INTRODUCERE

Creşterea alarmantă a nivelului şomajului, asociată cu o diminuare a ocupării forţei

de muncă, constituie probleme de interes deosebit, care au nevoie de rezolvare.

Ultimele trei decenii, văzute prin prisma evoluţiei şomajului, au determinat statele

să acorde o importanţă deosebită acestui fenomen.

Plecând de la discuţiile şi problematizările realizate la nivel internaţional fiecare

stat îşi concepe o politică proprie în domeniul pieţei muncii. Promovarea diferitelor tipuri de

politici se realizează de cele mai multe ori, în conformitate cu situaţiile concrete existente

într-o ţară sau alta.

Studiul de faţă îşi propune, în primul rând, să descrie şi să compare politicile

sociale existente în domeniul şomajului.

Proiectate ca modalitate de a garanta securitatea economică a persoanelor rămase

fără loc de muncă, politicile de protecţie a şomerilor constituie un domeniu distinct al

politicilor de securitate socială. Ele s-au dezvoltat pe modelul sistemelor de asigurare socială.

Pentru societatea modernă companiile de asigurări sunt o prezenţă indispensabilă a

vieţii social – economice şi nu numai, conducând la cifre de afaceri impresionante.

Cât priveşte organizarea asigurărilor de risc, acestea se pot realiza în sistem privat

sau public. De ce se asigură oamenii în mod voluntar? În ce condiţii piaţa privată va furniza

asigurări? Sunt întrebări care ne oferă coordonatele a două dimensiuni: cererea şi oferta de

asigurări. Într-un anumit fel se poate spune că limitele asigurărilor private au condus şi susţin

în prezent asigurările sociale (capitolul 1.3.2.). contribuţiile directe, obligatorii sunt elementul

principal ce diferenţiază asigurările sociale de alte modalităţi de protecţie socială. Raportul

dintre asigurările private şi cele sociale se subsumează raportului public – privat. Or, acesta

este dependent de întrunirea sau nu a cerinţelor de funcţionare a mecanismelor de piaţă.

Statul poate să intervină pe motive de redistribuţie (aceasta reprezintă în mare o

problemă politică) sau de eficienţă – existenţa unei imperfecţiuni pe piaţă (condiţie necesară

dar nu şi suficientă pentru a justifica o intervenţie) (N. Barr, 1993).

Argumentele pentru reuşita guvernelor indică: comportarea electoratului şi

birocraţii – ca importante surse de influenţă deformată (capitolul 1.4.).

Ar fi bine însă să fie făcută o distincţie între ce se proclamă şi ce se urzeşte

cotidian în materie de control economic şi social.

„Cheltuielile economice ale statului nu sunt cele care au crescut cel mai mult.

Redistribuirea a crescut progresiv peste tot şi conferă statului un rol important”

(M. Dogan, 1992).

Sunt cunoscute două modalităţi concurente, dar inegal utilizate de organizare a

asigurărilor sociale: acumularea contribuţiilor în fonduri speciale (asigurări pure pe care le

găsim în mod special în cazul asigurărilor de tip privat) sau sistemul larg răspândit, al

transferurilor în flux (PAYG), redistributiv – fiecare modalitate prezentând avantaje şi limite

(capitolul 1.5.).

Sistemul românesc de asigurări sociale este organizat preponderent pe principiul

fluxului (PAYG).

S-a introdus limitarea contribuţiei la nivelul a 2,5 salarii medii pe economie, cu

motivarea de a se disponibiliza resurse pentru asigurările private. Se intenţionează ca

asigurările private să fie obligatorii. În viitor ne aşteptăm la iniţierea sectorului privat în

domeniul asigurărilor. Sistemul public rămâne însă dominant în ce priveşte asigurările sociale.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că avem de-a face cu producerea de bunuri şi

servicii care au un pronunţat caracter de bun public, unde nu funcţionează mecanismul de

piaţă.

Asigurările sociale au fost puse în operă cu o destinaţie precisă: compensarea

pierderilor de venit suferite de persoanele active ocupaţional după această perioadă.

Argumentele pentru o implicare a statului în furnizarea de asigurări sociale de

şomaj sunt de natură a explica de ce piaţa privată nu furnizează prestaţii de asigurări sociale

pentru şomeri şi de ce statul intervine în a organiza un astfel de sistem (capitolul 1.6.).

România a dispus încă dinaintea celui de-al doilea război mondial şi dispune şi în

prezent de un sistem relativ dezvoltat de asigurări sociale (capitolul 1.7.).

Din punctul de vedere al acoperirii diferitelor riscuri de pierdere a veniturilor,

sistemul de asigurări sociale organizat de statul socialist era aproape la fel de complet ca

sistemele cele mai dezvoltate din Occident.

Un singur element a lipsit acestui sistem, chiar şi înaintea celui de-al doilea război

mondial: ASIGURĂRILE DE ŞOMAJ (capitolul 2.1.). Considerarea politicilor sociale

socialiste este importantă deoarece reprezintă moştenirea de la care se porneşte în reforma

sistemului de asigurări sociale şi de politică socială.

Abordările şomajului sunt diferite de la o ţară la alta, concretizându-se în raport cu

situaţiile reale existente la un moment dat (capitolul 2.3.1.). Există o largă libertate pe care o

colectivitate o are în alegerea tipului de sistem de bunăstare şi a gradului său de dezvoltare.

De asemenea se înregistrează oscilaţii de atitudine în reacţia publicului faţă de zone diferite

ale politicilor sociale (capitolul 2.3.3.). Această diversitate a modurilor de raportare a

populaţiei la problemele sociale îşi are sursa în tradiţia culturală a societăţii, în încrederea de

care se bucură guvernul şi capacitatea sa de a iniţia şi propune soluţii, de a fi în contact cu

opinia publică şi de a ţine cont de reacţiile acesteia.

Susţinând ipoteza unei consistenţe doctrinare a programelor de protecţie socială a

principalelor partide politice româneşti, Mălina Voicu şi Bogdan Voicu doresc să testeze

consistenţa electoratului românesc. Cei doi au dorit să testeze dacă electoratul fiecărui partid

în parte aderă la programe sociale de tipul celor propuse de formaţiunea politică simpatizantă

în perioada 1996 – 1997. Sursele de date utilizate nu au fost proiectate pentru o analiză de

tipul celei realizate de autori aici. De altfel, anchetele reprezentative destinate unui scop

similar nu au fost realizate încă în România. Concluziile studiului arată că valorile şi politicile

sprijinite de simpatizanţii majorităţii partidelor sunt în bună concordanţă cu programul

partidului simpatizant. Cu puţine excepţii nu se înregistrează polarizări ale electoratului,

românii susţinând puncte de vedere similare, indiferent de simpatiile lor politice. Diferenţele

sunt de nuanţă. Opţiunea populaţiei pare să se îndrepte către un stat puternic angajat în

organizarea şi controlul vieţii sociale şi economice, principal creator de norme, cu un sector

public important, în ciuda preponderenţei proprietăţii private (M. Voicu şi B. Voicu, 1999).

Evenimentele politice, economice şi sociale ale ţărilor central – este europene au

survenit către finalul procesului de adaptare la noul cadru economic parcurs de ţările

industrializate, în care, la rândul lor, urmează a se integra (capitolul 2.3.5.). Caracteristicile

şomajului în ţările în tranziţie au fost asemănătoare: o pondere ridicată a şomajului în rândul

tinerilor (sub 25 de ani), o creştere a şomajului de lungă durată şi diferenţieri ale ratei

şomajului pe regiuni în cadrul aceleiaşi ţări.

Setul politicilor de tranziţie adoptate în ţările est europene a trebuit să aibă în

vedere şi cadrul legislativ care reglementează piaţa muncii. Un loc central l-au ocupat

preocupările privind definirea şi suportul persoanelor rămase fără loc de muncă (capitolul 3).

Distincţia între modelul clasic de suport, politicile de tip pasiv, financiar, al

şomerilor şi cele de tip simulator, de creare a oportunităţilor şi de suport a reinserţiei în piaţa

muncii a fost făcută chiar înaintea anilor ’70. Delimitarea politicilor pasive de cele active are

şi caracter metodologic. Capitolul 3 al lucrării descrie tipurile de măsuri, precum şi elementele

de politică pasivă şi activă din câteva ţări din Europa Centrală şi de Est cu o referire prealabilă

la cele din ţările industrializate. Din considerente mai mult geografice, printre statele Europei

Centrale şi de Est am inclus: Cehia, Bulgaria, Polonia, Ungaria şi România. Alături de acest

aspect intervin şi o serie de similarităţi care facilitează într-o bună măsură demersul

comparativ. Separarea măsurilor active de cele pasive poate clarifica, într-o mare măsură,

impactul pe care l-au avut asupra stopării creşterii şomajului şi asupra menţinerii lui la „cote

acceptabile”.

Concluziile elaborate succint mai degrabă problematizează în loc să ofere

răspunsuri. Simpla lor enumerare poate constitui o sursă pentru descoperirea soluţiilor în

problema analizată.

CAPITOLUL I

ASIGURĂRI SOCIALE

1.1. STRUCTURA STATULUI BUNĂSTĂRII. OBIECTIVE.

OPŢIUNI DE POLITICĂ SOCIALĂ

Din punct de vedere al structurii fundamentale există o mare similaritate între toate

statele bunăstării dezvoltate în secolul XX. Făcând abstracţie de particularităţile generate de

economia socialistă şi statul socialist al bunăstării prezintă aproximativ aceeaşi configuraţie.

Dacă în sistemul socialist bunăstarea colectivă era produsă în cadrul unui mix

economică-politic (statul orienta întreaga producţie şi distribuţie în aşa fel încât obiectivele

sale politice să fie realizate), în sistemul capitalist occidental diferenţierea dintre economie şi

politică în producerea bunăstării colective este tranşantă.

Am putea vorbi de două mecanisme distincte de producere a bunăstării, unul

primar prin intermediul economiei de piaţă şi unul secundar prin mecanismele politicii

sociale. Economia de piaţă ca producător primar prezintă o serie de limitări structurale în ceea

ce priveşte realizarea obiectivului final:

1) în primul rând din punct de vedere al producerii bunurilor necesare, putem

identifica:

distorsiuni ale cererii

Cererea pe piaţă trebuie să exprime în mod efectiv necesităţile de consum ale

populaţiei. Pentru aceasta însă, consumul trebuie să fie caracterizat prin două caracteristici:

rivalitate şi excludibilitate.

distorsiuni ale costurilor / beneficiilor

Este vorba despre costurile sociale (pe care le plăteşte colectivitatea) şi beneficiile

sociale (de care beneficiază colectivitatea). Aceste costuri şi beneficii, care nu sunt luate în

consideraţie în ecuaţia producător / cumpărător, sunt denumite tocmai din această cauză

externalităţi. Omenirea se află în faţa necesităţii presante de a judeca producţia bunurilor nu

numai din perspectivă strict economică, ci dintr-una mai largă, socială şi umană.

distorsiuni produse de monopol

Monopolul distorsionează atât preţul, cât şi cantitatea produselor. Economiştii au

demonstrat că situaţia de monopol, indiferent dacă este vorba de monopol de stat sau privat,

duce la preţuri ridicate şi la subproducţie.

5

Iată tipurile de bunuri care nu sunt produse optimal prin mecanismele pieţei:

a) bunurile sociale sau publice pe care mecanismele pieţei nu le-ar produce;

acestea nu prezintă caracteristicile rivalităţii şi excludibilităţii;

b) bunurile social dezirabile care sunt produse suboptimal;

c) bunurile social indezirabile care vor tinde să fie supraproduse în raport cu

necesităţile sociale;

d) bunurile care implică costuri sociale ce vor tinde să fie supraproduse.

2) în al doilea rând piaţa este excesiv de inegală lăsând secţiuni importante ale

colectivităţii sub nivelul de bunăstare, considerat de către colectivitatea respectivă a fi

acceptabil. Pot fi desprinse mai multe surse de dezechilibre mari în producţia primară

realizată prin intermediul pieţei:

a) limitări ale capacităţii individuale de obţinere a veniturilor;

b) inegalităţi în şansa de câştig datorită unor factori sociali structurali, iar nu

individuali.

O parte însemnată a populaţiei active nu poate găsi un loc de muncă

(şomajul) sau doar locuri de muncă cu timp parţial;

Veniturile din proprietate şi capital tind să fie mai ridicate decât

veniturile salariale;

cei care ocupă posturi de muncă ce presupun calificare mai ridicată vor

obţine venituri substanţial mai mari decât cei care ocupă posturi mai slab

calificate;

c) dezechilibrul dintre nevoi şi posibilităţile de câştig. Există câteva grupuri tipice

de persoane / familii care în condiţiile unei societăţi normale, bazate pe

economia de piaţă au dificultăţi de obţinere a veniturilor necesare unei vieţi

decente. (Şomerii se numără printre aceştia).

