Biblia Arimina dupa Eno I |

IEȘIREA DIN ÎNTUNERIC

.

. . .

Multe i-a mai fost dat să îndure neamul mioritic, dar parcă prea mult pentru un popor care nu mai reușește să-și adune vremurile și bruma de avut sub acoperișul Carpaților care i-a fost leagăn din timpurile fără de număr și socoată pe răbojul vremurilor adumbrite de uitare.

Ca să-i număr pe răufăcătorii și plăsmuitorii de fel de fel de istorii și adevăruri clădite numai pe minciuni, am să caut în traista veacurilor apuse de unde arheologia a scos la iveală dovezi uluitoare pentru cultura și istoria noastră, însă pe istorici nu-i mișcă nici în pix și nici de pe fix așa că... încă va rămîne cum au zis!

Dar mă oțărăsc o leacă și eu, zicîndu-le, că, ce au zis este doar vis, iar în loc sînt hotărît să pun Adevărul adevărat, chiar de va trebui pe ei să-i ung numai cu căcat!

Pe baza probelor arheologice și a cercetărilor lingvistice putem dovedi oricărui cap pătrat sau înveninat că sîntem aici de peste 9000 de ani, asta cu patalama cum o cer ei mereu, chiar dacă au patalamale sub nas că înțeleg cum vine vrerea timpului și cei cu caș la gură.

Dar rădăcinile istorice și atemporale ale neștiutelor vremuri fără chip, ne duc la fapte pe care trebuie să le luăm în ghiocul timpului nostru și să mergem chiar mai devreme de aceste sprîncene ale unor zări necunoscute, dar înțelese de cei cu minte în cap și gîndire alăturea pentru că un popor nu se naște așa, cum ne-au tot tîmpit profeții noștri, într-o sută cincizeci de ani sau chiar mai puțin. Populațiile care au trăit pe meleagurile carpatine prin mileniile XX-X, era puține și cunoștințele pe care le aveau nu le permiteau să scrie la calculator sau să trimită rachete pe lună. Ei se chinuiau zi de zi să-și poată asigura hrana și o scînteie de căldură în vremurile friguroase să nu devină statui din carne și oase.

Dar să judecăm numai pe baza dovezilor arheologice și tot ne este destul să ne scriem o istorie de 9000 de ani cu litere de lumină ca să crape de ciudă toate jegurile, furii și plăsmuitorii ce ne-au urît de moarte și ne-au scos prin crimă, jaf și minciună în afara istoriei.

Tărtăria este o localitate situată pe malul Mureșului, iar săpăturile s-au făcut aici în anul 1961 de către arheologul clujean Nicolae Vlassa. În sit s-au descoperit un schelet împreună cu mai multe obiecte casnice și de podoabă și trei tăblițe de lut cu semne grafice pe ele care indicau o formă de scriere, datîndu-le pe la 4500 î.e.n.

Arheologul italian Marco Merlini, a analizat situl de la Tărtăria într-un amplu proiect al protoscrierii vechii Europe fiind publicat în lucrarea La scrittura è nata in Europa? apărută în anul 2004, unde prin cercetarea făcută arată că vestigiile sînt din perioada 6210 ± 65 î.e.n. fiind vorba despre ritualul religios al unei femei de 50-55 ani care îndeplinea un rol sacru important în cadrul comunității. Poate că era mare peotesă și se închina către Ma Ga, după cum scrie Eschil despre vechile credințe ale frigienilor, adică Maica Pămîntească după scrierile strămoșești ale geților(ma: mamă + ga: pămînt). El susține că primele forme de scriere din istoria omenirii au apărut în bazinul inferior al Dunării, cu 4000 de ani înainte de Sumer!

Lepenski Vir, a fost o localitate de pe malul sîrbesc al Dunării iar primele săpături au început în anul 1965 și au continuat pînă în anul 1971, cînd situl a fost acoperit de apele barajului de la Porțile de Fier. Aici s-au descoperit în mai multe așezări suprapuse sau învecinate, 136 de construcții și mai multe altare de cult. Așezarea datează de pe la sfîrșitul mileniului Vlll î.e.n. iar construcțiile și ceramica sînt din perioada 6500 î.e.n. - 5500 î.e.n. Materialul bogat arată nivelul de trai al locuitorilor care au lăsat în urmă asemenea dovezi istorice.

Aici s-a descoperit un ou din calcar, sculptat pe exterior cu un fel de șerpi vopsiți în roșu iar parte de sub ei rămînînd galbenă. Pe un alt ou din lut ars descoperit tot aici, sînt incizate 35 de semne, dintre care numai 7 nu se găsesc pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia, iar 3 reprezintă Pomul Vieții cu mici modificări unele față de altele. Din numărul de 25 de semne de pe acest ou care se găsesc și pe tăblițele de plumb ale geților despre care viperele atotștiutoare șuieră că sînt falsuri, numai două vor apărea după 6 milenii și în alfabetul grec, dovadă indubitabilă că ei au luat alfabetul de la pelasgi și apoi i-au împroșcat numai cu minciuni pînă i-au scos din istorie cum le este felul și năravul atît de apreciat de toată cultura europeană.

Oul din lut ars este împărțit în patru benzi orizontale și zece linii verticale, dintre care numai 31 de casete au imprimate pe ele diferite semne.

În incinta sacră a capitalei geților – dabo geto – Sarmisetuza, s-au descoperit mai multe sanctuare cărora încă nu le-a fost găsită o explicație acceptată de toată lumea. Pe terasa X a acestei incinte este un sanctuar orientat spre NV-SE, compus din 4 șiruri a cîte 10 postamente de andezit cu diametrul fiecare de 2 m. Incinta măsoară circa 38 de m lungime și 26 de m lățime, fiind aliniamentul cel mai bine păstrat din completul religios.

În Egiptul antic cifra zece era un factor de influență a vieții oamenilor pentru că săptămîna avea o durată de zece zile; dintre care una de odihnă și nouă lucrătoare cînd nu interveneau și alte sărbători în această perioadă. Săptămîna avea două subdiviziuni de cîte cinci zile. Anul era alcătuit din 36 de săptămîni la care se adăuga la sfîrșit încă cinci zile pentru a se completa rotația completă a soarelui. Același sistem de împărțire a timpului este semnalat și la emeși în primele lor faze ale civilizației dezvoltată în Ki-en-gi. Primii carpatini care au ajuns pe tărîmurile dintre Tigru și Eufrat au fost pe la mijlocul mileniului Vl î.e.n. cam pe cînd se stingea cultura Lepenski Vir, iar a doua migrație este pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. Cei care au ajuns pe cursul Nilului au plecat pe la începutul aceluiași mileniu.

Pitagoreicii considerau cifra zece ca simbol al armoniei, adică număr pur fiind perceput ca Universul însuși. Platon ne-a spus în Timaios că pentagon-dodecaedrul – adică un ou cam luat din bardă, este simbolul geometric al cosmosului. Ideea apare și în scrierea lui Plutarh. Despre oul din Delfi, unde autorul arată că universul(panta) poartă același nume ca și numărul cinci(pente)

În lucrarea Enigmele pietrelor de la Sarmisegetusa, apărută la editura Albatros în anul 1984, autorul I. Rodean scrie la pagina 189: ,,În mileniul V î.e.n. comunitățile arhaice cunoșteau însă și sistemul calendaristic orientat după mersul aparent al soarelui prin decanii zodiacali. Registrul ornamental al vasului de la Traian-Dealul Fîntînilor, precum și ideograme aparținînd culturii Gîrla Mare-Cîrna sînt mesaje ale sistemului calendaristic care împărțea anul în 36 de săptămîni de cîte 10 zile.” Despre sanctuarul de pe terasa X, la pagina 200 scrie: ,,Pe urna de la Lăpuș, cele patru anotimpuri sînt delimitate prin imaginea celor 4 sori. Fiecare anotimp este redat simbolic prin imaginea a 10 munți, în total 40 de munți.”

Semnificația împărțirii oului descoperit la Lepenski Vir(www.prehistory.it) este a unui calendar cu săptămîni formate din 10 zile(unde apar și zilele de odihnă prin casetele fără semne), repartizate pe cele 4 anotimpuri, totul pus sub pavăza Tatălui Ceresc, protectorul universului sub forma oului cosmic.

Amintesc aici și simbolul Pomului Vieții sau al Cunoașterii Binelui și Răului – n-ați mai ajunge să vedeți lumina soarelui pentru cît rău ne-ați făcut – care a parcurs istoria pe aceste meleaguri binecuvîntate de An, Gog sau Sîntu, iar astăzi ne mîndrim cu el atît pe ouăle încondeiate cît și pe covoarele țărănești, pe porțile caselor dar și pe picturile mănăstirilor și bisericilor. El a fost dus de emeși în noua lor patrie dintre Tigru și Eufrat unde se găsește incizat atît pe piesele cu scrierea precuneiformă cît și în religia lor. Pomul Vieții apare stilizat și pe un disc descoperit la Karanovo, cam de pe la 6000 î.e.n. unde s-au descoperit mai multe asemenea obiecte cu simboluri sau semne de scriere de început. Situl este situat în partea de nord-est a Bulgariei, aproape de Dobrogea și a fost locuit pînă către anul 1000 î.e.n. descoperirile find făcute întîmplător în anii 1920, și cuprind piese arheologice începînd cu sfîrșitul mileniului 7 î.e.n. pînă la începutul mileniului l î.e.n. Aici forma Pomului Vieții este stilizată printr-o linie verticală care are pusă în partea de sus un vîrf al unui triunghi isoscel iar de fiecare parte cîte trei triunghiuri isoscele așezate echidistant cu un vîrf orientat în sus. O altă formă de cult a Pomului Vieții sau a celor 7 duhuri, zămislite de Sîntu, este sanctuarul de la Poduri, pe valea Tazlăului din județul Bacău. sit care este din perioada 5050-4550 î.e.n.

