui două braţe sunt depărtate...” ( TikuneZohar, XIX).

Zoharul se intreabă de ce D um nezeu îngăduie ca Şehina să fie astfel îndepărtată de către demoni? (Cântarea cântărilor, VI, 4). Nu poate el distruge dem onii printr-o clipire a ochilor săi? Zoharul răspunde astfel: „Voinţa Gândirii supreme a hotărât că omul, după ce şi-a atras pedeapsa morţii pentru că a gustat fructul din Pomul Binelui şi Răului, să-şi păstreze liberul arbitru, pentru a se înălţa treptat din lumile care se află dedesubtul Tronului la spiritualitatea celor care se află deasupra Tronului. Or acest liber arbitru nu este posibil decât cu ajutorul demonului care indeamnă la rele. Iată de ce Şehina preferă mai degrabă să sufere de atacul demonilor, care o rănesc doar ca împunsătura unui ac, decât să stăvilească fericirea eternă a oamenilor.” (Note, II, 117b).

Trebuie să observaţi că atunci când Israel sălăşluia în Ţara Sfântă, totul se afla în stare firească; Tronul ceresc sprijinit pe Israel era perfect; Israel îşi făcea datoria faţă de Dumnezeu, iar lucrările sale se înălţau prin văzduh până la Domnul. Căci Israel a fost singurul popor din lumea aceasta care a ştiut să însoţească pământul său cu datoria faţă de Domnul. Pentru acest lucru celelalte popoare idolatre se ţineau departe de poporul lui Israel şi nu puteau să-l subjuge ca mai inainte, căci toate celelalte popoare de pe faţa pământului îşi căpătau hrana doar prin mijlocirea lui Israel...

Dar după ce Israel a pângărit Ţara Sfântă în urma păcatelor sale, el a alungat Şehina din locul său, dacă putem să spunem aşa, iar aceasta şi-a găsit un alt loc să vieţuiască. De aceea celelalte popoare stăpânesc astăzi ţinutul poporului lui Israel. Trebuie să observăm că Ţara Sfântă

Dumnezeu şi emanaţiile sale 59

nu este supusă niciunui alt conducător ceresc decât Preasfântului, binecuvântat fie numele lui. Dar în momentul în care Israel a păcătuit arzând tămâie dumnezeilor mincinoşi, el a alungat Şehina din locul său, dacă putem să spunem aşa, am estecând pe dum nezeii m incinoşi cu Şehina, care a plecat să se sălăşluiască la alte popoare. De aceea alte popoare au prim it dreptul să stăpânească poporul lui Israel, pentru că el a ars tămâie (ketoreth) dum nezeilor mincinoşi. Cuvântul „ketoreth” înseam nă nod, legătură, unire, însoţire cu dumnezei mincinoşi.

Din cauza acestei însoţiri cu dumnezei mincinoşi, celelalte popoare stăpânesc poporul lui Israel, iar profeţiile au încetat să mai fie spuse, iar toate gradele superioare nu mai domină în această lume, iar stăpânirea aparţine tot celorlalte popoare, care şi-au atras Şehina de partea lor. Iată de ce, pe toată durata existenţei celui de al doilea Templu1, stăpânirea celorlalte popoare nu a încetat să se

1 Primul Templu din Ierusalim a fost construit în vremea regelui Solomon (cca. 971-931 î. Hr.) şi distrus în vremea cuceririi regatului Iudeii de către babilonienii regelui Nabucodonosor, în anul 586 L H. începând cu anul 536 î. Hr., când regele persan Cirus cel Mare cucereşte Babilonul, evreii sunt eliberaţi din robie, se întorc la Ierusalim şi încep să construiască cel de al doilea Templu. Acesta va fi renovat şi extins în vremea regelui Irod cel Mare şi a urmaşilor săi, în timpul cât a trăit şi Iisus Christos. Al doilea Templu va fi distrus definitiv de către romani, în anul 70 d. Hr., nemairămânând astăzi decât o bucată din zidul exterior al incintei, zid cunoscut în zilele noastre sub sintagma de „zidul plângerii”, considerat cel mai sfânt loc al iudaismului. Astăzi, în locul Templului, se află Moscheea lui Omar, denumită şi Domul Stâncii, datorită unei stânci aflată în interiorul sanctuarului, care are o multiplă semnificaţie: unii evrei afirmă că este vorba despre stânca-altar pe care Avraam urma să-l jertfească pe fiul Isaac, alţi învăţaţi evrei din vechime consideră că această piatră se afla în interiorul Sfintei Sfintelor din Templu, iar pe ea era aşezat Chivotul Legământului, în timp ce musulmanii cred că este locul de unde profetul Mahomed s-a înălţat la ceruri, ajutat de îngerul Jibrail (Gabriel), acelaşi care i-ar fi dictat Coranul în peşterile din Me- dina. (Nota trad.)


exercite asupra poporului lui Israel, exercitându-se cu şi mai mare putere în vremea exilului Şehinei printre celelalte neamuri. (1,84b).

Unitatea lui D umnezeu

Chiar dacă duhurile, îngerii şi sufletele sunt entităţi nemateriale, ele sunt faţă de Tine, o, Cauză a cauzelor, doar trupuri materiale; aceste entităţi nu trăiesc decât datorită credinţei în Tine şi prin Tine. Dar tu nu cunoşti un suflet superior ţie, ca prin comparaţie tu să fii considerat un trup material, căci tu eşti Sufletul sufletelor şi nu există nici suflet, nici zei superiori ţie. Tu eşti în afara oricărui lucru şi în acelaşi timp eşti în interiorul fiecărui lucru. Tu eşti în toate direcţiile şi umpli atât cerul cât şi pământul. Nu există alt Dumnezeu în afară de cei zece Sefirot din care emană şi depind toate lucrurile. Tu umpli orice Sefira în lungime, lăţime şi înălţime, tu singur fiind în stare să-l însoţeşti pe cel Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, cu Şehina în fiecare Sefira şi în fiecare frunză luminoasă suspendată în arborele sefirotic, la fel cum oasele, nervii, pielea şi carnea depind de corpul omenesc. Tu nu ai nici trup, nici membre şi tu nu ai femeie; tu eşti unul, eşti unic, fără să ai un dublu. Fie ca tu să o însoţeşti pe Şehina cu Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, pe toate treptele lumii emanaţiilor, formate din sufletele oamenilor virtuoşi. (III, 109').

CAPITOLULUI

O mul şi lumea

OMUL

OMUL IN LUME

Structura lumii

Plecând de la misteriosul Punct suprem şi până la treapta cea mai infimă a creaţiei, totul serveşte drept înveliş pentru altceva, iar acest altceva slujeşte drept înveliş pentru un lucru superior, şi aşa mai departe. Astfel se face că creierul înconjurat de un înveliş va sluji el însuşi drept înveliş unui creier superior; prin urmare, totul este creier a ceva ce îi este inferior şi înveliş a ceva ce-i este superior.

Punctul suprem a proiectat o lumină imensă de o asemenea limpezime, transparenţă şi subtilitate, încât a pătruns pretutindeni în lume. în acest fel s-a format în jurul acestui Punct suprem un palat ce-i serveşte drept înveliş. Lumina Punctului suprem fiind de o subtilitate de neperceput, cea a palatului care-i este inferioară formează astfel un fel de cerc, de halou, în jurul său. Dar lumina primului palat, chiar dacă inferioară celei a Punctului suprem, fiind totuşi de o strălucire imensă, a sfârşit prin a forma în jurul acestui palat o alta care îi slujeşte întrucâtva de înveliş, şi aşa mai departe.

Astfel, plecând de la Punctul suprem, toate treptele creaţiei nu sunt decât învelişuri unele pentru altele; în


velişul de grad superior formează creierul învelişului de grad inferior. Această ordine din ceruri a fost de asemenea instaurată pe pământ, după cum stă scris la Cartea sfântă: „Iar Elohim a creat omul după chipul şi asemănarea sa”, căci omul este alcătuit din creier şi meninge, din duh şi trup; toate acestea sunt necesare ordinii lumii. (1,19b-20a).

Temeliile lumii

Rabi Isaac şi-a început una din prelegerile sale în felul următor: „Stă scris la Scriptură: «Dreptul va înflori precum palmierul şi se va înmulţi precum cedrii Libanului.» (Psalmi, XCII, 13). Căci, la fel cum cedrul Libanului se înalţă deasupra tuturor celorlalţi copaci, la fel cum ceilalţi copaci se află sub el ca înălţime, tot aşa şi dreptul se înalţă deasupra celorlalţi oameni, astfel încât ceilalţi oameni se află sub protecţia sa. Lumea nu dăinuie decât prin meritele unui singur drept, după cum stă scris la Scriptură: „Cel dreptul este temelia lumii.” (Pilde, X, 25). Pe un singur drept s-a făurit lumea, al cărei fundament este şi prin care lumea a fost creată.

Rabi Iehuda a făcut următoarea obiecţie: „După tradiţie însă, noi ştim că lumea a fost întemeiată pe şapte coloane, după cum stă scris la Scriptură: «înţelepciunea şi-a clădit o casă; ea a şlefuit şapte coloane pe care să se sprijine.» (Pilde, IX, 1)”. Rabi Iose i-a răspuns astfel: „Da, lumea se sprijină pe şapte coloane, dar aceste şapte coloane sunt şi ele susţinute de omul drept, care este izvorul lumii, care linişteşte lumea şi care hrăneşte toate creaturile. Despre acest om drept vorbesc Scripturile: «Spuneţi-i omului drept că este bun, căci noi mâncăm acum rodul lucrărilor sale. (Isaia, III, 10)». Iar în altă parte stă scris:

Omul $i lumea 65

«Domnul este milostiv şi bun în toate; mila sa se întinde peste toate lucrările sale.» (I, 82a-82b).

Omul, sinteză a Universului

„Lampa sfântă” l-a întrebat pe Păstorul credincios: fiindcă Scriptura a spus deja: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră.” (Geneza, I, 26), de ce a repetat apoi: „Iar Elohim l-a creat pe om după chipul şi asemănarea noastră”? „Lampa sfântă” a adăugat: „Scriptura sfântă repetă faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa pentru a infirma ideea anumitor Doctori în Lege, ce spun că duhurile cereşti cărora Dumnezeu le-a zis „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră” ar fi contribuit şi ele la creaţia omului; în realitate, aceste duhuri nu au contribuit cu nimic la crearea omului. Eu susţin că Dumnezeu a creat omul cu elemente din toate duhurile cereşti, dar nu duhurile cereşti sunt cele care i-au oferit omului fiecare o părticică. Fiindcă, dacă lucrurile ar fi stat astfel, fiecare şi-ar fi retras părticica de creaţie în momentele de supărare; şi atunci, ce ar fi rămas din om? Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, l-a creat pe om întipărind în acesta efigia împărăţiei sfinte, care este efigia a toate câte sunt; este vorba despre acea imagine pe care Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a privit-o atunci când a creat lumea şi toate creaturile care există în ea. Această efigie sau imagine reprezintă sinteza tuturor duhurilor din cer şi de pe pământ, fără vreo deosebire; este sinteza tuturor emanaţiilor (Sefirot), a tuturor numelor lor, a tuturor epitetelor şi denominaţiunilor.” (I, 253b).

Atunci când Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a creat lumea, l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea


sa, pentru ca să respecte Legea şi să meargă pe calea ce i-a arătat-o. Adam a fost creat din lutul pe care se înălţa sanctuarul lumii pământene; dar pământul pe care se înălţa sanctuarul era sinteza celor patru puncte cardinale ale lumii. Cele patru puncte cardinale s-au unit în momentul creaţiei cu cele patru elemente constitutive ale lumii pământene: focul, aerul, apa şi pământul. Doar amestecând aceste patru elemente, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a creat un trup asemănător chipului din ceruri. Trupul este alcătuit din elementele celor două lumi, ale lumii pământene şi ale lumii cereşti.

Rabi Şimon a spus: Trebuie să observăm că cele patru elemente primordiale reprezintă misterul Credinţei; ele stau la originea tuturor lumilor şi tăinuiesc misterul legiunilor cereşti. Acestor patru elemente cereşti le corespund patru elemente materiale: focul, aerul, apa şi pământul, care sunt simbolul unui mister suprem... în momentul creării omului, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a alcătuit corpul pământesc pe care s-a înălţat sanctuarul său şi a făurit sufletul „pământului” pe care s-a înălţat sanctuarul din ceruri. La fel cum, atunci când omul a fost creat pe pământul actual, trei alte elemente au venit să i se alăture pământului, tot aşa s-a întâmplat şi când sufletul a fost creat din „pământul” din ceruri, unde alte trei elemente constitutive din lumea cerească au venit să i se alăture acelui „pământ” din ceruri; doar astfel omul a devenit o fiinţă definitiv constituită. (II, 24a-24b).

Venirea omului pe pământ

Rabi Hiya şi-a început astfel una din prelegerile sale: „Stă scris la Cartea sfântă: „Florile înfloresc pe pământ; a venit timpul să înălţăm cântări (eth ha-zamir), iar vocea

porumbiţelor se face auzită în ţinutul nostru.” (Cântarea cântărilor, 1,12). Cuvintele „Florile înfloresc pe pământ...” înseamnă următoarele: Atunci când Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a creat lumea, i-a dat pământului întreaga forţă zămislitoare de care are nevoie. Dar această formă a rămas închisă în florile sale şi nu s-a manifestat prin nicio producţie de fructe, până la crearea omului. Doar după ce a fost creat omul, forţa zămislitoare a pământului s-a manifestat; doar atunci, zămislind fructele, pământul şi-a manifestat în exterior forţa zămislitoare pe care o ţinea ascunsă în măruntaiele sale. La fel, cerul nu i-a oferit nicio hrană pământului, până la sosirea lui Adam pe faţa pământului, după cum stă scris la Scriptură: „... Şi înainte ca toate plantele de pe câmpuri să răsară şi ca toate buruienile din ţarină să crească; fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu exista nici om care să muncească ogoarele.” (Geneza, II, 5).

Astfel se face că produsele cerului, ca şi ale pământului, nu au apărut înainte de crearea omului; cerul reţinea ploaia, iar pământul ţinea ascunsă în lăuntrul său forţa zămislitoare cu care fusese înzestrat. Dar, de îndată ce omul a apărut pe lume, „florile au înflorit pe pământ” şi toate puterile naturii, rămase ascunse până atunci, s-au stârnit. Scriptura adaugă următoarele: „a sosit vremea să înălţăm cântări”. Abia atunci a apărut obiceiul să i se înalţe imne de slavă Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, căci aceste cântări nu s-au auzit înainte de crearea omului.

Mai spune Scriptura: „vocea porumbiţelor se face auzită în ţinutul nostru”. Este vorba despre Cuvântul Domnului, binecuvântat fie numele lui, care nu exista pe această lume, înainte de crearea omului. Dar de îndată ce omul a venit pe pământ, toate au apărut odată cu el.” (1,97*-97b).

Omul şi lumea___________________________________ 67


Omul şi Chipul lui D umnezeu

Rabi Abba a început să grăiască astfel: „Şi Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa...” (Geneza, I, 27). Acest verset a fost deja explicat. în momentul creaţiei, Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul lumii din ceruri şi de pe pământ; el trebuia să fie chintesenţa a toate câte există; lumina lui s-a răspândit de la un capăt la celălalt al pământului şi toate creaturile îi ştiu de frică. în ciuda acestei explicaţii, versetul citat mai sus prezintă o dificultate. Din moment ce Scriptura afirmă că „Şi Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa...”, de ce adaugă apoi: „L-a creat după chipul şi asemănarea Domnului?” Scriptura desemnează de fapt în acest caz cele două entităţi componente, de bărbat şi de femeie. De aceea Adam avea două feţe. Urmarea versetului dovedeşte această afirmaţie: „L-a creat bărbat şi femeie.” (III, 117*).

OMUL ŞI PĂCATUL

Dreapta şi Stânga

Stă scris la Scriptură: „Şi a zis Elohim: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă apele de ape!” (Geneza, 1,6). Misterul despărţirii apelor se explică astfel: dezbinarea venea din partea stângă, căci, atâta vreme cât existase doar partea dreaptă, nu exista nici dezbinare. Dar de îndată ce, prin crearea mijlocului, s-au format două părţi, una în dreapta şi alta în stânga, aceasta din urmă a dat naştere dezbinării şi din ea a emanat infernul (Ghehinom). în înţelepciunea sa, Moise şi-a dat seama despre existenţa dezbinării studiind opera creaţiei. în opera creaţiei, exista dezbinare între partea stângă şi partea dreaptă; dezbinarea a fost provocată de partea stângă. Din această dezbinare s-a născut infernul. (1,17a).

Apariţia demonilor

Atunci când a sosit vremea sfântă a Sabatului, mai multe duhuri au rămas neterminate, nemaifiind vreme să fie înzestrate cu trup. Aceste duhuri alcătuiesc legiunea demonilor.

Ne putem pune următoarea întrebare: „Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, nu putea amâna ora Sabatului, pentru a avea timp să le înzestreze cu trup şi pe aceste duhuri? Dar adevărul este că pomul cunoaşterii a îndemnat la răzvrătire mai multe duhuri, chiar înainte ca acestea să


fie înzestrate cu trupuri. Aceste duhuri, odată înzestrate cu trup, au conceput un plan să coboare pe pământ şi să pună stăpânire pe lume. Atunci Dumnezeu a împărţit duhurile în două categorii: pe cele bune le-a pus alături de pomul vieţii, iar pe cele rele alături de pomul binelui şi al răului, adică pomul cunoaşterii. A început apoi să le înzestreze cu trup pe duhurile din prima categorie şi când a sosit vremea să facă la fel cu duhurile din a doua categorie, a venit ceasul Sabatului şi a întrerupt lucrarea creaţiei. Dar dacă aceste duhuri ar fi fost înzestrate cu trup, lumea nu ar fi putut să existe nici măcar o secundă. însă Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a creat remediul înaintea răului, devansând ora Sabatului; datorită acestui remediu, lumea există şi astăzi. (1,14a -14b).

PĂCATUL ŞI ISPĂŞIREA

Rabi Iehuda a început să grăiască astfel: „Cântarea etapelor. Din străfundurile abisului, grăiesc Doamne către tine.” Atunci când, în momentul creaţiei, Domnul a dorit să-l creeze pe om, a consultat Legea. Aceasta i-a grăit aşa: omul va sfârşi prin a păcătui împotriva ta şi te va supăra. Dacă vei voi să socoteşti lumea după meritele ei, aceasta nu ar putea să dăinuie, iar omul şi mai puţin. Dumnezeu i-a răspuns: Oare degeaba sunt eu numit „Dumnezeul milei şi al răbdării?”

înainte de a crea lumea, Dumnezeu a creat Căinţa şi i-a spus: voi crea om pe faţa pământului cu condiţia ca, ori de câte ori îşi va întoarce faţa către tine, să fii gata să-i ierţi păcatele. Şi ori de câte ori omul îşi întoarce faţa către Căinţă, aceasta îi cere lui Dumnezeu iertarea tuturor păcatelor. (III, 65a).

Rolul păcatului

Omul şi lumea_________ 71

Tovarăşii (din Adunare) i-au zis lui Rabi Şimon: „întrucât plăcerile cărnii sunt pricina tuturor relelor, de ce există acestea?” Rabi Şimon le-a răspuns tovarăşilor săi: „Dacă Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, nu ar fi creat Duhul binelui şi Duhul răului, unul emanând din lumină şi celălalt din întuneric, omul nu ar fi avut niciodată nici merite, nici păcate; de aceea Dumnezeu l-a creat din două duhuri. Iar dorinţele trupeşti sunt bune sau rele în funcţie de duhul care le inspiră; de aceea Scriptura spune: „Iată, am pus în faţa voastră o parte a Vieţii şi a Binelui şi o altă parte a Morţii şi a Răului.” (Deuteronomul, XXX, 15).

Dar tovarăşii săi l-au întrebat mai departe: „De ce trebuia ca omul să aibă merite sau păcate? Nu ar fi fost mai de folos dacă omul ar fi fost înzestrat doar cu duhul binelui şi nu ar fi avut niciun merit? Astfel creat, nu ar fi zămislit niciodată atâtea stricăciuni în ţinuturile cereşti!” Rabi Şimon le-a răspuns tovarăşilor săi întru credinţă: „Omul, de drept, trebuia să fie alcătuit din cele două duhuri amintite, având în vedere că Legea a fost creată cu intenţia făuririi omului; or Legea doreşte ca cei răi să fie pedepsiţi, iar cei credincioşi să fie răsplătiţi. Pentru ca drepţii să fie răsplătiţi e nevoie ca cei răi să fie pedepsiţi; or Dumnezeu a dorit ca binele să fie răspândit în lume, după cum stă scris: „Dumnezeu nu a creat pământul degeaba, ci l-a făurit ca să fie locuit.” (Isaia, XLV, 18).

Tovarăşii săi i-au zis lui Rabi Şimon: „Tocmai am auzit un lucru pe care nu l-am mai auzit până acum; căci este neîndoielnic că Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, nu a creat nimic de prisos. Dar, mai mult decât atât: dacă omul nu ar fi fost creat astfel încât să păcătuiască, Şehina


ar fi rămas fără sălaş, precum un sărman fără adăpost. De aceea, oricine săvârşeşte păcate este ca şi cum ar despuia Şehina de veşmintele sale, şi tocmai acest lucru atrage asupra omului pepdepse; iar oricine respectă poruncile Scripturii are meritul de a fi înveşmântat Şehina cu straiele ei.” (I, 23a-23b).

Tot ceea ce Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a creat în ceruri şi pe pământ nu a avut alt scop decât întronarea slavei sale; totul s-a făcut doar pentru a-şi exprima voinţa. Or, ne putem noi închipui un sclav răzvrătindu-se împotriva stăpânului său şi punându-se în contra voinţei sale? Dar adevărul este că duhul răului se conduce după voinţa stăpânului său. Lucrul este comparabil cu un rege care are un fiu unic şi încearcă o mare dragoste pentru el. El îl va sfătui pe fiul său să nu se atingă de o femeie desfrânată, căci oricine se va apropia de aceasta va fi nevrednic să mai intre în palatul regelui. Fiul făgăduieşte să respecte voinţa tatălui său. In afara palatului exista o curtezană înzestrată cu o mare frumuseţe şi cu purtări alese. într-o zi regele şi-a zis: vreau să văd dacă fiul meu îmi va urma sfaturile. A chemat-o pe curtezană la el şi i-a zis: încearcă să-mi seduci fiul, căci vreau să văd dacă îmi va urma sfaturile. Curtezana se va porni să-i aţină calea fiului de rege, va căuta să-l îmbrăţişeze, să-l sărute şi să se folosească de toate mijloacele ei de seducţie. Dar dacă fiul se va arăta vrednic de sfaturile tatălui său, el nu va ceda farmecelor curtezanei şi o va respinge. Regele se va bucura atunci de purtarea fiului său, îl va readuce în palat, îi va face multe daruri şi-l va acoperi de glorie. Dar care este cauza acestei glorii pe care o va obţine fiul regelui? Nu cumva curtezana care merită o dublă cinste? Mai întâi pentru că nu a făcut altceva decât să respecte poruncile regelui şi mai apoi

pentru că este cauza cinstei cu care regele l-a binecuvântat pe fiul său? De aceea îngerul nimicitor, care este acelaşi cu duhul răului, este numit „foarte bun”, întrucât el face mult bine celui care ascultă de glasul stăpânului său. (II, 163*).

Adam şi păcatul

Dumnezeu a creat omul cu intenţia ca acesta să nu se schimbe niciodată, să nu fie supus niciunei tulburări, să fie alcătuit din aceleaşi umori şi să nu îşi schimbe purtarea datorită Credinţei sale. De aceea l-a pus în preajma Pomului vieţii. însă Adam şi femeia sa au păcătuit şi s-au apropiat de pomul cunoaşterii binelui şi răului, în ţinutul supus schimbărilor; astfel, au fost şi ei supuşi influenţei frământărilor binelui şi răului, a Milei şi Rigorii, după cum stă scris: „Dumnezeu a făcut pe om drept, iar oamenii născocesc multe vicleşuguri.” (Ecclesiastul, VII, 29), ceea ce vrea să spună că oamenii au căutat nestatornicia, schimbarea. Tocmai această înclinaţie a lui Adam către nestatornicie i-a atras pieirea, lui şi a urmaşilor săi. Dar, dacă Adam a păcătuit, de ce toate lumea suportă urmările? Atunci când Adam şi-a luat soarta în propriile mâini, toate creaturile s-au temut de el şi l-au imitat. De asemenea, când l-au văzut că are înclinaţie către ţinutul supus schimbărilor, celelalte creaturi l-au imitat, de aceea actul său a pricinuit moartea tuturor. Şi tot astfel omul a căzut în plasa patimilor şi viciilor; când este bun, când este rău, când este mânios, când este prietenos, când acţionează cu asprime, când procedează cu blândeţe, când este viu, când este mort. Toate aceste schimbări de stare se trag de la înclinaţia sa către pomul cunoaşterii binelui şi răului, spre care Adam a ales să se îndrepte. Dar, în vremurile viitoare,

Omul şi lumea___________________________________ 73


neamul omensc se va smulge de sub influenţa acestui pom şi se va adăposti sub coroana Pomului vieţii şi astfel moartea va dispărea din lume. „El va stârpi pentru totdeauna moartea. Amen.” (III, 107a-107b).

SUFLETUL ŞI TRUPUL

D ubla natură a omului

Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a spus: Noi, Eu şi Şehina mea, oferim sufletul, iar tatăl şi mama oricărui muritor oferă trupul; tatăl oferă albul ochilor, oasele, venele şi creierul, iar mama oferă irisul ochilor, carnea şi pielea. Cerul, pământul şi corpurile cereşti participă de asemenea la crearea omului.

Şi îngerii au participat la crearea omului; şi duhul cel bun şi duhul cel rău, pentru ca omul să fie plămădit din ambii deopotrivă. Soarele şi luna îi oferă omului lumina, în vreme de zi şi în vreme de noapte. Fiarele sălbatice, animalele domestice, păsările şi peştii îi oferă omului hrana. Toţi copacii şi toate plantele de pe pământ îi oferă şi ele omului hrana necesară. (III, 219b).

Preexistenţa sufletelor

Există o tradiţie care ne învaţă că, cu ajutorul voinţei Regelui suprem, un Arbore atotputernic va creşte. El este cel mai înalt dintre toate plantele din ceruri. El cuprinde cele patru puncte cardinale ale lumii, iar rădăcinile sale se întind pe o distanţă de cinci sute de leghe. Toate voinţele sunt suspendate de crengile acestui Arbore; nicio voinţă nu este bună dacă nu se potriveşte cu voinţa din acest Arbore. La poalele sale izvorăsc apele care dau naştere tuturor mărilor şi oceanelor. De la rădăcinile sale izvorăsc


toate apele făcute în momentul creaţiei şi se îndreaptă în toate direcţiile; de aici emană toate sufletele din lume. înainte de a coborî în lumea aceasta, sufletele intră mai întâi în Grădină; ieşind de acolo, ele primesc şapte binecuvântări şi sunt îmboldite să servească, la ieşirea din Grădină, drept taţi pentru trupuri, adică să călăuzească în mod părintesc trupurile şi să le menţină pe calea cea bună; căci, atunci când imaginea cerească, adică sufletul, este pe punctul de a se pogorî în această lume, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îl sfătuieşte să respecte poruncile Legii şi să înfăptuiască voinţa sa. Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îi încredinţează în plus sufletului o sută de chei care corespund celor o sută de binecuvântări pe care omul trebuie să le rostească în fiecare zi. (I, 284a).

Toţi cei care i-au cârmuit pe oameni de-a lungul vremii existau ca imagine în ceruri, înaintea pogorârii lor în această lume.

Tradiţia ne învaţă că toate sufletele oamenilor preexistau deja în ceruri sub forma unor trupuri pe care erau destinate a le însufleţi chiar înainte de pogorârea lor aici, pe pământ. Tot ceea ce un om învaţă aici pe pământ, sufletul cunoştea deja înainte de a se pogorî. Dar lucrul acesta nu priveşte decât sufletele drepţilor care iubesc adevărul. Sufletele celor care nu sunt vrednice în această lume erau deja ţinute la distanţă de Dumnezeu, înainte de pogorârea lor; mai întâi ele ajungeau adeseori în infern, întârziind venirea lor pe pământ... Asemenea suflete şi-au lepădat partea sfântă care le era înnăscută; ele s-au lăsat mânjite de femela din infern şi au înlocuit partea sfântă cu partea pângărită, pe care au luat-o de la duhul cel necurat şi, în această stare, s-au pogorât pe pământ. Dacă omul se va dovedi vrednic şi se va căi în faţa Stăpânului său, sufletul

îşi va regăsi partea sfântă firească pe care şi-a lepădat-o înainte de pogorâre. Acesta este înţelesul cuvintelor: „Ceea ce a fost este, ceea ce trebuie să fie a fost deja.” (III, 61a).

Trebuie să observăm că toate sufletele de pe lumea aceasta, care sunt rodul lucrărilor Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, formează o singură unitate înainte de pogorârea lor pe acest pământ, ele făcând parte toate dintr-un singur şi acelaşi mister. Atunci când se pogoară în lumea pământeană, ele se separă în suflete masculine şi feminine, iar femeile şi bărbaţii sunt cei care se însoţesc. Trebuie să mai luăm aminte şi faptul că dorinţa femeii pentru bărbatul ei produce un duh de viaţă, iar dorinţa bărbatului pentru femeie produce de asemenea un duh. Or, fiindcă dorinţa trupească trezeşte şi dorinţa sufletească, rezultă că naşterea cuiva dintr-un bărbat şi o femeie provoacă cu necesitate pogorârea unui suflet masculin şi feminin.

Atunci când sufletele pogoară în această lume, sufletul masculin şi sufletul feminin sunt reunite. De abia după pogorârea lor în lumea pământeană acestea se separă, fiecare de o anumită parte, însufleţind două trupuri diferite, cel al unui bărbat şi al unei femei. Apoi Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, le reuneşte iarăşi, cu prilejul căsătoriei. Sarcina reunirii între bărbaţi şi femei nu-i este încredinţată niciunui alt conducător ceresc; doar Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, procedează la însoţirea lor, căci doar el ştie cum să procedeze. Fericită este soarta omului care duce o viaţă curată şi merge pe calea adevărului, căci el reuneşte un suflet cu altul, aşa cum erau ele unite înainte de pogorârea pe pământ, căci numai când omul merge pe calea cea bună, este un om desăvârşit, perfect. (I, 85b).

Omul şi lumea___________________________________ 77


Natura sufletului

Stă scris la Scriptură: „Sufletul meu (nafşi) te doreşte în vremea nopţii.” Aşadar cuvântul „nefeş” desemnează sufletul în starea de somn. Iar Scriptura adaugă: „Şi duhul (ruah) meu te caută atunci când mă trezesc dimineaţa.” Prin urmare „ruah” desemnează sufletul în starea de veghe. Dar să nu ne închipuim că „nefeş” şi „ruah” sunt două esenţe diferite; lucrurile nu stau aşa, ci ele formează una şi aceeaşi esenţă, întrucât ele nu pot vieţui decât legate una de cealalată. Deasupra „nefeş” şi „ruah” există o esenţă superioară care le domină, iar aceasta este denumită „neşama” suflet...

„Nefeş” reprezintă gradul inferior; este susţinătorul trupului pe care-1 hrăneşte; nu poate exista decât unit cu trupul, iar trupul nu poate exista decât unit cu acesta. Apoi „nefeş” devine piedestalul lui „ruah”; „ruah” se află aşadar deasupra lui „nefeş” cel unit cu trupul, după cum stă scris: „Până ce Duhul (ruah) va fi răspândit asupra noastră, din ceruri...” (Isaia, XXXII, 15). Atunci când omul deţine „nefeş” şi „ruah”, el poate primi „neşama”, în aşa fel încât „ruah” devine suportul lui „neşama”. „Neşama” este o esenţă mult superioară lui „nefeş” şi „ruah” şi, de asemenea, mult mai tainică decât acestea două.

Rezultă aşadar din cele spuse mai sus că trupul omului serveşte drept suport unui alt suport care este „nefeş”, iar acesta serveşte drept suport lui „ruah”, iar „ruah” este suportul lui „neşama”. Dacă ne vom adânci în studiul acestor grade ale spiritului omenesc, vom descoperi misterul înţelepciunii veşnice; căci înţelepciunea veşnică este cea care a alcătuit aceste trepte ale spiritului omenesc, după imaginea Misterului suprem.

Trebuie să observăm că „nefeş” este treapta inferioară strâns legată de trup, la fel ca partea inferioară a flăcării ce este legată de lumânare, a cărei culoare este mai închisă şi care rămâne întotdeauna legată de firul lumânării, neputând exista decât unită cu acesta. Atunci când această flacără mai închisă la culoare s-a legat de fir, ea devine suport pentru partea superioară a flăcării care este de culoare albă, iar când aceste două părţi ale flăcării sunt unite împreună, ele dau naştere flăcării superioare şi imperceptibile, care se sprijină pe flacăra albă.

Astfel, la fel ca în cazul trupului omenesc, firul lumânării slujeşte drept suport unui alt suport, care este flacăra neagră sau înceţoşată; acest alt suport slujeşte la rându-i flăcării albe, iar aceasta, la rândul ei, slujeşte drept suport flăcării imperceptibile care se înalţă deasupra ei. Atunci când lumina este alcătuită din toate aceste părţi, claritatea pe care o răspândeşte este perfectă. La fel se întâmplă şi cu omul înzestrat cu diverse grade de spiritualitate, care este denumit „sfânt”, după cum stă scris în Psalmi, XVI, 3: „El a sădit tot ceea ce dorim să cunoaştem despre El în persoana sfinţilor care se află pe pământ.” (1,83b).

După cum a fost spus mai înainte, lumina culorii albastre este unită, în partea superioară, cu lumina albă şi, în partea inferioară, cu corpul de unde se înalţă. Ea consumă acest corp care se află dedesubtul ei, pentru că tot ceea ce se află dedesubtul ei se consumă cu necesitate pe măsură ce flacăra continuă să se înalţe, în vreme ce lumina albă, care se află deasupra luminii albastre, nu consumă nimic, nici nu se alterează vreodată. De aceea Moise a zis: „... Căci Domnul Dumnezeul tău este un foc mistuitor”, ceea ce vrea să spună: este focul de culoare albastră care consumă corpul aflat dedesubtul ei. Tocmai din acest mo

Omul şi lumea___________________________________ 79


tiv Moise a zis: „... Domnul Dumnezeul tău” şi nu „Domnul Dumnezeul nostru”, căci Moise era în acea lumină albă care se afla deasupra celeilalte şi care nu consuma nimic. (I, 51a).

Simbolismul corpului

Păstorul credincios a spus: Lampă sfântă, tot ceea ce ai spus tu este întocmai. Creierul este simbolul apei, iar Inima cel al focului. Cele două simbolizează tronul milei şi tronul rigorii. Atunci când păcatele oamenilor sunt numeroase, Dumnezeu părăseşte tronul rigorii care este Creierul şi se aşează pe tronul milei care este Inima, lucru fără de care lumea nu ar putea exista.

- Ce reprezintă splina? Lampa sfântă a început să glăsuiască astfel: „Şi i-am văzut pe cei năpăstuiţi.” (Eccle- siastul, IV, 1). Cine sunt aceşti nestatornicia?

- Sunt copiii abia născuţi care dispar de pe această lume. Nu îngerul nimicitor este cel care îi omoară pe copilaşi, ci Lilith, care începe prin a-i mângâia şi a le zâmbi; apoi ea îi omoară, provocând astfel lacrimile al căror sediu este splina. Astfel splina o reprezintă pe Lilith.

- Ficatul care conţine toate felurile de sânge, cel limpede ca şi cel învârtoşat, este simbolul lui Esau (Isav sau Edom), iar inima este simbolul lui Israel. Bila este legată de ficat, simbol al infernului. Bila mai este şi sediul mâniei, de aceea învăţătorii au spus că mânia este un act la fel de vinovat ca şi cultul idolatriei.

- Stomacul este simbolul morţii, căci de aici urcă vaporii ce provoacă somnul.

- Păstorul credincios a spus: „întrucât trupul se trage din pomul cunoaşterii binelui şi răului, nu există un sin

gur membru al trupului care să nu închidă în sine duhul răului şi duhul binelui. La oamenii obişnuiţi şi la drepţii desăvârşiţi, duhul binelui este alcătuit din principiile masculin şi feminin, ca logodnic şi logodnică; la necredincioşii desăvârşiţi, duhul răului este cel alcătuit din principiile masculin şi feminin, care emană din Samael şi din Şarpe.” (III, 233b-234b).

Trupul, reflectare a sufletului

Despre crearea omului, Scriptura spune următoarele: „Tu m-ai înveşmântat cu piele şi carne, tu m-ai întărit cu oase şi nervi.” (Iov, X, 11). Dar bineînţeles că pielea, carnea, oasele şi nervii nu constituie ele însele fiinţa omenească, având în vedere că doar sufletul oferă individualitate omului. Pielea, carnea, oasele şi nervii alcătuiesc doar învelişul omului; sunt veşmântul său, dar nu pot fi identificate cu fiinţa omenească, căci atunci când omul moare, este despuiat de toate aceste veşminte.

Cu toate acestea, chiar dacă trupul omului este doar un accesoriu, forma sa ascunde un mister suprem, după cum Stăpânul nostru a spus în versetul următor: „Tu, care eşti înveşmântat în lumină, ca un strai de preţ, şi care întinzi cerul precum acoperişul unui cort...” (Psalmi, CIV, 2). La fel cum Dumnezeu formează „Punctul” interior, iar toate legiunile cereşti şi cerurile formează veşmântul, tot aşa omul este reprezentat de sufletul interior, iar toate părţile sale nu sunt decât un veşmânt. Iată de ce stă scris la Scriptură: „Şi Elohim l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa”. La fel cum bolta cerească este presărată cu stele şi cu alte semne zodiacale pe care le pot citi doar înţelepţii, tot astfel şi pielea, care este învelişul exterior al

Omul şi lumea___________________________________ 81


omului, este presărată cu riduri şi cu linii a căror semnificaţie o cunosc doar înţelepţii; iar aceste semne ale pielii pot fi citite mai ales pe faţa omului. (II, 75b-76a).

Trăsăturile feţei

Misterele ce privesc trăsăturile feţei nu sunt cunoscute decât de aceia care au păstruns în adâncurile înţelepciunii. Semnele particulare ale feţei se deosebesc de alte semne, în sensul că ele nu sunt înnăscute, ci se modifică în funcţie de purtarea oamenilor. Cele douăzeci şi două de litere sunt imprimate în fiecare suflet, iar acesta le imprimă la rândul său în fiecare trup pe care-1 însufleţeşte. Dacă omul are o purtare bună, literele sunt dispuse pe faţa sa într-un mod regulat; dacă se întâmplă contrariul, literele suferă transformări care lasă urme pe faţa omului...

Trăsăturile generale transmise de către mamă formează patru tipologii generale: faţă de om, faţă de leu, faţă de bou şi faţă de vultur. în ceea ce priveşte sufletul, el îi imprimă feţei nuanţe diferite prin care se recunoaşte omul. La fel cum mama îi transmite copilului una din cele patru tipologii generale, tot aşa marcarea sufletului pe faţă se manifestă tot prin patru tipologii generale.

Primul tip este al celui care merge pe calea adevărului; acesta corespunde adevăratei figuri a omului care se transmite prin mamă. Iniţiaţii în mistere îl recunosc pe omul virtuos prin aceste trăsături. Omul virtuos prezintă următoarele semne distinctive pe faţa sa: o vinişoară este dispusă orizontal pe tâmpla dreaptă, iar alta pe tâmpla stângă; această din urmă vinişoară se bifurcă şi formează la capătul ei alte două vinişoare, care sunt întretăiate de o alta în sens vertical. Aceste patru semne dau ştire despre

virtuţile omului respectiv, căci acest mister este exprimat prin literele Vav şi Tav, după cum stă scris la Scriptură: „El i-a pus acest semn lui Iosif.” (Psalmi, LXXXI, 6). Căci oricine îl vedea pe Iosif încerca o mare dragoste şi atracţie faţă de el...

Al doilea tip este cel al omului care, după ce a mers pe calea cea rea, revine la calea Stăpânului său. Faţa lui se aseamănă cu cea a leului, pe care mama i-o transmite copilului. Fiindcă pe perioada cât a dus o viaţă plină de răutăţi omul i-a imprimat feţei sale o expresie neplăcută, reîntoarcerea sa la căile virtuţii nu-i şterge complet primele semne de pe faţă, ci doar i le atenuează. La o primă vedere, un asemenea om inspiră silă, dar, dacă îl vom cunoaşte în timp, ne vom simţi atras spre el. Un asemenea om se va simţi cuprins de ruşine când îl privim în faţă, căci el are impresia că toată lumea îi cunoaşte trecutul. Culoarea feţei sale este când galbenă, când palidă. El are trei vinişoare pe faţă. Una pleacă de la tâmpla dreaptă şi se pierde în obraz; cealaltă se găseşte dedesubtul nasului, unde se va întâlni cu cele două vinişoare din partea stângă. O a treia vinişoară caracteristică este cea care uneşte primele două vinişoare. Totuşi, aceste semne dispar după ce omul respectiv s-a obişnuit să practice numai virtuţile şi s-a despărţit cu totul de viciu. Acest mister este exprimat prin litera Kuf...

Al treilea tip aparţine omului care s-a îndepărtat total de calea cea dreaptă. Sfântul Duh l-a părăsit pe un asemenea om, facându-i loc duhului necurat care i s-a strecurat în suflet. Acest tip corespunde figurii animaliere a boului, pe care mama o transmite copilului. El are trei bube roşii pe obrazul drept şi tot atâtea pe obrazul stâng. Dedesubtul acestor bube observăm vinişoare subţiri, roşii. Acest mis

Omul şi lumea___________________________________ 83


ter este exprimat prin litera Caf adăugată literelor Reş şi Tav, după cum stă scris la Scriptură: „Chiar neruşinarea feţei mărturiseşte împotriva lor.” (Isaia, III, 9). Atunci când un asemenea om se converteşte la dreapta credinţă, bubele rămân, dar vinişoarele de dedesubt dispar...