Aceste limitări structurale dovedesc că nu întotdeauna mecanismul pieţei duce la

un rezultat eficient şi că, de asemenea, în anumite sectoare nu există ofertă. Considerând toate

aceste limite de principiu ale economiei de piaţă statul a început să dezvolte o serie de funcţii

complementare economiei al cărei obiectiv ultim este de a corecta producerea bunăstării

colective generată de mecanismele pur economice. Acţiunile sociale corective, ce se

organizează în jurul unor obiective sociale, utilizează resurse provenite din redistribuirea

resurselor primare. Redistribuirea bunăstării se realizează în mai multe forme:

6

1) finanţare de către stat (dar şi de către colectivitate în formele sale specifice), a

bunurilor publice sau de interes public; consumul individual de bunuri, de interes social, este

sprijinit pe diferite căi de către colectivitate. Modalităţi:

a) gratuitatea;

b) subvenţia;

c) alte forme: reducerea de taxe / impozite; reglementări.

2) transferuri financiare de la cei cu resurse mai multe la cei cu resurse mai puţine

(în nevoie). Există două tipuri de transferuri: financiare, şi în natură. Mecanisme:

a) asigurările sociale – transfer financiar contributoriu;

b) transferuri universale categoriale – non-contributorii;

c) asistenţa socială financiară – transfer financiar non-contributoriu

bazat pe testarea mijloacelor.

Primul mecanism – finanţare de către stat – presupune o implicare directă a

statului, o interferenţă cu piaţa privată. Iată că, dacă piaţa nu are rezultate pozitive, statul

intervine pe motive de eficienţă. Transferul de venit nu este un tip de intervenţie directă în

mecanismele pieţei, aceasta permite beneficiarilor să-şi cumpere bunuri la libera alegere la

preţurile pieţei (de exemplu, alocaţiile pentru şomaj permit celor ce şi-au pierdut veniturile

să-şi cumpere alimente). Transferurile de venit pot fi legate de tipuri specifice de cheltuieli

cum sunt: bonuri de masă, înlesniri pentru locuit, servicii de sănătate, educaţie.

Transferurile se realizează în direcţii deosebite şi după criterii diferite.

Transferuri (redistribuţie) de venituri pe verticală: resursele financiare sunt

transferate de la persoanele cu venituri ridicate la persoanele cu venituri mai reduse; adică de

la cei bogaţi la cei săraci. Uneori redistribuţia pe verticală poate avea şi un sens invers: de la

cei săraci la cei bogaţi.

Transferuri (redistribuţie) pe orizontală. Aici redistribuţia nu se face în raport cu

mărimea veniturilor, ci cu dimensiunile nevoilor: de la cei sănătoşi la cei bolnavi, de la cei

fără copii la cei cu copii, de la cei cu familii mai puţin numeroase la cei cu familii mai

numeroase, de la cei care au un loc de muncă la cei în şomaj etc. Desigur unele transferuri pe

orizontală pot fi interpretate a fi tot pe verticală.

Iată că de data aceasta nu eficienţa este cea care determină statul să intervină, mai

precis nu din motive de eficienţă intervine statul, ci din motive de dreptate socială, de

echitate. Întrebarea este când inegalităţile sociale şi economice se justifică? Când o societate

este dreaptă? „După Rawls, inegalităţile sociale şi economice se justifică numai dacă sunt în

beneficiul celor mai defavorizaţi, şi trebuiesc văzute ca o încercare de a câştiga şi pentru cei

mai defavorizaţi un spaţiu de aşteptări care să permită cultivarea sensului valorii propriei

7

vieţi” (Mihaela Sârbu Czbor, 1996). Aceasta în măsura în care acel beneficiu de care se

bucură cei mai defavorizaţi este în termeni de aşteptări, iar cel mai important bun social ar fi

respectul de sine. Din această perspectivă o societate este dreaptă dacă orice inegalităţi din

cuprinsul său contribuie fie şi în cea mai mică măsură la creşterea aşteptărilor celor mai

defavorizaţi. Tocmai pentru că nu pot stabili, nu am dreptul să stabilesc cine trebuie să fie

sacrificat şi cine nu – imparţialitatea pare singura soluţie, astfel încât cei mai defavorizaţi să

beneficieze pe termen lung de o creştere a aşteptărilor, să-şi vadă sporite şansele de realizare a

planurilor lor particulare în viaţă. Această soluţie presupune o libertate reală a accederii la

existenţa publică.

Dacă este să elaborez o politică socială cum o pot face în mod drept? Pentru

evaluarea unei politici sociale mai poate să existe o cale în afara celei modelate economic, o

cale ce ia în serios autonomia politicului. Concepţia politică a lui Rawls despre dreptate

pleacă de la anumite intuiţii fundamentale caracteristice culturii politice publice a unei

democraţii:

- ideea că o societate este o întreprindere bazată pe cooperare echitabilă;

- indivizii sunt persoane libere şi egale, capabile să se angajeze în

cooperare pe parcursul vieţii lor.

În plus, spaţiul politic este unul constituit, nu dat. Important este în ce condiţii se

poate fixa acordul rezonabil sau dezacordul rezonabil. La limită, pentru Rawls, spaţiul politic

(în măsura în care este guvernat de concepţia politică despre dreptate) reprezintă forumul

pentru marcarea publică a diferenţelor, pentru aducerea acestora explicit, pentru afirmarea şi

recunoaşterea lor publică. Iată că, paradoxal, ceea ce-i uneşte pe participanţii la acest spaţiu

sunt tocmai diferenţele. Pentru a se evita intervenţia autoritară a statului ar fi important ca

politicul să se constituie ca un adevărat spaţiu public în care să fie posibilă discutarea liberă şi

explicită a diferitelor concepţii particulare despre bine, fără ca nimeni, nici măcar statul, să

aibă dreptul de a respinge o concepţie particulară despre bine ca fiind falsă. Ceea ce este

subliniat, din această perspectivă oferită de Rawls, este dialogul raţional şi importanţa

publicităţii.

J. Habermas subliniază de asemenea, „capacitatea sferei publice a dialogului şi

comunicării de a aduce explicit cerinţele universale de validitate prin care diferite concepţii

particulare despre bine sunt public verificate şi criticabile” (Mihaela Sârbu Czbor, 1996). Se

subliniază atât de către Rawls, cât şi de Habermas importanţa sferei publice, a comunicării, a

dialogului prin care orice decizie trebuie să fie public verificabilă, criticabilă şi inteligibilă.

Pentru Rawls modalitatea de evaluare a unei politici sociale presupune discutarea publică a

criteriilor ce îi stau la bază. Pentru Habermas este mai importantă profunzimea relaţiei unui

8

program social cu lumea vieţii trăite şi al deschiderii acestui program către o discutare critică

a sa la nivelul formării opiniei şi voinţei publice. Astfel, cu cât un program social satisface

mai mult cerinţele raţionalităţii comunicative, nevizând în primul rând, sau nu numai

controlul, acţiunea strategică, ci mai degrabă includerea în formarea sa a consensului raţional

al celor cărora urmează să li se aplice, cu atât este mai drept. Pentru Rawls, raţionalitatea şi

rezonabilitatea (văzută ca o capacitate de recunoaştere a pluralismului) sunt capacităţi ale

individului de a-şi dezvolta propria concepţie despre bine şi sentimentul dreptăţii. Pentru

Habermas, raţionalitatea reprezintă capacitatea agenţilor umani de a depăşi simplele lor păreri

subiective şi de a ajunge să se asigure prin reciprocitatea convingerii raţional adecvate, de

unitatea lumii obiective şi de intersubiectivitatea lumii vieţii lor. Şi Rawls şi Habermas

încearcă să redea politicului autonomia, scoţându-l din stare de subsistem aflat în slujba

eficienţei funcţionării sistemului social total.

Este o nouă viziune cea legată de scopuri, stabilitatea scopurilor politicii sociale.

Pentru amândoi politicul este o încercare de a reface de pe poziţii laice consensul normativ al

lumii moderne, un consens construit, ce respectă întotdeauna pluralismul.

„Nimeni nu este obligat să accepte parabola „cutiei negre” în care energia cererilor

şi sprijinului politic este transformată în texte legislative, ordonanţe guvernamentale sau

simboluri, totuşi toată lumea este de acord că toate sistemele politice generează decizii” (M.

Dogan, 1993). Cine le ia? Existenţa unei reţele de comunicare în masă, determină în mod

firesc, procese politice foarte diferite de cele generate de vechile şi fragmentatele sisteme de

comunicare orală.

Această încercare – a lui Rawls şi Habermas – vizează redarea autonomiei şi

responsabilităţii, a puterii decizionale indivizilor umani.

Opţiunile politicii sociale

„Spaţiul opţiunilor de politică socială poate fi înscris pe trei dimensiuni distincte:

1) maximalist versus minimalist: obiectivele politicii sociale sunt maximale,

aducând o contribuţie colectivă şi autonomă substanţială în completarea economiei, la crearea

bunăstării sau ele sunt minimale, reziduale, concentrându-se pe suportul unor grupuri

marginale.

2) centralizare versus descentralizare.

3) societatea bunăstării versus economia bunăstării. La o limită, rolul cheie în

producerea prin mecanisme sociale a bunăstării îl are statul sau un parteneriat larg al tuturor

actorilor sociali. La cealaltă, se presupune că economia este capabilă prin propriile sale

9

mecanisme să genereze bunăstarea pentru marea majoritate a populaţiei, în centrul

preocupărilor sociale trebuind să fie plasată doar politica antisărăcie”. (C. Zamfir, 1999)

1) Obiectivele politicilor sociale. Strategia minimalistă se fundează pe presupoziţia

că economia de piaţă reprezintă producătorul aproape exclusiv al bunăstării pentru marea

majoritate a populaţiei. Strategia maximalistă se fundează pe presupoziţia că, deşi având rolul

cel mai important, economia prezintă limite structurale în producerea bunăstării, iar

mecanismele sociale trebuie să intervină în mod activ. Funcţia redistributivă a colectivităţii

are ca obiectiv nu numai asigurarea unui minim şi pentru cei ce nu-l pot produce singuri, ci şi

o anumită echilibrare a resurselor în raport cu nevoile, în situaţiile considerate a fi necesare

din diferite raţiuni. Pe fondul acestei strategii maximaliste s-a conturat ideea de drepturi

sociale care se referă în mare parte la drepturile cetăţenilor la diferite forme de asigurare a

bunăstării.

2) Mecanismele producerii bunăstării. În modelele clasice de politică socială sunt

luate în considerare de regulă, trei mari mecanisme de producere a bunăstării, cu opţiuni

diferite asupra producerii fiecăreia dintre ele. Economia este acceptată ca producătorul

principal. Strategia minimalistă pune accent masiv pe importanţa acestui mecanism. Statul, în

prelungirea sau în completarea economiei este cel de al doilea mare producător de bunăstare.

Strategia maximalistă accentuează statul ca producător direct şi ca redistributor al

mbunăstării. Un al treilea producător al bunăstării, cu un rol relativ modest îl reprezintă

societatea civilă, motivată mai ales de raţiuni caritabile. Strategia minimalistă mizează mult

pe rolul caritabil al societăţii civile ca un complement al economiei, de preferat chiar statului.

Modelele care accentuează rolul statului în producerea bunăstării tind să acorde societăţii

civile un rol mai degrabă marginal. În ultimul timp se vorbeşte despre societatea bunăstării,

unde societatea cu toate componentele sale are un rol semnificativ în producerea bunăstării.

Opţiunea politicii sociale nu este atât între diferite tipuri de stat, cât între diferite tipuri de

producere a bunăstării: economia ca unic producător al bunăstării, complementar cu statul

corector marginal ale ei versus colectivitatea ca organizator şi producător al unui însemnat

sector al bunăstării.

3) Schimbarea rolului social al statului. Alternativa clasică stat al bunăstării

sociale versus stat antisărăcie pare a fi depăşită de ideea diversificării mecanismelor de

producere a bunăstării.

10

Alternativa care se prefigurează este cea a unei combinaţii formată din economia

de piaţă, stat, societate civilă şi comunitate drept furnizoarea optimă a bunăstării, statul având

pe lângă rolul de producător direct al bunăstării tot mai mult pe cel de organizator al

producerii sociale a bunăstării. Acest nou rol posibil al statului pare a soluţiona într-un mod

nou disputa generată de criza statului bunăstării în anii ’80. Nu dezmembrarea treptată, ci

perfecţionarea capacităţilor statului este factorul crucial al dezvoltării social economice.