Alături de Pomul vieții pe oul arătat mai sus apare de mai multe ori crucea cu brațele egale, simbol religios specific populațiilor care au trăit în jurul Carpaților chiar mai devreme decît această dată, pentru că îl descoperit pe o farfurie aflată la Muzeul de istorie din Botoșani, care a fost datată pentru anii 6800 î.e.n. Și acest simbol sacru se folosește pe ouăle încondeiate de românce pentru sărbătoarea Paștilor. Dacă românii ar fi trăit după legămîntul lui Avraam, pe ouă trebuia să apară acest legămînt, dar tușinat de prepuț așa cum se laudă ei cu obrăznicia drăcească față de toată lumea.

Sîntem singurul popor din Europa care are în tradițiile populare dar și religioase aceste simboluri vechi de peste 9000 de ani ce au fost perpetuate în formă grafică dar și prin viu grai pe aceste meleaguri, generații după generații pînă am ajuns să le folosim și azi, parcă în ciuda timpului și a întunecaților de tot felul și de toate neamurile. Dacă eram aduși de aiurea la începutul mileniului ll î.e.n. după dogma indo-europenilor sau la începutul secolului ll al erei noastre după scapeții latriniști, nu puteam perpetua aceste tradiții spirituale vechi din mileniul Vlll î.e.n.

Așa-i bre?

Dar leprele mioritice și de aiurea ne îndeamnă să pupăm în cur cu mare sîrg jegurile ivrite pentru că ele au dat lumii religia crucii și filozofia creștină!? Ori se cunoaște destul de bine de ceva vreme, că ei numai au otrăvit sufletele și mințile oamenilor cu iudeo-satanismul și alte urîciuni la fel de odioase pe care le știm că se numesc comunism, sionism, semitism și bolșevism sau bolșevism-leninism.

Un alt semn cu mare semnificație în vechea cultură de la Lepenski Vir, dar și pe tăblițele de plumb ale geților descoperite la Sinaia, este cel al Tatălui Ceresc.

Semnul ǂ de pe oul de lut din cultura arătată mai sus, apare și la Tărtăria pe tăblița rotundă iar semnificația lui este Tatăl Ceresc care prin acele vremuri cred că se zicea Ann, Anu sau Ana așa cum au dus emeșii în Ki-en-gi, cînd apare în Sumer pe la sfîrșitul mileniului lV î.e.n. și în silabarul cipriot folosit în secolele XV-Xll î.e.n. apoi pe tăblițele de plumb pe la mijlocul secolului V î.e.n. Scrierea de pe acest ou este realizată în patru benzi orizontale – două late pe mijloc și două foarte înguste pe capete – și 10 coloane pe verticală.

În eme-gi semnul de mai sus este citit nun cu sensul de prinț, conducător, întîimergător, iar în alfabetul cipriot, se citește pa, dar în emegi acest cuvînt însemna tată, conducător, însoțitor. Semnul mai apare pe un artefact descoperit la Vinča și datat pentru perioada 4600 î.e.n. -3800 î.e.n. și este însoțit de crucea cu brațele egale dar și alte grafeme formînd un text sacru. La geți, semnul a fost preluat prin silaba ta cu sensul de tată, sau părinte ocrotitor așa cum se găsește pe tăblița 7 care are în mijloc un tablou religios cu Sîntu în centru iar deasupra capului este semnul ǂ, dar cu linia mai lungă în poziția orizontală.

Dar în sfertul se cerc din tăblița rotundă de la Tărtăria unde apare semnul de mai sus, mai sînt două grafeme foarte importante pentru cultura noastră foarte veche. Cel cu două vîrfuri de săgeți așezate orizontal este simbolul lui Șaue, sau a șoimului ceresc care în vechime călăuzea sufletele muritorilor trăitori în religia crucii și a filozofiei creștine către crengile Pomului Vieții din înaltul cerurilor sau Cetatea luminii cum apare pe tăblițe. În fapt acest șoim ceresc se găsește atît în religia egipteană cu același rol dar și în religia neamului emeș din Ki-en-gi/Sumer, precum și în religia geților așa cum apare și pe tăblițele de plumb, dovedind originea carpatină de unde au migrat cele două popoare în vremuri diferite către acele meleaguri. După mișelia din anul 380 împotriva creștinismului arimin, iudeo-sataniștii au preluat acest simbol numindu-l Sfîntul Duh, numai că la ei chiar duhnește numai a pucioasă.

Pe un sigiliu emeș aflat în prezent la British Museum din Londra, este prezentat înălțarea Sfîntului Soare pe cer la răsărit. Este simbolizat sub forma umană cu aripi apropiat de forma îngerilor iar în partea stîngă lîngă el este un copac cu patru ra-muri. Din aripi atît din partea stîngă dar și din cea dreaptă ies cîte trei săgeți. Un preot care stă tot în partea stîngă îi dă arcul cu care să arunce săgețile de lumină și căldură asupra pămîntului. În partea dreaptă un alt preot îi întinde șoimul solar – Șaue – care să-l însoțească pe parcursul călătoriei zilei și să vegheze existența muritorilor. Un alt preot tot din partea dreaptă îi întinde curcubeul. Aceștia foloseau pentru cele șapte divinități principale, ca simbol și crucea cu brațele egale cum apare pe mai multe tăblițe și sigilii. Ea reprezenta începutul comuniunii dintre muritor și duhul din ceruri, o cale lungă și plină de piedici mai mari sau mai mici dar prin strădanii, omul putea să ajungă în cetatea luminii din ceruri. La ivriți și urmașii lor întru întunecimi, tușinarea prepuțiului nu este decît mutilarea unui organ al trupului și nici urmă de comuniune ci numai sălbătăciune.

Adică să ne fie pe înțeles, mozaismul este doar o existență pămîntească, materialistă fără alt concept spiritual-existențial care să dăinuie după moartea trupească unde Satana, Talpa Iadului și tot tineretul drăcesc, își trece din cînd în cînd prin strungă, cîrdul de întunecați pămînteni să-i achipuie la tușinătură dacă nu cumva s-a strecurat vreun nepoftit printre ei care să le facă vreo strigătură.

Grecii cei subțiri de nas și făcături, au numit această pasăre fabuloasă care zbura în ciuda lor numai pe la geți și egipteni, fenix, ce trăia cam 700 ani după Herodot sau 509 ani după Pliniu cel Bătrîn, într-un loc necunoscut de om iar poetul latin Claudian pe la începutul secolului V, spune despre această pasăre plină de mister că își are cuibul în munții titanilor de lîngă Ocean(Marea Neagră), adică în Carpații noștri, de nu le-ar crăpa unora rînza de ciudă. Cînd se apropia ceasul morții, pasărea își făcea un cuib din lemn prețios și ierburi frumos mirositoare apoi se așeza și dintr-o dată lua foc iar ca să mistuie mai repede întețea pîrjolul bătînd puternic din aripi. În mijlocul flăcărilor apărea un ou, iar din el după ce pasărea bătrînă devenea cenușă, se năștea o altă pasăre la fel de frumoasă și de minunată ca cea mistuită de flăcări. Mesajul religios era că focul sacru al iubirii dumnezeiești te poate mistui în trup dar înălța în suflet astfel că veșnicia vieții este o renaștere spirituală în OM. Ne-au mai lăsat mărturie vechii greci că Fenix înseamnă purpură deoarece este asociată cu focul și soarele, pasărea fiind imaginată ca un șoim sau vultur cu pene aurii sau roșu aprins ca para focului iar în spatele capului cu un moț. Unii spun că nu ar fi mîncat niciodată, alții că s-ar hrăni numai cu rouă, fiind asociată cu renaștere, nemurirea și triumful binelui asupra răului.

Dacă ei știau că pasărea minunată a antichității trăia pe meleagurile noastre atunci hai să o căutăm în toriștea strămoșească, dar cu grijă pentru adevăr și istorie nu cu făcătură și furătură așa cum au făcut-o atîțea.

În situl de la Gîrla-Mare(3200 – 1000 î.e.n.) s-au descoperit trei păsări stilizate care au pe ele diferite semne, fiind goale în interior iar în cavitate se aude zornăind o pietricică. Ele puteau fi jucării pentru copii sau obiecte de cult. Una dintre ele are pe cap un fel de moț, pe piept are patru linii orizontale incizate, pe aripă are trei linii realizate în aceeași tehnică iar către spate sau coadă are două linii. Pe cealaltă parte a piesei, liniile se repetă în aceeași formă și ordine. Cred că această pasăre reprezintă duhul păzitor al muritorilor, Șaue sau Fiul Omului cum apare în scrierile esene care veghea la viața muritorilor iar la moarte îi însoțea pe cei vrednici în lumea veșniciei. Cele patru linii de pe piept ar fi cele patru anotimpuri ale anului, cele trei linii de pe aripi ar fi cele trei luni din fiecare anotimp iar cele două linii de la coadă ar fi fazele de lună plină și lună nouă ca perioadă maximă a fertilității. La fel ar putea reprezenta împărțirea anului în cele două mari cicluri: cel al renașterii vieții format din 7 luni și cel în care natura moare format din 5 luni, divizare care se găsește și la emeșii plecați tot din aceste locuri. Pe spate pasărea are 12 vîrfuri de săgeți – sau litera V – orientate cu vîrful către capul păsării, arătînd că Fiul Omului veghează pe muritorii în toate cele 12 luni ale anului.

Sistemul de linii înlocuit cu pietre prețioase, se găsește și pe fibula mare din tezaurul descoperit la Pietroasa. În fapt această fibulă reprezintă un șoim stilizat, adică vechiul Șaue sau șoimul solar din mitologia egiptenilor, ori pasărea de foc sau pasărea măiastră din mitologia noastră. Pasărea este făcută din aur roșu, fiind acoperită atunci cînd a fost descoperită, cu o mulțime de pietre prețioase. Cavitatea din piept unde se aflau cele două coșulețe, este mărginită la stînga și la dreapta de patru pietre prețioase aranjate în următoarea ordine; prima de sus este rotundă, a doua este dreptunghiulară către pătrată, a treia este iarăși rotundă iar a patra este triunghiulară sau rombică. Sub lăcașul unde se află coșulețele, închizînd cele două rînduri verticale de pietre prețioase, sînt trei puse în orizontal sugerînd că sînt așezate pe aripă. De o parte și de alta a vîrfurilor aripilor sînt cîte două pietre așezate vertical. Partea de jos a obiectului este ornată cu șapte pietre rotunde din care cea din mijloc – a patra – este mai mare decît celelalte, sugerînd că în cele șapte zile ale săptămînii a patra este cea mai fertilă(joi ca zi a duhului Zoe), sau poate luna din perioada de viață a anului după împărțirea în două mari cicluri existențiale. Moțul șoimulețului descoperit în tezaurul de la Pietroasa lipsește, dar dacă privim capul păsării din spate se vede foarte bine locul unde era. Pentru picioare meșterul a folosit două lănțișoare în capăt cu cîte o piatră ovală. Despre această comoară găsită la Pietroasa arareori se mai vorbește în istorie deși este una din cele mai importante piese ale arheologiei românești alături de tăblițele de plumb descoperite la Sinaia.

