biblia răspunde

92
Biblia răspunde IPS Ioan Ploscaru achizitionare: 21.04.2004; sursa: Casa de Editură Viaţa Creştină "Înainte de toate să ştiţi că nici o explicaţie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia" (II Petru 1, 20). "Tole Lege! Ia şi citeşte!" (Sf. Augustin, Confesiuni) Explicaţiile din această carte încearcă să clarifice unele subiecte din Sfânta Scriptură prin care unii, interpetându-le fiecare după părerea sa, atacă învăţătura Bisericii care datează de la începutul creştinismului. Nu voim o polemică, ci o documentare pentru oamenii de bună credinţă. Dacă cineva este dornic să cunoască adevărul, va lua aceste texte şi, cu Scriptura în mână, le va verifica şi se va ruga: "Doamne, să văd!" (Marcu 10,51). Un cititor nepărtinitor va primi explicaţiile şi va constata sincer unde este adevărul cu privire la: Biserică, Tradiţie, Cultul Fecioarei Măria, Botez, Pocăinţă etc. Dumnezeu să-i lumineze pe toţi cei care vor citi această carte, în spiritul adevărului şi al cunoaşterii. Episcop Ioan Ploscaru 1. SFÂNTA TRADIŢIE Pentru a răspândi credinţa creştină, Isus Cristos a întemeiat un magisteriu viu: Sfânta Scriptură şiSfânta Tradiţie. Sfânta Tradiţie o formează adevărurile revelate de Isus Cristos şi transmise prin viu grai (din gură în gură) de către Apostoli şi urmaşii acestora, numiţi Sfinţii Părinţi. Aceste adevăruri nu se cuprind în Noul Testament. Neoprotestanţii contestă că Sfânta Tradiţie ar fi izvor de credinţă, alături de Sfânta Scriptură, motivând că Tradiţia a fost scrisă mult mai târziu. Să încercăm să lămurim adevărul. 1

Upload: anonymous-og0vpl2y

Post on 03-Dec-2015

264 views

Category:

Documents


1 download

DESCRIPTION

......

TRANSCRIPT

Page 1: Biblia răspunde

Biblia răspundeIPS Ioan Ploscaru

achizitionare: 21.04.2004; sursa: Casa de Editură Viaţa Creştină

"Înainte de toate să ştiţi că nici o explicaţie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia" (II Petru 1, 20)."Tole Lege! Ia şi citeşte!" (Sf. Augustin, Confesiuni)

Explicaţiile din această carte încearcă să clarifice unele subiecte din Sfânta Scriptură prin care unii, interpetându-le fiecare după părerea sa, atacă învăţătura Bisericii care datează de la începutul creştinismului. Nu voim o polemică, ci o documentare pentru oamenii de bună credinţă. Dacă cineva este dornic să cunoască adevărul, va lua aceste texte şi, cu Scriptura în mână, le va verifica şi se va ruga: "Doamne, să văd!" (Marcu 10,51). Un cititor nepărtinitor va primi explicaţiile şi va constata sincer unde este adevărul cu privire la: Biserică, Tradiţie, Cultul Fecioarei Măria, Botez, Pocăinţă etc. Dumnezeu să-i lumineze pe toţi cei care vor citi această carte, în spiritul adevărului şi al cunoaşterii.

Episcop Ioan Ploscaru

1. SFÂNTA TRADIŢIE

Pentru a răspândi credinţa creştină, Isus Cristos a întemeiat un magisteriu viu: Sfânta Scriptură şiSfânta Tradiţie. Sfânta Tradiţie o formează adevărurile revelate de Isus Cristos şi transmise prin viu grai (din gură în gură) de către Apostoli şi urmaşii acestora, numiţi Sfinţii Părinţi. Aceste adevăruri nu se cuprind în Noul Testament. Neoprotestanţii contestă că Sfânta Tradiţie ar fi izvor de credinţă, alături de Sfânta Scriptură, motivând că Tradiţia a fost scrisă mult mai târziu. Să încercăm să lămurim adevărul.

Vestirea Evangheliei a fost predicată mai întâi de Isus, apoi au predicat-o Ucenicii care au auzit-o de la El, înainte de a fi scrisă.

Este sigur că Isus nu a scris nimic, nici nu a poruncit Ucenicilor să scrie, ci le-a poruncit să predice învăţătura Lui şi să-şi facă martori pe întreg pământul, spunând: "Şi mergând,predicaţi zicând: s-a apropiat împărăţia cerurilor. Pe bolnavi vindecaţi, leproşii îi curăţiţi, morţii îi înviaţi..." (Matei 10,7); "Toată puterea mi-a fost dată în cer şi pe pământ; drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, învăţându-i pe dânşii să păzească toate câte vi le-am poruncit vouă; şi iată, Eu cu voi sunt până la sfârşitul lumii" (Matei 28,18,19); "Mergeţi în toată lumea, vestiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza, mântui-se-va, iar cel ce nu va crede, osândi-se-va!" (Marcu 16,15-16).

1

Page 2: Biblia răspunde

După ridicarea lui Isus la cer, Apostolii au început să predice, fără să scrie nimic. Evangheliile au fost scrise mult mai târziu, începând cu anul 45 după Cristos. Că Evanghelia a fost la început predicată putem constata din Faptele Apostolilor şi din Scrisorile Noului Testament. Astfel, după înviere, Isus le vorbeşte Ucenicilor, zicând: "Ci veţi primi peste voi puterea Duhului Sfânt şi-mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului" (Fapte 1,8).

Sf. Apostol Pavel ne spune precis că Tradiţia este egală cu Sfânta Scriptură: "Pentru aceea, fraţilor, staţi şi ţineţi învăţăturile pe care le-aţi învăţat ori prin cuvânt (prin viu grai), ori prin scrisoarea noastră" (II Tesaloniceni 2,15). Învăţăturile date prin viu grai trebuie ţinute: "Şi vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o" (Romani 16,17). Învăţătura despre care scrie Sf. Pavel romanilor, nu le-a dat-o el; acum le scrie prima dată, căci încă nu fusese la Roma (Rom. 1,10).

Corintenilor, Sf. Pavel le aminteşte de Evanghelia ce le-a vestit-o înainte de a le fi scris: "Fraţilor, vă fac cunoscută Evanghelia pe care v-am vestit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas şi prin care sunteţi mântuiţi, de o ţineţi cum v-am vestit-o" (I Corinteni 15,1-2). "Şi vă laud, fraţilor, că în toate privinţele vă aduceţi aminte de mine şi că ţineţi învăţăturile întocmai cum vi le-am dat" (I Cor. 11,2); "V-am învăţat înainte de toate aşa cum am primit şi eu..." (I Cor. 15,3).

Citim mai departe în Scrisorile Sf. Apostol Pavel: "Cum vom scăpa noi dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire atât de mare care, după ce a fost vestită mai întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o!" (Evrei 2,3); "Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la mine, acelea să le faceţi şi Dumnezeul păcii va fi cu voi" (Filipeni 4,9); "Precum am zis mai înainte şi acum iarăşi vă zic: de v-ar vesti cineva o altă Evanghelie, deosebită de cea care v-am propovăduit-o eu, anatemă să fie!" (Galateni 1,9); "Şi m-am suit în urma unei descoperiri şi le-am spus Evanghelia pe care o vestesc între neamuri, îndeosebi celor mai aleşi..." (Gal. 2,2); "Fraţilor, vă rugăm şi vă îndemnăm în Domnul Isus ca, precum aţi învăţat de la noi cum trebuie să umblaţi şi să plăceţi lui Dumnezeu, aşa să sporiţi tot mai mult" (I Tes. 4,1).

"Adevărat este cuvântul şi de toată primirea vrednic. Căci pentru aceasta ne ostenim şi suntem ocărâţi, pentru că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al celor credincioşi. Vesteşte acestea şi le învaţă" (I Timotei 4,9); "Drept aceea, credinţa este din vestirea auzită, iar auzul din cuvântul lui Cristos" (Rom. 10,17).

Sfântul Pavel îl învaţă pe ucenicul său Timotei: "O, Timotei, păzeşte ce ţi s-a încredinţat(depositum custodi), evitând discursurile deşarte şi profane şi controversele unei ştiinţe care nu merită acest nume, pe care, unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă" (I Tim. 6,20-21); "Păstrează chipul (formam) cuvintelor sănătoase, cu credinţa şi dragostea care este în Isus Cristos. Păzeşte bunul ce ţi s-a dat (bonum depositum custodi) prin Duhul Sfânt care locuieşte întru noi" (II Tim. 1,13-13); "Iar cele ce le-ai auzit de la mine, în faţa multor mărturii, încredinţează-le la oameni credincioşi, care să fie în stare a învăţa pe alţii" (II Tim. 2,2); "Iar tu rămâi în cele ce le-aţi învăţat, de care ai siguranţă, ştiind de la cine le-ai învăţat" (II Tim. 3,14).

2

Page 3: Biblia răspunde

Apostolul Pavel insistă asupra depozitului credinţei pe care l-a primit de la Isus Cristos. De aceea, aminteşte Corintenilor cum a instituit Cristos Sfânta Euharistie: "Căci am primit de la Domnul ce v-am şi transmis" (I Cor. 11,23). Se constată, chiar din Scrisorile Sf. Pavel, că de la începutul creştinismului s-au aflat oameni care răspândeau învăţături greşite. De aceea, Sf. Pavel îi avertizează: "Mă mir că vă mutaţi, aşa de curând, de la cel ce v-a chemat prin darul lui Cristos, ca să treceţi la altă Evanghelie, nu pentru că ar fi altă Evanghelie, dar sunt oameni care vă tulbură şi care vreau să schimbe Evanghelia lui Cristos. Dar chiar dacă noi, sau un înger din cer, v-ar vesti altă Evanghelie decât cea pe care v-am vestit-o noi, să fie anatemă" (Gal. 1,6). Apostolul repetă: "v-ar vesti" şi pe care "v-am vestit-o noi"; nu zice: am scris-o. Se referă, deci, la învăţăturile verbale din trecut. "Şi vă poruncim, fraţilor, în numele Domnului nostru Isus Cristos, să vă osebiţi de fratele care umblă fără rânduială, şi nu după învăţătura ce aţi primit-o de la noi" (II Tes. 3,6).

Sf. Apostol Ioan spune clar că Sfânta Scriptură nu cuprinde toată descoperirea dumnezeiască: "Şi a făcut Isus şi alte multe minuni înaintea Ucenicilor săi, care nu sunt cuprinse în cartea aceasta" (Ioan 20,30); "Sunt şi altele multe făcute, pe care le-a făcut Isus, care de s-ar scrie una câte una, mi se pare că nici în toată lumea n-ar încăpea cărţile care ar trebui scrise" (Ioan 21,25). Iar în Epistole, Sf. Ioan repetă: "Multe având a vă scrie, n-am voit pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc că voi veni la voi şi voi grăi gură la gură, ca bucuria voastră să fie deplină" (II Ioan 1,12); "Ci am nădejde că fără zăbavă te voi vedea şi vom grăi gură la gură" (III Ioan 1,14).

Deci, din textele de mai sus, oricine poate vedea că nu numai Scriptura este izvor de credinţă, ci Scriptura împreună cu Tradiţia (sau învăţătura orală). Din Vechiul Testament lipsesc mai multe cărţi. Dacă credinţa s-ar cuprinde numai în Sfânta Scriptură, nu am avea descoperirea dumnezeiască întreagă. Iată unele din cărţile menţionate în Vechiul Testament, care nu se cuprind în Canon (lista cărţilor Vechiului Testament):

Cartea războaielor lui Iahve: "De aceea se şi zice în Cartea războaielor Domnului" (Numeri 21,14);

Cartea poeţilor: "De aceea zic poeţii" (Num. 21,27);

Cartea Dreptului: "Aceasta nu este scrisă în Cartea Dreptului" (Iosua 10,13); "Aceasta nu este scrisă în Cartea Dreptului" (II Regi 1,18);

Cartea faptelor lui Solomon: "Celelalte fapte ale lui Solomon, tot ce a făcut el şi înţelepciunea lui, nu sunt scrise, oare, în cartea faptelor lui Solomon ?" (I Regi 11,41);

"3000 de proverbe şi a alcătuit o mie cinci cântări", citim despre Solomon în Cartea Regilor (I 4,32). Dar unde este cartea?

Scrisoarea lui Ilie către Ioram, despre care citim: "I-a venit o scrisoare de la prorocul Ilie, care zice..." (II Cronici 21,12).

Avem şi în Noul Testament o scrisoare pierdută:

3

Page 4: Biblia răspunde

Scrisoarea către Laodiceni, căci citim la Coloseni: "După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie citită şi în Biserica Laodicenilor; şi voi, la rândul vostru, să citiţi epistola care vă va veni din Laodicea" (Coloseni 4,16).

Prin urmare, dacă revelaţia s-ar cuprinde toată numai în Sfânta Scriptură, cum Sfânta Scriptură nu este întreagă, nici revelaţia n-ar fi întreagă. Învăţătura Mântuitorului s-a păstrat şi predicat, în comunităţile creştine, înainte de a se fi scris vreo carte din Noul Testament. Deci, Sfânta Tradiţie este mai veche decât Sfânta Scriptură. Cei mai mulţi dintre Apostoli n-au scris nimic. Dacă singură Scriptura ar fi revelaţia, atunci ei - deşi vestitori ai cuvântului şi martiri - nu ar fi împlinit porunca lui Cristos. Fără Sfânta Tradiţie nici nu s-ar şti care sunt cărţile Sfintei Scripturi, care este autenticitatea şi integritatea lor. Cum ar putea dovedi un neoprotestant, de pildă, că aceasta este Evanghelia după Marcu? În ea nu se spune că Marcu a scris-o, iar titlul este pus de traducător! Dacă cel întrebat are cunoştinţe biblice, recurge la istoria Canonului Sfintei Scripturi, adică la mărturiile Tradiţiei, la Sfinţii Părinţi.

Prin urmare, chiar dacă din încăpăţânare neagă Tradiţia ca izvor de credinţă, e obligat să o accepte ca sursă istorică.

După ce au murit Apostolii, Biserica creştină a devenit depozitara tezaurului doctrinei creştine. Începând cu secolul II este numită Biserica Catolică sau Universală, cum o numeşte Sf. Ignaţiu de Antiohia. Biserica va hotărî în luptele pentru credinţă, fiind păstrătoarea Sfintei Scripturi Apostolice şi moştenitoarea tradiţiei creştine, cum spune Sf. Pavel: "De aceea, fraţilor, staţi şi ţineţi învăţăturile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin cartea voastră" (II Tes. 2,15).

Deci, atât Sfânta Scriptură, cât şi Sfânta Tradiţie sunt temelia credinţei noastre. Noi nu ne bazăm pe o tradiţie orală, oarecare, ci pe cărţile scrise de Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Bisericile creştine ţineau, la început, ca o cinste, să fie întemeiate de către un apostol, urmaş direct al lui Cristos. Celelalte comunităţi creştine se adresau lor cu respect, pentru a primi Tradiţia adevărului.

Papias (Eusebiu, Istoria Bisericească 3,39) precum şi Ireneu (Adversus Haereses 5,38) au primit de la Apostolul Filip şi de la Apostolul Ioan toată învăţătura lui Cristos. Hegesias (cum scrie Eusebiu în Istoria Bisericească 4,22) a întrebat un mare număr de Episcopi, din Ierusalim până la Roma, care este credinţa primită de la Isus? Astfel, se constată din răspunsuri acordul întregii creştinătăţi asupra adevărului credinţei. Sf. Ireneu, în sec. II după Cristos, în cartea Adversus Haereses (Împotriva Ereziilor 3,35), laudă întâietatea Bisericilor Apostolice şi spune că mai ales Biserica din Roma, întemeiată de Ss. Petru şi Pavel, este păstrătoarea sigură a Tradiţiei Apostolice. Cei dintâi Papi: Linus, Anaclet, Clemente, Evaristus, Alexander, Sixtus, Telesfor, Higinus, Pius, Anicet, Soster şi Eleuterius, 12 Episcopi romani, formează un şir neîntrerupt de mărturisitori care - toţi - şi-au dat viaţa pentru credinţă.

Biserica din Smirna a primit de Episcop pe Sf. Policarp, pe care Ireneu, Episcop de Lyon (Franţa), l-a cunoscut. Sf. Ireneu spune, în cartea

4

Page 5: Biblia răspunde

sa, Adversus Haereses (III, 41, 1): "Atâtea mărturii sigure ne cruţă să mai căutăm în altă parte adevărul credinţei".

Dacă întrebăm pe neoprotestanţi: "Numai de la Luther şi Calvin (Sec. XVI) a fost întemeiată Biserica Creştină? În cele şaisprezece secole anterioare a fost absentă?" Ca să poată răspunde, ei zic că Biserica a fost invizibilă! Dar toţi câţi au fost drepţi până atunci, au fost sectari? Martirii, care şi-au dat viaţa pentru credinţa creştină, n-au urmat adevărata credinţă?!... Dacă numai Sfânta Scriptură ar fi izvor de credinţă, atunci ce înseamnă cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Noipropovăduim pe Cristos cel răstignit, care, pentru iudei, este pricina de poticnire şi, pentru neamuri, o nebunie!" (I Cor. 1,23). Sf. Pavel a propovăduit înainte de a scrie, cum, de altfel, au procedat toţi Apostolii.

Sfânta Tradiţie cuprinde scrierile urmaşilor Apostolilor până pe la anul 600 după Cristos. Ei se numesc Sfinţii Părinţi şi au fost recunoscuţi prin zelul şi activitatea lor în răspândirea credinţei. Să amintim câţiva:

Sf. Policarp (Sec. I) a fost ucenicul Sf. Ioan Evanghelistul, Episcop de Smirna. Moare ars de viu pentru credinţă;

Sf. Ignaţiu, prieten cu Sf. Policarp, Episcop de Antiohia, moare în 107 sfâşiat de fiarele sălbatice în arenele Romei;

Sf. Atanasiu (+ 373), Episcop de Alexandria, exilat de cinci ori;

Sf. Vasile cel Mare (+ 379), Episcop de Capadochia, este primul care organizează viaţa călugărească în Orient;

Sf. Ioan Gură de Aur (+ 407), Arhiepiscop de Constantinopol, exilat, moare pe malul Mării Negre, lăsând o imensă operă;

Sf. Ambrozie (+ 397), Episcop de Milano, organizează tânăra Biserică, recunoscută de împăratul Constantin cel Mare la anul 323.

Aşa au mai fost: Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Ieronim, Sf. Augustin şi Sf. Grigorie cel Mare, Papă, mort la anul 604. Lucrările acestor personalităţi care au condus Biserica la începuturile ei, se găsesc într-o colecţie numită Patrologia greco-latină.

Exemple: Un agent de circulaţie a fixat un stâlp la o răspântie de drumuri, pe care a bătut în cuie o tablă cu inscripţia "spre Bucureşti". A venit, însă, un înşelător şi a învârtit stâlpul cu 90 de grade, aşa că, cine voia să călătorească la Bucureşti, ajungea în altă parte. Altul l-a mai învârtit cu 90 de grade. Acum direcţia era chiar inversă. Atunci supraveghetorul a bătut tabla pe doi stâlpi alăturaţi. De acum nu se mai putea învârti după plac.

Aşa a făcut şi Isus Cristos. A pus ca izvoare ale credinţei doi stâlpi: Scriptura şi Tradiţia: "Din gura alor două mărturii să stea tot cuvântul" (Matei 18,16).

Între Statele Unite şi Mexic există un deşert numit Llano el Staccado. În secolul trecut, acesta era foarte greu de parcurs. Totuşi, dacă cineva cunoştea drumul, pe un cal bun şi cu provizii de mâncare şi apă, putea să-l

5

Page 6: Biblia răspunde

treacă. Autorităţile au fixat stâlpi din loc în loc, cu marcaje. Însă hoţii schimbau stâlpii şi direcţia marcajului. Astfel, călătorul se rătăcea şi murea de foame şi de sete. Atunci hoţii veneau şi-l jefuiau fără nici o împotrivire.

Isus Cristos a fixat stâlpii şi marcajul cu direcţia ce trebuie urmată în acest pustiu al vieţii: Scriptura şi Tradiţia. Nu vă lăsaţi înşelaţi de cei care mută "stâlpii" în toate direcţiile pentru a face să vă rătăciţi!  

2. BISERICA

Biserica, sau poporul lui Dumnezeu, are în Sfânta Scriptură diferite denumiri:

Biserica mea (Matei 16,18); Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 10,9); Cetatea lui Dumnezeu (Ev. 12,22); Casa lui Dumnezeu (I Tim. 3,15; I Petru 4,17; Matei 12,4); Templul lui Dumnezeu (Efeseni 2,21); Poporul dobândirii (I Petru 2,9); Ierusalim (Apocalips 3,12; 21, 2,10); Trupul lui Cristos (Efes. 4,12; 1,23; Rom. 12,5; I Cor. 12,12; Colos.

1,18,24); Stâlp şi întărire a adevărului (I Tim. 3,15); Turmă (Ioan 10,16).

Biserica a fost întemeiată de Isus Cristos pe Petru: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui" (Matei 16,18). Petru va fi ajutat de către ceilalţi Apostoli: "Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer!" (Matei 18,18).

La început, Biserica s-a format în trei locuri:

La Ierusalim, unde a numărat la început 120 de credincioşi (Fapte 1,15), apoi se ridică numărul la 3000 de suflete (Fapte 2,41), iar mai pe urmă "o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă" (Fapte 6,7);

Al doilea centru este Antiohia (Fapte 11,19). Aici au primit pentru prima dată numele de "creştini" (Fapte 11,26);

Al treilea centru este Roma, cu Biserica întemeiată de Sf. Petru.

Când Sf. Pavel a scris epistola către Romani, nu fusese încă la Roma, dar constată că credinţa lor este vestită în toată lumea (Rom. 1, 8). Aici erau cei mai mulţi creştini. Scriitorul păgân, Tacitus, scrie că au fost omorâţi "nenumărată mulţime de creştini" (ingens multitudo christianorum - cf.Anale V, 44). La Roma au murit Sf. Petru şi Pavel în anul 67 d. Cr. De aici s-a răspândit credinţa în toată lumea.

Iată cum s-a format Biserica:

Mântuitorul a ales 12 apostoli (Marcu 3,16) pe care îi face "pescari de oameni" (Marcu 1,17);

Pe aceştia îi învaţă credinţa (Marcu 4,34);

6

Page 7: Biblia răspunde

Le dă căpetenie pe Petru (Matei 16,16-19; Luca 22,31-32; Ioan 21,15-17);

Le dă sacramentul Preoţiei la Cina cea de Taină, zicând: "Aceasta să o faceţi întru pomenirea mea" (Luca 22,19).

Aceasta este Biserica învăţătoare de care trebuie să asculte credincioşii: "Cel ce nu ascultă de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş" (Matei 18,17).

Obiecţie. Ca să îndepărteze pe credincioşi de Biserică, sectarii spun că nu trebuie să mergi la biserică, pentru că Biserica o formează credincioşii, nu zidurile.

Răspuns. Biserica este adunarea credincioşilor care au aceeaşi credinţă, aceleaşi sacramente şi acelaşi conducător. Deci, este adevărat că Biserica este formată din credincioşi, nu din pietre. Clădirii în care se adună credincioşii i se spune tot biserică, după cum şcoala este formată din profesori şi elevi, dar clădirii i se zice şcoală; tot aşa se zice: primărie, judecătorie etc.

Obiecţie. Nu Biserica te mântuieşte, ci credinţa.

Răspuns. Când mărturisim în Crez "Cred într-Una Sfântă... Biserică", nu în ziduri sau adunare credem, ci în învăţătura dată de Mântuitorul, pe care o păstrează şi o învaţă Biserica, adică credinţa, poruncile şi Sfintele Taine. Această instituţie care păstrează, împlineşte şi răspândeşte credinţa, este mărturisită de noi: "El zicea: pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape" (Matei 3,2); "Atunci împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi" (Matei 12,28); "Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat..." (Matei 13,24; 13,31,33,45,47); "Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu" (Marcu 4,11; 26,30); "Trebuie să vestesc Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu" (Luca 4,43; 12,32).

"Împărăţia cerurilor", cum este uneori numită Biserica în Evanghelii, câteodată are înţeles de harullui Dumnezeu (Matei 22,2; 25,1; Luca 17,21; Rom. 14,17). Alteori are înţeles de fericirea cerească,sau rai (Matei 5,3; 19,14; 7,21; 5,20). Când nu are înţeles de har şi rai, este vorba de Biserică, în care credem noi, adică în împărăţia lui Dumnezeu.

Obiecţie. Biserica este sufletul omului, deci fiecare se poate ruga acasă, fără să meargă la biserică. Sf. Pavel scrie: "Nu ştiţi că sunteţi Biserica lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi?" (I Cor. 3,16). "De va strica cineva casa lui Dumnezeu, strica-l-va pe acela Dumnezeu, căci Biserica lui Dumnezeu este sfântă, care sunteţi voi" (I Cor. 3,17). "Doar voi sunteţi Biserica lui Dumnezeu celui viu" (II Cor. 6,16); "Nu ştiţi că trupul vostru este Biserica Sfântului Duh care locuieşte întru voi, pe care l-aţi primit de la Dumnezeu şi nu sunteţi ai voştri?" (I Cor. 6,19).

Răspuns. Creştinul, prin Botez şi prin Sfântul Mir, primeşte pe Sfântul Duh care locuieşte în sufletul fără păcat ca într-o biserică. De aceea scrie Sf. Pavel: "Nu ştiţi că sunteţi Biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte întru voi?" (I Cor. 3,16). De aceea ne şi rugăm noi în rugăciunea Împărate Ceresc: "Vino şi te aşează întru noi..." De aici nu

7

Page 8: Biblia răspunde

înseamnă că nu trebuie biserică, fiindcă citim şi în Faptele Apostolilor: "Fiind în toate zilele cu toţii în biserică" (2,46).

Biserica se mai numeşte şi Casa Domnului, cum este scris: "Cum a intrat în Casa Domnului şi a mâncat pâinile punerii înainte" (Matei 12,4); "Ori biserica lui Dumnezeu o dispreţuiţi" (I Cor. 11,22). Sunt unele limbi în care se face deosebire între clădirea bisericii şi comunitate. În româneşte, nu. Dar, când se scrie despre edificiu, se scrie cu literă mică, iar când e vorba de instituţie, se scrie cu literă mare.

Obiecţie: "Domnul nu locuieşte în case făcute de mâini omeneşti", cum zice profetul (Fapte 7,48).

Răspuns: Aceasta se înţelege aşa: Dumnezeu este necuprins şi, întrucât este nemărginit, nu-l poate cuprinde o casă făcută de mâini omeneşti. Aceasta o spune şi împăratul Solomon, la sfinţirea templului din Ierusalim: "Nici cerurile şi cerurile cerurilor nu te pot cuprinde" (II Cronici 6,18). Totuşi, Dumnezeu a primit templul ce l-a zidit Solomon şi-i spune: "Eu am auzit rugăciunea ta şi am ales acest loc ca o masă de jertfă" (II Cron. 7,12). De aceea se şi numeşte Casa Domnului.