Raportul mondial pe 1997 al Băncii Mondiale are ca temă rolul statului. Opţiunea

fundamentală a raportului este îmbunătăţirea capacităţilor statului de a contribui la

maximizarea bunăstării, iar nu retragerea din aceste funcţii. Problema nu este dacă statul ar

trebui să-şi sporească sau să scadă funcţiile în producerea bunăstării, ci că el trebuie să-şi

perfecţioneze capacităţile în a identifica şi promova combinaţia cea mai bună de producere a

bunăstării. La baza diferitelor strategii stau opţiuni ideologice distincte în ceea ce priveşte

potenţialităţile statului. Strategia minimalistă se sprijină pe ideea că statul este birocratic,

ineficient, rău în mod fundamental. Singura soluţie este micşorarea rolului său cât mai mult şi

cât mai rapid posibil. Programul societăţii bunăstării gândeşte statul ca un instrument

comunitar important care nu trebuie abandonat, redus cât mai mult cu putinţă, ci îmbunătăţit,

chiar reformat în multe privinţe, făcut mai eficient. El are o funcţie esenţială: mobilizarea

resurselor interne ale colectivităţilor şi promovarea parteneriatului social la toate nivelele.

4) Diversificarea resurselor bunăstării. Criza prin care a trecut statul occidental al

bunăstării în ultimele două decenii a dovedit că este imposibil ca doar statul să-şi asume, în

prelungirea economiei, întreaga responsabilitate pentru bunăstarea comunităţii. Este necesară

promovarea unui nou mix de producere a bunăstării în care alături de stat şi celelalte

componente aloe sale să-şi asume un rol mai însemnat. Este vorba despre: organizaţiile non-

guvernamentale, comunitatea însăşi ca sursă potenţială, întreprinderile care printr-o strategie a

bunăstării bazate pe muncă vor avea probabil un rol special, precum şi oamenii şi familiile lor

care ar putea fi stimulaţi şi sprijiniţi să producă ei înşişi bunuri şi servicii pentru acoperirea

propriilor nevoi.

5) Populaţia ţintă. Strategia maximalistă promovează o protecţie socială largă

bazată pe solidaritatea întregii comunităţi; evitarea situaţiilor de sărăcie degradantă şi cronică;

suport social pentru grupurile caracterizate prin dezechilibre între resurse şi nevoi. Strategia

minimalistă are ca obiectiv reducerea suportului social atât prin înalta focalizare a

transferurilor de care se presupune că ar trebui să beneficieze doar segmentele sociale aflate în

nevoie extremă, cât şi prin minimizarea serviciilor sociale publice şi transferul într-o măsură

11

cât mai ridicată a costurilor acestora către beneficiar; accentul cade pe responsabilitatea

individuală pentru propria bunăstare. Nici una din aceste opţiuni nu pare a reprezenta o soluţie

viabilă. Soluţia pare a se prefigura pe linia unei definiri mai stricte a categoriilor de situaţii în

care suportul social este necesar, cât şi prin introducerea diferitelor forme de contribuţii

pentru serviciile primite, evitându-se însă scindarea comunităţii într-o majoritate care doar

contribuie, fără a beneficia şi o minoritate care beneficiază fără a contribui.

6) Ajutor social versus investiţie socială. La o limită se înscrie o politică socială

axată pe intervenţii punctuale şi limitate de ajutor social a celor aflaţi în nevoie. La limita

opusă politica socială se poate orienta spre o varietate de forme de suport / sprijin:

promovarea solidarităţii şi coeziunii sociale, promovarea de oportunităţi egale, dezvoltarea

capitalului uman, prevenirea unor patologii sociale ca excluziunea socială, explozia

delicvenţei, limitarea polarizărilor sociale, promovarea bunurilor sociale. Un loc important

aici îl ocupă investiţia socială. Solidaritatea este un element important. În ceea ce priveşte

şomerii, accentul nu cade pe ajutorul economic care să asigure simpla supravieţuire, ca mod

de a-i motiva să se reintegreze cât mai rapid în sistemul muncii, ci pe oferirea de şanse pentru

o viaţă activă, care să producă un nivel acceptabil de bunăstare.

7) Beneficii sociale cu participare socială sau beneficii sociale necondiţionate.

Statul bunăstării sociale universalist a promovat un nou tip de drepturi: drepturile sociale. În

contextul social al anilor ’60 – ’70, accentul a fost pus aproape exclusiv pe drepturile sociale

şi mult mai puţin pe responsabilitatea şi participarea socială. În statul clasic universalist al

bunăstării, multe dintre beneficiile sociale sunt atribuite necondiţionat. Din acest motiv el a

fost criticat de faptul că nu stimulează suficient reintegrarea în muncă, tinzând să genereze o

stare de dependenţă de beneficiile sociale. Statul rezidualist caută să motiveze reintegrarea

prin oferirea de beneficii reduse. O asemenea tehnică ridică două probleme distincte: pe de o

parte presupune existenţa nelimitată de locuri de muncă singura problemă fiind voinţa

individuală; pe de altă parte, efectul secundar negativ al beneficiilor scăzute este

marginalizarea şi excluziunea socială, fapt ce echivalează cu scăderea, iar nu creşterea

şanselor de reintegrare în viaţa socială activă.

Alternativa este dezvoltarea unui pachet de beneficii / responsabilităţi, în care

beneficiile sociale să fie cuplate cu diferite forme de participare socială. La limită, beneficiile

non-contributive trebuie împletite cu participarea la activităţi de interes colectiv: fie programe

de munci publice, fie alte forme de participare la soluţionarea unor probleme sociale de

interes colectiv. „Principiul acestui sistem de bunăstare socială poate fi formulat astfel:

12

beneficii sociale pentru muncă şi muncă pentru beneficii” (C. Zamfir, 1999). Legarea

beneficiilor sociale de participare se poate realiza prin mai multe forme:

a) măsuri active de creare de locuri de muncă şi de reinserţie în muncă;

b) dezvoltarea de variate forme de participare la activităţi de interes social pentru

cei care nu pot să-şi găsească locuri de muncă;

c) crearea unui sistem de securitate socială care să încurajeze munca şi

participarea socială.

d) asigurări sociale versus asistenţă socială reprezintă o expresie tipică pentru

relaţia dintre muncă şi beneficii sociale.

Asigurarea socială înlocuieşte un venit pierdut în mod proporţional cu contribuţia

din timpul vieţii active. Asistenţa socială compensează lipsa de venit cu un venit mai mic

capabil doar să asigure o minimă subzistenţă. Sistemele actuale de securitate socială se

confruntă cu o dilemă din acest punct de vedere: a răsplăti efortul sau a acorda sprijin

necondiţionat. O politică socială activă se caracterizează şi printr-un sistem înalt

comprehensiv de asigurări sociale, care să îi compenseze pe cei care muncesc şi contribuie,

când se vor afla în nevoie. Sistemul de asigurări reprezintă un extrem de puternic stimulent de

integrare activă în viaţa economică. El poate fi un amestec de PAYG (pay as you go) şi

investiţii / acumulare, de componente publice şi private. Principiul de bază al său trebuie să

fie: beneficii proporţionale cu contribuţia, deşi un anumit transfer de la cei cu contribuţii mari

la cei cu contribuţii mai mic este inevitabil. Nivelul acestui transfer trebuie însă să fie

transparent şi decis printr-un proces democratic.

8) suport social pasiv versus măsuri active de suport.

La o limită se plasează preferinţa pentru suportul în bani şi în natură a celor care

sunt lipsiţi de resursele necesare. Este o intervenţie strict compensatorie: ce nu poate persoana

să obţină, colectivitatea completează până la un minim. Singura componentă activă este

presupusa motivare a persoanei în cauză de a-şi găsi resurse proprii, datorită suportului

minimal oferit. Efectul negativ este crearea capcanei sărăciei, a unei stări de dependenţă

complementar cu o adaptare la un stil de viaţă, de subzistenţă şi înfundarea în marginalizarea

socială ireversibilă.

La cealaltă limită se înscrie politica de suport activ, caracterizată, pe de o parte,

prin oportunităţi, iar pe de altă parte prin suportul persoanelor aflate în dificultate de a reface

şi dezvolta capacităţile de viaţă autonomă, de reinserţie socială. În această din urmă opţiune se

înscriu atât politici de creare de locuri de muncă, oportunităţi de participare la activităţi de

interes social-colectiv, dezvoltarea capacităţilor personale atât profesionale cât şi mai generale

13

de viaţă, în fine, forme de responsabilizare pentru propria viaţă şi faţă de ceilalţi. Politicile

active se plasează atât la nivel personal, cât şi colectiv: programe de dezvoltare comunitară şi

regională. În acest context un rol crucial îl joacă promovarea serviciilor de asistenţă socială.

Sprijinul social trebuie adresat capacităţii personale şi colective de autodezvoltare şi

autosuficienţă.

9) Beneficii sociale universale versus beneficii înalt focalizate.

Sistemul de beneficii sociale excesiv de generoase, acordate pentru categorii

sociale foarte largi, mai puţin raportate la nevoia reală este considerat tot mai mult în ultimul

timp ca fiind prea costisitor şi chiar inechitabil. Opusul său – beneficii înalt focalizate pentru

cei aflaţi în sărăcie extremă – este şi el din ce în ce mai criticat. Opţiunile complexe combină

abordările categoriale cu variate forme de testare a nevoii şi de autofocalizare. Este foarte

important să se evite oferirea de ajutor doar unor categorii caracterizate prin sărăcie extremă

neglijându-se persoanele relativ sărace sau aflate în diferite situaţii de dificultate. (C. Zamfir,

1999)

10) Relaţia politică socială – economie a generat mai multe abordări alternative.

Statul universalist clasic al bunăstării s-a dovedit a conţine unele efecte perverse de frânare a

economiei. El a fost un factor însă nici pe departe cel mai important, al dificultăţilor

economice ale sfârşitului anilor ’70 - ’80. Politica neoliberală dură de tăiere a formelor de

suport social în speranţa stimulării economiei a generat rapid propriile efecte negative asupra

societăţii şi economiei. Experienţa trecutului susţine necesitatea identificării mecanismelor

unei protecţii sociale „prietenoasă economic”, care să îmbine protecţia socială cu stimulenţi

importanţi pentru creşterea economică.

11) Nivelul cheltuielilor sociale publice. Există două opţiuni limită. Pe de o parte

se argumentează că un nivel cât mai scăzut al cheltuielilor sociale publice ar fi o precondiţie a

echilibrării macroeconomice şi un mijloc de reorientare rapidă a forţei de muncă spre

sectoarele eficiente economic. La cealaltă limită – promovarea unei politici sociale la limita

de sus a potenţialului economic.

12) Bunăstare bazată pe muncă sau separarea completă a bunăstării de muncă.

Statul bunăstării a tins în mod special în prima sa fază să reprezinte ceea ce s-ar putea numi o

societate a bunăstării diferenţiată echitabil după muncă. Ea combină echitatea şi bunăstarea

socială cu diferenţierea stimulatoare. Statul bunăstării, mai ales în cazurile în care el a atins

14

nivelurile cele mai ridicate, ca de exemplu în Suedia, a început să asigure un nivel substanţial

ridicat de bunăstare tot mai mult independent de muncă. De la început statul bunăstării s-a

confruntat cu o complexă dilemă legată de relaţia dintre muncă şi bunăstare. În principal

există aici două direcţii mari de abordare a acestei relaţii:

a) bunăstarea bazată pe muncă pe care o găsim cel puţin ca intenţie, în programele

neoconservatoare, dar şi în ţările cu un nivel economic mai scăzut; ea pare să fie deosebit de

importantă în ţările foste socialiste în procesul tranziţiei.

b) separarea completă a bunăstării de muncă.

Cea de a treia cale propusă de Atkinson (1992), constă în mod special într-un nou

tip de parteneriat între muncă şi capital, bazat pe o creştere a participării la profit a

salariaţilor şi dezvoltarea unui sistem de securitate socială la nivelul întreprinderilor, pe baza

unor principii cooperatiste.

Se conturează două opţiuni în contextul ţării noastre:

Politică socială a bunăstării versus politică socială de supravieţuire.

Politica socială a bunăstării – este o politică socială accentuată situată chiar cu un

pas înaintea posibilităţilor economice şi, în mod special, imaginativă. Direcţia generală ar

putea fi constituirea unei societăţi a bunăstării în care fiecare componentă să aibă un rol

specific: economia de piaţă, statul, comunitatea, societatea civilă, familia, individul. Această

abordare încearcă să combine iniţiativa şi responsabilitatea individuală cu solidaritatea socială

care oferă un mecanism suplimentar vital de a face faţă multiplelor situaţii de risc şi nevoie.

Principiul responsabilităţii complementare colectivitate / individ este realizabil doar prin

încorporarea în filosofia suportului social a multiplei condiţionalităţi referitoare la asumarea

responsabilităţii, la muncă şi participare. Activizarea întregii colectivităţi, în mod special a

celor săraci, este un obiectiv central al politicii sociale. Investiţia socială, mijloc important de

dezvoltare colectivă, trebuie să primească o atenţie specială.