Tezaurul a fost găsit de doi țărani din partea locului, la sfîrșitul lunii aprilie 1837 sub un bolovan uriaș de calcar care astupa o gaură săpată în deal. După mărturisirile acestora, au descoperit 22 de piese, dar după ce le-au vîndut pe nimic, autoritățile române au reușit să recupereze numai 12 piese. Una din piese care stîrnește curiozitatea, tava rotundă, după declarațiile celor care le-au descoperit avea ,,aproape opt ocale” fiind ,,o tavă mare cît o pălărie”. Dintre piesele dispărute pentru totdeauna ei au amintit de ,,patru cîini mici cu cîte o piatră vișinie în gură” și o vergea ciudată. Ca să înțelegem ce hram purtau cei patru cîini mici, ne putem ajuta de mitologia slavilor de răsărit care au practicat religia geților dar după gustul și limba lor pînă după secolul Xll. La ei Perun, era o divinitatea solară care a zidit cerurile și pămîntul iar descrierile făcute îl prezintă în unele povești purtînd pe umărul drept sau în spate un șoim uriaș fiind însoțit de 4 lupi. În alte legende se spune despre Perun că era un tînăr viteaz, bun arcaș, care purta pe frunte o bandă de aur de care era fixată o nestemată prin care vedea toată lumea – deci era arimasp – iar pe capul lui stă într-un cuib, o pasăre de culoarea focului cu coada lungă semănînd cu pasărea măiastră de la noi sau cu fenixul amintit de greci sau cum vedem pasărea pe care o poartă pe cap și statuia lui Gog din sala mare a Primăriei Londrei! Ardă-v-ar focul adevărului nemernicilor!

Cezar Bolliac afirma în anul 1870 în ziarul său Trompeta Carpaților cu privire la tezaurul descoperit la Pietroasa: ,,zică orice va zice, zvîrcolindu-se oricît vor putea arheologii noștri, vasele de la Pietroasa sînt dacice, cu stil dacic, pentru un cult din Dacia.” Bolliac știa că istoricii din vremea lui așa rămînînd pînă azi, aveau alte aplecări ce ne-au adus numai rele și minciuni, sta-le-ar în gît tăciuni aprinși!

Așezările rupestre de la Nucu, Colți și Brăiești, adică zona unde s-a descoperit tezaurul, sînt săpate în calcar fiind lăcașe unde au viețuit călugări sau au fost lăcașe de cult, asemănătoare cu cele de la Corbii de Piatră, Cetățeni sau Nămăiești din Argeș. Localnicii spun despre aceste așezăminte rupestre că ,,sînt de pe vremea tătarilor sau mai înainte”. Una dintre aceste grote săpate numită ,,Peștera lui Iosif” situată în aproprierea peșterii lui Dionisie, are incizat deasupra intrării un pește care apare și în alte locuri de pe teritoriul României, la fel cum apare și pe tăblița 11 turnată în partea a doua a secolului lV î.e.n. Dacă leprele nu ar fi urlat că tăblițele de plumb sînt falsurile lui Densușianu sau Scaraoțchi, atunci poate aveau acel dram de minte să facă vreo legătură între cele două dovezi arheologice. Dar ei s-au simțit foarte mîndri să-i pupe în cur pe scorțoșii germani care pretind că acest tezaur a ieșit din mîinile măiastre ale strămoșilor lor goți. În apropiere de peștera amintită se află Dealul Goților și Dealul Martira, iar de aici a pornit damblaua nemernicilor de toate neamurile și apucăturile. Un Sava numit și Gotul era născut prin partea locului în anul 334, și a trecut la iudeo-creștinism urmărind să facă cît mai mulți prozeliți. Geții și goții se supără de apucăturile lui Sava și îi leagă un lemn greu de gît aruncîndu-l în rîul Buzău din ordinul regelui Athanaric în anul 372 pentru a se boteza cît poftește în undele curgătoare. În anul 374 moaștele îi sînt duse în Capadocia la cererea lui Vasile cel Mare care era rudă cu guvernatorul Tomisului Iulius Soranus. Germanii uitîndu-se pe colanul din acest tezaur au văzut că unele semne se aseamănă cu runele folosite de goți și au zis că și acest tezaur este tot a culturii lor. Repede, pe nerăsuflate, iau tras o năstrușnică tălmăcire scrierii care sună așa: Gutanio wi hailag(al goților stăpîn ocrotitor). Dar literele G,I,L sînt ca formă identică cu cele de pe vasul de la Vinca din mileniul Vll î.e.n. deci după zicerea lor năucă, goții ca strămoși ai germanilor – altă făcătură care a falsificat istoria Europei – erau și în acele vremuri uitate de istorie pe cursul inferior al Dunării, fiind primul popor al Europei așa cum se screm nemții de vreo 150 de ani să-i lumineze pe toți locuitorii bătrînului continent. Iară noi, ca niște proști datorită istoricilor pupincuriști, am rămas iarăși pe nicăieri sau pe dinafara istoriei și civilizației Europei. Tezaurul de la Pietroasa a fost dosit în acea gaură din dealul de calcar, undeva în partea a doua a secolului Vl î.e.n. cînd Zamolxe le-a cerut geților să renunțe la folosirea aurului pentru că este aducător de rele. Fiindcă erau obiecte sfinte, ele au fost îngropate fiind date înapoi Maicii Pămîntești de unde au fost primite spre folosință atît metalul și pietrele prețioase.

Parcă neajungîndu-le ce nemernicii le-au ieșit pe gură istoricilor și arheologilor români despre tezaurul descoperit la Pietroasa, cînd li s-au pus sub nas kosonii, au strigat ca loviți de turbare că aceștia sînt o făcătură romană să le rupă botul geților! Cum dracul să nu ne zică H. R. Patapievici că sîntem un popor cur, cînd asemenea stîrpituri spun despre orice obiect ce a aparținut culturii strămoșești că nu este al nostru. Sigur că negîndu-ne strămoșii nu putem rămâne decît o adunătură de netrebnici în curul gol cam așa cum ne tot aburesc cei aleși de Satana sau alți întunecați mari iubitori de valori getice pe care ei știu să le promoveze ca hunice, slave, cazare, sau evreiești.

Pe monedele bătute de mato Koson către anii 20 î.e.n. pe una din fețe este un grup de trei persoane cu o vestimentație foarte asemănătoare cu a celor de pe tava rotundă descoperită la Pietroasa. Personajele de pe margini au cîte un caduceu în mînă ce stă sprijinit pe umăr. Sub picioarele lor scrie KOΣON iar în spatele persoanei din dreapta este scrisă litera R. Pe cealaltă față a monedei se vede fenixul ca ocrotitorul puterii cerești pentru neamul ales de Sîntu dar și al Țării Sfinte. El ține în gheara dreaptă roata sorții, punctată cu opt sfere mici care reprezintă cele șapte duhuri cerești create de Tatăl Ceresc și prezența acestuia, ca veghetori ai pămîntului, iar în gheara stîngă ține un caduceu cu o ramificație la capăt asemănător cu caduceul lui Hermes sau cu cel imprimat pe vechile monezi de argint ale geților.

Populațiile nordice aveau obiceiul precreștin de a forma un cerc de pietre pe care îl numeau ,,att”(ad: cer, strămoș, tată) iar cercul format din 8 pietre se numea ,,dagsmark”(dag: strălucitor, curat, adunare + mark: ținut) fiind folosit în Irlanda ca un calendar simplu de către orice familie. Și aceste informații dovedesc fără putință de tăgadă că vechii goți în năvălirile lor ce au durat mai bine de patru secole, în contact cu cultura geților, au găsit și ei un folos pe care l-au dus acasă în nord, întrebuințîndu-l pînă au venit iudeo-creștinii cu sabie și foc peste ei. Cît erau de doritori de a agonisi din fuga calului tot ce le iese înainte, nu prea mai aveau timp și pentru meșteșuguri care cereau multă așezare și pricepere.

Dar acest șoim solar amintit mai sus îl găsim și în scrierea esenă Tatăl Ceresc: ,,Tatăl Ceresc a plantat Sfîntul Arbore al Vieții,/ Care se înalță pentru veșnicie în mijlocul Mării Veșnice./ Sus pe ramurile sale cîntă o pasăre/ Și numai aceia care au ajuns acolo/ Și au auzit cîntecul misterios al păsării/ Vor vedea pe Tatăl Ceresc.... Și Tatăl Ceresc/ Ne va acoperi cu penele Sale/ Și noi credem în adăpostul Său.../ Adevărul Său va fi scutul nostru, pavăza noastră,” În textul esen, Tatăl Ceresc chiar se identifică cu șoimul divin, cu penele lui acoperind și ocrotind pe eseni adică Frăția Celui Ales sau religia geților în puterea crucii mîntuitoare. Caracteristicile păsării din scrierea esenă le vom găsi mai jos în unele legende mioritice care dovedesc fără putință de tăgadă că nu am furat de la nimeni aceste valori uluitoare, ci ne aparțin din moși strămoși de mai bine de opt mii de ani!