Dumnezeu este prezent în lume în mai multe feluri:

a) Este de faţă pretutindeni, fiindcă este nemărginit. "Cerul şi cerul cerurilor nu-l pot cuprinde" (I Regi 8,27; Psalm 145/144); "Dumnezeul nostru este mare şi plin de putere, înţelepciunea lui este nemărginită" (Ps. 147/146); "Poţi tu să pătrunzi adâncimea lui Dumnezeu, poţi pătrunde desăvârşirea celui atotputernic?" (Iov 11,7-9); "Domnul este Dumnezeu, sus în cer şi jos pe pământ" (Deuteronom 4,39).

b) Dumnezeu este de faţă şi în membrii Bisericii care formează Trupul Mistic (de taină) al Mântuitorului: "Aşa, mulţi suntem un trup în Cristos" (Rom. 12,5); "El este capul trupului Bisericii" (Col. 1,18); "Dar nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare ale lui Cristos?" (I Cor. 6,15).

c) Dar, mai ales, Isus este de faţă în Sfânta Cuminecătură, care este Trupul şi Sângele Domnului, necontenit prezent pe altarele noastre.

Exemplu: Marius Victorinus, un vestit avocat roman, a devenit creştin, dar, fiindcă avea mare clientelă între păgâni, nu a îndrăznit să se mărturisească în public, să se ştie că este ucenicul Răstignitului. Într-o zi i-a spus Sfântului Simplicianus: "Şi eu sunt creştin, dar numai în secret!" - "Tu nu eşti creştin, căci nu te-am văzut niciodată în biserică!" - "Dar pietrele unei clădiri fac pe om creştin?" - "Nu, a răspuns Simplicianus, pietrele nu-l fac pe om creştin, dar mărturisirea credinţei este necesară. Isus a spus: Cel ce se ruşinează de mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni întru mărirea Sa" (Luca 9,26)." Marius Victorinus a luat şi a citit acest text din Evanghelie şi a meditat, devenind un bun creştin (Spirago, pag. 73).

Isus este prezent în Sfânta Euharistie (Cuminecătură). Sf. Francisc de Sales (1569-1622) discuta cu un calvin din Annecy despre prezenţa reală a lui Isus în Sfânta Euharistie. I-a citit din Sfânta Scriptură ce a promis Domnul: "Cel ce mănâncă Trupul meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică" (Ioan 6,54). Apoi cum a întemeiat Sfânta Euharistie (Luca 22, 19,20), dar

8

Page 9: Biblia răspunde

opozantul nu credea. În ziua următoare, când s-a dus la biserică pentru adoraţie, a auzit înapoia sa un zgomot; întorcându-se, mirat, l-a văzut pe calvinul cu care discutase în ziua precedentă. "De ieri m-am lăsat încuiat aici în biserică să văd ce faci când eşti singur cu Isus. Crezi că e de faţă! Acum am constatat credinţa ta! Sunt convins, acum cred şi eu!"  

 3. DREPŢII ŞI PĂCĂTOŞII

Unii sectari, pornind de la un singur verset al Sfintei Scripturi, susţin că păcătoşii trebuie scoşi din Biserică pentru că, zic ei, citind pe Sf. Ioan Botezătorul: "Tot pomul care nu face rod, este tăiat şi aruncat în foc" (Matei 3,10) şi că Sf. Apostol Pavel precizează: "Pentru aceea ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de necurat să nu vă atingeţi şi eu vă voi primi pe voi" (II Cor. 6,17).

Hermas, care a trăit pe la anul 145 d. Cr., în cartea sa Păstorul, face o comparaţie: Oamenii, până trăiesc în lumea aceasta, sunt ca lemnele în pădure iarna; nu ştii care-i uscat şi care-i verde. Dar, îndată ce vine primăvara, cel verde înfrunzeşte, iar cel uscat este tăiat pentru foc. Aşa şi credincioşii, numai la Judecata din urmă se va vedea care-i drept şi care-i păcătos. Păcătoşilor cunoscuţi public, Biserica nu le dă Sfintele Taine, dar aşteaptă întoarcerea lor.

Păcătoşii, deşi sunt membri morţi, se ţin de Biserică. Însuşi Mântuitorul ne spune că în ţarina sa este grâu şi neghină: "Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa, iar când dormeau oamenii, a venit duşmanul şi a semănat neghină în grâu şi s-a dus" (Matei 13,24-30). Neghina numai la seceriş se va smulge. "Iarăşi asemănatu-s-a împărăţia cerurilor năvodului aruncat în mare şi care a adunat tot felul de peşti; după ce s-a umplut, l-a scos la ţărm şi, şezând, a ales pe cei buni în coşuri, iar pe cei răi i-a lepădat afară" (Matei 13,47). Astfel, numai la sfârşitul lumii, îngerii îi vor despărţi pe cei răi de cei buni.

Isus osândeşte păcatul, dar are milă de păcătoşi. "Şi a fost când şedea El în casă, au venit mulţi vameşi şi păcătoşi, care şedeau cu Isus şi cu ucenicii Lui" (Matei 9,10); "Şi se apropiau de El toţi vameşii şi păcătoşii ca să-l audă, iar fariseii şi cărturarii cârteau zicând: Acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă împreună cu ei" (Luca 15,12); "Fariseii ziceau ucenicilor Lui: Pentru ce mănâncă învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii? Iar Isus auzind, a zis: Nu trebuie medic celor sănătoşi, ci celor bolnavi" (Matei 9,11-12); "Şi a fost când şedeau în casa lui Levi la masă, mulţi vameşi şi păcătoşi şedeau cu Isus şi cu ucenicii Lui" (Marcu 2,15-15); "Fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: Acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei... Şi le-a zis pilda aceasta: Care din voi, având o sută de oi şi va pierde una din ele, nu va lăsa pe cele nouăzecişinouă în pustie şi va merge după cea pierdută până o află?" (Luca 15,2-4). Tot atunci le spune şi parabola cu drahma cea pierdută şi cu Fiul risipitor (Luca 15,8-32).

La fel s-au scandalizat fariseii când a intrat în casa lui Zacheu: "Toţi ziceau şi cârteau că la un păcătos a intrat să locuiască!" (Luca 19,7). Isus permite să fie numit de către evrei "prietenul vameşilor şi al păcătoşilor" (Matei 11,19); iar Evanghelistul Luca zice: "A venit Fiul Omului mâncând şi bând şi ziceţi: Iată om mâncător şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor" (Luca

9

Page 10: Biblia răspunde

7,34). Isus a venit să mântuiască pe cei păcătoşi. "Duceţi-vă şi învăţaţi ce este: milă voiesc nu jertfă, că nu am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi" (Matei 9, 13; Marcu 2,17; Luca 5,32); "Adevărat este cuvântul, şi de toată primirea vrednic, că Isus Cristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, între care cel dintâi sunt eu", spune Sf. Pavel (I Tim. 1,15).

Isus se bucură de întoarcerea păcătoşilor, zicând: "Mai mare va fi bucuria în cer de un păcătos care se întoarce, decât de nouăzeci şi nouă de drepţi, cărora nu le trebuieşte pocăinţă" (Luca 15,7,10). Chiar pe Isus îl numesc păcătos. Unii din farisei ziceau: "Acest om nu este de la Dumnezeu, că nu ţine sâmbăta!" Alţii ziceau: "Cum poate omul păcătos să facă astfel de minuni?" (Ioan 9,16). Isus se poartă cu blândeţe faţă de oamenii păcătoşi: Este milostiv cu femeia cananeancă (Ioan 4,7-42); Când îl cheamă la apostolie pe Sf. Matei, suportă acuzele că stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii (Matei 9,9-17); pe tâlharul de pe cruce îl primeşte, după pocăinţă (Luca 23,43); pe femeia prinsă în adulter şi târâtă în faţa lui, o iartă (Ioan 8, 2-11).

Sf. Pavel spune că toţi oamenii sunt păcătoşi: "Pe când eram noi încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi" (Rom. 5,8-18; Gal. 2,17). Isus voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască: "Mântuitorul nostru care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului" (I Tim. 2,4). Cei care spun că ei nu sunt ca ceilalţi oameni "văd paiul în ochiul fratelui lor, dar nu văd bârna din ochiul lor". Acestora le răspunde Sf. Ioan: "Iar de vom zice că păcat nu avem, pe noi înşine ne înşelăm şi adevărul nu este în noi" (I Ioan 1,8).

Exemplu: Sfânta Matilda, regina Angliei, în 1118, a avut o vedenie: inimile tuturor oamenilor erau candele mici, legate de inima lui Isus, din care se vărsa în ele ulei şi le umplea. Unele din candele (inimile oamenilor) erau foarte drepte, ţinute de trei lănţişoare. Tot uleiul ce le alimenta era în ele. Alte inimi nu erau ţinute decât de două lănţişoare, cu cea mai mare parte din ulei vărsată. Altele atârnau ţinute numai într-un lănţişor, cu tot uleiul vărsat. Cele trei lănţişoare însemnau cele trei virtuţi teologale: credinţa, speranţa şi iubirea (I Cor. 13,13). Candelele ţinute de toate cele trei lănţişoare, erau sufletele în statul harului; cele ţinute în două, erau sufletele care au pierdut iubirea, având numai credinţa şi speranţa în Dumnezeu; cele cu un singur lănţişor, erau cele care nu mai aveau decât credinţa. Unele erau căzute într-o prăpastie; acestea sunt sufletele total despărţite de Dumnezeu.

Credinciosul rău, merge rău şi pe o cale bună, iar necredinciosul bun, merge bine şi pe o cale rea.  

4. JURĂMÂNTUL

Jurământul este chemarea numelui lui Dumnezeu de mărturie pentru a dovedi adevărul.

Obiecţie: Isus spune: "Iarăşi aţi auzit că s-a zis celor de demult: să nu juri strâmb şi să ţii Domnului jurămintele tale. Dar eu vă zic: Nicidecum să nu juraţi" (Matei 5,33-34). Iar Sfântul Iacob scrie: "Mai înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, ci să vă fie vouă ce este aşa, aşa,

10

Page 11: Biblia răspunde

şi ce este nu, nu" (Iacob 5,12). Din aceste texte s-ar părea că jurământul este interzis.

Răspuns: Fariseii de pe timpul Mântuitorului susţineau că jurământul în care nu este amintit Dumnezeu nu eşti dator să-l ţii. Aşa că foloseau jurământul fie ca joc, fie ca să înşele pe alţii. Acest obicei le-a făcut un nume foarte rău între păgâni (Marţial XI, 95 şi Filon, Opere, edit. Mangeny, Londra 1742, voi. II p. 194). Isus nu opreşte jurământul permis de Lege, căci El nu a venit să strice Legea, ci ca să o împlinească. "Să nu gândiţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; n-am venit să o stric, ci să o plinesc" (Matei 5,17). Cum, însă, fariseii susţineau că jurământul pe templu, altar, pe cer etc. nu obligă, Mântuitorul îi ceartă pentru acest lucru: "Vai vouă, povăţuitori orbi, care ziceţi: De va jura cineva pe templu nu este nimica, dar cine va jura pe aurul templului, este dator. Nebunilor şi orbilor, ce este mai mare, aurul sau templul care sfinţeşte aurul?" (Matei 23,16-17).

Ucenicilor săi, Mântuitorul le spune: "Felul vostru de vorbire să fie: da, da, nu, nu; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău" (Matei 5,37). Isus Cristos nu şterge jurământul pentru împrejurări grave: "Într-adevăr oamenii jură pe cel ce este mai mare şi sfârşitul la tot cuvântul de ceartă este jurământul ca întărire" (Ev. 6,16).

Că jurământul este permis în cazuri grave, se vede din următoarele:

Dumnezeu însuşi se jură: "Căci, când a făgăduit Dumnezeu lui Avram, de vreme ce nu avea pe nimeni mai mare pe care să se jure, s-a jurat pe sine însuşi zicând: Eu mă jur pe mine însumi, fiindcă ai făcut acestea şi nu ai cruţat pe unicul tău fiu" (Facere 22,16); "M-am jurat pe mine însumi, din gura mea iese ceea ce este drept" (Isaia 45,22); "Dar, dacă nu ascultaţi cuvintele acestea, eu mă jur pe mine însumi, că această casă va ajunge o adunătură de ruine, zice Domnul" (Ieremia 22,5,6); "Prin dreapta sa şi prin braţul său cel atotputernic, Domnul a întărit acest jurământ" (îs. 62,8); "Domnul a jurat pe slava lui Iacob. Niciodată nu voi uita nici una din faptele lor!" (Amos 8,7). Slava sau mândria lui Iacob era Domnul însuşi; "Jură-mi acum, aici, pe numele lui Dumnezeu, că nu mă vei trăda!" (Fac. 21,23).

Oamenii se jură pe Dumnezeu. "Laban i-a zis lui Iacob: Eu jur să nu trec de această movilă de pietre, către tine; iar tu jură să nu treci spre mine" (Fac. 31,52); "Şi acum jură-mi (zice Rahab) pe Domnul, fiindcă m-am purtat cinstit faţă de voi, că şi voi vă veţi purta cinstit faţă de mine" (Iosua 2,12); "Saul a făcut jurământ pe Domnul: Pe viaţa Domnului, a zis el, tu nu eşti primejduit prin această faptă" (I Regi 28,10); "Eu am auzit pe omul îmbrăcat în in, care era pe apele râului: el a ridicat spre cer mâna dreaptă şi mâna stângă şi a făcut acest jurământ pe Cel ce-i viu întotdeauna" (Daniel 12,7); "Nu spune un jurământ strâmb, sub apărarea numelui meu, căci tu vei profana numele Dumnezeului tău" (Levetic 19,12); "Ei învaţă să se poarte bine cu poporul meu, punând jurământ pe numele meu: Viu este Domnul" (Ier. 12,16); "Şi a jurat pe Cel viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi pământul", citim în Apocalips 10,6.

Jurământul drept este o cinstire adusă lui Dumnezeu: "De Domnul Dumnezeul tău te vei teme, pe el îl vei sluji şi pe numele lui vei jura" (Deuteronom 6,13).

11

Page 12: Biblia răspunde

Sau, mai departe: "De Domnul Dumnezeul tău te vei teme, şi-l vei sluji, de el te vei alipi şi pe numele lui vei pune jurământ" (Deut. 10,20). "În ziua aceea vor fi în ţara Egiptului cinci cetăţi care vor vorbi limba Canaanului şi vor fi legate cu jurământ de Domnul cel atotputernic" (îs. 19,18); iar în alt loc: "Ascultaţi acestea, casa lui Iacob, voi care vă numiţi cu numele de Israel, voi care ieşiţi din izvoarele lui Iuda, voi care puneţi jurământ pe numele Domnului" (Is. 48,1).

Dacă atât în Noul Testament (Ev. 6,13) cât şi în cel vechi se foloseşte jurământul, Mântuitorul opreşte numai folosirea lui uşuratică.

Jurământul a fost folosit de Sf. Pavel: "Că martor îmi este Dumnezeu căruia îi slujesc cu spiritul meu" (Rom. 1,9); "Eu chem mărturie pe Dumnezeu asupra sufletului meu" (II Cor. 1,23); "Pentru că mărturie îmi este Dumnezeu, cum vă iubesc pe toţi, cu dragostea lui Isus Cristos" (Filip. 1,8).

Deci, cine cunoaşte întreg înţelesul Sfintei Scripturi, nu numai un verset, vede cu certitudine că jurământul este permis, dar numai în cazuri grave şi cu sfinţenia recerută. De altfel, şi formula: "Vede Domnul!" este chemarea lui Dumnezeu ca mărturie.

Jurământul fals este păcat.

Exemplu: Sf. Thomas Morus, autorul Utopiei, cancelar al Angliei, mort în anul 1535, a fost întemniţat de Regele Henric al VIII-lea şi condamnat la moarte pentru că era contra divorţului Regelui şi supremaţiei regale şi pentru că a dezaprobat persecutarea Bisericii catolice. Cancelarul şi-ar fi putut salva viaţa dacă ar fi voit să jure că se supune ordinelor primite. Prietenii lui îl sfătuiau să depună un jurământ în aceşti termeni: Eu jur să mă supun la ordinele Domnului şi Stăpânului meu. Pronunţând aceste cuvinte, te poţi gândi la Domnul şi Stăpânul ceresc, deci la Dumnezeu. Însă Thomas Morus a refuzat: "Eu trebuie să jur că fac ceea ce mi se cere, nu ceea ce gândesc eu. Prin jurământ nu trebuie să mă înşel pe mine, nici pe altul, ci să întăresc adevărul!"  

5. CINSTIREA SFINŢILOR

De la început trebuie să facem deosebire între adoraţie sau cultul de latrie, ce se dă numai lui Dumnezeu, şi cultul de hiperdulie, ce se dă Preacuratei Fecioare Maria şi sfinţilor. Cuvântul hiperdulie este de origine grecească şi înseamnă "cel mai înalt servitor", iar dulie, tot cuvânt grecesc, înseamnă cinstire de servitor. Deci, pe sfinţi îi cinstim ca servitori ai lui Dumnezeu.

Obiecţie: Protestanţii şi neoprotestanţii se leagă de cuvântul Sf. Pavel şi spun că respectă Sfânta Scriptură când combat cultul sfinţilor. "Unul este Dumnezeu şi unul mijlocitor între Dumnezeu şi om, Omul Isus Cristos" (I Tim. 2,5).

Răspuns: Sfinţii se roagă pentru noi în cer. Astfel, citim: "Şi iată care a fost vedenia: El a văzut pe Onia, cel care mai înainte fusese arhiereu, om virtuos şi bun, cucernic şi blând, hotărât în cuvânt şi din pruncie spre virtute

12

Page 13: Biblia răspunde

sârguindu-se, cu mâinile ridicate rugându-se pentru tot poporul iudeilor... [...] Onia zicea: Acest om este prietenul fraţilor tăi, care se roagă mult pentru popor şi pentru cetate" (II Macabei 15,12-14). (Cărţile Macabeilor nu sunt cuprinse în Biblia evreiască; ele au fost scrise în greceşte, dar chiar dacă unii sectari nu le ţin de canonice, trebuie să le admită ca istorie).

Sfinţii din Vechiul Testament nu au ajuns la fericirea veşnică decât după moartea Domnului pe cruce, aşa că nu este mirare că nu este răspândit cultul lor.

În Noul Testament: Isus vorbeşte cu mare cinste de Moise: "Pe scaunul lui Moise au şezut cărturarii şi fariseii" (Matei 23,2); "Căci Moise a zis: cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta" (Marcu 7,10); "Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustiu..." (Ioan 3,14,26; 5,45; 7,23). Tot cu cinste vorbeşte Isus de Regele şi profetul David: "Ce vi se pare vouă de Cristos? Al cui fiu este?" îi ziseră lui: "Al lui David" (Matei 22,42,43); precum şi de alţi patriarhi: "Mulţi vor veni şi vor sta la masă cu Avram, Isac şi Iacov..." (Matei 8,11; 22,23; Luca 16,22). Prin aceste cuvinte Isus vrea să arate că ei sunt în unire cu Dumnezeu. Sânul lui Avram este raiul, loc de fericire eternă.

Apostolii ne dau model pe sfinţii din Legea veche. Astfel: "Avram a crezut lui Dumnezeu şi i s-a socotit aceasta ca dreptate..." (Rom. 4, 3; Gal. 3, 6 şi urm.) În capitolul 11 de la Evrei, Sf. Pavel îi arată pe toţi sfinţii Vechiului Testament. "Iată că noi fericim pe cei ce au răbdat cu tărie..." (Iacob,5); "Şi când a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzecişipatru de bătrâni au căzut înaintea Mielului, având fiecare alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor" (Apoc. 5,8).

Ajutorul îngerilor: "Atunci a deschis Domnul ochii lui Balaam şi acesta a văzut pe îngerul Domnului" (Num. 22, 31-32); "Eu sunt căpetenia oştirii Domnului şi am venit acum! Atunci Iosua a căzut cu faţa la pământ..." (Iosua 5,14,15); "S-a dus Tobia să caute omul şi s-a întâlnit cu Rafael. Acesta era un înger, dar el nu ştia"... "Căci un înger bun va merge împreună cu el şi va avea izbândă la drum şi se va întoarce sănătos" (Tobia 5,1-22). Tânărul Tobia este condus de înger. (Menţionăm că unele Biblii nu au cartea lui Tobia).

Rugăciunile sfinţilor de pe pământ: "Şi apropiindu-se Avram a zis: Pierde-vei, oare, pe cel drept ca şi pe cel păcătos, încât să se întâmple celui drept ce se întâmplă celui nelegiuit?" (Fac. 18,23-33). Aşa se interpune Avram pentru cetăţile Sodomei şi Gomorei. "Şi s-a rugat Avram lui Dumnezeu şi Dumnezeu a vindecat pe Abimelec..." (Fac. 20,17). "Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, căci multe poate rugăciunea fierbinte a dreptului" (Iacob 5,16).

Veneraţia ce se da oamenilor sfinţi până erau în viaţă: "Când Obadia mergea pe drum, iată i-a ieşit înainte Ilie. Obadia l-a cunoscut şi a căzut cu faţa la pământ..." (Împăraţi I, Regi III 18,7). (În unele Biblii, Cartea I şi II Samuel sunt considerate I şi II Regi. În aceste cazuri avem patru "Cartea Regilor"). "Duhul lui Ilie s-a odihnit peste Elisei şi au ieşit înaintea lui şi i s-au plecat până la pământ..." (Împ. II, sau Regi IV 2,14). De asemenea, în Noul Testament, Elisabeta exclamă: "Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău" (Luca 1,42,45).

13

Page 14: Biblia răspunde

Invocarea sfinţilor: "Adu-ţi aminte de Avram, de Isac şi de Israel, slujitorii tăi, la care te-ai jurat pe tine însuţi" (Ieşire 32,13), se roagă Moise. "Atunci a strigat Moise către Domnul: Doamne, rogu-te tămăduieşte-o!" (Num. 12,13), s-a rugat Moise pentru sora sa. "Dumnezeu a hotărât să-i nimicească, însă Moise, alesul său, stând împotrivă înaintea lui, i-a întors mânia" (Ps. 106, 23); "Fiii lui Israel i-au zis lui Samuel: Nu rămâne mut! Nu ne părăsi! Strigă către Dumnezeul nostru să ne scape din mâna Filistenilor!" (I Samuel 7,8); "Cât mă priveşte, ar fi un scârbos păcat împotriva Domnului să nu mă interpun pentru voi" (I Sam. 12,23). Şi David mijloceşte: "Doamne, adu-ţi aminte de David şi de toate necazurile lui" (Ps. 132,1). "Căci Eu voi ocroti cetatea aceasta, ca s-o mântuiesc, din pricina mea şi din pricina robului meu David" (IV Regi 19,34);

"Roagă-te pentru noi Domnului Dumnezeului nostru" (Ier. 37,3), zice regele Sedechia, prin fiul său Iucal, profetului Ieremia; "Roagă-te ca Domnul Dumnezeul tău să ne arate calea pe care să mergem şi ce să facem" (Ier. 42,3), zic căpeteniile oştirii...; "Am căutat (zice Domnul) printre ei un om ca să se poarte cu dreptate şi să stea înaintea feţei mele, pentru ţara aceasta, ca să nu o pierd şi nu am găsit" (Ezechiel 22,30); "Robul meu Iov să se roage pentru voi, căci pe el îl voi primi şi nu voi face după nebunia voastră" (Iov 42,8); "Cheamă, cine-ţi va răspunde? La care din sfinţi te vei adresa?" (Iov 5,1); "Iar dacă se găseşte un înger mijlocitor pentru el..." (Iov 33, 23); "Domnul a luat aminte şi i-a ascultat..." (Malahia 3,16,17).

Mijlocirea şi ajutorul sfinţilor: "Şi a zis Rafael către Tobia: Ia cu tine fierea peştelui... Şi Rafael a zis:... iată că se vor deschide ochii tatălui tău ca să vadă" (Tobia 11,1-7). Astfel s-a vindecat Tobia de orbire.

"M-am rugat pentru păcatele voastre cu care aţi greşit voi..."(Deut. 9,18); "Şi a văzut că nu este nici un om şi S-a mirat că nimeni nu mijloceşte. Atunci braţul Lui i-a venit în ajutor..." (îs. 59,16); "Pe când vorbeam în rugăciunea mea, iată un om, Gabriel, pe care l-am văzut în vedenie, se apropie de mine pe vremea jertfei de seară şi a grăit aşa: Daniele, chiar acum am sosit ca să-ţi deschid mintea." (Daniel 9,21,22). "Îngerul păzitor al Persiei mi-a stat împotrivă..." (Daniel 10,13); "Şi s-a arătat un călăreţ cu haină albă, mergând înaintea lor, şi cu arme de aur sclipind..." (II Macabei 11,8).

Lauda sfinţilor: "Pentru că acei ce au păzit cu sfinţenie pravila sfântă se vor sfinţi şi cei ce vor învăţa-o vor şti ce să răspundă" (înţelepciunea lui Solomon 6,10); "... şi răspândindu-se, prin veacuri, în sufletele sfinte, ea întocmeşte din ele prieteni ai lui Dumnezeu şi proroci" (Înţelepciune 7,27); "Iar regatul şi stăpânirea şi mărirea regilor de sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt" (Daniel 7,27); "Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei care vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii, vor fi ca stelele în vecii vecilor" (Daniel 12,3); "Nu te teme, Daniele, că din ziua cea dintâi, de când ţi-ai sârguit inima ta ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, cuvintele tale au fost auzite..."(Daniel 10,12).

Mântuitorul aduce cuvinte de laudă Sfântului Ioan Botezătorul: "Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul..." (Matei 11,11).

14

Page 15: Biblia răspunde

Exemplu: Un erou al carităţii. Maximilian Kolbe, preot franciscan minorit polonez, după o activitate rodnică (şi din cauza acesteia) a fost internat de hitlerişti la Auschwitz, în lagăr. La sfârşitul lunii iulie 1941, la muncile de recoltare, un deţinut a reuşit să fugă. Urmările erau groaznice pentru cei rămaşi. Dacă nu era prins, zece deţinuţi erau ucişi în locul lui. De obicei, evadatul dispărea definitiv. Cei din camera 14 au fost aliniaţi în curte. Comandantul Lagărului, Fritsch, însoţit de ofiţerul Palitsch, a indicat pe cei zece care trebuiau omorâţi în locul celui fugit. Între cei zece se afla şi un deţinut numit Gajownizek; acesta a început să plângă: "Copiii mei, soţia mea!" Părintele M. Kolbe, care nu era între cei zece condamnaţi la moarte, a păşit în faţa comandantului cerând să ia locul lui Gajownizek. Comandantul a întrebat: "Ce vrea acest porc de polonez?" El a răspuns: "Dacă se poate, să iau locul acestui condamnat la moarte". Comandantul a exclamat: Acceptat!

Părintele Maximilian Kolbe a fost dezbrăcat, împreună cu ceilalţi nouă şi băgat în buncărul subteran, fiind lăsaţi să moară de foame... În moartea înceată de sete şi foame, el s-a rugat cu ceilalţi, i-a pregătit şi întărit. După 2 săptămâni, patru din ei, între care şi Părintele Kolbe, mai erau încă în viaţă. Era ziua de 14 august. Fiindcă aveau nevoie de buncăr, infirmierul Bock l-a stropit pe Părintele Kolbe, pe braţul stâng, cu fenol (otravă puternică), aşa că a murit rapid. Şi-a dat viaţa pentru aproapele. La 17 octombrie 1971, când Pr. Kolbe a fost declarat "Fericit", Francisc Gajownizek era de faţă. Părintele Maximilian Kolbe a împlinit cuvintele Mântuitorului: "Nimeni nu poate avea o dragoste mai mare, decât să-şi dea viaţa pentru prietenii săi" (Ioan 15,13).  