Cel de al patrulea tip aparţine omului revenit a doua oară în această lume, pentru a repara greşelile săvârşite pe timpul vieţii precedente pe pământ. Faţa acestui tip de om corespunde figurii vulturului, trăsătură pe care mama o transmite copilului. El are un rid pe obrazul drept dispus vertical în apropierea gurii, şi două riduri adânci pe obrazul stâng, dispuse la fel ca primul rid. Ochii unui asemenea om nu strălucesc niciodată, chiar când este plin de bucurie. Are o sănătate şubredă şi, atunci când îşi taie părul de pe cap şi barba, pare complet schimbat. Tocmai despre un asemenea tip uman vorbeşte Scriptura: „îi prefer pe cei care sunt morţi decât pe cei care sunt încă vii.” (Ecdesiastul, IV, 2).

Acestea sunt misterele care privesc trăsăturile feţei; sunt semne pe care sufletul le imprimă pe faţă şi pe care iniţiaţii în ştiinţe oculte ştiu a le citi, după cum stă scris în Cartea sfântă: „Domnul le descoperă tainele celor care se tem de el.” Aceşti iniţiaţi aparţin spiţei lui David, căci acesta este sensul versetului: „Iată cartea generaţiilor spiţei omeneşti.” Fizionomia omului reprezintă o carte pe care sunt înscrise toate acţiunile sale şi stările sufleteşti. Fericiţi înţelepţii cărora le este dat să citească în această carte! (II, 74a-75a).

Liniile din palmă

Liniile din palmă ascund mari mistere, la fel cele aflate pe degete. Cele mai importante sunt liniile de la mâna dreaptă...

Cinci linii subţiri la baza feţei interioare a auricularului şi patru linii sus, pe aceeaşi faţă, cât şi patru linii verticale pe faţa anterioară a aceluiaşi deget arată un om leneş şi lipsit de griji; un asemenea om ar putea reuşi deseori în acţiunile sale, dacă s-ar putea hotărî să facă o călătorie; dar lenea îl împiedică întotdeauna. Acest mister se găseşte exprimat prin forma verticală a literei Zain.

O linie verticală pe faţa anterioară a degetului mare indică un om aşezat, care cugetă mult înainte de a acţiona şi nu face nimic fără ca, în prealabil, să cântărească toate neajunsurile ce ar putea rezulta din acţiunea sa. Două linii verticale pe aceeaşi faţă a degetului, care nu dispar nici măcar atunci când degetul este bine întins, arată un om care gândeşte puţin, ale cărui acţiuni sunt făcute în grabă. Trei linii verticale pe aceeaşi faţă a degetului, şi două sau trei linii pe faţa anterioară, adică pe faţa anterioară a degetului mare care atinge inelarul, arată un spirit fin şi reflexiv; toate eforturile acestui om sunt îndreptate pe calea celui Preasfânt, binecuvântat fie numele lui; el nu are alte ambiţii decât să urmeze calea cea dreaptă. Patru sau cinci linii pe faţa anterioară şi tot atâtea linii pe faţa anterioară a degetului mare arată un om care nu se gândeşte decât cum să facă rău şi cum să se fudulească...

Cu toate acestea, datorită rugăciunilor şi pocăinţei, omul îşi poate schimba destinul; în acest caz, numărul liniilor se modifică; trei linii se reduc adeseori la două, două sunt uneori preschimbate în patru, şi aşa mai departe. Căci liniile palmei nu sunt permanente, ele se schimbă din când în când, în funcţie de purtarea omului. Acesta este misterul ascuns în cuvintele Scripturii: „Ridicaţi ochii în sus şi priviţi: Cine le-a zidit pe toate aceste constelaţii de stele? Cel ce scoate oştirea lor cu număr şi

Omul ?i lumea___________________________________ 85


pe toate pe nume le cheamă! Celui Atotputernic şi cu mare virtute nici una nu-i scapă!” (Isaia, XL, 26). La fel cum o constelaţie nu este permanentă (uneori o stea apare intr-o direcţie, iar alteori în direcţia opusă), tot aşa liniile trasate pe trupul omenesc, care corespund constelaţiilor de pe bolta cerească, nu sunt nici ele permanente; se preschimbă în funcţie de purtarea omului. (II, 76b).

PURTAREA OMULUI

Cele trei călăuze ale omului

Rabi Iehuda a zis: „Omul este îndrumat de trei călăuze: raţiunea inspirată de sufletul sfânt, pasiunea inspirată de relele înclinaţii şi, în sfârşit, instinctul de conservare comun tuturor oamenilor şi denumit „temperamentul corpului”. Rabi Dime desemnează această din urmă călăuză a omului cu numele de „baza existenţei”. Rabi Iehuda a adăugat următoarele: „Trebuie să luaţi aminte că demonul ispititor nu are câştig de cauză decât asupra ultimelor două călăuze. Călăuza denumită „pasiune” nu aşteaptă ca ispititorul să vină să o seducă, ci, dimpotrivă, îi iese în întâmpinare, iar această a doua călăuză o trage după sine şi pe a treia, neatentă prin natura sa. Acesta este de fapt şi sensul cuvintelor: „Iar cea mai mare îi spune celei mai mici: tatăl nostru este bătrân... Hai să-i dăm vin, să-l îmbătăm şi să ne culcăm cu el.” (Geneza, XIX, 31).

Cele două fiice ale lui Lot le desemnează de fapt pe cele două călăuze inferioare ale omului: pasiunea şi instinctul; prima călăuză o perverteşte pe a doua; pasiunea denaturează instinctul. Pasiunea singură este neputincioasă în acţiune; pentru a înfăptui răul, ea are nevoie să ceară ajutor trupului. Ori acesta din urmă nu cunoaşte decât calea instinctuală. De aceea, pentru a-şi atinge scopul, pasiunea începe să altereze instinctul şi doar atunci răul se înfăptuieşte. Este ceea ce Scriptura desemnează prin


cuvintele din Geneza, XIX, 36: „Şi au rămas amândouă fetele lui Lot grele de la tatăl lor.” (I, 9b-10a).

Demonul ispititor

Rabi Isaac a spus: „Demonul ispititor nu are niciodată putere asupra omului decât atunci când acesta se abandonează plăcerilor mâncării şi băuturii. Despre cel drept Scriptura zice: „Dreptul mănâncă doar atât cât să supravieţuiască, numai stomacul celor stricaţi este nesătul.” (Pilde, XIII, 25). Dreptul nu se îmbată niciodată.

Rabi Iehuda a spus: „Cred că unui învăţat beat i se pot aplica cuvintele Scripturii: «Ca un belciug de aur pe râtul unei scroafe.» (Pilde, XI, 22). Iar despre purtarea nelegiuiţilor, spune următoarele Scriptura: „... Voi, cei care nu vă gândiţi decât cum să vă ghiftuiţi, să vă veseliţi, să ucideţi viţeii şi să sugrumaţi berbecii, să le mâncaţi carnea şi să beţi vinul.” (Isaia, XXII, 13). Despre aceşti oameni, Scriptura spune: „Nenorocire vouă, care vă sculaţi dis-de-dimineaţă pentru a vă ghiftui la masă şi pentru a bea până seara târziu, până ce vinul vă sleieşte de tot.” (Isaia, V, 11). Căci excesul de mâncare şi de băutură îl duce pe om la dezmăţ.

Rabi Abahu a întrebat următoarele: Ce înseamnă cuvintele: „Iar el nu simţit nici când ea s-a culcat, nici când ea s-a ridicat din pat?” Demonul ispititor nu se preocupă nici de moartea omului, atunci când trupul său va zăcea sub pământ, nici de socoteala pe care sufletul trebuie să o dea atunci când se va înălţa la ceruri; el va căuta doar să seducă trupul, să-i satisfacă toate poftele. Rabi Abahu a mai spus: atunci când sufletele celor vinovaţi vor fi zvârlite în infern, va intra acolo şi diavolul ispititor, ca să-şi admire opera.

Noi ştim că demonul ispititor este una şi aceeaşi persoană cu îngerul distrugător; chiar acesta din urmă este cel care-i seduce pe oameni, pe pământ, pentru a încerca după aceea plăcerea de a le răpi şi sufletele şi a pune stăpânire pe ele. Dar adevărul este că tradiţia ne învaţă că, în clipa tentaţiei, omul îşi aminteşte de ziua morţii, pentru a sparge nu puterea diavolului ispititor, ci propria lui inimă, căci diavolul ispititor nu frecventează decât locurile unde domnesc euforia provocată de vin şi trufia. Dar când diavolul ispititor descoperă un suflet umilit îl părăseşte şi nu se leagă de el. De aceea, în caz de ispitire, omul trebuie să se gândească la moartea sa, pentru a-şi cutremura trupul cu această imagine, iar diavolul ispititor va pleca de la sine.

Trebuie să observăm însă şi faptul că duhul binelui se îmbată cu bucuria studiului învăţăturii, în timp ce diavolul ispititor se complace în euforia provocată de vin, de dezmăţ şi de orgoliu. De aceea omul trebuie să-l alunge întotdeauna pe diavolul ispititor, amintindu-şi de marea zi, de ziua judecăţii de apoi, în care va trebui să dea seamă de faptele sale şi în care nu va putea invoca ajutorului niciunui alt semen de-al său. Căci doar faptele sale bune pe care el le-a înfăptuit pe lumea aceasta vor fi singurele care-1 vor însoţi la marele ceas al trecerii.

Trebuie să observăm că Scriptura spune următoarele: „Iar oamenii au fost cuprinşi de spaimă, atunci când au fost conduşi către casa lui Iosif.” Dacă bărbaţi atât de puternici şi de viguroşi au fost cuprinşi de spaimă atunci când un tânăr i-a condus în casa lui Iosif, cu atât mai mult omul va fi cuprins de spaimă atunci când Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îl va chema în faţa judecăţii sale, în ceasul cel de pe urmă. De aceea îi este mai bine

Omul şi lumea___________________________________ 89


omului să se străduiască încă de pe această lume a se întări de credinţa în cel Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, şi să-şi pună nădejdea în el. Chiar dacă omul a păcătuit, dacă se pocăieşte, el va fi întărit în credinţa în cel Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, ca şi cum nu ar fi păcătuit niciodată. Dacă conducătorii de triburi au fost cuprinşi de spaimă în momentul în care au fost dovediţi de hoţie de către Iosif, lucrul acesta s-a întâmplat din cauza păcatelor lor, căci, dacă nu ar fi păcătuit, nu ar fi avut de ce să se teamă. Doar păcatele omului îi sfâşie inima şi îl slăbesc de orice vlagă, căci, în acest caz, şi duhul binelui este copleşit de păcatele omului, iar acesta nu mai găseşte puterea să-l învingă pe demonul ispititor. (I, 202a).

Zilele omului

Ştim din tradiţie că zilele omului au toate legătură cu momentul naşterii sale. Ele se pogoară în această lume una după alta şi-l îndeamnă pe om să nu păcătuiască. Atunci când ziua care vine să-l sfătuiască pe om vede că acesta nu ţine seama de sfaturile ei şi chiar săvârşeşte un păcat, este cuprinsă de ruşine, se suie din nou la ceruri şi mărturiseşte păcatele omului şi se trage deoparte. Tradiţia ne mai învaţă că, dacă omul se căieşte, ziua în care omul a săvârşit păcatul - motiv pentru care ea a fost îndepărtată din ceruri - va reveni. Dar dacă omul nu se căieşte, ea coboară iarăşi pe pământ şi i se alătură duhului care stă la uşă; intră în casa unde ia înfăţişarea unui om, pentru a-i face rău. Dar dacă omul continuă să facă bine, ziua coborâtă în casa sa, pentru că a fost exilată din ceruri, îi face acestuia bine; dacă nu, îi face rău. în toate cazurile, această zi lipseşte din ceruri, în aşa fel încât zilele omului

nu mai sunt complete. Nenorocire omului ale cărui zile îi vor părea incomplete Regelui sfânt şi care nu vor fi de ajuns pentru a alcătui coroana cu care omul va apărea în faţa Regelui sfânt! (I, 224“).

Nopţile omului

Rabi Şimon şi-a continuat prelegerea în felul următor: „Stă scris în Cartea sfântă: «Sufletul meu te doreşte pe timpul nopţii, iar duhul meu te caută atunci când mă trezesc în faptul dimineţii.» (Isaia, XXVI, 9). Acest verset a mai fost explicat într-o oarecare măsură, dar iată o altă interpretare. Trebuie să luaţi aminte că, atunci când omul se aşază în pat să doarmă, sufletul său îl părăseşte şi urcă la ceruri; dar dacă toate sufletele îi părăsesc pe cei care dorm, nu toate ajung să vadă faţa Regelui ceresc. Atunci când sufletul părăseşte trupul, îşi lasă în el doar umbra sa, strictul necesar pentru a menţine viaţa trupească. Sufletul încearcă apoi să se înalţe spre locul originii sale şi parcurge numeroase regiuni, suind din treaptă-n treaptă. în drumul său, el întâlneşte puterile necurate ce împresoară de obicei regiunile sfinte. Dacă sufletul care se înalţă este pur şi nu a săvârşit în ziua precedentă nicio faptă care să-l mânjească, se va înălţa deasupra acestor puteri necurate şi va ajunge în ţinutul de baştină. Dar dacă este impur, el va fi oprit în drum de puterile necurate şi nu va putea sui mai departe.

în răstimpul în care va fi reţinut în regiunea puterilor necurate, acestea îi vor face profeţii despre lucrurile ce i se vor întâmpla omului într-un viitor apropiat, dar uneori îşi vor râde de suflet şi îi vor face profeţii mincinoase. Sufletul va rămâne astfel confuz şi captiv al puterilor necurate

Omul şi lumea___________________________________ 91̂


toată noaptea, până ce omul se va trezi; doar în acel moment sufletul se va întoarce la el. Fericită soarta drepţilor cărora Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, le va descoperi aceste mistere în vis, pentru a se putea pune la adăpost de asprimile vieţii! Dar nenorocire necredincioşilor care-şi vor mânji trupul şi sufletul!

Trebuie să mai observăm că sufletele celor care nu şi-au pângărit trupul se înalţă la ceruri în timpul somnului şi parcurg primele ţinuturi superioare, fără să se însoţească cu puterile necurate care mişună în acele ţinuturi. Odată depăşit acel spaţiu al necurăţeniei, sufletele se înalţă mai departe în tării şi ajung să contemple slava Regelui ceresc şi să-i viziteze palatele. Un om al cărui suflet se înalţă în fiecare noapte în regiunea cerească supremă, poate fi sigur că va putea pătrunde acolo în viaţa viitoare, căci sufletele care ajung acolo sunt cele care ard de dorinţa de a se apropia de cel Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, şi care nu se însoţesc niciodată cu puterile necurate. Ele nu caută decât apropierea de Puterea sfântă din care au emanat. De aceea stă scris în Cartea sfântă: „Sufletul meu te doreşte pe timpul nopţii.” (Isaia, XXVI, 9), ceea ce vrea să spună: sufletul doreşte să vină lângă tine, Doamne, şi să nu se lase ademenit de nicio altă putere. (I, 83a).

NEMURIREA SUFLETULUI

Alegoria lui Iona

Povestea lui Iona reprezintă o alegorie despre ce i se poate întâmpla sufletului atunci când se pogoară într-un trup. De ce sufletul este denumit Iona? Pentru că, atunci când se însoţeşte cu trupul, el este cel care îndură suferinţe. „Iona” înseamnă a aduce cuiva un necaz, o pagubă, după cum stă scris la Scriptură: „Nu-i provoca pagube (tho-nu) aproapelui tău.” (Leviticul, XXV). Iona se îmbarcă pe o corabie; corabia este simbolul sufletului care se îmbarcă pentru a traversa oceanul vieţii. Corabia este ameninţată să fie spartă de valurile mării. Atunci când omul săvârşeşte păcate, el îi seamănă lui Iona, care credea că poate scăpa de stăpânul său. Atunci Dumnezeu provoacă o furtună îngrozitoare, iar îngerul necruţător cere pedepsirea păcătosului. Omul este atunci cuprins de apatie sau cade bolnav. „Iona a coborât în fundul corăbiei şi a căzut într-un somn adânc.” Dar, în ciuda încercărilor, Iona nu s-a gândit să se convertească la dreapta credinţă. Atunci cârmaciul corăbiei s-a apropiat de el şi i-a spus: „Cum poţi să dormi? Scoală-te şi strigă-1 pe Dumnezeul tău!” Cârmaciul corăbiei este simbolul binelui care călăuzeşte corabia. El îi atrage atenţia omului: Nu dormi, căieşte-te şi converteşte-te. Aminteşte-ţi toate actele vieţii tale, aminteşte-ţi că ai fost creat dintr-un strop urât mirositor şi nu uita că te vei întoarce în ţărâna din care ai fost zămislit, şi vezi dacă nu cumva printre strămoşii tăi au existat drepţi al căror exemplu ai putea să-l urmezi.


Atunci când omul este judecat în ceruri, există numeroşi acuzatori şi apărători care pledează în faţa tribunalului. Dacă omul este condamnat, sufletul este aruncat în mare, adică se separă de trup. De abia atunci corabia îşi regăseşte liniştea şi se odihneşte în mormânt. Atunci sosesc trei mesageri cereşti. Unul înscrie pe o tăbliţă lucrările bune şi rele ale omului, înfăptuite în viaţa pământeană; altul înscrie numărul zilelor trăite, iar al treilea este acelaşi care stătea alături de om, atunci când acesta încă se mai afla la sânul maicii lui. Când mortul este dus către cimitir, aceşti trei mesageri cereşti strigă (dacă omul s-a dovedit vrednic): Lăudaţi chipul Regelui ceresc! Dar dacă este găsit vinovat de păcate, mesagerii strigă următoarele cuvinte: Nenorocire lui! Mai bine nu s-ar fi născut!

Peştele care l-a înghiţit pe Iona este simbolul mormântului; măruntaiele peştelui sunt simbolul Şeolului.1 După trei zile, măruntaiele omului îşi dezleagă zăgazuljiar excrementele sale se revarsă pe faţa mortului, iar măruntaiele îi spun omului: „Ia înapoi ceea ce ne-ai dat. Ai mâncat şi ai băut şi nu ai dat nimic săracilor; mesele tale erau adevărate ospeţe, în vreme ce săracii sufereau de foame.” Cuvintele Scripturii fac aluzie tocmai la acest fel de pedeapsă pe care trupul o suferă în mormânt: „Voi arunca pe feţele voastre toată necurăţenia faptelor voastre.” (Malahia, II, 3).

1 Şeol este un termen ebraic intraductibil care desemnează „sălaşul morţilor”, „mormântul comun al umanităţii”, „puţul”, fără a se preciza cu exactitate dacă este vorba despre lumea de dincolo. Biblia ebraică il descrie ca pe un loc extrem de neplăcut, unde toată lumea, dreptcredincioşi şi criminali, regi şi sclavi, religioşi şi atei se regăsesc după moarte, pentru a locui acolo in tăcere şi a se face praf şi pulbere. Cu toate acestea, se pare că nu este vorba despre o locuinţă definitivă, căci există texte care vorbesc despre cei „care s-au salvat” (Psalmi, 86:13), sau de cei care urcă. (Nota trad.)

95Omul şi lumea

După trei zile de la moarte, până in ziua a treizecea, şi celelalte părţi ale trupului, cum ar fi ochii, braţele, picioarele, îşi primesc pedeapsa cuvenită. în răstimpul acestor treizeci de zile, duhul (Nefeş) este judecat laolaltă cu trupul, de aceea el rămâne în toată această perioadă în lumea inferioară şi nu suie la ceruri, la fel cum o femeie nu se desparte de soţul ei pe vremea necurăţeniei sale. După aceea duhul se trezeşte, iar trupul se descompune în pământ şi va rămâne acolo până în ziua în care Domnul va învia morţii.

în ziua învierii, o voce cerească va răsuna în cimitir şi va spune: „Treziţi-vă din somnul vostru şi aduceţi laude Domnului, voi, cei care odihniţi sub pământ, căci rouă ce cade peste voi este o rouă de lumină, iar pământul îi va arunca afară pe uriaşi.” Dar lucrul acesta se va întâmpla atunci când îngerul exterminator va dispărea de pe faţa pământului. Scriptura spune că peştele l-a scuipat pe Iona pe pământ. Este o aluzie la înviere. De îndată ce glasul ceresc amintit va răsuna, toate mormintele îşi vor scuipa morţii afară...

Povestea cu peştele şi Iona inspiră încredere tuturor, căci dacă peştele, după ce l-a ţinut în pântecele său pe Iona trei zile şi trei nopţi, l-a scuipat afară, cu atât mai mult pământul îşi va arunca afară morţii din morminte. (II, 19a-19b).

Moartea

Tradiţia ne spune că în acea zi cumplită şi atât de temută de către oameni, ziua în care ei vor părăsi această lume, stăpânii neîndurători vor sosi din cele patru colţuri ale lumii. Cele patru elemente din care este alcătuit corpul


încep să se lupte între ele, căci fiecare doreşte să se separe de celelalte. Răsună din ceruri o voce care vesteşte moartea omului; această voce este auzită în cele două sute şaptezeci de lumi. Dacă omul se dovedeşte a fi fost drept, toate aceste lumi se bucură de sosirea în ceruri a sufletului său, dacă nu, nefericire acelui om şi sorţii sale!

Dar altă tradiţie ne învaţă că, în momentul când vocea cerească vesteşte moartea omului, din ţinuturile nordice iese o flacără care se revarsă în „fluviul de foc” împreună cu care se răspândeşte în cele patru colţuri ale lumii şi arde sufletele celor vinovaţi de necredinţă. Apoi flacăra iese din „fluviul de foc” şi, coborând în lumea pământeană, pătrunde în aripile unui cocoş negru care fâlfâie din ele şi scoate ţipete pe pragul uşii sale. Primul ţipăt exprimă cuvintele următoare: „... Căci, iată, a bătut ceasul, arzând ca un cuptor încins.” (Malahia, III, 19). Al doilea ţipăt exprimă cuvintele: „Căci iată-1 pe cel ce făureşte munţii, care umflă vânturile şi care proroceşte Cuvântul său omului.” (Amos, IV, 13). în vreme ce cocoşul negru scoate aceste ţipete, lucrările omului dau seamă în faţa lui, spunând adevărul despre mărturisirile sale. în momentul în care omului i se smulge sufletul din trup, cocoşul negru scoate un al treilea ţipăt, care exprimă cuvintele următoare: „Cine nu se teme de tine, o, Rege al popoarelor? Căci slava întreagă îţi aparţine...” (Ieremia, X, 7).

Taman la miezul nopţii, atunci când suflă vântul de nord, o flacără din acele ţinuturi îl loveşte pe cocoş între aripi şi îl face să cânte. Acest lucru i se întâmplă cocoşului negru la miezul nopţii şi taman atunci i se aude cântatul. La fel, în ceasul morţii în care îşi face apariţia Necruţătoarea, cocoşul negru este atins de această flacără, care-1 face să cânte. Nimeni nu-şi dă seama despre acest lucru, în afara

muribundului; căci o tradiţie ne învaţă că, în ceasul morţii, duhul omului sporeşte până în punctul în care el vede lucruri pe care nu le-a văzut vreodată în viaţa pământeană, după cum stă scris la Scriptură: „...Le vei spori cugetul în momentul în care, înfrânţi, se vor reîntoarce în ţărână.” (Psalmi, CIV, 29). In altă parte stă scris: „...Căci nimeni nu va vedea faţa mea fără să moară.” (Exodul, XXX, 20). Astfel se face că omul nu poate vedea lucrurile supranaturale în timpul vieţii sale pământeşti, dar le vede în ceasul morţii.

O altă tradiţie ne învaţă că în ceasul morţii omului îi este îngăduit să-şi vadă rudele şi prietenii defuncţi. îi recunoaşte, pentru că aceştia îi apar înainte cu aceleaşi chipuri pe care le aveau pe timpul vieţii pământene. Dacă omul a fost drept, toate rudele şi prietenii îi apar în faţă plini de bucurie şi-l salută; dacă nu a fost drept, omul care moare nu-i va recunoaşte decât pe cei vinovaţi, care ispăşesc în fiecare zi chinurile iadului. Toţi prietenii săi păcătoşi sunt plini de tristeţe; când îşi fac apariţia, ei scot strigăte de durere, iar când pleacă scot aceleaşi strigăte. Atunci muribundul îşi ridică ochii şi, văzându-i pe prietenii săi negri la faţă ca tăciunele, scoate şi el strigăte de durere.

O altă tradiţie ne învaţă că în ceasul morţii toţi prietenii şi rudele mortului îi însoţesc sufletul pe lumea cealaltă, arătându-i sălaşul plăcerilor veşnice sau, dimpotrivă, sălaşul chinurilor veşnice. Dacă omul s-a dovedit a fi drept în viaţa pământeană, sufletul lui va rămâne în raiul de pe lumea cealaltă; altfel sufletul lui va rămâne aici, în lumea inferioară, până ce trupul său va fi coborât sub pământ; de îndată ce trupul va fi înmormântat, mai mulţi conducători ai Neîndurării vor lua sufletul şi-l vor încredinţa îngerului Duma, care-1 va arunca în străfundurile iadului.

Omul şi lumea___________________________________ 97


Rabi Iehuda a spus: „în timpul celor şapte zile de la moarte, sufletul se plimbă între casa unde locuia defunctul şi mormântul unde odihneşte trupul neînsufleţit, căci el jeleşte după trupul său, după cum stă scris la Scriptură: „Carnea sa va fi în mare suferinţă, iar sufletul va deplânge această stare.” (Iov, XIV, 22). Sufletul merge către casa celui dispărut şi îi vede pe cei rămaşi cum plâng şi sunt cuprinşi de tristeţe.

O altă tradiţie ne învaţă că, la şapte zile după moarte, trupul se află în mormântjiar sufletul rătăceşte: când merge să vadă locul ce-i este rezervat, când intră în „peştera dublă”, acolo unde sunt înmormântaţi patriarhii, sufletul vede ce îi este dat să vadă şi merge peste tot acolo unde îi este îngăduit să meargă. în sfârşit, el ajunge la poarta Grădinii Edenului, unde îi va întâlni pe Heruvimi şi unde poate vedea sabia strălucitoare a îngerului care păzeşte Grădina Edenului de pe pământ. Dacă sufletul se dovedeşte a fi fost drept, poate pătrunde în Grădina Raiului.

Tradiţia ne mai învaţă că sufletului i se înfăţişează patru îngeri superiori, care ţin în mâinile lor un înveliş asemănător unui trup omenesc, cu care îmbracă sufletul; sufletul păstrează acest înveliş în vremea şederii sale în Grădina Edenului de pe pământ, până în ziua în care i se hotărăşte soarta. Apoi răsună un glas şi apare o coloană vopsită în trei culori. Această coloană este denumită „lăcaşul de pe muntele Sion”, după cum stă scris la Scriptură: „Domnul va veni pe Muntele Sionului şi în adunările Sale ca un nor şi ca un fum ziua, iar noaptea ca un foc strălucitor şi ca o văpaie. Că peste tot locul slava Domnului va fi acoperământ.” (Isaia, IV, 5).

Cu ajutorul acestei coloane se urcă spre poarta Dreptăţii, unde stau Sionul şi Ierusalimul. Dacă sufletul

s-a dovedit a fi drept, el se înalţă şi dobândeşte soarta fericită de a se contopi cu însuşi Regele ceresc; în caz contrar, se va întâmpla ceea ce stă scris la Scriptură: „Rămăşiţa Sionului şi cei ce vor fi scăpat cu viaţă din Ierusalim se vor chema sfinţi şi oricine va fi înscris să trăiască în Ierusalim.” (Isaia, IV, 3). Dar mult mai fericită va fi soarta celui care se va putea înălţa la ceruri, căci acolo se va putea bucura de alăturarea cu Regele, care sălăşluieşte în regiunea ce se află mai presus de ceea ce se numeşte „ceruri”, după cum stă scris la Scriptură: „Atunci vei afla desfătarea ta în Domnul.” (Isaia, LVIII, 14).

Acolo, în acel sălaş, sufletul va găsi desfătări alături de Dumnezeu. Fericită va fi soarta celui care va fi socotit vrednic de a pătrunde această slavă, după cum stă scris în Psalmi, CVIII, 5: „...Căci slava ta este mare, mai presus de toate cerurile.” (I, 218b-219a).

Moartea drepţilor

Dumnezeu l-a luat la sine pe Enoh înainte de vreme, iar aceasta li s-a întâmplat şi altor oameni drepţi. El i-a înălţat la ceruri în vreme ce încă se desfătau în viaţa pământeană. O tradiţie ne învaţă că drepţii părăsesc această lume înainte de vreme, din două motive. Dacă generaţia lor se face vinovată de păcate, drepţii sunt primii pedepsiţi. Altă cauză pentru care Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îi înalţă înainte de vreme la ceruri pe aceştia este că el prevede faptul că şi ei vor fi pervertiţi, dacă rămân în viaţă; de aceea îi înalţă la ceruri înainte de vreme, după cum stă scris: „Există oameni drepţi cărora li se întâmplă nenorociri, ca şi cum ei ar fi cei care au înfăptuit toate nelegiuirile.” Căci, atunci când Domnul prevede că un om

Omul şi lumea________________________________ 99

100 C a r t e a s t r ă l u c i r i i

va sfârşi prin a fi pervertit, el îşi revarsă asupra lui toată asprimea, ca şi cum acesta ar fi înfăptuit toate nelegiuirile.

Rabi Iose, fiul lui Rabi Iacov, din satul Ono, l-a întrebat pe Rabi Meir, în vremea în care Rabi Aqiba şi tovarăşii săi întru credinţă au fost omorâţi: „Putem noi să descoperim în Scripturi semnele unei asemenea pedepse?” Rabi Meir i-a răspuns: „Cu siguranţă că putem găsi, întrucât Solomon a zis următoarele: «Există oameni drepţi cărora li se întâmplă nenorociri, ca şi cum ei ar fi cei care au săvârşit toate nelegiuirile.» Atunci când Dumnezeu prevede o posibilă pervertire a drepţilor, îi urgiseşte, ca şi cum ei ar fi cei care au săvârşit toate nelegiuirile. Iar Scriptura adaugă apoi: „...Există nelegiuiţi care trăiesc în pace, liniştiţi, ca şi cum ei ar fi oameni drepţi.”

De ce se întâmplă lucrul acesta? Lucrul acesta se întâmplă din două motive: uneori pentru că Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, prevede că aceşti nelegiuiţi se vor căi în cele din urmă, alteori pentru că el prevede că aceştia vor avea copii care vor răspândi adevărul şi lumina în lume. Terah l-a zămislit pe Avraam, care a semănat adevărul în lume; Akhaz l-a zămislit pe Ezechiel, şi mai există şi alţi necredincioşi care i-au născut pe semănătorii de adevăr şi lumină.

Din cele spuse mai sus, reiese că, în ceea ce-i priveşte pe necredincioşi, felul în care Domnul se poartă cu ei nu este întotdeauna proporţional cu modul lor de a trăi; cu toate acestea, doar felul în care Dumnezeu se poartă cu oamenii face ca lumea pământeană să existe. (II, 10b).

Sufletul în ceruri

Trebuie să observăm că, atunci când sufletele urcă spre ţinuturile vieţii veşnice, ele se bucură de strălucirea

luminii reverberate şi reflectate de lumina din regiunea cea mai de sus. Dacă sufletul nu ar fi, în ceruri, înveşmântat cu un alt înveliş, n-ar putea să se apropie de această lumină şi să o contemple. Căci, la fel cum sufletele sunt înveşmântate cu un anume înveliş în vremea şederii lor pe pământ, la fel sunt înveşmântate în ceruri, cu un alt înveliş, pentru a putea să contemple lumina reflectată acolo.

Trebuie să observaţi că Moise nu a putut să contemple la început ceea ce a contemplat după aceea, atunci când a fost înfăşurat în alt înveliş, după cum stă scris în Cartea sfântă: „... Iar Moise a intrat în nor şi a urcat pe munte.” (Exodul, XXIV, 18). Aceste cuvinte sunt traduse prin parafrazare de către Targum1 în acest fel: «Iar Moise a intrat în mijlocul norului» vrea să spună că el s-a înconjurat de nor, ca cineva care se înveşmântează cu un strai. Din acest motiv, ceva mai înainte, Scriptura zice: „...Iar Moise s-a apropiat de întunericul în care se afla Dumnezeu.” Aşadar, el nu putea încă să contemple lumina cerească; atunci când a fost înconjurat de acest înveliş ceţos, Scriptura spune despre el: „... Iar Moise a intrat în nor şi a urcat pe munte, unde a rămas patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.” Căci numai când a putut să contemple lumina cerească, i-a fost dat să vadă şi să înţeleagă lucrurile. Astfel se face că sufletele drepţilor sunt înfăşurate, în ceruri, de un înveliş, la fel cum, în lumea pământeană, erau înconjurate tot de un înveliş, dar material, pentru a contempla lumina ce emană din „ţinutul celor vii”. (I, 65b-66a).

La fel cum trupul pământean este alcătuit din elementele celor patru puncte cardinale şi la fel cum forma trupului este compusă din aceste elemente, tot aşa şi sufletul, în

O m u l ş i l u m e a ____________________________________________________ 1 (H

1 Targum-ul reprezintă traducerea Bibliei ebraice în arameeană. (Nota trad.)


Paradis, este alcătuit din elementele celor patru vânturi care suflă acolo. învelişul din care sufletul este alcătuit acolo este format din elementele celor patru vânturi. Fără aceste patru vânturi ce constituie aerul Paradisului, sufletul nu ar avea nicio formă, căci nu ar avea niciun înveliş. Aceste patru vânturi sunt înlănţuite între ele şi oferă materia învelişului sufletului, la fel cum cele patru elemente ale Pământului oferă materia necesară trupului omenesc. De aceea Scriptura spune următoarele: „Duhule, vino din cele patru vânturi.” (Ezechiel, XXXVIII, 9), cuvinte care desemnează cele patru vânturi ce conferă înveliş sufletului şi îi dau astfel o formă. (II, 13b).

Când soseşte ceasul ca sufletul să părăsească această lume, el nu pleacă decât atunci când îngerul nimicitor l-a smuls din trupul aflat în mormânt. Abia după aceea sufletul primeşte un trup în Paradis, asemănător cu cel cu care era înveşmântat înainte de a se pogorî în această lume. Adevărata bucurie a sufletului nu este decât atunci când îşi reia veşmântul din Paradis, căci, atâta vreme cât a fost îmbrăcat în învelişul terestru, el nu a putut aprofunda misterele supreme.

Oare cine poate descrie bucuria pe care o încearcă sufletul când se vede din nou înveşmântat cu trupul său paradisiac? Cine i-a oferit sufletului bucuria de a se reînveşmânta cu trupul său paradisiac? Nu oare îngerul nimicitor care l-a despuiat mai înainte de trupul său pământean? Iată de ce acest înger este denumit „cel prea bun”. Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, le-a dat oamenilor favoarea de a nu fi despuiaţi de trupurile lor pământene înainte ca alte trupuri mai nobile, de slavă, să-i aştepte în ceruri; sunt exceptaţi de la acest favor doar păcătoşii care mor înainte de a se pocăi; sufletele acestora

din urmă se văd dezgolite, aşa cum au venit pe acest pământ.

Atunci când sufletul nu primeşte vreun înveliş, îi este ruşine faţă de celelalte suflete, şi îşi află pedeapsa în infernul pământean, încălzit de focul din ceruri. Multe suflete sunt însă salvate la capătul unui anumit răgaz de timp; este vorba despre sufletele acelor păcătoşi care au hotărât să se pocăiască, dar care nu au ajuns să facă acest lucru. Sufletele acestora sunt pedepsite o anumită perioadă, apoi sunt şi ele mântuite. Vedeţi dar cât de mare este mila celui Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, faţă de creaturile sale. Este de ajuns ca omul să aibă intenţia de a se pocăi, pentru ca Dumnezeu să nu-i arunce pentru totdeauna sufletul în focul Gheenei. (II, 150a-150b).

Transmigrarea sufletelor

Trebuie să luăm aminte că cel Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, sădeşte sufletele pe pământ; dacă acestea prind rădăcini, este bine, dacă nu, el le smulge, chiar de mai multe ori, şi le transplantează, până ce acestea vor prinde rădăcini. Astfel, toate căile Presfântului, binecuvântat fie numele lui, sunt făurite pentru binele şi mântuirea lumii. De aceea Iuda i-a spus fiului său: „Căsătoreşte-te cu femeia fratelui tău şi trăieşte cu ea, pentru ca să-i faci copii fratelui tău.” (Geneza, XXXVIII, 8). Căci cei din neamul lui Iuda, ca şi celelalte triburi, au cunoscut acest mister; ei ştiau că sufletul, atunci când nu şi-a încheiat misiunea pe pământ, va fi dezrădăcinat şi replantat din nou, după cum stă scris: „Iar omul se va reîntoarce pe pământ.” (Iov, XXXIV, 15). Dar sufletele care şi-au încheiat misiunea pe pământ au o soartă mai bună, întrucât ele vor rămâne

Omul $ i lumea__________________________________ 103


alături de Preasfântul, binecuvântat fie numele lui. Acesta este înţelesul cuvintelor Scripturii: „Prefer soarta celor morţi>decât cea a oamenilor care încă mai trăiesc.” (Ecde- siastul, IV, 2), ceea ce vrea să spună: prefer soarta sufletelor care au părăsit definitiv acest pământ, decât soarta sufletelor care îi însufleţesc pe oamenii lipsiţi de copiii...

Fericit acel suflet care nu mai este obligat să revină din nou pe pământ, pentru a răscumpăra greşelile săvârşite de cel pe care l-au însufleţit! Căci Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îi va acorda un loc de cinste în viaţa viitoare. (I, 187b-188a).

Rabi Şimon şi-a început una din prelegerile sale în felul următor: Cuvintele Scripturii: „Iată legile pe care le vei spune lor” (Exodul, XXI, 1) sunt traduse în parafrază chaldaică în modul următor: „Iată judecăţile pe care tu le vei spune lor”. Scriptura vorbeşte, în acest capitol, despre transmigraţia sufletelor. Transmigraţiile le sunt impuse sufletelor ca o pedeapsă şi variază în funcţie de vinovăţie. „Dacă ai să cumperi un sclav evreu, el te va sluji vreme de şase ani, iar în al şaptelea îi vei elibera, fără să-i ceri despăgubiri.” (Exodul, XXI, 2). Tovarăşi ai mei, iată o bună ocazie oferită de acest verset pentru a vă revela numeroasele mistere ce privesc transmigraţia sufletelor.

„Sclavul care va sluji vreme de şase ani” îl desemnează pe suflet. Orice suflet care s-a dovedit vinovat de păcate în vremea şederii sale pământene este obligat, ca pedeapsă, să transmigreze de atâtea ori cât este necesar, pentru a atinge, prin perfecţionare, cea de a şasea treaptă a regiunii de unde a emanat. Dar ceea ce am spus mai înainte nu li se aplică decât sufletelor care emană de la Metatron1, care este „Servitorul” şi care cuprinde cele şase direcţii.

1 In mistica evreiască, Metatron este îngerul purtător de cuvânt al lui Dumnezeu. (Nota trad.)

In ceea ce priveşte sufletele care emană de la Şehina şi care constituie al şaptelea grad ceresc, acestea nu sunt supuse niciodată transmigrării. Acesta este sensul cuvintelor: Iar în al şaptelea an, el va fi eliberat” (Exodul, XXI,2), ceea ce vrea să spună că sufletul care emană din cel de al şaptelea grad, care este gradul Şehinei, nu va fi supus niciodată sclaviei, adică nu va transmigra niciodată. (II, 94a).

Asocierea sufletelor

„Dacă a logodit-o cu fiul său, atunci să se poarte cu ea după dreptul fiicelor. Iar dacă va mai lua şi pe alta, atunci ea să nu fie lipsită de hrană, de veşminte şi de traiul cu bărbatul său.” (Exodul, XXI, 9-10). în aceste cuvinte sunt ascunse multe dintre misterele care privesc transmigraţia sufletelor. Aceste mistere încă nu au fost revelate profanilor, totuşi ele corespund adevărului adevărat, căci nu trebuie să ne abatem de la calea adevărului nici măcar cât grosimea unui fir de păr. Trebuie să observăm, mai întâi, că toate sufletele prozeliţilor, după ce au părăsit lumea pământeană, se înalţă spre paradis pe o cale misterioasă. Unde se duc ele? Legea ne spune că succesiunea unui prozelit trebuie considerată ca un bun vacant şi că, în consecinţă, devine proprietatea primului ocupant. Această lege este imaginea a ceea ce i se întâmplă sufletului prozelitului.

Toate sufletele sfinte şi superioare pe care Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, le-a hărăzit să coboare în această lume, aşteptând ceasul sortit pentru pogorâre, părăsesc, la intervale bine determinate, regiunea superioară care este locul lor de baştină, şi coboară în Paradis, pentru a se desfăta. Aici, ele întâlnesc sufletele prozeliţilor,

O m u l ş i l u m e a ____________________________________________________ 105


cât şi alte suflete inferioare, care, odată revenite pe pământ, nu se pot inălţa mai sus decât Paradisul. Sufletele superioare pun atunci stăpânire pe aceste suflete inferioare, facându-şi din ele învelişuri. Fiecare suflet superior se vede înfăşurat cu un asemenea înveliş, ca un veşmânt, aparţinând unui suflet inferior. Cu toate acestea, sufletul superior nu păstrează acest înveliş decât pe durata şederii sale în Paradis şi îl abandonează de fiecare dată când părăseşte Paradisul pentru a urca în regiunea superioară, căci, în această regiune, sufletele superioare nu pot păstra învelişurile ce aparţin unor suflete inferioare. Astfel sufletele superioare nu se pot pogorî în Paradis decât înfăşurate într-un asemenea înveliş.