Că românii adevărați nu și-au uitat credințele strămoșești, este dovedit de legendele păsării măiastre fiind considerată regina păsărilor și trimisul zînelor pe pămînt. Fiind o ființă cerească, se lasă foarte greu văzută de oameni, iar frumusețea ei este atît de mare că la soare te poți uita dar la ea ba! Lumina penelor este unică și vine ca o mîngîiere peste ochii și inima celui care o privește, dar numai unii oameni se bucură de această cinste deosebită, cei chemați de Dumnezeu. Are puteri deosebite dăruite de Tatăl Ceresc pentru a alina necazurile sau durerile celor de pe pămînt. Cîntecul ei, auzit numai în cele mai mari singurătăți, poate să aducă întinerirea celor ce l-au ascultat. Ea își are sălașul pe Tărîmul Celălalt acolo unde se judecă sufletele pentru cele săvîrșite în viața de pe pămînt.

În unele tradiții mitologice culese de D. N. Popescu, Măiastra este ,,o pasăre măiastră, a cărei cîntare întrece toate muzicile pămîntești și care are darul de a ghici viitorul și de a citi în inimile oamenilor”. Ca pasăre a sorții omenești și crainic a morții sau călăuzitor al sufletului către dreapta judecată cerească, o găsim amintită în mai multe balade, cum ar fi: ,,...Cine m-a afla pa mine/ Om pemintean n-a și nime/ Numa Pasarea Măiastră/ Ș-a zbura maicii-n fereastră/ Și maicii i-a povesti/ Unde mi-am putut muri...” În legenda culeasă de autorul amintit mai sus, Pasărea Măiastră este numită Andilandi, amintind de păstorul Anti care era strămoșul neamului arimin al egiptenilor, iar totemul lor apoi mesagerul ceresc al divinității solare era șoimul divin. Pasărea trăiau undeva departe, spre soare răsare în palatul zînelor din împărăția ielelor. Despre această pasăre fabuloasă, legendele spun că s-a născut dintr-un ou de aur care plutea pe apele de început, înaintea facerii lumii.

O altă legendă mioritică spune că pe meleagurile noastre în vremurile fără istorie a trăit un împărat evlavios vrednic și mare iubitor de tradiții strămoșești. Și s-a apucat el să zidească o mîndrețe de mănăstire cum alta n-a mai fost spre veșnică pomenire și mare cinstire, dăruită cu toate podoabele ieșite din mîna omului: icoane poleite cu aur, candelabre de argint, cărți ferecate, odoare și toate cele trebuincioase. Numai că supărarea a început să-l chinuie pe împărat fiindcă toate au mers bine pînă aproape de terminarea zidirii cînd turnul se surpa mereu de parcă era un mare blestem la temelia lui și nu se putea înfăptui tîrnosirea.

Într-o noapte împăratul visă că turnul nu se va mai surpa dacă în clopotnița lui va aduce Pasărea Măiastră de pe Tărîmul Celălalt și o va pune împreună cu cuibul ei, care vor ocroti zidirea de rele și lichituri. După mai multe încercări nereușite ale fiilor săi, pasărea a fost adusă de către un ciobănaș și așezată în turnul monastirii iar pacea și bucuria au coborît peste inima împăratului și a supușilor.

Rămășițe ale acestei culturi fabuloase se mai găsesc încă prin cătunele uitate din creierul munților unde românii și-au dus existența fără a fi înnebuniți de ,,promoții” și ,,monitorizarea” tîmpiților și stîrpiturilor. În munții Sebeșului, pe teritoriul județului Alba se află sătucul Loman unde istoria încă nu a dat cu barda în spiritualitatea strămoșească, păstrîndu-se tradiții din vremurile cînd religia geților nu era clintită nici de furtuni nici de întunecații iadului. Cimitirul acestui loc de neuitare adevărată este o pagină de istorie vie a trecutului nostru așa cum a fost el și nu cum ni l-au plăsmuit făcătorii de istorii. Aici la capul mormîntului bărbatului necăsătorit, se punea un stîlp de lemn plin de simboluri ale soarelui, lunii și stelelor, lucrat foarte asemănător ca formă cu Coloana Infinitului a lui Brîncuși. Pe vîrful unor coloane se mai văd încă cioplite păsări cu aripile deschise gata de zbor spre răsărit, simbolizînd sufletul celui decedat pregătit pentru dreapta judecată cerească, așa cum se vede și pe zidul de la schitul Sfînta Ana din Bucegi, la cca 100 de metri de unde au fost descoperite tăblițele de plumb ale strămoșilor mei geți.

Sătenii spun că sufletul mortului este luat de Gaia și dus în înaltul cerurilor în lumea celor care au trecut în tărîmul celălalt, adică a morților în trup. În limba română, cuvîntul gaie înseamnă șoim hămesit. Dar zicerea trebuie analizată și ca un compus din ga cu sensul de pămînt așa cum îl amintește Eschil în expresia Ma Ga – Mama Pămîntească – și ia de la verbul a lua. Deci mesajul vechi religios este că pe mort l-a chemat Mama Pămîntească, cea care i-a dat trup din trupul ei prin nașterea mamei și acum călătoria lui pe pămînt s-a sfîrșit. Dar acești stîlpi ascund un sens mult mai profund pe care marele Brîncuși cred că îl știa de la țăranii din Hobița; ei reprezintă coloana de lumină sau axul lumii, Pomul Cunoașterii Binelui și Răului, Arborele Vieții ori osia lumii care unește cerul de pămînt și prin care sufletele celor morți se pot înălța la ceruri prin vîrtejul de lumină ce este legătura sfîntă între Tatăl Ceresc și Maica Pămîntească. Pasărea din vîrful stîlpului reprezintă atît sufletul mortului, care sub formă de pasăre se va înălța la ceruri spre dreaptă judecată și se va așeza pe unul din ramurile Pomului Vieții, dar și Pasărea Măiastră sau Pasărea de Lumină, Fiul Omului ori Șaue în forma foarte veche care va călăuzi în ultima călătorie sufletul celui mort către Cetatea Luminii Veșnice sau Dabo Gio cum apare pe tăblițele de plumb. În acești stîlpi vedem o metamorfoză absolută între viața pămîntească a omului supus pieirii prin trup și viața veșnică a aceluiași om, învrednicit în fapte de cinste și laudă cu care se duce la judecata Tatălui Ceresc pentru a primi lor de de veșnicie în Cetatea Vie.

În aceste tradiții și cultura strămoșească mioritică și nu iudeo-satanistă își au rădăcinile expresiile noastre de blestem: “înghiți-te-ar pământul” sau “lua-te-ar Gaia”! Bine ar fi să-i înhațe pe cît mai mulți, fiindcă sigur ar avea de lucru pînă la osteneală!

În mitologia rusă, jar-ptița este o pasăre miraculoasă cu penele ce strălucesc ca aurul și ca argintul și cu privirea sclipitoare asemenea cristalului. La miezul nopții ea se arată în grădini și pe cîmpii, strălucind ca o mie de luminițe. Se spune că o singură pană din ale ei poate lumina o cameră întreagă. Pasărea de foc mănîncă numai mere de aur care o fac veșnic frumoasă, tinără și nemuritoare. Cînd cîntă îi cad din plisc perle, trilul ei putînd să însănătoșească pe cei bolnavi și să redea vederea celor orbi. Dar merele de aur se găsesc numai în Mărul Roșu din mitologia noastră care este sădit în Marea Veșniciei. Am avea multe să le spunem celor care ne-au despuiat de toate odoarele strămoșești, maimuțărindu-se cu ele că le-ar fi lăstărit sub freză numai lor asemenea minuni ca să-i lumineze pe ceilalți!

Cum iudeo-cretinismul este cea numai o hoție făcută în seama creștinismului arimin, au șterpelit nemernicii și pasărea măaistră a noastră sau fenixul care simbolizează sufletele nemuritoare și învierea lui Cristos după cele 3 zile petrecute în mormînt. Ea este o pasăre sfîntă care sigur nu a ieșit din țîșnitoare cu minuni a lui Avraam, fiind asociata Arhanghelului Mihail.

Să revin la tăblița rotundă de la Tărtăria. Al treilea semn din acest pătrat de cerc este format dintr-un semicerc care are în el o cruce cu brațele egale. Sensurile acestui simbol religios nu au fost deslușite pînă în prezent pentru că acolo unde este numai fals și minciună nu mai poate fi și adevăr. Semnificația

grafemului este de Maica Pămîntească așa cum ne-a lăsat de mărturie încă din secolul Vl î.e.n. poetul Eschil care spunea despre frigieni că aveau o divinitate unică Ma Ga, din care s-au născut toate celelalte și pe care aceștia o adorau cu mare fervoare. Silaba ma cu sensul de mamă se găsește la foarte multe popoare antice – emeși, egipteni, aryas, geți, frigieni, traci, pelasgi - și este încă o dovadă în plus a migrațiilor carpatine către alte zări, în vremuri uitate de istorie. Cred că semnul care îl reprezenta pe Tatăl Ceresc de pe tăblița de la Tărtăria trebuie citit pentru urechile noastre ca ta pentru că această silabă a fost folosită în limba română pînă mai ieri pentru tată. Ca dovadă aduc zicerile vechilor greci care spunea despre sciți că aveau o divinitate a vetrei sacre numită Tabiti(ta: tată + biți: moț), adică Tatăl Moțat așa cum apare gigantul Getos pe un vas grecesc din secolul Vl î.e.n. iar moțul de pe creștetul capului era o caracteristică a coafurii purtată de unele neamuri arimine. În acest mic obiect arheologic, descoperim sintetizat expresia religioasă care mai tîrziu va fi preluată și de iudeo-creștini: Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească și Fiul Luminii, Fiul Omului sau Mielul cum apare atît în zicerile noastre tradiționale despre lumea pentru care a fost dăruit și în scrierile geților – numite și esene – de mai jos care ar trebui să ne fie de îndreptar la acest neam atît de îngheboșat de fel de fel de nemernici și ticăloșiile lor, care vin peste noi ca un fluviu ce nu mai poate fi oprit!