 6. CULTUL PREACURATEI FECIOARE MARIA

Prin faptul că Preacurata Fecioară Maria a născut pe Dumnezeu în trup omenesc şi a suferit martiriul sufletesc la picioarele crucii, Dumnezeu a învrednicit-o de cea mai mare sfinţenie. De aceea ea este mai presus decât toţi îngerii şi decât toţi sfinţii. Maica Sfântă este numită preacuratăpentru că a fost zămislită fără păcatul strămoşesc. Încă de la căderea lui Adam şi Eva în păcat, Dumnezeu a profeţit venirea ei în lume, că va fi mama lui Isus şi cea mai mare duşmană a diavolului, a şarpelui, pe care Apocalipsul îl numeşte "balaurul cel mare, şarpele cel de demult care se cheamă diavol şi satan" (Apoc. 12,9).

Duşmănia între ea şi şarpe înseamnă cea mai mare sfinţenie (Fac. 3,15). Ea este "plină de har", cum o numeşte îngerul Gavril (Luca 1,28), adică are toată sfinţenia pe care Dumnezeu o poate da unei făpturi. De aceea se numeşte "Imaculata Concepţiune" sau "Neprihănita Zămislire". Fecioară a fost înainte de a-l naşte pe Isus, în timpul cât l-a născut şi după naşterea lui, căci citim la Isaia: "Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi-i va da numele Emanuel" (Is. 7, 14), iar la Matei scrie: "Fiind logodită mama lui, Maria, cu Iosif, mai înainte de a trăi ei împreună s-a aflat în pântece de la Duhul Sfânt" (1,18).

15

Page 16: Biblia răspunde

Din cele ce ne istoriseşte Evanghelistul Luca, vedem că ea însăşi şi-a înfăşat pruncul şi l-a culcat în iesle, semn că nu a avut dureri: "Şi a născut pe fiul ei cel întâi născut, şi l-a înfăşurat, şi l-a culcat în iesle" (Luca 2,7).

Fecioara Maria nu a fost supusă blestemului de la facerea lumii. "Voi înmulţi foarte suferinţele sarcinii tale! Întru dureri vei naşte fii" (Fac. 3,16). Această pedeapsă dată de Dumnezeu Evei nu o putea afecta pe Fecioara Maria, căci ea este destinată pentru a aduce în lume pe însuşi Mântuitorul lumii. Nici porunca purificării (Lev. 12,2-8; Ieşire 13,3; Num. 13,15) nu o privea; ea se supune, însă, din umilinţă, ca să nu se vadă marea ei demnitate.

"Atunci Maria zice către înger: Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?" (Luca 1,34). Din aceste cuvinte se vede votul de feciorie pe care-l avea. Care femeie, căsătorită sau necăsătorită, ar răspunde aşa? Dimpotrivă, ar înţelege că se va căsători şi va avea un copil. Arhanghelul Gavril o salută cu rugăciunea pe care i-o adresăm şi noi: "Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei..." (Luca 1,28), iar vara ei, Elisabeta, zice: "Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta ca Maica Domnului meu să vină la mine?" (Luca 1,42).

Preacurata ştie că o vor ferici toate neamurile: "Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile" (Luca 1,48). Deci, dacă îngerul Gavril o salută atât de frumos, iar vara ei, Elisabeta, de asemenea, se cuvine să o fericim şi noi.

Ea este Mama lui Dumnezeu, adică a Cuvântului făcut trup: "Şi Cuvântul trup s-a făcut şi a locuit între noi" (Ioan 1,14). Maria l-a născut pe Isus şi El a fost fiul ei, cum citim: "Ea a născut pe fiul ei cel întâi născut şi a chemat numele lui Isus" (Matei 1,25). Că a fost Mama lui Dumnezeu o numeşte Elisabeta, inspirată de Sfântul Duh: "Şi de unde mie aceasta să vină la mine Maica Domnului meu?" (Luca 1,43). Noi o numim, pe bună dreptate, Maica Domnului. Rugăciunile Maicii Sfinte sunt ascultate de fiul ei, cum vedem la nunta din Cana Galileii (Ioan 2,1). Deşi "nu i-a venit timpul", totuşi Mântuitorul face minunea, la cererea Mamei sale.

Maria este mama noastră; pe ea ne-a dat-o Isus prin cuvintele rostite pe cruce: "Femeie, iată fiul tău" (Ioan 19,26). Noi, credincioşii, formăm trupul mistic al lui Isus, cum ne spune Sf. Pavel: "Noi cei mulţi, un trup suntem în Cristos" (Rom. 12,5; Cor. 10,17; 12,12-27 etc). Iar mama trupului lui Cristos este Maria, deci ea este mama noastră. Ea a primit să fie mama Mântuitorului, zicând: "Iată roaba Domnului, să-mi fie mie după cuvântul tău" (Luca 1,38). Tot ea a suferit "sabia în suflet" - profeţită de Dreptul Simion în templu -, prin participarea la Patimile Fiului său.

Obiecţie: Potrivnicii Preacuratei zic: Isus nu a cinstit-o pe mama sa, căci îi răspunde: "Ce este mie şi ţie, femeie; încă nu a venit ceasul meu" (Ioan 2,4).

Răspuns: Mântuitorul, de câte ori vorbeşte unei femei, foloseşte cuvântul "femeie": "O, femeie, mare este credinţa ta!" (Matei 15,28); "Femeie, slobozitu-te-ai de boala ta" (Luca 13,12); "Femeie, crede-mă că va veni vremea" (Ioan 4,21; 8,10,20,15). Acelaşi cuvânt îl spune şi mamei sale, sub cruce: "Femeie, iată fiul tău" (Ioan 19,26). Pe timpul Mântuitorului şi în toată

16

Page 17: Biblia răspunde

antichitatea, acest cuvânt avea înţeles de cinste. Vezi: Iliada 3, 204; Dion Casius, Hist. 51, 12. Aşa că "femeie", în rostirea Mântuitorului, este cuvânt de cinste, ca Frau, în nemţeşte, sau Donna în italiană. Trebuie să avem în vedere şi puţinele expresii de vocabular folosite pe vremea aceea.

Cât priveşte expresia "ce este mie şi ţie", aceasta este proprie limbii evreieşti (mah li valak) şi se întâlneşte destul de des în Sfânta Scriptură. "Fiii Ţeruiei, a zis regele, ce ne priveşte aceasta pe mine şi pe voi?" (II Regi 16,10); "Fiii Ţeruiei, ce este între mine şi voi?", a zis David" (II Regi 19,22); "Ce ai avut cu mine, omul lui Dumnezeu?" (III Regi 17,18); "Şi Iehu a răspuns: Ce-ţi pasă de pace. Treci înapoia mea" (II Regi 9,18); "Şi Neco i-a trimis soli să-i spună: Ce am eu cu tine, împăratul lui Iuda? Nu împotriva ta vin astăzi..." (II Cronici 35,21).

În Noul Testament cuvintele lui Isus: "Ce este mie şi ţie" ar însemna: "Nu te îngrijora" sau "lasă că văd eu..." Preacurata a înţeles că a fost ascultată, de aceea a şi poruncit: "Faceţi orice vă va zice" (Ioan 2,5). Isus, la rugămintea mamei sale, a grăbit "ceasul său" şi a făcut "începătura semnelor" (Ioan 2,11).

Obiecţie: Sectarii zic: S-ar părea că Isus nu a cinstit pe mama sa, din cuvintele: "Mama mea şi fraţii mei aceştia sunt, care aud cuvântul lui Dumnezeu şi-1 împlinesc" (Luca 8,21); "Căci oricine face voia Tatălui meu care este în ceruri, acela îmi este frate, soră şi mamă" (Matei 12,50); "Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră şi mamă" (Marcu 3,35).

Răspuns: Aceste cuvinte nu micşorează, ci măresc cinstea Preacuratei, căci ea îi era, în acest caz, de două ori mamă, o dată că l-a născut, apoi că ea s-a supus cuvântului lui Dumnezeu ca nimeni altul... Cum am şi îndrăzni să ne imaginăm că Isus şi-a ales o mamă care să nu caute să facă voia lui Dumnezeu în cel mai înalt grad posibil? Ar fi o jignire adusă Fiului!

Obiecţie: Sectarii zic: La Sf. Matei se spune: "Şi nu a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe fiul ei" (Matei 1,25). De aici s-ar presupune că, după aceea, a cunoscut-o, adică n-ar fi rămas fecioară după naştere.

Răspuns: Cuvintele "până ce", nu înseamnă că după aceea a cunoscut-o. Întâlnim aceste expresii tipice limbajului din acea vreme şi în alte cazuri din Vechiul Testament: "Apoi s-a dus Samuel la Rama, iar Saul s-a dus la casa sa în Ghibeea lui Saul. Şi nu s-a mai văzut Samuel cu Saul până.în ziua morţii sale" (I Regi 15,34); "Şi Mical, fata lui Saul, n-a avut copii până în ziua morţii sale" (II Regi 6,23). Aceasta nu înseamnă că după ziua morţii s-au mai văzut, ori a mai avut copii. Nu ne îndoim nici o clipă că Isus şi-a iubit Mama. Dacă oamenii - păcătoşi fiind - îşi cinstesc părinţii, oare Isus, perfecţiunea divină, ar fi putut să nu o iubească?

Preacurata Fecioară Maria a fost pregătită din eternitate să fie Mama lui Isus-Dumnezeu. Singură ea a fost salutată de un înger din cer astfel: "Bucură-te cea plină de har" (Luca 1,28). "Plină de har" înseamnă că nu mai încape nimic. Toate virtuţile sunt la maxim, ca la nici o altă făptură. Pentru că Isus nu a vorbit de Mama Sa, nu înseamnă că nu a iubit-o, ci ne demonstrează stadiul de umilinţă pe care Mântuitorul îl voieşte sufletelor contemplative, sufletelor

17

Page 18: Biblia răspunde

gata de jertfă, dându-le ca model pe însăşi Mama Sa, pe care a iubit-o mai presus de orice făptură.,

Dacă am considera pe Fecioara Maria ca o femeie obişnuită, am jigni demnitatea şi atotputernicia lui Dumnezeu care nu putea admite ca Fiul Său, însăşi sfinţenia Preasfintei Treimi, să se nască dintr-o femeie supusă păcatului strămoşesc. Dumnezeu a putut, şi a făcut, ca Maica Sfântă să fie o fiinţă unică, pe care umbra păcatului nu a atins-o. Dovada clară a sfinţeniei Mariei sunt minunile pe care le face neîncetat în lumea întreagă. Ca o adevărată Mamă, ea ajută şi pe cei care se îndoiesc de puterea şi dragostea ei.

Exemple: Henri Lasserre, celebru avocat din Paris, se îmbolnăveşte grav de o boală de ochi. Este în pericol să-şi piardă vederea. Un prieten protestant, M. Freycinet (viitor ministru) îl sfătuieşte să meargă la Lourdes. Dar Lasserre se gândeşte că dacă Fecioara Maria îl vindecă, el trebuie să-şi schimbe viaţa, şi nu era dispus la aceasta. În 1862 boala se agravează. Prietenul său îi procură apă de la izvorul miraculos de la Lourdes. H. Lasserre, după ce face o rugăciune fierbinte către Preacurata, se spală la ochi. În acel moment primeşte vederea. Este uimit şi impresionat, ia o carte şi citeşte, fără oboseală, câteva ore în şir. Este vindecat. Medicii nu găsesc nici o explicaţie ştiinţifică acestei vindecări instantanee. Era data de 10 octombrie 1862. Vederea nu i-a mai slăbit până la moarte, în anul 1900.

Drept mulţumire H. Lasserre va aduna toate vindecările miraculoase de la Lourdes, întărite cu martori, în 10 volume mari, deplasându-se personal. Cartea este întitulată "Notre Dame de Lourdes", o carte magistrală care a făcut înconjurul lumii. M. Artus, un bogătaş francez, a cărui nepoată, declarată de medici incurabilă, dar vindecată la Lourdes în 1870, a depus suma de 150.000 franci la dispoziţia celui care ar dovedi că un singur caz descris de Lasserre nu ar fi adevărat, ori s-ar putea explica pe cale naturală. Dar nu s-a găsit nimeni până astăzi.

Minunile permanente pe care le face Maica Sfântă în diferite locuri de pelerinaj (Lourdes, Fatima, Guadalupe, La Sallette, Damasc, Radna etc), dovedesc marea putere ce o are înaintea Fiului său preaiubit. Aşa se explică marile convertiri, cum a fost aceea a evreului Alfons-Ratisbonne, care, împreună cu fratele său, de asemenea convertit, întemeiază Ordinul "Notre Dame de Sion", pentru convertirea evreilor.

Convertirea unui adventist. Bruno Cornaciola, născut la Roma în 1913, era funcţionar la Societatea de tramvaie din Roma. Născut în religia catolică, îşi pierde credinţa în timpul războiului civil din Spania, unde merge voluntar în anul 1936. A fost atras întâi la Baptişti, apoi a trecut la Adventişti, devenind un zelos predicator. Era tatăl a trei copii şi arăta o mare duşmănie faţă de Biserica Catolică. În după amiaza zilei de 12 aprilie 1947, Bruno ieşi la plimbare cu cei trei copii ai săi: Isola de 10 ani, Carlo de 7 ani şi Gianfranco de 4 ani. Se îndreptară spre mica localitate Tre Fontane de lângă Roma. Copiii se jucau cu mingea, iar Bruno îşi pregătea predica pentru viitoarea adunare adventistă, la umbra unui copac.

18

Page 19: Biblia răspunde

Era ora 4 după amiază. Copiii au rătăcit mingea şi Bruno s-a ridicat să caute mingea pierdută. Cel mai mic dintre copii, apropiindu-se de o mică grotă, rămase cu ochii aţintiţi asupra unui colţ al grotei, strigând: "Ce Doamnă frumoasă!" Alergară şi ceilalţi doi copii. Căzând în genunchi, răpiţi de vederea minunată, plini de admiraţie, strigară şi ei: "Ce Doamnă frumoasă!" Bruno se sperie. Crezând că văd vreun duh rău, îşi zise: "Doamne, ai milă de ei!" Se apropie şi el de peşteră. Deodată, peste ochii săi trecură două mâini albe, voind, parcă, să înlăture un văl, iar în clipa următoare se trezi înconjurat de o lumină cerească. În faţa lui stătea o femeie nespus de frumoasă, înconjurată de lumină. Avea haina albă, acoperită de o manta verde şi un brâu roz. Figura ei emana o bunătate de nedescris, dar umbrită de o uşoară tristeţe. Ea i se adresă lui Bruno, vorbind îndelung, spunându-i: "Eu sunt Fecioara revelaţiei divine, mă aflu în preajma Sfintei Treimi. Tu mă persecuţi, dar de acuma ajunge! Intră în turma cea sfântă. Cele două vineri în cinstea Preasfintei Inimi a lui Isus, te-au salvat. Oamenii să se roage mult, să recite rozariul pentru întoarcerea păcătoşilor şi pentru unirea bisericilor. Rugăciunea Ave Maria, rostită cu credinţă şi iubire, este ca o săgeată de aur care ajunge la Inima lui Isus..."

Sfânta Fecioară i-a dezvăluit lui Bruno multe taine. Prevăzând îndoielile lui, i-a indicat un semn, numind un preot cu care, întâlnindu-se, îi va confirma această apariţie. I-a mai prezis multe încercări şi persecuţii. Nu va fi crezut la început. I-a recomandat prudenţă şi statornicie în credinţă. Preacurata l-a asigurat de ocrotirea şi ajutorul ei. Copiii, deşi au văzut pe frumoasa Doamnă, nu au auzit nimic din conversaţie. După ce Doamna a dispărut, Bruno improviză din ierburi o mătură cu care curăţă grota, iar copiii au adunat flori şi au împodobit-o. Predicatorul adventist era cu totul schimbat, iar seara, a îngenuncheat, împreună cu soţia şi copiii, rugându-se Preacuratei.

Au încercat să păstreze secretă această apariţie de care, uneori, Bruno se îndoia. Dar, la 28 aprilie, printr-o providenţială întâlnire, i-a ieşit în cale preotul numit de Sfânta Fecioară. La 6 mai 1947, Bruno a făcut act de lepădare de sectă, reintrând în Biserica Catolică. În aceeaşi zi, vizitând grota, are a doua arătare a Sfintei Fecioare. Ştirea a început să se răspândească. La 23 mai, Bruno a văzut pentru a treia oară pe Fecioara Maria, fiind de faţă copiii şi un tânăr preot care a rămas foarte impresionat de extazul lui Bruno şi de un sentiment puternic al prezenţei cereşti. După a patra apariţie, la 30 mai, ziarele au început să publice faptele senzaţionale care se petreceau la Tre Fontane: apariţiile, mireasma cerească ce se simţea la grotă şi vindecările de diferite boli care au început să se facă acolo. Mulţimile începură să se perinde fără încetare. Se aprindeau lumânări şi se recita Rozariul. Pământul adunat din jurul grotei era tămăduitor de boli. Ancheta bisericească s-a desfăşurat favorabil. S-a ridicat un frumos sanctuar şi călugării franciscani au preluat amenajarea şi îngrijirea acestui loc de veneraţie. Bruno a devenit un mare propagator al credincioşilor cultului Fecioarei Maria. 

7. PRIMUL NĂSCUT

Obiecţie: Prin faptul că Evangheliştii numesc pe Isus "întâiul născut" se înţelege că Preacurata a mai avut şi alţi fii: "Şi nu a cunoscut-o pe ea până ce a născut pe fiul ei cel întâi născut" (Matei 1,25); "Şi a născut pe fiul său cel

19

Page 20: Biblia răspunde

întâi născut" (Luca 2,7); "Şi când aduce pe cel întâi născut în lume zice..." (Ev. 1,6).

Răspuns: Cei care nu au studii biblice se pot lăsa uşor înşelaţi. La evrei, băiatul care era mai întâi născut de mama sa, purta numele de întâi născut. Citim aceasta la Ieşire: "Să-mi sfinţeşti pe tot întâiul născut, pe tot ce se naşte întâi la fiii lui Israel..." (Ieşire 13,2); "Atunci să osebeşti Domnului pe tot cel de parte bărbătească, de la oameni, care se naşte mai întâi..." (Ieşire 13,12); "Tot întâiul născut de parte bărbătească este al Meu" (Ieşire 34,19), iar în continuare: "Toţi întâii născuţi din fiii tăi să-i răscumperi şi nimeni să nu se înfăţişeze înaintea mea cu mâna goală" (Ieşire 34,20).

Cei născuţi după una sau mai multe surori, nu erau întâi născuţi. Dar dacă era unic fiu la părinţi, era numit "întâi născut", cu toate că nu mai erau alţi copii născuţi după el. Citim la Profetul Zaharia: "Vor ţine doliu după el, cum plâng pe singurul copil, cum plângi pe primul tău născut" (Zaharia 12,10). Astfel, în familiile în care se năşteau mai întâi fete, sau primul născut băiat a murit, nu mai erau întâi născuţi.

Primul născut însemna că are demnitate preoţească şi a fost răscumpărat prin Leviţi. Aceştia ţineau locul întâilor născuţi înaintea lui Dumnezeu. Drepturile şi îndatoririle primilor născuţi erau acestea: "La împărţirea averii sale, să cunoască de întâi născut pe fiul celei neiubite şi să-i dea acestuia parte îndoită din toate câte va avea, că acesta este pârga puterii lui şi al lui este dreptul de întâi născut" (Deut. 21,15-17); "Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Iată Eu am luat din fiii lui Israel pe Leviţi în locul tuturor întâilor născuţi, în locul tuturor ce se nasc întâi în Israel... Leviţii să fie ai mei, căci toţi întâi născuţii sunt ai mei. în ziua când am lovit pe toţi întâii născuţi în pământul Egiptului, atunci mi-am sfinţit pe toţi întâi născuţii lui Israel, de la om până la dobitoc " (Num. 3,11-13).

Se vede din acest text că Dumnezeu le-a dat o demnitate preoţească celor întâi născuţi. Totodată, aveau şi putere de părinte asupra fraţilor mai mici: "Auzind, însă, aceasta Ruben (cel mai mare din fiii lui Iacob) a voit să-l scape din mâinile lor, zicând: Să nu-i ridicăm viaţa. Apoi Ruben a adăugat: Să nu vărsaţi sânge!... Când, însă, s-a întors Ruben la puţ şi n-a văzut pe Iosif în puţ, şi-a rupt hainele şi a zis fraţilor săi: Băiatul nu este, încotro să apuc eu acum?" (Facere 37,21,22,30).

"Atunci, răspunzând, Ruben a zis: Nu v-am spus eu atunci să nu faceţi nedreptate băiatului? Voi nu m-aţi ascultat; iată sângele lui cere răzbunare" (Facere 42, 22-37); "Şi s-au aşezat ei înaintea lui, cel întâi născut, după dreptul lui de întâi născut şi până la cel mai tânăr..." (Facere 43,33); "Hosa, unul din fiii lui Merari, a avut fii pe Şimri, căpetenie, deşi n-a fost întâiul născut, dar tatăl său l-a pus căpetenie" (I Cro. 26,10); deci, tot fiul care era primul născut, avea demnitatea de întâi născut chiar dacă era singur la părinţi.

Noi ştim că Isus Cristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, a doua persoană dumnezeiască, era unic. Totuşi, Sf. Pavel îl numeşte: "El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea" (Col. 1,15); "... şi i-a hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între

20

Page 21: Biblia răspunde

mulţi fraţi" (Rom. 8,29); "Şi de la Isus Cristos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi..." (Apocalips 1,5).

După cum Fiul lui Dumnezeu (Cuvântul) se numeşte întâi născut, deşi este unic, aşa şi Isus Cristos, Fiul Mariei, se numeşte întâi născut, fără să fi avut alţi fraţi.  

8. FRAŢII DOMNULUI

Obiecţii: Unele secte susţin că Fecioara Maria a mai avut fii, şi anume aceia pe care Evangheliştii îi numesc fraţii Domnului: "Şi încă grăind El mulţimilor, iată mama Lui şi fraţii Lui stăteau afară, căutând să vorbească cu dânsul" (Matei 12,46); "Iată mama ta şi fraţii tăi şi surorile tale te caută afară" (Marcu 3,31-35; Luca 8,19,20); "După aceea s-a coborât în Capernaum, el şi mama lui, cu fraţii şi cu ucenicii lui" (Ioan 2,12; Matei 13,35; Marcu 6,3); "Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui" (Fapte 1,14); "N-avem dreptul să ducem cu noi o soră, femeie, cum fac ceilalţi apostoli şi fraţii Domnului şi Chifa?" (I Cor. 9,5); "Dar n-am văzut pe nici unul dintre apostoli, decât pe Iacob, fratele Domnului" (Gal. 1,19).

Răspuns: Cuvântul evreiesc "AH" (=frate), în Sfânta Scriptură are mai multe înţelesuri, deci cei care nu cunosc temeinic studiul Sfintei Scripturi pot fi uşor induşi în eroare. Să vedem înţelesul acestui cuvânt aflat în Vechiul Testament:

1. În afară de fiu al aceloraşi părinţi, mai are înţeles de nepot. "Nu vreau să fie ceartă între mine şi între tine (zice Avram nepotului său Lot), nici între păstorii tăi şi ai mei, căci suntem fraţi" (Fac. 13,8). Ştim că Lot este fiul fratelui lui Avram, numit Haran: "Terah a născut pe Avram, pe Nahor şi pe Haran. Haran a născut pe Lot" (Fac. 11,27). Tot aşa citim la Judecători: "Fraţii mamei lui au spus toate cuvintele acestea... şi inima lor s-a aplecat spre Abimelcc, căci îşi ziceau: El este frate cu noi" (Judecători 9,3).

2. Cuvântul frate mai înseamnă "văr": "Eleazar a murit fără a avea fii, ci numai fete, pe care le-au luat de neveste fiii lui Chiş, fraţii lor" (I Cron. 23,21-22).

3. Rudenii în general: David aduce Chivotul Legii la Ierusalim; trebuia purtat numai de leviţi şi rudele lor, astfel: "din fiii lui Chelat, pe căpetenia Uriel şi pe fraţii săi, o sută douăzeci;... pe căpetenia Asaia şi pe fraţii săi două sute douăzeci..." (I Cron. 15,2-12).

4. Om din acelaşi trib: "Moise a chemat pe Michael şi pe Elzafan, fiii lui Uziel, unchiul lui Aron şi le-a zis: Apropiaţi-vă, scoateţi pe fraţii voştri din sfântul locaş..." (Lev. 10,4); "Lovitul va ajuta pe fraţii săi în cortul adunării" (Num. 8,26); "El te-a făcut să te apropii de el, tu şi fraţii tăi, fiii lui Levi" (Num. 16,10). David trimite vorbă marilor preoţi, zicând: "Voi sunteţi fraţii mei, voi sunteţi os din oasele mele şi carne din carnea mea" (II Regi 19,12).

21

Page 22: Biblia răspunde

5. Om din acelaşi popor: "În acel timp, Moise a ajuns mare, a mers la fraţii săi şi a văzut muncile lor grele" (Ieşire 2,11). Acelaşi lucru se confirmă în: "Atunci să-ţi pui rege peste tine pe acela pe care-l va alege Domnul Dumnezeul tău: dintre fraţii tăi... nu vei putea să pui rege peste tine un străin, care nu este din fraţii tăi" (Deut. 17,15).

6. Aliat din alt popor: "De la Cades, Moise a trimis nişte soli la împăratul Edomului ca să-i zică: Aşa vorbeşte fratele tău Israel" (Num. 20,14); "Aşa vorbeşte Domnul... nu-mi schimb hotărârea, pentru că au luat pe toţi oamenii prinşi în război şi i-a dat Edomului şi nu s-au gândit la legământul frăţesc" (Amos 1,9).

7. Soţ sau prieten: "Lot zice locuitorilor din Sodoma: Nu, fraţilor, nu faceţi acest rău" (Fac. 19,7); "Abner a chemat pe Ioab şi a zis:...până când vei aştepta să spui poporului să înceteze a urmări pe fraţii săi?" (II Regi 2,26). Ioab i-a zis lui Amasa: "Eşti sănătos, frate?" (II Regi 20,9); "Şi a zis: Ce cetăţi mi-ai dat, frate?" (I Regi 9,13), aşa întreabă Hiram, regele Tirului, pe Solomon, regele Israelului.

8. Tot omul, aproapele: "Moise a zis poporului: Nu vei urî pe fratele tău" (Lev. 19,17); "Vor aduce pe toţi fraţii voştri din mijlocul tuturor neamurilor, ca dar..." (îs. 66,20).

Uneori chiar şi animalele necuvântătoare sunt numite fraţi: "Eu am devenit fratele şacalilor şi tovarăşul struţilor" (Iov 30,29).

În Noul Testament aflăm iarăşi cuvântul frate în sens larg: "Şi acum, fraţilor, ştiu că din neştiinţă aţi făcut aceasta" (Fapte 3,17), zice Sf. Petru poporului, după vindecarea ologului din naştere. "De aceea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi" (Fapte 6,3); "Ştefan a răspuns: Fraţilor şi părinţilor" (Fapte 7,2); "Anania, după ce a pus mâinile peste Saul, a zis: "Frate Saule!" (Fapte 9,17; 12,17; 13,15,38; 15,). Toate Scrisorile Apostolilor către diferitele Biserici sunt pline de termenul "fraţilor" cu care se adresează tuturor...

După ce am văzut că, în Sfânta Scriptură, cuvântul "frate" are mai multe înţelesuri, să dovedim că fraţii Domnului nu sunt fii ai Preacuratei, ci rudele Mântuitorului.