Sufletele inferioare nu se pot înălţa niciodată mai sus de Paradis şi de aceea slujesc doar de înveliş pentru sufletele superioare. Pentru a nu crede că această transformare a sufletului inferior în înveliş reprezintă o degradare şi că acest suflet astfel transformat se bucură mai puţin de fericirea cerească decât înainte, atunci când alcătuia un suflet deosebit, Scriptura ne spune următoarele: „Dacă a logodit-o cu fiul său, atunci să se poarte cu ea după dreptul fiicelor. Iar dacă va mai lua şi pe alta, atunci ea să nu fie lipsită de hrană, de îmbrăcăminte şi de traiul cu bărbatul său.” (II, 98b).

Învierea trupului

După moarte, sufletul se separă de trup, iar acesta din urmă se reîntoarce în ţărâna din care a fost creat, rămânând inert până în ziua în care Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îi va învia pe cei morţi. Vor fi înviate aceleaşi trupuri care au existat altădată; vor fi însufleţite cu aceleaşi suflete pe care le-au avut înainte şi vor reînnoi faţa pământului, după cum stă scris la Scriptură: „Morţii Tăi vor

trăi şi trupurile lor vor învia!” (Isaia, XXVI, 19). Iar sufletele care vor reînsufleţi trupurile celor înviaţi vor rămâne întotdeauna în apropierea celui Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, şi vor aştepta clipa în care vor primi porunca să se reîntoarcă în trupurile de care au fost despărţite, după cum stă scris: „Fie ca duhul să se întoarcă la Dumnezeul care l-a făurit.”

în momentul învierii, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, va picura stropi de rouă peste creştetul tuturor morţilor ce vor ieşi din pământ, după cum stă scris: „Căci rouă Ta este rouă de lumină şi din sânul pământului umbrele vor învia.” (Isaia, XXVI, 19). Prin expresia „rouă de lumină”, Scriptura face aluzie la rouă care-i va învia pe cei morţi, căci această rouă emană din Arborele vieţii, a cărui rouă însufleţeşte neîncetat lumea. Dacă acum această rouă nu picură este pentru că şarpele cel rău stăpâneşte încă lumea; din acest motiv luna este ascunsă. La fel, apele fluviului ceresc au secat - dacă putem spune aşa - în aşa fel încât duhul vieţii nu mai ajunge pe pământ în felul în care ar trebui să o facă. Dar în momentul învierii, duhul ispitirii, care este identic cu şarpele cel rău, va fi stârpit de pe faţa pământului; căci Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îl va nimici, după cum stă scris la Scriptură: „Şi în ziua aceea voi stârpi pe duhul cel spurcat de pe faţa pământului.” (Zaharia, XIII, 2). Când şarpele cel rău va fi stârpit de pe faţa pământului, lumina lunii nu va fi niciodată împiedicată să strălucească, iar apele fluviului ceresc nu vor mai seca niciodată, după cum stă scris în Isaia, XXX, 26: „Şi luna va străluci ca soarele, iar soarele va străluci de şapte ori mai mult, ca lumina a şapte zile, în ziua când Domnul va lega rana poporului Său şi va tămădui vânătăile de pe trupul lui.” (1,130b-131a).

Omul ş i l u m e a ____________________________________________________ Ţ07

LUMEA

Cele două lumi

Rabi Abba a spus: totul pe lumea aceasta este împărţit în două părţi, una văzută şi alta nevăzută. Ceea ce este văzut nu e decât o reflectare a ceea ce este nevăzut. Astfel, cele şase zile cereşti au produs lucrurile nevăzute; cele şase zile ale creaţiei materiale au produs lucrurile văzute. Acesta este inţelesul cuvintelor din Scriptură: „Bereşit bara Elohim”, ceea ce înseamnă: „Bereşit” a dat naştere lui Elo- him, căci Elohim este numele sfânt văzut. „Bereşit” se află în ceruri; Elohim este imaginea sa de pe pământ. Astfel, toate operele Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, işi au reflectarea in lumea pământeană.

La fel cum „Bereşit” este reflectat în Elohim de pe pământ, tot aşa şi cerul se reflectă pe pământ; cerul nevăzut trebuia cu necesitate să aibă o reflectare văzută, aceasta fiind pământul; de aceea Scriptura spune: „Eth haschamaim ve-eth ha-aretz”: Cerul a zămislit pământul care este partea sa văzută. (1,39b).

Stă scris în Cartea sfântă: „Cât de măreţe sunt operele tale, o, Doamne! Tu ai creat cu înţelepciune toate lucrurile, iar întreg pământul este plin de lucrarea ta.” (Psalmi, XXXIII, 6). Acest verset a fost deja interpretat de mai multe ori. Dar cine poate să enumere toate operele Preasfântului, binecuvântat fie numele lui? La fel cum ciocanul


fierarului, lovind fierul înroşit, face să ţâşnească nenumărate scântei deodată, tot aşa şi Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, zămisleşte din neant nenumărate şi diferite legiuni de creaturi; iar toate sunt create dintr-o dată. Trebuie să observăm că lumea a fost creată de către Cuvânt împreună cu Duhul, după cum stă scris în Scriptură: „Prin Cuvântul Domnului au fost cerurile întărite; duhul gurii sale a zămislit toate armatele cerului.”

Astfel, Scriptura face legătura dintre Cuvânt şi Duh; unul nu lucrează niciodată fără celălalt. Uniţi împreună, ei au dat naştere deopotrivă nenumăratelor legiuni de îngeri şi oştilor cerurilor, dintr-o singură dată. Mai trebuie să luăm aminte că, atunci când Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a voit să creeze lumile, el a scos o rază din lumina ascunsă, iar această rază a răspândit îndată un număr incalculabil de lumini văzute; astfel s-au format lumile din ceruri.

Luminile văzute ale lumilor din ceruri şi-au răspândit la rândul lor razele pe care Ziditorul ceresc le-a făurit mai puţin strălucitoare; astfel a creat lumea de pe pământ, întrucât lumea de pe pământ este o lumină condensată, ternă, care nu proiectează raze, ea are nevoie mereu să comunice cu lumea din ceruri. Dar această lumină are în acelaşi timp nevoie să fie ataşată de lumea pământeană; doar rămânând ataşată deopotrivă de pământ şi de cer, ea poate să îşi răspândească razele.

De aceea Scriptura spune următoarele: „Cât de măreţe sunt operele tale, o, Doamne!” Tot ceea ce se află pe pământ este creat după modelul lumii cereşti; nu există nici cel mai mic lucru în lumea pământeană care să nu-şî aibă echivalentul în lumea cerească, care stăpâneşte lumea noastră. (1,156a).

Cele două inimi ale lumii

O m u l ş i l u m e a ______________________________ l l l

Trebuie să observăm că Dumnezeu a făurit trupul omului după modelul lumii din ceruri. Forţa şi vigoarea îşi au sălaşul în mijlocul trupului, căci acolo este sediul inimii care hrăneşte cu sânge toate organele. Inima este unită cu creierul, al cărui sediu se află în partea superioară a trupului. Alcătuirea lumii, care este deopotrivă un corp, e realizată pe aceleaşi principii. Organele înconjoară inima aflată în mijlocul trupului, iar întreg corpul depinde de creier, al cărui loc se află în partea de sus. Alcătuind lumea, Dumnezeu a aşezat apele oceanului în jurul pământului întărit şi locuit. Ţinuturile locuite de cele şaptezeci de neamuri păgâne înconjoară Ierusalimul; căci Iersusalimul se află în centrul lumii locuite. Oraşul, la rândul său, înconjoară muntele sfânt, iar acesta este sediul curţilor interioare ale pelerinilor, care înconjoară sediul Sanhedrinului1, care, şi el, înconjoară Templul, iar Templul ascunde Sfânta sfintelor1 2,

1 Sanhedrinul (Sinedriul) reprezenta adunarea înţelepţilor în Israel, având atât funcţii religioase cât şi politice. Era mai întâi curtea supremă pentru delictele religioase, împotriva Legii, dar şi un fel de Academie teologică ce fixa doctrina, stabilea calendarul liturgic şi controla toată viaţa religioasă a poporului evreu. Din punct de vedere politic, sanhedrinul vota legi, dispunea de o poliţie proprie şi regla raporturile cu ocupantul roman. Romanii recunoşteau în mod oficial Sanhedrinului puterea de a investiga cauze şi de a pronunţa sentinţe în conformitatea cu legea evreiască. Totuşi, în caz de condamnare la moarte, Sanhedrinul trebuia să primească acordul autorităţii romane. După revolta evreiască şi ruinarea Ierusalimului din anul 70 d.Hr., Sanhedrinul politic a încetat să existe, iar cel religios a fost transferat la Jaşnia, iar mai târziu la Tiberiada. Sanhedrinul avea 71 de membri: Marele Preot, care era şi preşedintele Sanhedrinului, plus alţi 70 (după numărul celor 70 de „bătrâni’7„înţelepţf de care se înconjurase Moise. (Nota trad.)

2 Sfânta sfintelor era o încăpere în vechiul Templu din Ierusalim ce adăpostea altarul pe care se afla depus Chivotul Legii, o cameră ce era considerată a fi cea mai sacră dintre toate şi în care nu avea voie să intre decât Marele Preot. (Nota trad.)


acolo unde sălăşluieşte Şehina şi unde se află capacul de aur masiv ce ascunde Chivotul Legii1, Heruvimii şi Arca Legământului (Chivotul). Aici se află inima lumii ce hrăneşte toate organele. O asemenea dispunere există în lumea cerească, unde, de asemenea, există un ocean, iar deasupra lui un al doilea ocean. Un fluviu de foc înconjoară palatul ceresc şi sfânt, unde se află de asemena curţi interioare şi sediul Marelui Sanhedrin, de unde emană rigoarea şi nimeni nu poate să pătrundă, doar „Descendentul” casei lui David. în centrul acestor curţi interioare se află Sfânta sfintelor; acolo se află Inima lumii din ceruri, care este hrănită de Creierul suprem şi cu care formează una şi aceeaşi unitate. (III, 161a).

Cele şapte bolţi cereşti

Rabi Iehuda a început să grăiască astfel: Şi Elohim a zis: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă apele de ape! Tăria a numit-o Dumnezeu cer.” Trebuie să observăm că, încă de la crearea lumii, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a creat şapte ceruri în înălţimi, şapte în lumea inferioară, şapte mări, şapte râuri, şapte zile, şapte săptămâni, şapte ani, de şapte ori şapte ani şi şapte mii de ani durată de existenţă a lumii. La fiecare şeptime se regăseşte chipul Preasfântului, binecuvântat fie numele lui.

Există şapte bolţi cereşti în tării, fiecare fiind împodobită cu stele, astre şi sori; fiecare dintre ele are carele sale aranjate în legiuni ierarhice, pentru a primi şi executa poruncile Stăpânului lor. în toate cerurile există care şi „slujitori” diferiţi unii de alţii. Unii au şase aripi, alţii doar

1 Chivotul Legii sau Arca legământului era cel mai important obiect de cult din Cortul Mărturiei, ambele construite după indicaţiile lui Iahve (Dumnezeu) când i-a dat lui Moise Tablele Legii. (Nota trad.)

patru; unii au patru feţe, alţii doar două şi mai sunt unii care au o singură faţă. Unii „slujitori” sunt făcuţi din foc înteţit, alţii din apă şi unii din aer, după cum stă scris la Scriptură: „... Cel care şi-a făurit îngerii din aer şi slujitorii din foc înteţit.” (Psalmi, CIV, 4).

Toate cerurile sunt rânduite precum foile unei cepe, unele fiind mai sus, iar altele mai jos. Fiecare cer se mişcă în funcţie de poruncile Stăpânului, doar la porunca lui se deplasează, doar la porunca lui încremenesc. Deasupra tuturor acestor ceruri sălăşluieşte Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, care le pune pe toate în mişcare, prin forţa şi atotputernicia sa. (III, 10a).

Făpturile Hayoth

O tradiţie ne învaţă că Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a făurit şapte ceruri punând în fiecare din acestea stele fixe şi stele mişcătoare. Deasupra acestor ceruri el a pus „Araboth” (al optulea cer). întinderea fiecărui cer este o distanţă care se poate parcurge în o sută de ani de mers. înălţimea fiecărui cer este o distanţă care se poate parcurge în cinci sute de ani de mers; tot o asemenea distanţă separă un cer de altul. întinderea celui de-al optulea cer (Araboth) este de o mie cinci sute de ani de mers, iar grosimea lui este aceeaşi. Lumina celui de-al optulea cer iluminează toate cele şapte Armamente de dedesubt.

O tradiţie ne învaţă de asemenea că deasupra celui de-al optulea cer se află cerul făpturilor Hayot. Copita făpturilor sfinte Hayot are o înălţime egală cu cea a tuturor cerurilor. Laba piciorului făpturilor sfinte Hayot este de o înăţime egală cu toate cerurile de dinainte. Piciorul făpturilor sfinte Hayot egalează în înălţime toate cerurile

O m u l ş i l u m e a ____________________________________________________ 1 1 3


inferioare. Coapsele făpturilor Hayot egalează de asemenea în înălţime toate cerurile inferioare. Şoldul făpturilor Hayot egalează în înălţime toate cerurile inferioare. Trunchiul făpturilor Hayot egalează în înălţime toate cerurile inferioare. Şi aripile făpturilor Hayot egalează în înălţime toate cerurile inferioare, iar gâtul făpturilor Hayot are o înălţime egală cu toate cerurile precedente.

Dar ce înseamnă „are o înălţime egală cu toate cerurile precedente”? Fiecare din părţile enumerate ce aparţin creaturilor sfinte Hayot prezintă o înălţime echivalentă cu cea a tuturor cerurilor de dedesubt şi a tuturor celorlalte părţi ale făpturilor Hayot pomenite înainte şi reunite împreună. Fiecare dintre membrele făpturilor sfinte Hayot are o înălţime echivalentă cu de şapte ori adâncimea abisului, de şapte ori înălţimea celor şapte palate cereşti şi de şapte ori distanţa între pământ şi cer.

Toate aceste dimensiuni reunite împreună nu reprezintă decât a douăzeci şi cincea mie parte din spaţiul pe care Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, l-a hărăzit fiinţelor cereşti, după cum a crezut el de cuviinţă. Deasupra coarnelor făpturilor sfinte Hayot, mai există un cer, după cum stă scris: „Deasupra capetelor creaturilor se vedea un fel de boltă, întinsă sus, deasupra capetelor lor, care semăna cu cristalul cel mai curat.” (Ezechiel, 1,22). Deasupra acestui cer se află numeroase legiuni, în partea lui dreaptă şi în partea lui stângă. (II, 56a).

Conducătorii cereşti

In fiecare cer există un conducător însărcinat cu guvernarea lumii şi a pământului. Doar Ţara Sfântă nu este guvernată nici de cer, nici de vreo altă putere, în afara

115Omul şi lumea

Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, după cum a fost spus mai înainte. în fiecare cer există conducători care guvernează lumea. Conducătorul care stăpâneşte un cer îi oferă toată puterea lui acestuia, în aşa fel încât tot ceea ce cerul îi oferă pământului v in e le fapt,de la conducător; cerul serveşte doar de intermediar. în ceea ce-1 priveşte pe conducătorul cerului, acesta ia hotărârile în acest loc, apoi le transmite pământului prin intermediul cerului. Conducătorul care dă porunci cerului pentru a le transmite în Ţara Sfântă nu este altul decât Preasfântul în persoană, binecuvântat fie numele lui.

Fiecare cer este prevăzut cu un anumit număr de porţi, iar conducătorii care guvernează cerurile au un câmp de acţiune bine stabilit, în aşa fel încât niciun conducător nu se poate amesteca în cerul altuia, nu-i poate încălca teritoriul nici măcar cât lăţimea unui fir de păr, doar dacă nu a primit poruncă în acest sens din partea Preasfântului, binecuvântat fie numele lui; în acest caz, aici pe pământ, un rege îl va supune pe altul.

în mijlocul tuturor cerurilor există o poartă denumită „Gabilon”, dedesubtul căreia există alte şaptezeci de porţi păzite de şaptezeci de conducători care împiedică accesul la porţile lor pe o distanţă de două mii de coţi. Dar există o altă poartă prin care se urcă spre Tronul suprem, iar aceasta se numeşte „Magadun”; aici se află marginea cerului însărcinat să trimită vrerile Domnului către Ţara Sfântă. (II, 209a-209b).

Cele şapte pământuri

La fel cum există şapte ceruri unul deasupra celuilalt, există şi şapte pământuri, unul deasupra celuilalt. Numele


acestor şapte pământuri sunt: Eretz, Adama, Ghe, Neşia, Tzia, Arqa, Tebel. Pământul cel mai înalt este cel care poartă numele de „Tebel”, după cum stă scris la Scriptură: „Şi el va judeca lumea (Tebel) cu dreptate.” (Psalmi, IX, 9). Atunci când Adam a fost izgonit din Grădina Raiului, a fost alungat pe pământul denumit „Eretz”. Pe acest pământ stăpânea întunericul şi nu se văzuse niciodată lumina. Lui Adam i-a fost frică şi de aceea i s-a îngăduit să vadă „sabia strălucitoare” ce a aruncat un pic de lumină peste acel ţinut.

Când Sabatul a luat sfârşit, iar Adam s-a căit, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, l-a scos din acel pământ şi l-a dus în cel denumit „Adama”, după cum stă scris în Cartea Sfântă: „Domnul Dumnezeu l-a scos apoi pe Adam din Grădina Edenului, pentru ca acesta să meargă să lucreze pământul (Adama).” (Geneza, III, 23). Pe acest pământ exista lumină, iar constelaţiile erau vizibile. Oamenii care locuiesc acest ţinut sunt mici de statură, căci ei au fost zămisliţi din Adam în vremea celor o sută treizeci de ani cât a trăit el cu diavolii feminini. Aceşti oameni sunt întotdeauna trişti şi lipsiţi de orice bucurie; ei îşi părăsesc adeseori ţinutul şi vin în zbor pe pământul nostru, unde se dedau la răutăţi. Reîntorcându-se în ţinutul lor, fac rugăciuni şi redevin ceea ce erau înainte. Ei cultivă pământul şi se hrănesc cu roadele sale. Acolo nu există grâu şi nici cele şapte soiuri de cereale. Pe acel pământ s-au născut Cain şi Abel.

Când Cain a săvârşit păcatul uciderii, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, l-a izgonit din acel pământ denumit „Adama”, după cum stă scris la Scriptură: „Tu m-ai izgonit astăzi de pe faţa pământului (Adama).” (Geneza, IV, 14). Atunci Cain a început să rătăcească prin

felurite ţinuturi, temându-se mereu de „sabia de foc”, până în ziua în care, după ce s-a pocăit, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, l-a suit pe „Arqa”, unde a dat naştere copiilor săi. Pe pământul denumit „Arqa”, lumina soarelui străluceşte; acolo se pot semăna cereale şi copaci, dar nu întâlnim nici în acel ţinut grâu sau cele şapte soiuri de cereale. Toţi cei care locuiesc pe pământul denumit „Arqa” sunt descendenţii lui Cain; ei au două capete şi există printre ei oameni înalţi, dar şi alţii scunzi, dar nu au totuşi bunul simţ al oamenilor din ţinuturile noastre. Uneori ei sunt demni şi merg pe calea bunei credinţe, însă alteori aleg să meargă pe calea strâmbă. Ei dau naştere la copii şi mor ca şi restul oamenilor. Adam a locuit pe pământul denumit „Adama” până în momentul în care a zămislit „Schet”; în acel moment a fost înălţat cu patru trepte şi a fost mutat în lumea denumită „Tebel”, care este pământul superior.

Iadul se află pe pământul denumit „Ghe”. Răzvrătiţii care au construit un turn înalt pentru a sui la cer (Turnul Babei), cât şi toţi cei care-1 supărau pe Regele suprem, au fost alungaţi pe pământurile „Ghe”, „Neşia” şi „Tzia”. Aceşti vinovaţi în faţa Domnului s-au înmulţit pe aceste pământuri, dând naştere oamenilor care le locuiesc. în acele ţinuturi există mari bogăţii, aurul şi pietrele preţioase se găsesc la tot pasul. Există oameni lacomi de avere, care sosesc uneori acolo venind chiar din pământul „Tebel”. Locuitorii acelor ţinuturi le dau bogăţii, dar noii sosiţi sunt cuprinşi îndată de uitare şi nu mai ştiu de unde au venit.

Pământul denumit „Ghe” formează centrul celor şapte pământuri, fiind denumit „Ghe ben hinam” (Iadul). Locuitorii acestui ţinut sunt toţi vrăjitori şi înţelepţi; ei seamănă ogorul şi sădesc pomi fructiferi, dar nu cunosc grâul şi

O m u l ş i l u m e a ____________________________________________________ 117


nici cele şapte soiuri de cereale. Locuitorii ţinutului denumit „Neşia” sunt cu toţii pitici, ei nu au nas, ci două găuri în craniu pe unde respiră, şi uită imediat tot ceea ce au înfăptuit mai înainte; de aici şi numele dat acestui ţinut: „Neşia”, care înseamnă Uitare. Aici se seamănă şi se plantează copaci, dar nu se cunoaşte grâul şi nici cele şapte soiuri de cereale.

După cum şi numele arată, pământul „Tzia” este arid. Locuitorii acestui meleag sunt frumoşi la chip şi caută mereu o sursă de apă. Ei au mai multă credinţă decât alţi oameni. în acest ţinut vom găsi construcţii frumoase şi mari bogăţii. Nu se însămânţează decât foarte puţin, din cauza uscăciunii pământului, iar copacii care se plantează nu prind rădăcini.

Astfel, pe niciunul din cele şapte pământuri nu se mănâncă pâine, în afară de pământul nostru denumit „Tebel”, care este superior celorlalte, după cum stă scris la Scriptură: „Şi el (Domnul) va judeca lumea (Tebel) cu dreptate.” (Psalmi, IX, 9). Pământul nostru prezintă varietăţile întâlnite în celelalte şase pământuri, de aceea poartă şi numele tuturor celor şapte pământuri, căci şi ţinutul nostru este împărţit în zone unde locuitorii se deosebesc după chipurile lor, după cum stă scris, în Psalmi, CIV, 24: „Cât de măreţe sunt operele tale, o, Doamne! Tu le-ai făurit pe toate cu înţelepciune; tot pământul este plin de bunătăţile tale.” (1,2574-257b).

Cele două Infernuri şi cele două Paradisuri

Rabi Isaac a zis în continuare: La fel cum Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a creat un Paradis terestru, a creat şi un Infern terestru; şi, la fel cum a creat un Infern

ceresc, a creat şi un Infern pământesc. Noi ştim că există un Paradis ceresc din cuvintele Scripturii: „Iar Elohim a sădit chiar de la începutul creaţiei o Grădină în Eden.” (Geneza, II, 8). Noi ştim că există un Infern terestru tot din cuvintele Scripturii: „Acel pământ plin de suferinţe şi de întuneric, unde sălăşluieşte umbra morţii, unde totul este în neorînduială şi într-o veşnică groază...” (Iov, IX, 22).

Noi ştim că există un Paradis ceresc tot din cuvintele Scripturii: „Sufletul tău, care este la mare preţ în ochii Domnului Dumnezeu, va face parte din numărul celor pe care le are în paza sa.” (I, Regi, XXV, 29). Iar în altă parte stă scris: „Iar sufletul se reîntoarce la Dumnezeul care l-a plămădit.” (Ecclesiastul, XII, 7). în sfârşit, noi ştim că există un Infern ceresc tot din cuvintele Scripturii: „... Dar sufletul duşmanilor tăi va fi tulburat şi aruncat hăt departe, ca o piatră zvârlită din praştie.” (I, App., 3a-4b).

Cele şapte palate ale demonului

Primul palat al demonului este aşezat în ţinutul întunericului. întunericul pătrunde în fumul scos de foc şi are după aceea un aspect triplu colorat. Aceste culori se reîm- part la rândul lor în multe altele. A doua culoare coboară pe pământ şi îi împinge pe oameni la mânie. Acest lucru este înfăptuit de către principiul feminin al demonului. Culoarea focului coboară în această lume şi îi împinge pe oameni la omoruri sau la acte sângeroase. Tot principiul feminin al demonului este cel care dă naştere acestor lucruri, mai puţin în cazul sângelui vărsat în războaie, unde principiul masculin al demonului este cel care acţionează. Culoarea neagră coboară pe pământ şi se ataşează de oamenii răniţi, de bolnavi, prizonieri, crucificaţi şi spânzuraţi.

O m u l ş i l u m e a ____________________________________________________ 119


Al doilea grad al imperiului demonului este cel care emană din întuneric şi care se răspândeşte pe pământ în culori diferite. Acest grad este împărţit în trei sute de categorii diferite, dar care se amestecă între ele. Din acest grad purced toate duhurile rele care străbat lumea şi îi pedepsesc public pe cei ce săvârşesc răutăţi pe ascuns.

Diversele categorii în care se împarte această specie de demoni sunt şi ele împărţite în trei grupe. Primul grup produce nenorociri doar în anumite epoci, numele său fiind „Ebra” (furie). Furia nu încetează însă niciodată, exceptând cazul în care poporul lui Israel aduce jertfe.

Al doilea grup poartă numele de „Zaam” (enervare). El provoacă toate suferinţele şi toate adversităţile. Atunci când Adam, în paradis, îl slujea pe Domnul, Samael a coborât pe spinarea şarpelui pentru a-1 ispiti. Dar, fiindcă elocvenţa sa era mai potrivită să seducă femeile, deoarece el emană din principiul feminin al diavolului, a început s-o ispitească pe Eva.

Al treilea grup din această categorie de demoni este cel mai puternic şi poartă numele de „Tzara” (grija), căci răspândeşte în lume grijile, necazurile, tulburările şi neliniştile. Când aceste trei grupe de demoni se reunesc, iau numele colectiv de „misiunea îngerilor nelegiuiţi”.

A patra categorie de demoni are culoarea focului şi poartă numele de „Gradul mijlociu”, căci seamănă cu trunchiul omenesc ce se află situat între cele două braţe. Aceşti îngeri îi aţâţă pe oameni să verse sânge, să fie necredincioşi şi să comită acte nelegiuite.

Al cincilea grad se împarte în două subgrade: unul aparţine părţii drepte, celălalt părţii stângi. Aceştia poartă numele de „Coapsă”, căci îi aţâţă pe oameni să caute răul. Nenorocire celui care nu a înfăptuit destule opere bune şi

ai cărui strămoşi nu au fost destul de merituoşi pentru a se pune la adăpost de neîncetatele atacuri ale demonilor. La adăpostul atacurilor acestor demoni sunt doar drepţii, zeloşii, cei ai căror strămoşi s-au acoperit de merite şi cei care sunt încercaţi adeseori de boală. Lucrul acesta este subliniat de cuvintele: „Iar Domnul vrând să-l păstreze pur, l-a acoperit de boli.” (Isaia, LIII, 10). Doar boala îl păstrează pur pe om, punându-1 la adăpost de atacul demonilor.

Al şaselea grad diavolesc, dar şi gradele inferioare, poartă numele de „Prepuţ”. Acest grad îşi datorează puterea „şarpelui târâtor”. Acest tip de demoni se aburcă în copacii abia sădiţi până ce împlinesc vârsta de trei ani, căci Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, iubeşte poporul lui Israel şi îl ţine departe de tot ceea ce-i poate dăuna; el îi fereşte pe copiii săi de calea cea strâmbă şi de necurăţenii, pentru a-i face să păşească pe calea cea dreaptă. Preafericită fie soarta poporului lui Israel în această lume şi în lumea de dincolo! (II, 243a-244b).

Cele şapte locuinţe ale îngerilor

La fel cum pe pământ există şapte regiuni, tot aşa şi în ceruri există şapte, aşezate una deasupra celeilalte, în care sălăşluiesc îngerii superiori. Aceste şapte regiuni sunt unite cu pământul nostru, Eretz, şi nu dăinuiesc decât datorită acestuia. în toate aceste regiuni, îngerii aduc slavă Preasfântului, binecuvântat fie numele lui. Gradele acestor îngeri sunt atribuite în funcţie de regiunea pe care o locuiesc.

Prima regiune, începând din jos, este o parte a spaţiului unde nu există nicio lumină. îngerii care stau aici sunt asemănători uraganelor al căror efect îl simţim, dar nu-1 putem vedea; ei sunt nevăzuţi, căci nu au nici lumină,

Omul şi lumea___________________________________ 121


nici întuneric, nici altă culoare. Ei nu sunt conştienţi de propria lor existenţă, căci în ţinutul lor nu există nicio formă. Această regiune are un conducător pe care-1 cheamă Tahariel, care are în subordine alţi şaptezeci de conducători mai mici. îngerii din această regiune sunt distruşi în fiecare zi de fulgere nevăzute şi nepercepute de ceilaţi îngeri. Dar ei sunt reînnoiţi în fiecare dimineaţă. Fiindcă aceste fulgere nu se produc decât noaptea şi niciodată pe timpul zilei, dispariţia şi reapariţia îngerilor arată ziua şi noaptea în această regiune.

A doua regiune este o parte a spaţiului unde există ceva mai multă lumină, dar puţină. Ea este sălaşul îngerilor superiori care au menirea de a veghea asupra înfăptuirilor oamenilor şi a-i îndrepta pe cei care au tendinţa să calce strâmb; această regiune este văzută şi nu seamănă cu prima. îngerii care sălăşluiesc aici poartă uneori război cu oamenii. Ei se hrănesc cu miresmele parfumate ale bunelor înfăptuiri ale oamenilor. Drept conducător au un înger denumit Qadomiel. Aceştia încep să-l slăvească pe Dumnezeu, dar de abia încep să cânte imnele, că se şi opresc din cântat şi devin nevăzuţi până în momentul în care poporul lui Israel începe să-i aducă laude Domnului. Abia atunci aceşti îngeri se lasă văzuţi şi răspândesc mai multă lumină ca înainte. Ei sfinţesc numele Domnului de trei ori pe zi. Atunci când poporul lui Israel se consacră studiului doctrinei, toţi îngerii îşi iau zborul şi se înalţă în tării pentru a depune mărturie despre acest lucru, iar Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, ţine seama de mărturia lor.

A treia regiune este reprezentată de o parte a spaţiului plină de foc şi flăcări. Din acest ţinut izvorăşte fluviul de foc (Nahar Dinur), care se varsă în infern, unde cade peste capetele vinovaţilor. Tot în această regiune locuiesc îngerii

distrugerii, care-i chinuiesc pe păcătoşi în infern. Aceşti îngeri sunt acuzatorii poporului lui Israel căruia îi pricinuiesc mari nenorociri, mai puţin în perioadele în care Israel se căieşte şi îi pun astfel pe îngerii cei răi în imposibilitatea de a pune stăpânire pe el. Aceşti îngeri au un conducător care ţine de partea stângă; de altfel toţi aceşti îngeri sunt ai infernului, după cum stă scris în Scriptură: „Iar întunericul acoperea faţa abisului.” Ispititorul Samael îşi are de asemenea sălaşul aici.

A patra regiune este acea parte a spaţiului care străluceşte de lumină. Aici îşi au sălaşul îngerii părţii drepte. Aceştia îşi încep şi termină imnele de slavă, deosebinduse astfel de îngerii pomeniţi mai sus, care sunt arşi de fulgere înainte de a le isprăvi şi care sunt înnoiţi în fiecare dimineaţă. îngerii din cea de a patra regiune rămân tot timpul nemişcaţi; ei sunt îngerii milosteniei, care nu se transformă niciodată. Despre aceşti îngeri Scriptura zice: „Tu, care îi faci pe îngerii tăi ca vântul, iar pe mesagerii tăi ca focul ce arde...” (Psalmi, CIV, 4). Şi aceşti îngeri sunt însărcinaţi cu misiuni pe pământ, dar ei nu le apar oamenilor decât în vis, sau în alt mod asemănător, în funcţie de gradul de inteligenţă al celor cărora li se înfăţişează. Conducătorul lor se numeşte Padael. Aceşti îngeri sunt însărcinaţi cu paza cheilor ce deschid porţile milei celor care se căiesc şi îşi întorc faţa către Domnul, adică cu cheile ce deschid porţile prin care se înalţă la cer rugăciunile şi mărturisirile pocăiţilor.

A cincea regiune îngerească este o parte a spaţiului în care lumina se manifestă cu mai multă strălucire decât în regiunile precedente. Acolo se află sălaşul îngerilor făuriţi dintr-o parte de foc şi dintr-una de apă. Aceşti îngeri sunt deopotrivă mesagerii milei şi ai necruţării. îngerii milei

Omul şi lumea___________________________________123


sălăşluiesc într-o parte a ţinutului lor ceresc, iar cei ai necruţării în celalată parte. Câteodată primii sunt cei luminoşi iar ceilalţi sunt întunecaţi, altădată lucrurile stau invers. Ei îl slăvesc pe Domnul la miezul nopţii. Conducătorul lor se numeşte Qadaschiel.

A şasea regiune este situată cel mai aproape de împărăţia cerească. Ţinutul respectiv este străbătut de corăbii ce cutreieră fluviile şi lacurile ce ies din mare. Aici sunt mai mulţi conducători, dar numele conducătorului lor suprem este Oriei. Atunci când corăbiile se îndreaptă spre Sud, arhanghelul Mihail este cel care stăpâneşte acest ţinut. Când corăbiile se îndreaptă spre Nord, conducător este arhanghelul Gabriel, căci acest înger superior stă în partea stângă a carului ceresc, în timp ce Mihail stă în partea dreaptă. Când corăbiile se îndreaptă spre Est, Ra- fael este stăpânul acestei regiuni, căci şi el stă în dreapta carului ceresc. în sfârşit, atunci când corăbiile se îndreaptă spre Vest, Oriei însuşi se află la cârma acestei regiuni.

Al şaptelea ţinut ceresc este reprezentat de spaţiul cel mai înalt dintre toate. Acolo nu pot să pătrundă decât sufletele drepţilor, care se bucură de strălucirea cerească şi se desfată cu plăcerile oferite de această lume supranaturală. Aici stau adunate comorile păcii, ale binecuvântării şi îndurării divine. (1,40a-41b).

Cele şapte palate ale Credinţei

Rabi Şimon a spus: în afara celor şapte regiuni pomenite mai înainte, există încă şapte palate ce ascund misterul Credinţei. Aceste şapte palate sunt aşezate în cele şapte regiuni mai sus amintite şi corespund cu cele şapte ceruri superioare. Fiecare palat este locuit de un Duh superior.

125Omul $i lumea

Primul palat este locuit de duhul însărcinat cu aducerea sufletului convertiţilor la dreapta credinţă. Numele duhului este Rahmiel. El este cel care transportă aceste suflete pentru a le depune în faţa strălucirii Gloriei supreme.

Al doilea palat este locuit de un duh pe nume Ahinael, care este însărcinat cu aducerea sufletelor copiilor care nu au avut fericirea să fie consacraţi în Doctrină, în lumea pământeană; el este cel care va instrui aceste suflete tinere. Al treilea palat este locuit de duhul ce se numeşte Adrahi- nael, care are misiunea de a transporta sufletele celor care, înainte de a muri, au luat hotărârea de a abandona calea strâmbă şi de a se pocăi, dar care, surprinşi fiind de moarte, nu au mai putut duce la îndeplinire această hotărâre. Sufletele acestor oameni sunt mai întâi aruncate în infern, însă, după aceea, duhul amintit le ia de acolo şi le pregăteşte pentru traiul în strălucirea slavei dumnezeieşti. Cu toate acestea, bucuria acestor suflete este inferioară celorlalte care au ales încă din timpul vieţii calea cea dreaptă. Aceste suflete sunt denumite „copiii cărnii” şi la ele fac aluzie cuvintele următoare din Scriptură: „Iar la fiecare sărbătoare a Neomeniei1 şi la fiecare Sabat, orice trup de carne va veni să se închine în faţa mea, a zis Domnul.” (Isaia, LXVI, 23).

Al patrulea palat este locuit de duhul ce poartă numele de Gadriael, care este însărcinat cu transportul sufletelor celor ce au fost omorâţi de neamurile păgâne, din cauza credinţei lor. Acest duh înalţă sufletele la cer, sub mantaua de purpură a Domnului, unde numele lor sunt

1 Neomenia este ziua lunii noi şi prima zi a lunii in anumite calendare. Era o zi de sărbătoare celebrată in antichitate in Egipt, Grecia şi Roma, dar şi in Iudeea. Iudaismul a păstrat vie această tradiţie in calendarul ebraic, pentru a determina chiar şi in zilele noastre zilele sărbătorilor liturgice. (Nota trad.)


întipărite, aşteptând ziua în care Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, le va răzbuna, după cum stă scris în Cartea sfântă: „El va rosti judecata sa asupra păgânilor şi îi va preschimba în praf şi pulbere, iar multe capete vor cădea în ţărână.” (Psalmi, CX, 6).

Al cincilea palat este locuit de un duh ce se numeşte Adiriel, care are sarcina să transporte sufletele celor ce au persistat în căinţă până la moarte. Aceste suflete le sunt superioare tuturor celor dinainte, la fel cum palatul care le adăposteşte este superior celorlalte palate pomenite mai sus.

Al şaselea palat este denumit palatul Voinţei, căci toate duhurile inferioare năzuiesc să fie una cu duhul tutelar al acestui palat, să se însoţească cu el în sărutul iubirii1. Duhul tutelar al acestui palat se află în legătură şi cu cele şase palate inferioare şi cu cele şase palate superioare de mai înainte. De aceea sunt răspândite în lume douăsprezece lumini care corespund însoţirii dintre cele şase lumini ale palatelor de jos cu cele şase lumini ale palatelor superioare. Cine cunoaşte însoţirea acestor palate atrage voinţa lui Dumnezeu de sus în jos, ceea ce înseamnă că poate face în aşa fel încât Voinţa Domnului să se împlinească în iubire, atât în ceruri cât şi pe pământ. în acest palat sălăşluieşte acum Moise, căruia la moarte i s-a dat sărutul iubirii; de aceea palatul respectiv se mai numeşte şi Palatul lui Moise. Duhul care-1 locuieşte este unul al iubirii şi al însoţirii, căci el este cel care înfăptuieşte însoţirea întru iubire a celor şase lumini de jos cu cele şase lumini de sus.

Deasupra tuturor acestor duhuri stăpâneşte arhanghelul Mihail, marele conducător ceresc sub ordinele căruia

1 Conform tradiţiei, doar şase personaje (printre care şi Moise) au beneficiat la moarte de „sărutul iubirii”, adică de „sărutul lui Dumnezeu”; sufletul lor şi-au luat zborul către Şehina aşa cum o flacără mică este absorbită de alta mai mare.

stau mai multe mii şi mai multe sute de milioane de îngeri. Arhanghelul Mihail are misiunea de a găsi sufletele celor zeloşi întru Domnul, arătându-le lumina cerească ce se răspândeşte din râul care duce către viaţa viitoare. (1,41a şi 44b).

Paznicul lumii

Stă scris în Cartea sfântă: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar ar munci cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar veghea cei ce o păzesc.” (Psalmi, CXXVII, 1). Trebuie să observăm că atunci când i-a fost pe plac Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, să creeze lumea, el a extras un fluid din lumina primordială, care a alungat întunericul, a coborât pe pământ şi s-a împărţit într-o sută de căi mici şi mari, care au făurit casa noastră pe pământ.

Lumea noastră formează centrul lumii cereşti, fiind înconjurată de porţi care duc spre lumea superioară. în faţa fiecăreia diiitre aceste porţi se găsesc cuiburi de păsări, adică legiuni de îngeri de diverse specii. Un arbore atotputernic înconjurat de crengi uriaşe împarte hrana păsărilor şi oamenilor de pe pământ. Copacul se înalţă în mijlocul a trei stânci mari, iar crengile sale ating deopotrivă cerul şi pământul. Casa pământului primeşte stropii de ploaie care udă acest copac, fiind protejată de crengile sale care mai ascund şi alte comori preţioase. Niciuna dintre legiunile cereşti nu au însă cunoştinţă de casa pământului. Copacul poate fi văzut doar ziua şi rămâne nevăzut noaptea, în timp ce casa pământului se vede doar noaptea şi rămâne ascunsă pe timpul zilei.

Lumea pământeană nu-şi arată puterea decât atunci când întunericul o acoperă şi când toate porţile ce o înconjoară şi cu care comunică spre lumea cerească sunt

Omul şi lumea___________________________________127


închise. Există numeroase duhuri ce cutreieră spaţiul, dorind să afle tot ce se petrece aici, pe pământ. Aceste duhuri trec pe lângă păsările ce păzesc porţile cerului şi, după trecerea lor prin această lume, se reîntorc pe lângă păsări, depunând mărturie despre tot ceea ce au văzut.

Glasurile oamenilor care cântă Domnului imne şi laude fac să se deschidă două porţi: una la sud, alta la nord. Atunci când pământenii işi inalţă imnele şi laudele către flacăra cerească, aceasta coboară în tăcere către casa pământului, iar casa se umple de o lumină intensă care îşi răspândeşte razele în toate cele şase direcţii. Aceste lumini sunt o adevărată hrană pentru creaturile sfinte Hayoth, după cum stă scris la Scriptură: „Luminile slujesc pentru a hrăni toate creaturile Hayoth din câmpii.” Cântarea creaturilor Hayoth continuă până dimineaţa, dar la răsăritul soarelui stelele, cât şi toate corpurile cereşti şi legiunile lor, intonează imne de slavă adresate lui Dumnezeu, după cum stă scris: „...Atunci când astrele dimineţii îl laudă împreună şi când toţi copiii lui Dumnezeu sunt cuprinşi de bucurie.” (Iov, XXXVIII, 7).