Printre obiectele descoperite în situl de la Vinča sînt și două statuete mici care stau așezate în interiorul unei strachine iar bărbatul o ține de după umeri pe femeie. Ele reprezintă prima imagine materială din istoria lumii a sfîntei familii, care era fundamentul religiei geților prin unirea în iubire a Tatălui Ceresc cu Mama Pămîntească din care s-a născut Fiul Omului sau al Luminii. Pe peretele schitului Sfînta Ana din Bucegi, situat la cîțiva metri de locul unde au fost descoperite tăblițe de plumb, este prezentată imagistic Sfînta Familie din religia strămoșească. În peretele schitului, sus, este săpată un fel de firidă rotundă așa cum era imaginată marea cea veșnică iar în interiorul ei este săpat un dreptunghi. În interiorul acestui dreptunghi, pe fond albastru-verzui este pictat capul și bustul unei femei. Capul este acoperit cu o broboadă specifică româncelor din zonă iar în jurul lui este pictată cu o culoare mai închisă aura. Imaginea a fost preluată în iconografia creștină numind-o Maica Domnului dar geții o știau de Maica Pămîntească. Deasupra acestei firide este decupat în stîncă conturul Păsării Măiastre sau Șaue, cu un moț foarte bine conturat în spatele capului. În partea dreaptă a firidei dar mult mai sus este fulgerul Tatălui Ceresc săpat în stîncă iar în colțul din dreapta al acestuia scrie cu caractere latine FAMILIA DIVINA. Ori literele latine în scrierea românilor au fost introduse după anii 1860, deci cel care a scris mesajul știa ce reprezintă imaginile de pe peretele schitului iar mitul sau conceptul teologic a fost spus de către trăitorii lăcașului de cult strămoșesc.

Peretele acestui schit vorbește în imagini și forme despre o parte a adevăratei istorii getice, ocultată și falsificată cu atîta ură de către istoricii români!

Numele de mato de pe tăblițele de plumb pe care îl purta conducătorul laic al neamului scoborîtor din zei, reflectă în timp tocmai acest concept al grijii părintești a Tatălui Ceresc și Maicii Pămîntești pentru neamul zămislit ca să aibă sălaș de tihnă pe pămînt și să devină OM. Cuvîntul mata folosit și în prezent în Moldova ca formă de politețe pentru o persoană cu o poziție socială deosebită sau o persoană mai în vîrstă, poartă în el tocmai sensul profund din vechimea vechimilor, a cinstirii Tatălui Ceresc și Mamei Pămîntești ca părinți dumnezeiești și protectori ai neamului mioritic. În eme-gi cuvîntul mada a fost tradus prin ținut, regiune, autoritate supremă și care adus în făgașul nostru de cuget și simțiri ar însemna Țara Sfîntă sau Dio Getia cum este scris pe tăblițele de plumb ținute la poprială de simbriașii Satanei.

Simbolul religios al Maicii Pămîntești ascunde în forma lui mitul formării pămîntului și a vieții pe pămînt care spune că universul avea la început forma unui ou și Tatăl Ceresc în iubirea lui față de existența din jur a dorit să-i dea viață și atunci a aruncat fulgerul său de lumină în marea nemărginită. Din această izbire, marea a pornit într-o tălăzuire îngrozitoare iar spuma făcută a început să se adune încetul cu încetul, să se întărească și să se întunece pînă s-a format pămîntul ce plutea ca o turtă în mijlocul apelor

nesfîrșite. Atunci Tatăl Ceresc a încrețit această turtă și astfel s-au născut munții, dealurile și văile și a așezat-o pe spinarea a doi pești uriași ce o purtau în spinare clipă de clipă. Și tot cu acest fulger Ziditorul a izbit pămîntul aducîndu-l la viață cu plante, ape, vînt și toate celelalte fenomene ale naturii. Dar fulgerul său a fost oprit de o piatră din care s-a născut o lumină puternică asemenea fulgerului și a luat chip de ființă vie participînd mai departe, alături de Tatăl Ceresc la zidirea lumii animalelor iar la urmă la izvodit pe om, dar toate făcute din trupul pămîntului care a devenit prin darurile și munca lui, Maica tuturor celor văzute pe pămînt la fel cum Tatăl Ceresc era izvoditorul tuturor celor nevăzute. Semicercul reprezintă jumătatea de jos a oului, linia orizontală de la nivelul acestuia, este pămîntul în devenirea lui de zidire sfîntă din care se va naște tot ce este viu, iar linia verticală este fulgerul Tatălui Ceresc care a însuflețit pămîntul tranaformîndu-l în Maica tuturor ființelor vii care au purces din creația de început pentru veșnicia zidirii dumnezeiești. Dar cele două linii formează crucea cu brațele egale, simbol sfînt al strămoșilor noștri pe care niște lepre criminale tot se screm de vreo 1600 să în falsifice pîngărindu-l și batjocorindu-l cu fel de fel de maimuțării și ziceri tîmpite.

Mai tîrziu, așa cum apare în scrierile esene din secolele lll î.e.n. - lll e.n. linia verticală a fost interpretată ca Pomul Vieții cu șapte ramuri urcate pînă în înaltul cerurilor și șapte rădăcini înfipte în adîncurile trupului Maicii Pămîntești pînă au ajuns la Marea cea Mare. Pomul Vieții mai este numit Vîrtejul Veșnic, Stîlpul de lumină, Pomul Roșu sau Osia Lumii. Grecii auzind asemenea vorbe, unii au rămas cu ochii holbați cît cepele dar alții au băga la cap precum a făcut Platon care le-a dat alor lui niște ziceri cu care ei se fudulesc azi, nevoie mare!

Un ou de piatră cu o inscripție pe el și cu o hartă sau un contur în jurul textului, a fost descoperit în localitatea Corbi din județul Argeș, nu prea departe de schitul Sfînta Ana lîngă care au fost descoperite tăblițele de plumb, dar nimeni nu l-a pus alături de cele de la Lepenski Vir ca să ne mai înțelegem de ce mai zăbovim încă pe aceste meleaguri atît de dragi unor întunecați că ne doresc numai rău.

Parța este un sit arheologic, situat pe malul drept al rîului Timiș unde s-au făcut săpături începînd cu anul 1931. Aici s-au descoperit două altare de cult, unul cu statui monumentale iar celălalt mai modest realizat în parte peste primul. În jurul acestui centru spiritual, erau mai multe sate sau centre de locuit ale populației de atunci. Complexul cuprinde cca 150 de locuințe dintre care unele cu 4-5 camere ca la sălbatici iar altele chiar cu etaj. Materialul arheologic descoperit a fost foarte bogat iar ca simboluri religioase s-au găsit un cap de taur, dovedind cultul taurului solar din mitul lui Mitra sau Sarmis, care a fost dus și în Egipt de către populațiile care au migrat pe valea Nilului pe la începutul mileniului lV î.e.n. Al doilea simbol cultic este închinat cerbului și el se găsește la vechii irlandezi care sînt urmașii direcți ai populațiilor arimine pe care grecii i-au numit pelasgi. Situl are cele mai vechi datări pe la anii 6250 î.e.n. existînd o concordanță perfectă cu cel de la Tărtăria, Lepenski Vir, Vinča și Karanovo, numai în mințile istoricilor și arheologilor români nu se leagă absolut nimic.

Gradesnica este o localitate în sudul Macedoniei, un alt teritoriu locuit din vechime de neamuri arimine care și azi își spun armîni, unde s-au descoperit resturi ceramice ce poartă pe ele o scriere veche, cam de la sfîrșitul mileniului Vlll î.e.n.

Vinča, localitate din apropierea Belgradului pe malul drept al Dunării unde săpăturile au început în anul 1908, fiind continuate după 1960. Cultura materială de o bogăție deosebită este datată pentru anii 5500-4500 î.e.n. fiind asemănătoare cu cultura Turdaș, localitate aproape de Tărtăria, tot pe valea Mureșului dar în județul Hunedoara. Studii ample despre aceste sit arheologic a făcut sîrbul R. Pesič care și-a publicat concluziile în lucrarea The Alphabet Vinca, apărută la Milano în anul 1987, unde el susține că etruscii au luat alfabetul de la aceste populații.

În interiorul unui vas de lut descoperit în acest sit este scris III VI˩V˥, iar dupre gîndurile acestor strămoși ai mei care au incizat de la dreapta la stînga, textul sună așa pentru urechile noastre de azi: GULIU III, care prin tălmăcire înseamnă: ,,gustă sau degustă Mîntuitorule/Salvatorule/Fiu al Omului”(guleai: a gusta, a mînca puțin, a se înfrupta + III: Mîntuitorul, Binefăcătorul, Fiul Luminii sau al Omului, Salvatorul, apărînd exact în această formă și pe tăblițele de plumb descoperite la Sinaia). Adică atunci cînd nu era nici colb din neamul ivrit pe fața pămîntului, să fie pălit de revelații și multe conspirații drăcești, în mileniul Vl î.e.n. neamul nostru străbun adăsta la un gînd pios și scria pentru cinstirea familiei divine – Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească și Fiul Omului – vorbe de mîngîiere sufletească, pe care ei o venerau cum puteau servind-o într-un castron, din puținul adunat cu multă trudă.

Să mergem mai departe pentru a dovedi cum ne-au învîrtit/falsificat ei istoria și religia strămoșească.

Nemuțul nostru pripășit în Ki-en-gi, din vremi uitate de istorie, a pornit prima migrație pe la sfîrșitul mileniului Vl î.e.n. iar a doua pe la mijlocul mileniului lV î.e.n. iar prin năravul scrisului, a lăsat ca moștenire urmașilor lor și nu ivriților, ceva scrieri cu miturile, legendele și credințele lor. Zic ei într-o neuitare pusă pe tăblițele de lut că înainte vreme cînd oamenii și duhurile cerului trăiau în armonie, îngerii care umblau pe pămînt venind din ceruri, au observat cu jind că fetele oamenilor sînt foc de frumoase și îl au pe vino-n coa! Înfierbîntați de asemenea porniri și-au luat soții dintre fiicele oamenilor inclusiv căpetenia lor care se numea Marta sau Martu.