1. Nicăieri în Sfintele Evanghelii Preacurata nu este arătată ca mama vreunuia dintre ei.

2. Mântuitorul încredinţează pe mama sa Sfântului Ioan Evanghelistul, când moare pe cruce: "Femeie, iată fiul tău!" (Ioan 19,26). Dacă Isus ar fi avut alţi fraţi, Maica Sfântă ar fi rămas în grija lor, mai ales că unii din aşa-numiţii "Fraţii Domnului" erau chiar Apostoli.

3. Când Isus dă pe Sf. Ioan de fiu mamei sale, zice: "Iată fiul tău!" (Ioan 19,27); nu zice "unul din fiii tăi", cum ar fi trebuit să zică dacă ar fi avut mai mulţi fii.

4. Evangheliştii arată că "fraţii Domnului" aveau altă mamă, decât pe Preacurata Fecioară Maria. Astfel: la Matei 27,56 scrie: "Maria, mama lui

22

Page 23: Biblia răspunde

Iacob şi a lui Iosue", doi din cei pe care, la Matei 13, 55, îi menţionează astfel: "Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui Iacob şi Iosif, Simon şi Iuda?"

Şi Sf. Marcu spune că Iacob şi Iosue aveau altă mamă: "Erau şi femei care priveau de departe, între care şi Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob cel Mic şi a lui Iosif şi Salomea" (Marcu 15,40). Lui Iacob îi zice "cel mic" pentru a-l deosebi de Iacob al lui Zevedei, fratele lui Ioan. Ca să deosebească pe Iacob cel mic de Iacob al lui Zevedei, Sf. Marcu îl numeşte al lui Alfeu: "Deci a rânduit pe cei doisprezece: pe Simon, căruia i-a pus numele Petru şi pe Iacob al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui Iacob... şi pe Andrei şi pe Filip, pe Bartolomeu şi pe Matei, pe Toma şi pe Iacob al lui Alfeu şi pe Tadeu şi pe Simon Cananeul" (Marcu 3,16-18).

Acest Iacob cel mic, al lui Alfeu, este numit "fratele Domnului": "Iar pe altul din Apostoli n-am văzut decât pe Iacob, fratele Domnului" (Gal. 1,19), spune Sf. Pavel că l-a întâlnit la Ierusalim. "Iuda, slujitor al lui Cristos şi frate al lui Iacob" (Iuda 1,1). Iuda, de asemenea, este numit frate al Domnului: "Au nu este acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacob, al lui Iosif, şi al lui Iuda şi al lui Simon?" (Matei 13,55; Marcu 6,3). Deci Iacob şi Iuda sunt fraţi.

Cum am văzut, Evangheliştii îl numesc pe Iacob cel mic "al lui Alfeu" ca să-l deosebească de Iacob al lui Zevedei. Acest Iacob cel mic avea tată pe Alfeu: "Filip şi Bartolomeu, Toma şi Matei vameşul, Iacob al lui Alfeu şi Levi ce se zice Tadeu" (Matei 10,3), iar mamă pe Maria (Matei 27,56; Marcu 15,40), soţia lui Cleopa: "Şi stăteau lângă crucea lui Isus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena" (Ioan 19,25). Deci Alfeu şi Cleopa sunt aceeaşi persoană(Dictionnaire de Ia Bible, tom. I col. 419 şi tom. II col. 807). De aici urmează că Iacob al lui Alfeu, fratele lui Iosue (Marcu 15,40), al lui Simon şi al lui Iuda, sunt fiii Mariei lui Cleopa sau Alfeu (Matei 13,55; Ioan 19,25), care se afla alături de Maria, Mama lui Isus, sub cruce.

Aşadar, "fraţii Domnului" au altă mamă decât pe Preacurata, deci nu pot să fie fiii ei. Cei ce susţin că fraţii Domnului erau fiii Preacuratei, vreau să combată cultul Maicii Sfinte. Preacurata Fecioară Maria este Mama tuturor oamenilor, pentru că toţi oamenii sunt fraţi în Cristos.

Exemplu: Sfânta Tereza de Lisieux (1873-1897) şi-a pierdut mama la vârsta de 4 ani. A pierdut o mamă plină de gingăşie, care a învăţat-o să iubească pe Isus şi pe Maica Sfântă. Când i-au spus că mama sa a murit, a fugit şi s-a prosternat în faţa icoanei Preacuratei; cu lacrimi în ochi, a zis: "Mamă a lui Isus, te rog de acum să-mi ţii loc de mamă!" Prin această rugăciune ea s-a consacrat Mariei şi nu a regretat niciodată, căci Maria i-a fost cu adevărat Mamă.

La vârsta de 10 ani, Tereza este lovită de o boală misterioasă, cu dureri de cap, insomnii, halucinaţii şi erupţii. Nu mai putea mânca aproape nimic. Boala o slăbise în ultimul grad; medicii nu mai aveau nici o speranţă. Întreaga familie ţinu o novenă de rugăciuni către Fecioara Maria. În dimineaţa de 13 mai 1883, cele trei surori ale Terezei: Maria, Leonia şi Celina se rugau la patul bolnavei, care nu mai recunoscu pe sora ei Maria, strigând-o mereu să vină la ea. În faţa patului bolnavei se afla o statuie a Preacuratei. Sf. Tereza

23

Page 24: Biblia răspunde

istoriseşte: "Nemaigăsind nici un ajutor pe pământ, m-am îndreptat spre Mama mea cerească, rugând-o din toată inima să aibă milă de mine. Deodată statuia prinse viaţă. Fecioara Maria deveni frumoasă, nespus de frumoasă şi se îndreptă spre mine. Faţa sa exprima blândeţe, bunătate, tandreţe nespusă, iar zâmbetul ei ceresc m-a pătruns până în adâncul sufletului... Ce fericire!... În acea clipă simţii că toate durerile mă părăsiră, recunoscui lângă pat pe sora mea Maria, care şopti încet, privind statuia: "Tereza este vindecată!" De fapt, aşa a fost... Mica Floare, luminată de zâmbetul minunat al Sfintei Fecioare, va renaşte la viaţă, se va reface astfel încât, la vârsta de 15 ani, va intra în Mănăstirea Carmelitanelor din Lisieux (Istoria unui suflet, scrisă de ea însăşi).

Tereza a trăit doar 24 de ani, dar a devenit o mare sfântă!  

9. ÎNCHINAREA LA CRUCE

Crucea este semnul biruinţei lui Cristos asupra diavolului. În vorbirea creştină, "cruce" înseamnă virtute, jertfă: "Cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu vine după mine, nu este vrednic de Mine" (Matei 10,38); "Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze" (Marcu 8,34); "Cel ce nu-şi ia crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu" (Luca 14,27).

Sfântul Pavel scrie: "...aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur numai ca să nu sufere prigonire pentru crucea lui Cristos" (Gal. 6,12); "Iară mie nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Isus Cristos" (Gal. 6,14); "... uniţi într-un singur trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia" (Efes. 2,16); "Şi printr-însul toate cu Sine să le împace..., făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale..." (Col. 1,20; 2,14).

Crucea este semnul Dumnezeului celui viu: "Şi iată am văzut alt înger, suindu-se la răsăritul soarelui, care avea semnul Dumnezeului celui viu" (Apoc. 7,2). La profetul Ezechiel scrie: "Treci prin oraş, prin tot Ierusalimul şi înseamnă fruntea bărbaţilor care suspină" (Ezechiel 9,4). Semnul era în chip de cruce T (litera "tau" evreiască). Crucea este semnul Fiului Omului, cum citim la Matei: "Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului..." (Matei 24,30). Aşadar, cel ce se leapădă de cruce, se leapădă de semnul Fiului Omului.

Scrierile vechi ne arată că primii creştini foloseau semnul crucii:

- Tertulian (pe la anul 200 d. Cr.) în cartea sa De corona Militis (cap. 3) şi în cartea De Resurectione Carnis (cap. 8), arată că creştinii îşi fac cruce.

- Sf. Ciril din Alexandria (376-444) în cartea sa Contra Iulianum, cap. 4, ne spune că creştinii se închină în faţa crucii, îşi fac semnul crucii pe frunte şi îl sapă pe uşile caselor. Vechimea obiceiului de a se însemna cu semnul crucii vine de pe timpul Apostolilor.

Noi, când ne facem cruce, ne mărturisim credinţa şi pronunţăm numele Preasfintei Treimi: în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, Amin

24

Page 25: Biblia răspunde

(Matei 28,19); "Drept aceea mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh" (Matei 28,19). Aşadar, cei ce se leapădă de cruce, sunt cei pieritori, despre care Sf. Pavel zice: "Cuvântul crucii celor pieritori este nebunie, iar nouă, celor ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu" (I Cor. 1,18); "... Duşmanii crucii lui Cristos" (Filip. 3,18).

Exemplu: Celebrul Cardinal Wiseman (1802-1865) era pe patul de moarte. Un prieten, vizitându-l, îl întreabă: "Cum vă aflaţi, Eminenţă?" Cardinalul, luând crucea în mâinile sale, cu o privire plină de emoţie, răspunse: "Mă aflu ca un licean ce va pleca în vacanţă pentru a-şi regăsi casa părintească!" Iată cum ştia să moară cel care a fost format la şcoala dumnezeiescului Răstignit.

"La picioarele crucii - scrie Mons. Gibier - se umileşte orgoliul, se dizolvă egoismul, voluptatea se mortifică, remuşcările se calmează, ura este învinsă de dragoste, durerea, deznădejdea şi descurajarea primesc forţa necesară pentru a învinge..."

Constatăm din vieţile sfinţilor ce mare putere are o sfântă cruce făcută cu evlavie. Crucea este arma împotriva diavolului, căci bine zice poporul: "fuge ca dracul de cruce". Crucea este simbolul creştinului. Ea se aşează atât pe clopotniţa bisericilor, cât şi deasupra patului copiilor, ca apărare şi scut.  

10. CULTUL ICOANELOR

Obiecţie: Unii creştini sectari zic că nu este permis să ne închinăm la icoane, căci cinstirea icoanelor este idolatrie. Iar idolatria este oprită de Dumnezeu. Citim în Sf. Scriptură: "Nu-ţi vei face chip cioplit, nici un chip din cele ce sunt sus în cer, ori din cele ce sunt jos pe pământ, sau din cele ce sunt în ape, dedesubtul pământului" (Ieşire 20,4); "Să nu greşiţi, dar şi să nu vă faceţi chipuri cioplite, sau închipuiri ale vreunui idol..." (Deut. 4,16-19).

Răspuns: Icoanele sunt chipuri care ne aduc aminte de persoana pe care o reprezintă: Isus, Maica Sfântă, îngeri, sfinţi etc. Deci, când ne închinăm la icoane, nu ne închinăm la materialul din care este făcută icoana, ci la persoana pe care o reprezintă. Este adevărat că în Vechiul Testament a fost interzisă închinarea la chipuri cioplite. Tot Vechiul Testament ne spune şi pentru ce: ca să nu cadă evreii în idolatrie, ca popoarele din jur, şi cum se închinau egiptenii (Deut. 4,19).

Evreii erau înconjuraţi de popoare păgâne care se închinau la idoli. Ei înşişi erau foarte înclinaţi să facă la fel, cum s-a şi întâmplat cu viţelul de aur (Ieşire 32,8). Tot aşa citim la Regi: "Şi sfătuindu-se regele, a făcut doi viţei de aur şi a zis poporului: Nu trebuie să vă mai duceţi la Ierusalim; iată, Israele, Dumnezeii tăi care te-au scos din pământul Egiptului" (I Regi 12,28).

Când primejdia idolatriei era evitată, chiar şi în Vechiul Testament erau icoane. Pe chivotul Legii erau sculptaţi heruvimi: "Vei face doi heruvimi de aur, îi vei face din aur bătut, la cele două margini ale acoperişului... Vei face heruvimii dintr-o singură bucată" (Ieşire 25,18).

25

Page 26: Biblia răspunde

Tot aşa Solomon face heruvimi în templul din Ierusalim: "În locul cel sfânt el a făcut doi heruvimi din lemn de măslin sălbatic, având zece coţi înălţime. Solomon a pus heruvimii în mijlocul casei dinlăuntru. Aripile lor erau deschise. Aripa primului atingea unul din pereţi, iar aripa celui de al doilea heruvim atingea pe celălalt" (I Regi 6,23-28). În Noul Testament nu scrie nimic, nici pentru, nici împotriva icoanelor.

Istoria şi tradiţia ne arată că, la începutul creştinismului, s-au folosit icoane. Dacă cineva nu admite tradiţia ca izvor al credinţei, istoria nu o poate refuza ca sursă de adevăr. Martore ne sunt catacombele. Acestea sunt cimitire subterane, foste mine de unde s-a scos piatră pentru zidirea oraşului Roma. Aici, primii creştini se adunau pentru rugăciune şi tot aici îşi înmormântau martirii.

Istoricul De Rosi, în cartea sa Roma subterană, arată că acestea erau galerii lungi şi întortocheate, unde creştinii se ascundeau de păgâni pentru a sluji Sfintele Taine. În timpul persecuţiilor, catacombele deveniră un adevărat oraş subteran. După eliberarea Bisericii de către Constantin cel Mare, catacombele au fost uitate şi nu s-au descoperit decât în secolul trecut.

În aceste catacombe creştinii au sculptat sau pictat şase feluri de icoane:

a) Icoane care reprezentau persoane sau simboluri ale credinţei; de exemplu: ancora închipuia speranţa; mielul, imaginea lui Cristos (Ioan 1,29); porumbelul închipuia pe Sfântul Duh; peştele îl reprezenta tot pe Cristos. În greceşte cuvântul peşte este format din iniţialele numelui lui Cristos (Hristos): ICHTHYS =Jesus CHristus THeou Uior (sau Yor) Soter (Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Răscumpărătorul). De aceea, în vechime, imaginea peştelui simboliza numele lui Cristos.

b) În catacombe mai sunt icoane care reprezintă parabolele Mântuitorului şi figurile cu care el însuşi s-a asemănat: Viţa (Ioan 15,1-6); Păstorul cel bun (Ioan 10,11) etc;

c) Pe pereţi sunt pictate icoane biblice din Vechiul Testament: Noe în corabie, Tinerii din Babilon în groapa leilor, Moise etc;

d) Sunt icoane ale Mântuitorului, ale Preacuratei şi ale Sfinţilor;

e) Scene din vieţile sfinţilor;

f) Subiecte liturgice: Botezul, Cina cea de Taină etc. Unele din aceste icoane sunt chiar din timpul Apostolilor, altele din timpul persecuţiilor ulterioare.

Exemple: În Constantinopol, două generaţii de împăraţi au fost iconoclaşti (împotriva icoanelor), între anii 740-643. Dar călugării şi poporul au rezistat, în frunte cu Sf. Ioan Damaschinul şi Sf. Teodor Studitul.

Constantin Copronimus a fost unul dintre cei mai cruzi împăraţi iconoclaşti. Într-o zi a venit înaintea lui un călugăr cu numele Ştefan, care i-a arătat o monedă cu chipul împăratului: - Al cui este chipul de pe această monedă, a întrebat monahul. - Sunt eu, a răspuns împăratul. Atunci monahul a aruncat

26

Page 27: Biblia răspunde

moneda jos şi a început să o calce în picioare. Împăratul a poruncit să fie arestat şi condamnat pentru Lesmajestate (insultă adusă împăratului). Omul lui Dumnezeu a răspuns: "Eu sunt condamnat la moarte pentru că am călcat în picioare chipul unui stăpânitor pământesc, dar ce pedeapsă se cuvine aceluia care arde chipul Stăpânului ceresc?"

Leon III Isaurul, primul împărat iconoclast, şi-a pus în cap că mahomedanii de aceea nu se convertesc la creştinism pentru că creştinii venerează icoanele. Sf. Ioan Damaschinul era guvernator în Damasc (aflat, în vremea aceea, sub arabi). El a scris o carte pentru apărarea cultului icoanelor pe care a trimis-o autorităţilor religioase şi civile din imperiul Bizantin. Leon Isaurul, aflând, a hotărât să se răzbune. A pus să se falsifice, prin imitare, scrisul Sf. Ioan. Imitaţia era o scrisoare către împăratul din Constantinopol, prin care îl chema să vină cu armata să elibereze Damascul de musulmani. Scrisoarea falsă a fost trimisă Califului din Damasc. Acesta, comparând scrisul fals cu cel autentic, a crezut că-i scrisă chiar de Sf. Ioan şi a poruncit să i se taie mâna dreaptă. După ce au tăiat-o şi au expus-o până seara, Sf. Ioan a luat-o şi s-a rugat Preacuratei în acest mod: "Mama lui Dumnezeu şi a mea, apărând icoana ta, mi-am pierdut mâna dreaptă. Vindec-o prin mijlocirea ta cea atotputernică". Apoi s-a culcat. Când s-a trezit, era vindecat (braţul era lipit la loc). A rămas numai o cicatrice roşie circulară, care a dăinuit până la moarte. Califul, văzând minunea, i-a recunoscut nevinovăţia şi a voit să-i dea postul înapoi, dar Sf. Ioan a refuzat şi s-a retras în pustie.  

11. BOTEZUL

Cuvântul botez vine de la grecescul "baptisma" sau "baptismos" care derivă de la "bapto", de unde s-a făcut în latineşte "baptiso" şi înseamnă a spăla, a purifica. Citim la Evanghelistul Marcu: "Şi când vin din piaţă, dacă nu se spală, nu mănâncă..." (7,4). Mai înseamnă a fi copleşit de necazuri: "Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi oare să beţi paharul pe care-l voi bea Eu şi cu botezul cu care Eu mă botez să vă botezaţi? Iar ei I-au zis: putem" (Matei 20,22); "Şi cu botez am a mă boteza" (Luca 12,50); "Isus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care mă botez Eu?" (Marcu 10,38).

De cele mai multe ori înseamnă a boteza, adică a practica ritul religios al botezului: "Drept aceea mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh" (Matei 28,19); "Deci Isus nu boteza, ci ucenicii Lui" (Ioan 4,2); "Deci, primind ei cu dragoste cuvântul lui, s-au botezat..." (Fapte 2,41); "Iar când au crezut lui Filip, care le propovăduia despre împărăţia lui Dumnezeu şi despre numele lui Isus Cristos, bărbaţi şi femei se botezau" (Fapte 8,12; 16,33; 18,8; 19,5; 22,16); "Au nu ştiţi că toţi câţi în Cristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat ?" (Rom. 6,3); "Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi îmbrăcat" (Gal. 3,27).

Botezul creştin nu este cel al lui Ioan Botezătorul, ci este cel al lui Isus Cristos. Însuşi înaintemergătorul a declarat: "Eu botez cu apă, dar după mine vine cel ce botează cu Duh Sfânt şi cu foc, căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg încălţămintele" (Luca 3,16; Matei 3,11; Marcu 1,8). Botezul lui Ioan nu ierta păcatele, ca al lui Isus, ci numai îi pregătea pe oameni la pocăinţă. Din

27

Page 28: Biblia răspunde

Faptele Apostolilor vedem că Sf. Pavel a dat botezul lui Isus acelora care din ignoranţă au primit numai botezul lui Ioan: "Şi a fost când era Apolo în Corint, trecând Pavel prin părţile cele mai de sus, a venit în Efes şi, aflând pe unii ucenici, a zis către ei: Aţi primit Duhul Sfânt după ce aţi crezut? Iar ei au zis: încă nici n-am auzit dacă este Duh Sfânt. Şi a zis către ei: Dar cu ce botez v-aţi botezat? Iar ei au zis: Cu botezul lui Ioan. Atunci Pavel a zis: Ioan a botezat cu botezul pocăinţei, zicând să creadă în cel ce vine după el, adică în Isus. Şi auzind, s-au botezat în numele Domnului Isus" (Fapte 19,1-5).

Botezul lui Ioan era ca spălările legale ale evreilor, dar Botezul lui Isus este botezul răscumpărării, al renaşterii la viaţa harului, datorită meritelor Patimilor şi morţii Mântuitorului. Prin Patima şi învierea Sa, ne-a redat viaţa harului pierdut. Prin urmare, este o deosebire esenţială între botezul lui Ioan şi botezul creştin, făcut în numele Sfintei Treimi, după răscumpărare. De aceea, Isus stabileşte taina botezului după învierea Sa.

Botezul copiilor

Nimenea nu se mântuieşte fără botez, cum spune însuşi Isus Cristos către Nicodim: "De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3,5). După înviere, Isus a poruncit Apostolilor să boteze toate naţiunile, zicând: "Datu-mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh" (Matei 28,19); iar la Marcu citim: "Mergeţi în toată lumea, vestiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi" (Marcu 16,16).

Obiecţie: Din acest text de la Marcu, unii sectari susţin că numai cei ce cred şi se botează se pot mântui. Însă copiii mici nu pot crede, deci nu-i permis să fie botezaţi.

Răspuns: Isus ne spune: "De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în împărăţia lui Dumnezeu". Însă pruncii pot intra în împărăţia lui Dumnezeu, după cum spune însuşi Mântuitorul: "Lăsaţi pruncii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu" (Luca 18,16). Prin urmare, dacă nimeni nu se poate mântui fără botez, iar copiii pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu, înseamnă că ei pot fi botezaţi. Isus nu condiţionează vârsta şi vedem că El iubea copiii, deci putem fi siguri că nu i-ar fi lipsit de viaţa harului până la vârsta adultă. Căci, dacă fără botez omul nu poate deveni creştin, ar însemna că un copil nebotezat, care moare, nu ajunge în fericirea eternă. Care părinte nu doreşte să fie împreună cu copiii săi în paradis?

Răscumpărarea este un dar gratuit făcut de Isus. Copilul trebuie botezat la naştere pentru a deveni creştin şi a se putea împărtăşi de comoara spirituală a creştinilor. Aşa cum nu copiii au supărat pe Dumnezeu, ci Adam, tot aşa ei pot deveni creştini prin promisiunile făcute de naşi în locul lor. Când vor face prima cuminecare, ei vor reînnoi singuri toate promisiunile făcute la botez. Citim în Faptele Apostolilor: "Şi o femeie cu numele Lidia, vânzătoare de porfiră din cetatea Tiatirelor, asculta. Acesteia, Dumnezeu i-a deschis inima ca să ia aminte la cele grăite de Pavel. Iar după ce s-a botezat şi ea, şi casa

28

Page 29: Biblia răspunde

ei..." (Fapte 16,14-15); "Şi el, luându-i la sine (Temnicerul), în acel ceas al nopţii, a spălat rănile lor şi s-a botezat el şi toţi ai lui" (Fapte 16, 33); "Am botezat şi casa lui Ştefana..." (I Cor. 1,16).

Se vede clar că Apostolii au botezat şi copiii, căci altfel s-ar fi menţionat: "toată casa, afară de copii". Casele, pe vremea aceea, nu puteau să fie fără copii, căci copiii erau o binecuvântare a lui Dumnezeu. Sf. Ireneu (120-202), ucenic al Sf. Policarp care l-a cunoscut bine pe Sf. Ioan Evanghelistul, ne spune: "... au fost botezaţi copii sugari, tineri, feciori şi bătrâni" (Cartea scrisă împotriva ereticilor în primul veac după Cristos, intitulată Adversus Haereses, cap. II, 22, 4).

Se constată limpede că Apostolii şi urmaşii acestora au practicat botezul la copiii mici. Altfel ar trebui să contestăm vieţile marilor sfinţi: Sf. Dominic, Sf. Anton de Padua, Sf. Francisc de Assisi, Sf. Tereza; toţi sfinţii stigmatizaţi, marii predicatori, toţi aceştia n-au fost creştini pentru că s-au botezat când erau mici?... Ar fi permis Isus ca, timp de aproape două milenii, creştinismul să trăiască într-o greşeală atât de mare, fiindcă toţi s-au botezat de copii mici şi nu când au ajuns adulţi?...

Cum se dă botezul

La început, creştinii se botezau prin scufundare (imersiune) în apă; prin vărsarea apei pe cap, ori prin stropire (aspersiune). În Faptele Apostolilor citim despre famenul (eunucul) reginei Candache: "S-au coborât amândoi la apă - şi Filip, şi famenul - şi l-a botezat" (8,38-39). Dar nu se spune cum. Unii susţin că eunucul nu ar fi putut fi botezat prin scufundare, căci apa era mică. Dar nu se ştie dacă atunci nu era mai adâncă. Avem picturi vechi ale Botezului Domnului de către Ioan Botezătorul, în care Isus este numai cu picioarele în apă, care nu-i adâncă. În alte picturi, Ioan îi pune mâna pe cap, semn de scufundare, alteori se vede că apa a fost numai vărsată pe capul Mântuitorului. În picturile în care se vede porumbelul coborând asupra Lui, este semn că n-a fost scufundat în râu.

Exemplu: La Roma se află o vestită pictură din secolul II, în Cimitirul lui Calixt: lângă un pescar care trage cu undiţa un peşte din apă (simbol al creştinului renăscut), este reprezentat botezul unui copil cam de 10 ani. Copilul şi cel care-l botează stau în picioare în apă. Apa are adâncime mică, ajungând doar până sub genunchiul copilului. Botezătorul îşi pune mâna dreaptă pe capul copilului. În jurul capului apa curge în toate părţile. Este o preţioasă dovadă arheologică, atât pentru botezul prin vărsare, cât şi pentru botezul copiilor.

Faptele Apostolilor amintesc de convertirea Sf. Pavel, când: "Anania a intrat în casă şi, punându-şi mâinile pe el, a zis: Frate Saule, Domnul Isus, cel ce ţi s-a arătat pe calea pe care veneai, m-a trimis ca să-ţi capeţi vederea şi să te umpli de Duhul Sfânt. Şi îndată a căzut de pe ochii lui ceva ca nişte solzi; şi a văzut şi, sculându-se, s-a botezat" (Fapte 9,17). Tot Sf. Pavel, închis în temniţă, a convertit pe temnicerul din Tiatira "care, luându-l pe el şi pe Sila în acelaşi ceas al nopţii, le-a spălat rănile şi s-a botezat îndată, el şi ai lui toţi" (Fapte 16,33).

29

Page 30: Biblia răspunde

Cartea DIDAKE DIATON DODEKA APOSTOLON (Învăţătura celor doisprezece Apostoli), scrisă în primul secol după Cristos, ne arată sigur cum se făcea botezul pe timpul Apostolilor: "Cât priveşte botezul, botezaţi în modul următor: După ce ai făcut tot ce trebuie, botezaţi în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, într-o apă vie (curgătoare). Dacă nu ai apă vie, botează-l în altă apă; dacă nu te poţi servi de apă rece, foloseşte apă caldă. Varsă de trei ori apă pe capul lui: În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh".

Sf. Petru a botezat, prin vărsare ori stropire, întâi trei mii de suflete, cum citim: "Cei care au primit bucuros cuvântul s-au botezat şi se adunară în ziua aceea ca la trei mii de suflete" (Fapte 2,41); apoi: "Şi mulţi din cei care auziră cuvântul au crezut şi se făcuse numărul bărbaţilor ca la cinci mii" (Fapte 4,4). Dar trebuie să fi fost acolo şi femei şi copii, care nu sunt amintiţi. Deci, la zece mii de persoane, nici forţă fizică nu ar avea cineva ca să-i boteze pe toţi prin scufundare.

Botezul se poate înlocui cu iubirea perfectă de Dumnezeu, sau cu martiriul.