Trebuie să observăm că versetul: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar ar munci cei ce o zidesc” i se aplică Regelui ceresc care construieşte neîncetat casa pământeană, datorită pogorârii sale neîncetate de fiecare dată când imnele de slavă se înalţă spre el. Iar Psalmistul adaugă următoarele: „De n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar veghea cei ce o păzesc.” Dacă Regele ceresc nu ar păzi toate porţile care înconjoară lumea, pentru a le împiedica pe duhurile demonice să pătrundă aici, lumea ar înceta să mai existe, după cum stă scris: „Că nu va mai intra în tine cel netăiat împrejur şi cel necurat!” Cine este „cel netăiat împrejur”? Cine este „cel necurat”? Este unul şi acelaşi duh care l-a

ispitit pe Adam şi pe femeia sa Eva şi care a adus moartea în această lume; este acelaşi duh care continuă să pângărească această casă pământeană până în ziua în care Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îl va nimici de pe faţa pământului. Acesta este şi sensul cuvintelor Scripturii: „De n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar veghea cei ce o păzesc.” (1,172a-172b).

Omul şi lumea 129

CAPITOLUL IV

Israel şi Mesia

ISTORIA MISTICĂ A POPORULUI LUI ISRAEL

De la Adam la Mesia

Stă scris în Cartea sfântă: „Să fie numele lui Dumnezeu binecuvântat din veac şi până în veac, ca la începuturi, că a Lui este înţelepciunea şi puterea” (Daniel, II, 20). Prin cuvintele „că a Lui este înţelepciunea şi puterea” Scriptura vrea să spună că înţelepciunea veşnică nu-i poate aparţine decât Domnului, oamenii fiind prea nevolnici pentru a o poseda. Lucrul acesta se întâmplă pentru că Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a pogorât în lume misterul înţelepciunii, iar oamenii s-au dovedit a fi într-atât de ticăloşi încât au dorit să-i declare război. Dumnezeu i-a dezvăluit primului om misterul înţelepciunii superioare; doar datorită acestui mister care i-a fost revelat, Adam a cunoscut gradele cereşti, dar a sfârşit prin a asculta de demonul ispitirii, fapt ce a secat în fiinţa lui izvorul înţelepciunii. După ce s-a căit, misterul ce i se revelase şi pe care-1 uitase în urma păcatului său, i-a fost din nou descoperit, dar nu în aceeaşi măsură ca prima dată.

Cartea cerească ce conţine misterul înţelepciunii a fost transmisă de către Adam celorlalţi oameni care, la rândul lor, pătrunzând acest mister, l-au mâhnit pe Dumnezeu. Dumnezeu i-a revelat misterul înţelepciunii lui Noe care, la început, a îndeplinit voinţa Domnului; dar ce ne spune Scriptura după aceea? „El a băut vin, s-a îmbătat


şi a dormit despuiat în cortul său...” Apoi Dumnezeu i-a încredinţat m isterul înţelepciunii lui Avraam care s-a folosit de el pentru a-1 sluji pe Domnul, binecuvântat fie numele lui; dar a sfârşit prin a-i da naştere lui Ismael, fapt care l-a supărat pe cel Preasfânt, binecuvântat fie numele lui. La fel, Isaac i-a dat naştere lui Essau. Iacov, la rândul său, a luat în căsătorie două surori, fapt ce este contrar Legii. Dumnezeu i-a revelat atunci lui Moise misterul înţelepciunii, dar ce spune mai apoi Scriptura? „Nu tot aşa am grăit şi cu robul meu Moise - el este drept în toată casa Mea.” (Numerii, XII, 7). Nu a existat un slujitor mai credincios decât Moise, căci, deşi a cunoscut toate gradele cereşti, el nu a fost ispitit niciodată să se ataşeze unui alt grad decât cel suprem.

Dumnezeu i-a mai încredinţat misterul înţelepciunii supreme regelui Solomon, dar ce spune apoi Scriptura în Pildele lui Solomon şi în alte locuri? „Viziunea profetică a unui om care-1 are alături pe Dumnezeu şi care, avându-1 pe Dumnezeu cu el, poate să înfăptuiască totul.” Solomon şi-a zis: „întrucât Dumnezeu este cu mine şi fiindcă înţelepciunea sa veşnică sălăşluieşte în mine, pot face ceea ce vreau.” Dar care au fost consecinţele? Scriptura zice: „Iar Domnul l-a trimis pe Satan împotriva lui Solomon...” (III, Regi, IX, 14).

Trebuie să observăm că răzvrătirea acelor oameni împotriva Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, voia celor care au dorit să înalţe un turn până la cer, cât şi faptele lor nelegiuite, nu au avut altă sursă decât o cunoaştere limitată a înţelepciunii antice. în momentul împrăştierii acestora, ei au fost lipsiţi de cunoaşterea acestui mister, dar au fost lipsiţi şi de puterea de a face orice şi-ar fi dorit. Dar va veni clipa în care Preasfântul, binecu

vântat fie numele lui, va pogorî din nou înţelepciunea pe pământ, după cum stă scris în Scriptură: „Pune-voi înlăuntru vostru Duhul Meu şi voi face ca să umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile Mele.” (Ezechiel, XXXVI, 27). Dumnezeu spune aşadar: „Nu le voi mai trimite oamenilor înţelepciunea mea în felul în care ar putea să-i ducă la pierzanie, după cum s-a şi întâmplat; voi face în aşa fel încât veţi merge pe calea voinţei mele, pentru a respecta şi păzi rânduielile mele.” (I, 76a).

Israel şi mesia ______________________________ 135

PATRIARHII

Venirea lui Avraam

După ce omul a păcătuit, totul a fost nimicit pe lumea aceasta, iar pământul a fost blestemat, după cum stă scris la Sciptură: „Pământul să fie blestemat din cauza ta.” (Geneza, III, 17). Iar în altă parte, în Geneza, IV, 12, stă scris: „Atunci când vei cultiva pământul, el să nu-ţi ofere roadele dorite.” Iar în alt pasaj: „Să nu-ţi dea decât spini şi pălămidă.” (Geneza, III, 18).

Apoi a apărut pe faţa pământului Noe, care a inventat cazmaua şi plugul. Dar, după aceea, Scriptura spune despre el: „Şi acesta a băut vin, s-a îmbătat şi a adormit gol în cortul său.” (Geneza, IX, 21). După Noe, locuitorii acestui pământ s-au făcut vinovaţi în faţa Preasfântului, binecuvântat fie numele lui. în um bra tu turor acestor păcate, vlaga pământului a fost din nou ascunsă, ca şi înainte de crearea omului. Aceasta era situaţia în lume înainte de venirea lui Avraam.

Dar de îndată ce Avraam a apărut pe faţa pământului, toate „florile au apărut pe câmpii”; puterile ascunse în miezul păm ântului şi-au făcut din nou apariţia. Fraza „vremea cântărilor a venit” desemnează ceasul în care Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, i-a poruncit lui Avraam să se taie împrejur; căci potrivit Legământului, al cărui semn este tăierea împrejur, toate faptele enumerate


în acest verset s-au înfăptuit. Doar datorită Legământului lumea a fost întărită, iar Cuvântul Preasfântului, binecuvântat fíe numele lui, i s-a arătat lui Avraam, după cum stă scris la Scriptură: „Iar Domnul i-a apărut lui Avraam.” (I, 97b).

Iubirea lui Avraam

Scriptura zice: „Iar tu îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată averea ta.” (Deuteronomul, VI, 5). „Din toată inima” înseamnă cele două înclinaţii ale inimii către bine şi rău. „Din tot sufletul” înseamnă cele două duhuri, ale binelui şi răului. „Cu toată averea ta” înseamnă oricare va fi natura acestei averi; fie că ea se datorează vreunei moşteniri, fie că a fost dobândită în urma negustoriei, averea trebuie pusă în slujba Domnului.

Rabi Abba a spus: „Oricine îl iubeşte pe Dumnezeu are parte de îndurarea sa şi se va arăta plin de compătimire faţă de toată lumea, fără a ţine seama nici de sănătatea sa, nici de banii săi. Iată ce fel de dragoste trebuia să aibă Avraam faţă de Domnul său, căruia trebuia să-i consacre viaţa şi averea; el nu trebuia să precupeţească nimic în iubirea pentru Domnul, nici pe fiul său, nici pe femeia sa, nici averea sa; el trebuia să stea la răscruce de drumuri şi să-i hrănească pe toţi trecătorii.

De aceea a obţinut îndurarea lui Dumnezeu, după cum stă scris la Scriptură: „Tu îi vei arăta îndurarea ta lui Avraam.” (Miheia, VII, 20). Toate lumile sunt binecuvântate astfel prin meritele unui asemenea om, după cum stă scris în Psalmi, CXLV, 10: „Iar credincioşii tăi te vor binecuvânta.” (III, 267*).

Avraam, mijlocitorul credinţei

Israel şi mesia______________________ _____ 139

La începutul misiunii sale de mijlocitor al credinţei, Avraam a pus drept condiţie pentru salvarea Sodomei prezenţa a cincizeci de oameni drepţi în acest oraş, număr ce corespunde celor cincizeci de „porţi ale inteligenţei”, capabile să salveze lumea. Dar văzând că nu poate găsi cincizeci de dreptcredincioşi în cetatea Sodomei, Avraam a pus atunci condiţia existenţei unui număr de patruzeci şi cinci de oameni drepţi, număr ce corespunde cifrei valorice a numelui „YHVH”, scris cu „litere pline”. Acest număr echivalează şi cu valoarea numerică a cuvântului „Adam” (om). Acesta este de altfel şi sensul cuvintelor din Scriptură: „Aşadar, Israele, ce cere (Aia) de la tine Domnul Dumnezeul tău?” (Deuteronomul, X, 12). Atunci, negăsindu-se patruzeci şi cinci de dreptcredincioşi în cetate, Avraam a cerut un număr de patruzeci.

După ce dreptul Avraam, care mijlocea salvarea cetăţii de la pieire, a văzut că num ărul drepţilor e mai mic de patruzeci, i-a zis Domnului: „Stăpâne al lumii, poate că există treizeci de credincioşi în cetate”, fapt ce vrea să spună: poate există credincioşi care s-au aplecat asupra studiului celor treizeci şi două de „căi ale înţelepciunii”, adică cele treizeci şi două de reguli hermeneutice în care sunt cuprinse cele treizeci de grade arătate în viziunea lui Ezechiel. Numărul de treizeci şi doi corespunde celor douăzeci şi două de litere ale alfabetului plus cei zece Sefirot.

Apoi Avraam i-a spus lui Dumnezeu: „Poate există douăzeci de credincioşi”, ceea ce vrea să spună: poate există credincioşi care vestesc de două ori pe zi unitatea lui Dumnezeu, repetând versetul care începe cu cuvântul „Schema” şi sfârşeşte cu cuvântul „Ehad”. Or, valoarea


numerică a cuvântului „Ehad” este zece, iar prin acest cuvânt recitat de două ori pe zi se obţine numărul douăzeci. Alif reprezintă num ărul 1, Heth num ărul 8, iar întreg cuvântul reprezintă de asemenea o unitate: în total 10. în ceea ce priveşte litera Daleth din cuvântul „Ehad”, ea desemnează „Poarta” despre care vorbea regele David: „Este poarta lui Dumnezeu prin care doar drepţii vor intra.” (Psalmi, CXVIII, 20).

Dacă Avraam nu a descoperit douăzeci de credincioşi în cetatea Sodomei, atunci i-a cerut lui Dumnezeu să cruţe oraşul dacă se vor găsi măcar zece. Zece credincioşi îi desemnează pe aceia care se ocupă cu studiul celor zece „Cuvinte” prin care a fost creată lumea şi cu studiul celor zece porunci. Se mai referă şi la credincioşii care sunt întotdeauna printre primele zece persoane prezente la casa de rugăciune.

Dar când sufletul lui Avraam nu a descoperit niciun argument în favoarea salvării acelor oameni, el s-a reîntors în regiunea superioară, iar din partea acuzatorului s-au auzit diatribe împotriva celor vinovaţi. Lot îl desemnează pe Satan, care este identic cu demonul ispitirii. El s-a aşezat la poarta Sodomei, ceea ce vrea să spună: aproape de cei vinovaţi, dornic să-i atragă în iad. (I, 260a).

Viziunea lui Avraam

Misterul suprem constă în trepte asemănătoare cu cele pe care urcă duhul omului. Trebuie să observăm că în momentul în care Avraam a intrat în Ţara Sfântă, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, i-a apărut în viziune, după cum stă scris: „Avraam înălţă în acel loc un altar Domnului care-i apăruse în viziune.” (Geneza, XII, 7). în acel mo

ment Avraam a primit un „nepesch”1 şi a inălţat un altar gradului esenţei divine ce corespunde gradului sufletului omenesc. Apoi Scriptura adaugă următoarele: „Avraam a mers mai departe, spre Sud” (Geneza, XII, 8), ceea ce vrea să spună: a primit apoi „ruah”. în sfârşit, el a atins supremul grad, cel de „neşama”, după cum stă scris: „Şi în acel loc el a înălţat un altar Domnului.” (Geneza, XII, 8).

Astfel Scriptura ne vorbeşte despre „Domnul” (YHVH), fără să mai spună „care i-a apărut în viziune”, cum s-a întâmplat în versetul precedent, întrucât acest nume desemnează gradul esenţei divine ce-i corespunde lui „neşama”. Acest grad al esenţei divine reprezintă taina tainelor.

Ştiind că după aceea el va fi pus la încercare pentru a dobândi treapta superioară, Avraam a coborât fără întârziere spre Egipt, ceea ce vrea să spună: a coborât de la înălţimea sfinţeniei sale pentru a suferi încercările din împărăţia lui Satan. In afara acestei coborâri în regiunile inferioare, Avraam nu s-a mai lăsat ispitit de lum ina necurată. Purificat prin această încercare, Avraam s-a reîntors la înălţimea sfinţeniei sale. De aceea, de abia după ce a fost purificat, Scriptura zice despre el: „Iar Avraam a urcat din Egipt.” (Geneza, XIII, 1). Prin aceste cuvinte, Scriptura vrea să zică: „Avraam a urcat pe treapta superioară şi s-a alăturat din nou dreptei Credinţe, după cum stă scris: «El s-a îndreptat din nou spre Sud.» (Geneza, XIII, 2). începând din acel moment, Avraam a cunoscut misterul înţelepciunii supreme, s-a alipit cu totul credinţei Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, şi a devenit braţul drept al lumii. (1,83b).

Israel şi mesia___________________________________ H I

„Nepesch”, „ruah” şi „neşama” sunt cele trei grade ale sufletului.


Avraam în peştera Macpela

Rabí Iehuda a spus: Avraam a voit ca el să fíe înmormântat alături de ai săi în peştera dublă; înainte de a o îngropa pe Sara, Avraam fusese acolo... Atunci când a intrat pentru întâia dată, el a zărit o lumină; pământul s-a desfăcut şi el a văzut două morminte. în acelaşi moment, Adam i-a apărut în trup şi i-a zâmbit lui Avraam, care a înţeles imediat că va fi îngropat acolo. I-a zis lui Adam: „Te rog să-mi spui dacă presentimentul meu este adevărat, şi anume că există aici un alt cort pentru mine.” Adam i-a răspuns: „Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, m-a ascuns în această peşteră unde am rămas după moartea mea, ca o sămânţă sădită în ogor; de abia după venirea ta pe lume am obţinut mântuirea, la fel cum întreaga lume a obţinut mântuirea, datorită ţie...”

Rabi Şimon a spus: Atunci când Avraam a adus-o pe Sara în peşteră pentru a o înmormânta, Adam şi Eva s-au ridicat din morminte şi s-au împotrivit îngropării ei, spunându-i lui Avraam: „Noi ne ruşinăm pentru că am încălcat poruncile Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, şi pentru că am pricinuit atâta rău lumii, iar voi veniţi acum să sporiţi ruşinea noastră punând alături faptele voastre bune şi crimele noastre! Nu, nu se cuvine să fiţi înmormântaţi alături de noi.”

Atunci Avraam le-a răspuns: „I-am făgăduit Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, să îndrept răul pe care l-aţi pricinuit lumii, în aşa fel încât să nu vă mai fie ruşine niciodată.” îndată după aceea, Scriptura spune: „Apoi Avraam a îngropat-o pe Sara, femeia lui.” (Geneza, XXIII, 19). Dar ce înseamnă „apoi”? După ce Avraam i-a făgăduit Domnului că va îndrepta greşelile înaintaşilor săi. Adam

s-a reîntors numaidecât în mormânt, însă Eva nu voia lucrul acesta; a trebuit ca Adam să se apropie de ea şi să o silească să i se alăture lui Adam în mormânt. Astfel se face că doar după vizitarea peşterii de către Avraam, Adam şi Eva şi-au regăsit în sfârşit liniştea şi pacea. înaintea venirii lui Avraam, ei nu au putut să intre în Paradis. (1,127a-128b).

Opera patriarhilor

Atunci când în lumea noastră există oameni drepţi, binecuvântările cereşti se revarsă din abundenţă. Când Avraam a sosit în lumea pământească, el a răspândit binecuvântarea pe pământ, după cum stă scris la Scriptură: „te voi binecuvânta..., iar tu vei fi binecuvântat.” (Geneza, XII, 2). Dar ce înţeles au cuvintele „tu vei fi binecuvântat”? Dumnezeu i-a prezis lui Avraam că lumea din ceruri şi cea de pe pământ vor fi binecuvântate prin el, după cum stă scris: „Şi toate popoarele pământului vor fi binecuvântate prin tine.” La începutul aceluiaşi verset stă scris: „îi voi binecuvânta pe cei care te binecuvântează.” (Geneza, XII, 3). Atunci când s-a născut Isaac, el a dat de ştire întregii lumi că există în tării un Judecător şi o dreptate pentru pedepsirea celor vinovaţi. Isaac este cel care le-a făcut cunoscută dreptatea divină tuturor locuitorilor pământului şi i-a învăţat cum să-l cunoască pe cel Preasfânt, binecuvântat fie numele lui. Atunci când s-a născut Iacov, el a adus pe pământ mila lui Dumnezeu şi a sporit credinţa. (I, 87b).

Mormântul patriarhilor

De trei ori pe zi un duh se pogoară în „peştera dublă” unde sunt înmormântaţi patriarhii; el suflă peste m orm intele lor, iar trupurile se refac şi se ridică în picioare. Apoi

Israel şi mesia___________________________________ 143


duhul picură asupra lor rouă din tării care se află deasupra capului Regelui; în acest ţinut odihnesc sufletele patriarhilor. Această rouă învie trupurile, iar patriarhii se ridică în picioare, aici pe pământ. O tradiţie ne învaţă că rouă din tării trece prin mai multe etape; mai întâi ea cade în Grădina Edenului de pe pământ şi, după ce s-a înmiresmat aici, duhul despre care vorbeam mai înainte, însoţit de alte două duhuri, o trece prin poarta peşterii. Atunci patriarhii înviază, la fel ca şi soţiile lor şi se roagă la Dumnezeu pentru urmaşii lor.

Atunci când lumea se află în grea cumpănă, putem socoti că patriarhii dorm şi că rouă din tării nu picură asupra lor pentru a-i trezi. Atunci trebuie ca Sfânta Scriptură a Pentateuhului să fíe purtată în procesiune, pentru ca suferinţa oamenilor să fíe comunicată spiritului intelectual de către spiritul vital, iar apoi mai departe sufletului care o va transmite Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, care va coborî apoi rouă sfântă peste patriarhii adormiţi. Când aceştia se vor alătura rugăminţilor oamenilor, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, se va milostivi de lumea aceasta, căci o altă tradiţie ne învaţă că Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, nu se îndură de lumea această decât după ce i-a prevenit pe patriarhi despre nenorocirile care-i aşteaptă pe urmaşii lor. (I, 225b).

MOÏSE

Moise şi profeţii

Moise le-a fost superior tuturor celorlalţi profeţi, care erau faţă de el precum este maimuţa faţă de om. Ceilalţi profeţi au privit într-o oglindă ce nu reflecta nimic şi nu au ştiut să-şi ridice privirea în tării, după cum stă scris la Scriptură: „Şi am auzit glasul cuvintelor lui şi, la glasul cuvintelor lui, eu am căzut înmărmurit cu faţa la pământ.” (Daniel, X, 9). Cuvintele adresate altor profeţi nu le erau revelate acestora în mod public. Dar nu aşa au stat lucrurile şi cu Moise, profetul credincios, care privea într-o oglindă ce reflecta lumina cerească şi îşi ţinea capul drept, cu ochii îndreptaţi către cer, ca un om care-i spune prietenului său: Ridică-ţi capul să ne privim în ochi, ca să înţelegi mai bine vorbele mele. Moise şi-a ridicat capul fără teamă şi a privit în ochi slava supremă, fără ca duhul său să se tulbure şi fără ca faţa sa să se schimonosească, după exemplul altor profeţi care, în momentul viziunii, nemaifiind ei înşişi, aveau faţa schimonosită şi pierduseră legătura cu lumea pământeană. Cu Moise lucrurile au stat însă altfel, el a privit în deplinătatea facultăţilor sale fiinţa supremă, fără ca extazul să-i tulbure minţile şi să nu mai fie el însuşi, iar după ce a văzut slava supremă s-a întors în tabăra sa şi a vorbit cu toţi cei ce aveau nevoie de el.

Scriptura adaugă mai departe: „Iar slujitorul său Ioshua, fiul lui Nun, era novice”, ceea ce vrea să spună că era inspirat de Duhul Sfânt, după cum stă scris: „Iar


tânărul Samuel îl slujea pe Domnul.” (I, Samuel, III, 1). Atâta vreme cât Ioshua a stat alături de Moise, a putut şi el să privească în faţă slava Domnului, fără să-i fie teamă; dar, de îndată ce s-a despărţit de Moise şi a rămas singur, Scriptura zice: „Iar Ioshua s-a prosternat cu faţa în ţărână.” El nu a mai putut îndura vederea slavei cereşti. (III, 268a-269b).

Moise pe Muntele Sinai

Rabi Eleazar a spus: în momentul în care Moise a pătruns în norul ceresc, ca un om care se plimbă atunci când este vânt, după cum stă scris: „Iar Moise a pătruns în nor şi a suit pe munte” (Exodul, XIV, 8), el a intâlnit acolo un înger atotputernic pe care-1 chema Kemuel. Acest înger, care este căpetenia celor douăsprezece mii de îngeri mesageri, a voit să se apropie de Moise. Dar profetul a pronunţat Numele sfânt compus din şaptezeci şi două de litere, pe care Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, i-1 revelase atunci când şi-a făcut apariţia în mijlocul rugului aprins. Atunci îngerul a fugit la douăsprezece mii de leghe depărtare.

Moise şi-a continuat drumul prin nor, iar ochii săi luceau precum jăratecul. A intâlnit un al doilea înger mult mai puternic şi mai glorios decât primul; acesta poartă numele de Hadarniel şi îi depăşeşte ca mărime pe ceilalţi îngeri cu zece milioane şase sute de mii de leghe, iar vocea sa se face auzită celor două sute de mii de ceruri ale „focului alb”, cu care este înconjurat. De indată ce Moise l-a văzut pe acesta, a fost cuprins de spaimă şi nu a mai putut scoate un singur cuvânt, dorind să iasă afară din nor. Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, i-a spus: „Atunci când ţi-am apărut în mijlocul rugului aprins pentru a-ţi

descoperi misterul Numelui sfânt, mi-ai vorbit iară teamă, iar acum te sperii de unul din slujitorii mei!”

De îndată ce Moise a auzit glasul Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, i-a venit curajul la loc. A rostit atunci Numele sfânt alcătuit din şaptezeci şi două de litere. Când Moise a început să pronunţe Numele sfânt, îngerul Hadarniel a început să tremure de frică şi, apropiindu-se de el, i-a spus: „Preafericită soarta ta, Moise, căci Dumnezeu ţi-a dezvăluit mistere ce nu le-au fost dezvăluite niciodată chiar îngerilor superiori.”

în vreme ce îngerul îl însoţea, Moise a văzut focul imens ce-1 scotea un alt înger pe nume Sandalfon. O tradiţie ne învaţă că îngerul Sandalfon sălăşluieşte deasupra tovarăşilor săi la o distanţă de cinci sute de ani de mers; el se aţine îndărătul vălului ce-1 ascunde pe Domnul şi ii împleteşte acestuia coroane făcute din rugăciunile copiilor lui Israel. Atunci când Regele sfânt işi pune aceste coroane pe cap, toate dorinţele lui Israel sunt îndeplinite, iar toate legiunile cereşti sunt zguduite de mirare şi se aude această şoaptă: „Binecuvântată fie slava lui Dumnezeu în locul Şehinei sale.”

îngerul Hadarniel îi spune apoi lui Moise: „Moise, nu pot să te însoţesc mai departe, de teamă de a nu fi mistuit de focul pe care-1 răspândeşte Sandalfon. în acele clipe, Moise s-a tulburat şi a trebuit ca Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, să-l încurajeze din nou, aducându-1 în faţa sa şi facându-i cunoscută Legea.

El l-a înconjurat pe Moise cu lumina sa cerească, in aşa fel încât faţa lui Moise a răspândit o lumină în toate cerurile. în momentul în care Moise a coborât din nou pe pământ, aducând cu el Legea, toate legiunile cereşti tremurau în faţa lui. (II, 58a).

Israel şi mesia___________________________ ________ 147


Poporul lui Israel şi Legea sfântă

Atunci când Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a voit să-i dea o Lege lui Israel, a început prin a o da copiilor lui Essau, care n-au vrut să o primească, după cum stă scris: „Domnul a venit din Sinai; s-a înălţat deasupra capetelor noastre din Seir.” (Deuteronomul, XXXIII, 2). Le-a dat apoi Legea copiilor lui Ismael, dar nici aceştia nu au vrut s-o primească, după cum spune Scriptura: „Le-a apărut acestora pe muntele Faran.” (Ibidem). Cum niciun popor nu dorea să primească Legea, Dumnezeu i-a dat-o din nou lui Israel.

Dar cărui profet din Seir sau Faran i s-a revelat Domnul pentru a-i da Legea? Rabi Şimon, căruia i s-a pus această întrebare, a răspuns în felul următor: „Legea este opera gândirii Regelui misterios şi sfânt şi s-a răspândit în tot trupul. Când a ajuns la braţul stâng, Dumnezeu a văzut că sângele din acest braţ s-a infectat şi a spus: „Trebuie să curăţ sângele acestui braţ, ca nu cumva să infecteze sângele din tot trupul.” L-a chemat aşadar pe Samael şi l-a întrebat: „Vrei să prim eşti Legea?” Dar Samael l-a întrebat la rândul său: „Ce cuprinde această Lege?” Dumnezeu i-a răspuns: „Nu vei putea să ucizi.” Samael a plecat, spunând: „Păstrează-ţi Legea, nu o vreau.” însă după aceea s-a întors şi l-a implorat pe Domnul să-l păzească, zicând următoarele: „Stăpâne al lumii, dacă primesc Legea ta, toată puterea mea va fi zadarnică, căci ea se bizuie doar pe omoruri, căci puterea mi se trage de la steaua Maadim. Prin urmare, te implor, Stăpâne al lumii, ţine-ţi Legea ta, pe care nu voiesc să o primesc. Dar, dacă aşa ţi-e voia, dă-o copiilor lui Iacov, care sunt vrednici să o primească.”

Samael a grăit lucrurile acestea cu răutate, căci îşi zicea în sinea lui: „Dacă aceşti copii ai lui Iacov vor primi Legea, vor sfârşi prin a fi stârpiţi de pe faţa pământului.” Samael s-a întors de mai multe ori la Dumnezeu, iar acesta i-a spus o dată: „Cu toate acestea, tu eşti fratele mai mare al lui Iacov” (Samael fiind îngerul păzitor al lui Es- sau). Samael i-a răspuns atunci: „I-am vândut lui Iacov dreptul meu de întâi născut.”

Dumnezeu l-a chemat apoi pe Rahab, îngerul păzitor al lui Ismael, şi i-a zis: „Vrei să prim eşti Legea mea?” Rahab l-a întrebat: „Şi ce cuprinde această Lege?” Dumnezeu i-a răspuns acestuia: „Nu vei putea săvârşi păcate trupeşti.” Rahab a strigat atunci: „Vai mie dacă aş primi o asemenea Lege! Ar desfiinţa toate puterile mele care se datorează doar desfrânării.”

De abia după aceste două refuzuri, Dumnezeu a dat în dar Legea sa copiilor lui Israel. (III, 192a-192b).

Poporul lui Israel în Sinai

„Şi tot poporul a văzut zgomotele1.” De ce Scriptura a spus „a văzut zgomotele” şi nu „a auzit zgomotele”? O tradiţie ne învaţă că vorbele care ieşeau din gura Domnului se imprimau în întuneric, în aşa fel încât se întrupau, iar poporul lui Israel a putut auzi şi vedea deopotrivă aceste cuvinte. Oamenii acelor vremuri au văzut o lumină atât de strălucitoare, încât nicio altă generaţie viitoare nu

Israel şi mesia___________________________________ 149

1 întreg versetul din Exodul, XX, 18 este următorul: „Şi tot poporul a auzit fulgerele şi tunetele şi sunetul trâmbiţelor, şi a văzut muntele fumegând; şi văzând, tot poporul s-a dat inapoi şi a stat departe, temân- du-se.” L-am reprodus in întregime pentru ca cititorul să-şi facă o idee despre fenomenele naturale petrecute, văzute şi auzite de evrei. (Nota trad.)


va vedea una asemănătoare, până în ziua venirii pe pământ a lui Mesia1. Iată de ce Scriptura zice: „întreg poporul vedea zgomotele”, căci le vedea cu adevărat, întrupate.

Rabi Eleazar a spus: „Israeliţii au văzut în acele momente ceea ce nicio altă generaţie nu va mai vedea.” în acelaşi timp în care copiii lui Israel auzeau zgomotele tunetelor, auzeau şi glasul atotputernic al lui Dumnezeu... în acel moment, Israel a pătruns misterul înţelepciunii supreme, favoare care nu a mai fost şi nu va mai fi acordată niciunei altei generaţii, până în ziua venirii Regelui Mesia, după cum stă scris în Isaia, LIII, 8: „Vor vedea cu ochii lor că Domnul se va reîntoarce la Sion.” (II, 81a)

1 Mesia al evreilor nu trebuie confundat cu Iisus Christos. Mesia evreilor trebuia să fie ultimul urmaş pe tronul lui David. Mesia se traduce prin Unsul. (Nota trad.)

SOLOMON

SOLOMON ŞI MOISE

Nici Moise şi nici vreun alt pământean nu au ştiut să înalţe cântări ca cele ale lui Solomon. Moise l-a lăudat pe Regele suprem şi l-a slăvit pentru eliberarea lui Israel şi pentru alte minuni pe care le-a înfăptuit în cinstea sa în Egipt şi la Marea Roşie, în timp ce regele David şi fiul său Solomon au înălţat cântări de un alt gen. David le-a înfăţişat într-o lumină favorabilă şi le-a înfrumuseţat pe Matroană2 şi pe fecioarele sale, pentru a le pregăti să intre alături de Rege, în timp ce Solomon o găseşte pe Matroană deja împodobită, gata de a o conduce alături de „Logodnic”, pentru a-i însoţi astfel pe „Logodnică” cu „Logodnicul” ei, sub baldachinul de nuntă. Iată de ce cântările lui Solomon sunt mai frumoase decât toate celelalte cântări.

Dar, ne vom întreba noi, cum putea să fie „Logodnica” despărţită de „Logodnic” în vremea lui Moise? Nu a fost oare vorba despre o despărţire în lumea cerească, atunci când Matroana se afla singură în această lume inferioară, separată de Soţ? Trebuie să observăm că Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a logodit-o mai întâi pe Matroană cu Moise; de aceea a şi fost denumită „Logodnica lui Moise”, după cum s-a spus mai înainte. De abia în acel moment Matroana a luat contact cu lumea pământeană, lucru care nu se întâmplase până atunci. Dar,

2 Despre Matroană, Rege, Logodnică şi Logodnic, vezi paginile speciale dedicate acestor personificări.


de la crearea lumii, nu a existat niciodată cineva care s-o însoţească pe Matroană cu Soţul ei din tării, păstrând-o în acelaşi timp şi pe pământ. Doar regele Solomon a fost primul care a înfăptuit această minune.

Fericită fie soarta lui David şi a fiului său Solomon, care au pregătit însoţirea Soţilor. Din ziua în care Preasfântul, binecuvântat fie el, i-a spus Lunii: „Du-te şi micşorează-ţi lumina”, însoţirea dintre lună şi soare nu a mai fost desăvârşită şi nici nu a mai devenit decât în vremea regelui Solomon. (II, 144b-145a).

CÂNTAREA CÂNTĂRILOR

Compunând această cântare, Solomon a fost insuflat de Duhul Sfânt, căci acest text este rezumatul întregii Scripturi sfinte, al întregii opere a creaţiei, rezumatul misterului patriarhilor, rezumatul Ieşirii din Egipt, al eliberării poporului lui Israel, rezumatul Decalogului şi al apariţiei de pe muntele Sinai, cât şi al tuturor evenimentelor care s-au petrecut în Israel pe vremea pribegiei sale prin deşert, până la intrarea sa în Ţara Sfântă şi până la zidirea Templului din Ierusalim. Cântarea lui Solomon reprezintă deopotrivă şi chintesenţa misterului Numelui sacru şi suprem, rezumatul împrăştierii poporului lui Israel printre celelalte popoare şi eliberarea sa din robie; în sfârşit, reprezintă rezumatul dogmei învierii morţilor şi al evenimentelor ce se vor petrece până în ziua denumită „Sabatul Domnului”. Această Cântare a cântărilor ascunde în ea tot ceea ce există, tot ce a existat şi tot ceea ce va exista în viitor. Toate evenimentele care se vor petrece în cel de al şaptelea mileniu, care este Sabatul Domnului, sunt rezumate în „Cântarea cântărilor”.

153Israel $i mesia

De aceea tradiţia ne invaţă că, atunci când cineva se slujeşte de un verset din Cântarea cântărilor ca de un cântec profan, Scriptura se înalţă la ceruri lângă cel Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, şi îi spune: „Copiii tăi m-au necinstit, folosindu-se de mine ca de o glumă proastă la ospeţele lor.” Cartea sfântă se va plânge de această dezonoare care i s-a făcut. De aceea trebuie ca fiecare din versetele Cântării cântărilor să fie cinstit cum se cuvine şi să fie socotit ca fiind o coroană de aşezat pe capul unui rege. Dintre toate cântările care există pe pământ, niciuna nu-i este mai pe plac Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, decât Cântarea cântărilor. (II, 1444).

TEMPLUL

Locul construirii Templului

In vremea creării lumii, Dumnezeu a aruncat în abis o piatră preţioasă din Tronul său. Un capăt al acestei pietre s-a scufundat în abis, dar celălalt a rămas deasupra haosului. Acest capăt de deasupra, care era ca un pisc în imensitatea haosului, a început să se întindă în stânga şi în dreapta şi în toate direcţiile, astfel fiind creată lumea deasupra haosului. Această piatră preţioasă poartă numele de „Schethiya”. Dacă descompunem cuvântul, avem „Schath Yah”, ceea ce înseamnă că Dumnezeu a folosit această piatră pentru a fi temelia lumii.

Formarea pământului în jurul acestui punct s-a petrecut în trei etape diferite: primul cerc din jurul punctului este alcătuit dintr-o materie diafană şi limpede. Al doilea cerc care-1 înconjoară pe primul este format dintr-o materie mai puţin limpede decât prima, dar mai delicată decât pământul. Al treilea cerc este format din materie opacă, care, şi ea, este înconjurată de oceanul care împresoară lumea. Aceste trei materii din care este formată lumea corespund modului de construire a templului din Ierusalim. Primul cerc în jurul Punctului Suprem este reprezentat de Templu cât şi de oraşul Ierusalim. Al doilea cerc este Ţara Sfântă, iar al treilea cerc este restul lumii, locul de baştină al neamurilor păgâne. în ceea ce priveşte oceanul împre- surător, acolo este împărăţia demonilor care dau târcoale lumii.


Lumea nu a văzut niciodată lucruri mai frumoase ca Tabernacolul sau Arca Legământului (Chivotul Legii). în momentul în care Chivotul a fost aşezat în sanctuar, s-au auzit cuvintele Domnului: „Aici este locul meu de odihnă veşnic, aici eu voi locui.” (Psalmi, CXXXII, 14). Sfântul Duh este cel care a rostit aceste cuvinte, în prezenţa poporului lui Israel. (II, 222b).

Serviciul sacerdotal

Ştim că Dumnezeu a creat lumea pământească după modelul lumii cereşti. El a construit mai întâi Sionul, apoi de aici s-au răspândit în lume binecuvântările sale, după cum stă scris în Cartea sfântă: „Dumnezeu şi-a făcut apariţia din Sion, centrul frumuseţii.” (Psalmi, L, 7). Ierusalimul pământesc este binecuvântat de Sionul ceresc, fiind foarte strâns legate unul de altul.

O tradiţie ne învaţă că, în acelaşi timp în care preotul pământesc acordă iertarea păcatelor, şi preotul ceresc face acelaşi lucru. Iertarea păcatelor trebuie începută de preotul pământesc, pentru ca şi preotul ceresc să ierte păcatele. Rabi Iehuda a spus: „Dacă Israel ar şti de ce Dumnezeu îl pedepseşte mai rău decât celelalte popoare, va înţelege că Domnul nu-1 face să plătească nici măcar a suta parte din datoria sa. în slujba lui Dumnezeu sunt numeroase legiuni cereşti; ele aduc laude Domnului, în vreme ce Israel face acelaşi lucru pe pământ. Atunci când poporul lui Israel uită să-l slăvească pe Domnul, el opreşte imnele de slavă ale îngerilor din tării. Dumnezeu i-a spus poporului lui Israel: „Dacă ai şti că greşelile tale opresc din cântat mii de îngeri din ceruri, vei pricepe că nu eşti vrednic să trăieşti în această lume nici măcar un ceas.”

Totuşi, Dumnezeu nu-şi părăseşte poporul şi îi oferă posibilitatea mântuirii, arătându-i mijloacele de a dobândi iertarea păcatelor. Atunci când păcătoşii au creat o spărtură în ceruri, când asprimea se înteţeşte iar şarpele atotputernic îşi ridică capul, vine preotul şi pune o coroană pe capul Regelui, realizând astfel însoţirea dintre Rege şi Matroană. Lumea este atunci binecuvântată, iar pacea se răspândeşte în ceruri şi pe pământ; toţi îngerii din palatul ceresc se bucură şi toţi păcătoşii care s-au pocăit obţin iertarea. (III, 66a).

CÂNTAREA LEVIŢILOR

Rabi Eleazar a spus: „îngerii înălţau imne de slavă Domnului până la naşterea lui Levi1; de atunci încolo, cântecele de slavă le-au fost încredinţate urmaşilor lui Levi. După naşterea lui Moise, ungerea lui Aaron şi sfinţirea leviţilor, cântecele de slavă au atins desăvârşirea.”

Rabi Eleazar a mai spus: „în momentul naşterii lui Levi, îngerii din tării au început să grăiască astfel: „O, de mi-ai fi fost tu fratele meu şi să fi supt la sânul mamei mele, atunci pe uliţă de te-ntâlneam, cu drag, prelung, te sărutam şi nimeni nu-ndrăznea osândei să mă dea.” (Cântarea cântărilor, VIII, 1). Atunci când cântăreţii de pe pământ aparţin neamului Leviţilor şi au fost sanctificaţi, cântarea îngerilor trece pe al doilea plan, întrucât cântarea Leviţilor

1 Levi este cel de al treilea din cei doisprezece fii ai lui Iacob (cunoscut şi sub numele de Israel). Mama lui se numea Lea. Levi este insă şi un nume generic, fiind considerat şeful castei sacerdotale, din acest motiv descendenţii săi, tribul Leviţilor, erau însărcinaţi cu serviciul religios, cu răspândirea învăţăturilor Torei, adică a Legii. Aaron şi Moise au aparţinut de asemenea tribului Leviţilor, Aaron fiind considerat a fi primul Mare Preot al poporului lui Israel. Intr-o notă de subsol a acestei cărţi, se spune că „Levi” înseamnă „legătură”. (Nota trad.)

Israel şi mesia___________________________________ 157


conţine aceleaşi mistere ca şi cântarea îngerilor; este acelaşi Rege care o ascultă...”

Rabi Iehuda a spus: „De ce cântăreţii de pe pământ sunt denumiţi „Leviim” (cei care leagă)? Pentru că ei leagă oamenii de cer; oricine le ascultă cântarea îşi simte sufletul înălţându-se spre tării. De aceea Lea a spus: „Acum soţul meu va fi una cu mine, întrucât i-am dăruit trei fii; de aceea ea l-a denumit pe soţul ei Levi.” (Geneza, XXIX, 34), (II, 18b-19a).

Misterul sacrificiului

Rabi Eleazar a spus: „Ofranda prin sacrificii ascunde un mister pe care l-am aflat din Cartea lui Enoh.” Rabi Şimon i-a zis: „Spune-ne ce ai văzut şi auzit.” Rabi Eleazar a spus: „Toate sacrificiile ajung mai întâi în Paradis, sediul „Comunităţii lui Israel”, şi de acolo ele se înalţă mai departe, în ceruri. Ne mirăm că, pentru a şterge păcatele săvârşite de oameni, Dumnezeu a poruncit consumul cărnii animalelor. Dar adevărul este că fiecare păcat săvârşit de om creează, în afara unui demon, ceea ce trupul este pentru suflet. Astfel, pentru a şterge păcatele oamenilor, Dumnezeu ne-a poruncit să jertfim animalele pure, ale căror duhuri au fost create de păcatele oamenilor.”

Rabi Şimon i-a spus: „Fii binecuvântat, fiul meu, căci despre tine Scriptura zice: „Fie ca tatăl şi mama ta să se bucure şi ca cea care te-a adus pe lume să se veselească.” „Tatăl tău” îl desemnează pe cel Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, iar „Mama ta” înseamnă „Comunitatea lui Israel”. „Cea care te-a adus pe lume” o desemnează pe fiica lui Rabi Pinhas, fiul lui Iair, cel zelos întru credinţă.”