Cred că nu trebuie să ne chinuim prea mult ca să înțelegem că numita căpetenie a îngerilor care au fost trimiși din ceruri să îi ajute pe oameni în toate cele, – adică viața de zi cu zi, prin renașterea anuală a naturii și rodnicia neamului omenesc – este personajul care întruchipează la noi în prezent luna Marte și nu alte trăsnăi cum le zic unii fără să se rușineze de prostie. Spune legenda că din această împreunare focoasă, s-a născut un neam aparte de oameni, mai înalt decît cel care trăia atunci pe pămînt și mai isteț. Dar această povestioară nu putea avea rădăcinile decît în baștina carpatină de unde au plecat emeșii, iar cei care au rămas la vatră, adică românii de azi încă mai păstrează acest mit.

Ca să ne dezmeticim cum vine hoția, am să vin cu o zicere din Cartea Jubileelor, unde la 7,21-22 sînt menționate trei categorii de oameni foarte mari: Uriaşii, Naphil şi Elio. În irlandeză, adică vechea pelasgă, cuvîntul nifl are sensul de ceață sau întunecat, ascuns vederii, iar în limba română cuvîntul nefele este partea de pe burtă a unei blăni de vulpe cu care se căptușeau căciulile sau hainele din blană pe dinăuntru, fiind partea nevăzută. Mai avem tot în română cuvîntul nefle cu sensul de valoare mică, fără importanță, deci Nafilii erau nevăzuții, ascunșii, sau întunecații și cei ce fac rău.

În limba greacă nephele, înseamnă nor, sau o nălucă făcută de Zeus pentru a o substitui pe Hera de care se îndrăgostise regele lapit Ixion. Din această legătură s-au născut Centaurii, printre care şi Getos strămoșul neamului get după mintea grecilor. În textul grec cuvîntul ,,uriași„ este scris prin ,,titani” sau ,,giganți”.

În Cartea lui Eno, varianta etiopiană, scrie că îngerii veghetori s-au împreunat cu fetele oamenilor şi au născut uriașii. Dar povestea nu vine din Tora pentru că în Facerea la 6,1-6 avem zicerea ,,Cînd au început oamenii să se înmulțească pe fața pămîntului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe care și le-au ales. Atunci Domnul a zis: «Duhul Meu nu va rămîne pururea în om, căci și omul nu este decît carne păcătoasă: totuși zilele lui vor fi de 120 de ani». Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar după ce s-au împreunat cu fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii: aceștia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume. Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că toate întocmirile gîndurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că a făcut pe om pe pământ, și s-a mîhnit în inima Lui.”

Vedem că termenii folosiți de ivriți atunci cînd i-au pălit rău revelațiile, sînt cuvinte grecești, sau ajunse în limba greacă din alte limbi cum se poate dovedi cu mare ușurință, ei numind pe acești uriași viteji care au un nume, ori Herodot spunea despre neamul get că este cel mai viteaz și mai cinstit dintre toate celelalte inclusiv cel grec pentru că ivriții în acele vremuri nu erau decît un trib de sălbătăciuni pe care istoria încă nu-l cunoștea.

Ca să-i aflăm pe acești uriași din vechime ce erau ,,oameni cu nume” după cum zice Făcă-Tora, vom căuta tot în scrierile din vechime dar nu în cele ivrite care toate sînt numai făcături îndrăcite.

Spun vechile mituri ale grecilor că titanii erau născuţi din Mama Pământ și Cerul în număr de șase bărbați și șase femei, adică după zicerile noastre zămisliți din Tatăl Ceresc și Mama Pămîntească. Dar aceștia nu au stăpînit cerul în veșnicie pentru că s-a bîrzoit un întunecat cu numele de Zeus – deși povestea este cusută cu ață albă – i-a păruit pe titani pînă le-a venit răul, apoi i-a aruncat pe toți din cer pe unii în Tartar trăgînd după ei zăvorul, crăcăcindu-se numai el cîtu-i universul. Nefericiții titani au cam dispărut pentru că ei nu puteau trăi pe pămînt după vrerea și stăpînirea lui Zeus dar unii au avut ceva feciori numiți giganți care sălășluiau printre oameni. Dar cuvîntul titan în greacă definește numai aceste duhuri cerești bătute măr de Zeus apoi aruncate din înaltul cerului pe pămînt tot așa cum a făcut și plăsmuitorul Ioan în Apocalipsa lui plină ochi de minciuni și plăsmuiri drăcești. Numai limba română veche păstrează sensul profund al cuvîntului titani ca ființe fără chip de carne, ci numai făpturi nebuloase sau năluci cum am mai zice. Pentru că ti are sensul de neam, clan, rubedenii, cei care trăiesc împreună și tană: ceață, nebuloasă, pîclă.

Deci grecii au luat acest mit din cultura populațiilor carpatine în prima parte a mileniului l î.e.n. cînd s-au chitit să-și pună și ei de o religie că o fi bună la ceva și asta dacă neamul mioritic o cinstește cu atîta pioșenie. Ca să nu se știe de unde au furat, au început să spurce vîrtos pe geți dar mai ales pe pelasgii cu care încă trăiau împreună prin tot Peloponezul.

Copiii acestor titani, cîți au mai scăpat de răzbunătorul Zeus, grecii i-au numit giganți, adică uriași după vorba noastră. Dar și denumirea în greacă a fiilor titanilor este luată tot din limba neamurilor arimine pentru că în mitologia egipteană se spune că neamul lor a ajuns în valea lui Hapy datorită priceperii și înțelepciunii păstorului ceresc Anti care i-a călăuzit către acest ținut binecuvîntat de Ziditor. Iar cuvîntul gig înseamnă frumos, civilizator, nobil, de neam ales, adică tot un neam plin de sclipici la minte pe care Creatorul i-a izvodit și iubit ca un părinte. Și ne mai spun vechii greci, că, titanul Iapet ca fiu al Tatălui Ceresc și Mamei Pămîntești a avut la rîndul lui patru fii: Atlas, Menoetius, Prometeu și Epimetheus, Menoetius. El a fost învins de Zeus și prăvălit în Tartar. Prometeu este nu numai părintele ocrotitor al neamului omenesc după zicerea lor, dar el le-a dat toate cunoștințele necesare cum să poată trăi mai ușor, aducîndu-le chiar focul sacru din cer ca să poată să-și pregătească hrana. Tot el le-a dat scrierea, adică atunci cînd grecii și-au ticluit aceste ziceri, la nord de Istru se scria în draci iar siturile amintite mai sus confirmă din plin aceste resturi de istorie cuprinse în miturile grecești.

Dar urmele acestor giganți chiar există pe plaiurile mioritice deși ele sînt ascunse de arheologii români. În curbura Carpaților, în munții Bucegi și alte locuri ale României, au fost scoase la lumina zile prin săpături, mai multe schelete de oameni care arată că avea o înălțime cam de 2,4 m și chiar mai mult dar toate descoperirile au fost învăluite într-o ciudată conspirație și numai cîteva persoane au avut curajul să vorbească despre ele și să prezinte fotografii pentru că, oficial, ei nu există. Ascunderea rămășițelor de schelete ale populației gigantice care a trăit cîndva pe teritoriile României, este încă o dovadă a uneltitorilor hicleniți care se țes și se tot țes în jurul istoriei și culturii noastre să nu o cunoaștem deloc pentru că alții se fălesc cu ea de aproape 2000 de ani și rău le-ar veni la sfîrlă să o încaseze cu ghioaga pentru nelegiuita hoție și minciună.

O altă dovadă a existenței giganților în jurul Carpaților dar și la est de acești munți, este descoperirea civilizației Taclamakan din nord-vestul deșertului Gobi.

În deșertul Taclamakan s-au găsit mai multe zeci de trupuri uscate ale unei populații de origine europeană; bărbații aveau 2 m., părul roșcat sau șaten deschis, unul era îmbrăcat cu o haină lungă pînă la genunchi de culoare vișiniu închis, pantaloni albaștri iar în picioare purta un fel de cizme. Era încins cu un brîu cu modele deosebite care se găsesc pe vechile țesăturile din Europa Centrală şi Răsăriteană. Şi cizmele aveau modele cusute pe ele. Pe față avea pusă o pînză de culoarea hainei. Această civilizație a dăinuit în actuala regiune a deșertului pe la 2500 – 1700 î.e.n iar ultimele rămășite au dăinuit pînă în secolul Vlll î.e.n. Era o civilizație cu agricultura bazată pe irigații și un comerț foarte dezvoltat cu India de vest, Mohenjo – Daro și Sumer. Țineau un fel de evidență cu ajutorul unor bile cu semne pe ele pe care le puneau în vase iar acestea aveau la rîndul lor anumite semne. În localitatea Gorban din județul Iași a fost descoperit în anul 2001 un vas ce avea înăuntru o adevărată comoară; 21 de statuete cu simboluri feminine şi 21 de simboluri masculine împreună cu 42 bile mici de lut ars ceea ce mă face să cred că această civilizație a plecat pe la începuturile mileniului lll tot către est pînă a prins-o istoria unde au descoperit-o arheologii chinezi. Statura acestei populații față de cealaltă care avea cam 1,6 m. apare cu adevărat gigantică, adică uriașă.

Dar avem ziceri chiar din acele vremuri vechi ale unor romani care nu se chinuiau să falsifice istoria altor popoare așa cum o făceau viclenii greci, pentru că ei stabileau adevărul cu sabia și nu falsificarea scrisorelelor.

Împăratul roman Octavianus Augustus face o expediție împotriva geților în anul 9 al erei noastre pe care îi învinge, iar evenimentul este cinstit cu mare pompă în cetate printr-un monument ridicat în Forumul din Roma. Ovidiu în Fastele scrie despre acest monument următoarele: ,,Măreţ este monumentul, măreață este statuia zeului și demne de trofeele luate de la giganți.” Asta spune istoria adevărată și nu cea revelată după tușinătura pistilului lui Avraam.

Mai vin cu o zicere tot de la romani unde poetul Marţial, îl numește pe Domițian, cînd purta războaie cu geții pe la anii 86 ,,învingător al giganților” iar poetul Arruntius Stella, îl laudă pe același împărat că a obținut un ,,triumf asupra giganților”. Mult întuneric ați mai băgat în capul bietului român de nu mai este în stare să-și recunoască adevărata istorie și spiritualitate strămoșească. Cum să vă vină vouă pe gust aceste ziceri care distrug ca un pîrjol toate făcăturile puse la cale împotriva neamului get de mai bine de 2000 de ani, de la care ați furat și v-ați îmbogățit! Nu se putea ca Europa să cunoască adevăratul neam scoborîtor din zei pentru că el nu se pupa cu Talpa Iadului și nu se ținea tot într-o hîrjoană cu Satana.