Politica socială a supravieţuirii – bunăstare produsă de economie, complementar

cu o politică socială axată pe controlul sărăciei. O asemenea abordare promite să fie

productivă în dublu sens. Pe de o parte, ea este inevitabilă în condiţiile lipsei de resurse, fiind

impusă totodată de imperativele echilibrării macroeconomice. Pe de altă parte, ea este o

condiţie pozitivă crucială pentru disciplinarea forţei de muncă şi stimularea creşterii

economice rapide, atât prin reducerea impozitelor, cât şi prin motivarea performanţei. În

compensare resursele minime existente trebuie focalizate pe suportul celor mai săraci dintre

săraci.

Dacă prima opţiune este un ţel, cea de a doua variantă se concretizează ca opţiune

pentru o Românie în tranziţie.

15

1.2. CONCEPT

„Asigurare” – provine din limba franceză şi desemnează o acţiune întreprinsă

pentru a obţine siguranţa în legătură cu ceva precum şi rezultatul acestei acţiuni. Sunt avute în

vedere, deopotrivă, planul individual al persoane umane, şi cel social, al colectivităţii, al

relaţiilor dintre oameni, pentru sporirea certitudinii reuşitei unei acţiuni specifice aflate în

desfăşurare. (I. Mărginean, 1995) Asigurarea este rezultată dintr-un contract ce intervine între

părţi. Una dintre aceste părţi urmăreşte să obţină certitudinea despăgubirii, a compensaţiei în

cazul eşecului unei acţiuni pe care o întreprinde sau a apariţiei unor evenimente cauzatoare de

daune. Cealaltă parte furnizează, la un preţ dinainte stabilit, alternativa de care solicitantul are

nevoie cel mai adesea o sumă de bani, fără a fi implicată efectiv în acţiunea acestuia.

(I. Mărginean, 1995)

1.3. PIAŢA DE ASIGURĂRI: PRIVATĂ - PUBLICĂ

1.3.1. ASIGURĂRI PRIVATE

A acorda este just sau injust doar dacă s-a intervenit în nume individual. Piaţa este

ceva impersonal, o forţă impersonală, înrudită cu jocul economic, cu învingători şi învinşi, iar

piaţa prin distribuţia bunurilor nu poare fi nici justă nici injustă. Dreptatea socială nu are sens

aici. Oricum am încerca să definim sintagma „asigurări sociale” două planuri trebuiesc

distinse; „asigurarea socială” poate fi definită:

a) ca plan ce oferă indivizilor protecţia împotriva riscului;

b) ca mecanism actuarial pe care sectorul privat îl poate organiza.

Chiar şi acolo unde instituţiile nu oferă asigurări în sens b) ele pot fi privite ca

asigurări ce oferă siguranţă împotriva riscului. Cele două planuri fac o distincţie între

obiective şi metodă.

Pentru societatea modernă companiile de asigurări sunt o prezenţă indispensabilă a

vieţii social – economice şi nu numai, conducând la cifre de afaceri impresionante.

Companiile de asigurări reuşesc să obţină un profit considerabil. Sunt două întrebări care se

pun:

- de ce se asigură oamenii în mod voluntar?

- în ce condiţii piaţa privată va furniza asigurări?

16

CEREREA DE ASIGURĂRI

N. Barr (1992) atrage atenţia asupra faptului că un individ raţional ca fi dispus să

plătească atâta timp cât valoarea certitudinii obţinute (V) va fi mai mare decât preţul net al

asigurării (). Deci < V (1)

Preţul net al asigurării este obţinut ca diferenţa dintre prima brută de asigurare ()

(plătită direct) şi media câştigului aşteptat a fi obţinut din această acţiune, (altfel spus:

înlocuirea pierderii estimate dacă nu s-ar asigura) (PL) unde L este pierderea aşteptată, iar P

este probabilitatea de producere a pierderii.

= – PL (2)

La rândul său, prima brută de asigurare se determină ca sumă a mediei câştigului

aşteptat, a cheltuielilor (C) şi a profitului acestuia (Pr).

= PL + C + Pr (3)

Se poate lesne observa că preţul net reprezintă cheltuielile şi profitul companiei de

asigurări. Dacă acestea din urmă se încadrează în preţul net acceptat de către populaţie,

activitatea privată de asigurări se va organiza în condiţii favorabile. Desigur în realitate

situaţia este mult mai complexă decât am reuşit să o prezint aici, cu trimitere doar la câteva

elemente de principiu. Important este că, în timp ce indivizii luaţi izolat se pot confrunta cu

incertitudinea, pentru un număr suficient de mare de mare persoane se aproximează

certitudinea ca probabilitate agregat. În grup este mai uşor să se obţină o anumită certitudine

în acoperirea riscului. Prin urmare, jocul intelectual care stă la baza asigurărilor îl reprezintă

întrunirea cerinţei legii numerelor mari. În acest caz, dacă venitul (y), media şi varianţa

acestuia (var(y)) pentru fiecare individ sunt independente de cele ale celorlalţi şi pentru toţi

există aceeaşi probabilitate a riscului, pentru fiecare în parte va rezulta un venit mai mic, dar

cu o reducere substanţială a riscului. În fapt, acesta tinde către zero când N → ∞.

Varianţa venitului (var(y)) reprezintă tocmai riscul cu care este confruntat un

individ neasigurat. În condiţiile asigurării:

→ 0 când N → ∞ (4)

Adesea, situaţii cvasiactuariale sunt luate drept bază a unor operaţiuni de asigurare

privată

OFERTA DE ASIGURĂRI

Posibilitatea practicării asigurărilor private este legată de identificarea unei situaţii

actuariale. Aceasta se referă la cunoaşterea probabilităţii de producere a riscului (a

17

evenimentului cauzator de daune). De regulă, probabilitatea de risc se determină pe baza

evoluţiilor anterioare ale evenimentului. (Cea mai frecventă eroare se poate produce prin

considerarea că diferite evenimente vor avea în viitor aceeaşi evoluţie ca şi în trecut.)

Dacă se poate realiza o estimare adecvată a probabilităţii apariţiei riscului, se pot

determina şi primele de plată ce revin la o anumită valoare asigurată, despăgubirile datorate şi

profitul asiguratorului după scăderea tuturor cheltuielilor sale. În fapt, asiguratorul are nevoie

nu de cunoaşterea exactă a posibilităţii de risc, cât a limitei sale maxime, pentru a avea, la

rândul lui, certitudinea că va obţine profit de pe urma activităţii depuse. Este evident că

asigurarea privată nu prezintă nici o atractivitate pentru un eventual întreprinzător, dacă acesta

nu întrevede posibilitatea obţinerii unui profit, eventual unul mai mare decât într-un alt

domeniu de activitate. Se presupune însă că existenţa unei competiţii pe piaţa liberă va

modera o eventuală creştere preţului asigurărilor ca urmare a unei supraestimări a limitei de

producere a riscului. Dacă un produs are mulţi furnizori, concurenţa îl va forţa să producă la

costuri efective (eficienţa produsului). Firmele care nu sunt în stare să realizeze acest lucru

sunt scoase din afaceri. Exercitarea dreptului consumatorului de a alege preţul pe piaţă dă

posibilitatea oamenilor să aleagă mărfurile pe care le doresc, ignorându-le pe cele pe care nu

le vor. Aceasta maximizează satisfacţia lor (eficienţa consumului); de asemenea, înseamnă că

produsele nedorite sunt oprite din producţie.

Rolul preţurilor pieţei este decisiv. Un preţ mai mare semnalează consumatorilor

faptul că pentru acest produs resursele sunt ineficiente forţându-i să facă economie la consum.

Dacă oamenii cumpără chiar şi la preţuri mari aceasta înseamnă că oamenii doresc acest

produs, iar producătorii trebuie să continue să-l producă. Prin contrast, dacă oamenii nu

cumpără produsul, producătorii primesc semnalul să reducă sau să înceteze producţia. Forţele

pieţei dau consumatorilor şi producătorilor impulsul de a acţiona eficient.

Premisele necesare pentru ca pieţele de asigurare să fie eficiente

Multor oameni nu le place riscul şi sunt pregătiţi să plătească pentru a-l evita sau

atenua. Când un individ face o asigurare el cumpără certitudine. Preţul asigurării va depinde

de gradul de risc şi mărimea potenţială a pierderii. Deşi asigurarea particulară poate opera

eficient în multe domenii, în altele, pot apărea probleme tehnice în ceea ce priveşte

aprovizionarea. Eficienţa asigurării particulare cere ca probabilitatea P, din ecuaţia (3) să

îndeplinească cinci condiţii (Nicholas Barr, 1994):

1) probabilitatea de producere a riscului la un individ trebuie să fie independentă

de aceasta pentru oricine altcineva. Ceea ce înseamnă că asigurarea depinde, pentru

18

valabilitatea ei financiară, de existenţa în oricare an a unui număr previzibil de câştigători şi

de cei care pierd.

2) probabilitatea P trebuie să fie mai mică de 1. Dacă P = 1 înseamnă că există

certitudinea producerii riscului. De exemplu, piaţa particulară nu poate oferi asigurare pentru

indivizii bolnavi la data contractării asigurării.

3) o a treia condiţie este ca P să fie cunoscut sau să poată fi estimat. Dacă nu,

companiile de asigurări nu pot calcula prima actuarială şi asigurarea particulară este

imposibilă.

4) a patra condiţie este că nu trebuie să existe o selecţie inversă (adversă) care

apare când cumpărătorul este în măsură să ascundă faţă de firma de asigurare faptul că

prezintă riscuri minore. Eficienţa cere ca indivizii cu riscuri majore să plătească o primă mai

mare decât cei cu riscuri minore. Dar dacă firma de asigurare nu poate distinge clienţii cu

riscurile mari de cei cu riscurile mici, trebuie să-i taxeze pe toţi cu aceeaşi primă bazată pe

riscul mediu. Ca rezultat indivizii cu riscuri mici trebuie să facă faţă unei prime ineficient de

mari, şi pot să aleagă să nu facă asigurarea; când problema devine serioasă piaţa poate cădea

în totalitate.

5) în final, nu trebuie să existe nici un hazard moral. Problema poate să apară în

două feluri:

- mai întâi, hazardul moral poate să apară atunci când clientul poate să

manipuleze fără costuri probabilitatea P, că evenimentul asigurat se va

întâmpla.

- al doilea tip de hazard moral, cunoscut ca plată de la a treia persoană,

apare atunci când clientul poate manipula mărimea pierderii (L), din

ecuaţia (3). Această situaţie cauzează supraconsum, creează presiuni

asupra primei de asigurare.

Teoretic, piaţa va aloca eficient când toate premisele se menţin. Când una sau mai

multe din premise nu se produc, ne aflăm în situaţia în care unele bunuri nu se produc sau se

produc neeficient. De asemenea, atunci când nu se pot întruni cerinţele constituirii unei baze

actuariale, asigurările private devin foarte riscante.

Cu toate acestea, asigurările private se organizează în domenii în care nu există o

bază actuarială de calcul a riscului asigurat. Asigurările private funcţionează în regim de piaţă

şi sunt activităţi deosebit de profitabile. În cazul eşecului pieţei în organizarea asigurărilor

este necesară intervenţia publică. Totodată asigurările private, s-au dovedit a fi insuficiente în

raport cu gravele probleme de viaţă ale populaţiei odată cu disoluţia sistemelor informale de

suport familial şi comunitar şi cu necesitatea raţionalizării activităţii economice. Într-un

19

anumit fel se poate spune că limitele asigurărilor private au condus şi susţin în prezent

asigurările sociale.

1.3.2. ASIGURĂRI SOCIALE PUBLICE

Asigurările sociale au o destinaţie precisă şi anume: compensarea pierderilor de

venit suferite de persoanele active ocupaţional după această perioadă. Asigurările sociale se

dovedesc necesare atunci când nu se poate determina o bază actuarială a riscului. Ele

desemnează asigurările legate de condiţiile de viaţă ale populaţiei. Avem de-a face cu un

aranjament public, organizat de stat, cu contribuţii obligatorii, spre deosebire de

aranjamentele private. Pentru N. Barr (1994) asigurarea socială desemnează „beneficiile

băneşti organizate de stat prin contribuţii obligatorii”. P. Rosanvallon (1995) atribuie însă

denumirea de sociale oricăror asigurări ale populaţiei care se generalizează prin obligativitate.

În raportul „Averting the Old Age Crisis” al Băncii Mondiale (1994) se evită ambiguitatea

termenului de social, prin utilizarea expresiei de „public”, spre deosebire de sistemele private:

ocupaţionale şi personale. În organizarea asigurărilor sociale se reuneşte spiritul uman de

prevedere cu solidaritatea inter şi intrageneraţională şi garanţia statului, suplinindu-se astfel

lipsa bazei actuariale. În asigurările sociale beneficiarul este compensat pentru pierderea de

venit, spre deosebire de asigurările private unde beneficiarul primeşte o despăgubire pentru

daunele suferite.