Exemplu: Sfânta Sofia, văduvă din Roma, a avut trei fete cărora le-a dat numele celor trei virtuţi teologale: credinţa, speranţa şi iubirea (I Cor. 13,13) - Pistis, Elpida şi Agapi. Pistis avea 12 ani, Elpida 9 ani şi Agapi 10 ani. Toate trei, din fragedă copilărie, şi-au consacrat viaţa lui Cristos. Sub împăratul Adrian, în anul 120 d.Cr., au fost pârâte că sunt creştine şi au fost martirizate: Pistis a fost bătută cu vergi, i-au tăiat sânii, a fost aruncată în cuptor încins, în căldare cu răşină topită, apoi i s-a tăiat capul. Elpida a fost dezbrăcată şi bătută cu bice, aruncată în cuptorul cu foc, spânzurată de mâini şi, cu cleşte de fier, au smuls carnea de pe ea. Cu Agapi au procedat la fel. Mama lor, Sofia, a fost lăsată să vadă martiriul fiicelor sale. Ea le-a îngropat pe toate trei cu mâinile ei. Apoi, la trei zile, a murit şi ea de durere. Vedem că şi copiii pot fi botezaţi şi mântuiţi!

Exemple: Sf. Ciprian (+258) ne spune că, din cauza păcatului strămoşesc, copiii au nevoie de botez, să nu aştepte 8 zile, căci aşa cum Dumnezeu nu caută la faţă, nu caută nici la vârstă" (Epistola 64,2). Sf. Augustin (354-430) scrie: "Copilul devine creştin, nu prin credinţă, care are temelia în voinţă, ci prin sacramentul credinţei (botez...). Când copilul ajunge la pricepere, nu mai primeşte încă odată botezul, numai îl înţelege şi îşi supune voinţa" (Epistola 96, Nr. 10). Se constată, deci, atât din Sfânta Scriptură, cât şi din tradiţia Apostolică, admiterea copiilor la taina botezului. Botezul fiind taina cea mai necesară, fără de care nu se poate ajunge în împărăţia cerurilor, nu este permis să-l amânăm până ajungem la vârsta adultă.

Exemplu: Sf. Ludovic, Regele Franţei (1214-1270), s-a născut în satul Poissy, unde a fost şi botezat. A fost consacrat rege la Reims. El ţinea mai mult la bisericuţa din Poissy decât la frumoasa catedrală din Reims. Când a fost întrebat pentru ce, a răspuns: "În catedrala din Reims eu nu am devenit decât regele Franţei, dar în sărăcăcioasa bisericuţă din Poissy am devenit fiu al lui Dumnezeu. Această a doua demnitate este mai mare decât cea dintâi, căci cu moartea voi pierde coroana regală, pe când ca fiu al lui Dumnezeu o voi câştiga pe cea veşnică, şi voi intra în rai!"  

30

Page 31: Biblia răspunde

12. POCĂINŢA

Înţelesul cuvântului "pocăinţă" nu este să te faci pocăit, adică sectar, ci să-ţi pară rău în suflet că ai păcătuit şi, prin aceasta, L-ai supărat pe Dumnezeu, şi să-ţi propui că nu vei mai păcătui. În limba ebraică, pocăinţa se numea noham, subah. În greceşte, în traducerea Sfintei Scripturi numită LXXII, Septuaginta, se numeşte "metanoia", iar în traducerea Bibliei făcută de Sf. Ieronim, numităVulgata, i se zice "paenitentia".

Lăsăm chemările la pocăinţă din Vechiul Testament şi să vedem semnificaţia acestui cuvânt înNoul Testament. Sf. Ioan Botezătorul predică botezul pocăinţei: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor" (Matei 3,2); "Ioan era în pustie vestind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor" (Marcu 1,4); "El a venit în tot ţinutul Iordanului, predicând botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor" (Luca 3,3).

Şi Isus Cristos predică pocăinţa, adică întoarcerea sufletelor la Dumnezeu: "De atunci a început Isus a predica şi a zice: «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor.»" (Matei 4,17); "Iar după ce Ioan a fost prins, Isus a venit în Galileea vestind Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu: « Pentru că a venit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu, pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie. »" (Marcu 1,14-15); "N-am venit să chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi!" (Luca 5,32); "De-ţi va greşi fratele tău, dojeneşte-l şi, dacă se va pocăi, iartă-l. Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi, şi de şapte ori se va întoarce către tine zicând:«Mă căiesc.», iartă-l" (Luca 17,3-4); "Zic vouă: că, tot aşa, va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă" (Luca 15,7).

Isus mai dă exemplu de pocăinţă în Pilda vameşului şi a fariseului, prin umilinţa şi sentimentul de căinţă al vameşului: "Iar vameşul... îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!" (Luca 18,9-14). În acelaşi timp, Isus trimite pe Ucenici în lume să predice pocăinţa: "Să se propovăduiască, în numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor la toate neamurile" (Luca 24,27).

Condiţiile penitenţei sunt cuprinse în cartea Eclesiasticului din Vechiul Testament: "Întoarce-te la Domnul şi părăseşte-ţi păcatele, / Roagă-te în faţa Lui şi împuţinează-ţi greşelile, / Vino la Cel Preaînalt, / Întoarce-te de la nedreptate şi urăşte tot ce este stricăciune" (Eclesiast 17,20).

Pentru a ajuta sufletele la o întoarcere sinceră şi la o uşurare a conştiinţei, Mântuitorul a întemeiat Sacramentul (Taina) spovedaniei.  

 13. SACRAMENTUL SPOVEDANIEI

Isus îi spune lui Petru: "Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor; orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în cer, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri" (Matei 16,19). Le zice şi Apostolilor: "Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer" (Matei 18, 18). În seara învierii le spune Isus, de asemenea: "Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate, şi cărora

31

Page 32: Biblia răspunde

le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20, 22-23). Iar Sf. Pavel spune: "Dumnezeu ne-a împăcat cu El prin Isus Cristos şi ne-a încredinţat şi nouă slujba împăcării" (II Cor. 5,18).

Pocăinţa nu constă din a trece la secte, ci din:

1. a avea sinceră şi adevărată părere de rău pentru păcate, adică o căinţă profundă;

2. a-ţi spovedi păcatele, pentru a primi dezlegarea de care vorbeşte Isus în Evangheliile de la Matei şi Ioan, citate mai sus.

3. a face fapte bune (canon, satisfacere, reparare) pentru iertarea păcatelor. Citim în Sf. Scriptură:

"Am păcătuit înaintea Domnului, a zis David către Natan. Şi Natan a zis lui David: Domnul îţi iartă păcatul, nu vei muri!" (II Regi 12,12,13). "Şi Isus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale." (Matei 9, 2; Luca 5, 20).

În textul de mai sus vedem că Isus iartă păcatele Paraliticului. Unii din cărturari (interpreţii Legii) s-au scandalizat: Cum poate un om ierta un păcat făcut împotriva lui Dumnezeu? Iar Isus, ca să le dea o dovadă că, de fapt, a iertat păcatul care nu se vede, face o minune care se vede, zicând: "Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi în casa ta! Iar gloatele au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a dat o aşa mare putere oamenilor" (Matei 9,1-8).

Obiecţie: Sectarii spun că numai Dumnezeu poate ierta păcatele.

Răspuns: Este foarte adevărat că numai Dumnezeu poate ierta păcatele, dar dacă El a voit să dea această putere şi oamenilor, cine ar îndrăzni să spună că nu este bine? Preotul iartă păcatele în Spovedanie, cu puterea dată de Dumnezeu. De aceea zice: "Şi eu, cu puterea care mi s-a dat,îţi iert şi te dezleg..."

Puterea a fost dată Apostolilor de Isus, după cum am văzut mai sus, iar prin ei, urmaşilor: Episcopilor şi preoţilor. Dacă Isus a dat această putere urmaşilor săi, aceasta cuprinde în sine şi datoria creştinilor de a se spovedi, căci altfel n-ar fi avut rost această putere. Dar cine ar fi îndrăznit vreodată să-şi asume o astfel de putere, dacă n-ar fi fost dată de Isus?! Reiese clar obligaţia fiecărui creştin de a-şi mărturisi păcatele, cel puţin o dată pe an, la Paşti, aşa cum prescriu Poruncile Bisericeşti.

Obiecţie: Sectarii spun că preotul nu este discret şi divulgă secretul spovedaniei.

Răspuns: Preotul nu are voie să spună nimic din cele auzite în spovedanie, chiar dacă ar trebui să moară. Sunt cazuri când preotul a suferit ani îndelungaţi de exil, sau a fost omorât, dar nu a divulgat secretul spovedaniei.

Exemple: Sf. Ioan Nepomuk (1338-1383), care spovedea la curtea regelui Venceslav al Boemiei, a fost întrebat de rege ce i-a spus regina în

32

Page 33: Biblia răspunde

spovedanie? Cu toate ademenirile şi ameninţările, preotul nu a vrut să spună. A fost bătut, aruncat în temniţă, apoi a fost băgat într-un sac şi aruncat în râul Vâltava. Astfel a murit înecat, martir al secretului spovedaniei.

În 1845 se săvârşi un omor înfiorător la Oratov, lângă Kiev. Asasinul se duse în zori şi se spovedi la părintele Kabilovici, parohul Oratovului. Criminalul lăsă în sacristie haina plină de sânge a victimei sale. Fu găsită haina şi prezentată la tribunal. Acesta îl acuză pe preot de omucidere. Preotul nu avea decât să spună că un om a fost să se spovedească, dar atunci s-ar fi putut găsi uşor criminalul. Preotul a tăcut, a spus doar că el nu a ucis. A fost condamnat la exil în Siberia, unde a petrecut 16 ani, fiind eliberat abia după ce criminalul, fiind pe patul de moarte, a destăinuit adevărul.

Preotul trebuie să se expună cu orice preţ, spovedind muribunzi, bolnavi de boli molipsitoare, cum este ciuma, holera sau lepra. Preotul nu poate refuza pe nimeni. Orice om cu mintea sănătoasă poate înţelege că, dacă spovedania este o obligaţie atât de grea, nu a fost născocită de preoţi, pentru că nimeni nu-şi pune viaţa în pericol dacă nu este îndemnat de aspiraţii mult mai înalte.

Exemplu: Părintele Damian de Veuster (1840-1889) din Tremeloo, Belgia, este trimis în Insulele Hawai. Este numit preot într-o parohie din răsăritul arhipelagului, unde rămâne timp de 9 ani, luptând cu tot felul de superstiţii şi vrăjitori păgâni. La 11 mai 1873, acceptă de bună voie să se ducă în colonia de leproşi de la Molokai. Trăieşte o viaţă de adevărat misionar al lui Cristos, în mijlocul acelor fiinţe cu carnea putrezită...

Ajungând pe insulă, prima întâlnire o are cu un tânăr muribund care doreşte să se spovedească. Damian intră în coliba cu miros de putrefacţie, gura muribundului emană un miros greu de suportat, dar curajosul misionar este hotărât să reziste. Vrea să-i dea maslu şi ridică rogojina cu care era acoperit, dar... în locul picioarelor, era o mare de viermi care îi mâncaseră picioarele. Preotul, în numele lui Cristos, rezistă, îi dă maslul şi mai stă acolo o jumătate de oră în rugăciune... Această privelişte îl va însoţi de-a lungul celor 16 ani trăiţi între leproşi.

La început dormea pe pământ, aproape de capelă. Prin curajul său de a nu-şi arăta nici un dezgust pentru boala lor, a reuşit să câştige încrederea acestor nefericiţi. El luptă tot timpul cu autorităţile pentru îmbunătăţirea vieţii acestor deznădăjduiţi, înfiinţează capele, construieşte căsuţe, organizează fanfare, coruri; face procesiuni, încercând pe toate căile să-i însenineze pe leproşi. După 12 ani se îmbolnăveşte şi el de lepră.

Dar omenirea se trezeşte la exemplul de eroism al acestui misionar. Sosesc ajutoare, se ridică spitale, case de copii orfani etc. Papà (tatăl) Damian, cum îl numeau băştinaşii, moare la data de 15 aprilie 1889! În acelaşi timp mai murea părintele Lejeune, în insulele Fidji, care s-a îmbolnăvit de lepră după 30 de ani de misiune.

Aceasta este viaţa adevăratului preot al lui Cristos, care trebuie să fie "totul în toate" pentru turma sa. 

33

Page 34: Biblia răspunde

14. PREOŢIA LEGII NOI

Preoţia Legii Vechi şi toate rânduielile ceremoniale erau "umbra celor viitoare" (Col. 2,17). Mântuitorul îl dă de exemplu pe David, care a intrat în casa lui Dumnezeu şi a mâncat pâinile punerii înainte, care nu era voie nici el să le mănânce, nici cei ce erau cu el, fără numai preoţii (Matei 12,4.5). Sau îi spune leprosului: "Mergi de te arată preotului şi du, pentru curăţenia ta, ce a poruncit Moise pentru mărturia lor" (Marcu 1,44); "Mergând, arată-te preotului şi, pentru curăţirea ta, du jertfă precum a rânduit Moise, spre mărturie lor" (Luca 5,14).

Preoţia aceasta a Vechii Legi doar închipuia adevărata preoţie a Legii Noi. Ea nu putea ajuta la fericirea veşnică, ea doar trecea pe lângă omul căzut între tâlhari, ca preotul şi levitul Legii vechi descrişi de Isus în Parabola Samariteanului milostiv (Luca 10,30-36).

Preoţia Legii Noi o preia însuşi Mântuitorul: "Aşa şi Cristos; nu s-a preaslăvit pe sine însuşi ca să se facă arhiereu, ci Cel care a grăit către El: Fiul meu eşti Tu, Eu astăzi te-am născut..."; "şi, desăvârşindu-se, S-a făcut tuturor pricină de mântuire veşnică. Iar de Dumnezeu a fost numit Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec..." (Evrei 5,1-10); "Juratu-s-a Domnul şi nu-i va părea rău: Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec" (Evrei 7,17).

Preoţia Legii Noi a întemeiat-o chiar Mântuitorul. El a încredinţat Apostolilor puterea de a guverna Biserica: "Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor, oricâte vei lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri, şi oricâte vei dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri" (Matei 16,19; 18,18). Lor le dă Sfânta jertfă Liturgică, la Cina din urmă, zicând: "Aceasta să o faceţi întru amintirea mea" (Luca 22,19).

Acelaşi lucru îl spune Sf. Pavel Corintenilor: "Paharul binecuvântării nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem, nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Cristos?" (I Cor. 10,16).

Isus le dă Apostolilor misiunea pe care a avut-o El, astfel:

1) Ca învăţător, trebuie să înveţe poporul: "Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt" (Matei 28,19); "Mergeţi în toată lumea, vestiţi Evanghelia..." (Marcu 16,15); "Să se predice, în numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor" (Luca 24,47).

2) Ca preot jertfitor, aducând jertfa Sfintei Liturghii, care înlocuieşte jertfa Legii celei Vechi. Această misiune le-a fost încredinţată numai Apostolilor prin cuvintele spuse de Isus: "Faceţi aceasta întru amintirea Mea" (Luca 22,19).

3) Preotul este conducător, având puterea de jurisdicţie şi de a conduce poporul spre fericirea eternă. Sf. Apostol Pavel scrie: "Aşa să ne socotească oamenii pe noi, ca pe slujitori ai lui Cristos şi ispravnici (=administratori) ai tainelor lui Dumnezeu" (I Cor. 4,1).

Apostolii au deprins această putere, cum este scris: "Până ce voi veni, păzeşte citirea şi mângăierea şi învăţătura. Nu-ţi uita de darul ce este în tine,

34

Page 35: Biblia răspunde

care ţi s-a dat prin prorocie şi prin punerea mâinilor preoţiei" (I Tim. 4,13); "Pentru care pricină iară îţi aduc aminte să ţii aprins darul lui Dumnezeu, care este în tine prin punerea mâinilor mele" (II Tim. 1,6); "Pe care i-au pus înaintea Apostolilor şi, rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei" (Fapte 6,6).

Urmaşii Apostolilor se numesc Episcopi: "Pavel şi Timotei, slugile lui Cristos Isus, tuturor sfinţilor în Cristos Isus, ce sunt în Filipi, împreună şi Episcopilor şi diaconilor..." (Filipeni 1,1). Sf. Pavel cheamă pe preoţii din Efes: "Şi din Milet trimiţând la Efes, a chemat pe preoţii Bisericii..." (Fapte 20,17); "Luaţi aminte de voi şi de toată turma peste care Duhul Sfânt v-a pus Episcopi, ca să paşteţi Biserica lui Dumnezeu pe care a câştigat-o cu scump sângele său" (Fapte 20,28).

Cuvântul preot vine de la presbiter (bătrân). Apostolii au hirotonit preoţi după cum citim: "Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică... i-a încredinţat pe ei Domnului în care crezuseră" (Fapte 14,23); "Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să aşezi cele ce lipsesc şi să aşezi în oraşe preoţi, precum ţi-am poruncit" (Tit 1,5). Aşa porunceşte Sf. Pavel lui Tit "adevăratul fiu" (Tit 1,4). Iar Sf. Petru scrie: "Pe preoţii cei dintre voi, rugămu-i, ca unul ce sunt şi eu preot şi mărturie a patimilor lui Isus Cristos şi părtaş al măririi ce va să se arate" (I Petru 5,1). Sf. Iacob spune: "De este cineva bolnav între voi, să cheme pe preoţii bisericii şi aceştia să se roage pentru el" (Iacob 5,14).

Preoţii sunt slujitori ai Domnului, deosebiţi de ceilalţi credincioşi. Isus se înconjoară de un număr de ucenici, pe care îi separă de ceilalţi şi îi numeşte Ucenici sau Apostoli: "Şi s-a suit în munte şi a chemat pe care a voit el. Şi a făcut pe doisprezece ca să fie cu dânsul şi să-i trimită pe ei să predice" (Matei 10,1-5; Marcu 3,13-19; Marcu 4,10; Luca 6,13-16). Tot pe ei îi învaţă Isus în slujba ce vor avea: "Şi chemând pe cei doisprezece Ucenici ai săi, le-a dat putere peste duhurile necurate şi să vindece toată boala şi toată neputinţa" (Matei 10,1-42).

Numai pe Apostoli îi duce la Cina cea din urmă: "Unde vrei să-ţi gătim să mănânci Paştile?" (Matei 26,17-29; Marcu 14,12-25; Luca 22,7-20). Deci Isus i-a separat pe Apostoli de ceilalţi credincioşi. Ei ştiu că ocupă un rang deosebit: "Pe acesta Dumnezeu l-a înviat a treia zi şi l-a lăsat să se arate, nu la tot poporul, ci celor mai înainte rânduiţi mărturii de la Dumnezeu, nouă care am mâncat şi am băut împreună cu el, după ce a înviat din morţi" (Fapte 10,40.41).

Apostolii aduc hotărâri pe care le impun poporului: "Plăcut-a Spiritului Sfânt şi nouă, ca mai mult nici o greutate să nu punem pe voi, fără numai acestea de lipsă: să vă înfrânaţi de la cele jertfite idolilor, de sânge, de sugrumat şi de desfrâu" (Fapte 15,28-29). Tot aşa hotărăşte şi Sf. Pavel: "Şi aceasta poruncindu-vă, nu vă laud, că vă adunaţi nu spre mai bine, ci spre mai rău" (I Cor. 11,17-34; I Tim. 1,1; II Tim. 1,1); "Drept aceea, în locul lui Cristos, vă rugăm ca şi cum Dumnezeu v-ar ruga prin noi. Rugămu-vă, deci, în numele lui Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" (II Cor. 5,20).

Între credincioşi, în Corpul Mistic al Mântuitorului, în locul întâi sunt Apostolii: "Aşa a pus Dumnezeu în Biserică, mai întâi Apostoli..." (I Cor. 12,28; Efes. 4,11). Ei sunt puşi de Duhul Sfânt: "Luaţi, dar, aminte de voi şi de toată turma

35

Page 36: Biblia răspunde

peste care Duhul Sfânt v-a pus Episcopi, ca să paşteţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu scump sângele Său" (Fapte 20,28). Apostolii şi urmaşii lor pun preoţi în cetăţi: "Pentru aceea te-am lăsat în Creta... să aşezi preoţi în cetăţi, precum ţi-am rânduit" (Tit 1,5; Fapte 15,22).

Obiecţie: Sf. Pavel spune că toţi sunt egali: "Nu este iudeu, nici grec... căci toţi una sunteţi în Cristos" (Gal. 3,28).

Răspuns: Aici este vorba de naţiuni, de clase sociale, nu de ierarhie. Sf. Pavel nu se poate contrazice pe sine, după ce a spus: "Aşa a pus Dumnezeu în Biserică, întâi Apostoli, a doua oară proroci, a treia oară dascăli" (I Cor. 12,28), iar în versetul următor se întreabă: "Oare toţi sunt Apostoli?" (I Cor. 12,29). Deci există grade în ierarhia bisericească.

Întrebare: De ce scrie Sf. Petru în Epistola I, cap. 2,9: "Iar voi sunteţi neam ales, preoţie împărătească, rod sfânt, poporul dobândirii, ca să vestiţi bunătăţile celui ce v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină?"

Răspuns: Sf. Petru nu vorbeşte de o preoţie propriu zisă, în înţeles strict, ci de o înălţime spirituală, de apostolatul laicilor. În Vechiul Testament, Dumnezeu a spus despre întregul popor al lui Israel că va fi "împărăţie de preoţi şi un neam sfânt" (Ieşire 19,6); totuşi, vedem că a întemeiat preoţia lui Aron (Ieşire 28,29), deci nu toţi erau preoţi. Dovada că în Biserica Apostolilor nu toţi aveau putere egală, este faptul că atunci când Samarinenii au fost botezaţi de diaconul Filip, el nu le-a putut da Duhul Sfânt (Mirul), ci au venit Petru şi Ioan să-l dea (Fapte 8,14-17).

Cei care în Biserică se fac pe ei singuri preoţi, vor avea răsplata lui Core, Datan şi Aviron, primii care s-au împotrivit preoţiei (Num. 16,1-2; 16,41-49). În Vechiul Testament, cel care nu asculta de preot era pedepsit cu moartea trupească: "Iar cine se va purta aşa de îndărătnic încât să nu asculte de preotul care stă la slujbă înaintea Domnului Dumnezeului tău, sau de judecătorul din zilele acelea, unul ca acela să moară" (Deuteronom 17,9-13).

În Noul Testament, cel neascultător va fi pedepsit cu moartea sufletească: "Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă; iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine!" (Luca 10,16); "Nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci cel ce este chemat de Dumnezeu, ca şi Aron", zice Sf. Pavel (Evrei 5,4).

Obiecţie: Să nu ascultăm de preot, pentru că acela care a trecut pe lângă omul căzut între tâlhari a fost preot (Luca 10,31); şi cei ce l-au răstignit pe Isus au fost preoţi, cel puţin unii (Luca 22,2); că preoţii dau exemplu rău prin viaţa lor...

Răspuns: Prin parabola Samarineanului milostiv, Isus ne arată că nu Legea Veche îl ajută pe om, ci Legea Nouă. În Legea Nouă însuşi Isus este preot: "Juratu-s-a Domnul şi nu-i va părea rău; tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec"; adică rege şi preot în aceeaşi persoană (Psalmi 110,4; 109,4); "Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec", zice Sf. Apostol Pavel în Epistola către Evrei (5,6) şi cap. 8.

36

Page 37: Biblia răspunde

Adevărat că sunt şi preoţi răi, dar sunt şi preoţi foarte buni. Viaţa preotului poate fi rea, dar învăţătura este a lui Cristos. Iisus ştia că Iuda îl va vinde; totuşi, îl va trimite cu ceilalţi Apostoli să predice: "Mergând, propovăduiţi zicând..." (Matei 10,7). Dacă preotul în viaţa lui particulară nu este un exemplu bun, pentru aceasta el va fi judecat mult mai aspru în ziua Judecăţii: "Oricui i s-a dat mult, mult se va cere de la el; şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere" (Luca 12,48). Iuda s-a osândit pentru păcatul său, dar cei ce l-au auzit predicând nu s-au osândit.

Sf. Ioan Vianney (1786-1859) referindu-se la meritele sau greşelile preoţilor zicea: "Vărsaţi un lichid printr-o pâlnie; ori este de aur, ori de tinichea, lichidul tot aşa curge". Se poate ca, uneori, cei ce devin preoţi să nu aibă chemare, căci zice Mântuitorul: "Nu voi m-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi" (Ioan 15,16). Cei care nu au chemare nu vor corespunde întocmai îndatoririlor de preot, dar aceştia sunt puţini. Istoria mântuirii este plină de patriarhi, profeţi, apostoli şi preoţi care au lucrat în via Domnului, părăsindu-şi familia şi chiar ţara.

Exemplu: Un tânăr nobil francez stând în faţa părinţilor săi le destăinui hotărârea sa de a se face preot. Tatăl îl privi grav şi-i zise: "Îţi dai seama că tu eşti ultimul vlăstar al familiei noastre şi că neamul nostru se va stinge cu tine?! Tată - i-a răspuns tânărul - este cea mai mare cinste pentru neamul nostru dacă se încheie cu un preot!" Tânărul a devenit preot, Episcop, şi apoi întemeietorul Oblaţilor Imaculatei Conceperi, congregaţie răspândită astăzi pe întreg pământul. Tânărul se numea Eugen de Mazenod.

Sf. Toma de Aquino explică misiunea preotului, zicând: "Preotul trebuie să ţină legătura între Dumnezeu şi popor ca un ambasador. Un ambasador cu atât este mai valoros, cu cât este mai iubit de suveranul pe lângă care este trimis şi cu cât este mai distins şi mai reprezentativ fiu al poporului său." Deci, preotul, cu cât va fi mai demn în îndeplinirea misiunii sale, cu atât va fi mai iubit de Dumnezeu către care este trimis şi cu cât va fi mai identificat cu durerile şi aspiraţiile poporului pe care-l conduce spre mântuire. Cu cât aceşti doi termeni, Dumnezeu şi poporul, vor fi mai contopiţi în iubirea preotului, cu atât va fi mai rodnică misiunea sa. Este o mare greşală a dispreţui preoţia, taină întemeiată chiar de Mântuitorul, în ajunul Patimilor Sale.

Obiecţie: Nu este permis să zici cuiva "Părinte", pentru că Isus interzice acest lucru (Matei 23,9).

Răspuns: Mântuitorul opreşte titlul de trufie, cum este cel de Pater Patriae, nu însă înţelesul simplu şi creştinesc pe care-l întrebuinţăm noi (adică părinte, cu înţeles de tată sufletesc). Astfel, Sf. Pavel spune Corintenilor că sunt fiii lui şi el este părintele lor sufletesc: "Nu ca să vă înfrunt pe voi scriu aceasta, ci ca pe nişte fii iubiţi ai mei vă învăţ. Căci chiar de aţi avea zece mii de dascăli, totuşi nu aveţi mai mulţi părinţi; căci în Isus Cristos, prin vestire, eu v-am născut pe voi" (I Cor. 4,14-15).

Tot Sf. Pavel îl numeşte pe Tit fiu, deci el îi era părinte: "Lui Tit, adevăratul fiu, din credinţa cea de obşte" (Tit 1,4); "O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi..."(Gal. 4,19). Cuvântul "Părinte" îl mai aflăm în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament: "Mica i-a zis: rămâi la mine şi fii părinte aici la mine şi

37

Page 38: Biblia răspunde

preot..." (Judecători 16,10); "Taci, pune-ţi mâna la gură, vino cu noi şi ne fii părinte şi preot..." (Judecători 18,19); "Iar Eliseu se uita şi striga: Părinte, Părinte, carul lui Israel şi caii lui..." (IV Regi 2,12 = II Împ.); "Şi, văzându-i, regele lui Israel a zis către Eliseu: Să-i ucid, Părinte?" (IV Regi 6,21 = II Împ. 13,14).