Claudian a fost un poet roman de origine greacă născut în Alexandria. În anul 395 ajunge la Roma și intră în grațiile împăratului Honorius și a șefului armatei Stilicon pentru care scrie mai multe panegirice și satire împotriva celor neascultători sau clevetitori, adunate în De raptu Proserpinae, De bello gothico dar și alte cărți. În scrierea în care îi laudă pe romani că i-au învins pe goți și geți în luptele din anii 402 și 403, el spune că i-au învins pe titani, adică acel neam scoborîtor din zei aciuat în jurul Carpaților pe care toată antichitatea de pînă la acele vremuri așa îl știa. Încă mai era ceva adevăr în memoria colectivă a locuitorilor din imperiul roman, dar Militia Cristi a lucrat cu mare îndîrjire, reușind să falsifice toată istoria acestui neam scoborîtor din zei și să-l scoată în afara timpurilor cunoscute.

Tertulian(160-220) părintele latinei liturgice, în lucrarea Apologeticus spune că scrierile lui Eno – cunoscute de noi sub numele Calea/Legea Adevărului și Dreptății – era scrieri sfinte chiar înaintea potopului și au fost salvate de la dispariție de către Noe în corabia sa pentru a fi dăruite neamului omenesc. Nu cred că și acest iudeo-creștin era nebun și lăuda spiritualitatea poporului mioritic cînd scria asemenea idei despre scrierile sfinte ale neamului scoborîtor din zei, adică strămoșii mei geți.

Zice scrierea esenă arătată mai sus că Domnul s-a făcut foc și pară împotriva neamului omenesc pentru că trăia numai în răutăți și nelegiuiri, fapte pentru care îi va nimici printr-un potop: ,,Pentru a pune capăt dezmățului care a cuprins omenirea, Eu voi dezlănțui un potop asupra Pămîntului, care va distruge omenirea și va aduce bezna peste tot. Din sămînța omului va ieși o altă tulpină, mult timp după aceea, dar mulți dintre ei vor fi nemulțumiți.

Cel care va călăuzi aceste veleaturi de oameni, le va dezvălui şi cărțile tale, cele ale părinților voștri, cei care vor avea misiunea de a păzi lumea precum și pe toți cei care-Mi sînt credincioși, și care nu rostesc numele Meu în deșert.

Și ei le vor spune urmașilor lor și tuturor celor ce vor urma în veacuri, că toți cei ce vor citi, vor fi mai slăviți decît primii...

După ce îl luă pe Îngerul nenăscut la cer, îl căută pe Noe, care se arătase mai vrednic decît ceilalți muritori şi în destăinui gîndul Său. Îi spuse că vrea să înece într-un potop nemaivăzut Pămîntul cu toate vietățile lui dar nu vrea ca neamul omenesc să fie stîrpit, ci el să salveze cîte o pereche din toate viețuitoarele. I-a poruncit lui Noe să purceadă de îndată la construirea unei corăbii mari astfel ca în ziua potopului să aibă cu ce se salva el şi celelalte vieţuitoare. Noe, fiind unul din fiii neamului ales de Sîntu pentru primirea învățăturii cerești, nu ieșea niciodată din cuvîntul Domnului și repede s-a apucat de făcut corabia după spusa lui Dumnezeu.” Textul ne arată că Noe practica învățăturile geților și nu pătimea săracul după lipsa Torei de pe fața pămîntului pentru că el nu a intrat niciodată în hăiticul Satanei chiar dacă întunecații l-au înghesuit în făcătura lor în secolul l al erei noastre.

În scrierea esenă Frăția Celui Ales descoperită la Qumran în anul 1947, manuscrisul fiind din secolul ll-l î.e.n. sau primii 30 de ani din secolul l al erei noastre cît timp geții au mai fost stăpîni pe acest centru, se spune despre învățăceii eseni că: ,,La vremea amurgului/ El se va aduna cu frații săi/ Și împreună vor studia cuvintele sfinte/ Ale taților lor și ale taților taților lor,/ Chiar pînă la cuvintele Părintelui nostru Eno”, așa cu punct și virgulă cum va scrie și Tertulian după mai bine de 200 de ani. Acesta era adevărul atunci, scrierile iudeo-creștine erau niște făcături, adică niște texte ale geților pe care ivriții le-au iudaizat băgîndu-l pe Iahwe, Satana și Moșe acolo unde nu le-a fost locul niciodată. Iar prelatul iudeo-creștin a scris ce știa el ca tradiție despre aceste scrieri sfinte ale neamului omenesc.

Și în scrierea esenă Evanghelia Păcii, descoperim aceste adevăruri uluitoare pentru istoria și cultura noastră pe care le-a menționat și Tertulian în scrierea sa. ,,Atunci Fiul Omului va căuta pacea prin cunoașterea vîrstelor trecutului, pentru că, adevăr zic vouă, în Manuscrisele Sfinte este o comoară de o sută de ori mai mare decît toate diamantele și tot aurul din bogățiile împărățiilor și chiar mai prețioase, pentru că, în adevăr, ele conțin toată înțelepciunea dăruită de Sîntu Fiilor Luminii, chiar acele tradiții care vin de la Eno sau de mai înainte, pe calea fără de sfîrșit a veacurilor, învățăturile Celor Mari. Și acestea sînt moștenirea noastră, întocmai cum fiul moștenește averea tatălui său, cînd el se arată demn de binecuvîntarea acestuia. Într-adevăr, prin cercetarea învățăturilor a căror înțelepciune este fără vîrstă vom ajunge să cunoaștem pe Sîntu, pentru că, adevăr zic vouă, Cei Mari L-au văzut pe Sîntu față în față, de aceea cînd noi citim Manuscrisele Sfinte, noi atingem picioarele Izvoditorului.”

Probele arheologice de la Tărtăria, Turdaș, Parța, Gradesnica, Vinča, Lepenski Vir și Karanovo, confirmă informațiile transmise de Tertulian dar și pe cele din scrierile esene sau Manuscrisele Sfinte ale geților. Pe toriștea carpatină și în întregul bazin inferior al Istrului, încă din mileniul Vll î.e.n. se practica o religie a crucii cu o trinitate divină formată din Tatăl Ceresc, Maica Pămîntească și Fiul Omului sau Luminii care ocroteau ,,neamul scoborîtor din zei”, muritorii aveau sărbători și rînduieli strașnice iar în timp, de pe aceste locuri s-au răzlețit de mai multe ori valuri de pribegi care și-au găsit sălaș trainic prin alte tărîmuri. De aceea emeșii au atîtea elemente și simboluri religioase comune cu tăblițele de plumb descoperite la

Sinaia dar și cu tradițiile noastre din creștinismul popular. Și tot din acest făgaș s-au desprins cei care au ajuns pe malurile Nilului unde au zidit o civilizație unică în lume.

Dar aceste scrieri esene sau Manuscrisele Sfinte cum le spuneau ei, sînt astăzi dispărute din cultura Europei și a lumii chiar dacă o parte dintre ele se cunosc de la începutul secolului XX, fiind ocultate cu mare îndîrjire de către tagma de lepre și întunecați care luptă de două milenii împotriva neamului scoborîtor din zei.

Deci în timpul cînd Tertulian scria acele idei despre manuscrisele esene, ele erau cunoscute de toată lumea și chiar incluse în cultul iudeo-creștin însă după anul 380 ele au fost scoase iar în Vechiul și Noul Legămînt, găsindu-se doar unele concepte sau fragmente izolate care sînt în totală contradicție cu restul scrierilor.

Episcopul iudeo-creștin Meliton din Sardes în Apologia adresată împăratului roman Marcus Aurelius(161-180) pe la anii 175, scria despre filozofia pe care o propovăduia ,,că filozofia creștină după ce a înflorit la barbari, s-a răspîndit în imperiu”. Ori numai în nordul Istrului exista o religie a crucii, cu o teozofie atît de elaborată încît astăzi, unii scriu despre manuscrisele esene că ar fi de origine extraterestră datorită conceptelor teologice unice.

Mai devreme cu vreo 30 de ani, alt prelat iudeo-creștin, Justin Martirul a lăsat scris despre geții din nordul Istrului numiți în acele vremuri și sciți de mulți autori, că erau ,,mari iubitori de filozofie creștină”. Dacă nu vrem să ne cunoaștem adevărata istorie și cultură, asta este dovada indubitabilă a îndobitocirii românilor de către tîrîturile care ne-au falsificat în totalitate istoria veche și identitatea de neam. Că acești iudeo-creștini spuneau adevărul despre religia și cultura geților, îl aduc de martor al timpului pe scriitorul grec Celsus, care pe la anii 178 luînd la puricărit din scurt pretinsele sacramente iudeo-creştine, vede că este multă hoție și minciună, în aceste făcături și le pune pe toate în lucrarea Calea/Doctrina Adevărului așa cum își numeau geții Manuscrisele sfinte, scriind despre acest cult că este în fapt religia lui Zamolxe pe care iudeo-creștinii au adaptat-o prin iudaizare, nevoilor lor de cult și se umflă în pene cu hoția și potlogăria făcută.

Aceeași realitate istorică prezentată de Meliton, Justin dar mai ales de Celsus, o găsim în miturile noastre cu caracter religios. Se spune într-una din vechile tradiții strămoșești pe care nimeni nu vrea să le ia în seamă, că în vremurile uitate din ținuturile mărginite dinspre estul Carpaților, au plecat undeva în sud, foarte departe o parte a populației amintită cu numele de rohmani, rahmani sau blajini. Ei au fost primii oameni de pe pămînt și plecînd de la noi s-au stabilit undeva tare departe dar și ei sînt creștini ca noi, iar cei mai de seamă sihaștri mioritici merg la ei pentru a se adînci în meditații și învățături de taină, de unde nu se prea mai întorc. Și spun legendele noastre că acești creștini neștiuți încă de istorie ,,sînt tot creștini ca noi dar au luat credința prin Fiul Oii,” adică românii din secolele XlX știau că neamul lor strămoșesc a fost creștinat prin Fiul Oii sau Miel, după cum găsim în Mitologia românească de Marcel Olinescu.