Prin mecanismul asigurărilor sociale se urmăreşte să se răspundă acelor

evenimente din viaţa populaţiei active, în special salariaţi şi nu numai care atrag pierderea

parţială sau totală a mijloacelor de trai. Furnizarea de venit se realizează pe perioade

determinate sau pe perioade nedeterminate într-un cuantum neprecizat apriori. De regulă sunt

avute în vedere şomajul, maternitatea, îmbolnăvirile, invaliditatea, bătrâneţea sau decesul

asiguratului cu moştenitori dependenţi (fără posibilităţi de a se întreţine pe cont propriu).

Specialiştii apreciază că cel puţin şomajul şi inflaţia nu sunt actuariale. Se atrage atenţia că

atunci când asigurările sociale nu au în vedere o corelare adecvată între cheltuieli şi resurse

pot apărea surprize neplăcute. Se recomandă chiar efectuarea unor calcule de tip actuarial

pentru a se obţine supravieţuirea sistemului. În virtutea convenţiei 102 a Organizaţiei

Internaţionale a Muncii, statele au obligaţia de a interveni în a realiza protecţia populaţiei.

Asigurările sociale funcţionează în baza unui mecanism de transfer financiar contributoriu. De

regulă, aceste forme de sprijin se acordă doar acelor persoane care au adus o anumită

contribuţie minimă la formarea respectivului fond şi mărimea respectivului sprijin se face în

funcţie de mărimea contribuţiei (număr de ani în care a contribuit, mărimea anuală a

20

respectivei contribuţii). Nu este nevoie însă ca una sau alta dintre persoanele participante la

respectivul sistem de asigurări să intre în situaţia descrisă de risc: poţi să nu te îmbolnăveşti,

să nu ai accidente care să te pună în imposibilitate de a munci, să nu devii şomer. Toţi cei care

sunt expuşi respectivului risc contribuie, dar vor beneficia doar cei aflaţi efectiv în nevoie.

Este o solidaritate între toţi cei care au de înfruntat un risc.

Contribuţiile directe sunt elementul principal ce diferenţiază asigurările sociale de

alte modalităţi de protecţie socială. Contribuţia directă a beneficiarilor de prestaţii de asigurări

sociale îndeplineşte o funcţionalitate distinctă. Se apreciază că ea are darul să confere o

anumită demnitate beneficiarului de asigurări sociale. Se creează un sistem de relaţii

contractuale de obligaţii şi drepturi, ceea ce reduce aspectele discreţionale în luarea diferitelor

decizii ce afectează beneficiarii de prestaţii de protecţie socială.

Nu trebuie să ne îndepărtăm totuşi de recunoaşterea caracterului de obligaţie

fiscală a contribuţiilor de asigurări sociale.

În fapt asigurarea socială este un tip de impozit direct pe venit (Glennester, 1992).

Fără îndoială că problema impozitării este una dintre cele mai sensibile pentru societatea

modernă. Discuţiile privesc atât aspectele economice ale problemei – tipul de impozit (pe

venitul personal, proprietate, companie, profit, consum), baza şi sistemele de impozitare,

eficienţa – cât şi aspectele de natură socială şi politică – deoarece impozitarea afectează viaţa

oamenilor şi le impune acestora obligaţii.

Atitudinile faţă de impozitare merg de la respingerea lor categorică, (orice impozit

este privit ca furt) la abordări mai realiste, care includ şi producerea bunurilor de interes

general – apărare, ordine publică, protecţie socială, investiţii pentru dezvoltare şi bunăstare.

În acest context, problemele care se pun se referă la tipurile de impozit ce ar trebui

introduse, la dimensionarea contribuţiilor fiecărei persoane în raport cu capacitatea de plată şi

nevoile bugetului public, etc. Deasupra acestor observaţii se impune ca întregul demers al

fiscalităţii să conducă la un astfel de aranjament încât impozitul să aibă un corespondent în

servicii publice şi beneficii individuale pentru contribuabili, pentru a nu se produce o situaţie

asemănătoare cu cea de „bir” specifică societăţilor premoderne. Pentru sistemul de protecţie

socială şi servicii sociale, impozitul apare nu doar ca sursă de alimentare a bugetului ci şi ca

mijloc de preîntâmpinare a unor situaţii ce ar necesita intervenţia specifică prin furnizare de

suport celor acre ajung, datorită şi impozitului ce-l plătesc, să se situeze sub pragul de sărăcie.

Apare astfel necesitatea introducerii unor facilităţi care să prevină reducerea veniturilor sub

un nivel convenit. Este vorba de scutirea de impozit pe criterii legate strict de nivelul

venitului. În cazuri specifice (familii cu mulţi copii, persoane suferinde, etc.) se prevăd

alocaţii sporite (niveluri mai înalte ale venitului neimpozitat). Contribuţiile de asigurări

21

sociale au un rol însemnat în restructurarea obligaţiilor fiscale, în sensul că ele se adaugă

impozitării directe. La fel se întâmplă şi cu impozitul pe consum. Se poate ajunge la

eliminarea nu doar a caracterului progresiv al impozitării ci chiar la eliminarea

proporţionalităţii sale faţă de cuantumul veniturilor realizate. Apare fenomenul de „capcana

impozitelor” sau „capcana sărăciei” când se impozitează pentru fiecare nouă unitate monetară

câştigată de cei săraci, descurajând astfel orice activitate suplimentară, chiar eventual găsirea

unui loc de muncă.

În ce priveşte contribuţia de asigurări sociale – se situează într-un interval cuprins

între 5% şi 15% din venitul personal, funcţie de strategia globală de protecţie socială adoptată

într-o ţară sau alta. Ea poate fi deci, o sumă fixă sau proporţională cu mărimea venitului

personal (salariul). Dacă există mai multe case de asigurări, mai multe fonduri, se vor percepe

contribuţii distincte. Efectul primei modalităţi de stabilire a contribuţiilor de asigurări sociale

constă în accentuarea inegalităţii privind distribuţia finală a veniturilor.

În ce priveşte prestaţiile de asigurări sociale – acestea sunt cel mai frecvent sub

formă bănească – transferuri de venit, sau sub forma unor servicii (în special în domeniul

sănătăţii). Întrucât este vorba de un contract specific, garantat de către stat, beneficiile de

asigurări sociale sunt acordate în condiţii explicit formulate în acte legislative şi

administrative, cu referire la tipurile de prestaţii care dau dreptul la o anumită contribuţie,

condiţiile de acordare, modalităţile de distribuţie, nivelul beneficiilor. Referitor la nivelul

beneficiilor se practică aceleaşi două variante de determinare: prestaţiile în sumă fixă

(săptămânală sau lunară), prestaţiile determinate în funcţie de venitul realizat de către asigurat

în perioada cât a contribuit la alimentarea resurselor.

Sistemele de asigurări sociale, sunt de cele mai multe ori garantate de bugetul de

stat în caz de dificultate bugetul de stat se garantează a le sprijini.

1.4. EŞECUL GUVERNULUI

Pieţele pot să cadă. Aşa şi guvernele. Argumentele pentru nereuşita guvernelor

indică:

a) comportarea electoratului;

b) birocraţii, ca importantă sursă de influenţă deformată.

Nevoia de a îndeplini mai bine anumite funcţii recunoscute de interes public a

condus colectivităţile publice la asumarea unei părţi din responsabilitatea economică.

Noţiunea de bun public, dar în aceeaşi măsură rata investiţiilor şi amploarea riscurilor

declanşează, toate laolaltă, o mişcare de intervenţie. Presiunile exercitate în sensul

22

redistribuirii veniturilor contribuie la umflarea rolului statului în aşa fel încât el devine

producător de servicii colective pe piaţă sau agent de transferuri. Aceste presiuni cresc în

condiţii de criză. În măsura în care progresul unora implică un regres al altora – numai statul

pare să dispună de autoritate pentru a impune redistribuirea. Grupurile sociale defavorizate

sunt primele tentate să ceară intervenţia statului. Ele sunt cele interesate cu prioritate de

servicii colective şi chiar de lupta împotriva inflaţiei sau şomajului. Statul economic actual

din Europa Occidentală se bazează pe două axiome:

1) în numele eficacităţii şi libertăţii să fie păstrată piaţa;

2) compensarea insuficienţelor acestei pieţe prin instalarea pe baza

cerinţelor fundamentale ale pieţei a unei intervenţii şi a unui control statal.

Mijloacele de intervenţie sunt multiple şi dozate diferit de la o ţară la alta.

Variantele pe care le conturează lasă intact modelul central de „economie mixtă”. (M. Dogan,

1992). În toată Europa funcţionează acest sistem. Cheltuielile economice ale statului nu sunt

cele care au crescut cel mai mult. Redistribuirea a crescut progresiv peste tot şi conferă

statului un rol important. Aparenta stabilitate a intervenţiilor în economie maschează o

creştere proporţională a măririi bugetului de stat. Dimensiunea juridică şi reglementară a

rolului statului este în mod natural capitală. Ea este, de asemenea, foarte greu de evaluat. O

consecinţă a obligaţiilor şi interdicţiilor produse de administraţie este aceea că s-a ajuns la un

fel de socializare mascată, în măsura în care persoanele şi societăţile private sunt obligate

să-şi asume responsabilităţi colective ca securitatea şi informarea consumatorului, protecţia

muncii sau a mediului. Europa a găsit expresii inedite ale economiei mixte, prin numeroase

formule de cooperare mai mult sau mai puţin instituite între stat şi diferiţi actori economici şi

sociali. Politica salarială, politica preţurilor ca şi cea privind forţa de muncă vizează

intervenţia statului european într-o manieră departe de a fi simplă şi încă acolo unde metodele

autoritare nu sunt cele potrivite să-i asigure maximum de eficienţă. Ar fi bine însă, să fie

făcută o distincţie între ce se proclamă şi ce se urzeşte cotidian în materie de control economic

şi social.

Distorsiuni pot să apară şi în interiorul guvernului, în acele instituţii publice care

pot fi conduse în beneficiul birocraţilor însăşi. În această ipoteză înalţii funcţionari apărând

sistemul, apără confortul propriei situaţii. Acest tip de nereuşită guvernamentală este foarte

bine cunoscut în Europa Centrală şi de Est. Aceste societăţi, în care scara veniturilor şi a

avantajelor materiale coincide cu ierarhia funcţiilor publice şi birocratice, implică un

socialism împlinit, absorbirea totală a economicului de către politic.

Puterea birocraţiilor poate fi supraestimată şi motivaţia ei greşit înţeleasă.

Creşterile de salarii sau lărgirea departamentelor poate fi monitorizată. Interesele birocratice

23

pot duce cu uşurinţă la reduceri de cheltuieli guvernamentale. În plus, controlul birocratic

poate fi mai efectiv acolo unde statul reglează calitatea bunurilor şi serviciilor produse public

decât acolo unde încearcă să regleze producătorul particular.

În cadrul asigurărilor sociale statul are informaţii despre taxe şi contribuţiile de

asigurări sociale şi puteri, care pot fi privite ca draconice în sectorul privat. Stimulentele, ca

formă de intervenţie a statului pe piaţă, au un rol însemnat în lupta împotriva birocraţiilor. În

ţările unde taxele pentru servicii medicale erau asigurate exclusiv din fonduri publice,

costurile erau controlate mai greu, iar perspectiva unei asistenţe medicale publice a părut mai

eficientă.

Însă, nici instituţia pieţei, nici instituţia guvernului nu constituie un mijloc ideal de

alocare a resurselor sociale. Fiecare instituţie are părţile ei tari şi slăbiciunile ei.

SPRE O CONCLUZIE:

Punctul de pornire constă în a distinge între ţeluri politice şi metodele la îndemână

pentru a le realiza. Ţelurile cuprind eficienţa, echitatea şi alte variante. Metodele includ

transferuri de venituri şi intervenţia directă pe piaţă prin reglementări, subvenţii sau producţie

publică. Locul ideologiei constă în alegerea ţelurilor, în special obiectivele distribuţionale şi

tratarea lor cu eficienţă. Odată ce aceste ţeluri au fost agreate, alegerea metodei trebuie privită

ca tehnică şi nu ideologică. O alegere raţională între metode poate fi dată sub forma a două

propuneri referitoare la eficienţă şi respectiv la echitate (N. Barr, 1994):

1) dacă toate premisele privind eficienţa se realizează, scopul-eficienţă este în

general bine realizat de piaţă fără nici o intervenţie. Când una sau mai multe dintre premise nu

se realizează, statul intervine cu reglementări, finanţe sau producţie publică, care să mărească

eficienţa economică.

2) a) numai argumentele de eficienţă pot justifica intervenţia altfel decât prin

redistribuţie de bani lichizi; dacă o astfel de justificare nu există, echitatea este în general

realizată prin transfer de venituri.

b) dacă argumentele de eficienţă indică producţie publică şi alocaţii de servicii

sau bunuri, atunci distribuţia poate fi realizată prin o serie de transferuri, de exemplu

redistribuirea sub formă de educaţie.