De asemenea citim la Iov: "Celor nenorociţi le eram tată" (Iov 29,16). Iar la Profetul Isaia: "El va fi tată pentru cei ce locuiesc în Ierusalim" (22, 21). Dacă ne-am lua după învăţăturile celor ce greşesc, ar trebui ca nici învăţătorilor să nu le zicem: "Domnule învăţător" pentru că ne opreşte Scriptura: "Voi să nu vă numiţi Rabi. Că unul este învăţătorul vostru, Cristos, iar voi toţi sunteţi fraţi" (Matei 23,8-10). Vedeţi la ce rătăciri se poate ajunge dacă iei "litera care omoară, nu spiritul care dă viaţă"! (II Cor. 3,6).

Exemplu: Sf. Ioan Gură de Aur (340-407), în cartea sa "Despre Preoţie" scrie că, prin iertarea păcatelor şi prin Euharistie, preotul primeşte o putere cum Dumnezeu n-a încredinţat-o nici unui înger, nici unui arhanghel. Nici unuia dintre îngeri nu i-a promis: "Orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în cer, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în cer" (Matei 18,18). Stăpânitorii lumii au putere de a lega numai trupul, pe care îl pot pune în lanţuri. Puterea de dezlegare a preotului atinge cele mai lăuntrice legături şi urcă până peste ceruri.

Sf. Francisc de Assisi (1182-1226) spunea: "Eu, dacă aş întâlni în acelaşi timp un înger şi un preot, l-aş saluta mai întâi pe preot, pentru puterea ce i-a dat-o Dumnezeu!" De altfel, a fost atât de pătruns de respectul pentru taina Preoţiei, că nu a voit să se facă niciodată preot. Să nu uităm că răspândirea credinţei creştine în lume este opera preoţilor, după cuvintele Mântuitorului: "Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia..." (Matei 28,19; Marcu 16,15; Luca 24,47).

Când au apărut sectele, în urma reformei lui Luther, după anul 1519, creştinismul era deja cunoscut aproape în toată lumea veche. Cea mai mare parte a popoarelor datorează creştinarea muncii de apostolat a preoţilor celibi (necăsătoriţi) ai Bisericii Catolice, care au părăsit totul (ţară, cunoscuţi, familie) şi au plecat spre regiuni necunoscute pentru a duce lumina Evangheliei lui Cristos. De multe ori preotul misionar trebuia să-i apere pe băştinaşi de propriii săi fraţi, europenii.

Exemplu: Sf. Petru Claver (1580-1654), Apostolul sclavilor negri, luaţi din Africa şi vânduţi în America de Sud. Născut în Spania, devine, ca preot şi călugăr iezuit, apărătorul negrilor, transportaţi în condiţii îngrozitoare peste ocean. Timp de 40 de ani luptă împotriva cruzimii şi a sălbăticiei cu care aventurierii europeni îi tratau pe negri. "Fildeşul negru" era transportat în cale, pe fundul corăbiilor, fără aer, fără lumină şi fără hrană. Pr. Claver îi scotea la lumină pe muribunzi, îi îngrijea pe cei bolnavi, îi încuraja pe cei care erau vânduţi negustorilor de sclavi.

Negustorii de sclavi au încercat de multe ori să-1 asasineze, l-au ameninţat, l-au calomniat în tot felul. Dar misionarul nu s-a temut, nu s-a descurajat muncind pentru uşurarea vieţii acestor nefericiţi şi dându-le mângâierea credinţei creştine. El moare paralizat, părăsit aproape de toţi, la 64 de ani.

38

Page 39: Biblia răspunde

Sf. Francisc Xaveriu (1506-1552) s-a născut în Spania. Preot şi călugăr iezuit, la hotărârea Superiorului de a-l trimite în India, se supune imediat, fără a mai trece pe acasă să-şi ia rămas bun de la părinţi. Debarcă la 6 mai 1542 în regiunea Goa. El are, de asemenea, de luptat cu compatrioţii săi care, mai mult aventurieri, nu îi tratau creştineşte pe băştinaşi. Munca sa misionară durează 10 ani. El trece şi în Japonia, are darul de a vorbi în mai multe limbi, fiind înţeles de toţi ascultătorii. Face minuni. Moare pe o insulă, înainte de a debarca în China. După 250 de ani s-au mai găsit în Japonia creştini convertiţi de Sf. Francisc Xaveriu. Dumnezeu l-a învrednicit ca trupul său să nu putrezească; se află, şi astăzi, la bazilica din Goa (India) într-un sicriu de argint. Sf. Francisc Xaveriu a fost numit de Biserică Patronul Misiunilor.  

 15. SFÂNTA LITURGHIE

Sfânta Liturghie este sacrificiul (jertfa) Legii celei Noi, în care, sub formă de pâine şi de vin, se jertfeşte însuşi Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Cristos. Apostolii au slujit Sf. Liturghie de la început. Ea se mai numea şi frângerea Pâinii: "Şi nu lipseau de la învăţătura Apostolilor, de la împărtăşire, de la frângerea pâinii şi de la rugăciune" (Fapte 2,42); "Şi ei povesteau cele ce se întâmplaseră pe cale şi cum L-au cunoscut la frângerea pâinii" (Luca 24,35); "Iar Isus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi, luând paharul şi mulţumind, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi..." (Matei 26,26); "... a luat Isus pâinea şi, binecuvântând, a frânt şi le-a dat lor şi a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu... Şi luând paharul, mulţumind, a zis lor: Acesta este sângele Meu, al Legii celei noi" (Marcu 14,22-24); "Şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul meu... Asemenea şi paharul, după cină, zicând: Acest pahar este Legea cea Nouă întru sângele Meu" (I Cor. 11,24-25).

Întrucât la Sf. Liturghie se frângea pâinea şi se împărţea credincioşilor, a rămas numele de frângerea pâinii (Fapte 20,7; 27,35; I Cor. 10,3-4). Sf. Pavel o mai numea Cina Domnului: "Drept aceea, când vă adunaţi laolaltă nu mai mâncaţi Cina Domnului, căci fiecare îşi pune cina sa mai înainte spre mâncare, şi aşa, unul este flămând, iar altul se îndoapă" (I Cor. 11,20-21).

În Vechiul Testament, Sfânta jertfă Liturgică a fost închipuită prin mielul pascal: "Vorbeşte la toată obştea lui Israel: în ziua a zecea a lunii acesteia, să ia fiecare cap de familie un miel... în ziua a 14 a lunii, toată obştea fiilor lui Israel să-l junghie spre seară..." (Ieşire 12,3-11). "Ziua aceasta să fie spre pomenire" (Ieşire 12,14); "Ochii voştri vor vedea, şi voi veţi spune: Mărit este Domnul dincolo de hotarele lui Israel... Căci de la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, mare este numele meu printre neamuri; şi în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri..." (Malahia 1,1-10). Deci, această jertfă se va oferi lui Dumnezeu de către toate popoarele.

Mântuitorul a întemeiat această jertfă şi a poruncit Apostolilor să o aducă lui Dumnezeu: "Căci eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a şi fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt-o şi a zis: 'Acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; aceasta să o faceţi întru amintirea mea. Tot aşa a luat paharul, după cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu'" (I Cor. 11,23-26).

39

Page 40: Biblia răspunde

Mântuitorul a dat poruncă Apostolilor să aducă această jertfă: "Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea" (Matei 26, 26; Marcu 14, 22; Luca 22,19-20). Conform acestei porunci a Mântuitorului, Apostolii au oferit lui Dumnezeu jertfa Liturgică: "Şi nu lipseau de la învăţătura Apostolilor, de la împărtăşire, de la frângerea pâinii şi de la rugăciune" (Fapte 2, 42-46). Sfânta Liturghie se celebra seara şi se ţineau predici: "În ziua întâi a săptămânii, adunându-ne să frângem pâinea... Pavel a început să vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii" (Fapte 20, 7-8; 20, 7). Se cântau şi Psalmi şi se făceau rugăciuni. "Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul" (Fapte 2,47).

Poporul se împărtăşea la aceste întâlniri unde se slujea Sf. Liturghie, precum citim la Corinteni: "Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem, nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Cristos?" (I Cor. 10,16); "Oricine va mânca pâinea aceasta, sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului" (I Cor. 11, 27).

Sfânta Liturghie, fiind întemeiată chiar de Mântuitorul, este forma cea mai completă de rugăciune. Zice Părintele Cochem (evreu convertit): "Realitatea şi acţiunea Sf. Liturghii este atât de sublimă încât scapă minţii omeneşti. Nici serafimii nu pot pricepe toată măreţia Sf. Liturghii, dar cum am putea s-o pricepem noi?"

Dacă Sf. Liturghie s-ar celebra numai într-un loc pe pământ, cum şi-ar vinde oamenii averile ca să poată ajunge acolo, măcar o dată în viaţă, iar noi, care avem biserici aproape de locuinţele noastre, suntem atât de nepăsători, cu toate că aici găsim hrana necesară pentru sufletul nostru!

Exemple: În centrul Africii, în apropierea Lacului Stanley, se construia o cale ferată. La această lucrare au fost angajaţi băştinaşi, foşti canibali, încreştinaţi de misionarii francezi. Aceşti muncitori mergeau să asculte Sf. Liturghie, străbătând, în fiecare sâmbătă, 70 km. până la cea mai apropiată misiune catolică. Iar duminica după masă se întorceau la locul de muncă.

Alexandru Manzoni (1785-1873), mare scriitor italian autorul celebrului roman "Logodnicii" (I promessi sposi), nu lipsea niciodată de la Sfânta Liturghie. Dacă ai săi căutau ceva motive să nu meargă, el răspundea: "Dacă unul din voi ar fi câştigat un mare loz la loterie şi azi ar fi ultima zi să scoată banii, ar face totul ca să se ducă. Dar o Sfântă Liturghie este mai de preţ decât toate averile lumii la un loc!"

Rugăciunea din timpul Liturghiei este înnobilată prin jertfa lui Isus, întocmai aşa cum o monedă de aramă îşi schimbă valoarea dacă este aruncată într-un vas cu aur topit. Harurile care se primesc la Sfânta Liturghie sunt imense şi nebănuite; totuşi, credincioşii sunt atât de indiferenţi şi nepăsători. Cei care au înţeles cât preţuieşte o Sfântă Liturghie au fost gata de multe ori să înfrunte şi moartea.

Exemple: Sfânta Anisia a fost întâlnită (în anul 305) de soldaţii împăratului Diocleţian tocmai când se ducea, într-o duminică, la Sfânta Liturghie. "Unde mergi?", o întrebară soldaţii care, probabil, o urmăreau. Anisia, de frică, îşi făcu semnul crucii. Soldaţii, mai furioşi, o întrebară: "Cine eşti şi unde mergi?"

40

Page 41: Biblia răspunde

Ea prinse curaj şi le zise: "Sunt creştină şi merg la adunarea creştinilor!" "Ba nu, vei merge cu noi, să jertfeşti zeilor!" Dar tânăra, plină de tărie, răspunse: "Nu, nu voi merge să jertfesc idolilor!" Soldaţii o prinseră şi voiră s-o târască, dar ea se împotrivi. Atunci, un soldat scoase sabia şi i-o înfipse în inimă. Sf. Anisia a murit martiră pentru Sfânta Liturghie.

Părintele Ogilvie, călugăr iezuit, puţin timp după sosirea sa în Scoţia, în anul 1615, a fost arestat şi întemniţat. La proces este acuzat: " Cum ai îndrăznit să slujeşti Liturghia pe pământ scoţian, când regele a interzis?" (era perioada de prigoană a catolicilor în Anglia, după ruptura lui Henric VIII). Părintele Ogilvie a răspuns: "Cristos, împăratul cerurilor şi al pământului, a poruncit: Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea" (Luca 22,19), iar regele Scoţiei zice: "Să nu o faceţi! Judecaţi voi pe cine trebuie să ascult?" Părintele Ogilvie a fost condamnat la moarte şi decapitat pentru slujirea Sfintei Liturghii.

Înainte de celebrarea Sfintei Liturghii, unii sfinţi petreceau ore îndelungate pentru pregătire. Astfel, Sf. Ioan Vianney şi Padre Pio stăteau în rugăciune 3-4 ore. Dar noi, cât timp ne rezervăm pentru a ne pregăti să asistăm la Jertfa Sfintei Liturghii?...  

16. SFÂNTA CUMINECĂTURĂ

Momentul cel mai important din Sfânta Liturghie este Prefacerea, atunci când, la cuvintele preotului: "Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu... Luaţi... şi beţi, acesta este sângele Meu..." (Matei 26, 26; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20), Isus se coboară pe altar în mod nevăzut, repetând întreaga dramă a Patimilor şi Răstignirii Sale. El se oferă Tatălui ceresc, jertfă pentru păcatele omenirii. Încă înainte de a întemeia această taină, Mântuitorul a promis-o. Citim în Evanghelia Sf. Ioan: "Pâinea care o voi da Eu, trupul Meu este, pe care-l voi da pentru viaţa lumii... Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa de veci..." (Ioan 6, 35-51); "Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi..." (Ioan 6, 53-58).

Isus s-a exprimat clar şi precis, împlinind întocmai ceea ce a promis prin instituirea tainei Sfintei Cuminecături la Cina cea de Taină, în Joia mare. Dar Isus i-a iubit atât de mult pe oameni, încât nu a rămas numai într-un singur loc, la Ierusalim sau în Antiohia, ci în toate bisericile din lumea întreagă, unde se săvârşeşte Sfânta Liturghie. Pe pământ se celebrează în 24 de ore aproape 400.000 de liturghii, ceea ce revine circa 280 de consacrări în fiecare minut. Astfel că, de la polul Nord până în insulele îndepărtate ale Pacificului, este un singur altar pe care "Mielul cel înjunghiat de la începutul lumii" (Apocalips 13, 8) se oferă Tatălui ceresc, jertfă pentru păcatele omenirii.

Deci, astăzi, la Sfânta Liturghie, preoţii nu fac altceva decât ce au făcut Apostolii la "Frângerea Pâinii" sau la "Cina Domnului". Să nu uităm, însă, că Sfânta Liturghie o pot săvârşi numai adevăraţii preoţi, care au primit acest sacrament de la Episcop, care au această putere primită, prin succesiune, chiar de la Apostoli.

41

Page 42: Biblia răspunde

Pentru ca să ne dovedească prezenţa sa în Sfânta Cuminecătură, Isus a făcut o mulţime de minuni, prin care se vede clar că El, fiind Stăpânul naturii şi legilor fizice, poate face excepţie de la ele, uimind oamenii de ştiinţă prin ingeniozitatea şi durata acestor fenomene.

Exemple: Istoricul Albert Kranz ne spune că, în timp ce împăratul Carol cel Mare (742-814) sărbătorea Paştile în Saxonia unde erau armatele sale, Ducele saxonilor, Wittchind, încă păgân, s-a furişat în biserica unde se celebra Sfânta Liturghie. La Consacrare, Wittchind a văzut în mâinile preotului un copilaş încântător şi plin de lumină... Viziunea îl fermeca şi îl converti. Ceru botezul şi, ducând cu sine misionari, încreştină întreaga Saxonie.

Miracolul din Lanciano. În secolul VIII, în micuţa biserică din Lanciano, localitate la sud de Pescara (Italia), s-a produs un fenomen extraordinar, care durează până în zilele noastre: la Sfânta Liturghie, preotul, în momentul consacrării, a avut o îndoială asupra prezenţei reale a lui Isus pe altar. Deodată, sub ochii preotului, ostia de pe patenă a devenit o bucată de carne proaspătă, iar în potir vinul s-a coagulat în cinci cheaguri de sânge. Minunea a fost văzută de toţi credincioşii care erau de faţă. Acest fenomen extraordinar s-a păstrat până în zilele noastre. La 18 noiembrie 1970, cu autorizaţia Romei, un grup de experţi au efectuat diferite analize de laborator. După trei luni de cercetări, profesorii Linoli şi Bertelli au dat în scris următoarele concluzii: bucata de carne provine din inima unei persoane vii; sângele coagulat este de la aceeaşi persoană, având aceeaşi grupă sanguină (AB); atât bucata de carne, care este un ţesut din miocard, cât şi sângele coagulat s-au conservat, expuse la acţiunea agenţilor fizici, biologici şi atmosferici, fără nici o îngrijire specială, timp de 12 secole, în mod inexplicabil, rămânând un fenomen extraordinar...

Încă un amănunt inexplicabil: dacă se cântăreşte o picătură din acel sânge coagulat, se constată că are aceeaşi greutate pe care o au toate cele cinci picături împreună. Se pare că Dumnezeu "se joacă", uneori, chiar şi cu greutatea normală a obiectelor... Pelerini din lumea întreagă vin aici să venereze ostia devenită carne şi vinul transformat în sânge acum 12 secole, care se păstrează deasupra altarului într-un relicvariu.

Un alt miracol al Sfintei Cuminecături este ajunul total, fără nici un fel de hrană sau băutură, ani îndelungaţi; astfel:

Sf. Ecaterina de Siena (1347-1380), de la jumătatea vieţii se hrănea numai cu Sfânta Cuminecătură. Dacă, din ascultare, era obligată să mănânce, i se făcea rău. Ea zicea: "Sfânta Ostie mă hrăneşte atât de bine, că nu am dorinţă pentru nici o altă hrană".

Sf. Nicolae de Flue (1417-1487), patron al Elveţiei, a trăit 19 ani numai cu Sfânta Cuminecătură, fiind spionat chiar de reprezentanţii guvernului de la Berna.

Tereza Neumann (1898-1962) a trăit timp de 36 de ani numai cu Sfânta Ostie pe care o primea zilnic. Întrebată cu ce trăieşte, zicea simplu: "Cu Isus!" A purtat rănile Mântuitorului şi a suferit de peste 700 de ori întreaga dramă a

42

Page 43: Biblia răspunde

Patimilor, fiind urmărită şi ţinută sub observaţie chiar de medici atei, necredincioşi care, până la urmă, s-au convertit.

Marta Robin (1902-1981) a ajuns complet paralizată şi oarbă. Timp de 50 de ani, singurul aliment i-a fost Sfânta Cuminecătură. Ea zicea despre Isus din Sfânta Ostie: "Isus este prezent în ostie ca o fiinţă vie în trupul meu. Cristos este totul în toate! în clipa aceea simt că Isus este în toată fiinţa mea, mă simt detaşată de corp, sunt în afară de timp... plutesc în Dumnezeu!"

Sunt şi alte cazuri de ajun perpetuu. Toate acestea ne demonstrează puterea Sfintei Cuminecături şi dragostea lui Isus faţă de noi, oamenii. El a voit nu numai să se coboare la Sfânta Liturghie, ci să rămână în continuare, zi şi noapte, pe altarele noastre, ascuns în chivot. În cea mai mare parte a timpului, este singur...

Să ne apropiem cu "frică şi cutremur" de marea Taină a Sfintei Cuminecături. Să nu ni se pară că suntem nevrednici. Nu vom fi vrednici niciodată, dar Isus este Iubirea adevărată, este Păstorul cel Bun care ne aşteaptă; căci El a zis: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!" (Matei 11, 28); "Eu sunt Pâinea vieţii, cel care vine la Mine nu va flămânzi!" (Ioan 6, 35); "Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a coborât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu..."; "Cel care mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi..." (Ioan 6, 51-58).

Să avem toată convingerea că Isus este prezent în Sfânta Cuminecătură, aşa cum a fost în viaţa publică sau pe Calvar.

Exemplu: Padre Pio (1887-1968) a purtat în trupul său, timp de 50 de ani, rănile Mântuitorului. O scriitoare poloneză, Maria Winowska - mergând din curiozitate la San Giovani Rotondo, mănăstire în care locuia Padre Pio (Italia) -, descrie celebrarea Sfintei Liturghii de către acest călugăr capucin: "Abia rosteşte primele rugăciuni şi toată înfăţişarea i se schimbă... Padre Pio a trecut în altă lume... o lume ascunsă şi opacă pentru noi, cei din jurul său. Asistenţa este fascinată, subjugată de misterul ce învăluie întreaga fiinţă a preotului. Noi încercăm senzaţia unor orbi faţă de cei care văd... emoţia mă sufocă. Acest preot ne poartă într-o altă lume, într-o dimensiune nouă, unde timpul îşi schimbă sensul... privirea preotului este dincolo de prezent... Eram indiferentă înainte, dar, după această Liturghie, toată fiinţa mea s-a transformat. Acum cred!"  

17. SUSŢINEREA PREOTULUI

Întrebare: Dacă sectarii fac serviciile religioase gratuit, venind cu fanfare la înmormântări şi la botezuri publice, trebuie să mai susţii preotul?

Răspuns: La această întrebare răspunde Sf. Pavel: "Nu ştiţi că aceia ce lucrează cele sfinte, din biserică mănâncă, şi cei care slujesc altarului, cu altarul se împărtăşesc? Aşa a rânduit Domnul: cei ce propovăduiesc Evanghelia, din Evanghelie să se hrănească" (I Cor. 9,13). Şi la Timotei spune: "Să nu legi gura boului ce treieră şi vrednic este lucrătorul de plata sa" (I Tim. 5,18). Tot Sf. Pavel se întreabă: "Să nu legi gura boului care treieră; oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Sau, în adevăr, pentru noi zice?" (I Cor. 9,9-10).

43

Page 44: Biblia răspunde

Gratuitatea sectarilor ţine numai de formă, până ce şi-au făcut un prozelit; după aceea, ştiu să-l despoaie de bani. Iată cum arată un fost adventist lista plăţilor ce le fac membrii acestei secte (Vezi cartea A căzut masca, sau cine sunt şi ce urmăresc Adventiştii? de C. Oatu, tip. Cozia, R. Vâlcea, 1930, pag. 26):

1. Zecimea (a zecea parte din câştig).2. Zecimea casei de ajutor.3. Dar de prima zi.4. Daruri pentru şcoala de Sabat.5. Daruri pentru al treilea Sabat.6. Daruri pentru misiunea locală.7. Daruri pentru misiunea externă.8. Daruri pentru fonduri misionare.9. Fonduri de educaţie.10.Daruri pentru distribuţia revistei de toamnă.11.Daruri pentru săptămâna cea mare.12.Daruri pentru săptămâna de rugăciune.13.Daruri pentru ziua naşterii.14.Daruri pentru amintirea morţilor.15.Daruri pentru un sabat pe lună.16.Daruri pentru ziua cununiei lor.17.Daruri la ieşirea din adunare.18.Daruri pentru cheltuielile şcolii de Sabat.19.Daruri pentru întreţinerea localului.20.Daruri pentru chirie.21.Daruri pentru Cina Domnului.22.Daruri pentru rulouri.

Sectarii se folosesc numai în propagandă de avantajul gratuităţii, până ce-şi fac un prozelit. Bine scrie Cartea Pildelor: "Este cale ce se pare oamenilor dreaptă, iar capătul ei duce în fundul iadului" (Pilde 14,12).  

18. PRIMATUL SFÂNTULUI PETRU

Mântuitorul i-a promis sfântului Petru că-l va pune cap al Bisericii Sale: "Tu eşti Petru (chefa, în aramaică; petra, în greacă şi în latină, şi înseamnă piatră) şi pe această piatră voi zidi Biserica mea, şi porţile iadului nu o vor birui. Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri, şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri" (Matei 16,18-19).

Acest text este aşa de clar încât cei ce-l neagă recurg la o afirmaţie copilărească, zicând că Isus când a spus "pe această piatră voi zidi" a arătat spre sine. Scornitură greşită, căci Evangheliile nu o spun, şi nu are nici un temei în Scriptură sau Tradiţie. De altfel, cuvintele "Tu", "Ţie" şi "vei", arată clar că vorbeşte lui Petru şi despre Petru.

Întâietatea lui Petru este clar arătată de Evanghelişti şi recunoscută de ceilalţi Apostoli. Astfel:

44

Page 45: Biblia răspunde

a) În cele patru liste ale Apostolilor, Petru este totdeauna numit primul: "Cel dintâi, Simon" (Matei 10,2-4; Marcu 3,16-19; Luca 6,14; Fapte 1,13), deşi nu Petru a fost cel dintâi chemat, ci Andrei, fratele său (Ioan 1,35-40). Iar cel mai bătrân dintre Apostoli a fost Iacob. Totuşi, Sf. Evanghelist Matei îl numeşte: "Cel dintâi, Simon, ce se numeşte Petru" (Matei 10,2), pentru a se arăta că a fost căpetenia Apostolilor.

b) Când Isus alege numai doi sau trei dintre Apostoli, pentru vreo misiune specială, Petru este totdeauna între ei şi este cel dintâi. De exemplu, la învierea fiicei lui Iair: "Şi n-a lăsat pe nimeni să meargă cu El, decât numai pe Petru, şi pe Iacob, şi pe Ioan" (Marcu 5,37); "N-a lăsat pe nimeni să intre cu el, decât numai pe Petru, şi pe Ioan, şi pe Iacob..." (Luca 8,51).

Tot aşa, la Schimbarea la Faţă: "Şi, după şase zile, a luat Isus cu sine pe Petru, şi pe Iacob, şi pe Ioan..." (Marcu 9,2). În grădina Ghetsimani: "Şi luând cu sine pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedei" (Matei 26,37; Marcu 14,33). La pregătirea Cinei de pe urmă: "Şi a trimis pe Petru şi pe Ioan..." (Luca 22,8). De asemenea, Petru a fost primul martor al învierii, dintre Apostoli: "Care ziceau că Domnul a înviat cu adevărat şi S-a arătat lui Simon" (Luca 24,34); iar la Corinteni citim: "Şi că s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece..." (15,5).

c) Lui Petru îi dă o atenţie deosebită. Pentru el plăteşte darea: "Mergând la mare, aruncă undiţa, iar peştele care va ieşi întâi - ia-l, deschide-i gura şi vei găsi un statir (monedă de argint, nota noastră), pe acela luându-l dă-l lor pentru Mine şi pentru tine" (Matei 17,27). În casa lui Petru poposeşte, la Capernaum: "Au venit în casa lui Simon şi a lui Andrei..." (Marcu 1,29). Din barca lui Petru, Isus predică: "Şi, urcându-se în una din corăbii care era a lui Simon..." (Luca 5,3).

Din motivul că Isus îi dă această demnitate de şef, Petru vorbeşte în numele celorlalţi: "Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti tu..." (Matei 14,28); "Petru, răspunzând, a zis: lămureşte-ne pilda aceasta" (Matei 15,15); "Răspunzând, Petru a zis: Doamne, bine este nouă să fim aici" (Matei 17,4); "Petru a zis: Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui?" (Matei 18,21); "Petru, răspunzând, a zis: Iată noi am lăsat toate..." (Matei 19,27); "Răspunzând, Petru a zis: Tu eşti Cristosul" (Marcu 8,29; 10,28; 11,21; 14,29); "Toţi lepădându-se, Petru şi ceilalţi... au zis" (Luca 8,45); "Petru, răspunzând, a zis: Cristosul lui Dumnezeu" (Luca 9,20); "A zis Petru: Doamne, nouă ne spui pilda aceasta?" (Luca 12,41); "Petru a zis: Iată noi, lăsând toate ale noastre, am urmat Ţie" (Luca 18,28).