Cele patru figuri ale Carului ceresc sunt simbolul celor patru lumini cereşti spre care se inalţă fumul jertfelor. Chipul leului desemnează Lumina supremă care absoarbe fumul jertfelor de pe altar; în ceea ce le priveşte pe celelalte trei lumini, ele se desfată cu fumul jertfelor şi cu ceremoniile preoţilor, ale Leviţilor şi ale israeliţilor laici. La aceste trei categorii în Israel fac aluzie cele trei expresii următoare din Scriptură: „Am primit mirul parfumat, am mâncat cu miere razele de lumină şi mi-am băut vinul cu lapte.” (Cântarea cântărilor, V, 1).

Rabi Şimon, mergând odată spre lacul Tiberiada, l-a întâlnit pe profetul Ilie care i-a spus: „Pacea fie cu tine, învăţătorule!” Rabi Şimon l-a întrebat: „Cu ce se ocupă în acest moment, în ceruri, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui?” Ilie i-a răspuns: „Se ocupă de misterele ce privesc jertfele şi revelează noi mistere, în numele tău. Preafericită soarta ta! Am venit să îţi dau bineţe şi în acelaşi timp să-ţi pun o întrebare. în şcoala cerească s-a pus următoarea problemă: lumea viitoare nu are nevoie nici de mâncare, nici de băutură; dar atunci cum să explicăm cuvintele Scripturii: „am mâncat cu miere razele de lumină...”? Rabi Şimon l-a întrebat: „Şi ce-a răspuns Dumnezeu la această întrebare?” Ilie a zis: „Dumnezeu a răspuns astfel: „Vreau ca fiul lui Iohai să răspundă la această întrebare”. De aceea am venit să ţi-o pun.” Rabi Şimon a exclamat: „Cât de mare este dragostea pentru Comunitatea luiIsrael a celui Preasfânt, binecuvântat fie numele lui.” Dar

*

oare atunci când Logodnica iese de sub baldachinul patului nupţial şi doreşte să mănânce, nu este potrivit ca Logodnicul să se pună la masă cu ea? Doar din dragoste pentru Matroana sa Regele îşi schimbă faptele şi primeşte să mănânce şi să bea ceea ce îi dă preotul. (III, 240a-242a).

Israel şi mesia___________________________________ 159


Trebuie să observăm că lumea cerească este pusă în mişcare de impulsurile lumii pământene, iar lumea noastră, la rândul ei, este pusă în mişcare de lumea cerească. Fumul jertfelor de pe pământ, care se înalţă în tării, aprinde candelele din ceruri, în aşa fel încât toate lum inile strălucesc; astfel, toate lumile sunt binecuvântate. Fumul jertfelor pământeşti care se înalţă la cer desfată personajele sfinte aflate în tării, iar această plăcere le inspiră dorinţe pentru gradele cereşti superioare, după cum stă scris: „Puii de leu ţipă după prada lor.” (Psalmi, CIV, 21).

Astfel, fiinţele sfinte din ceruri sunt cuprinse de dorinţa de a se însoţi cu alte fiinţe sfinte superioare lor şi aşa mai departe, până ce Regele se însoţeşte cu Matroana. Iată cum, cu ajutorul dorinţelor din lumea noastră, apele pământului ţâşnesc pentru a primi apele cerului, căci sămânţa din tării nu rodeşte fără o dorinţă prealabilă venită de pe pământ. De abia atunci toate candelele se aprind şi toate binecuvântările se răspândesc în întreaga lume, atât în lumea cerească, cât şi în lumea pământeană.

Trebuie să observăm că preoţii şi Leviţii aveau drept sarcină reunirea părţii stângi cu partea dreaptă. Rabi Hizqiya a spus în acest sens: „Chiar dacă are acelaşi înţeles, am auzit această explicaţie spusă în alt fel. Preoţii au misiunea să trezească partea stângă, iar Leviţii să trezească partea dreaptă, pentru a încerca astfel reunirea principiului masculin cu principiul feminin, după cum stă scris în Scriptură: „El pune mâna stângă sub capul meu şi mă îmbrăţişează cu mâna sa dreaptă.” (Cântarea cântărilor, II, 6). Atunci când principiul masculin se însoţeşte din dorinţă cu principiul feminin, lumile sunt binecuvântate, iar veselia domneşte atât în ceruri cât şi pe pământ. Astfel

preoţii şi Leviţii aveau sarcina să provoace prin jertfe dorinţa părţii drepte pentru partea stângă, dorinţă ce reprezintă temelia lumii şi bucuria fiinţelor din ceruri şi de pe pământ. (II, 244a).

Sfârşitul Templului

Atunci când templul a fost nimicit iar poporul lui Israel exilat din cauza păcatelor sale, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, s-a retras în cel mai înalt dintre ceruri şi nu a mai aruncat nicio privire templului distrus, nici asupra copiilor lui Israel aflaţi în exil. Astfel s-a făcut că şi Şehina a fost exilată împreună cu poporul lui Israel. După ce Domnul s-a uitat şi a văzut casa sa arsă şi poporul său exilat, el s-a uitat după M atroana sa, dar aceasta dispăruse. Este momentul la care se referă cuvintele Scripturii: „Şi în ziua aceea ne va îndemna Domnul Dumnezeu Savaot să plângem, să suspinăm, să ne radem capul şi să ne încingem cu sac.” (Isaia, XXII, 12). Despre Şehina, Scriptura spune următoarele: „Tânguieşte-te ca o fecioară încinsă cu sac după bărbatul din tinereţea ei!” (Ioil, I, 8).

în vremurile acelea, şi cerul, şi pământul au jelit distrugerea templului, după cum stă scris: „Eu voi îmbrăca cerul cu zăbranic şi îl voi acoperi cu un veşmânt de jale.” (Isaia, L, 3). Şi îngerii din tării au plâns la distrugerea sanctuarului, după cum spun cuvintele: „Cei de la ţară au scos strigăte de jale, iar îngerii păcii plângeau cu lacrimi amare, în ceruri.” (Isaia, XXIII, 7). Şi soarele, şi luna au plâns cu lacrimi pentru distrugerea templului, după cum stă scris la Scriptură: „Soarele, la răsărit, se va acoperi cu întuneric, iar luna nu va mai străluci.” (Isaia, XIII, 40).

Israel şi mesia___________________________________ 161̂


Astfel, toate fiinţele din ceruri şi de pe pământ au vărsat lacrimi amare şi au purtat doliu la distrugerea sanctuarului. De ce s-a întâmplat lucrul acesta? Din cauza „celeilalte părţi” care domina în Ţara Sfântă, după distrugerea templului. (I, 210a-210b).

EXILUL

Şehina părăseşte Templul

Stă scris în Cartea sfântă: „Proorocia despre valea vedeniei. Ce ai tu că tot poporul tău s-a urcat pe acoperişuri?” (Isaia, XXII, 1). Trebuie să observăm că acest verset se referă la vremea în care templul fusese distrus prin foc. Atunci toţi preoţii au urcat pe zidurile sanctuarului, cu cheile în mâini, spunându-i lui Dumnezeu: „Până acum am fost administratorii tăi; începând de astăzi, ia-ţi bunurile înapoi.”

în plus1, trebuie să mai observăm că vorbele „valea vedeniei” o desemnează pe Şehina care sălăşluia în sanctuar şi de la care fiecare a căpătat darul profeţiei; căci, chiar când profeţii aveau viziuni ce priveau alte ţinuturi, le-au primit pe acestea tot de la Şehina care sălăşluia la Ierusalim. De aceea Şehina care trăia la Ierusalim era denumită „Valea vedeniei”, căci ea este reflectarea tuturor gradelor cereşti.

Scriptura adaugă următoarele: „De ce te-ai urcat împreună cu mulţimea pe acoperişul templului?” Fiindcă atunci când Templul a fost distrus, Şehina a părăsit locurile unde sălăşluise până atunci; ea va plânge din cauza pierderii locuinţei sale, din pricină că poporul lui Israel a fost nevoit să plece în exil şi din cauza tuturor oamenilor drepţi

1 Începând de la acest paragraf, textul nu mai este din Zohar, ci reprezintă un extras din Pardes (Cartea exegezelor iudaice asupra faptelor din Tora; literal vorbind, Pardes înseamnă Livada), Poarta VIII, 32.


şi zeloşi care au pierit. De unde ştim noi lucrul acesta? Tot din cuvintele Scripturii: „Glas se aude în ceruri, bocet şi plângere amară. Rahila îşi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie de copiii săi, pentru că nu mai sunt.” (Ieremia, XXXI, 15), după cum a fost explicat mai înainte.

Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, este cel care i-a spus Şehinei: „Cum se face că urcă mulţimea pe acoperişuri?” Din moment ce Scriptura zice că „urcă”, nu ar mai fi fost nevoie să se spună şi „mulţimea”. Dar Scriptura vrea să precizeze că toate legiunile cereşti, toate căpeteniile oştilor din ceruri jelesc împreună cu Şehina distrugerea sanctuarului. De aceea Dumnezeu spune „Cum se face că...” Şehina îi răspunde Domnului: „Dar cum aşa! Copiii mei se află în exil, templul meu este distrus prin foc, iar tu mă întrebi cum se face că eu urc pe acoperişuri? Dar ce rost mai am eu aici de acum încolo?” Apoi Şehina a început să grăiască astfel: „Oraş plin de tumult, oraş plin de locuitori, oraş triumfător, copiii tăi au fost ucişi, dar nu au murit de sabie; regii tăi au luat-o la fugă, au fost prinşi cu lanţuri la picioare... De aceea am spus: „Despărţiţi-vă de mine, pentru ca eu să plâng cu lacrimi amare.” (Isaia, XXII, 2).

Dar se spune că Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, i-a răspuns Şehinei: „înfrânează-ţi glasul de la bocet şi ochii de la lacrimi, că vei avea plată pentru munca ta, zice Domnul, şi ei se vor întoarce din ţara duşmană; este nădejde pentru viitorul tău, zice Domnul, că fiii tăi se vor întoarce în hotarele lor.” (Ieremia, XXXI, 16).

Mai trebuie să observăm în plus că, de la distrugerea templului, nu a fost zi în care să nu se petreacă o nenorocire; căci, atâta vreme cât exista sanctuarul, poporul lui Israel oficia aici liturghii sfinte şi aducea jertfe, iar Şehina

sălăşluia în templu precum o mamă îşi îngrijeşte copiii. Pe vremea aceea, toate chipurile erau luminate de bucurie, iar binecuvântările se revărsau din ceruri spre pământ; nu exista zi fără binecuvântări şi fără bucurie; Israel era piatra de temelie a lumii şi toate popoarele erau hrănite prin meritele poporului lui Israel.

Insă acum când templul a fost distrus, iar Şehina a plecat cu Israel în exîl, nu trece o zi fără nenorociri; lumea este blestemată şi nu mai există veselie nici în ceruri, nici pe pământ. Dar Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, va reînvia într-o zi „Comunitatea lui Israel”, după cum ne învaţă o tradiţie. Lucrul acesta se va întâmpla întru fericirea întregii lumi, după cum stă scris la Scriptură: „îi voi aduce pe muntele sfânt şi îi voi umple de bucurie în casa închinată rugăciunilor mele.” (Isaia, LXI, 7). Iar în altă parte se spun următoarele: „Ei se vor întoarce la casa lor plângând; eu îi voi aduna, în îndurarea mea.” (I, 203a).

Robia în Babilon

Când israeliţii au fost duşi în captivitate în Egipt, ei au îndurat exilul cu resemnare, având în vedere că întreaga viaţă a strămoşilor lor fusese plină de suferinţe. însă durerea pe care au încercat-o atunci când au luat calea exilului spre Babilon a fost foarte mare; era o suferinţă atât de mare, încât fiinţele din ceruri, dar şi cele de pe pământ, au vărsat lacrimi amare. Fiinţele din ceruri au vărsat lacrimi, căci Scriptura spune următoarele: „Cei de la ţară au scos strigăte de jale, iar îngerii păcii plângeau cu lacrimi amare, în ceruri.” (Isaia, XXIII, 7). Oamenii de pe pământ plângeau, căci Scriptura spune următoarele: „Stăteam pe malurile Babilonului şi plângeam cu lacrimi amare, amintindu-ne de Sion.” (Psalmi, CXXXVII, 1).

Israel şi mesia___________________________________ 165


Atunci când au fost duşi în robie la Babilon, israeliţii au crezut că nu vor mai reveni niciodată pe meleagurile natale, că Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, i-a părăsit şi şi-a întors faţa de la ei. „în acel moment, a spus Rabi Şimon, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, şi-a strâns întreaga curte cerească, toate legiunile de îngeri superiori şi toate puterile cereşti, zicându-le: „Ce faceţi voi aici, când preaiubiţii mei copii se află în robie la Babilon? Coborâţi şi voi la Babilon, căci şi eu mă voi pogorî acolo.” De aceea Scriptura spune: „Iată ce zice Domnul care v-a răscumpărat, Preasfântul Israelului: „Din pricina voastră, m-am pogorât la Babilon.” (Plângeri, IV, 2). Iată cum chiar Preasfântul în persoană, binecuvântat fie numele lui, s-a pogorât la Babilon. Cuvintele „m-am pogorât cu toate ajutoarele mele” desemnează legiunile de îngeri pe care Domnul le-a adus cu el la Babilon.

Atunci când israeliţii au ajuns la Babilon, cerurile s-au deschis, iar duhul profetic s-a pogorât peste Ezechiel, care a trăit tot ceea ce i s-a revelat. El le-a spus atunci israeliţilor: „Să nu vă fie teamă, căci Stăpânul vostru, cât şi toate puterile cereşti, au venit să locuiască cu voi.” întrucât israeliţii nu au crezut în cuvintele sale, el a fost nevoit să le reveleze toate amănuntele viziunii sale. De aceea Ezechiel foloseşte în revelaţia sa următoarele cuvinte: „Am văzut acest lucru, am văzut acel lucru.” De aceea erau necesare toate precizările şi amănuntele oferite de Ezechiel. Când poporul lui Israel a auzit aceste cuvinte din gura lui Ezechiel, s-a veselit şi nu a mai fost cuprins de deznădejde, căci a înţeles că Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, nu şi-a părăsit poporul, căci Ezechiel a primit îngăduinţa de a revela toate aceste amănunte.

Mai ştim dintr-o tradiţie că, pretutindeni unde poporul lui Israel a trăit în exil, Şehina s-a exilat împreună cu

Israel şi mesia 167

el. Despre robia din Egipt, Scriptura spune următoarele: „Iată numele copiilor lui Israel care au venit în Egipt împreună cu Iacov.” (Exodul, I, 1). Din moment ce Scriptura foloseşte termenul de „copiii lui Israel”, de ce mai este nevoie să repete „împreună cu Iacov”? Ar fi putut să spună simplu „Care au sosit în Egipt împreună cu el”. Dar „copiii lui Israel” desemnează de fapt legiunile de îngeri superiori care s-au pogorât împreună cu Şehina la Babilon. „Iacov” este term enul care o desemnează de fapt pe Şehina. (II, 2b).

Împrăştierea poporului lui Israel

„Şi s-a înscăunat în Egipt un rege nou.” (Exodul, I, 8). în cartea lui Rabi Hammenuna Bătrânul, putem citi urm ătoarele: „Ce înseamnă: «Şi s-a înscăunat în Egipt un rege nou.»? Trebuie să ştim că niciun popor şi niciun rege nu ajunge să-şi întindă puterea decât datorită lui Israel. Egiptul nu putea să-şi întindă puterea asupra întregii lumi înainte de sosirea lui Israel. Dar îndată ce poporul lui Israel a ajuns aici în captivitate, Egiptul a devenit stăpânul tuturor celorlalte popoare. Nici Babilonul nu a avut vreo putere asupra celorlalte popoare până ce nu a robit poporul lui Israel. La fel s-a întâmplat şi cu Edom1. Toate aceste

1 Roma. Editorul francez oferă Roma drept echivalentul Edomului. Potrivit dicţionarului, Edom (Idumea) desemnează o entitate etnică şi statală antică bazată pe o uniune de triburi de limbă semită care, din epoca de fier târzie, s-a aşezat in sudul Mării Moarte, in Negev, - in sudul statului Israel de astăzi, cât şi in depresiunea Arava (sau Wadi Araba) şi la răsăritul ei, in sud-vestul actualei Iordanii, până la capătul de nord al Mării Roşii. Regiunea geografică populată de aceasta, dominată in est de Munţii Edom, s-a numit de asemenea Edom. Membrii acestei entităţi, edomiţii, sunt menţionaţi in Biblia ebraică, iar genealogia mitică biblică ii consideră urmaşii lui Esav, fratele mai mare al lui Iacob (Israel). (Gen.36:9) Anexaţi in mai multe rânduri la regatul Iudeii, ei şi-au pier


trei popoare erau la origine naţiuni cât se poate de neînsemnate şi au ajuns să deţină la un moment dat puterea doar datorită poporului lui Israel.

Ştim că, la origine, aceste trei popoare erau cât se poate de umile, din următoarele cuvinte ale Scripturii. Despre Egipt, Scriptura zice: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-am scos din pământul Egiptului şi din casa robiei.” (Exodul, XX, 2). Prin aceste cuvinte, Scriptura înţelege că şi Egiptul stăruia în robie, căci era naţiunea cea mai umilă dintre toate. Despre Babilon, Scriptura spune următoarele: „Iată ţara Chaldeilor! Acest popor nu sunt Asirienii; El a dat-o pradă fiarelor de câmp. Ei şi-au înălţat turnuri, au dărâmat palate, facut-au totul o ruină.” (Isaia, XXIII, 13). în sfârşit, despre Edom Scriptura spune: „Aşa zice Domnul Dumnezeu despre Edom: Iată că mic te-am făcut printre neamuri şi neluat în seamă foarte!” (Avdie, I, 1-2). Iată aşadar că aceste popoare nu au ajuns să le stăpânească pe celelalte decât după ce copiii lui Israel au fost exilaţi pe teritoriul lor. De ce? Pentru că Israel singur valorează cât toate celelalte popoare ale lumii.1 (II, 6a).

Rabi Tanhum a spus: „Fiecare popor are un conducător ceresc; iar atunci când Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, încredinţează puterea unui conducător, el o ia de la altul care este sortit să fie biruit de primul. Puterea nu le este încredinţată niciodată acestor conducători decât

dut definitiv regatul în vremea invaziei babiloneene. Cunoscuţi în epoca greco-romană sub numele de idumei, edomiţii s-au asimilat cu timpul la evreii antici, mai ales în timpul dinastiilor Hasmoneilor (de exemplu în cursul convertirilor forţate din timpul lui Ioan Hyrcanos) şi Antipa- trizilor (Irod şi urmaşii lui, aceştia fiind ei înşişi de origine edomită) . După Războiul iudeilor nu se mai pomeneşte de existenţa acestei etnii. (Nota trad.)

1 Căci numai poporul lui Israel a acceptat să primească Legea lui Moise, care avea menirea să stabilească însoţirea dintre Dumnezeu şi lume.

datorită lui Israel, adică pentru a subjuga poporul lui ,după cum stă scris în Cartea sfântă: „Duşmanii săi s-au înălţat.” (Plângeri, I, 5).

Rabi Isaac a zis la rândul său: „Israel corespunde tuturor celorlalte popoare din lume. La fel cum celelalte popoare sunt în număr de şaptezeci, şi israeliţii care s-au dus în Egipt împreună cu Iacov erau în număr de şaptezeci, după cum stă scris: „Toţi oamenii care au venit în Egipt cu Iacov erau în număr de şaptezeci.” (Geneza, XLVI, 26). Oricine stăpâneşte poporul lui Israel este la fel de puternic precum ar stăpâni asupra lumii întregi.” Rabi Abba a spus: „Noi ştim aceste lucruri din versetul următor: „Iar copiii lui Israel s-au înm ulţit şi au crescut...” (Exodul, I, 7). în acest verset găsim şapte termeni ce exprimă ideea înmulţirii, pentru a corespunde celor şapte grade cereşti, iar fiecare grad se împarte în zece şi obţinem astfel cifra de şaptezeci. De aceea în Scriptură e scris: „Şi s-a înscăunat în Egipt un rege nou.”

Rabi Huna a întrebat: „Dar de ce israeliţii sunt urgisiţi de toate popoarele lumii? Acest lucru se întâmplă pentru ca lumea să dăinuie, căci Israel echivalează cu întreaga lume, după cum stă scris în Cartea sfântă: „în ziua aceea, YHVH va fi Unul, iar numele său va fi Unul.” (lac., XIV, 9). La fel cum Numele divin este unul, tot aşa şi poporul lui Israel este unul, după cum stă scris: „Cine este asemenea poporului Tău Israel, singurul popor de pe pământ, pentru care a venit Dumnezeu, ca să şi-i câştige de popor, să-şi preaslăvească numele Lui şi să săvârşească lucruri mari şi minunate, înaintea poporului Tău, pe care Tu ţi l-ai câştigat de la Egipteni, izgonind popoarele şi zeii lor?” (II, Regi, VII, 23). La fel cum Numele divin este unul, şi se subîmparte în şaptezeci de nume diferite, şi poporul

Israel şi mesia___________________________________ 169


lui Israel este unul, Împrăştiat printre cele şaptezeci de popoare ale lumii.” (II, 16b).

Speranţa revenirii în Sion

Acesta este înţelesul versetului: „în ziua aceea va fi Domnul împărat peste tot pământul; în vremea aceea va fi Domnul unul singur şi tot aşa şi numele Său unul singur.” (Zaharia, XIV, 9). Recitând versetul de mai sus, trebuie accentuat multă vreme pe cuvântul „Ehad” (unul), pentru a avea timp să medităm asupra desăvârşitei unităţi dintre lumea pământeană şi cea din ceruri. Atâta vreme cât Şehina va fi exilată, nu poate exista o unitate perfectă între aceste două lumi. Pentru ca unitatea să fie desăvârşită, trebuie ca Şehina să fie eliberată, pentru a se putea însoţi cu Soţul ei... La acest mister fac aluzie cuvintele Scripturii: „Să nu ia de soaţă o femeie divorţată de soţul ei.” (Le- viticul, XXI, 7).

în vremea exilului, Şehina a rămas cu poporul lui Israel pentru a-1 putea mântui. însă Şehina nu a fost niciodată departe de Soţul ei. în momentul eliberării, ea se va reîntoarce la locuinţa sa. Când Şehina a fost nevoită să însoţească poporul lui Israel în Egipt, a făgăduit să o elibereze de patru ori, din patru exiluri ale lui Israel. De aceea în rugăciunea ce precede „Amidah” (rugăciunea cea mai importantă la evrei) se regăseşte de patru ori cuvântul „eliberare”. Tot în această rugăciune liturgică se regăseşte repetat de patru ori cuvântul „emeth” (adevăr), căci doar prin adevăr Israel va obţine ultima sa eliberare. Tot cuvântul „adevăr” este cel gravat pe Sceptrul Regelui. Dacă, până astăzi, eliberările poporului lui Israel nu au fost decât vremelnice, aceasta s-a datorat faptului că adevărul nu a fost

încă aplicat în mod corect, pentru a se reuşi însoţirea sacră. (II, 216b-217a).

Vremurile făgăduite

Rabi Iehuda şi-a început astfel una din prelegirile sale: „Stă scris în Cartea sfântă: „Cine-i aceasta, ziceau ele, care ca zarea străluceşte şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război temută?” (Cântarea cântărilor, VI, 10). Acest verset a fost deja interpretat, dar mai are un înţeles. Fraza „Cine-i aceasta care” se referă la poporul lui Israel în vremea în care Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îl va scoate şi-l va elibera din exil. în acele vremuri, Dumnezeu va începe să răspândească asupra lui Israel o mică rază de lumină, dar această lumină crescând mereu, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, va sfârşi prin a-i deschide porţile din tării, în cele patru colţuri ale lumii.

Toate luminile pe care Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, le va revela lui Israel şi drepţilor, le va dezvălui treptat, nu dintr-o singură dată. Lucrul este asemănător cu cazul acelui om care a trăit toată viaţa în întuneric; atunci când voim să-l obişnuim cu lumina, facem să pătrun - dă mai intâi in locuinţa sa o rază, iar după aceea îl obişnuim treptat cu lumina plină. Acesta este şi cazul poporului lui Israel, după cum este scris: „îi voi alunga treptat din faţa ta, până ce te vei înmulţi.” (Exodul, XXIII, 30). Cazul mai poate fi asemuit cu cel al unui bolnav aflat în convalescenţă, a cărui sănătate nu se restabileşte într-o singură zi, ci treptat.

Când va sosi ziua în care Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îi va arăta lumina poporului lui Israel, i-o va

Israel şi mesia___________________________________ 171


descoperi treptat, iar Israel va întreba, văzând cum lumina tot sporeşte: „Cine este aceasta care creşte precum aurora boreală la răsărit?” Când lumina va creşte mai mult, va întreba: „...Care este frumoasă precum luna...”, iar când lumina va spori şi mai tare, va exclama iarăşi: „...strălucitoare precum soarele...” în sfârşit, când lumina va ajunge la apogeu, va spune: „...ca oastea de război temută”. (I, 170a).

SACERDOŢIUL LUI ISRAEL

Israel şi Dumnezeu

Rabi Hiya şi-a început una din prelegerile sale cu versetul următor: „Şi Elohim a cântărit faptele lor, căci ei se pocăiseră, părăsind calea cea rea.” (Iona, III, 10). Trebuie să observăm că în vremea în care oamenii se dovedesc a fi drepţi şi respectă învăţăturile doctrinei, pământenii se desăvârşesc, astfel încât veselia copleşeşte lumea. Dar de ce stau lucrurile astfel? Pentru că Şehina1 sălăşluieşte pe pământ; de aceea tot ceea ce se află în ceruri şi pe pământ este pătruns de bucurie. Dar atunci când purtarea oamenilor este una spurcată, când ei nu respectă poveţele Legii şi când păcătuiesc în faţa Domnului lor, atunci ei o alungă pe Şehina din lume, iar pământul este corupt, căci Şehina a fost alungată şi nu mai sălăşluieşte pe el.

Dar de ce pământul este corupt, atunci când Şehina îşi părăseşte locul? Pentru că, atunci când Şehina este alungată, apare un alt duh ce o înlocuieşte şi strică lumea. De aceea zicem că „Israel ia putere de la Elohim” (Psalmi, LXVIII, 35), ceea ce vrea să spună că doar datorită poporului lui Israel există lumea. Elohim o desemnează pe Şehina, or, cum datorită lui Israel Şehina sălăşluieşte pe pământ, rezultă că pe pământ Israel împrumută întrucâtva lumii puterea lui Elohim. Dar dacă, ferească-ne Dumnezeu de lucrul acesta, Israel se face vinovat de păcate, atunci Scriptura spune următoarele: „Elohim se înalţă de la pământ şi suie în ceruri.” De ce părăseşte Elohim

1 Trebuie să reamintim cititorilor că Şehina desemnează divinitatea imanentă lumii.


pământul? Scriptura răspunde astfel la această întrebare, în Psalmi, LVII, 6: „Pentru că ei au intins o capcană picioarelor mele şi mi-au întristat sufletul cu necurăţenia lor şi ura lor neîndreptăţită.” (1,61a).

RITURILE

ClRCUMCIZIA

Preafericită soarta israeliţilor pe care Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, i-a deosebit de celelalte popoare, dându-le semnul tăierii împrejur! Căci oricine va purta acest semn nu va merge în infern, dacă şi-l păstrează neatins, adică dacă va trăi în castitate, dacă nu se va închina la alţi idoli, adică va intra sub stăpânirea diavolului şi dacă nu va încălca jurământul de supunere făcut Regelui. Căci oricine va încălca legea castităţii va fi la fel de vinovat ca şi cel care încalcă jurământul faţă de cel Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, după cum stă scris în Cartea sfântă: „Căci au încălcat Legea Domnului, pentru că au dat naştere la copii bastarzi.” (Osea, V, 7).

Rabi Abba a spus următoarele cu privire la acest subiect: „în momentul în care bărbatul îşi consacră progenitura în Legământul tăierii împrejur, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, cheamă la sine toate legiunile cereşti şi le spune: „Iată ce fiu am adus pe lume!” în acel moment, profetul Ilie străbate lumea în lung şi-n lat şi ajunge în locul în care se petrece tăierea împrejur. De aceea tradiţia ne învaţă că omul trebuie să ridice un altar de cinste pentru profet în casa unde are loc circumcizia şi să spună: „Acest altar îi este închinat profetului Ilie.” Dacă nu se rostesc aceste cuvinte, profetul nu pătrunde în casa aceea. Dacă însă se respectă acest ritual, profetul Ilie se înalţă iarăşi la ceruri


şi îi mărturiseşte despre tăiere împrejur Preasfântului, binecuvântat fie numele lui. (I, 93a).

Tot datorită tradiţiei mai ştim că la ceasul în care omul părăseşte lumea pământeană, există numeroase legiuni de îngeri, însărcinate cu pedepsirea vinovaţilor, care se apropie de el; dar, de îndată ce zăresc semnul sfânt al Legământului, legiunile de îngeri nu se ating de acel om şi nu-1 dau în mâinile lui Duma (duhul răului), cel care aruncă în iad sufletele necredincioşilor; căci oricine cade pe mâinile acestui duh ajunge în iad. Astfel se face că îngerii din ceruri, dar şi duhurile inferioare, se tem de semnul sfânt al circumciziei, iar omul care păstrează neatins acest semn nu trebuie să se teamă de nimic, căci este unit cu numele Preasfântului, binecuvântat fie numele lui. (I, 535).

Binecuvântarea

Binecuvântarea trebuie să fie rostită asupra pâinii şi vinului, deopotrivă. Trebuie să observăm că „Adunarea lui Israel” mai este denumită şi „cupa binecuvântărilor” De aceea cupa trebuie ţinută atât cu mâna dreaptă cât şi cu mâna stângă; în plus, cupa trebuie să fie umplută cu vin, fapt ce corespunde Legii care vine din lumea viitoare... Cupa reprezintă imaginea tronului sfânt, aşezat între Nord şi Sud; de aceea ea trebuie ţinută deopotrivă cu mâna dreaptă şi cu mâna stângă1. Cupa binecuvântărilor mai este denumită şi „patul lui Solomon”, căci patul trebuie să fie aşezat între nord şi sud. Apoi cupa trebuie ţinută cu mâna dreaptă, cu ochii îndreptaţi spre ea, rostindu-se patru binecuvântări, după cum stă scris: „El va arunca întotdeauna

1 Zoharul desemnează Sudul ca fiind partea dreaptă şi Nordul ca fiind partea stângă, aceasta fiind poziţia unui om care are faţa întoarsă către răsărit.

privirea lui binevoitoare asupra ei.” (Deuteronomul, XI, 12). Iată cum această cupă a binecuvântărilor ascunde misterul Credinţei, căci cuprinde toate cele patru puncte cardinale, nordul şi sudul, estul şi vestul, şi intruchipează astfel tronul sfânt.

Pâinea trebuie să se afle pe masă, pentru ca pâinea pământească, ce este denumită „pâinea săracului”, să fie binecuvântată şi să devină „pâinea desfătării”. „Comunitatea lui Israel” este binecuvântată din cele patru puncte cardinale şi din înălţimi spre pământ, iar cupa binecuvântării are menirea de a provoca însoţirea regelui David cu cei trei patriarhi, de a atrage binecuvântarea asupra „pâinii săracului” şi de a-i procura omului muritor pâinea zilnică. (I, 249a-250b).

Oricine îl laudă pe Domnul, binecuvântat fie numele lui, îşi atrage în lumea pământeană viaţa din „Izvorul vieţii”. Aceste binecuvântări se extind asupra tuturor gradelor cereşti şi sunt apă vie pentru toate lumile deopotrivă. Oricine îl laudă pe Domnul, binecuvântat fie numele lui, trebuie să poarte în inimă intenţia de a-i binecuvânta deopotrivă pe părinţii şi copiii săi. Cel care binecuvântează primeşte o parte a acestor binecuvântări pentru sine, după cum stă scris: „Oriunde va fi restabilită cinstirea numelui meu, eu voi veni la tine şi te voi binecuvânta.” (Exodul, XX, 24). Binecuvântările se răspândesc mai întâi asupra „livezii cu poame sfinte”, apoi coboară în lumile inferioare, după cum stă scris: „Suntem un dar al Preasfântului, binecuvântat fie numele lui.” Ca şi cel care a rostit binecuvântările, şi cel care răspunde „Amin” îşi atrage o parte a acestora.

Formula de binecuvântare: „Fii binecuvântat, YHVH, Dumnezeul nostru” ascunde un mister: „Fii binecuvân

Israel şi mesia___________________________________ 177


tat” desemnează Izvorul suprem care aprinde toate „candelele”; este un izvor ale cărui ape nu încetează niciodată să curgă. De la acest izvor începe ceea ce se numeşte „lumea viitoare” lume pe care Scriptura o desemnează a fi întinsă „de la un capăt la altul al cerului”, căci regiunea pomenită are margini, ca şi lumea pământeană. Această regiune este văzută a fi „binecuvântată”, în raport cu regiunile inferioare care sunt binecuvântate prin ea, întrucât această regiune superioară transmite binecuvântările înţelepciunii supreme cu ajutorul unei cărări foarte strâmte. (III, 270b-271a).

De îndată ce pe pământ se înalţă mâinile întru rugăciune, în momentul binecuvântării, coboară şi binecuvântările din ceruri, iar Numele sfânt este slăvit din toate părţile. Zece conducători cereşti iau binecuvântările cereşti şi le răspândesc pe pământ; ei revarsă aceste binecuvântări asupra preotului care binecuvântează poporul, după cum stă scris în Cartea sfântă: „Ei vor invoca numele meu deasupra capetelor copiilor lui Israel, iar eu îi voi binecuvânta la rândul meu.” (Numerii, VII, 27).

Actul împreunării mâinilor şi înălţării lor către cer în timpul rugăciunii ascunde mistere supreme. Actul împreunării mâinilor simbolizează unitatea celor zece Sefirot1. Doar prin proclamarea acestei unităţi, Numele sfânt este binecuvântat cum se cuvine. Acest act al împreunării mâinilor mai simbolizează şi unitatea „tronurilor interioare” cu „tronurile exterioare”1 2; prin acest act, mai proclamăm faptul că Preasfântul, binecuvântat fie numele lui,

1 Din cauza celor zece degete care, chiar separate unele de celelalte, fac parte din acelaşi organ.

2 In virtutea feţelor anterioare şi posterioare ale mâinilor. Prin sintagma „tronuri interioare”, Zoharul desemnează lumile emanate, iar prin „tronuri exterioare” se au în vedere cele trei lumi inferioare.

este binecuvântat din toate părţile, fiind Unul atât în ceruri cât şi pe pământ.

Rabi Eleazar a început să grăiască astfel: Stă scris în Cartea sfântă: „...Iar faţa mea nu va fi contemplată în zadar.” (Exodul, XXIII, 15). Aceste cuvinte ascund misterul privitor la împreunarea mâinilor şi ne învaţă că nu trebuie să împreunăm mâinile către cer decât în momentul rugăciunii sau al oferirii binecuvântării. Iată de ce Scriptura nu spune: „Să nu apară în faţa mea mâinile goale”, ci „...Faţa mea nu va fi contemplată în zadar.” De altfel, actul împreunării şi ridicării mâinilor spre cer echivalează cu contemplarea feţei lui Dumnezeu, care nu trebuie să se facă în zadar. Ridicând spre cer mâinile, aici pe pământ, punem în mişcare întregul aspect sfânt din ceruri, în timp ce „cealaltă parte”, adică împărăţia diavolului, este biruită şi astfel îl recunoaşte pe Regele sfânt. (II, 67a-67b).

Israel şi mesia___________________________________ 179

RU G Ă CIU N EA

Rostul rugăciunii

Stă scris în Cartea sfântă: „Iar el a văzut în vis o scară care se sprijinea cu un capăt pe pământ, iar cu celălalt atingea cerul.” (Geneza, XXVIII, 12). Scara este simbolul rugăciunii, ale cărei picioare sunt aici pe pământ, ceea ce vrea să spună că oamenii se roagă pe pământ, adresând rugăminţile lor Şehinei. Cuvintele: „...cu celălalt capăt atingea cerul” înseamnă că rugăciunile ajung până la cel Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, care mai este numit şi „Cerul”, după cum stă scris: „Iar tu, Cerule, primeşte rugăciunile noastre.” (III, Regi, VIII, 39).

Atunci când rugăciunile adresate Şehinei se înalţă spre ceruri, spre cel Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, îngerii urcă şi coboară pe scară. Acest mister este exprimat în următoarele cuvinte ale Scripturii: „Doamne Dumnezeul nostru, al cărui nume este sfinţit pe întreg pământul, a cărui măreţie se înalţă deasupra tuturor cerurilor!” (Psalmi, VIII, 2).

Tot acestor felurite soiuri de îngeri care, cu ajutorul rugăciunilor, urcă spre cer, le adresează oamenii urm ătoarea rugăminte: „Fie ca feţele şi aripile lor să se întindă spre ceruri.” (Ezechiel, I, 11). întrucât rugăciunea îl leagă pe om de Şehina şi fiindcă Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, este mereu legat de Şehina, înseamnă că, prin rugăciune, omul se însoţeşte cu Preasfântul, binecu


vântat fie numele lui. „Iar îngerii urcau şi coborau prin el.” „Prin el” îl desemnează pe omul care spune rugăciunea. Toţi îngerii îşi desfac aripile pentru a o primi pe Şehina prin rugăciune, după cum stă scris: „Iar aripile lor se întind spre ceruri.”

îngerii o „înalţă” pe Şehina pe aripile lor şi îl „coboară” pe pământ pe cel Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, care îi iese în întâmpinare. Iar Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, se legă de omul care îi adresează rugăciunea, căci Şehina însufleţeşte orice lucrare înfăptuită în numele lui YHVH. (I, 279b-280a).

Rugăciunea şi emanaţiile (Sefirot)

Atunci când rugăciunile se înalţă spre tării, răsună o voce şi se aud cuvintele: „Slăviţi chipul Regelui.” Nicio poartă nu poate rămâne deschisă la rugăciunea următoare: „Doamne, deschide-mi buzele, pentru ca gura mea să rostească cuvinte de slavă în cinstea ta.” (Psalmi, LI, 17). Cu ajutorul acestei rugăciuni putem avea copii, cele necesare traiului şi vieţii, favoruri care depind de Coloana din mijloc1, pe care Scriptura o denumeşte „Israel, fiul meu întâi născut.” (Exodul, IV, 22). Este vorba despre Arborele vieţii, din care emană viaţa cerească; este Arborele care hrăneşte întreaga lume.

întrucât Israelul pământean reprezintă imaginea Şehinei, el îşi dobândeşte hrana spirituală, care este Legea, cu ajutorul rugăciunilor care ţin loc de sacrificii.

1 Cei zece Sefirot erau îndeobşte reprezentaţi sub forma unui Arbore, dar mai erau uneori dispuşi în trei coloane. Coloana din mijloc cuprindea: Keter (Coroana), Tiferet (Frumuseţea), Yesod (Baza) şi Mal- hut (împărăţia), fiind vorba aici despre acei Sefirot prin care se însoţeau principiile masculin şi feminin.

Următoarele cuvinte ale Scripturii se aplică vremii în care poporul lui Israel se afla în exil: „Fă-mi copii, altfel voi muri.” (Geneza, XXX, 1). Şehina reprezintă sacrificiul Preasfântului, binecuvântat fie numele lui. Acesta o primeşte cu mâna dreaptă şi cu mâna stângă, şi o primeşte la el prin iudeul drept care se deosebeşte prin faptul că poartă filacterul2 şi ţine Sabatul, dar şi zilele de sărbătoare.

Ne putem întreba de ce îi adresăm rugăciuni Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, în mai multe feluri: uneori îi adresăm rugăciunea unei Sefira, iar alteori alteia; uneori ne adresăm părţii drepte, conform preceptelor tradiţiei: „Oricine vrea să dobândească înţelepciunea trebuie să-şi întoarcă faţa când se roagă spre Nord”; alteori ne adresăm rugăciunea Tatălui3 şi Maicii care sunt în partea dreaptă şi în partea stângă, alteori ne adresăm Coloanei din mijloc. Adevărul este că numele de YHVH este ascuns în fiecare Sefira; dar, întrucât rugăciunea îi este adresată Şehinei, aceasta se înalţă din partea dreaptă când e cazul răspândirii milei în lume, şi din partea stângă, atunci când e cazul răspândirii asprimii în lume, în timp ce YHVH se află pretutindeni, după cum este scris: „Aceasta este legea holocaustului, holocaustului Domnului...” Or, Şehina reprezintă holocaustul Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, iar rugăciunea reprezintă holocaustul Şehinei. De aceea rugăciunile trebuie să cuprindă arborele sefirotic în întregime, fiindcă orice act sacru cere prezenţa numărului zece.4 (I, 256a).

Israel şi mesia___________________________________ 183

2 Filacterul reprezintă o bucată de pergament cu versete din Vechiul Testament, care este purtată ca un talisman de către evrei. (Nota trad.)

3 Tatăl şi Maica se referă la Hochmah (înţelepciune) şi la Bina (Inteligenţă).

4 Majoritatea rugăciunilor evreieşti cer prezenţa la slujbă a cel puţin zece credincioşi.


Rugăciunea şi îngerii

Fericită e soarta celui care ajunge dis-de-dimineaţă la sinagogă, pentru a se înălţa la un grad superior de credinţă, după cum am spus mai înainte! Atunci când poporul se adună dimineaţa la sinagogă, el trebuie să înceapă prin a cânta Psalmii lui David, pentru a redeştepta îndurarea din ceruri şi de pe pământ; din acest motiv Leviţii cântă Psalmii la templu. Nenorocire celui care vorbeşte în sinagogă despre lucruri profane, căci provoacă o despărţire între lumea cerească şi cea pământeană, dând dovadă de lipsă de credinţă, căci îndrăzneşte să vorbească în prezenţa lui Dumnezeu ca şi cum nu ar crede în existenţa sa.