În ce circumstanţe trebuie să intervină statul? Poate să facă aceasta pentru motive

de redistribuţie: aceasta reprezintă în mare o problemă politică. În ce priveşte eficienţa,

existenţa unei imperfecţiuni pe piaţă este necesară dar nu suficientă pentru a justifica o

intervenţie; consideraţiile fiscale şi costurile efective sunt relevante.

Intervenţia trebuie făcută când:

a) sunt creşteri de eficienţă comparabile cu poziţia fără intervenţie,

24

b) când costurile efective sunt suportabile.

Teoria ne arată de ce politica în Europa Centrală şi de Est este îndreptată clar spre

privatizare cât mai repede posibil. Aceeaşi teorie explică de ce guvernele din toate ţările

industrializate intervin. Acolo unde nu există pieţe, în special în cazuri de riscuri

neasigurabile, statul poate să intervină – fie să reglementeze sau să subvenţioneze asigurarea

particulară sau să opteze pentru un element esenţial – fondurile publice, cum este cazul

asigurărilor de şomaj.

1.5. MODALITĂŢI DE ORGANIZARE A ASIGURĂRILOR SOCIALE.

Sunt cunoscute două modalităţi concurente dar inegal utilizate de organizare a

asigurărilor sociale.

a) prima modalitate de organizare a asigurărilor sociale se referă la acumularea

contribuţiilor în fonduri speciale. Plata prestaţiilor demarează după maturizarea fondurilor

respective. Adică după ce s-a atins un anumit prag al veniturilor încasate şi acumulate.

Acestea sunt asigurările pure pe care le găsim în mod special în cazul asigurărilor de tip

privat: sistemele private de pensii, asigurări de bunuri, de persoane, contra accidentelor.

b) în ce priveşte a doua modalitate, este vorba de sistemul larg răspândit, al

transferurilor în flux, în care se plăteşte pe măsură ce situaţia apare (pay as you go – PAYG).

Resursele, constituite din contribuţiile curente ale cotizanţilor sunt utilizate pentru efectuarea

plăţilor către beneficiarii sistemului.

Asigurările prin transferuri în flux, numite şi redistributive, s-au organizat prin

analogie cu sistemul general de impozite: plăteşti pe măsură ce câştigi (pay as you earn –

PAYE). Acest tip de asigurări îl găsim frecvent în sistemul de asigurări de bătrâneţe

(pensiile). Pensiile actuale sunt plătite nu din fondurile acumulate prin contribuţiile din trecut

(sau în mod exclusiv din acestea), ci din contribuţiile celor care cotizează în prezent.

Asigurările redistributive se bazează pe solidaritatea între generaţii dar şi între

persoanele din cadrul aceleiaşi generaţii.

O anumită solidaritate umană este prezentă şi în asigurarea de fond. Ea este dată

de obicei de participarea la constituirea lui. În cazul asigurărilor redistributive este vorba însă

de mai mult. Generaţia activă susţine prin contribuţii prestaţiile beneficiarilor actuali, urmând

ca şi ea, la rândul ei, să fie susţinută de generaţia activa viitoare (ce îi succede). Un

asemenea pact se realizează doar în ipoteza că generaţiile viitoare vor accepta aranjamentul

existent la un moment dat. Ele însă îl pot modifica (E. Zamfir,1995).

25

Avantajul acestei modalităţi de organizare a asigurărilor sociale este deosebita ei

flexibilitate prin posibilitatea adaptării la nevoile ce apar. Apoi, beneficiarii sunt susţinuţi

aproape concomitent cu constituirea sistemului. Tot la acest nivel se situează însă şi

principalul neajuns al lor. În cazul dezechilibrelor dintre generaţii, odată cu creşterea

coeficientului de dependenţă (populaţia de vârstă activă, 15 – 60 de ani, populaţia de peste 60

de ani), un număr mai restrâns de activi trebuie să susţină un număr sporit de populaţie

inactivă. Cum acest proces este evident pentru următoarele decenii se recomandă adoptarea şi

a unor sisteme de asigurări bazate pe fonduri, inclusiv a celor private (I. Mărginean, 1995).

Fondurile au fără îndoială atractivitatea lor. Contribuţiile beneficiarilor sunt

acumulate prin plasamente bancare. După expirarea timpului de acumulare (de regulă nu mai

puţin de zece ani, dar nici mai mult de treizeci de ani), asiguratul este îndreptăţit la suma

rezultată din plasamentele efectuate cu contribuţiile sale, din care s-au scăzut cheltuielile de

administrare. Resursele financiare se constituie în capital de investiţii de unde şi avantajul

principal al acestei modalităţi de asigurare. În condiţiile realizării asigurărilor pe bază de fond,

suma rezultată este pusă la dispoziţia beneficiarului la încheierea perioadei de contract.

Beneficiarul poate încasa direct întreaga sumă sau aceasta este transformată într-o sumă fixă

care este primită de asigurat până la sfârşitul vieţii. Se schimbă astfel o sumă fixă şi o durată

de timp necunoscută pe un venit sigur. Rămâne de văzut dacă este şi suficient. Dacă în

perioada de acumulare sumele respective pot fi protejate de inflaţie prin rata pozitivă a

dobânzii, după această perioadă nu mai există o astfel de protecţie. Asigurările pe bază de

fond nu pot fi nici pe departe absolutizate. În realitate, se pot obţine surse de investiţii pe căi

multiple, pentru că oamenii adoptă comportamente diferite de economisire, fără să fie obligaţi

să suporte rigorile impuse de o asigurare cu plată pe durata a zeci de ani şi fără garanţia

venitului aşteptat. Se argumentează de către specialişti că sursa de bani ce poate fi

economisită în societate la un moment dat, este aceeaşi. „Nu este posibil ca economia să

valorifice eficient întreaga sumă cu care ar trebui să opereze” (Atkinson şi Rein, 1993, în

I. Mărginean, 1999).

Adepţii marketizării susţin organizarea asigurărilor pe bază de fond după principii

private. Această orientare întrevede o sporire considerabilă a rezultatelor printr-un

management motivat de profitul ce rezultă dintr-o administrare eficientă. Se întrevede aici o

îndepărtare de formele considerate a fi etatiste, deci colectiviste, de procurare a mijloacelor de

protecţie socială existente în prezent (OECD, 1992).

Totodată nu trebuie pierdut din vedere faptul că asigurările pe bază de fond sunt

supuse unor riscuri de plasament sau de gestiune. Prevederile suferite de către participanţii la

fond nu pot fi suplinite decât de intervenţia sistemului public, fie direct de la buget, fie prin

26

intermediul asigurărilor sociale redistributive. Fără a considera că asigurările pe bază de

fonduri, publice sau private, ar putea înlocui în totalitate asigurările sociale redistributive, ele

sunt recomandate cu precădere pentru pensiile ocupaţionale oferite de patroni salariaţilor,

respectiv de către stat pentru funcţionarii publici.

Dificultatea majoră a introducerii în prezent a asigurărilor pe bază de fond constă

în faptul că generaţia activă ar trebui să contribuie simultan la susţinerea a două sisteme:

pentru obţinerea de resurse pentru satisfacerea obligaţiilor constituite în cadrul

asigurărilor de tip redistributiv,

pentru propriile beneficii viitoare.

Sistemul românesc de asigurări sociale a fost organizat preponderent pe principiul

fluxului (pay-as-you-go): prestaţiile se plătesc din încasările curente, spre deosebire de tipul

organizat pe bază de fonduri de acumulare. El este însă vulnerabil în condiţiile creşterii

coeficientului de dependenţă (raportul beneficiari – contribuabili).

Prin situaţia prognozată a se produce peste 30 – 40 de ani nu se pot justifica o serie

de restricţii introduse la plata contribuţiilor. Dificultăţile financiare au şi alte surse: restanţe

înregistrate la plata contribuţiilor, plăţi suplimentare suportate de sistem pentru care nu se

acordă alocaţii de la buget, etc. Deşi se deplânge lipsa de resurse, s-a introdus limitarea

contribuţiei la nivelul a 2,5 salarii medii pe economie, cu motivarea de a se disponibiliza

resurse pentru asigurările private. Ori, aici intervine un paradox. Pe de o parte, se

intenţionează ca asigurările private să fie obligatorii. Cei care vor simţi cel mai dificil şocul

nu sunt asiguraţii cu venituri mari, ci aceia cu venituri mici. Pe de altă parte, la persoanele cu

venituri mici, dacă vor să se asigure, se impun niveluri de venit greu abordabile pentru ei

(25% din salariul mediu brut pe economie), iar cei care lucrează pe cont propriu plătesc

întreaga contribuţie de asigurări sociale, care la ceilalţi se distribuie între angajator şi angajat.

“Ar fi de aşteptat să nu se renunţe la aplicarea cotei de asigurare la venituri ce

depăşesc 2,5 salarii medii brute pe economie. În schimb se pot acorda anumite înlesniri de

plată la cei cu venituri mici” (I. Mărginean, 1999).

Ca soluţie ar fi de dorit să se dezvolte atât sistemul de asigurări sociale publice cât

şi sistemul de asigurări private (I. Mărginean, 1995).

În viitor ne aşteptăm la întărirea sectorului privat în domeniul asigurărilor, inclusiv

în sferele legate de condiţiile de viaţă. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că avem de-a face

cu producerea de bunuri şi servicii care au un pronunţat caracter de bun public, unde nu

funcţionează mecanismul de piaţă.

27

Sistemul public rămâne dominant în ce priveşte asigurările sociale. În condiţiile

demografice ale României nu se pun însă probleme deosebit de acute pentru diferitele sisteme

de asigurări sociale dacă se asigură încasarea contribuţiilor.

1.6. ARGUMENTE PENTRU IMPLICAREA STATULUI ÎN

FURNIZAREA DE ASIGURĂRI SOCIALE DE ŞOMAJ

a. Eficienţă: Reglare

Ar trebui ca un individ într-o piaţă privată să cumpere o cantitate de eficienţă

socială ca asigurări împotriva cauzelor de pierderi a veniturilor acoperite de asigurări

naţionale. N. Barr (1992) arată că oamenii se vor asigura atâta timp cât valoarea certitudinii va

fi mai mare decât costul net al asigurării. Motivul pentru care statul face membrii ai

asigurărilor sociale obligatoriu este pentru că doreşte să prevină non-asigurarea. Cel

neasigurat şi fără venit începe să depindă de altul. Această dependenţă solicită costuri asupra

altora. Prevenind non-asigurarea se previne dependenţa iar individul este ajutat să se

integreze. Oricum scopul nu este de a marginaliza influenţa costului deciziilor consumate ci

de a preveni non-asigurarea. Argumentul major al eficienţei pentru membrii organizatori ai

sistemului este această asigurare văzută ca o cotizaţie pierdută. Există şi viziunea că dacă

statul îl dezvinovăţeşte pe cel ce nu s-a asigurat plătindu-i un beneficiu non-contributoriu

– costul extern ar reveni celui ce plăteşte taxe.

b. Eficienţa: Provizie publică

Statul face asigurări obligatorii deoarece limitele pieţei fac ca aceasta să nu

producă decât în anumite condiţii şi anumite tipuri de asigurări şi în plus aşa cum am arătat

mai sus el încearcă prevenţia unei non-asigurări.

Asigurările de şomaj lipsesc de pe piaţa privată.

1. Esenţa dificultăţilor constă în hazardul moral. Dacă cineva este încă şomer după

6 luni, fie că a încercat realmente să-şi găsească servicii dar nu a găsit nici unul potrivit, fie că

nu a căutat cu seriozitate fiind mulţumit cu condiţia de şomer. Prima variantă este potenţial un

risc asigurabil, a doua însă nu este. Problema este că asiguratorul nu poate spune cu uşurinţă

care din explicaţii este valabilă.

2. Probabilitatea de a deveni sau a rămâne şomer a unui individ, cât de

independentă este aceasta de individ, rămâne o chestiune înalt controversată.

Teoria keynesiană sugerează că şomajul reduce cererea şi contribuţiile pentru alţi

şomeri. Cei care cred într-o rată naturală a şomajului, neagă această concluzie (exceptând

28

prima parte – cererea). Probabilitatea individuală poate în parte corela ceea ce face asigurarea

privată imposibilă.

3. Probabilitatea generală de a fi şomer este mai mult decât sigură pentru câteva

sectoare ale forţei de muncă, cum sunt cei cu mai puţine abilităţi şi anume tinerii. Şi acest

lucru face ca asigurarea privată să fie ne-viabilă.

4. Probabilitatea medie de a fi şomer este cunoscută, (funcţie de rata şomajului).

Este, de asemenea, importantă cunoaşterea probabilităţii de a fi şomer a unor subgrupuri ale

forţelor de muncă.

5. Selecţia negativă (adversă) care apare când cumpărătorul este în măsură să

ascundă faţă de firma de asigurare faptul că el sau ea prezintă riscuri minore. O companie

privată de asigurări poate în principiu să te întrebe despre solicitarea anterioară pentru un loc

de muncă. Aceasta nu este o soluţie completă: procesul este costisitor, verificarea nu este

întotdeauna posibilă şi nu toată lumea are un dosar cu vechile angajări.