"Şi a zis Domnul: Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu, iar Eu m-am rugat pentru tine ca să nu piară credinţa ta, şi tu, oarecând întorcându-te, să întăreşti pe fraţii tăi" (Luca 22,31-32). Câtă grijă a avut Mântuitorul de Petru! Pentru nici unul din Ucenici nu se roagă în mod deosebit Isus, aşa cum se roagă pentru Petru. Acesta este semn că pe el l-a pregătit pentru un scop deosebit: "ca tu... să întăreşti pe fraţii tăi...!" (Luca 22,32); "Simon Petru i-a răspuns: Doamne, la cine vom merge? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice" (Ioan 6,68; 13,6-10).

45

Page 46: Biblia răspunde

d) Isus dă o importanţă deosebită lui Petru când îl formează; îl ceartă când greşeşte: "Isus, întinzând îndată mâna, i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" (Matei 14,31), când Petru umblă pe apă. "Isus l-a certat pe Petru şi i-a zis: Mergi înapoia mea, satano. Nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor" (Marcu 8,33); "Isus i-a zis: cel care a făcut baie, n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele" (Ioan 13,10).

Isus îl învredniceşte şi de minuni: "Şi, făcând aceasta, au prins mulţime mare de peşte" (Luca 5,6); "Simon Petru a tras mreaja la ţărm, plină de peşti mari, o sută cincizeci şi trei, şi atâţia fiind nu s-a rupt mreaja" (Ioan 21,11); "Isus i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Isus" (Matei 14,29).

Lui Petru îi anunţă Domnul învierea Sa: "Ci mergeţi de spuneţi Ucenicilor Lui şi lui Petru, că va merge în Galileia..." (Marcu 16,7). De asemenea, îi profeţeşte martiriul pe cruce: "Adevărat, adevărat zic ţie: când erai mai tânăr te încingeai singur şi umblai unde voiai, iar când vei fi bătrân vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde tu nu voieşti..." (Ioan 21,18). Pentru Simon se roagă în mod deosebit: "... ca după ce te vei fi întors (a doua convertire), să întăreşti pe fraţii tăi" (Luca 22,31-34).

e) Isus îi dă lui Petru conducerea Apostolilor şi a credincioşilor, la marea Tiberiadei, după înviere, când i-a zis: "Paşte mieluşeii mei, paşte oile mele!" (Ioan 21,15-17). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul i-a conferit lui Petru primatul de jurisdicţie peste întreaga Biserică: Episcopi, preoţi şi credincioşi.

Obiecţie: Ca să răstoarne promisiunea primatului anunţat de Mântuitorul (Matei 16,13-20), duşmanii lui au venit cu scornituri, spunând că textul "Tu eşti Petru..." de la Matei 16,13-20 ar fi fost introdus în Sfânta Scriptură mai târziu, prin sec. II-IV, de către creştinii iudaizanţi, ca să scadă autoritatea Sf. Pavel şi să-l arate mai mare pe Petru.

Răspuns: Textul "Tu eşti Petru...", este scris de Evanghelistul Matei, dovadă sunt aramaismele următoare: " nu trupul şi sângele"; "Fiul lui Dumnezeu celui viu"; "porţile iadului"; "a lega şi a dezlega". Toate acestea sunt expresii traduse din evreieşte (aramaică). Cei ce susţin neautenticitatea, nu au nici un argument. Toate manuscrisele şi codicele vechi (ca Sinaitic şiVatican) cuprind textul de la Matei 16,13-20.

Sfinţii Părinţi, de asemenea, îl citează: Sf. Epifaniu (200) în cartea sa "Haereses"; Eusebiu din Cezareea (263-340) în cartea "Demonstraţia Evanghelică"; Tatian (150) în cartea "Diatessaron"; Sf. Efrem Sirul (379) în cartea "Comentarii la Isaia".

Întrebare: De ce lipseşte acest text din Evangheliştii Marcu şi Luca?

Răspuns: Această lipsă din Marcu şi Luca o explică deja Eusebiu din Cezareea în cartea sa "Demonstraţia Evanghelică" (I,3-5). Marcu a scris Evanghelia după predicarea lui Petru. El lasă afară tot ce este spre lauda lui Petru care, din umilinţă, nu vorbea despre el. Iar Luca a scris după conţinutul Evangheliei lui Marcu, de aceea lipseşte la aceştia doi. Iar Ioan a scris numai

46

Page 47: Biblia răspunde

ceea ce nu se cuprindea în primii trei Evanghelişti.  

19. PIATRA DIN CAPUL UNGHIULUI

Pentru a ţine cele două ziduri unite într-un unghi, în vechime se punea între ele (în capul unghiului) o piatră care, câteodată, era foarte mare, mai ales la zidurile din piatră. Între pietrele întrebuinţate în capul unghiului la templul din Ierusalim, au fost unele de 6-7 metri. Chiar şi în Asiria, unde zidurile erau din cărămidă, pietrele din capul unghiului erau foarte mari. (Vezi Dictionnaire de la Bible, Vigouroux, t.1 col. 601).

Cei care neagă Primatul Sfântului Petru (Matei 16,16) afirmă că nu Sfântul Petru este piatra, ci Isus. Pentru că Isus însuşi zice că este piatra (Isaia 28,16) şi că la Matei 21,42 scrie: "Niciodată nu aţi citit în Scriptură: Piatra pe care nu au băgat-o în seamă ziditorii, aceea s-a făcut în capul unghiului, de la Domnul s-a făcut aceasta şi minunată este în ochii noştri?" Acelaşi lucru se spune la Fapte 4,11; I Petru 2,7; Rom. 9,33; I Cor. 3,11; 10,4).

Răspuns: Isus este piatra cea vie din care ţâşneşte apa spirituală: "Toţi aceeaşi băutură spirituală au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce avea să vină, iar Piatra este Cristos" (I Cor. 10,4), iar Petru este piatra de temelie a Bisericii pusă de Cristos, aşa cum este piatra pe care este zidită casa înţelepciunii (pe stâncă) (Matei 7,24). Deci, în înţeles biblic, şi Isus este piatră, şi Petru este piatră, fără să fie acelaşi lucru.

Potrivnicii Primatului, dacă ar fi păstrat Sfânta Tradiţie, ar fi înţeles ce se cântă în Biserica orientală la Condac din 30 iunie: "Piatra Cristos, pe piatra credinţei preamăreşte astăzi luminat..." Deci unul este înţelesul Pietrei din capul unghiului, şi altul este înţelesul pietrei de temelie a Bisericii, care este Petru.

Oricine poate constata că Isus a avut o mare predilecţie şi dragoste pentru Simon Petru, destinându-l să conducă Biserica în pofida tuturor încercărilor şi prigoanelor. În barca lui Petru s-a urcat Isus, rugându-l s-o depărteze de ţărm. "Şi şezând în corabie, învăţa mulţimile" (Luca 5, 3).

Exemple: Sigrid Undset (1883-1949), marea scriitoare a Norvegiei, la început a neglijat problema credinţei; curând, însă, a devenit pentru ea esenţială. Născută protestantă, nu-şi găsea liniştea. În căutare de certitudini, ajunge la concluzia: Biserica Catolică este cu adevărat Biserica fondată de Cristos. "Nu m-am îndoit niciodată de acest lucru, zicea ea. Istoria Reformei a fost istoria unei revolte, chiar dacă era a unor oameni sinceri!" Călătoreşte mult, scrie romane care au ajuns celebre. Este laureată a Premiului Nobel pentru literatură în 1928. Ea spune: în această lume nu putem avea decât un singur fel de libertate, aceea a lui Cristos. "Adevărul vă va face pe voi liberi". Se converteşte şi, instruită de Mgr. Kjelstrup, este primită în Biserica Catolică, în "Barca lui Petru", la 1 noiembrie 1924. Fericită, merge la Roma, intuind catolicitatea Bisericii lui Cristos. Moare la 10 iunie 1949. În Norvegia luterană s-a declarat doliu naţional pentru această catolică convinsă.

47

Page 48: Biblia răspunde

Ludovic von Pastor (1854-1928), protestant, a voit să scrie o Istorie a Papilor cum şi-a închipuit-o el, citind autori reformaţi. Credea că istoria Papilor este plină de scandaluri, însă, ocupându-se de acest subiect, a ajuns la documente autentice, care l-au umplut de admiraţie. Astfel, el a scris cea mai renumită Istorie a Papilor, totodată convertindu-se la catolicism (Die Geschichte der Päpste). Toată viaţa i-a fost schimbată de faptele, jertfele şi sfinţenia capilor Bisericii lui Cristos. Când a fost pe patul de moarte, a cerut elevului şi prietenului său, Dr. Dengel, să trimită ultima scrisoare Papei, în care să-l asigure că "ultima bătaie a inimii sale o dăruieşte Bisericii şi Papalităţii".  

 20. CARNEA DE PORC

În Legea Veche existau animale curate şi necurate. Cele curate se puteau mânca, iar cele necurate, nu. Cap. 11 din Levitic explică această poruncă: "Vorbeşte fiilor lui Israel şi spune-le: Iată animalele pe care le puteţi mânca din toate patrupedele ce sunt pe pământ: oricare are copita despărţită şi piciorul răşchirat şi rumegă, le veţi mânca. Dar nu veţi mânca pe cele care nu rumegă şi pe cele care nu au copita despărţită" (Lev. 11,2-4) Sau: "Voi veţi face deosebire între animalele curate şi necurate" (Lev. 20,25); "Să nu mâncaţi nici un lucru necurat" (Deut. 14,3-21).

Prima dată când găsim în Sfânta Scriptură această deosebire între curate şi necurate, este laFacere 7,2. Dumnezeu spune lui Noe: "Să iei cu tine din toate animalele curate, câte şapte perechi... iar din animalele care nu sunt curate câte o pereche". Însă, când le-a creat Dumnezeu, toate au fost împreună şi toate au fost bune: "Şi a văzut Dumnezeu că toate sunt bune, şi le-a binecuvântat zicând: Fiţi rodnici şi vă înmulţiţi" (Facere 1,21-22).

Motivul alegerii mâncărurilor în Vechiul Testament este:

1) Animalele necurate simbolizează şi închipuie anumite păcate, de exemplu: porcul, scăldându-se în noroi, închipuie murdăria. Tot porcul simbolizează lăcomia; iepurele simbolizează frica; leul mânia; vulpea viclenia etc.

2) Prin interzicerea anumitor alimente, Dumnezeu a separat pe Evrei de celelalte popoare înconjurătoare, care se închinau la idoli. Se ştie că la mese se leagă cele mai multe prietenii, aşa că dacă nu pot invita şi primi oaspeţi străini, rămân mai îndepărtaţi de ei, mărginindu-se la legături pur comerciale; de aceea le-a fost interzis contactul cu străinii. Din acest motiv îi spune Petru lui Corneliu: "Voi ştiţi că iudeului nu-i este iertat să se alipească, sau să se apropie de cel de alt neam, dar mie Dumnezeu mi-a arătat că nici un om nu-i necurat sau spurcat" (Fapte 10,28; 11,3; Ioan 18,28). Pentru acest lucru, şi pe Isus l-au judecat: "Şi văzându-l cărturarii şi fariseii că mănâncă cu vameşii şi cu păcătoşii, au zis ucenicilor lui: Pentru ce mănâncă şi bea cu vameşii şi cu păcătoşii?" (Marcu 2,16; Luca 15,2).

3) În locul al treilea, opreliştea a fost dată pentru sănătatea poporului. Mai ales sângele este oprit, pentru că el este vehiculatorul germenilor infecţiilor. Tot din motive sanitare este interzisă atingerea de cadavre: "Tot cel ce va lua

48

Page 49: Biblia răspunde

în mâini trupul lor, să-şi spele hainele şi necurat va fi până seara..." (Lev. 11,24-28). Mai ales să se ferească de reptile (Lev. 11,31).

În Noul Testament: încetând motivul pentru care a fost dată interdicţia, încetează şi Legea. Acum creştinii nu trebuie să fie separaţi de păgâni, ci trebuie să meargă la ei şi să-i aducă la credinţă. Deci Legea Veche nu mai obligă: "Ştiu şi sunt încredinţat în Isus Cristos că nimic nu este spurcat în sine, ci numai celui ce i se pare că este spurcat, este spurcat" (Rom. 14,14; 14,20). Iar Corintenilor le scrie Sf. Pavel: "Mâncarea nu ne va recomanda înaintea lui Dumnezeu, căci nici de mâncăm nu ne prisoseşte, nici de nu mâncăm nu ne lipseşte" (I Cor. 8,8; 10,23); "Tot ce se vinde în măcelărie mâncaţi, fără să mai întrebaţi de conştiinţă" (I Cor. 10, 27; Col. 2, 21; I Tim. 4, 3); "Acestea erau numai legiuiri pământeşti, despre mâncăruri, despre băuturi, despre felurite spălări; erau porunci până la vremea îndreptării..." (Evrei 9, 10).

La această libertate Sf. Pavel admite două excepţii: pentru cei slabi şi pentru cei necunoscători(Rom. 14,2; 14,20-23). Creştinii făcuţi din Evrei, cum scrie el: "Făcutu-m-am iudeilor ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; celor de sub Lege, ca un supus al Legii, nemaifiind eu sub Lege, ca să dobândesc pe cei de sub Lege" (I Cor. 9,20). Şi pe Sf. Petru îl înfruntă pentru că, înainte, mânca cu păgânii, iar când au venit evreii trimişi de Iacob, a simulat că ţine obiceiurile Legii Vechi, ca să nu-i scandalizeze (Gal. 2,11).

Porunca Mântuitorului este clară: "În orice oraş veţi intra şi vă vor primi, mâncaţi cele ce vă vor pune înainte" (Luca 10,8). Mâncarea şi băutura nu au importanţă, pentru că nu în ele stă Împărăţia lui Dumnezeu: "Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie întru Duhul Sfânt" (Rom. 14,17); "Tot ce se vinde în măcelărie, mâncaţi" (I Cor. 10,25). Iar în măcelărie, era şi carne de porc, cum citim la I Macabei (1,47). Trebuie să urmăm învăţătura lui Cristos care zice: "Nu ceea ce intră pe gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om" (Matei 15,11).

Adventiştii Reformişti, o ramură a Sâmbătarilor, care ţin multe din obiceiurile Legii Vechi - pe lângă celelalte erori -, nu mănâncă nici un fel de carne; abstinenţa lor nu ar fi nici o erezie, căci nu este nici o poruncă să mănânci carne, ba sunt şi ordine călugăreşti care nu mănâncă decât legume. Greşeala lor este în a afirma că Isus a interzis carnea pentru urmaşii lui. De fapt, ei se orientează după aşa-zisele revelaţii ale Elenei White. Pentru persoane mature, regimul vegetarian nu are nici o urmare, însă pentru copiii care au nevoie de proteine concentrate, este primejdios, căci îi predispune la tuberculoză.

Pe lângă textele citate mai sus, de unde se vede clar că Isus a dat poruncă: "Mâncaţi tot ce vă vor pune înainte" (Luca 10,8) şi că Apostolii au mâncat carne, Isus porunceşte pescuirea minunată pe marea Tiberiadei (Luca 5,4-5). Isus însuşi dă pilda cu năvodul în care s-a prins tot felul de peşte: "Asemenea este împărăţia cerurilor cu un năvod aruncat în mare şi care adună tot felul de peşte" (Matei 13,47); "S-a apropiat Isus şi a luat pâinea şi le-a dat; de asemenea, şi peşte" (Ioan 21,13).

49

Page 50: Biblia răspunde

Sigur că la Nunta din Cana Galileii nu s-au servit numai legume: "A treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi Mama lui Isus acolo. Şi a fost chemat şi Isus cu ucenicii săi la nuntă" (Ioan 2,1-2). Este falsă afirmaţia că Isus nu a mâncat carne. Citim la Luca: "Şi încă necrezând ei de bucurie şi mirându-se, le-a zis: Aveţi ceva de mâncare? Iar ei i-au dat peşte fript şi un fagure de miere şi,luând, a mâncat înaintea lor" (Luca 24,41-43).

Ne-am putea închipui un ospăţ fără carne? Şi un invitat de onoare care să nu mănânce! Isus este invitat în casa lui Levi: "Şi i-a făcut Levi un ospăţ mare în casa sa. Şi era mulţime multă de vameşi şi de alţii... Fariseii şi cărturarii murmurau şi ziceau către Ucenici: De ce mâncaţi şi beţi cu vameşii şi cu păcătoşii?" (Luca 5,29-30). Tot aşa, Isus este invitat în casa lui Simon Leprosul: "Şi fiind Isus în Betania, în casa lui Simon Leprosul, venit-a o femeie având un vas de alabastru cu mir de mare preţ şi l-a turnat pe capul Lui pe când şedea la masă..." (Matei 26,6-7); şi la Luca: "Iar unul din farisei l-a rugat pe Isus să mănânce cu el" (Luca 7,36).

Nu încape nici o îndoială că, la aceste mese, s-a servit şi carne. Erau mese date în cinstea unui oaspete deosebit, de aceea se revoltă cărturarii: "De ce mănâncă şi bea învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?" (Matei 9,11; Marcu 2,16). Dacă Isus n-ar fi mâncat carne, Ucenicii ar fi menţionat în Evanghelii, ori s-ar fi comentat în Epistolele Apostolilor...  

21. SÂNGELE

În Vechiul Testament a fost oprit să se mănânce sângele: "Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi" (Facere 9,4). Iar Leviticul spune acelaşi lucru: "Dacă un om din fiii lui Israel şi dintre străinii care trăiesc între voi, va mânca orice fel de sânge, îmi voi întoarce faţa mea împotriva sufletului celui ce va mânca sânge..." (Lev. 17,10); "Să nu mâncaţi cu sânge" (Lev. 19,26).

În Noul Testament, la adunarea de la Ierusalim, Apostolii hotărăsc pentru creştinii făcuţi din păgâni: "Să vă înfrânaţi de la cele jertfite idolilor şi de sânge, şi de sugrumat, şi de curvie, de care, păzindu-vă, bine veţi face" (Fapte 15,20; 21,25). Acest decret care oprea pe creştinii din alte neamuri să mănânce sânge, l-au dat Apostolii ca să nu smintească pe Evreii încreştinaţi, care erau răspândiţi pretutindeni şi ţineau Legea Veche, cum spun Faptele Apostolilor: "Căci Moise are din timpuri vechi, în toate cetăţile, propovăduitorii săi, fiind citit în sinagogi în toate sâmbetele" (15,21).

Când Biserica creştină nu s-a mai temut de acest scandal, atunci n-a mai ţinut această practică a Legii lui Moise, ci au observat simplu porunca Mântuitorului: "Mâncaţi cele ce vă vor pune înainte" (Luca 10,8). Este clar că se poate mânca şi carne, indiferent cum este sacrificat animalul.

În Legea Veche a fost oprită mâncarea sângelui, ca să nu se înveţe Evreii cu vărsări de sânge: "Eu voi cere socoteală de sângele fiecăruia dintre voi, Eu voi cere socoteală la toate animalele şi la om, la oameni între ei, Eu voi cere socoteală de sufletul omului" (Fac. 9,4; Lev. 7,26; Lev. 17,10-14). Li s-a

50

Page 51: Biblia răspunde

interzis mâncarea sângelui pentru a-i feri de magie şi de Augurii: "Să nu mâncaţi cu sânge; să nu vrăjiţi, nici să ghiciţi" (Lev. 19,26).

Dacă Apostolii au puterea de a aduce Legi, dată de Mântuitorul după cum citim la Evanghelistul Matei: "Orice veţi lega pe pământ, va fi legat şi în cer, şi orice veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer" (18,18), atunci ei au puterea şi de a dezlega de anumite prescripţii care nu mai sunt necesare, precum şi de obiceiuri păgâneşti.  

22. DIVORŢUL

Divorţul este ruperea legală a căsătoriei. Noi nu ne ocupăm de călcarea dreptului natural, ci numai de împotrivirea la învăţătura lui Isus Cristos. Toate Bisericile care admit sau practică divorţul sunt contrare Evangheliei.

Însuşi Isus ne spune: "S-au apropiat de dânsul fariseii, ispitindu-l şi zicând: Iertat îi este omului să-şi lase femeia pentru orice pricină? Iar El răspunzând, le-a zis: N-aţi citit că Acela ce a făcut pe om, din început bărbat şi femeie i-a făcut? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un trup. De aceea, mai mult nu sunt doi, ci un singur trup; deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă. Ei au zis: Atunci de ce a poruncit Moise să-i dea carte de slobozenie şi să o lase? Zis-a lor: Pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să vă lăsaţi femeile, însă din început nu a fost aşa. Iar Eu vă zic vouă că oricine îşi va lăsa femeia, fără numai pentru curvie, şi va lua pe alta, săvârşeşte adulter; şi cela ce ia pe cea lăsată, săvârşeşte adulter" (Matei 19,3-9).

În realitate, Moise le-a dat Evreilor această dispensă, cum citim în Deuteronom, 24,1-14: "Dacă va lua cineva femeie şi se va însura cu ea, dar ea nu va afla har în ochii lui, fiindcă el a descoperit în ea ceva de ocară, îi va scrie carte de despărţire şi o va slobozi din casa lui. După ce va ieşi din casa lui, se va mărita cu alt bărbat". Traducerea nu-i prea clară. Gala Galaction traduce: "ceva de ocară"; Biblia de la Ierusalim: "une tare" - un cusur, un viciu; Vulgata: "aliquam foeditatem" - ceva respingător: hermafroditism, diformare, masochism, frigiditate, lesbianism?).

În timpul predicării Evangheliei, rabinul Sammai şi cei din şcoala lui nu acordau divorţ decât pentru caz de adulter. Hillel şi şcoala lui dădeau drept de divorţ pentru orice motiv. Însă, când abuzurile au început să crească şi să se înmulţească divorţurile, vine Isus şi stabileşte legea naturală de la începuturile umanităţii: "De la începutul creaţiunii, (un) bărbat şi (o) femeie i-a făcut Dumnezeu". "Pentru aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un trup. Deci, mai mult nu sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă... Oricine îşi va lăsa femeia şi va lua pe alta, preacurveşte. Iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul şi se va mărita cu altul, preacurveşte" (Marcu 10,6-12). La Sf. Luca (16,18) se spune: "Tot cel ce-şi lasă femeia şi ia pe alta, preacurveşte; şi cel ce ia pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte".

Sf. Pavel, în Epistolele sale, scrie: "Femeia măritată este legată, prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăieşte; iar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului. Drept aceea, trăindu-i bărbatul, dacă ia alt bărbat, adulteră se cheamă că este; însă, de-i moare bărbatul, este liberă faţă

51

Page 52: Biblia răspunde

de lege, încât nu mai este adulteră luând un alt bărbat" (Rom. 7,2-3). Iar la Corinteni scrie: "Celor căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat. Iar de se va despărţi, să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul său. Iar bărbatul, pe femeie să nu o lase" (Cor. 9,10-12). Deci afirmă clar că legătura căsătoriei nu poate fi ruptă decât prin moartea unuia din soţi.

Două versete din Sf. Matei (5,32; 19,9) par a ridica întrebări prin cuvintele "afară de pricină de curvie". Însă, la Sf. Marcu, Sf. Luca şi Sf. Pavel, precum şi în învăţătura Bisericii de la început, se vede clar că desfacerea căsătoriei nu este permisă. "În afară de pricină de curvie" (Matei 5,32) şi "în afară de curvie" (Matei 19,9), înseamnă că pentru adulter poate să o lase; aceasta se numeşte "despărţire de pat şi de masă", dar bărbatul nu se poate căsători cu alta, sau femeia cu altul. Dacă adulterul ar putea despărţi definitiv o căsătorie, ar fi foarte uşor ca unul din cei doi soţi să-l comită şi ar avea motiv de divorţ.

Privilegiul Paulin. Sf. Pavel scrie, la I Corinteni 7,12-16, că: "Dacă un frate are o femeie necredincioasă, şi ea voieşte să vieţuiască cu el, să nu se despartă de ea. Şi femeia, dacă are bărbat necredincios, şi el voieşte să vieţuiască cu ea, să nu-şi lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă, şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios... Dacă însă cel necredincios se desparte, să se despartă. În astfel de împrejurare, fratele sau sora în cauză nu sunt legaţi; căci Dumnezeu ne-a chemat spre pace". Deci, dacă soţul rămas păgân refuză să reia viaţa conjugală, ori trăieşte cu cel creştin vătămându-l pe Dumnezeu, atunci se pot despărţi, cel creştin având dezlegare să se căsătorească cu un creştin. Privilegiul acesta este singurul care permite desfacerea căsătoriei. În alte cazuri, cei care desfac şi divorţează sunt contra Evangheliei. 

23. DUMINICA ŞI SÂMBĂTA

Din înţelegerea greşită a Sfintei Scripturi, care, fără Tradiţie, este învârtită în toate direcţiile, unii creştini au ajuns să sărbătorească sâmbăta în locul Duminicii, bazându-se pe texte diverse. Creştinii au ţinut Duminica, adică ziua Domnului, în cinstea a două mari evenimente care s-au întâmplat în prima zi din săptămână: Învierea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli. Sfântul Apostol Ioan scrie: "Am fost răpit cu mintea într-o zi de Duminică" (Apoc. 1,10).

Tot în zi de duminică slujeşte Sf. Pavel Sfânta Liturghie şi predică: "Şi, în ziua cea dintâi a săptămânii, adunându-se ucenicii ca să frângă pâine"; apoi istoriseşte întâmplarea cu tânărul Eutichie (Fapte 20,7-12). În zi de duminică se făcea colecta, semn că atunci erau mai mulţi creştini de faţă: "În ziua cea dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună la o parte ce se va îndura, ca să nu se facă strânsoarea când voi veni la voi" (I Cor. 16,2).

Timpul când a fost înlocuită sâmbăta evreiască cu duminica creştină nu poate fi stabilit cu siguranţă. Este sigur că în timpul scrierii Epistolei Sf. Apostol Pavel către Corinteni, anul 57, şi pe timpul Faptelor Apostolilor, anul 64, adunările liturgice ale creştinilor se ţineau în ziua cea dintâi a

52

Page 53: Biblia răspunde

săptămânii, cum am văzut în Faptele Apostolilor (20,7) şi scrie în Epistola către Corinteni (I Cor. 16,2).

La sfârşitul secolului întâi şi începutul secolului II, adică la anul 100 d.Cr., această sărbătoare a duminicii era statorită pretutindeni, sub numele de Ziua Domnului (Apoc. 1,10). Acest fapt ni-l spune şi istoria în: Învăţătura celor 12 Apostoli = Didake, cap. 14; în Epistola lui Barnaba, cap. 15; în Scrisoarea Sf. Ignaţiu din Antiohia către Magnezieni, cap. 9 (Sf. Ignaţiu a murit martir la Roma în anul 107); în cartea Dialogul cu Trifon a Sf. Justin, mort în anul 165 d.Cr.; în Epistola către Romani a Sf. Dionisie din Corint (+180), redată de Eusebiu în Istoria Bisericească IV, cap. 23; în Apologeticum, cap. 16, scrisă de Tertulian (+165).

În perioada aceea existau aşa-numiţii iudaizanţi care, pe ici pe colo, ţineau sâmbăta cu evreii. Constantin cel Mare a dat ordin împotriva lor, cum istoriseşte Nichifor Calixt în Istoria Bisericească VII, 46. Tot asemenea măsuri ia şi Conciliul din Laodicea, canon 29. Sabatul este o lege ceremonială a Vechiului Testament, ca şi tăierea împrejur şi interzicerea anumitor mâncări. Această lege a încetat în Noul Testament.