în momentul în care poporul lui Israel se adună la sinagogă şi cântă imnele şi liturgia, în ceruri există trei legiuni de îngeri superiori care se adună la rândul lor. Una din aceste legiuni este alcătuită din îngeri sfinţi care-1 slăvesc pe Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, în timpul zilei, căci există şi alţi îngeri care-1 slăvesc doar pe timpul nopţii. A doua din aceste legiuni este alcătuită din îngeri sfinţi care-1 slăvesc pe Dumnezeu odată cu poporul pământean al lui Israel. în sfârşit, a treia legiune este alcătuită din fecioarele cereşti care se află în slujba Matroanei şi care o împodobesc atunci când ea se înfăţişează în faţa Regelui. Această din urmă legiune le este superioară primelor două, căci îngeriţele care o alcătuiesc recită aceleaşi liturgii ca şi israeliţii de pe pământ. Astfel se face că slava pe care Israel o aduce cerului se potriveşte întocmai cu cea adusă de aceste trei legiuni de îngeri superiori.

După ce se recită Psalmii lui David, se trece la intonarea cântecelor de mulţumire pentru ajutorul dat la trecerea Mării Roşii. în momentul în care se recită pe pământ

cântările referitoare la ajutorul dat pentru trecerea Mării Roşii, „Comunitatea lui Israel” primeşte aceeaşi coroană pe care Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, o rezervă încoronării Regelui Mesia. Pe această coroană sunt înscrise numele sacre pe care Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, le-a scris în ziua în care Israel a traversat Marea Roşie, în care s-a înecat întreaga oaste a Faraonului. Din acest motiv, cântarea trebuie intonată cu mare pioşenie. Oricine va recita cântarea pe acest pământ, va fi socotit vrednic de a-1 vedea pe Regele Mesia purtând coroana pe cap şi sabia încinsă, având posibilitatea de a recita acestă cântare şi pe cealaltă lume.

Liturgia „Ishthabah” (Lăudat fie) se recită imediat după această cântare. în momentul în care poporul lui Israel recită această liturgie, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, ia coroana şi o pune în faţa lui, iar „Comunitatea lui Israel” se prezintă în faţa Regelui suprem. (II, 131a-132b).

Înălţarea la cer a rugăciunii

„Iar el mi-a zis: «Tu eşti slujitorul meu».” Aceste cuvinte i se aplică rugăciunii, care reprezintă forma cea mai înaltă de a-1 sluji pe Dumnezeu. Căci Domnul poate fi slujit cu trupul, dar poate fi servit şi cu duhul. Modul cea mai plăcut de slujire a Domnului este să-l slăveşti cu duhul, iar rugându-te lui înseamnă a-i sluji cu duhul.

Oamenii nu ştiu că rugăciunea biruieşte spaţiul şi străbate cerurile, iar toate porţile îi sunt deschise. în momentul în care lumina cerească se desparte de întuneric, răsună o voce care spune: „Paznici ai porţilor cerului, mergeţi fiecare la locul vostru.” Căci există paznici la fiecare dintre porţile cereşti. Pe timpul nopţii, paznicii care

Israel şi mesia___________________________________ 185


au stat de strajă ziua sunt înlocuiţi cu alţi paznici. Tocmai la aceşti paznici face aluzie Scriptura, atunci când vorbeşte despre lumina strălucitoare din timpul zilei şi de lumina mică din timpul nopţii. Glasul ceresc ce cheamă la datorie paznicii îi strigă pe nume; noaptea, el spune: „Paznici de noapte ai palatelor, treceţi fiecare la locul vostru”, iar dimineaţa, glasul spune: „Paznici de zi ai palatelor, treceţi fiecare la locul vostru.” în momentul în care aceşti paznici îşi iau postul în primire, Şehina coboară, iar poporul lui Israel merge la casa de rugăciune pentru a-1 slăvi pe Domnul.

Paznicii sunt aşezaţi în cele patru direcţii ale lumii. La est, un paznic zboară prin aer şi se numeşte „Gazardia”. El este însoţit de mai mulţi prinţi cereşti care aşteaptă cuvintele rugăciunii să iasă din gura oamenilor, pentru a le culege şi a le duce conducătorului lor ierarhic. Dacă aceste cuvinte sunt demne de laudă, paznicul şef şi ceilalţi slujitori ai săi le sărută şi le poartă către cer spunând: „Preafericită fie gura de unde iese o asemenea coroană!” Cele douăsprezece litere ale Numelui sfânt (aceste douăsprezece litere sunt suspendate în aer şi doar cu ajutorul lor profetul Ilie s-a înălţat la ceruri) zboară în întâmpinarea cuvintelor rugăciunii, confundându-se cu ele.

La sud există un alt paznic şef care zboară prin aer împreună cu alţi prinţi cereşti. Acest paznic se numeşte „Pasgania” şi are cheile porţii din sud. El este însărcinat să primească rugăciunile tuturor celor care suferă şi care au inima sfâşiată. în nord, există un alt paznic care zboară înconjurat de numeroşi prinţi; el se numeşte „Patia” şi este însărcinat cu paza porţii de nord. El primeşte toate rugăciunile celor persecutaţi şi năpăstuiţi. Atunci când vorbele sunt considerate demne de a fi purtate în ceruri, iese un duh din abisul nordic şi spune: „Fie ca duşmanii voştri să fie biruiţi”

Israel $i mesia 187La vest, un paznic şef pe nume „Zabuliel” este însăr

cinat cu paza celor nouă porţi situate în acea direcţie. Aceste porţi nu trebuie să fie deschise decât la ivirea zorilor. în momentul rugăciunilor, aceste porţi se deschid, lăsând să treacă prin ele mai mulţi conducători cereşti, în frunte cu „Zabuliel”.

Atunci când rugăciunea ajunge în cel de al doilea cer, ea este primită de către un conducător numit „Anael”, însărcinat cu paza celor douăsprezece porţi ale acestui cer. Toate porţile se deschid pentru a pătrunde rugăciunile. în acel moment, apare un alt conducător care seamănă cu un bătrân şi care vine din direcţia sudului. Acesta poartă numele de „Ezriel Bătrânul”, fiind numit uneori şi „Ma- chinel”, căci este căpetenia a şase sute de mii de legiuni de îngeri, toţi având aripi. Există şi legiuni de îngeri care sunt acoperiţi de ochi, peste tot; acestea sunt denumite „legiunile ochiului”. Mai există şi legiuni de îngeri care sunt plini de urechi peste tot; aceştia sunt însărcinaţi să asculte rugăciunile oamenilor şi să le transmită cerului.

Atunci când rugăciunea ajunge în cel de al treilea cer, este primită de un conducător numit „Gadria”, înconjurat de numeroşi prinţi cereşti. în acest cer se vede o rază de lumină care nu rămâne niciodată în acelaşi loc, ci se mişcă mereu în direcţia de unde vine rugăciunea.

în cel de al patrulea cer, rugăciunea este primită de un conducător pe nume „Schamaschiel”, înconjurat de trei sute şaizeci şi cinci de legiuni, număr ce corespunde zilelor anului solar. Aceşti conducători introduc rugăciunile în Paradis şi de aici acestea se înalţă către cel de al cincilea cer, unde conducător este „Gadriel”, înconjurat de îngerii ce conduc războaiele păgânilor. De îndată ce rugăciunea soseşte aici, conducătorul respectiv şi toate oştile sale se


înfricoşează; puterile lor se năruiesc, iar ei se prosternează in faţa rugăciunii şi o trimit in cel de al şaptelea cer, acolo unde este primită de „Sandalfon”, preaputernicul şi slăvitul conducător ceresc, cel care deţine toate cheile Domnului. Acesta introduce rugăciunea în cele şapte palate. Cele şapte palate sunt reşedinţa Regelui ceresc. Odată ajunse in aceste palate, toate rugăciunile se unesc şi formează coroana lui Dumnezeu. (II, 201a-202b).

Acţiunea rugăciunii

Rabi Aha se afla odată intr-un han, în oraşul Tars. De indată ce locuitorii ţinutului au aflat despre sosirea ilustrului personaj, au alergat la el şi i-au spus: „Nu ţi-e milă oare de nenorocirea noastră?” Rabi Aha i-a întrebat despre ce este vorba. Aceştia i-au spus următoarele: „Iată că sunt şapte zile de când ciuma s-a abătut peste ţinutul nostru şi omoară pe zi ce trece tot mai mulţi oameni.” Rabi Aha le-a spus: „Să mergem la casa de rugăciune şi să implorăm indurarea celui Preasfânt, binecuvântat fie numele lui.”

în timp ce se îndreptau spre sinagogă, li s-a adus la cunoştinţă că un alt locuitor a murit şi că altul trăgea să moară. Rabi Aha le-a zis tovarăşilor săi: „Nu trebuie să mai pierdem nicio clipă. Voi alege dintre voi patruzeci de bărbaţi dintre cei mai drepţi şi îi voi impărţi in patru grupe de câte zece.” A aşezat zece bărbaţi în cele patru colţuri ale oraşului şi i-a însărcinat să recite cu pioşenie capitolul despre tămâia despre care Dumnezeu i-a vorbit lui Moise. Ei au repetat de trei ori acest capitol. S-au dus apoi la creştetul bolnavilor care trăgeau să moară. După aceea, Rabi Aha le-a poruncit bărbaţilor să se intoarcă la casele lor şi să recite următoarele trei versete: „Moise îi

189Israel şi m esia

zice lui Aaron: Ia-ţi cădelniţa cu tămâie...” (Numerii, XVII, 13), până la cuvintele: „... iar molima va înceta.”

Locuitorii au făcut ceea ce le-a cerut Rabi Aha, iar ciuma s-a domolit. Apoi au auzit o voce supranaturală care le-a spus următoarele cuvinte: „Stăpân al ciumei, stăpân al ciumei, nu mai bântui acest ţinut, pentru că există cineva care se împotriveşte.” Rabi Aha a fost tulburat de această voce şi a adormit. A auzit în vis o voce care-i spunea: „întrucât ai salvat locuitorii acestui ţinut, încearcă acum să-i converteşti, căci ei s-au făcut vinovaţi de păcate în faţa mea.” Rabi Aha s-a trezit, apoi i-a convertit pe locuitori la dreapta credinţă şi le-a cerut să depună jurământ că nu se vor mai abate niciodată de la Lege. Apoi au schimat numele ţinutului în cel de Mechasia (vindecare). (I, App., 6a-8a).

Rugăciunea şi strigătul

Rabi Isaac a spus: „Scriptura foloseşte trei termeni diferiţi: „gemură”, „strigară” şi „se lamentară”, pentru a ne arăta că poporul lui Israel s-a folosit de trei moduri diferite pentru a-1 invoca pe Domnul Dumnezeu”. Rabi Iehuda a spus, la rândul său: „Israel nu s-a folosit decât de strigăte şi de lamentaţii; în ceea ce priveşte termenul „gemură”, el desemnează gemetele din ceruri provocate de suferinţele copiilor lui Israel.” Rabi Isaac a spus: „Primeşte, Doamne, rugăciunea mea şi ascultă-mi plângerile.” (Psalmi, XXXIX, 13). Iar în altă parte stă scris: „Eu mă plâng în faţa ta.” (Psalmi, LXXXVIII, 14). Iar în alt verset: „Doamne, Dumnezeul meu, eu mă plâng în faţa ta.” (Psalmi, XXX, 3). Dimpotrivă, „a striga” nu înseamnă decât a scoate strigăte pur şi simplu, fără cuvinte.”


Rabi Iehuda a spus iarăşi: „De aceea a striga este o rugăciune superioară tuturor celorlalte, căci strigătele vin din inimă, după cum stă scris în Scriptură: „Inima lor a strigat către Dumnezeu.” (Plângeri, II, 18). Or cuvintele „tzaaq” şi „zaaq” au acelaşi înţeles; acest gen de rugăciune estd mult mai pe plac Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, după cum stă scris: „Căci, dacă el va striga spre mine, eu îi voi asculta strigătele.” (Exodul, XXII, 23). Rabi Berekhia a spus: „în momentul în care Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, i-a spus lui Samuel: „îmi pare rău că l-am făcut pe Saul rege.” (I, Regi, XV, 11), Scriptura adaugă următoarele: „Samuel s-a întristat şi a strigat către Domnul toată noaptea.”

El a ales acest gen de rugăciune pe care Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îl prim eşte cel mai bine. De aceea Scriptura a mai spus următoarele: „Iar acum strigătele copiilor lui Israel au suit până la mine.” (Exodul, III, 9).

învăţătorii Legii ne-au spus că atunci când omul, rugându-se, scoate strigăte disperate şi nu poate rosti niciun cuvânt, este vorba despre o rugăciune venită din inimă, care va fi prim ită întotdeauna de către Domnul. Rabi Iehuda a spus: „Puterea strigătului este atât de mare, încât distruge nenorocirile îndreptate asupra acelui om.” Rabi Isaac a zis la rându-i: „Puterea strigătului e atât de mare încât învinge şi mânia cerească.” Rabi Iose a spus: „Strigătele omului au o mare influenţă şi în lumea noastră şi în lumea cealaltă, căci numai datorită strigătelor omul are parte şi de lumea asta şi de cealaltă, după cum stă scris: „în toiul nefericirii lor, aceştia au strigat către Domnul Dumnezeu, care i-a smuls din suferinţa lor.” (Psalmi, VII, 6), (II, 20a).


Rugăciunea şi lacrimile

O tradiţie ne învaţă că toate porţile cerului sunt închise, mai puţin cele prin care trec lacrimile. Dar nu putem vărsa lacrimi decât atunci când ne aflăm în suferinţă. Toţi paznicii porţilor cereşti lasă să intre lacrimile vărsate în timpul rugăciunii şi le aduc în faţa Domnului. Rezultă că în acea regiune este multă tristeţe, întrucât Domnul participă la tristeţea omului, după cum stă scris: „El se întristează în timpul tristeţii lor.” (Isaia, LXIII, 9).

Lumile superioare încearcă pentru regiunea în care adăstează lacrimile oamenilor o dorinţă egală cu cea încercată de bărbat pentru femeie. Atunci când Regele ceresc se apropie de Matroană şi când o vede tristă, îi oferă tot ceea ce doreşte; în momentul acela, rugăciunile adresate de oameni cerului sunt primite, iar Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, este plin de îndurare. Preafericită soarta acelui om care varsă lacrimi în timpul rugăciunii, în faţa Preasfântului, binecuvântat fie numele lui! (II, 165a -165b).

Puterile omului care se roagă

„Să mă sărute cu gura sa”. Aceste cuvinte ale Scripturii exprimă marea, desăvârşita şi veşnica bucurie pe care o încearcă toate lumile la însoţirea lor cu Duhul suprem. Duhurile necurate devin adeseori perfecte prin această însoţire, iar duhurile lipsite de lumină vor răspândi o mare strălucire cu ajutorul acestei însoţiri. Toată această însoţire depinde doar de rugăciunea omului. Preafericit cel de aici şi din lumea cealaltă, care ştie cum să realizeze această însoţire şi care ştie să-l aducă la sine pe Domnul. Acestei însoţiri filiale îi corespund prosternările, adoraţiile, mătăniile însoţite de gestul de a împreuna mâinile către


cer şi de a se închina cu faţa la pământ, gesturi pe care le fac cei ce voiesc să atragă asupra lor binecuvântările Duhului suprem, ale Sufletului suprem, dar şi toţi cei ce voiesc ca rugăciunile lor să urce alături de Fiinţa supremă, de Infinitul din care emană toate luminile şi binecuvântările.

Preafericită soarta celui care ştie cum să facă această însoţire; un asemenea om este îndrăgit atât în ceruri cât şi pe pământ. Atunci când Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, împarte pedepsele, un om ca cel despre care am amintit va putea să scape de pedeapsă. Dar nu trebuie să ne închipuim că acţionând astfel un asemenea om se împotriveşte hotărârilor Domnului; nu este vorba despre aşa ceva. Dar când se realizează însoţirea pomenită mai sus, toate pedepsele sunt anulate de la sine, căci în prezenţa unei asemenea însoţiri nu mai încape pedeapsă.

La fel cum fumul sacrificiilor suie la ceruri, atunci când preoţii oficiază şi când leviţii intonează imnuri de slavă, tot aşa înălţarea duhurilor de la un palat ceresc la altul se înfăptuieşte în momentul în care omul îşi adresează rugăciunile Luminii supreme, Luminii luminilor. Atunci toate duhurile, asemănătoare luminiţelor, sunt absorbite în marea lumină, pătrunzând toate în Sfânta sfintelor din ceruri, unde sunt copleşite de binecuvântările ce se revarsă din Sfânta sfintelor, la fel cum apele ţâşnesc dintr-un izvor nesecat. în acest al şaptelea palat ceresc sălăşluieşte Misterul misterelor, care se află deasupra oricărei înţelegeri omeneşti şi a oricăror calcule şi previziuni. Tot acolo sălăşluieşte Voia eternă, voia Infinitului, care pune în mişcare toate lumile din ceruri şi de pe pământ, voie care nu se face cunoscută decât prin actele sale şi care stăpâneşte peste ceruri şi peste pământuri, pentru ca însoţirea lumii întregi cu aceasta să fie desăvârşită.

în momentul însoţirii, toate formele şi chipurile care sunt făurite doar pentru a pricepe rostul Gândirii supreme - care se află deasupra oricărei înţelegeri omeneşti, căci se află deasupra oricărei forme şi a oricărui chip - dispar şi atunci iese la suprafaţă Gândirea supremă, în toată puritatea sa. Or, Voia supremă sălăşluieşte în Gândirea supremă; prin urmare, rezultă că, prin rugăciunea ce înfăptuieşte această însoţire, omul atrage pe pământ Voia supremă. Vorbim despre acel mister despre care Scriptura a spus: „Preafericit poporul care posedă toate aceste bunuri; preafericit poporul care-1 are pe Domnul drept Dumnezeu.”

Oricine are fericirea de a se însoţi cu Domnul său în felul acesta, atrage după sine participarea întregii lumi la îndurarea Domnului; rugăciunea unui asemenea om nu rămâne niciodată fără rezultat; el îşi înalţă cererile sale către Domnul său, la fel cum un fiu îşi adresează rugăminţile tatălui. Dumnezeu primeşte cu mare bucurie rugăminţile unui asemenea om, căci acesta inspiră teamă tuturor creaturilor; el poate porunci, iar Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îi împlineşte poruncile. în sfârşit, tot despre un asemenea om drept, Scriptura spune următoarele: „Tu îţi croieşti planuri şi ele reuşesc; lumina străluceşte în paşii pe care îi faci.” (I, 44b-46a).

Rugăciunea de dimineaţăŞI RUGĂCIUNEA DE SEARĂ

Rabi Isaac a spus: „Ce înseamnă cuvintele: „Veţi mânca seara carne, iar dimineaţa vă veţi sătura cu pâine”? (Exodul, XVI, 12). Seara, care este vremea rigorii, veţi consuma carne, dar carnea nu-i este pe plac lui Dumne

Israel şi mesia___________________________________ 193


zeu, căci stă scris la Scriptură: „Ei aveau încă în dinţi carne, de aceea mânia Domnului s-a abătut contra lui Israel.” (Numerii, XI, 33). Iată de ce Israel consumă carnea seara, atunci când e vremea rigorii.

Dimpotrivă, dimineaţa se satură cu pâine, pentru că este ceasul îngăduinţei, după cum stă scris: „Milostenia Domnului durează toată ziua.” (Psalmi, LII, 3). Iar în altă parte putem citi cuvintele: „Iar Dumnezeu i-a dat lum inii numele de zi.” (Geneza, I, 5). Rabi Tanhum a zis: „Stricteţea are culoarea roşie, iar milostenia culoare albă; de aceea seara, care este ceasul stricteţii, Israel consumă carne şi se satură cu pâine dimineaţa, care este vremea indulgenţei.”

Rabi Iehuda a spus: „în fiecare zi se sacrificau două oi, una în numele milei, alta în numele rigorii.” El a mai spus în continuare: „De ce zice Scriptura: „Tu vei sacrifica o oaie dimineaţa şi alta seara” (Numerii, XXVIII, 4), în loc să spună: „Prima va fi sacrificată dimineaţa şi alta seara”? Pentru că fiecare oaie era sacrificată cu un scop diferit; prima fiind sacrificată în numele milei, căci nu găsim nicăieri termenul de „bun” pentru ceva desemnat cu numele de „al doilea” sau „a doua”1.

Rabi Tanhum a spus şi el: „Tocmai pentru acest motiv Isaac a stabilit rugăciunea de seară, care corespunde stricteţii.” Rabi Issac a zis: „Tragem această concluzie din versetul următor: „Nenorocire nouă, pentru că ziua este pe ducă, iar umbrele devin mai mari seara.” (Ieremia, VI, 4). „Ziua” este timpul îngăduinţei, al milosteniei; iar „umbrele” sunt semnele stricteţii, ale rigorii. (II, 21a - 21b).

1 Este o aluzie la maxima conform căreia cuvântul „bun” este menţionat in fiecare din cele şase zile ale creaţiei, mai puţin în a doua zi, pentru că era ziua in care domnea rigoarea, stricteţea.


Ş e m a 2

„Şema (ascultă) Israele, YHVH Elohenu, YHVH este unul.” Aceasta este porunca de a proclama unitatea numelui lui Dumnezeu în fiecare zi, căci, atunci când se vesteşte pe pământ unitatea numelui celui Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, această unitate se înfăptuieşte în ceruri. Cel care proclamă această unitate trebuie s-o facă din toată inima şi cu toată înţelegerea sa; toate membrele trupului şi toate organele trebuie să se asocieze întru proclamarea unităţii numelui Domnului.

în momentul vestirii unităţii Numelui sfânt, toate legiunile cereşti se încolonează, iar un conducător ce se află deasupra celor două sute patruzeci şi opt de lumi ce constituie una din diviziile cerului, şi care aşteaptă zilnic această proclamaţie, culege petalele de trandafiri ce alcătuiesc cele patruzeci şi două de nume sfinte, care şi ele alcătuiesc alte şaptezeci şi două de nume sfinte, formând unul şi acelaşi Nume sacru. De abia atunci se înfăptuieşte însoţirea cerului cu pământul; de abia atunci YHVH este unul, iar numele său este unul. De aceea vocea trebuie să stăruie pe cele două litere (Het şi Dalet din cuvântul Ehad, care înseamnă Unul) din versetul ce trebuie rostit, pentru a le permite îngerilor să culeagă petalele de trandafiri... Trandafirii culeşi de îngeri sunt împletiţi în coroana Preasfântului, binecuvântat fie numele lui. Proclamaţiile, în număr de şase sute treisprezece, alcătuiesc membrii corpului ceresc şi acest lucru reprezintă misterul cuvintelor: „YHVH este unul, iar numele său este unul.” (Zaharia, XIV, 9).

2 Şema înseamnă „ascultă”, fiind totodată primul cuvânt şi titlul unei rugăciuni celebre.


In momentul în care poporul lui Israel proclamă unitatea lui Dumnezeu, din lumea tăinuită în ceruri iese o lumină care ciocneşte lumina originară, după care se separă în şaptezeci de alte lumini, care alcătuiesc cele şaptezeci de crengi ale Arborelui vieţii. Acest Arbore răspândeşte în jur parfumuri şi miresme pe care le foloseşte Matroana atunci când trebuie să meargă sub baldachinul de nuntă al Soţului ei. Toţi cei care alcătuiesc ierarhia cerească se unesc intr-un singur trup indivizibil, însufleţit de dorinţa de a contempla slava lui Dumnezeu.

Soţul ceresc o invită atunci pe Matroană sub baldachinul de nuntă şi se însoţeşte cu ea. Acesta este şi înţelesul cuvintelor: „Şema (ascultă) Israele” (Deuteronomul, VI, 4), ceea ce vrea să spună: pregăteşte-te, căci Soţul tău va să vină la tine. Scriptura adaugă următoarele: „YHVH Elohenu, YHVH este unul”, ceea ce înseamnă că toţi se însoţesc pentru a forma o singură unitate. Aceste cuvinte desemnează in egală măsură cele şase direcţii şi de aceea, după recitarea versetului, se recită cu voce joasă formula: „Binecuvântat şi slăvit fie numele glorios al împărăţiei sale, întru veşnicie.”

în momentul însoţirii Soţului cu Matroana lui, se aude o voce dinspre sud care pronunţă cuvintele: „Treziţi-vă, legiuni şi armate cereşti; este momentul în care se arată iubirea Dumnezeului vostru.” Un comandant suprem cu numele de „Bonal”, care are în grijă aceste numeroase legiuni, se înfăţişează dinaintea Domnului purtând în mâini cele patru chei ale celor patru direcţii. Una din aceste chei are înscris semnul Yod1, alta litera He, iar a treia litera Vav. El aşază aceste chei la rădăcina Arborelui Vieţii, iar aici ele

1 Yod, He, Vav, He sunt cele patru litere care formează numele divin inefabil: YHVH.

se unesc, formând o singură cheie. Atunci când însoţirea este înfăptuită, a patra cheie, care reprezintă chintesenţa tuturor celorlalte chei, vine să se alăture. Acesta este înţelesul cuvintelor „YHVH Elohenu, YHVH este unul”.

„YHVH” corespunde literei Yod care formează începutul Numelui sacru. „Elohenu” reprezintă misterul lui He suprem, a doua literă a Numelui sacru. Al doilea „YHVH” corespunde literei Vav din Numele sacru, care le reuneşte pe celelalte două. Astfel, litera Vav, care emană din izvorul ceresc şi din Palatul interior, moşteneşte atât trăsăturile Tatălui, cât şi pe cele ale Mamei2.

Atunci când Matroana intră la Soţul ei, binele se răspândeşte în tot universul, căci toţi membrii sunt reuniţi pentru a forma o unitate. Intrarea Matroanei la Soţul ei se petrece în mare taină, de aceea formula trebuie rostită în şoaptă cu acest prilej, pentru ca niciun „străin” să nu tulbure această bucurie cerească. De altfel, acesta este şi înţelesul cuvintelor Scripturii: „Niciun străin să nu tulbure bucuria lor.” (Pilde, XIV, 10). La fel cum însoţirea din ceruri se înfăptuieşte în şase direcţii, şi proclamarea acestei uniuni pe pământ se face prin recitarea formulelor alcătuite din şase cuvinte, în aşa fel încât acest număr să se regăsească deopotrivă în ceruri şi pe pământ, după cum stă scris: „YHVH va fi Unul, iar Numele său va fi Unul.” (Zaharia, XIV, 9). Pentru acest motiv versetul „Şema (ascultă) Israele”, cât şi formula „Binecuvântat fie numele glorios” sunt alcătuite din şase cuvinte...

Deocamdată Matroana nu vine sub baldachinul de nuntă decât pentru a contempla o clipă slava Regelui ceresc. Dar în vremurile ce vor veni, însoţirea va fi

Israel şi mesia___________________________________ 197

2 Tatăl şi Mama desemnează emanaţiile Hokhmah (înţelepciunea) şi Bina (Inteligenţa).


definitivă şi desăvârşită, după cum stă scris în Cartea sfântă: „Ieşiţi şi vedeţi-1, fiice ale Sionului, pe regele Solo- mon.” (II, 133b-134a).

SĂRBĂTORILE

Sensul sărbătorilor

„Iată sărbătorile Domnului, pe care le veţi numi sfinte.” Rabi Isaac a început să grăiască astfel: „Inima mea ţi-a zis: «Caută faţa mea. Eu caut faţa ta, o, Doamne Dumnezeule.» (Psalmi, XXVII, 8). Acestea sunt cuvintele pe care regele David i le-a adresat Regelui ceresc, în numele „Comunităţii lui Israel.” Noi căutăm faţa Domnului în timpul zilelor de sărbătoare, unde fiecare primeşte o părticică din sfinţenia cerească. Atunci când un rege ne invită la un ospăţ, el trebuie să le servească oaspeţilor aceleaşi mâncăruri şi vinuri pe care le consumă el însuşi. Sărbătorile sunt ospeţele Domnului Preasfânt, binecuvântat fie numele lui; în timpul acestora, el le oferă oaspeţilor o părticică din propria sa sfinţenie. De aceea stă scris în Cartea Sfântă: „Voi veţi fi pentru mine precum sfinţii.” (Exodul, XXII, 30). Atunci când poporul pământean al lui Israel se sfinţeşte, el participă la ospăţul Sfinţeniei din ceruri.

Rabi Şimon a spus: „Domnul Dumnezeu este cel care face legătura dintre lumea cerească şi cea pământească. Regele pământean moşteneşte Sfinţenia Tatălui şi a Maicii şi o transmite celor care sunt legaţi de el. Poporul lui Israel primeşte astfel două părţi de sfinţenie, una din partea Regelui şi alta din partea Tatălui, transmisă prin mijlocirea Regelui. Lucrul este comparabil cu un Rege care şi-a invitat un oaspete de seamă. Regele le spune curtenilor săi: „în fiecare zi, voi mâncaţi la casele voastre şi vă


consacraţi fiecare muncii sale; unul face negoţ, iar altul cultivă ogorul. Vreau ca astăzi să fiţi cu toţii mulţumiţi, să uitaţi de muncile voastre şi să vă arătaţi plini de curtoazie faţă de ilustrul meu oaspete.” La fel şi Preasfântul, lăudat fie numele lui, i-a spus lui Israel: „Copiii mei, în toate zilele voastre vă ocupaţi cu treburi; vreau ca astăzi să vă arătaţi plini de curtoazie faţă de marele oaspete ce-1 am alături de mine; celebraţi această zi ca pe o sărbătoare.” (III, 93b).

Vremea judecăţii

Rabi Iehuda a spus: „Iată cum înţelesul Mişnei1 următoare a fost explicat prin m isterul tradiţiei: „în patru perioade ale anului, lumea este judecată de către Dumnezeu: de Paşte, pentru recoltă; de Rusalii, pentru fructele Arborelui; de Anul nou, când toate fiinţele trec prin faţa lui Dumnezeu ca turmele de oi prin faţa păstorului; de sărbătoarea Tabernacolelor2 (Corturilor), unde este rezolvată căderea ploilor.” Cuvintele: „...de Paşte, pentru recoltă”, înseamnă că în acea vreme tronul patriarhilor şi al

1 Mişna este o culegere de compilaţii de opinii şi dezbateri juridice care stau la baza dreptului religios iudaic. Termenul în traducere înseamnă învăţătură şi repetare. Mişna denotă şi o metodă de memorizare a discursului rabinic. Mişna a fost scrisă în limba ebraică din primele secole ale mileniului I e.n., într-un stil direct, prezentând multiple opinii ale înţelepţilor asupra învăţăturii iudaice. Numărul mare de opinii a fost inclus pentru a ajunge la un consens în privinţa temelor controversate. (Nota trad.)

2 Sărbătoarea Corturilor (Sucot) este una dintre cele mai importante zile în tradiţia iudaică şi este sărbătorită pe data de 15 a Tişrei (toamna) în calendarul ebraic. Ea se prăznuieşte în amintirea şederii evreilor în corturi pe timpul peregrinării celor 40 de ani prin pustie, când Dumnezeu, în urma legământului de pe muntele Sinai, le-a purtat de grijă şi în pofida condiţiilor naturale aspre le-a asigurat existenţa. Serbarea ei se face şi în semn de mulţumire lui Dumnezeu pentru strângerea recoltelor de toamnă. Din cauza aceasta, ea mai poartă şi numele de sărbătoarea culesului. (Nota trad.)

regelui David iese învingător în faţa necredincioşilor. De aceea, în vremea sărbătorii Paştelui, trebuie să mâncăm pâine nedospită (azima), iară niciun fel de drojdie, căci drojdia este simbolul idolilor popoarelor păgâne, denumiţi „alţi zei” sau „zei străini”. De Paşte, poporul lui Israel intră în ţinutul Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, şi nu foloseşte drojdia...

„De Rusalii, pentru fructele Arborelui.” Trebuie să observăm că nu stă scris „fructele copacilor”, ci ale „Arborelui”, căci este vorba aici despre măreţul şi atotputernicul Arbore al Vieţii din ceruri. Cuvintele tradiţiei fac aluzie la acel Arbore despre care Scriptura spune următoarele: „Eu sunt precum un arbore atotputernic şi eu voi fi cel care vă va face să purtaţi fructele mele.” (Osea, XIV, 9).

Tradiţia adaugă următoarele: „De Anul nou, când toate fiinţele trec prin faţa lui Dumnezeu ca turmele de oi prin faţa păstorului.” O tradiţie ne învaţă că expresia „începutul anului” sau „Anul nou” înseamnă începutul anului Regelui. Dar ce vrea să spună „începutul anului Regelui”? Este vorba despre conducătorul acelei regiuni de cer care este denumită „an”, conducător care este Isaac.

în sfârşit, tradiţia ne spune următoarele: „...de sărbătoarea Tabernacolelor (Corturilor), unde este rezolvată căderea ploilor”. în vremea acestei sărbători, predomină partea dreaptă a Regelui, de aceea se fac libaţii cu apă în timpul ei. Iată cum, în aceste patru perioade ale anului, vom regăsi întreg misterul judecăţii. (I, 226b).

Ziua judecăţii

„Sunaţi din trâmbiţe în prima zi a lunii, în ziua bine- vestită a marii sărbători.” (Psalmi, LXXXI, 4). Ziua judecăţii este momentul în care Neîndurarea cerească stăpâneşte pe

Israel şi mesia___________________________________201


pământ. Iar această neîndurare vine ca o umbră ce ascunde lumina Lunii şi împiedică iluminarea lumii. Toate fiinţele din ceruri şi de pe pământ sunt judecate în ziua aceea, iar un glas răsună în toate cerurile, auzindu-se aceste cuvinte: „Pregătiţi-i lui Dumnezeu tronul judecăţii, căci el îi va judeca pe toţi în această zi.”

în ţara pustie în care am locuit, el mi-a descoperit următorul mister: „De ce neîndurarea stăpâneşte în prima zi a anului? Pentru că toate lucrurile sfinte depind de a şaptea lume cerească de unde emană orice lumină, orice sfinţenie şi orice binecuvântare. Atunci când vine clipa ca această a şaptea lume cerească să-şi reverse sfinţenia pe pământ, se judecă lucrările oamenilor. Dacă oamenii se dovedesc a fi fost drepţi, sfinţenia coboară asupra lor şi se răspândeşte peste toate lumile cereşti; dacă nu, sfinţenia se pogoară doar până la a şaptea lume şi nu coboară mai departe decât după ce vinovaţii de pe pământ au fost despărţiţi de cei drepţi, ca neghina de grâu. Neîndurarea se pogoară în această lume pentru a-i da pieirii pe cei vinovaţi de păcate, pentru a-i despărţi de oamenii drepţi. De abia atunci luna se acoperă, căci Domnului nu îi este pe plac să-şi nimicească creaturile.

Fiindcă neîndurarea stăpâneşte, demonul îndrăzneşte mai mult şi nu s-ar putea pune stavilă puterii sale dacă nu am urma sfaturile Domnului date poporului lui Israel: „Sunaţi trâmbiţele în această prima zi a lunii.” Atunci când Israel sună din trâmbiţe pe pământ, sunetul trâmbiţelor cutreieră spaţiul, trece de toate bolţile cereşti şi ajunge în apropierea stâncii înalte care acoperă luna; atunci îndurarea se pogoară pe pământ, iar neîndurarea dispare. De îndată ce se deşteaptă îndurarea pe pământ, acelaşi lucru se petrece şi în ceruri. Căci trebuie să ştim că lumea

Israel şi mesia 203pământeană este reflectarea lumii cereşti; dacă lumea de aici este veselă, şi lumea din ceruri surâde; dar dacă este tristă, atunci lumea cerească trimite neîndurarea pe pământ. Bucuria omului atrage de partea sa o altă bucurie din lumea cerească. Tot ceea ce se întâmplă pe pământ nu este decât o reflectare a purtării oamenilor. (II, 184“-184b).

Marea Iertare

Ziua marii iertări este ziua luminii. Piatra preţioasă a lumii cereşti se iluminează şi de aceea Israel trimite un ţap în pustie, căci pustia este centrul acelei părţi a lumii nelocuite, sălaşul demonului. Centrul părţii locuite a lumii este Ierusalimul, unde sălăşluieşte duhul Domnului.

Dar cum să explicăm faptul că îi era trimis în acelaşi timp un ţap lui „YHVH”? Lucrul poate fi comparat cu acel rege plin de mânie contra fiului său. El l-a chemat la sine pe dregătorul însărcinat cu pedepsirea vinovaţilor şi i-a poruncit să-l pedepsească pe fiul său. Dregătorul s-a bucurat de sarcina pe care a primit-o şi a intrat în palatul regelui pentru a lua masa. Dar de îndată ce fiul regelui l-a zărit, a ghicit că invitaţia făcută acelui funcţionar nu avea alt scop decât pedepsirea sa şi s-a grăbit să se împace cu tatăl său. După împăcare, regele a dat poruncă să i se pregătească o masă aleasă, pe care urma s-o ia împreună cu fiul său, şi a poruncit să nu i se spună dregătorului că regele se va aşeza la masă împreună cu fiul său. Când dregătorul a sosit, regele şi-a zis în sinea sa: „Dacă acest dregător va vedea că mă aşez la masă împreună cu fiul meu, ne va strica plăcerea cu învinovăţirile la adresa purtării fiului meu.” Atunci regele a chemat un majordom şi i-a poruncit: „Pregăteşte un fel de mâncare pe care-1 vei


pune pe masă în faţa mea, apoi un fel de mâncare asemănător pe care-1 vei pune în faţa dregătorului ce urmează să sosească, pentru a-i da impresia că va cina doar cu mine. Dar nu trebuie să-i spunem nimic în privinţa adevăratei mese pe care o vom lua după aceea, eu şi fiul meu. Să-şi mănânce aşadar mâncarea şi apoi să se ducă, pentru a ne lăsa pe noi în linişte, să ne vedem de cina noastră.”

La fel şi Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, i-a spus poporului lui Israel: „Pregătiţi doi ţapi, unul pentru mine, iar celălalt pentru acest acuzator (Azazel), pentru a-i lăsa impresia că mănâncă la masa mea; şi să plece de indată ce şi-a luat partea.”

Atunci când diavolul dispare de pe faţa pământului, binecuvântările cereşti se răspândesc fără măsură. Povestea Estherei şi a lui Aman este cât se poate de ilustrativă în privinţa a ceea ce se petrece în ceruri între Matroană şi diavol. Diavolul cere ca spiţa umană să fie stârpită, dar Matroana, Esther cerească, este cuprinsă de milă pentru poporul ei şi intervine pe lângă Regele suprem în favoarea copiilor şi a poporului ei. (II, 184M84b).

Postul din ziua Marii Iertări

Cel ce se pocăieşte trebuie să postească pentru a slăbi şi a-şi curăţa sângele; căci, la fel cum trandafirul ce este roşu şi alb nu poate deveni alb în întregime decât trecând prin foc, tot aşa şi jertfa nu devine în întregime pură decât atunci când penitentul trece prin încercarea focului. Or, lipsirea de hrană slăbeşte trupul şi produce fierbinţeala; este vorba despre acel foc ce arde în venele omului, ca o jertfa adusă Domnului. De aceea Rabi Eleazar spunea

această rugăciune de fiecare dată când postea: „Dumnezeule şi Domn al părinţilor mei, ţi-am oferit ca jertfii grăsimea propriului meu trup prin post şi sângele meu, încălzindu-1 prin fierbinţeala trupului. Primeşte mirosul jertfei ce iese din gura mea în acest moment, în amintirea mirosului jertfei din focul aprins pe altar; iartă-mi mie greşelile mele.” Din această rugăciune vedem că, în timpul postului, omul îşi oferă drept sacrificiu propria grăsime şi propriul sânge, iar mirosul ce iese din gura sa ţine locul mirosului ce se înalţă deasupra altarului, atunci când este sacrificat un animal. (II, 20b).

Sabatul

în seara celei de a şasea zile a săptămânii1, la începutul Sabatului, se înalţă o stea strălucitoare la nord, înconjurată de alte şaptezeci de stele de mai mică dimensiune. Steaua cea mare se ciocneşte de celelalte şaptezeci de aştri, formând o singură stea. Steaua se extinde şi se aseamănă unui foc imens, care-şi răspândeşte flăcările în toate direcţiile. Focul înconjoară miile de munţi cu un cerc de netrecut. Din mijlocul focului se înalţă o flacără ale cărei culori se schimbă în fiecare clipă; când este verde, când este albă, când este de altă culoare. După ce a trecut prin toată gama de culori, flacăra se apropie de Punctul misterios, unde este înghiţită. Atunci încetează orice neîndurare şi chiar focul din infern este stins; toate fiinţele din ceruri şi de pe pământ se bucură de tihnă. Dar, la sfârşitul Sabatului, atunci când Israel rosteşte binecuvântarea focului, neîndurarea începe iarăşi să stăpânească şi toate focurile

Israel şi mesia___________________________________205

1 L a evrei, Sabatul incepe vineri seara, la asfinţitul soarelui, şi ţine până a doua zi, sâmbătă, la asfinţitul soarelui. (Nota trad.)


stinse în ajun se reaprind. Acesta este motivul interzicerii aprinderii focului în ziua de Sabat.

Imediat ce începe ziua Sabatului, se aude un glas în ceruri care spune: „Legiuni cereşti, pregătiţi-vă să vă înfăţişaţi dinaintea Stăpânului vostru!” Atunci apare un duh din partea de sud a cerului şi se răspândeşte asupra tuturor legiunilor din partea dreaptă, alcătuind un soi de veşmânt al acestora. Este veşmântul pe care îngerii îl îmbracă în cinstea Sabatului.

în ajunul Sabatului, poporul sfânt trebuie să facă o baie pentru a se purifica. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că, în timpul săptămânii, un alt duh însufleţeşte poporul; de aceea, atunci când omul doreşte să se despoaie de acest duh şi să-l primească pe Duhul Sfânt, trebuie să se purifice.