Însă aşa cum arătam la începutul acestei argumentaţii cea mai mare problemă cu

asigurarea privată a şomerilor este hazardul moral. Fiecare asigurat în mod individual poate

influenţa probabilitatea de a deveni şomer. Există un cost financiar şi unul psihologic – pentru

un individ de a rămâne şomer.

Atâta timp cât costul psihologic rămâne neobservabil nu este posibil să distingem

dacă este o problemă care nu ţine de individ şi care face ca el să fie privat de un loc de muncă

sau individul rămâne şomer cât alege el să rămână şi pentru că alege el.

Istoric vorbind, obiectivul beneficiilor băneşti a fost ajutorarea săracilor, în

particular prevenţia sărăciei absolute. Obiectivul însă a fost reconsiderat.

Asigurarea este preocupată de protecţia în faţa consecinţelor neplăcute (cum ar fi

şomajul). Unul dintre scopurile majore în explicarea contribuţiilor la sistemul asigurărilor

sociale este de a da beneficiarilor o compensaţie justificată şi de a sprijini solidaritatea socială.

Un şomer este neasigurat pe o piaţă privată.

Statul organizează compensaţii pentru şomerii contributori cu obiective de

microeficienţă. Aceste compensaţii sunt furnizate public şi suportate prin motivul eficienţei,

venitul de suport pentru şomeri fiind existenţial. În plus, instituţiile nu sunt actuariale. Ele vor

supravieţui atâta timp cât vor fi percepute ca fiind juste.

Schimbările care au loc pe piaţa muncii au consecinţe pentru toată lumea. Acestea

vor duce la extinderea şi strângerea relaţiilor de interdependenţă socială şi economică între

angajaţi, patroni, structurile educative şi de pregătire profesionale, agenţii de orientare

profesională, sindicate, asociaţii profesionale, organizaţii caritabile.

29

Percepţia indivizilor şi guvernelor asupra raportului securitate – insecuritate alături

de carierele profesionale se modifică. Un număr tot mai ridicat de persoane se va afla la un

moment dat în tranziţie spre un nou loc de muncă, de la un loc de muncă cu timp integral spre

unul cu timp parţial, de la statutul de angajat la cel de autoangajat, ori de la ocupaţia într-un

sector economic spre alt sector economic. Oricine, oricât de temeinic ar fi protejat împotriva

unor riscuri ale vieţii poate deveni prin incidenţa unor conjuncturi ce scapă oricărui control,

abonat al protecţiei sociale – pe un interval de timp oarecare.

„De aceea nu avem de ales, trebuie să învăţăm a vieţui împreună în această lume

în care împrejurările ne obligă să acţionăm de multe ori – din păcate – chiar înainte de a

înţelege cu adevărat, în întregime, ce se întâmplă” (Mariana Stanciu, 1996).

1.7. ÎNCEPUTURILE ŞI CONSOLIDAREA ASIGURĂRILOR SOCIALE

ÎN ROMÂNIA

Statul bunăstării a început să se prefigureze la sfârşitul secolului trecut în

societăţile industrial intrate într-un proces rapid de dezvoltare

Anumite iniţiative de introducere a asigurărilor sociale în ultimul sfert de veac

XIX au atras împotrivirea liberalilor, care vedeau în ele un mijloc de întărire a rolului statului

în societate.

Autorul legii din 1912 pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor

muncitoreşti D. S. Neniţescu a completat asigurarea contra bolii şi decesului, adoptată prin

legea Missir din 1902, cu asigurarea de maternitate şi a introdus asigurarea de invaliditate

din boală şi bătrâneţe precum şi asigurarea contra accidentelor – toate cu caracter

obligatoriu. Sursa de inspiraţie a constituit-o regimul asigurărilor sociale din Germania, unde,

în decurs de 6 ani, s-au succedat legea privind asigurarea de boală (1983), legea accidentelor

de muncă (1884) şi legea cu privire la asigurările de invaliditate şi bătrâneţe (1889).

Fără să se fi alterat principiile călăuzitoare prin modificările intervenite între timp,

legea Neniţescu a dăinuit până în momentul unificării asigurărilor sociale – 1933.

Prin prevederile legii se constituie două case de asigurări:

1. una pentru boală, cu contribuţii plătite de asiguraţi, în care se obţineau

beneficii de boală (servicii medicale şi ajutoare băneşti), de maternitate şi de ajutor de

deces;

a) în caz de boală – potrivit articolului 117 din lege – asiguraţii aveau dreptul la

30

Îngrijiri medicale timp de 16 săptămâni, constând din consultarea bolnavilor

de către medicii asigurărilor, la domiciliu sau la sediul corporaţiilor; medicamente,

pansamente şi accesorii medicale; tratarea bolilor în spitale.

În afară de îngrijirile medicale, asiguratul primea ajutor în bani pe o durată de

16 săptămâni, dacă boala îl făcea inapt de muncă un interval mai mare de trei zile

şi dacă cotizase cel puţin două săptămâni. Durata bolii peste opt zile îi dă dreptul

la ajutor în bani pentru primele trei zile. Evident această măsură este luată pentru a

evita simulările de îmbolnăvire.

La noi, ca şi în alte ţări, ajutorul de boală se situa sub nivelul salariului normal.

Astfel, cuantumul ajutorului bănesc reprezenta 50%, respectiv 35% din salariul mediu al casei

de cotizare, după cum asiguratul bolnav era familist sau nefamilist. Dacă boala sau accidentul

se datorau stării de ebrietate, asiguratul era privat de ajutorul în bani, dându-i-se numai

îngrijire medicală. De menţionat şi faptul că la consultaţie medicală şi medicamente aveau

dreptul şi membrii familiei asiguratului.

2. o altă casă, cea a asigurărilor sociale pentru pensii de invaliditate şi bătrâneţe.

Contribuţiile erau suportate egal de către salariaţi, patroni şi stat. Unicitatea cotizaţiilor era

negativ resimţită de salariaţii cu venituri mai reduse şi de lucrătorii care lucrau la domiciliul

clienţilor. Această categorie de lucrători era tratată ca cea a patronilor – meseriaşi, fiind astfel

obligată să suporte atât cotizaţia patronului, cât şi a lucrătorului, plus cotizaţia lucrătorilor şi

ucenicilor.

Cotizaţiile asiguraţilor şi patronilor se percepeau săptămânal. Patronii răspundeau

de plata ambelor cotizaţii, ei fiind îndrituiţi să reţină sumele necesare din salariile asiguraţilor.

Contribuţia statului se făcea pe baza sumei prevăzute în buget. De asemenea, se constituie un

fond pentru accidente – cu contribuţii plătite de patron, fond din care se acordă plăţi pentru

îngrijire medicală, cheltuieli de înmormântare, pensii de urmaş.

Obligativitatea întreprinderilor de a efectua asigurări pentru accidente opera

indiferent de numărul muncitorilor utilizaţi, mergând până la atelierul cu un singur meşter.

Spre deosebire de legea germană ce servise ca punct de referinţă şi care prevedea

asigurarea accidentelor survenite la locul de muncă şi în timpul activităţii, legiuitorul nostru

din 1912 statua că asigurarea operează pentru accidentele petrecute cu ocazia şi în timpul

muncii. În ce priveşte drepturile asiguraţilor, relevant este faptul că acordarea rentelor şi

ajutoarelor prevăzute avea loc fără a cerceta dacă accidentul provenise „din forţă majoră sau

din greşeala victimei” (art. 148).

După Marea Unire, legea Neniţescu a fost extinsă şi în Basarabia (1921), unde nu

existau asigurări sociale. În 1932 se acoperă cu asigurări sociale, pentru invaliditate şi boală şi

31

funcţionarii din industrie sau comerţ. De asemenea, legea se extinde şi în Ardeal şi Bucovina.

În 1933, regimul asigurărilor sociale din Ardeal s-a desfăşurat pe baza legii ungare din 1907,

căreia i s-au adus mai multe modificări în 1919, 1920, 1924, 1932. Ceea ce se impune atenţiei

dintr-o sumară cercetare a legislaţiei aplicate în Ardeal, este faptul că asigurările pentru

invaliditate din boală şi bătrâneţe era limitată numai la mineri şi aceasta în virtutea legii

austriece a minelor din 1854.

Asigurarea pentru invaliditate din boală şi bătrâneţe – restrânsă la o singură

categorie de muncitori – minerii – încă din 1854 au fost menţinute în legea ungară XIX /

1907. Pensia de invaliditate din boală era condiţionată de cotizarea fără întrerupere, timp de

opt ani şi de certificatul medical din care trebuia să rezulte gradul de invaliditate. Pensia de

bătrâneţe se acorda asiguraţilor la 65 de ani. Casele frăţeşti ale minerilor funcţionau pe lângă

fiecare întreprindere minieră pe baza unor statute proprii, ceea ce genera obligaţii şi drepturi

diferite. Părăsirea întreprinderii înainte de a fi cotizat minimum opt ani atrăgea după sine

pierderea drepturilor, exceptând cazurile în care muncitorii respectivi se asigurau în unităţi de

acelaşi profil, care posedau o asigurare identică.

Prin decretul din 1919 – nr. XIX – sunt lichidate casele frăţeşti, statutându-se ca şi

minerii să fie încadraţi în regimul de asigurare aplicat salariaţilor din industrie pentru boală şi

accidente.

Extinderea în Ardeal, prin legea din 1 mai 1932, a prevederilor legii Neniţescu din

1912, referitoare la asigurarea de invaliditate din boală şi bătrâneţe, a necesitat o cotizaţie

suplimentară a asiguraţilor, până la legea unificatoare din anul următor (1933). Asemănător

situaţiei din Ardeal, în Bucovina nu exista asigurare pentru invaliditate din boală şi bătrâneţe,

ci numai asigurare de boală, maternitate, deces, cele pentru accidente, iar din 1909, asigurări

pentru funcţionarii particulari. Absenţa asigurării pentru invaliditate din boală şi bătrâneţe –

carenţă întâlnită de altfel şi în Ardeal – a fost relativ remediată prin legea din 28 mai 1932, în

baza căreia s-a extins şi în Bucovina. Prevederile corespunzătoare ale legii Neniţescu din

1912. Salariile personalului administrativ, costul materialelor şi cheltuielile generale de

administraţie au reprezentat circa 27% din totalul plăţilor efectuate pentru asigurarea de boală,

maternitate şi deces. Frapantă este participarea cheltuielilor administrative la totalul

prestaţiilor asigurărilor contra accidentelor în Bucovina.

În anul 1922, ele au depăşit cu mult rentele şi pensiile acordate, iar în 1931 ating

aproape 40% din totalul plăţilor efectuate. Ponderea mare a cheltuielilor cu caracter

administrativ reflectă descentralizarea excesivă, concretizată în completa autonomie

administrativă şi financiară a caselor de asigurări.

32

Unificarea asigurărilor sociale a constituit o preocupare de prim ordin în

cercurile responsabile ale vremii. Proiectele de lege întocmite în acest sens de N. D.

Chirculescu din 1925 şi I. Răducanu în 1930 au fost sortite eşecului – primul a fost oprit de

Senat, celălalt de Camera Deputaţilor.

Abia în 1933, proiectul D. R. Ioaniţescu devine lege, Legea pentru unificarea

asigurărilor sociale, publicată în Monitorul Oficial, nr. 83 din 8 aprilie 1933. Generatoare prin

excelenţă, de drepturi şi obligaţii băneşti, unificarea asigurărilor sociale a implicat amplasarea

ei în ambianţa economică a vremii şi evidenţierea aspectelor financiare specifice la momentul

legiferării.

Principiile unificării asigurărilor sociale din 1933 au izvorât, în principal, din

confruntarea realităţilor româneşti cu recomandările, respectiv convenţiile O.I.M. şi cu

principiile legii franceze a asigurărilor din 5 aprilie 1928. Astfel:

a) tendinţei de generalizare i-au corespuns principiile obligativităţii şi sistemului

de asigurări sociale;

b) economicitatea şi operativitatea au impus principiu mutualităţii unice;

c) riscurile de repartiţie şi de capitalizare au impus principiul descentralizării,

respectiv centralizării sarcinilor;

d) stoparea imixtiunilor intempestive şi responsabilitatea faţă de cei direct

interesaţi au impus principiul autonomiei financiar – administrative;

e) curmarea abuzurilor a generat principiul plafonării cheltuielilor generale,

respectiv administrative.

Potrivit primului articol din lege, erau „supuşi, în mod obligatoriu la asigurarea

pentru caz de boală, maternitate, deces, accidente şi invaliditate” toţi „salariaţii

întreprinderilor industriale şi comerciale, publice sau particulare, ale căror salarii anuale nu

depăşesc limita stabilită de Adunarea Generală a Casei Centrale a Asigurărilor Sociale”.