Sărbătoarea sâmbetei o aveau şi Babilonienii (Dict. de la Bible, art. Sabat, Vigouroux). Se pare că evreii o ţineau înainte de Legea dată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai (Ieşire 16,23-30). Chiar cuvintele "adu-ţi aminte" (Ieşire 20,8) presupun o cunoaştere anterioară. Sabatul a fost întărit ca să-şi aducă aminte că Domnul i-a scos din robia Egiptului (Deut. 5,15). Profetul Osea spune că Dumnezeu a zis: "Voi face să înceteze toate veseliile ei (ale naţiunii evreieşti), sărbătorile ei şi lunile noi şi zilele de odihnă şi toate prăznuirile ei" (Osea 2,13).

Întreg Noul Testament este o ridicare împotriva Sabatului. Dacă Isus intră în sinagogă sâmbăta, o face ca să afle pe iudeii ce erau adunaţi acolo şi să le vorbească: "Intrară în Capernaum şi, îndată, intrând sâmbăta în sinagogă, îi învăţa" (Marcu 1,21); "Şi, fiind sâmbătă, a început să înveţe în sinagogă" (Marcu 6,2); "A venit în Nazaret unde crescuse şi a intrat, după obiceiul său, în ziua sâmbetei în sinagogă şi s-a sculat să citească" (Luca 4,16,31).

Dar Isus şi Apostolii sunt persecutaţi pentru că nu ţin sâmbăta: "Văzând fariseii, au zis: Iată ucenicii Tăi fac ceea ce nu se cade a face sâmbăta" (a smulge spice) (Matei 12,2); "Şi fariseii au zis: Vezi, de ce fac sâmbăta ce nu se cuvine?" (Marcu 2,24; Luca 6, 1-5). Mântuitorul vindecă sâmbăta pe omul cu mâna uscată: "Drept aceea, este permis a face bine sâmbăta" (Matei 12,10); "Şi a zis lor: Se cuvine, sâmbăta, a face bine sau a face rău, a mântui un suflet sau a-l pierde? Iar ei tăceau..." (Marcu 3,4); "Iar în altă sâmbătă a intrat în sinagogă şi învăţa. Şi era acolo un om a cărui mână dreaptă era uscată. Iar fariseii îl pândeau, de-l va vindeca sâmbăta, ca să-i găsească vină..." (Luca 6,6).

Ba, chiar porunceşte paraliticului de la scăldătoarea oilor: "Scoală-te, ia-ţi patul şi umblă" (Ioan 5,8). Isus mai zice: "Dacă omul primeşte tăierea împrejur sâmbăta, ca să nu se strice Legea lui Moise, vă mâniaţi pe mine că am făcut sâmbăta un om întreg sănătos?" (Ioan 7,23). Chiar şi vindecarea orbului din

53

Page 54: Biblia răspunde

naştere o face Isus sâmbăta: "Deci, ziceau unii din farisei: Omul acesta nu este de la Dumnezeu, că nu ţine sâmbăta" (Ioan 9,16).

Sâmbăta, o vindecă pe femeia gârbovă: "Şi învăţa Isus în una din sinagogi, sâmbăta. Iată o femeie, gârbovă de 18 ani... şi Isus i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta..." (Luca 13,10,11). Tot demonstrativ vindecă în zi de sâmbătă pe omul cu boala de apă: "Iată, un om bolnav de hidropică era înaintea lui. Isus a întrebat de Lege pe învăţători şi pe farisei: Este îngăduit a vindeca sâmbăta, ori nu? Dar ei au tăcut; şi luându-l de mână, l-a vindecat..." (Luca 14,2-6).

Întrebare: Pentru ce scrie că Dumnezeu s-a odihnit în ziua a şaptea? (Facere 2,2-5).

Răspuns: Dumnezeu nu a lucrat ca să fie obosit, creaţiunea fiind un act al voinţei, însă o spune pentru a da pildă evreilor să ţină sâmbăta. Dumnezeu şi acum lucrează (Ioan 5,17).

Întrebare: De ce zice Mântuitorul, vorbind de dărâmarea Ierusalimului: "Să nu fie fuga voastră iarna sau în zi de sâmbătă" (Matei 24,20).

Răspuns: Sâmbăta a fost fixată ca zi de odihnă: "Păziţi, deci, ziua de odihnă, căci ea este sfântă" (Ieşire 31,14); "Şase zile să lucraţi, iar ziua a şaptea să fie sfântă pentru voi, zi de odihnă, odihna Domnului" (Ieşire 35,2). În această zi de odihnă, evreii nu aveau voie să facă drumuri lungi. Nu se admitea decât 2000 de coţi sau de paşi, cca 1 km (Iosif Flaviu "Antichităţi iudaice"; Învăţaţii Iudei Barachibas şi Hillel). Dacă ar fi trebuit să fugă, nu puteau, fiind interzis să facă mai mult de 2000 de paşi, astfel că ar fi fost prinşi. Tot aşa, dacă ar fi fost iarnă, greutăţile unui drum ar fi fost foarte neplăcute.

Din cuvintele Mântuitorului "Să nu fie fuga voastră iarna sau în zi de sâmbătă" (Matei 24,20) nu se deduce că trebuie ţinută sâmbăta. În acest caz ar trebui ţinută, sărbătorită şi iarna, adică anotimpul. Când Isus a vorbit, duminica nu era încă stabilită ca zi de odihnă. Această zi au întemeiat-o Apostolii în cinstea Învierii Domnului şi a Pogorârii Duhului Sfânt, cele două mari sărbători ale creştinismului.

Întrebare: De ce au intrat Apostolii în sinagogă sâmbăta? Pavel intră şi vorbeşte în sinagoga din Antiohia Pisidiei, într-o zi de sâmbătă (Fapte 13,14-17,27): "Şi ieşind ei din sinagoga iudeilor, îl rugau neamurile ca, sâmbăta viitoare, să le grăiască lor cuvintele acestea" (Fapte 13,42-44); "Şi, după obiceiul său, Pavel a intrat la ei şi, în trei sâmbete, le-a grăit din Scriptură" (Fapte 17,2); "Şi vorbea în sinagogă în fiecare sâmbătă" (Fapte 18,4)...

Răspuns: Apostolii, ca şi Cristos, intrau în sinagogă pentru că acolo îi aflau pe iudei adunaţi. Însă creştinii aveau altă zi de odihnă, cum zice Sf. Pavel: "Nimeni să nu vă judece pe voi pentru mâncare sau băutură, sau pentru sărbătoare, sau pentru lună nouă, sau pentru sâmbătă" (Col. 2,16); "Acestea sunt umbra celor viitoare" zice Sf. Pavel (Col. 2,17).

Noi trebuie să ţinem ceea ce am primit de la Apostoli şi de la Sfinţii Părinţi care i-au cunoscut, în mare parte, şi au luat aceste hotărâri după multă

54

Page 55: Biblia răspunde

gândire. Pentru creştini, Ziua Învierii Domnului este cea mai mare sărbătoare, căci prin Patima, Crucea şi învierea Sa, Isus ne-a răscumpărat din robia păcatului strămoşesc. Această zi merită toată consideraţia şi atenţia noastră. Aşa cum ziua de vineri este post, în amintirea suferinţelor, tot aşa ziua de duminică este ziua biruinţei lui Cristos.

Exemple: În timpul războiului franco-german din 1870, guvernul francez a ţinut o şedinţă în palatul Arhiepiscopului din Tours. Un membru al guvernului, avocatul Cremieux, evreu, glumind, s-a adresat Arhiepiscopului zicând: "Preasfinţia Voastră, credeţi în Noul Testament şi ţineţi Duminica; eu ţin Vechiul Testament, cu sâmbăta. Ar trebui să stabilim care trebuie ţinut?" Msgr. Guibert, Arhiepiscopul, a răspuns: "Dvs. sunteţi jurist, deci ştiţi foarte bine! Când cineva face două testamente, numai unul din ele este valabil. Ultimul îl exclude pe cel dintâi. Prin urmare, Duminica trebuie ţinută".

Louis Veillot (1813-1883), ziarist catolic militant şi director al ziarului "L'Univers" din Paris, istoriseşte următorul caz: Un vecin îl dispreţuia pe altul pentru că mergea duminica la biserică să asculte Sfânta Liturghie. Acesta îi răspunde: Ce-ai zice dacă aş avea numai şapte franci şi, întâlnind un cerşetor, i-aş da şase franci? - Aş spune că eşti foarte darnic, i-a răspuns celălalt. - Dar ce-ai spune dacă acel sărac, în loc să-mi mulţumească, ar sări să mă sugrume ca să mi-l ia şi pe cel rămas? - L-aş judeca foarte aspru, l-aş considera un derbedeu, vrednic de spânzurătoare! - Ei bine, ţi-ai pronunţat propria osândă. Dumnezeu ţi-a dat şase zile pentru lucru şi a cerut să-i închini Lui a şaptea zi, dar tu i-o iei şi pe aceasta!

Un cetăţean îi zise unui cunoscut care mergea la biserică, fiind duminică: De ce mergi la biserică? Te poţi ruga şi acasă, Dumnezeu e pretutindeni! Creştinul îi răspunse: Şi aerul este plin de vapori de apă peste tot, dar cine vrea să-şi potolească setea, trebuie să meargă la fântână. Tomas Morus (1478-1535), cancelar al Angliei şi martir, asculta şi-l ajuta pe preot la Sfânta Liturghie. Curtenilor le spunea: E mai mare cinste pentru mine a servi la altarul lui Dumnezeu, decât a servi la curtea regelui!  

24. VORBIREA IN LIMBI (GLOSOLALIA)

Darul limbilor este de a vorbi limbi străine fără să le fi învăţat. Citim la Sf. Evanghelist Marcu: "Iar celor care vor crede, aceste semne vor urma: în numele Meu demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi..." (16,17). La pogorârea Sfântului Duh (Rusalii) Apostolii au vorbit, iar cei prezenţi au înţeles, fiecare în limba sa, vreo 14 limbi deosebite. Au vorbit în limbi după ce au primit pe Duhul Sfânt: "Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: iată, nu sunt aceştia toţi Galileeni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut?" (Fapte 2,9-12).

Apostolii şi ucenicii lui Isus, aproximativ 120 de persoane, au vorbit în limbi. Toţi vorbeau aceeaşi limbă, adresându-se celor prezenţi, şi fiecare din cei de faţă înţelegea în limba sa. Probabil că Apostolii au primit darul de a vorbi fiecărui neam, fără să le înveţe limba. Prin acest dar, vorbitorul se exprima într-o limbă, iar cei ce ascultau, fiecare auzea în limba sa. Acest dar al limbilor

55

Page 56: Biblia răspunde

nu este ceva bolboroseală pe care nu o înţelege nimeni, ci o vorbire clară şi pe înţeles: "Cum auzim noi, fiecare, limba noastră?" (Fapte 2,8).

Darul limbilor a devenit aproape ceva obişnuit în Biserica creştină, de la început: "Şi, punându-şi Pavel mâinile peste ei, Spiritul Sfânt a venit asupra lor şi vorbeau în limbi şi proroceau" (Fapte 19,6); "... unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor" (I Cor. 12,10,28); "Dragostea nu scade niciodată. Cât despre prorociri, se vor desfiinţa, darul limbilor va înceta..." (I Cor. 13,8; 14,5,22).

Glosolalia a dispărut când a putut fi înlocuită cu mijloace mai puţin extraordinare. Fenomenul care s-a produs la Rusalii este o situaţie inversă faţă de amestecarea limbilor la Turnul Babel. Atunci oamenii, vorbind aceeaşi limbă, nu s-au mai putut înţelege, iar acum, vorbind limbi diferite, fiecare înţelege în limba sa. Acest fenomen este un simbol al convertirii popoarelor la aceeaşi credinţă, cu toată diversitatea naţionalităţilor şi a limbilor.

Darul vorbirii în limbi s-a continuat în timpul vieţii Apostolilor şi în primele veacuri ale creştinismului. Sf. Pavel zice: "Cuvântul meu şi propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte convingătoare ale înţelepciunii omeneşti, ci în dovada Duhului şi a puterii lui Dumnezeu" (I Cor. 2,4). Tot Sf. Pavel zice: "Dacă nu cunosc înţelesul sunetului, voi fi un străin pentru cel ce vorbeşte; şi cel ce vorbeşte va fi un străin pentru mine... dacă mă rog în altă limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod... Dar în biserică voiesc mai bine să spun cinci cuvinte pe înţeles, decât zece mii de cuvinte neînţelese..." (I Cor. 14,11-19).

Sf. Ireneu (130-208) atestă că şi pe timpul său erau creştini care aveau darul limbilor (CarteaAdversus Haereses, V,VI). Eusebiu (265-340) încă arată că se mai aflau creştini pe timpul său care vorbeau în limbi, prin graţia Spiritului Sfânt (Istoria Bisericii, vol. 7 t. XX, col. 448). Se pare că, uneori, această vorbire în limbi era un fel de extaz prin care lăudau pe Dumnezeu, după cum zice Sf. Pavel: "Cine vorbeşte în altă limbă, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, căci nimeni nu-l înţelege şi, cu spiritul, El spune taine"; "Cel care grăieşte în limbi, pe sine însuşi se zideşte, iar cel care proroceşte, zideşte Biserica..." (I Cor. 14,2-4). Se pare că, pe parcursul secolelor, acest dar al limbilor a decăzut, devenind un fel de bolboroseală. Nici nu mai era necesar darul limbilor, pentru că popoarele Europei se creştinaseră.

Totuşi, unele secte l-au transformat într-un ritual de miracol şi spectacol, să-i uimească pe cei ce iau parte la adunare. Câtă deosebire este între darul limbilor ce l-a avut Sf. Petru, şi cel folosit astăzi! Când a vorbit Sf. Petru în ziua de Rusalii, s-au convertit circa 3000 de suflete (Fapte 2,41), căci toţi înţelegeau perfect ce le spunea Sf. Petru, fiecare în limba lui, deşi erau acolo vreo 14 seminţii şi toţi erau uimiţi şi se minunau, zicând: "cum auzim noi fiecare în limba noastră, în care ne-am născut?" (Fapte 2,27-12). Astăzi, cine înţelege exclamaţiile incoerente ce se emit la anumite adunări?

"Dacă prin limbi nu veţi da cuvânt lesne de înţeles, cum se va cunoaşte ce aţi grăit? Veţi fi nişte oameni care vorbesc în vânt!" (Fapte 14,9). La aşa-numitul dar al limbilor, de mai târziu, au fost date trei interpretări: a emite cu limba sunete încurcate şi nearticulate, ca pruncii care încep să vorbească (Eichorn,

56

Page 57: Biblia răspunde

Neander, Smidt etc); exclamări incoerente şi cuvinte neînţelese, ceea ce face ca glosolalia să semene cu inspiraţia pitoniselor (vrăjitoare în transă, Meyer); sunete imperceptibile, cu voce joasă, care trebuiesc interpretate, adică traduse cu glas înalt de altcineva (Wieseler).

Desigur, acest fel de vorbire pare mai mult o diformare decât o perfecţiune, nefiind necesar un har deosebit. Bine zice Sf. Pavel: "În biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbi" (fără înţeles) (I Cor. 14,19). Cum se comunică şi se molipseşte râsul sau plânsul, aşa se molipseşte şi vorbirea în limbi. S-au aflat persoane care, în delir sau transă hipnotică, au repetat texte lungi în altă limbă pe care treji nu o cunoşteau. Servitoarea unui rabin, bolnavă, delirând, repeta psalmii pe care i-a auzit citiţi de rabin, în limba ebraică, pe care ea nu o cunoştea...

Ritualul Roman (euhologhion sau molitvelnic) la slujba "De exorcisandis obsessis a demonio"(exorcizarea celor posedaţi de diavol), printre semnele de îndrăcire pomeneşte şi pe acela de a vorbi în limbi necunoscute sau de a înţelege pe cel care vorbeşte. La începutul creştinismului vorbirea în limbi a fost un har special dat de Dumnezeu pentru convertirea neamurilor.

Biserica a mai avut sfinţi care au vorbit în limbi, astfel: Sf. Francisc Xaveriu (1506-1552), misionar în India, Ceylon, Moluce, Malaka şi Japonia. În aceste regiuni se vorbeau sute de dialecte diferite, dar, când predica Sf. Francisc, fiecare îl înţelegea în limba lui proprie, ca pe Apostoli în ziua de Rusalii. Sf. Francisc a murit de friguri pe o insulă pustie, din vecinătatea Chinei, fiind însoţit numai de doi servitori.

Sf. Anton de Padova (1195-1231), mare predicator, era înţeles de mulţimea pelerinilor veniţi din toată Europa, în timpul celor patru luni cât a stat la Roma, în anul 1230, vorbind în pieţe şi în marile biserici. Toţi rămâneau uimiţi cum îl înţeleg, deşi el vorbea numai în limba italiană. Tot aşa s-a întâmplat şi în Franţa, în mai multe oraşe unde a predicat; toţi călătorii îl înţelegeau, fiecare în limba lui. Sf. Vincenţiu Ferier (1355-1419) de asemenea a avut darul limbilor.  

25. MILENARISMUL

Milenarismul este greşeala celor ce cred că Isus, cu sfinţii săi, va stăpâni aici pe pământ o mie de ani, la sfârşitul lumii. Această interpretare a început prin tălmăcirea greşită a profeţiilor dinainte de Cristos. Profetul Isaia zice: "Domnul Sabaot va pregăti în muntele acesta pentru toate popoarele un ospăţ... şi în muntele acesta El va da la o parte vălul care învăluie toate popoarele..." (Isaia 25,1-12); "În ziua Aceea se va cânta... cântarea lui Iuda: Avem o cetate întărită. Domnul ne vine într-ajutor..." (Isaia 26,1-12); "Veseleşte-te, pustiu însetat, să se bucure pustiul ca şi crinul să înflorească... Atunci se vor deschide ochii celor orbi..." (Isaia 35,1-10); Noul Sion (Isaia cap. 54 şi 60); Adunarea popoarelor în Ierusalim (Isaia 66,18-23). Unii mai interpretează texte şi de la Ezechiel, cap. 40 şi 48. Tot aşa splendoarea noului templu, descrisă la Ageu (Hagai) 2,7-9; Zaharia 2,6-13; Daniel 7,9-14,25,27; 12,5-13.

57

Page 58: Biblia răspunde

Răspuns: Profeţii vorbeau de o împărăţie spirituală, dar fariseii au luat-o în sens fizic, material, aşteptând un Mesia naţional şi pământesc. Mântuitorul, în descrierea sfârşitului lumii, înlătură orice dominare a Sa, cu aleşii săi, aici pe pământ o mie de ani. El se va arăta numai atunci când cerul şi pământul vor fi răsturnate; atunci va trimite pe îngerii săi să adune pe cei aleşi şi va face judecata: "Iar îndată după necazul zilelor acelora..." (Matei 24,29-31); Marcu 13,24-27; Luca 17,26-30).

Sfântul Petru, în a doua Epistolă (3,5-7 şi 10-13) scrie de o răsturnare a pământului care nu permite întemeierea unei împărăţii pământeşti, ci "Ceruri noi şi pământ nou" (II Petru 3,13). Sfântul Pavel încă spune că Isus Cristos va veni la judecată (II Tes. 1,5-10). Isus a înviat întâi, apoi vor învia cei ce au crezut în El (I Cor. 15,51-55).

S-ar părea că Apocalipsul vorbeşte de o împărăţie pământească a lui Isus, cu aleşii săi. Dar Apocalipsul este o carte profetică, plină de simboluri şi de asemănări. Pentru ca să iei un text în înţeles literal, trebuie să ai motive deosebite, altfel poţi să cazi în mari greşeli. Chiar şi răstimpul rotund de 1.000 de ani, trebuie să ne atragă luarea aminte că este vorba de o metaforă. Dacă ar fi reală, ar trebui să găsim urme şi în Evanghelia Sf. Ioan, care a scris Apocalipsul. Dar Evanghelia a patra ne spune că învierea va fi "în ziua cea de apoi" (Ioan 6,39,44; 11,24), adică la judecata din urmă, deci nu se referă la o împărăţie de 1000 de ani.

Răsplata "celui care va birui... să mănânce din pomul vieţii, care este raiul lui Dumnezeu" (Apoc. 2,7,11,27; 3,21) este în rai, adică în fericirea veşnică. Deci nu este vorba de împărăţia pământească a lui Isus Cristos. Tot în Apocalips (cap. 6) se vede că, după judecată, drepţii sunt aduşi îndată înaintea scaunului lui Dumnezeu şi înaintea Mielului (Apoc. 7,9-17).

Nici nu se aminteşte de vreo împărăţie pământească. Nici "lanţul cel mare", nici "cheia adâncului" şi nici "pecetea de o mie de ani" (Apoc. 20,1-5) nu pot fi luate în sens literal. Cei care vor domni o mie de ani (adică veşnic, n.n.) sunt cei tăiaţi (pentru Cristos, n.n.), morţi înviaţi, care nu se tem de moarte. (Apoc. 20,4-6), deci nu se poate susţine că aceştia vor domni cu Cristos pe pământ. O mie de ani este o metaforă pentru timpul îndelungat cât va fi legat satana.

Credinţa creştină a învăţat totdeauna că Mântuitorul va veni numai la judecata din urmă, după care va urma împărăţia cerească eternă: "Şi iarăşi va să vie, să judece viii şi morţii, a cărui împărăţie nu va avea sfârşit" (Credeul). Prin urmare, va veni, va judeca pe vii şi pe morţi şi va împăraţi, nu o mie de ani pe pământ, ci în vecii vecilor, în cer. 

26. FIARA ŞI NUMĂRUL 666

Sf. Ioan profeţeşte în Apocalips că, în timpurile de la sfârşitul lumii, se va scula o fiară (un curent sau o persoană ţinând cu Anticrist), iar numărul numelui ei este 666. Ca să lovească în Biserică, unii sectari, în special Adventiştii (Broşura "Ce ne aduce viitorul", pag. 47, Editura Păzitorul Adevărului, Bucureşti), socotesc în numere romane unele litere şi dau numele Papii, VICARIUS FILII DEI, şi anume: adună literele care înseamnă şi cifre

58

Page 59: Biblia răspunde

romane: VICarIVs fILII DeI. Aceste cifre, adunate, dau numărul 666, iar Adventiştii afirmă că însuşi Papa ar fi fiara din Apocalips (13,28).

Răspuns: Cel care va reprezenta fiara şi va avea numărul numelui său 666, va veni numai cu puţin înainte de judecata din urmă, până la care mai este timp. Deci nu poate fi Papa, care este de la Cristos şi este Vicarul acestuia. Iată semnele venirii Domnului:

a) Cea mai mare parte a oamenilor vor fi fără credinţă (căzuţi în materialism): "Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Şi precum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi venirea Fiului Omului... oamenii mâncau şi beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut, până ce a venit potopul şi i-a luat pe toţi; la fel va fi şi venirea Fiului Omului..." (Matei 24,36-39; Lc. 17,26).

b) Va fi predicată Evanghelia la toate neamurile: "Şi se va propovădui această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea, spre mărturie la toate neamurile; şi atunci va veni sfârşitul" (Matei 24,14). Astăzi, două treimi din lume sunt încă păgâne.

c) Va veni Anticrist: "Iar ivirea aceluia va fi prin lucrarea lui Satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase" (II Tes. 2,9). "Şi a prins pe balaurul, pe şarpele cel vechi care este diavolul şi satana şi l-a legat pe 1000 de ani..." (Apocalips 20,2-9).

d) Enoch şi Ilie vor predica pocăinţă: "Iată vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată" (Malahia 4,5); "Iar El, răspunzând, a zis: Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate" (Matei 17,11). Anticrist îi va ucide: "Şi voi da putere celor doi martori ai mei şi vor proroci... Iar când vor isprăvi cu mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, şi-i va birui şi-i va omorî" (Apoc. 11,3).

e) Evreii se vor converti: "Că zile fără de număr fiii lui Israel vor rămâne fără rege, fără căpetenie, fără jertfă... după aceasta fiii lui Israel se vor întoarce la credinţă şi vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor... iar la sfârşitul zilelor celor de pe urmă se vor apropia cu înfricoşare de Domnul şi de bunătatea lui" (Osea 3,4-5); "Cel care eşti, precum este scris, hotărât pentru vremuri viitoare, ca să potoleşti mânia mai înainte de mânie, să întorci inima tatălui către fiu şi să aşezi seminţiile lui Iacob" (Eclesiast 48,10).

Sf. Pavel scrie la Romani: "Pentru că nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi taina aceasta, ca să nu vă socotiţi pe voi înşivă înţelepţi; că împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul paginilor. Şi astfel, întregul Israel se va mântui, precum este scris: Din Sion va veni Izbăvitorul şi va îndepărta nelegiuirile lui Iacob. Şi acesta este legământul Meu cu ei, când voi ridica păcatele lor" (Rom. 11,25-27).

De asemenea, citim şi la Ieremia: "Dar iată legământul pe care îl voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: voi pune legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei îmi vor fi popor" (Ier. 31,33); "Voi încheia cu ei legământ veşnic, după care Eu nu mă

59

Page 60: Biblia răspunde

voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine şi voi pune frica mea în inima lor, ca ei să nu se mai abată de la Mine" (Ier. 32,40).

f) Semne mari în cer şi necaz între oameni: "Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului... soarele se va întuneca, luna nu va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerului se vor zgudui..." (Matei 24,27-31; Luca 17,24).

Aşadar, numai când se vor împlini toate acestea va fi aproape sfârşitul şi se va şti care este fiara şi numele şi numărul ei. În vechime s-au căutat persoane al căror nume să dea în cifre numărul 666. Aşa s-a atribuit lui Nero, al cărui nume Neron Caesar, în litere evreieşti, dă numărul 666. Alţii, cu alfabetul latin, au scos numărul 666 din numele lui Diocleţian Augustus: DIoCLes aVgVstVs = 666, literele mari reprezentând numere romane. Unii au scos chiar din numele lui Iehova numărul 666 (Vezi Dictionnaire de la Bible, par Vigouroux, t. IV, col.1962).

Dacă ne-am permite felul sectarilor de a interpreta Sfânta Scriptură, am putea susţine că fiara cu numărul 666 este erezia sectară cu multe ramuri ieşită din protestantism, cum de şaptezeci de ori câte şapte (Matei 18,22) înseamnă mulţimea sectelor formate. S-ar putea deduce că numărul 666 îl au chiar Adventiştii. Astfel, dacă luăm cuvintele: Secta Adventului şi culegem literele care reprezintă numere romane, vom avea: seCta aDVentVLVI = 666, adică 100+500+5+5+50+5+1=666. Deci, după interpretarea lor, chiar secta Adventistă este numele şi numărul fiarei.  

CONCLUZII

Sfânta Scriptură are unele citate care foarte greu se pot interpreta, chiar de către persoane cu studii teologice de ani îndelungaţi. Cum ar putea să le interpreteze cineva fără studii în acest domeniu? Dar important, pentru mântuirea noastră, nu este să cunoaştem în întregime înţelesul Sfintei Scripturi, ci două lucruri trebuiesc: "Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele" (Matei 22,37; Marcu 12,30-31; Luca 10,27).

Să nu discutăm în contradictoriu cu sectanţii niciodată, ci să ne rugăm pentru convertirea lor. Să ne păstrăm credinţa în Biserica adevărată pe care a întemeiat-o Cristos, când a zis: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea" (Matei 16,18; Luca 22,32; Ioan 21,16). Cine urmează învăţătura Bisericii "Nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii" (Ioan 12,35). 

 

60