Trebuie să observăm că toate zilele săptămânii se află în legătură cu Sabatul. Ziua Sabatului este asemănătoare cu punctul aflat în mijlocul unei periferii, unde toate punctele mărginaşe se află la egală distanţă faţă de punctul central. Zilele săptămânii sunt zilele popoarelor păgâne, în timp Sabatul este ziua poporului lui Israel. în această zi, luminile cereşti se răspândesc cu mai multă strălucire pe pământ, pentru că fiecare individ primeşte un suflet în plus. Tocmai acest suflet în plus este cel care ne face să uităm de tristeţe şi de mânie, pentru a lăsa loc bucuriei şi îngăduinţei, atât în ceruri cât şi pe pământ. Atunci un glas ceresc răsună în tării şi spune: „Preafericită fie soarta ta, Israele, popor sfânt, căruia Domnul i-a oferit o dovadă a bunăvoinţei sale, înzestrându-1 cu un suflet în plus!” Este unul din cele mai înalte mistere, cunoscut doar de înţelepţi.

Sufletul în plus este o emanaţie a Punctului suprem, de aceea trebuie păstrat cu sfinţenie, după cum stă scris la Scriptură: „Iar Israel va păzi Sabatul.” (Exodul, XXXI, 16).

Tot din acest motiv, trebuie să ne bucurăm în această zi şi să luăm trei mese, pentru a desfăta sufletul în plus; chiar sufletele adunate în Paradis se bucură de plăcerile trupeşti pământene. în această zi, trebuie să ne desfatăm mâncând, bând şi îmbrăcându-ne cu veşminte frumoase.

înţelepţii au ales noaptea Sabatului pentru a întreţine relaţii cu soţiile lor. Am întrebat „Lampa sfântă” de ce procedează astfel înţelepţii. Coroana inferioară distribuie totuşi suflete în fiecare zi, chiar în timpul zilelor lucrătoare ale săptămânii, după cum stă scris: „Iar ea se scoală în timpul nopţii şi dă de mâncare celor din casă şi sarcini slujitorilor.” (Pilde, XXXI, 15). „Lampa sfântă” mi-a răspuns: „Cei iniţiaţi procedează astfel, pentru că sunt înzestraţi cu un suflet în plus în această noapte a Sabatului. în oricare altă zi a săptămânii, relaţiile conjugale nu se află la adăpost sigur de atacurile diavolilor, ca în ziua de Sabat. De ce se întâmplă lucrul acesta? Pentru că în această zi există un suflet în plus care însufleţeşte trupul. Acest suflet emană de la „Străbunul străbunilor” care se pogoară în „Punctul cel mai de jos”, pentru a insufla tihnă tuturor fiinţelor.

în ziua de Sabat nu trebuie să ne rugăm Domnului să ne aibă în pază, căci în această zi niciun duh rău nu are permisiunea de a face răutăţi în lume. în ziua de Sabat este interzis să vorbim despre lucruri obişnuite, casnice, şi nici măcar despre lucruri ce privesc casa de rugăciune. Această zi trebuie consacrată laudelor aduse Domnului, rugăciunilor şi studiului Legii. Cel care va vorbi despre lucruri obişnuite în această zi, profanează Sabatul şi nu-şi va mai găsi locul în neamul lui Israel; doi îngeri îşi vor pune mâna pe creştetul acestui om, spunând: „Nenorocire acestui om, căci el nu va mai avea parte de Domnul, binecuvântat fie numele lui.”

Israel şi mesia___________________________________207


Liturgia care începe cu vorbele „Domnul Dumnezeul nostru” este compusă urmând aşezarea misterioasă a celor douăzeci şi două de litere sacre ce alcătuiesc coroanele patriarhilor şi a Regelui de pe Tronul suprem. Acesta este alfabetul suprem căruia îi corespund cele douăzeci şi două de versete aşezate în ordine alfabetică. Atunci când Tronul sfânt este împodobit cu coroana alcătuită din Legea scrisă, formele literelor, toate accentele de ton şi toate semnele masoretice1 sunt ascunse în interiorul Tronului sfânt. Este imaginea Legii scrise care a pătruns şi fecundat Legea orală, la fel cum o femeie este lăsată grea de un bărbat. în acel moment, sfinţenia se răspândeşte pretutindeni în ceruri.

în această zi a Sabatului sunt chemaţi şapte bărbaţi pentru a recita Pentateuhul, fapt ce corespunde celor şapte voci ale Legii. La celelalte sărbători nu este nevoie decât de cinci bărbaţi. în ziua Marii Iertări, se cheamă şase bărbaţi, număr ce corespunde celor şase direcţii; iar în ziua Neomenia se cheamă patru, cu unul în plus faţă de zilele obişnuite, în virtutea luminii înnoite a lunii pline care se adaugă la cea a soarelui.

Rabi Şimon a spus: „Atunci când luăm Pentateuhul pentru a-1 citi, se deschid porţile îngăduinţei din ceruri, iar iubirea cerească se deşteaptă. De aceea trebuie recitat următorul verset: „Binecuvântat fie numele Stăpânului universului, binecuvântat fie tronul său. Apără-1 întotdeauna pe Israel, Doamne, eliberează poporul tău şi redă-i templul; dă-ne lumina ta şi primeşte rugăciunile noastre.”

1 Alfabetul ebraic este alcătuit numai din consoane. Pentru pronunţarea corectă a unui cuvânt, vocalele erau intercalate de cititorul însuşi, iar lucrul acesta se facea prin tradiţia orală transmisă de la dascăl la discipol. Fiindcă existau confuzii la introducerea vocalelor după ştiinţa fiecăruia, s-a născut nevoia de a se inventa semnele vocalice care să fie intercalate în sistemul consonantic, operă întreprinsă de către masoreţi (Masora înseamă Tradiţie), în secolele VIII-X d. H. (Nota trad.)

Israel şi mesia 209La sfârşitul Sabatului, solemnitatea trebuie prelungită

cât mai mult cu putinţă, căci Şehina este oaspetele nostru în această zi, de aceea trebuie să o reţinem la noi cât mai mult cu putinţă. De aceea poporul lui Israel trebuie să recite următoarea liturgie: „El este milostiv şi ne iartă nouă păcatele.” (Psalmi, LXVIII, 38). Iar dacă, la sfârşitul Sabatului, Israel recită liturgiile potrivite, damnaţii din infern vor striga: „Preafericită soarta ta, Israele, popor sfânt, şi preafericiţi drepţii care au respectat legea ta! Preafericit cel ce se desăvârşeşte prin bucuria sfântă! Căci această zi este încununată cu şaptezeci de coroane, iar Numele suprem este desăvârşit în toate direcţiile, totul radiază de bucurie, binecuvântare şi sfinţenie. Sfinţenia Sabatului este egală cu cea a primului Sabat, Sabatul creaţiei.”

Oricine recită rugăciunea de Sabat cu pioşenie va obţine în schimb iertarea păcatelor. Binecuvântarea pe care credinciosul o rosteşte vineri seara (la începutul Sabatului) asupra unei cupe de vin este alcătuită din treizeci şi cinci de cuvinte ce corespund cu cele treizeci şi cinci de cuvinte din povestea creaţiei, lucru ce ne dă un total de şaptezeci de cuvinte, pentru a încorona Sabatul cu cele şaptezeci de coroane din ajun.

Noaptea Sabatului se sfinţeşte datorită poporului sfânt, atunci când Duhul ceresc se pogoară asupra lui. De aceea trebuie să ne sfinţim cu pioşenie. Iar sâmbătă dimineaţă nu mai este nevoie să recităm aceste cuvinte, căci ziua este sfinţită prin ea însăşi. Poporul lui Israel se sfinţeşte prin recitarea rugăciunilor. Fii fericit, Israele, popor sfânt, care moşteneşti această zi din moştenirea veşnică!

La sfârşitul Sabatului, omul trebuie să despartă sacrul de profan, căci celelalte duhuri însărcinate cu stăpânirea zilelor lucrătoare trebuie să-şi reia funcţiile obişnuite. Pentru a face această separare, se rosteşte, la sfârşitul Sa-


băţului, o binecuvântare asupra focului. Chiar dacă toate focurile vor fi stinse şi ascunse în ziua Sabatului, există totuşi un foc în această zi: este vorba despre Focul sacru şi suprem dinaintea căruia toate celelalte focuri se ascund. Este focul altarului pe care Isaac trebuia jertfit Domnului. Pentru a fi aprins, acest foc nu are nevoie de focul din timpul săptămânii, ci de focul Sabatului. în momentul în care rostim binecuvântarea asupra focului, patru legiuni de îngeri coboară pe pământ pentru a fi iluminate de focul asupra căruia se pronunţă binecuvântarea. Aceste legiuni sunt denumite „Lumina focului”. Tocmai din acest motiv, în momentul în care rostim binecuvântarea, se strâng în palmă patru degete de la mâna dreaptă, pentru a ilumina dosul palmei prin lumina focului, căci aceste patru degete sunt simbolul celor patru legiuni de îngeri, denumite „Luminile focului”. în momentul altor binecuvântări, trebuie să ţinem degetele drept, pentru ca gradele superioare să se lege de acestea şi să le sfinţească, în timp ce în vremea binecuvântării focului trebuie să îndoim degetele în palmă, pentru a ilumina dosul mâinii.

în timpul zilelor săptămânii, se spune: „Cine răspândeşte lumina?”, în timp ce la sfârşitul Sabatului se spune: „Cine creează luminile focului?” De ce se face acest lucru? Pentru că, pe toată durata zilei Sabatului, toate legiunile de îngeri sunt absorbite de „Lampa supremă”, şi de abia la sfârşitul Sabatului se despart de aceasta. (II, 203a-208b).

Sabatul în infern

Rabi Iehuda a spus: „Păgânii care nu au ţinut şi nu au sfinţit Sabatul pe timpul vieţii lor vor petrece neapărat Sabatul în infern, pentru că şi ei se vor bucura de tihnă în

acea zi, acolo. în fiecare vineri seară, când începe sfinţirea Sabatului, vor răsuna glasuri în toate cotloanele infernului şi se vor auzi aceste cuvinte: „Fie ca pedeapsa celor vinovaţi de păcate să fie oprită, căci este ziua Regelui sfânt, iar ziua se sfinţeşte”. Pedepsele vor înceta de îndată, iar vinovaţii îşi vor găsi tihna.

Cu toate acestea, israeliţii care nu au respectat ziua Sabatului nu-şi vor găsi tihna, chiar şi în acea zi. Ceilalţi damnaţi din infern se vor mira şi vor întreba: „De ce nu-şi găsesc aceştia tihna, ca noi?” îngerii pedepsitori le vor răspunde: „Pentru că aceştia au săvârşit crima negării existenţei Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, şi au încălcat toate poruncile Scripturii, profanând Sabatul. Iată de ce sunt singurii care nu-şi găsesc tihna, nici măcar astăzi, de Sabat”.

Cei damnaţi au îngăduinţa să-şi părăsească locul chinului şi să contemple următorul spectacol: un înger numit „Santariel” smulge de pe pământ trupurile celor care au profanat Sabatul, pentru a le azvârli în infern. Sufletele care însufleţiseră până atunci acele trupuri vor vedea cum acestea sunt roase de viermi şi nu-şi vor afla liniştea în chinurile iadului. Ceilalţi păcătoşi înconjoară trupurile şi strigă: „Acesta este trupul cutărui om care nu a avut grijă să laude slava Domnului, care a negat existenţa lui Dumnezeu şi Scriptura. Nenorocire lui! Mai bine ar fi fost să nu se nască, pentru a nu fi expus ruşinii şi pedepselor”. Acesta este sensul cuvintelor: „Ei vor ieşi (din infern) pentru a vedea trupurile fără viaţă ale celor care au păcătuit împotriva mea. Viermii le vor mânca veşnic trupul şi ei vor fi o sperietoare pentru toţi” (Isaia, LXVI, 24).

întrucât Sabatul este la fel de însemnat ca şi Cartea sfântă şi fiindcă Scriptura este denumită „foc”, este cât se

Israel şi mesia___________________________________211


poate de firesc ca cei ce nu au respectat cuvintele Scripturii să fie pedepsiţi de focul Ghenei, care nu se stinge niciodată1 (II, 151“).

Sabatul în ceruri

în ziua în care începe Sabatul, atunci când poporul lui Israel sfinţeşte această zi, se aude un glas ce răsună în cele patru colţuri ale lumii şi care spune: „Adunaţi-vă, legiuni sfinte; pregătiţi tronurile sfinte! în toate cele trei sute nouăzeci de ceruri se răspândeşte bucuria; conducătorii şi căpeteniile lumilor cereşti să fie fiecare la locul său!” De îndată ce poporul lui Israel de pe pământ sfinţeşte ziua Sabatului, Arborele Vieţii se trezeşte şi îşi agită frunzele; un suflu care vine din lumea de dincolo face să tremure crengile sale, răspândind parfumul lumii viitoare peste lumea noastră, scoţând la lumină sufletele sfinte. Aceste suflete ies, unele trezindu-le pe celelalte; unele intră şi altele ies, iar Arborele Vieţii este înfloritor. Astfel se face că toţi israeliţii sunt împodobiţi cu aceste suflete sfinte, iar în ziua de Sabat stăruie o mare bucurie. Este ziua marelui răgaz, iar toţi drepţii din Grădina Paradisului urcă şi se desfată cu delicatesele nemaivăzute ale lumii viitoare. De îndată ce Sabatul se termină, toate aceste suflete îşi iau zborul şi urcă în tării.

La sosirea Sabatului, sufletele coboară pe pământ pentru a se însoţi cu poporul sfânt, iar sufletele credincioşilor suie către cer. La sfârşitul Sabatului, sufletele

1 Conform altor tradiţii evreieşti, va exista o eliberare finală pentru păcătoşii din Israel, ca şi pentru drepţii păgâni. „în ziua aceea, Dumnezeu va lua cheile infernului şi, în prezenţa tuturor drepţilor, le va da arhanghelilor Mihail şi Gavril, spunând: „Deschideţi porţile iadului şi eliberaţi-i pe aceştia”. Alfabetul lui Rabi Aqiba, în Bet Hamidrasch, III, pag. 27-28.

credincioşilor coboară, iar sufletele din cer care se însoţiseră cu Israel urcă şi se aşează în faţa Regelui sfânt, iar Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, le întreabă: „Ce nouă interpretare asupra Legii aţi auzit pe pământ?” Fericiţi vor fi atunci cei a căror interpretare va fi spusă Prea înaltului! Ce bucurie pe capul lui! Căci Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, va aduna familia lui din cer şi îi va zice: „Ascultaţi noua interpretare pe care sufletul cutare a dat-o”. îndată ce o nouă idee privind Legea este revelată pe pământ şi este adusă la cunoştinţa Domnului de către sufletul sabatic, întreaga familie cerească ascultă această explicaţie, iar creaturile sacre Hayot se acoperă cu aripile lor (III, 173“).

Anul sabatic

Acum, învăţătorule, îţi vom revela încă un mister. în fiecare an sabatic2, un glas răsună în ceruri şi spune: „Bărbaţi, femei, voi toţi care aveţi credinţă, adunaţi-vă şi suiţi”. Atunci bărbaţii, femeile şi chiar copiii care sug la sânul mamei lor suie către şcoala cerească, unde un tânăr căruia învăţătorul i-a încredinţat cheile cerului le revelează idei noi şi profunde, iar toţi sunt cuprinşi de o bucurie nemăsurată. După aceea, toţi pătrund în palatul cel mai misterios dintre toate, unde sălăşluieşte „Blândeţea lui Dumnezeu”, adică palatul iubirii Preasfântului, binecuvântat fie numele lui. La aceste lucruri fac aluzie următoarele cuvinte: „... trebuie simţită Blândeţea lui Dumnezeu şi vizitat palatul său”. După care pruncii morţi se vor înălţa

2 Conform Legii, o dată la şapte ani pământul trebuia să se odihnească, de aceea era interzis a-1 cultiva; după şapte cicluri de câte şapte ani, adică o dată la fiecare cincizeci de ani (Jubileul), pământul trebuia să revină primilor proprietari sau descendenţilor acestora.

Israel şi mesia___________________________________213


şi mai sus, în timp ce defuncţii care au murit la o vârstă înaintată vor coborî mai jos în Paradis, unde îşi vor recăpăta învelişul pe care-1 purtau mai înainte. Preafericit este poporul pe care-1 aşteaptă atât de mult bine în viaţa viitoare! (III, 167b).

VIAŢA SFÂNTĂ

CĂSĂTORIA

Tradiţia ne învaţă că o căsătorie este pentru cel Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, o încercare tot atât de grea precum traversarea Mării Roşii de către israeliţi, pentru că această căsătorie depinde de un grad special. Trebuie să observăm că, în momentul însoţirii Soţului cu Soţia, toate sufletele ies din fluviul ceresc. Aceste suflete coboară de-a valma peste pământ, sufletele masculine fiind amestecate cu sufletele feminine. în momentul căsătoriei, trebuie ca sufletele să se regăsească; fiecare suflet masculin trebuie să-şi regăsească sufletul feminin, cel care era jumătatea sa înainte de pogorârea pe pământ. De aceea tradiţia spune că aceste căsătorii reprezintă o lucrare la fel de grea precum despărţirea apelor Mării Roşii. Pentru a despărţi marea, a trebuit ca regiunea cerească ce-i corespunde Mării Roşii să fie despărţită în tot atâtea poteci câte vaduri au fost necesare pentru a putea trece poporul lui Israel. Pentru ca un eveniment să se producă pe pământ, trebuie ca un eveniment asemănător să se înfăptuiască în ceruri, totul în lumea pământeană nefiind decât o reflectare a lumii cereşti (I, 207b-208a).

Procreaţia şi familia

Aşa cum Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a înfăptuit însoţirea pe pământ a soţului cu soţia, tot astfel el înfăptuieşte însoţirea sufletelor pereche în tării, pentru


ca ele să zămislească alte suflete, însufleţite şi ele de puterile sfinte ce le sunt superioare. Pentru ca toate puterile cereşti să găsească suflete pe care să le însufleţească, trebuie ca numărul acestora să fie mare, iar pentru ca numărul acestora să fie mare, trebuie ca trupurile să se înmulţească pe pământ; în acest fel, binecuvântările vin din cer spre pământ.

De aceea Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, l-a creat pe om, pentru ca acesta să-şi urmeze calea şi, după pilda Cerului, să nu lase izvorul să sece. Oricine lasă să sece izvorul său face ca apele din ceruri să sece şi ele, după cum stă scris în Cartea sfântă: „Apele mării se retrag; fluviile îşi părăsesc albiile şi seacă” (Iov, LIX, 11). întrucât omul pământesc este făurit după chipul şi asemănarea omului ceresc, reiese că cel care lasă să sece izvorul său şi care nu face roade pe pământ - fie că nu vrea să-şi ia femeie, fie că se însoţeşte cu o femeie stearpă, fie că trăieşte cu femeia sa împotriva naturii - săvârşeşte o crimă de neiertat. Acestuia i se potrivesc cuvintele Scripturii: „Greşeala nu mai poate fi reparată niciodată” (Ecdesiastul, 1 ,15). Când cineva şi-a luat femeie şi nu a putut avea copii, fratele său trebuie să-i răscumpere greşeala, căsătorindu-se cu ea, pentru a-i oferi urmaşi aceluia. Bărbatul care moare fără urmaşi nu poate avea parte de viaţa viitoare; sufletul său nu va intra în templul ceresc, iar chipul său va fi şters din ţinutul unde sălăşluiesc sufletele, după cum stă scris: „Iar acest suflet va pieri din faţa mea; căci eu sunt Domnul Dumnezeu” (Le- viticul, XXII, 3).

De aceea Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, i-a hărăzit unui asemenea suflet un salvator, care să-l ferească de diavol; acest salvator este chiar fratele răposatului, după cum stă scris în Scriptură: „De vor trăi fraţii împreună şi

unul din ei va muri, fără să aibă fiu, femeia celui mort să nu se mărite în altă parte după străin, ci cumnatul ei să intre la ea, să şi-o ia soţie şi să trăiască cu ea. întâiul născut pe care-1 va naşte ea să poarte numele fratelui lui cel mort, pentru ca numele acestuia să nu se şteargă din Israel.” (Deuteronomul, XXV, 5-6). De aceea Iuda îi spune fiului său: „Căsătoreşte-te cu femeia fratelui tău şi trăieşte cu ea, pentru ca să-i faci copii fratelui tău” (Geneza, XXVIII, 8). Căci sufletul celui care nu a avut copii pe pământ nu se va înfăţişa în faţa Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, ci va rămâne în afara cerului, căci nu a fost socotit vrednic să îmbogăţească lumea cu o lumină, în timp ce sălăşluia în acel trup (1,186b-187a).

Stă scris la Scriptură: „Iar Domnul i-a binecuvântat şi le-a zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi”. Această poruncă înseamnă că oamenii trebuie să zămislească şi să crească copii, pentru a răspândi pe pământ slava Numelui sfânt în toate colţurile lui, primind în trupuri duhurile şi sufletele ce alcătuiesc slava Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, atât în ceruri cât şi pe pământ. Cine nu respectă porunca procreării micşorează chipul Domnului şi îl împiedică să se pogoare pe pământ.

Lipsa de suflete noi care ar trebui să coboare pe pământ se datorează şi faptului că Şehina nu coboară în lumea acesta, căci sufletele sunt cele care aduc slavă Domnului pe această lume, după cum stă scris: „Mulţimea poporului face gloria Regelui, iar un număr mic de supuşi ar fi o mare ruşine pentru acesta” (Pilde, XIV, 28). Doar printr-un număr sporit de suflete îl putem atrage pe Rege în lumea noastră; noi împuţinăm chipul Domnului, dacă scădem numărul de suflete de pe pământ. Bărbatul care se înfrânează să procreeze este la fel de vinovat ca şi în cazul în

Israel şi mesia___________________________________217


care ar fi făcut vărsare de sânge, căci el împiedică reproducerea unui chip pământean, făcut după chipul şi asemănarea Domnului, căci ştim din Cartea sfântă că omul este făurit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Din acest motiv omul trebuie să urmeze poruncile divine şi să procreeze, pentru a răspândi slava lui Dumnezeu în toate colţurile lumii (I, 273b).

Stă scris în Cartea sfântă: „Iată, fiii sunt moştenirea Domnului, răsplata rodului pântecelui.” (Psalmi, CXXVII, 3). Prin aceste cuvinte, Scriptura vrea să spună că, pentru a ne bucura de moştenirea Domnului şi pentru a ne uni cu Fiinţa cerească şi a nu ne mai despărţi de ea, trebuie să naştem copii, căci cel ce a fost găsit vrednic de a zămisli un copil în lumea pământească va putea intra în templul ceresc de pe lumea cealaltă. Lucrurile bune şi folositoare pe care copiii le vor face în lumea noastră îi vor fi de folos tatălui în lumea cerească, facându-1 vrednic să se bucure de moştenirea lui Dumnezeu.

Dar ce înţeles au cuvintele „moştenirea lui Dumnezeu”? Este vorba despre pământul vieţii, numit când „pământul lui Israel”, când „pământul vieţii”. Regele David este cel care l-a numit „moştenirea lui Dumnezeu”, după cum stă scris la Scriptură: „Căci ei m-au izgonit astăzi, ca să nu mai locuiesc deloc în moştenirea lui Dumnezeu, spunându-mi: Du-te la zeii străini” (I, Regi, XXXVI, 19). De aceea Scriptura spune: „Moştenirea lui Dumnezeu sunt fiii...” Căci fiii vor fi cei care vor avea parte de moştenirea lui Dumnezeu. Iar Scriptura adaugă după aceea: „... răsplata rodului pântecelui”. Căci răsplata tatălui în ceruri este pe măsura purtării fiilor, roade ale pântecelui (1 ,115*- 115b).

MILA

Mila şi îndurarea divină

Ce spune Scriptura după ce vestea cea bună a naşterii lui Isaac i-a fost anunţată lui Avraam? Scriptura spune: „Aceştia au plecat din acel loc şi şi-au îndreptat ochii către Sodoma” (Geneza, XVIII, 16). Rabi Eleazar a spus: „Trebuie să observăm cât de mare este grija celui Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, pentru oameni în general şi pentru toţi cei care merg pe calea cea dreaptă, căci, chiar atunci când încercările vieţii sunt de neocolit, Dumnezeu îi dă celui care-1 iubeşte ocazia de a face fapte bune, pentru a-1 pune la adăpost de necazurile vieţii. Căci noi ştim de la tradiţie că Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, atunci când iubeşte pe cineva, îi face un dar, înainte ca încercările să i se pună în cale. în ce constă acest cadou? Dumnezeu îi trimite în cale un sărac, pentru ca el să-şi reverse mila asupra acestuia; şi, datorită acestui act de milă, el îşi atrage îndurarea ce emană din partea dreaptă...”

Mai trebuie să observăm că, atunci când Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a hotărât să pedepsească Sodoma, el i-a făcut lui Avraam un dar asemănător, oferindu-i ocazia de a fi milostiv faţă de trei oaspeţi, căci doar prin ospeţia lui Avraam a putut Lot, nepotul său, să scape de nenorocire, după cum stă scris în Cartea sfântă: „Dar, când a stricat Dumnezeu toate cetăţile din părţile acelea, şi-a adus aminte Domnul de Avraam şi a scos pe Lot afară din prăpădul cu care a stricat Dumnezeu cetăţile, unde trăia Lot” (Geneza, XIX, 29). Iată, Scriptura nu spune:


„Dumnezeu şi-a adus aminte de Lot” pentru că acesta a fost salvat de la pieire doar datorită meritelor lui Avraam.

Dar ce înseamnă cuvintele: „Şi Dumnezeu şi-a adus aminte de Avraam”? Domnul şi-a amintit de faptele bune şi de ospeţia lui Avraam arătată îngerilor trimişi de el. Tot astfel, atunci când omul se dovedeşte a fi milostiv faţă de aproapele său, el se pune la adăpost de necazurile şi primejdiile care bântuie prin lume, căci Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îşi aminteşte de mila acelui om. Orice act de milostenie ajunge în ceruri, iar într-un timp al deznădejdii, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îşi aminteşte de el, după cum stă scris în Cartea sfântă, în Pilde, XI, 4: „Iar milostenia vă va salva de la moarte” (1,104a).

Semnul ceresc

în cartea regelui Solomon, am întâlnit misterul următor: „Oricine încearcă un sentiment de milă faţă de un om sărman va avea întotdeauna întipărită pe faţă pecetea cu care a fost însemnată faţa primului om”. Atâta vreme cât omul va purta pe faţă semnul lui Adam, el va stăpâni toate creaturile pământului, după cum stă scris în Cartea sfântă: „Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului; toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi toţi peştii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemână” (Geneza, IX, 2). Aceasta este singura lege impusă de Creator tuturor animalelor şi ţinută de acestea în mod instinctiv - să se teamă de orice om care poartă pe faţă semnul cu care a fost marcată faţa lui Adam.

Atâta vreme cât omul se milostiveşte de cei săraci, el va păstra acest semn pe faţa lui. Dar de unde ştim noi acest lucru? Noi ştim de la pilda cu Nabucodonosor. Chiar dacă a avut visul pe care îl cunoaştem, nu a fost lovit de niciun rău, iar visul nu s-a împlinit câtă vreme a fost mi

lostiv cu cei săraci şi năpăstuiţi; dar, de indată ce a încetat să-i mai ocrotească pe săraci, i s-a întâmplat ceea ce a fost scris la Scriptură: „Abia rosti regele aceste cuvinte, că s-a auzit un glas în ceruri: ţie, rege Nabucodonosor, ţi se spune: Regatul s-a luat de la tine” (Daniel, IV, 28). Lucrul acesta vrea să însemne că lui Nabucodonosor i s-a şters semnul ceresc de pe faţă şi a încetat să mai fie om, căci în versetul următor se spune: „...Şi dintre oameni vei fi izgonit, vei locui cu animalele câmpului şi vei paşte iarbă” (I, 13b).

PÂINEA SPIRITUALĂ

în fiecare zi cade o rouă sfântă de la Cel bătrân de zile şi, datorită ei, toate plantele din livada sfântă a poamelor sunt binecuvântate. Aceasta ajunge şi la creaturile de pe pământ, iar îngerii se hrănesc fiecare cu ea, în funcţie de gradul lor, după cum este scris în Cartea sfântă: „Omul va mânca pâinea îngerilor” (Psalmi, LXXXVII, 15). Această rouă numită mana a fost hrana israeliţilor în vremea pribegiei lor prin deşert. Rabi Şimon a zis: „Sunt mulţi oameni în zilele noastre care se hrănesc în continuare cu pâinea îngerilor”. Dar cine sunt acei oameni?

Trebuie să observăm că, atunci când poporul lui Israel a început să-l slujească pe Regele sfânt, în urma semnului Legământului, el a fost găsit vrednic de a fi hrănit cu o pâine superioară celei pe care o mâncase până atunci. La ieşirea sa din Egipt, poporul lui Israel a mâncat azima, dar după aceea a fost găsit vrednic de a mânca din pâinea cerului, după cum stă scris în Scriptură: „Vă voi arunca pâine din cer. Iar pâinile cădeau într-adevăr din ceruri” (Exodul, XVI, 4). Ei bine, teologii care se consacră studiului Legii se hrănesc cu pâine care cade din cer. Dar ce este această pâine? Este pâinea despre care Scriptura zice: „înţelepciunea îi dă viaţă celui care o posedă” (Ecclesiastul, VII, 11).

Israel şi mesia___________________________________221


Rabi Eleazar a întrebat: „întrucât Israel a fost găsit vrednic de a se înfrupta din pâinea cerului, de ce era mai nevolnic decât alte popoare? Nu ar fi mai drept ca cei ce se hrănesc cu pâine cerească să fie mult mai puternici decât alţii?” Rabi Şimon i-a răspuns: „întrebarea ta are temei. Dar trebuie să observăm că orice hrană a oamenilor tot din ceruri vine. Hrana obişnuită este produsă prin lucrarea comună a cerului cu pământul; este o hrană grosieră şi grea. însă hrana cea mai delicată vine din ţinutul asprimii şi aceasta i-a fost dată poporului lui Israel la ieşirea sa din Egipt. Astfel, hrana lui Israel în deşert a venit din regiunea superioară denumită „Cer”. Această hrană este într-atât de subtilă, încât întăreşte mai degrabă sufletul decât trupul, cu care de altfel nu are nicio afinitate. Această hrană este numită „pâinea îngerilor”, pentru că, fiind lipsiţi de trupuri, îngerii îşi întăresc doar duhul. Iată de ce teologii sunt mult mai slabi decât ceilalţi oameni, căci ei folosesc o hrană care întăreşte sufletul şi o neglijează pe cea care întăreşte trupul. Preafericită este soarta drepţilor despre care Scriptura a zis: „înţelepciunea îi dă viaţă celui care o posedă”. Preafericit este trupul care poate trăi cu hrana pentru suflet!”

Rabi Eleazar l-a întrebat pe părintele său: „Dar ce trebuie să facem pentru a căpăta hrana sufletului?” Rabi Şimon i-a răspuns: „La fel cum hrana noastră cea de toate zilele este rodul colaborării dintre cer şi pământ, vom obţine hrana spirituală, care nu este produsă decât prin lucrarea cerului, oferindu-le săracilor hrana trupului ce le lipseşte”. Acesta este, de fapt, şi înţelesul cuvintelor Scripturii: „Omul milostiv îi face bine sufletului său” (Pilde, XI, 17). Oricine le va da săracilor hrană pentru trup va obţine în schimb, din ceruri, hrană pentru suflet” (II, 61b-62a).

STUDIUL LEGII

Ora de studiu

Rabi Eleazar a zis: „La primul ceas al nopţii, îndată ce ziua a luat sfârşit, iar soarele s-a dus la culcare, îngerii, păstrând cheile porţilor prin care trece soarele, vor închide cele douăsprezece porţi care rămân deschise pe durata zilei. Atunci răsună un glas în cer, care-i adună pe toţi aceşti paznici ai porţilor. Ei se adună şi suie în ceruri în linişte, fără ca vreunul dintre ei să deschidă gura. Acesta este momentul în care îngerii însărcinaţi să adune glasurile produse de faptele oamenilor străbat lumea în zbor. Luna începe să-şi reverse lumina pe pământ, iar îngerii sună din trâmbiţe; primul sunet este uniform, iar al doilea este unul spart, care seamănă cu o plângere. După ce trec câteva clipe, ei sună a doua oară din corn şi apar cete numeroase de îngeri care înalţă imne şi cântece de slavă în faţa Domnului lor; atunci începe judecarea lumii. La miezul nopţii, atunci când se trezesc cocoşii, vântul, care suflă dinspre nord-est, se opreşte brusc datorită curentului de îndurare divină ce soseşte din sens invers, dinspre sud. Atunci vine ceasul când Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, se arată dinaintea drepţilor din Grădina Edenului. Preafericită este soarta celui care se trezeşte la această oră, pentru a se consacra studiului doctrinei, căci Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, cât şi toţi drepţii din Grădina Edenului, îi ascultă glasul, după cum stă scris la Scriptură: „O, tu, care locuieşti în Grădină, prietenii tăi sunt gata să


te asculte; fa-mă să aud vocea ta!” (Cântarea cântărilor, VIII, 13). Dar mai există ceva: Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îl acoperă pe cel ce se trezeşte la miezul nopţii pentru a se dedica studiului doctrinei cu o rază a îndurării sale divine, care îi va fi înger de pază pe această lume. Căci toţi îngerii din cer şi de pe pământ sunt obligaţi să-l păzească pe cel acoperit de raza îndurării divine, după cum stă scris în Psalmi, XLII, 9: „Domnul Dumnezeu îşi trimite îndurarea pe timpul zilei; iar eu îi voi cânta lui o cântare pentru îndurarea divină, pe timpul nopţii” (1,92“).

Temelia lumii

Un rege care ar voi să-şi construiască un palat nu ar putea înfăptui lucrul acesta fără să folosească un arhitect, dar atunci când palatul va fi construit, nu spunem: „acesta este palatul cutărui arhitect”, ci „acesta este palatul regelui cutare”, chiar dacă arhitectul este cel care l-a construit. Tot aşa şi Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, s-a folosit de Legea care exista cu două mii de ani înainte de crearea lumii, pentru a clădi universul. Iar astăzi, noi nu spunem „lumea Legii”, ci „lumea lui Dumnezeu”. Acesta este şi înţelesul cuvintelor următoare din Scriptură: „Cerurile au fost create prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Psalmi, XXXIII, 6).

Dumnezeu a privit cuvintele Scripturii: „Elohim a creat cerul şi pământul”, şi a creat cerul şi pământul. A mai citit cuvintele: „Elohim a zis: să fie lumină”, şi a creat lumina. Acesta este înţelesul cuvintelor Scripturii: „Eram aproape de el, ca arhitect” (Pilde, VIII, 30). Scriptura sfântă este cea care a îndeplinit rolul de arhitect pe lângă Dumnezeu. Dar cuvintele cu ajutorul cărora lumea a fost creată nu au fost întărite decât în momentul în care Dom

nul l-a creat pe om, pentru ca acesta să se dedice studiului Legii, căci doar prin studiul Legii poate exista lumea.

Aşadar, oricine se dedică studiului Legii este - dacă putem spune aşa - fundamentul întregii lumi. Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a creat lumea cu ajutorul Legii, iar omul susţine lumea tot cu ajutorul Legii. Rezultă aşadar că această creaţie a lumii, cât şi dăinuirea ei, se datorează doar Legii. Aşadar, preafericită este soarta celui care se dedică studiului Legii, căci el susţine lumea, fiind temelia acesteia! (II, 161a-161b).

Studiul şi cugetarea

O, fii ai celui Prea înalt, o, voi, care alcătuiţi elita lumii şi care sunteţi precum miezul de nucă, adunaţi-vă pentru a învăţa, căci aurora străluceşte deja. în fiecare zi un înger de văpaie se iveşte în Grădină; el poartă pe aripile sale trei furci cu dinţi ascuţiţi ca sabia; în mâna dreaptă ţine cheile tezaurului. El strigă cu putere şi spune: „Cei dintre voi a căror faţă a fost iluminată, care au intrat şi au ieşit şi care s-au contopit în Arborele Vieţii şi legat de rădăcinile sale, care au mâncat fructe mai dulci ca mierea, aceştia vor dobândi viaţă pentru sufletul lor şi vindecare pentru trup. Ei vor fi la adăpost de gândurile rele, de cugetarea care minte Arborele Vieţii şi care pângăreşte râurile şi izvoarele, izvoarele lui Israel, de cugetarea ce provoacă moartea omului, îi putrezeşte trupul şi-l slăbeşte. Cugetarea cea spurcată zămisleşte arborele minciunii; cugetarea cea stricată aduce stricăciune în rânduiala lucrurilor; atunci Arborele Vieţii se îndepărtează şi lasă locul Copacului morţii. Din pricina acestuia, sufletul se desprinde de Arborele Vieţii, pentru a se contopi cu arborele morţii, care nu are crengi.

Israel şi mesia__________________________________ 225


Acest suflet nu va cunoaşte niciodată fericirea, căci va sălăşlui într-un copac sterp şi fără sevă. Fructele acestui copac sunt amare precum absintul; la ele fac aluzie versetul: „Va fi ca un copac stingher în pustie, care nu cunoaşte zilele ploioase” (Ieremia, XVI, 6).

Dar cel care se însoţeşte cu Arborele Vieţii şi se leagă de crengile sale îi va mânca roadele. Toate binecuvântările şi toată sfinţenia vor emana de la acesta; va dobândi viaţă pentru suflet şi sănătate pentru trup. Despre acest om, Scriptura zice: „Va fi ca un copac sădit pe malul unui râu şi care-şi întinde rădăcinile în apă; acestuia nu-i va fi frică de arşiţa verii, căci ramurile sale vor fi întotdeauna verzi” (Ieremia, XVI, 8). Toate depind pe lumea asta de cugetare şi de intenţie, după cum spune un verset din Leviticul, XI, 2: „Sfinţiţi-vă şi veţi deveni sfinţi” (I, App., 91).

Vorbele drepţilor

Cuvintele rostite de cei cu frica lui Dumnezeu sunt culese de îngerii sfinţi din ceruri care îi împodobesc coroana Regelui suprem. Acesta contemplă cuvintele şi le aşează când în coroana sa ca podoabe, când pe genunchi şi se desfată cu ele. în cartea lui Enoh putem citi următoarele: „Mai întâi, vorbele rostite de cei drepţi îi împodobesc coroana lui Dumnezeu, apoi ele se preschimbă şi iau înfăţişarea celui care le-a rostit, iar Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, vorbeşte cu omul acela; în sfârşit, aceste cuvinte sunt înscrise în cartea amintirilor, pentru a rămâne acolo întru veşnicie, fără a fi şterse vreodată”.

Dar ce înseamnă cuvintele: „Care privesc numele său?” Aceste cuvinte îi desemnează pe oamenii care caută în Lege misterul Numelui sfânt şi înţelepciunea. în viziu

nea lui Ezechiel, se spune că deasupra Tronului putem vedea ceva asemeni chipului unui om. Scriptura foloseşte termenul „asemeni”, pentru a arăta că nu este vorba despre un chip real. Această viziune se aplică tuturor cuvintelor de înţelepciune care, ajunse în ceruri, iau înfăţişarea unui om. Iar voi, tovarăşi întru învăţarea doctrinei, voi aţi fost găsiţi vrednici de a vă vedea cuvintele suind în ceruri şi împodobind coroana lui Dumnezeu. De îndată ce v-am întâlnit mi-am dat seama că vorbele voastre se vor înălţa în tării, căci chipul vostru avea forma desăvârşită a unui chip omenesc ce se asemăna cu chipul ceresc” (II, 217a-217b).

Rabi Şimon şi-a început una dintre prelegerile sale zicând: „Am pus cuvintele mele în gura ta şi te-am ocrotit cu umbra mâinii mele, pentru a întemeia cerurile şi crea pământul” (Isaia, II, 16). Aceste cuvinte ale Scripturii ne fac să înţelegem cât de important este ca omul să se dedice zi şi noapte studiului învăţăturii tainice. Căci Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, ascultă glasul celor care se ocupă cu studiul doctrinei şi creează un cer nou cu ajutorul fiecărui cuvânt ce conţine o idee nouă pentru a explica doctrina.

Noi ştim din tradiţie că, în momentul în care cuvântul ce ascunde o idee nouă privitoare la doctrină iese din gura unui om, această vorbă se înalţă la ceruri şi se înfăţişează în faţa Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, iar acesta o ia, o sărută şi o împodobeşte cu şaptezeci de coroane făurite din literele ce compun numele divin. Dar cuvântul ce conţine o nouă explicaţie a înţelepciunii mistice (Hokh- mah) se aşează pe capul dreptului şi dăinuie acolo veşnic; de aici, cuvântul îşi ia zborul, străbate şaptezeci de mii de lumi şi se înalţă până la Străbunul străbunilor. Or, fiindcă toate cuvintele Celui bătrân de vreme vin de la în ţe

Israel şi mesia___________________________________227


lepciunea mistică şi sunt depuse în tezaure secrete, cuvântul celui care ascunde o idee nouă privitoare la doctrină se va alătura cuvintelor Celui bătrân de vreme.

Cuvântul îşi va lua apoi zborul şi va sui în cele optsprezece lumi misterioase, despre care se spun următoarele în Scriptură: „Pe care ochiul nu le vede, ci doar tu singur, Dumnezeul meu” (Isaia, LIV, 4). Ele zboară apoi întregite şi completate în faţa Celui bătrân de zile. Atunci acesta alege cuvântul care i-a plăcut cel mai mult, îl ia şi-l împodobeşte cu trei sute şaptezeci de mii de coroane. Atunci cuvântul zboară în prezenţa Celui bătrân de vreme şi, coborând din nou, devine un cer. Astfel se face că toate cuvintele care ascund idei noi privitoare la doctrină, concepute de mintea omului, se preschimbă în tot atâtea ceruri noi în faţa Străbunului, care le denumeşte „ceruri noi”, adică ceruri create cu ajutorul ideilor noi ce emană din ştiinţa esoterică.