Că mioriticii stăteau foarte bine cu memoria colectivă, nu ca astăzi, o dovedește scrierea esenă Evanghelia Păcii unde, cînd Iosius este rugat de către iudeii adunați pe malurile unui rîu din apropierea Mării Galileii, să-l însănătoșească pe cel mai bolnav dintre ei, le-a răspuns: ,,Mare este credința voastră. Fie după voia voastră, veți vedea chipul înspăimîntător al Satanei și puterea Fiului Omului. Voi goni din tine pe puternicul Satana prin puterea Mielului Nevinovat al lui Dumnezeu.” Pe mai multe din tăblițele descoperite la Sinaia, Sîntu apare, ori ținînd un miel în brațe, ori avînd capul mielului lîngă obrazul său. La asemenea dovezi nu cred că mai este loc pentru pertractări, conciliabule, făcături, revelații, proorociri, născociri, vedenii, tîmpenii și alte asemenea parascovenii cu care au îmbrobodit lumea goimilor de 1600 de ani.

La geți Mielul era simbolul nevinovăției, bunătății și puterii celui plăpînd împotriva Satanei, pe cînd în mozaism, mielul este un animal de sacrificiu la fel ca altele care trebuie să ardă pentru a-i umfla nările Talpei Iadului, Satanei și întregii tinerimi drăcești.

Dovezile arheologice arătate în acest text, scrierile antice venite de la greci și romani, scrierile esene precum și tradițiile noastre populare, arată fără putință de tăgadă că pe arealul locuit de geți în vechime și de români în prezent, din mileniul Vll î.e.n. s-a practicat o religie a crucii care a fost dezvoltată într-o teozofie uluitoare din care au furat pe rupte grecii și apoi ivriții, iar după ce au dat lovitura de stat în imperiul roman în anul 380, Militia Cristi împreună cu Ucigă-l Toaca și toată ceata de întunecați ieșiți de sub Talpa Iadului, a distrus în cea mai mare parte scrierile geților, falsificînd și istoria imperiului roman pentru a scoate în afara timpului neamul scoborîtor din zei.

Neam rumun, trezește-te ca să poți ieși din întunericul Satanei! .NN

. Materialul de mai sus, este un îndrumar istoric pentru a înțelege textele ce urmează, și care sînt o foarte mică parte din Bibila sau Manuscrisele Sfinte ale strămoșilor noștri cum apar în scrierile esene.

O MICĂ PARTE DIN SCRIERILE SFINTE ALE GEȚILOR

CARE ERAU INCLUSE ÎN CARTEA NUMITĂ BIBLIA

.

. 1. CALEA/LEGEA ADEVĂRULUI ȘI DREPTĂȚII

dupa Eno

S-a petrecut în prima zi a lunii. Eram singur în casă şi dormeam în patul meu.

În timpul somnului m-a cuprins o tristeţe fără de margini, făcîndu-mă să plîng chiar în timp ce dormeam. Nu înţelegeam ce simţeam nici de unde venea acea supărare sau ce însemna ea, cum nu înţelegeam ce mi se petrecea, nici de ce plîngeam.

Deodată au apărut în faţa mea două chipuri omeneşti uriaşe; nu-mi amintesc să mai fi văzut oameni aşa de mari pe pământ. Feţele lor străluceau ca Soarele, ochii lor scăpărau ca nişte raze arzătoare şi din gura lor ieşeau flăcări. Cîntecele şi înfăţişarea lor erau diferite, dar culoarea violetă părea să fie mai mult. Iar aripile lor erau mai strălucitoare decît aurul şi mîinile mai albe decît omătul.

Ei stăteau în picioare la căpătîiul patului meu şi au început să mă cheme pe nume: ,,Eno, Eno.”

Atunci m-am trezit din somn, putînd să-i văd mai bine.

M-am închinat lor speriat. Pe faţa mea se citea numai frică, aşa că ei mi-au spus: ,,Îndrăzneşte Eno şi nu-ţi fie deloc teamă. Dumnezeu Cel Veşnic ne-a trimis la tine. Bucură-te căci azi vei vedea Împărăţia Sa. Dar înainte vei lăsa porunci copiilor şi familiei tale. Spune-le ce trebuie să facă în lipsa ta şi lămureşte-i că nimeni nu trebuie să încerce să te vadă pînă cînd Domnul te va trimite la tine acasă.”

M-am grăbit să le dau ascultare. Am plecat de acasă şi m-am dus la copiii mei Matusalem şi Regim. Copiii mei, ascultaţi: nu ştiu unde mă duc nici se o să se întîmple cu mine.

Pînă atunci nu vă îndepărtaţi de Dumnezeu ca să nu cădeţi pradă întunericului. Fie ca Domnul să vă binecuvînteze. Şi acum, dragii mei copiii, nu daţi voie nimănui să încerce să mă vadă pînă cînd mă voi întoarce.

După ce Eno a terminat de vorbit, Îngerii l-au luat şi l-au aşezat pe aripile lor pentru a-l duce în Primul Cer, unde l-au aşezat pe nori. Am privit în de jur împrejurul meu, mai sus şi mai departe, dar nu vedeam altceva decît văzduhul. Atunci îngerii m-au dus în Primul Cer şi mi-au arătat o mare nesfîrşită, mai mare decît o mare pămîntească.

Ei mi-au arătat pe Îngerii cei mai bătrîni, judecătorii şi luminătorii cereşti precum şi pe Îngerii stăpînitori ai stelelor.

Mi-au arătat pe cei 200 de Îngeri care ocîrmuiesc stelele, precum şi slujbele lor în ceruri şi felul în care vin să se învîrtă în jurul pînzelor marinarilor ca să-i apare de furtuni şi vijelii.

Din locul în care mă aflam, am privit în jos şi am văzut toate acele jitniţe cu zăpadă şi pe Îngerii care le păzeau. Am observat de asemenea mişcarea lor printre nori.

Îngerii mi-au arătat şi izvorul rouăi, care seamănă cu uleiul măslinului; cuiburile izvodirilor tuturor florilor de pe Pământ. Am numărat şi mai mulţi Îngeri care vegheau aceste locuri şi mi s-a înfăţişat că ele se închideau şi se deschideau după o anumită rînduială.

Îngerii m-au luat uşor de mînă şi m-au dus în cel de-al Doilea Cer, unde mi-au arătat de această dată bezna, şi mai neagră decît întunericul pămîntesc, şi am văzut acolo Îngeri pedepsiţi atîrnaţi şi păziţi cu străşnicie în aşteptarea Marii Judecăţi. Ei aveau o înfăţişare tristă şi nu mai conteneau cu plînsetele şi gemetele.

I-am întrebat atunci pe Îngerii mei: ,,De ce sînt chinuiţi neîncetat acei Îngeri.” Iar ei mi-au răspuns: ,,Aceştia sînt Îngeri răsculaţi care nu au dat ascultare poruncilor lui Dumnezeu şi care au vrut să trăiască după propria lor judecată. Ei s-au răzvrătit împreună cu prinţul lor care este ţinut sub pază în cel de-al Cincilea Cer.”

Am simţit o imensă milă pentru acei Îngeri căzuţi care m-au salutat şi mi-au spus: ,,Tu, de vreme ce eşti un om al lui Dumnezeu, roagă-te la Domnul pentru noi.” Însă eu, plin de uimire, le-am răspuns: ,,Dar cine sînt eu, un simplu muritor, să mă rog pentru voi, care sînteţi Îngeri? Cine ştie unde mă duc şi ce mi se va petrece aici şi dacă se va ruga cineva pentru mine?”

Îngerii mei păzitori m-au luat din nou şi m-au dus în cel de-al Treilea Cer. Am privit în jos şi am descoperit de data aceasta binecuvîntarea acestor locuri, o bucurie complet neştiută.

Vedeam mii de pomi ai vieţii cum înfloreau şi-şi pregăteau fructele, care miroseau nespus de frumos, la fel ca toată hrana pe care o purtau în ei, într-o clocotitoare revărsare de miresme.

În mijlocul acestor pomi ai vieţii, în acel loc unde Dumnezeu se odihneşte înainte de a urca în Rai, se află un pom deosebit care are o negrăită mireasmă de bunătate, şi care e mai împodobit decît oricare altul. Acest pom era acoperit cu totul cu un fel de norişor auriu, cu roşu aprins, şi cu flăcări albastre, căci poartă

în el toate fructele care se găsesc în ceilalţi pomi şi el este Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului. Rădăcina lui se află în grădina de la hotarul dintre Pământ şi Rai, dintre stricăciune şi nestricăciune. Două izvoare ţîşnesc din această grădină, revărsînd lapte şi miere. Alte două revarsă ulei şi vin. Despărţite în patru rîuri, ele curg alene şi coboară în grădina Raiului. Şi aceste izvoare îşi continuă astfel drumul pînă pe Pământ, înfăşurîndu- se în jurul acestuia ca un cerc şi rotindu-se odată cu el la fel ca toate celelalte lumini cereşti. În acest loc, toţi pomii poartă fructe pentru că totul este binecuvîntat de Dumnezeu Însuşi.

Trei sute de îngeri luminoşi cîntă neîncetat cu o voce blîndă, şi păzesc această grădină, slujindu-L în acelaşi timp pe Domnul. Iar eu mi-am zis: ,,Dumnezeule, cît de minunat este acest loc.”

Atunci Îngerii care mă însoţeau mi-au spus: ,,Eno, să ştii că acest loc este pregătit pentru cel care, pe Pământ, rabdă tot felul de ocări şi de insulte, pentru cel care condamnă nedreptatea, care judecă cu dreptate, care-l hrăneşte pe cel înfometat, care-l îmbracă pe cel sărac, care-l ridică pe cel căzut la pământ, care ajută orfanii, care umblă fără de greşeală în faţa Cuvîntului lui Dumnezeu, slujindu-L. Pentru ei este pregătit acest loc, care este sălaşul vieţii veşnice.”