Banca Centrală Europeană (BCE) este banca centrală a Uniunii Europene, cu funcția de

administrare a politicii monetareîn cele 18 țări care folosesc euro ca monedă.[1] Își are sediul

în Frankfurt am Main.

Banca a fost înființată la 1 iunie 1998, ca urmare a Tratatului de la Amsterdam. Actualul

președinte al BCE este Mario Draghi. BCE colaborează cu băncile centrale din toate cele 27 de

state membre ale Uniunii Europene. Împreună, formeazăSistemul European al Băncilor

Centrale(SEBC). BCE stabilește cadrul cooperării dintre băncile centrale ale celor 17 state

membre care au adoptat moneda unică și alcătuiesc împreună zona euro. Cooperarea existentă

la nivelul acestui grup restrâns poartă numele de „eurosistem”.[2] BCE are

ca obiectiv menținerea inflației la un nivel inferior, dar apropiat de 2%. BCE are dreptul exclusiv

de a autoriza emiterea de bancnote, drept obținut prin Tratatul de la Maastricht. Stabilitatea

prețurilor este definită ca o creștere anuală a indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC)

din zona euro de sub 2%, stabilitatea prețurilor trebuie menținută pe termen mediu.

IstorieTratatul de la Maastricht a fost negociat și ratificat de parlamentele naționale pornind de

la premisa că, în timp, toate statele membre ale UE vor adopta moneda euro și, prin urmare, Sistemul European al Băncilor Centrale va îndeplini toate atribuțiile legate de moneda unică. Banca Centrală Europeană a fost înființată la data de 1 iunie 1998, devenind banca centrală independentă responsabilă de moneda unică europeană (euro), care a fost lansată în luna ianuarie 1999. În luna mai 1998, Consiliul European a adoptat una dintre deciziile cele mai importante din istoria integrării europene. Liderii UE au hotărât că 11 state membre îndeplineau condițiile pentru adoptarea euro. Acest eveniment istoric își are originea în semnarea, în anul 1992, a Tratatului de la Maastricht, prin care a fost definit cadrul instituțional al  Sistemul European al Băncilor Centrale. Timp de aproximativ 10 ani stabilitatea prețurilor a fost menținută în general, în pofida majorărilor semnificative ale prețurilor materiilor prime la nivel mondial, care au afectat Europa și restul lumii și asupra cărora politica monetară nu are nicio influență directă, ceea ce a determinat creșterea ratei medii a inflației la un nivel ușor superior celui de 2% după adoptarea monedei euro. În deceniile care au precedat lansarea monedei euro, ratele anuale medii ale inflației din țările respective erau mult mai ridicate decât cele din zona euro în ultimii 10 ani.

Integrarea monetară europeană a debutat la începutul anilor ’60, atunci când cei șase membri ai Comunității Economice Europene (CEE) au inițiat cooperarea în domeniul afacerilor monetare. În anul 1969, în urma unei serii de crize a cursului de schimb și a balanței de plăți, liderii celor șase țări membre ale CEE au decis elaborarea unui plan de uniune economică și monetară. Această decizie s-a materializat în anul 1970, sub forma Raportului Werner, care prevedea realizarea uniunii în trei etape până în anul 1980.

Acest proiect ambițios a fost abandonat în anul 1971, după prăbușirea sistemului cursurilor de schimb fixe de la Bretton Woods.[3] Primul pas a fost făcut în 1972, odată cu crearea așa-numitului „șarpe monetar”, care avea drept scop stabilizarea cursurilor de schimb pentru mai multe monede europene, dar care a devenit curând victima unor noi tulburări monetare și a recesiunii internaționale care a urmat primei crize petroliere din anul 1973.

După ce mai multe monede au aderat la acest sistem sau l-au părăsit, „șarpele” se limita în 1977 la „zona mărcii germane”, formată din Germania, țările din Benelux și Danemarca. Consiliul European a încredințat unui comitet de experți, prezidat de Jacques Delors, mandatul de a formula propuneri pentru posibilitatea realizării uniunii economice și monetare europene. Rezultatul a fost Raportul Delors, care a condus la conturarea Tratatului de la Maastricht, semnat

de șefii de stat și de guvern ai statelor membre ale UE în anul 1992 și ratificat de toate țările Uniunii Europene până în anul 1993. Acest Tratat a stat la baza introducerii, după aproximativ 10 ani, a monedei euro.Institutul Monetar European (IME), înființat în anul 1994, a demarat pregătirea cadrului de reglementare, organizatoric și logistic necesar noului sistem supranațional al băncilor centrale, esențial pentru crearea Băncii Centrale Europene și a Sistemului European al Băncilor Centrale, pentru îndeplinirea sarcinilor acestora și pentru introducerea noii monede unice.

Funcții

Distribuția și supravegherea stabilității monedei euro

Definirea politicii europene a intereselor și controlul rezervelor de bani

Cooperarea cu băncile naționale

Funcțiile BCE sunt menționate în Tratatul de la Maastricht. Pentru a putea să lucreze eficient,

BCE nu are voie să depindă de puterea politică, o chestiune pe care criticii o aduc deseori în

discuție. BCE a fost creată după modelul Băncii Federale Germane Deutsche Bundesbank.

BCE și sistemul de bănci centrale europene în ansamblu, care include și băncile centrale din

toate statele Uniunii Europene, au primit sarcina de a menține stabilitatea prețurilor și de a

asigura credibilitatea monedei unice. Euro, moneda unică europeană, a fost lansată

în ianuarie 1999[4].