în ceea ce priveşte cuvintele ce ascund idei noi despre învăţătura tainică, odată ieşite din gura omului, ele se înfăţişează dinaintea Celui bătrân de vreme şi, reieşind de aici, se preschimbă în tot atâtea „pământuri ale vieţii”. Dar, în loc să formeze corpuri separate, acestea se unesc într-un singur corp în momentul în care părăsesc locuinţa cerească a Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, şi înfăşoară pământul nostru unic, care se vede astfel reînnoit şi recreat, datorită acestor cuvinte ce ascund o idee nouă despre doctrină. Tocmai la aceste noi ceruri fac aluzie cuvintele următoare din Scriptură: „într-adevăr, precum cerul cel nou şi pământul cel nou pe care le voi face, zice Domnul, vor rămânea înaintea Mea, aşa va dăinui totdeauna seminţia voastră şi numele vostru.” (Isaia, LXVI» 22). Scriptura nu spune „pe care le-am făcut”, la timpul

trecut, ci „pe care le voi face”, deoarece creaţia continuă, iar pământul se reînnoieşte mereu, datorită cuvintelor rostite de către om, care cuprind în ele noi concepţii privitoare la doctrină. De altfel cerurile au fost făcute prin cuvântul lui Dumnezeu, după cum stă scris în Cartea sfântă, în Psalmi, XXXIII, 6. La fel şi oamenii, creează ceruri noi cu ajutorul cuvintelor lor (1,4b-5a).

Studiul doctrinei şi vremurileFĂGĂDUITE

„Iar cărturarii vor arde precum focurile (Zohar) cerului” (Daniel, XII, 3). Profetul face o aluzie la cartea Zoharului care reflectă lumina Maicii supreme, izvor al căinţei. Isra- eliţii care vor studia cartea ta vor gusta fructe din Arborele Vieţii şi nu va mai fie nevoie să fie puşi la încercare. Doar cu ajutorul Zoharului israeliţii vor fi mântuiţi şi eliberaţi din exil; atunci se vor împlini vorbele Scripturii: „Iar Domnul Dumnezeu va fi singura lor călăuză şi nu vor mai fi zei străini” (Deuteronomul, XXXII, 12). în acele vremuri, poporul lui Israel nu va mai depinde de Arborele binelui şi răului; nu va mai fi supus Legii care spune ce este permis şi ce este interzis, ce este curat şi ce este necurat. Căci natura noastră în acele vremuri ne va veni din partea Arborelui Vieţii şi nu vor mai fi necazuri ce vin de la demoni şi nici certuri ce ţin de partea necurată, după cum stă scris în Zaharia, XIII, 2: „Voi face să dispară de pe faţa pământului duhul necurat” (III, 124b).

Israel şi mesia___________________________________229

M ESIA

Cerescul David

Rabi Abba a spus: „Şi a zis regele David: întoarce-ţi faţa către mine şi fii milostiv; dă-i putere slujitorului tău” (Psalmi, LXXXVI, 16). De ce voia regele David ca Dum nezeu să-şi întoarcă faţa către el? Oare Dumnezeu nu are alte lucruri mult mai frumoase către care să-şi întoarcă faţa? O tradiţie ne învaţă că la Dumnezeu există un alt David, conducător peste numeroase oşti şi legiuni cereşti şi că, atunci când Domnul voieşte să împartă îndurare în lume, îl priveşte pe acest David, iar chipul său se luminează. Atunci luminează întreg universul şi dă viaţă lumii.

Frumuseţea acestui David din ceruri iluminează toate lumile. Capul său de aur este împodobit cu şapte diademe de aur, după cum a mai fost spus. Doar prin acest David ceresc iubirea şi mila se revarsă peste toate ordinele ierarhiei cereşti. Tocmai despre acest David spune Scriptura următoarele: „Era blond, era frumos şi avea ochi verzi”. Este vorba despre acel David ceresc pe care Domnul îl iubeşte. Cartea sfântă mai spune: „Domnul zice: iată mireasma ce o răspândeşte fiul meu, asemănătoare celei unui câmp pe care l-am binecuvântat” (III, 84a).

Mesia în şcoala cerească

Rabi Methibtha a văzut pe frontonul unui turn urm ătorul verset inscripţionat: „Numele Domnului este un turn puternic; dreptul care va intra în el va găsi adăpost


într-o cetate întărită” (Pilde, XVIII, 10). Există un turn care se inalţă deasupra tuturor celorlalte, căci este simbolul Legii. Acolo vine o pasăre care-1 inalţă şi îl aşază între aripile Heruvimilor; chiar dacă vârful turnului atinge cerul, el se află între aripile Heruvimilor. Turnul are trei sute de porţi, iar în poarta din mijloc se află lumina, sulurile Legii, în care regele lui Israel va citi pasajul care începe cu vorbele: „Adună”. Acest rege va fi Regele Mesia, şi nu un altul. Preafericiţi fie drepţii care îi vor auzi vocea blândă şi vor asculta revelaţiile misterelor Legii, în ziua de Sabat şi de sărbători!

Atunci când tovarăşii lor vor voi să suie în tării pentru a intra la şcoala cerească, ei se vor aduna în jurul Regelui Mesia care le va explica misterul celor zece cuvinte. Când porţile turnului se vor deschide, Heruvimii îşi vor intinde aripile şi vor răspândi lumina cerească, strigând: „Ah, cât de mare este fericirea pe care ai pus-o deoparte pentru cei ce nădăjduiesc întru tine!” (Psalmi, XXXI, 19). Când porţile se închid şi sulurile Legii sunt duse la loc în Tabernacol, din ceruri se răspândeşte o lumină alcătuită din patru culori, pe care nimeni nu o poate contempla în afară de Mesia. Heruvimii tac atunci, iar turnul zburător se întoarce la locul său, în mijlocul celorlalte turnuri. Deasupra acestei porţi din mijloc se găseşte o coroană din aur fin, foarte preţioasă, invizibilă astăzi, care este împodobită cu nestemate de toate felurile. Ea va fi aşezată pe fruntea lui Mesia. Atunci când Mesia urcă în acest turn, apar două aripi ce poartă coroana. Când el începe să citească din Lege, se deschide o altă poartă prin care iese porumbelul lui Noe ce poartă în cioc coroana şi o ţine deasupra capului Regelui Mesia, după cum stă scris în Scriptură: „Tu vei pune pe fruntea lui o coroană de aur” (Psalmi, XXI, 4). Atunci când Regele Mesia citeşte Pentateuhul, apar două aripi de o parte

şi de alta a sa, iar Regele Mesia coboară până la ultimul grad, având mereu coroana deasupra capului (III, 164a-164b).

Mesia în Eden

Rabi Şimon a început să grăiască astfel: „Stă scris la Scriptură: „Dacă în cale, în vreun copac sau pe pământ, vei găsi cuib de pasăre cu pui sau cu ouă şi mama lor va fi şezând pe pui sau pe ouă, să nu iei mama împreună cu puii, dacă vrei să fii fericit” (Deuteronomul, XXII, 6). Acest verset a fost deja explicat, căci ascunde o poruncă plină de mistere. Cei care cunosc cele treizeci şi două de căi ale Legii ştiu misterul ascuns în aceste cuvinte”.

Rabi Şimon i-a spus lui Rabi Eleazar, fiul său: „Eleazar, trebuie să ştii că, în momentul apariţiei Regelui Mesia, vor exista numeroase semne cereşti care vor fi văzute şi se vor face numeroase minuni pe pământ. în Grădina Edenului inferior există un loc ascuns şi necunoscut de legiunile cereşti. Acest loc cuprinde o mie de palate ascunse, de toate culorile. Nimeni nu poate intra acolo, în afară de Mesia. El stă deseori în Grădina Edenului, care este înconjurată de tronuri splendide, pe care stau drepţii. Mesia stă deasupra tuturor oştilor formate din sufletele oamenilor drepţi adunaţi în jurul Grădinii Edenului. în prima zi a fiecărei luni şi în zilele de sărbătoare, Mesia pătrunde în toate aceste palate. în centrul acestor palate se află un ţinut denumit „Eden”; este locul cel mai tainic şi necunoscut îngerilor; nimeni nu ajunge să-l cunoască. Mesia este ascuns în acel loc, până în ziua în care se va descoperi lumii întregi.

în acest loc există chipul tuturor popoarelor care s-au alăturat pentru a-1 nimici pe Israel. De fiecare dată când

Israel şi mesia___________________________________233


Mesia intră în acest palat, el îşi ridică ochii şi îi vede pe patriarhii care umblă printre ruinele casei Domnului. în sfârşit, Mesia o vede pe Rachela care are lacrimi în ochi. Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, o mângâie, dar ea nu vrea să primească îndurarea lui, după cum stă scris la Scriptură: „...care nu se putea mângâia de pierderea lor” (Ieremia, XXXI, 15). Atunci Mesia îşi înalţă glasul şi plânge, iar întreaga Grădină a Edenului este tulburată. Toţi credincioşii care se află acolo plâng împreună cu el. Mesia începe să geamă şi să plângă a doua oară, în aşa fel încât şi cerul desfăşurat deasupra Edenului este tulburat, cât şi cele cincisprezece milioane de îngeri care locuiesc în acest cer. Plânsetul lor ajunge până la tronul suprem.

Atunci Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îi face semn „păsării” să intre în cuibul de unde iese Mesia. Acolo se petrec lucruri care sunt mai presus de înţelegerea omenească. Vedem apoi trei chipuri pe tronul suprem, printre care se găsesc cel al „păsării” şi cel al lui Mesia, căci toţi urcă la ceruri. Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, cere atunci „pasării” şi lui Mesia să distrugă în lume regalitatea păcătoasă, să răzbune poporul lui Israel şi să răspândească în lume tot binele pe care el, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, l-a rezervat oamenilor. Apoi „pasărea” şi Mesia se întorc la locuinţele lor. Dar Mesia va fi din nou ascuns după apariţia sa în acelaşi loc ca mai înainte (II, 8a).

Suferinţa lui Mesia

Sufletele din paradisul terestru merg, de fiecare Sabat şi de fiecare sărbătoare a Neomeniei, să viziteze ţinutul numit „Zidurile Ierusalimului”, unde stau mai mulţi îngeri păzitori, după cum stă scris: „Pe zidurile tale, o, Ierusalime,

am pus îngeri păzitori” (Isaia, LXII, 6). Sufletele nu pot pătrunde în acest ţinut, atâta vreme cât nu au fost purificate. La reîntoarcerea în paradis, sufletele zboară din nou să vadă trupurile păcătoşilor atunci când sunt pedepsite. După care merg să-i vadă pe cei suferinzi, pe cei bolnavi şi pe cei ce au fost urgisiţi din cauza credinţei. După ce i-au vizitat pe toţi aceşti oameni aflaţi în suferinţă, sufletele se duc la Mesia să-i spună ce au văzut. Atunci când îi aduc la cunoştinţă nenorocirile pe care poporul lui Israel le îndură în exil şi când îi spun că există atâţia păcătoşi în rândurile lui Israel ce nu vor să-l recunoască pe Domnul, Mesia îşi face auzită vocea şi plânge la creştetul păcătoşilor, după cum stă scris: „El a fost copleşit de nelegiuirile noastre; el a fost acoperit de rănile pricinuite de plânsetele noastre” (Isaia, LIII, 5). Apoi sufletele se întorc la locul lor.

în paradis există un palat care poartă numele de „palatul bolnavilor”. Mesia intră în acest palat şi cheamă la el toate bolile, toate durerile şi suferinţele şi toate grijile şi le cere să se abată asupra sa. Dacă nu ar fi fost însărcinat să sufere el însuşi toate pedepsele meritate de Israel, niciun om nu ar fi putut îndura ravagiile pricinuite de păcatele pe care le-a săvârşit; de aceea Scriptura spune următoarele cuvinte: „El s-a împovărat pe sine cu suferinţele noastre”. Atâta vreme cât Israel locuia în Ţara Sfântă şi aducea sacrificii Domnului, el era scutit de toate bolile şi de toate grijile, datorită jertfelor făcute. Acum însă Mesia este cel care poartă suferinţele şi durerile întregii lumi (II, 212a).

Mesia şi patriarhii

Stă scris la Cartea sfântă: „Iată că Sluga Mea va pro- păşi, Se va sui, mare Se va face şi Se va înălţa pe culmile slavei!” (Isaia, LII, 13). Preafericită soarta acelor drepţi

Israel şi mesia_______ ____________________________235


cărora Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, le va descoperi căile virtuţii, pentru ca ei să meargă pe ele. Trebuie să observăm că acest verset ascunde un mister suprem. Atunci când Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, a creat lumea, a făcut luna mai mică decât soarele, pentru că ea nu are lumină proprie. întrucât lima s-a resemnat cu voinţa Stăpânului ei, acesta i-a acordat favoarea de a reflecta lumina soarelui. Atâta vreme cât Templul exista la Ierusalim, Israel reflecta lumina din ceruri, aducea jertfe şi respecta ritualul cultului înfăptuit de preoţi, de leviţi şi de laici, strâns uniţi pentru a reflecta lumina. Dar, când Templul a fost distrus, lumina s-a preschimbat în întuneric, iar soarele nu a mai luminat luna; soarele s-a îndepărtat de ea şi nu a mai luminat-o. Astfel se face că nu a mai fost zi fără nelegiuiri, fără suferinţe şi dureri, după cum a fost spus mai înainte.

Tocmai despre vremurile în care luna îşi va recăpăta lumina primordială vorbeşte Scriptura în cuvintele: „Slujitorul meu va propăşi”. Aceste cuvinte ascund misterul Credinţei. Acest „slujitor” va face să urce la cer mirosul jertfelor pământene. Scriptura adaugă apoi: „Se va sui, mare Se va face”, căci va fi mai strălucitor ca toate luminile, după cum stă scris: „Şi-l va înălţa, pentru a aduce îndurarea în lume” (Isaia, XXX, 18). Scriptura se slujeşte de trei termeni: „înălţa”, „mare” şi „va sui pe cele mai înalte culmi”. Prin primul termen, Scriptura arată că el se va înălţa mai mult decât Avraam; prin al doilea, că va fi mai mare decât Isaac, iar prin al treilea, că va sui pe culmi mai înalte decât Iacov (I, 181“-181b).

Mesia şi cunoaşterea lui Dumnezeu

Cunoaşterea pe care o avem despre cel Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, este cât se poate de imperfectă,

căci el este Sufletul sufletelor, Duhul duhurilor; el este cel mai mare Secret dintre toate secretele şi nu poate fi cunoscut decât prin acele porţi deschise sufletelor. Trebuie să observăm că există o poartă prin care trec entităţile de toate gradele; prin această poartă se poate cunoaşte slava celui Preasfânt, binecuvântat fie numele lui. „Uşa cortului” înseamnă Poarta dreptăţii, după cum stă scris: „Deschideţi-mi Poarta dreptăţii” (Psalmi, CXVIII, 19). Este prima poartă prin care trebuie să intrăm, pentru ca apoi toate celelalte porţi cereşti să ni se deschidă.

Cel ce are norocul să intre prin această poartă va vedea cum şi celelalte porţi ale cerului se deschid în calea lui, căci toate celelalte porţi superioare depind de aceasta. Dar astăzi această poartă este necunoscută, pentru că poporul lui Israel se află în exil; astfel, şi celelalte porţi sunt închise şi nu putem pătrunde prin niciuna. Dar, atunci când poporul lui Israel va fi eliberat din exil, el se va înălţa către toate gradele superioare.

în acele vremuri, locuitorii pământului vor cunoaşte preţioasele mistere ale înţelepciunii înalte, pe care nu le-au cunoscut niciodată înainte, după cum stă scris în Scriptură: „O mlădiţă va ieşi din tulpina lui lesei şi un lăstar din rădăcinile lui va da. Şi se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-l va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu” (Isaia, XI, 1-3).

în acele vremuri, toată lumea va recunoaşte Poarta din această lume, denumită „Uşa cortului”; toată lumea va fi gata să-l primească pe Regele Mesia, căci el este cel ce va judeca lumea, după cum stă scris în Isaia, XI, 4: „El îi va judeca pe cei sărmani cu dreptate” (I, 103b).

Israel şi mesia_____ _____________________________ 237


Venirea lui Mesia

Rabi Şimon, ridicându-şi mâinile, a strigat, plângând: „Nefericire celor care vor trăi în acele vremuri şi preafericită soarta celor care vor fi găsiţi vrednici, căci, atunci când cel Preasfânt, binecuvântat fie numele lui, va veni pentru a o vedea pe „căprioara” sa1, el va judeca faptele tuturor oamenilor şi îi va număra pe toţi cei care şi-au supus lucrările lor celor ale „căprioarei”; dar nu va descoperi pe niciunul, după cum stă scris în Scriptură: „Am privit în jurul meu, dar nu era nimeni ca să mă ajute” (Isaia, LXIII, 5). Iar Dumnezeu le va reînnoi israeliţilor pedepsele.

însă preafericită va fi soarta celor care vor trăi acele vremuri şi vor rămâne tari în Credinţă, căci aceştia vor fi socotiţi vrednici de lumina Domnului. în acele vremuri se vor adeveri cuvintele Scripturii: „Şi în toată ţara, zice Domnul, două treimi vor pieri şi vor muri, iar cealaltă treime va fi lăsată acolo. Iar pe aceasta a treia o voi pune în foc; îi voi curăţi ca pe argint şi îi voi încerca cum se încearcă aurul. Ei vor chema numele Meu şi Eu îi voi asculta şi Eu voi zice: Acesta este poporul Meu, şi el va răspunde: Domnul este Dumnezeul meu!” (Zaharia, XIII, 8-9).

De îndată ce asupra poporului lui Israel se vor abate pedepsele, iar celelalte popoare şi toţi regii se vor uni împotriva lui şi îl vor copleşi cu urgie, astfel încât ultimele nenorociri le vor face uitate pe cele de dinainte, o coloană de foc se va înălţa de la cer la pământ şi va fi văzută, vreme de patruzeci de zile, de către toate popoarele lumii. în acele vremuri, Regele Mesia îşi va părăsi sălaşul său din Grădina Edenului, care se cheamă „cuib de pasăre”, şi se

1 Cântarea cântărilor, II, 9: „Ca o gazelă e iubitul meu sau e ca un pui de cerb”. „Căprioara” este poporul lui Israel.

va arăta în ţinutul Galileei. în acele vremuri, lumea va fi foarte tulburată şi toţi locuitorii pământului se vor ascunde în peşteri şi printre stânci. Despre acele vremuri grăiesc cuvintele Scripturii: „Iar oamenii vor intra în scorburile stâncilor, în prăpăstiile şi în crăpăturile pământului, de frica Domnului şi de strălucirea slavei Lui, când va veni El ca să lovească pământul” (Isaia, II, 19).

Galileea2 a fost primul oraş distrus atunci când a fost dărâmat templul, dar Galileea va fi oraşul în care Mesia se va arăta pentru prima dată; tot din Galileea va veni declaraţia de război pe care Mesia o va face lumii întregi.

La patruzeci de zile după apariţia lui Mesia şi după ce coloana de foc se va ridica de la pământ la cer şi va fi văzută de lumea întreagă, în Răsărit se va ivi o stea strălucitoare, alcătuită din toate culorile. Această stea se va lupta de trei ori pe zi cu alte şapte stele aşezate în cerc în jurul ei. Această apariţie ce va fi văzută de toată lumea va dura şaptezeci de zile. Lupta pe care steaua centrală o va purta cu celelalte şapte stele din jurul său se va da astfel: proiectile de foc vor ieşi din steaua din mijloc şi le vor distruge pe celelalte şapte stele. Acestea din urmă vor dispărea în fiecare seară şi vor reapărea în fiecare dimineaţă. Luptele se vor înnoi astfel zilnic, vreme de şaptezeci de zile. După aceste şaptezeci de zile, steaua strălucitoare din mijloc va fi ascunsă, dar şi Mesia va sta ascuns timp de

Israel şi m e s i a ________________________________239

2 Deşi în text se repetă de două ori termenul „viile” care înseamnă oraş, în realitate Galileea (în ebraică „ha-Galil”, care înseamnă „Ţinutul”) este o regiune întinsă, situată în nordul Israelului, împărţită în mod tradiţional în trei părţi: Galileea Superioară, Galileea Inferioară şi Galileea de Vest. In urma distrugerii Templului din Ierusalim în anul 70, Galileea a devenit centrul spiritual al iudaismului, loc în care s-a adăpostit şi Sanhedrinul, forul suprem de conducere al evreilor. Tot în ţinutul Galileei au fost redactate opere de mare importanţă pentru iudaism, precum Mişna şi Talmudul de la Ierusalim. (Nota trad.)


douăsprezece luni; coloana de foc va reapărea din nou, ca mai înainte; Mesia va sta ascuns tocmai în această coloană. La capătul celor douăsprezece luni, coloana se va apărea din nou, iar Mesia va sui pe aceasta la cer, unde va primi puterea şi coroana regalităţii.

Când Mesia va coborî din nou din Cer, coloana de foc va fi văzută iarăşi de către toată lumea, ca mai înainte. In acele vremuri, Mesia se va arăta şi numeroase popoare i se vor închina. El va declara război întregii lumi.

Tot în acele vremuri, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, le va arăta puterea lui Mesia tuturor popoarelor lumii, iar acesta va fi cunoscut pe toată suprafaţa pământului. Toţi regii lumii îi vor declara şi ei război lui Mesia; vor exista chiar şi mulţi evrei apostaţi care, părăsindu-1 pe Domnul, vor trece de partea celor care îi vor declara război Regelui Mesia. Vreme de cincisprezece zile, întunericul va potopi pământul şi o mare parte a poporului lui Israel va pieri în acest întuneric. Tocmai la aceste evenimente fac aluzie cuvintele Scripturii, din Isaia, LX, 2: „Căci iată întunericul acoperă pământul, şi bezna, popoarele” (II, 7b).

La capătul a douăsprezece luni se va înălţa sceptrul lui Israel, adică Regele Mesia se va înălţa în Grădina Edenului. Toţi drepţii vor pune diadema pe capul său şi îl vor încinge cu armele alcătuite din literele Numelui sfânt. Dintre crengile Arborelui din Grădina Eden se va auzi o voce ce va glăsui astfel: „Treziţi-vă, sfinţi preaînalţi; mergeţi înaintea lui Mesia, căci a bătut ceasul în care Soţia cerească se însoţeşte cu Soţul ceresc; iar Soţul vrea s-o răzbune pe Soţia sa, pedepsind lumea care nu a voit să o recunoască; el vrea să o facă cunoscută pe Soţia sa pământului.

Atunci toţi sfinţii din cer se vor trezi şi îl vor încinge pe Mesia cu arme, după cum a fost spus. Avraam va sta la

Israel şi mesia 241dreapta sa, Isaac la stânga, iar Iacov, în faţa lui. Moise, Păstorul credincios, va dansa în fruntea drepţilor din Grădina Edenului. Mesia, înconjurat astfel de oameni drepţi, va intra în Palatul numit „cuibul de pasăre”. Aici va vedea copia chipurilor celor care au trăit în vremea nimicirii templului, cât şi chipurile drepţilor morţi pentru credinţă. El va primi în acest palat cele zece straie, denumite „veşmintele răzbunării” şi se va îmbrăca cu ele. Va rămâne ascuns patruzeci de zile în acest palat şi nu se va arăta nimănui. La capătul celor patruzeci de zile, o voce din partea tronului suprem îl va chema pe Mesia şi îl va scoate din „cuibul de pasăre”. Atunci Mesia va fi înălţat la cer; iar când Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îl va vedea îmbrăcat cu „veşmintele răzbunării” şi încins cu arme, îl va îmbrăţişa şi-l va săruta pe creştet. în acel moment se vor tulbura trei sute nouăzeci de ceruri.

Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, va face semn unuia dintre ceruri, rămas ascuns încă din ziua creării lumii, şi un palat aflat pe acest cer se va deschide, de unde va ieşi o coroană pe care sunt înscrise Numele sfinte. Această coroană a fost purtată de Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, atunci când israeliţii au trecut Marea Roşie şi când el s-a răzbunat pe Faraon şi pe oastea sa. Această coroană, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, o va aşeza pe fruntea Regelui Mesia. După ce toate acestea se vor fi întâmplat, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îl va îmbrăţişa din nou pe Regele Mesia.

Toţi îngerii care se vor afla atunci prin preajmă îi vor oferi daruri lui Mesia. Apoi acesta va intra în palatul unde sălăşluiesc îngerii numiţi „cei ce plâng Sionul”, căci aceştia plâng neîncetat nimicirea sanctuarului. Aceştia îi vor da lui Mesia o hlamidă de purpură, pentru a se răzbuna con


tra popoarelor păgâne. Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, îl va ascunde din nou pe Mesia vreme de treizeci de zile în „cuibul de pasăre”. La capătul acestor treizeci de zile, Regele Mesia va părăsi „cuibul de pasăre” şi va coborî pe pământ, cu coroana pe cap şi însoţit de nenumărate legiuni sfinte. în acele vremuri, toţi vor zări o lumină care se va întinde de la cer la pământ şi care va fi văzută timp de şapte zile. Toţi oamenii de rând se vor înfricoşa, căci ei nu vor şti rostul acelei lumini. Doar iniţiaţii în misterele înţelepciunii veşnice vor cunoaşte înţelesul acelei lumini. Preafericită va fi soarta acestora.

în răstimpul acestor şapte zile, Mesia va merge pe pământ însoţit de „cuibul de pasăre”. Pe unde va merge el? Scriptura ne spune: „Pe un drum” (Deuteronomul, XXII, 6), fapt ce face aluzie la mormântul Raşelei care se află la încrucişare de drumuri. Mesia va merge să o mângâie. Ea nu a vrut, odinioară, să primească vorbele de mângâiere ale Preasfântului, binecuvântat fie numele lui, dar va primi acum mângâierea lui Mesia; ea se va ridica din mormânt şi-l va îmbrăţişa. Atunci lumina se va răspândi în lume, începând din oraşul Ierihon1, oraşul copacilor. Scriptura adaugă următoarele: „...Sub un copac sau pe pământ”. „Arborele” înseamnă oraşul Ierihon, iar „pe pământ” desemnează Ierusalimul.

Mesia va fi înveşmântat în lumina care se răspândeşte din „cuibul de pasăre”, vreme de douăsprezece luni. La capătul acestei perioade, Mesia va răspândi această lumină

1 Ierihon (în ebraică însemnând „lună”) este un oraş din Palestina. Este considerat a fi cea mai veche aşezare urbană din lume, precum şi aşezarea cu primele fortificaţii din lume; este populat încă din 9000 î.Hr. Ierihon a fost descris ca fiind „oraşul palmierilor”, unde bogate izvoare cu apă rece şi apă caldă sunt extrem de propice pentru culturile de pomi fructiferi. Este oraşul situat la cea mai mică altitudine din lume, aproximativ 240 de metri sub nivelul mării. (Nota trad.).

Israel $i mesia 243între cer şi pământ şi îşi va începe misiunea pe pământul Galileei, ţinut unde a început exilul poporului lui Israel. Acolo, Mesia va revela lumina ce emană din „cuibul de pasăre”, după care se va întoarce la locul său.

în ziua aceea va fi un mare cutremur de pământ, asemănător cu cel de dinaintea lui; cutremurul se va simţi de la un capăt la celălalt al lumii. Toţi oamenii vor vedea atunci că Regele Mesia s-a arătat în ţinutul Galileei. Mesia îi va avea alături pe toţi cei ce se vor dedica studiului Legii; dar numărul lor va fi mic. El îi va chema la sine pe tinerii învăţăcei, căci strădania tinerilor îi va insufla putere. Aceştia sunt copiii ce merg la şcoala pe care Scriptura o desemnează cu termenul de „şcoala celor mici”. Din lipsă de învăţăcei, Mesia va fi întărit de nevinovăţia copiilor care sug la sânul mamei lor, după cum stă scris la Scriptură: „Vor fi copiii neînţărcaţi, smulşi de la sânul mamei lor” (Isaia XXVIII, 9). Sunt acei copii pe care Scriptura îi desemnează cu numele de „ouă”. Datorită acestor copii, Şehina sălăşluieşte împreună cu Israel în exil, căci în epoca mesianică numărul adevăraţilor înţelepţi va fi mic. Acesta este şi înţelesul cuvintelor Scripturii: „Ca mama ce stă aplecată asupra copiilor săi sau asupra ouălor” (Deuteronomul, I, 6).

La capătul altor douăsprezece luni, Şehina se va însoţi cu Soţul său ceresc care se va înălţa de la pământ, după cum spune Scriptura: „în acea zi, voi ridica de la pământ cortul lui David” (Amos, IX, 11). Tot în acele vremuri regele Mesia îi va aduna pe cei ce sunt răspândiţi în toate colţurile pământului, după cum stă scris la Scriptură: „Chiar dacă eşti împrăştiat în toate colţurile lumii, Domnul Dumnezeul tău te va aduna” (Deuteronomul, XXX, 4). începând din ziua aceea, Preasfântul, binecuvântat fie nu


mele lui, va face noi minuni, asemănătoare celor pe care le-a făcut în Egipt în folosul poporului lui Israel, după cum stă scris în Cartea sfântă: „Ca în ziua când ai ieşit din ţara Egiptului îţi voi arăta lucruri minunate! Vedea-vor neamurile şi se vor ruşina, cu toată puterea lor; vor pune mâna la gură, iar urechile lor vor fi cuprinse de surzenie” (Miheia, VII, 15).

Rabi Şimon i-a spus fiului său: „Eleazar, fiule, tot ceea ce am spus până acum rezultă din misterul celor treizeci şi două de căi ale Numelui sacru. Atâta vreme cât aceste minuni nu vor fi înfăptuite, Numele sacru nu va fi desăvârşit, iar Iubirea nu va stăpâni în lume” (II, 8b-9a).

Bu c u r ia lu m ii

Morţii înviaţi în afara Ţării Sfinte vor merge pe sub pământ până în Palestina şi doar aici îşi vor recăpăta sufletele, după cum stă scris în Scriptură: „Du-te, proroceşte şi zi-le acestora: voi deschide mormintele voastre, vă voi scoate de acolo şi vă voi aduce în ţara Israel” (Ezechiel, XXXVIII). Rabi Pinhas a spus: „După învierea morţilor, Preasfântul, binecuvântat fie numele lui, va sfinţi trupurile drepţilor şi le va face asemănătoare trupului lui Adam, atunci când l-a aşezat în Grădina Edenului, după cum stă scris: „Domnul te va călăuzi necontenit şi în pustiu va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată” (Isaia, LVIII, 11).

Rabi Levi a spus: „Câtă vreme sufletul sălăşluieşte în ceruri, el se hrăneşte cu luminile superioare, dar când va coborî iarăşi pe pământ la ceasul învierii morţilor, va aduce cu sine această lumină cu care va înfrumuseţa tru

pul. Abia atunci trupul va străluci ca cerul, după cum stă scris: „Cei Înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului” (Daniel, XII, 3).

Atunci oamenii vor avea o cunoaştere desăvârşită a divinităţii, după cum stă scris în Cartea sfântă: „Pământul este plin de cunoaşterea lui Dumnezeu” (Isaia, XI, 9). Cuvintele: „Va umple sufletul tău de strălucire” (Isaia, LVII, 11) fac aluzie la lumina cerească. Cuvintele „el va împlini oasele tale” se referă la învierea trupului. Cuvintele „vei deveni ca o grădină mereu stropită cu apă şi ca un izvor ale cărui ape nu seacă niciodată” se referă la cunoaşterea Creatorului, binecuvântat fie numele lui.

In acel moment, toate creaturile vor cunoaşte că sufletul care le însufleţeşte este sufletul vieţii, sufletul fericirii, sufletul care primeşte direct din cer binefacerile şi le transmite trupului. Toată lumea se va mira şi va spune: „Cât de frumoasă şi de blândă eşti, iubire plină de desfătări...” (Cântarea cântărilor, VII, 7). Atunci o bucurie nemaivăzută va stăpâni peste această lume, după cum stă scris în Cântarea cântărilor, VII, 6: „Atunci gura noastră se va umple de bucurie” (I, App., 17a-17b).

Israel şi mesia _______________________245

CAPITOLUL V

Moartea lui Rabí Şimon

Am aflat că, în ziua în care Rabi Şimon urm a să părăsească această lume şi îşi punea în orânduială scrierile, tovarăşii săi s-au adunat la el. Erau prezenţi acolo: Rabi Eleazar, fiul său, şi Rabi Abba, şi alţi tovarăşi întru credinţă care au umplut toată casa. Rabi Şimon a ridicat ochii şi, văzându-şi casa plină de tovarăşi, a început să plângă, spunând: „Odinioară, pe când eram bolnav, Rabi Fines, fiul lui Iair, şedea lângă mine. Mi s-a acordat o amânare până ce am reuşit să-mi aleg locul (în paradis). Când mi- am revenit în simţiri, un foc inconjura casa şi acest foc nu a mai părăsit niciodată împrejurimile casei, în aşa fel încât nimeni nu putea pătrunde fără permisiunea mea. Astăzi văd că focul s-a oprit şi nu mai înconjoară casa mea, dar casa este plină de tovarăşii mei”.

Rabi Şimon şi-a înălţat mâinile şi a rostit o rugăciune. Era fericit. A spus după aceea: „Cei ce fac parte din Idra (Adunare) să rămână pe loc”. Au ieşit cu toţii, rămânând doar fiul său Rabi Eleazar, Rabi Abba, Rabi Iehuda, Rabi Iose şi Rabi Hiya. In vremea acesta, a sosit şi Rabi Isaac. Rabi Şimon i-a spus: „Ce fericită este soarta ta! Ce mare va fi bucuria ce te va cuprinde în ziua aceea!” Rabi Abba era aşezat în spatele lui, iar Rabi Eleazar stătea în faţă.

Rabi Şimon a spus: „Acum este ceasul când voi intra în cealaltă lume, fără să-mi fie ruşine. Voi înfăţişa Şehinei lucruri sfinte ce nu au fost revelate până acum, pentru ca să nu se spună că am părăsit această lume fără să-mi fi îndeplinit pe de-a-ntregul misiunea pe pământ, tăinuind


misterele în inima mea, pentru a le lua cu mine pe lumea cealaltă. în vreme ce eu vă voi vorbi, îl rog pe Rabi Abba să aştearnă în scris cuvintele mele; Rabi Eleazar, fiul meu, le va repeta, iar ceilalţi tovarăşi vor medita în tăcere” (III, 287b).

Rabi Abba a spus: „îndată ce Lampa sfântă a rostit cuvântul „Viaţă”, vorbele sale s-au oprit. Eu scriam şi socoteam că mai am încă de notat, dar nu am mai auzit nimic. Nu puteam să-mi ridic fruntea, căci lumina era prea puternică şi nu o puteam privi în faţă. Dintr-o dată am fost cuprins de spaimă şi am auzit un glas care spunea: „Lungimea zilelor şi a anilor vieţii” (Pilde, III, 3). Am auzit alt glas care zicea: „îţi cere Viaţa” (Psalmi, XXI, 5). Pe toată durata acestei zile, focul nu se va retrage din jurul casei şi nimeni nu se va putea apropia de ea, din cauza luminii şi a focului ce o înconjoară.

Eram întins la pământ, jeleam şi scoteam strigăte de durere. Dar, când focul s-a retras, am văzut că Lampa sfântă, Sfânta sfintelor, a fost dusă din această lume. Rabi Şimon, înveşmântat în straiul său, era aşezat pe partea dreaptă, iar faţa lui surâdea. Dar Rabi Eleazar, fiul său, s-a ridicat, i-a luat mâinile şi le-a acoperit cu sărutări, iar eu am sărutat ţărâna de sub picioarele sale. Discipolii săi voiau să jelească şi nu erau în stare să scoată un cuvânt. La sfârşit, discipolii au început să plângă cu lacrimi amare, iar Eleazar, fiul său, a leşinat de trei ori, fără să poată deschide gura. în cele din urmă, a grăit: „Tată, tată, eram trei şi unul dintre noi a plecat. Acum animalele îl vor plânge, păsările vor zbura şi se vor ascunde în peşterile de la marginea mării, şi toţi tovarăşii tăi vor bea sânge”.

Rabi Hiya s-a ridicat şi a zis: „Până acum «Lampa sfântă» a avut grijă de noi. De acum încolo nu mai este

vreme (să jelim), ci să ne îngrijim de slava lui (adică să-i aducem ultimele omagii)”.

Rabi Eleazar şi Rabi Abba s-au ridicat de la locurile lor. I-au spălat trupul cu ierburi aromate. Este greu să descriem jalea şi tulburarea tovarăşilor săi. Miresme plăcute pluteau în toată casa. Apoi trupul lui Rabi Şimon a fost aşezat pe pat şi nimeni altul nu s-a mai îngrijit de el decât Rabi Eleazar, fiul său, şi Rabi Abba. Fruntaşii comunităţilor din Tarikin şi din Cipori se certau cu cei din Maronia asupra locului de îngropăciune; fiecare aşezare credea că este vrednică să adăpostească trupul marelui dispărut. Când patul pe care zăcea trupul a fost scos din casă, s-a ridicat în aer. Un foc mergea înaintea patului (pe care era purtat Rabi Şimon spre morm ânt) şi s-a auzit un glas care spunea: „Intraţi şi participaţi la nunta lui Rabi Şimon. Fie ca pacea să pogoare asupra sufletelor voastre. Fie ca cel ce a avut sufletul curat să se odihnească în patul său”.

Când trupul a fost aşezat în peştera (ce îi servea ca loc de înmormântare), un glas a răsunat în interiorul ei şi s-au auzit aceste cuvinte: „Acest om a zguduit pământul şi a făcut împărăţiile să tremure. Nenumăraţi conducători cereşti au rămas fără rostul lor din pricina ta, Rabi Şimon, fiu al lui Iohai, prin care Domnul se slăveşte în fiecare zi. Preafericită fie soarta ta în lumea cerească şi în cea pământeană! Nesfârşite sunt comorile cereşti ce îţi sunt puse deoparte şi despre tine Scriptura spune următoarele: „Cât despre tine, să trăieşti până în vremurile pecetluite şi îţi vei afla odihna, şi vei rămâne în starea în care eşti până la sfârşitul zilelor tale” (III, 296b).

Moartea lui rabi şimon__________________________251

C u p r in s

C A PITO L U L I

Ra b i Ş im o n Be n Io h a i

ŞI ÎNVĂŢĂTURA TAINICĂ 13

Rabi Şimon ben Iohai.................................................... 15

C A PITO L U L II

D u m n e z e u şi e m a n a ţ iil e s a l e 23

Cunoaşterea lui Dumnezeu.......................................... 25Alfabetul divin................................................................ 29Formele lui Dumnezeu................................................... 45Puterea mediatoare......................................................... 53

C A PITO L U L III

Om u l şi l u m e a 6 1

Omul în lume.................................................................. 63Omul şi păcatul............................................................... 69Sufletul şi trupul.............................................................. 75Purtarea omului.............................................................. 87Nemurirea sufletului....................................................... 93Lumea............................................................................... 109

C A P ITO L U L IV

Is r a e l şi m e s ia 1 3 1

Istoria mistică a poporului lui Israel............................ 133Patriarhii...........................................................................137

Moise................................................................................ 145Solomon........................................................................... 151Templul.............................................................................155Exilul.................................................................................163Sacerdoţiul lui Israel..................................................... 173Riturile..............................................................................175Rugăciunea.......................................................................181Sărbătorile...................................................................... 199Viaţa sfântă...................................................................... 215Mila.................................................................................. 219Studiul legii.................................................................... 223Mesia................................................................................ 231

CAPITOLUL V

M o a r t e a lu i Ra b i Şim o n 247

Moartea lui Rabi Şimon................................................. 249

EDITURA HERALD

OP.IO - CP.33 Sect. II Bucureşti Tel: 021.319.40.60, 021.319.40.61 Fax: 021.319.40.59, 021.319.40.60 Mob: 0744.888.388, 0745.050.020 website: www.edituraherald.ro e-mail: [email protected]

Tiparul executat la S.C. LUMINA TIPO s.r.L str. Luigi Galvani nr. 20 bis, sect. 2, Bucureşti

tel /fax 021.211.32.60; tel. 021.212.29.27 b-mail: [email protected]

www. luminatipo. corn

http://www.edituraherald.ro

mailto:[email protected]

mailto:[email protected]

C O L E C Ţ I A P R I N C E P S

Cartea Strălucirii, d e n u m i tă adesea Sfântul Zohar, îi

este a t r ib u i tă lui R abi Ş im on ben Iohai şi f iului său Rabi

E leaza r , deseo r i a m in t i ţ i în cu rsu l lu c ră r i i , care ar fi

co m p u s acea s tă ca r te vrem e de tre isp rezece an i, în tr-o

g ro tă , în v rem ea p e rs e c u ţ i i lo r ro m an e (secolul al II - lea

d .H r.) . D u p ă alţi co m en ta to r i , în să , ad ev ă ra tu l au tor al

Z o h a ru lu i ar fi Moise de L eon , un cab a l is t span io l , care

a a f i rm a t că a „ r e d e s c o p e r i t” acea s tă ca r te la în c e p u tu l

s e c o lu lu i al X lV - lea . I n s ă es te m u l t m a i v e ro s im i l să

ad m i te m că M oise de L eo n nu a făcu t altceva decâ t să

c o n se m n e z e şi să co la ţ io n eze t rad i ţ i i orale ce a lcă tu iau o

d o c t r in ă teoso f ică sec re tă , şi ale că ro r u rm e n u m e ro a se

le în tâ ln im în cele d o u ă T a lm u d u r i şi în alte lucră r i m i s

tice evre ieşt i cu m ar fi Alfabetul lui Rabi Aqiba, Marea

Carte a Palatului şi Cartea Creaţiei (Sefer Ie ţira) .

R ed ac ta t în d ia le c tu l ch a ld e e a n , sub fo rm a u n u i c o m e n

tar iu la P en ta teu h , cu diverse anexe (Mica Adunare, Marea

Adunare etc.), Zoharul rep rez in tă ch in te se n ţa d o c tr in e lo r

şi po v es t i r i lo r c ab a l is t ice , aşa c u m se p rezen tau aces tea

în c a d ru l g â n d i r i i evre ieş t i d in Evul M ed iu .

Edmond Fleg

ISBN 978-973-111-289-3

5 9 4 8 4 1 7 3 0 0 0 4 5

cartea stralucirii - pagini alese din zohar

Documents