Plafonarea salariilor era o condiţie a încadrării în asigurarea obligatorie. Unor

asiguraţi nu li se plafona câştigul. Legea prevedea includerea în asigurarea obligatorie şi a

personalului casnic (servitorii). Se impune reliefată atitudinea legiuitorului nostru din 1933,

care nu include în rândul celor exceptaţi pe cei prevăzuţi în convenţia nr. 24 a Conferinţei

Internaţionale a Muncii din 1927 şi anume pe cei a căror muncă nu avea caracter de

continuitate, pe cei care nu erau plătiţi în bani, etc. Salariaţii străini care lucrau în România

erau supuşi aceloraşi obligaţii şi beneficiau de aceleaşi drepturi ca şi salariaţii români pentru

toate riscurile asigurate prin lege.

Salariaţii care aparţineau unei întreprinderi din România, dar preferau temporar,

munca în străinătate, continuau asigurarea în ţară, dacă nu erau asiguraţi în baza legilor

33

statului în care erau trimişi. Persoanele care încetau să fie încadrate în asigurarea obligatorie

puteau continua asigurarea „chiar facultativ” dacă contribuiseră la asigurarea obligatorie un

anumit număr de săptămâni şi dacă se înscriau în asigurările făcute cel mai târziu în patru

săptămâni. Prin această lege, din 1933, s-a introdus o singură contribuţie de asigurări sociale

suportate de patroni şi salariaţi la care se adaugă o subvenţie a statului.

Deşi recunoscute ca imperative, nu au putut fi incluse în legea din 1933 asigurarea

de bătrâneţe, asigurarea contra şomajului şi asigurarea lucrătorilor agricoli. La aceasta a

contribuit şi slaba participare a Statului la susţinerea asigurărilor sociale.

Legea asigurărilor sociale din 22 decembrie 1938, elaborată sub ministeriatul lui

Mihai Ralea reintroduce asigurarea de bătrâneţe – a cărei generalizare fusese suspendată în

1933, se extinde pensia de urmaş în cazul decesului asiguratului prin boală, iar tratamentul

balnear ce avea caracter facultativ, în funcţie de posibilităţile financiare ale caselor de

asigurări, devine drept legal al asiguraţilor. În temeiul legii din 1938, asiguraţii aveau dreptul

la:

- ajutoare în „natură” (îngrijiri medicale, medicamente, accesorii

medicale, tratament balneo-climateric);

- ajutoare băneşti de boală, accidente, maternitate şi deces; pensii pentru

invaliditate, boală şi accidente; pensii de bătrâneţe şi pensii de

retragere; pensii pentru urmaşi

(a) Legea din 1938 a păstrat principiul cotizaţie unice, majorând însă cotizaţia de

la 6% la 8% asupra salariului mediu al casei de cotizare respective. Acest ultim procent

susceptibil de majorare cu încă 1%, prin Hotărâre a Consiliului de Miniştri, la baza căreia

trebuia să stea raportul Ministrului Muncii şi avizul consiliului de administraţie al Casei

Centrale.

Legea din 1938 a privat adunarea generală de posibilitatea adaptării salariilor

asigurate la condiţiile economice, recurgându-se la fixarea lor ciclică, stabilindu-se 8 clase de

cotizare, indicându-se la fiecare clasă salariile medii asigurate, care reprezentau, de regulă,

media dintre salariile estimative minime şi maxime ale fiecărei clase.

Se poate aprecia că în deceniul patru s-a ajuns la o reglementare cu un înalt grad

de acoperire prim asigurări sociale a populaţiei active din mediul urban.

Asigurările sociale din această perioadă au fost cu precădere destinate să acopere

nevoile de servicii de îngrijire medicală şi prestaţii băneşti legate de îmbolnăvire, accidente şi

decese.

(b) În acelaşi timp, au funcţionat şi o serie de sisteme private de asigurare, precum

şi case speciale de asigurări pentru întreprinderile publice.

34

Existau regimuri speciale pentru pensii şi asistenţă pe baza legii generale de pensii

a funcţionarilor publici, în cadrul unor organisme de utilitate publică: CFR, PTTR, precum şi

la nivelul unor aşezăminte de cultură: teatrele naţionale, operele de stat. Alte instituţii şi

întreprinderi (Banca Naţională a României, Societatea Naţională de Credit Industrial) aveau

case de pensii şi ajutoare, care funcţionau în condiţii asemănătoare şi uneori superioare celor

prevăzute în legea asigurărilor sociale.

35

CAPITOLUL II

ASIGURĂRILE SOCIALE DE ŞOMAJ

ARGUMENT

Cu toate progresele realizate prin trecerea de la societatea tradiţională la civilizaţia

industrială şi, mai recent, la societatea postindustrială, omul, lăsat singur, nu reuşeşte să se

pună la adăpost împotriva riscurilor care ţin de destinul său în lume: bolile şi alte evenimente

individuale nefericite, oscilaţiile conjuncturii economico-sociale, bătrâneţea, ş.a. S-ar putea

spune chiar că, în epoca contemporană, datorită slăbirii legăturilor comunitare,

vulnerabilitatea individului lăsat singur la agresiunile mediului natural şi social este într-un fel

şi mai mare. Răspunsul social la aceste provocări existenţiale a fost crearea unei instituţii

menite să-i asigure individului o protecţie adecvată faţă de împrejurările nefavorabile de viaţă,

de care aproape nimeni nu este scutit: asigurările sociale.

Asigurarea securităţii sociale, care reprezintă idealul asumat al instituţiei de care

ne ocupăm, se realizează în mod specific pentru fiecare din formele de risc social. Aşa de

exemplu, protecţia socială împotriva şomajului se face prin intermediul asigurărilor sociale de

şomaj.

Rolul sistemelor de protecţie socială devine capital oricât de convingători ar părea

politicienii care pledează în defavoarea finanţării unor astfel de activităţi sociale.

2.1. POLITICA SOCIALĂ SOCIALISTĂ ŞI ASIGURĂRILE SOCIALE

DE ŞOMAJ

Critica standard a limitelor economiei de piaţă duce la concluzia necesităţii

dezvoltării, deasupra pieţei a unui stat cu funcţii sociale complexe care să corecteze

distorsiunile pieţei (atât în ceea ce priveşte alocarea resurselor în sfera producţiei, cât şi în

distribuirea resurselor în sfera consumului).

Critica marxistă a economiei de piaţă a dus la concluzia înlocuirii economiei de

piaţă cu un alt tip de economie: economia socialistă, planificată şi orientată de către stat în

vederea producerii sistematice a bunăstării.

Secolul XX a cunoscut două forme majore ale statului bunăstării:

a) statul capitalist (statul bunăstării bazat pe economia de piaţă);

b) statul socialist.

36

În momentul de faţă, cu câteva excepţii minore (Cuba şi Coreea de Nord) statul

socialist al bunăstării a dispărut istoric. Acest fapt este interesant pentru analiza noastră

deoarece reprezintă moştenirea de la care pornim.

Ideologia comunistă

Analiza originală a lui Marx a fost o analiză critică a capitalismului din secolul al

XIX-lea, prin care relaţiile de piaţă au înlocuit sclavia, feudalismul şi alte forme de

management economic (N. Barr, 1994). El a fost interesat să arate că sub aspectul schimbului

voluntar de valori prin mecanismul banilor pe care se bazează sistemul de piaţă, era o

exploatare tot atât de severă şi degradantă ca şi sclavia sau feudalismul. “Teoria valorii

muncii” pretinde să dovedească ştiinţific că profiturile aparent cinstite ale noii clase

capitaliste, erau de fapt fructul exploatării salariaţilor. Clasele muncitoare erau deci,

îndreptăţite să lupte împotriva condiţiei lor de grupări oprimate în societate. O soluţie a fost

crearea unei clase muncitoare cât mai lărgită posibil. Conform teoriei marxiste, inegalităţile

erau menţinute în socialism, deşi autorităţile sprijineau aprovizionarea socială lărgită şi o mai

mare egalitate între salariaţii în salopetă şi cei cu gulere albe. Calificarea pe scară lărgită, în

special a muncitorilor din agricultură, care se alăturau proletariatului industrial a fost o

prioritate, iar sistemul căuta să realizeze o siguranţă absolută a locului de muncă. Substanţiala

siguranţă a locului de muncă nu a însemnat, desigur, o creştere a controlului muncitoresc

asupra procesului de muncă. Deoarece comuniştii priveau societatea ca fiind alcătuită mai

mult din clase decât din indivizi, o consecinţă a fost aplicarea principiului colectiv sau de grup

decât a celui individual în ceea ce priveşte evaluarea bunăstării şi consumului. Muncitorii

puteau să consume sănătate, învăţământ şi chiar vacanţe în grup, organizate de întreprinderea

la care lucrau, dar sistemul nu era orientat să aprovizioneze indivizii cu bunuri de consum

pentru necesităţi particulare.

Rolul statului

În comunism, statul, cetăţeanul şi legea sunt în relaţii foarte diferite faţă de cele

din vest. Puterea publică era în mod explicit o dictatură a partidului comunist în interesul

proletariatului, în sensul interpretat şi impus de partid prin mecanismul centralismului

democratic. Scopul partidului era de a maximiza creşterea producţiei. Responsabilităţile în

societate se concentrau deci, în satisfacerea nevoilor de plan ale partidului. Responsabilităţile

secundare ale statului, constau în menţinerea bunăstării muncitorilor prin asigurarea

serviciilor de bază, sănătate şi învăţământ şi de asigurare a locurilor de muncă sau reciclarea

profesională cerută de plasarea forţei de muncă. De asemenea, se oferea un rol neînsemnat

statului în comparaţie cu partidul. Dominarea de către partid a subminat conceptul de

conducere prin lege.

37

Structura recompenselor

Astfel, aşa cum am văzut, într-o societate bazată pe economia de piaţă, diferenţa

dintre distribuţia primară şi cea secundară tinde să fie suficient de clară. Distribuţia primară a

veniturilor este prezidată de logica economiei de piaţă. Uneori intervin anumite reglementări

care nu sunt neapărat ale statului, ci mai degrabă ale partenerilor sociali: înţelegeri tripartite în

legătură cu salariile şi alte beneficii. Redistribuţia făcută de stat, în principal, se face după alte

raţiuni decât cele ale pieţei şi caută să corecteze distribuţia primară care, din punct de vedere

al colectivităţii cuprinde o serie de distorsiuni inacceptabile. În concepţia socialistă, caracterul

distinctiv al celor două sisteme nu mai este valabil. Întreaga distribuţie este realizată de către

stat.

Două binecunoscute principii pot sublinia distribuţia venitului. În primul rând este

principiul meritului, în care oamenii câştigă salarii determinate de contribuţia lor faţă de

societate. Dacă piaţa forţei de muncă este competitivă, piaţa liberă va distribui venituri pe

baza meritului. Alternativ, venitul poate fi distribuit după necesităţi. Aprecierea necesităţilor

similare pentru toţi oamenii din societate implică egalitarism. Distribuţia după nevoi constă în

alocarea de venituri mai mari grupurilor sociale cu nevoi mai mari (familii cu membri

handicapaţi sau familii numeroase). În comunismul lui Marx, societatea distribuia după nevoi,

dar pentru cele mai multe partide comuniste la putere, distribuţia s-a făcut după merit.

Interesul ca motivaţie a prevalat pe piaţa socialistă a muncii, deşi s-au făcut eforturi de

manipulare a stimulentelor materiale în special la determinarea salariului. În interpretarea

meritelor, contribuţiile individuale erau, de obicei, evaluate după necesităţile de plan. Atâta

timp cât sistemul de salarizare s-a bazat pe merite, principiul distribuţiei după nevoi a fost

sacrificat prin transferul şi alocarea de servicii publice gratuite. Distincţia dintre salarii,

beneficii în numerar şi alte beneficii în afara celor în numerar, au fost voalate deoarece ele

erau alocate prin locul de muncă. Nivelul mediu al salariului era adesea sub necesarul de

consum.

Astfel, sistemul de asigurări sociale ce stătea la baza politicii sociale a regimului

socialist urmărea menţinerea diferenţierii veniturilor provenite din muncă prin beneficii

corespunzătoare în condiţiile în care munca nu mai putea fi continuată dintr-un motiv sau

altul: pensii, beneficii de concediu de boală, de maternitate. Justificarea acestui sistem nu era

în primul rând economică (contribuţia financiară la un anumit sistem), ci mai degrabă

simbolică: contribuţia prin muncă (de calitate şi cantitate diferită) la bunăstarea colectivităţii.

În fapt, şi în mentalitatea populară, de exemplu, pensia era legată de muncă şi nu de

contribuţia financiară, care nu era transparent legată de salariu.

38

La un moment dat s-a renunţat la impozitul direct pe salariu, transparent pentru

salariat, şi s-a introdus impozitul pe fondul general de salarii al întreprinderii. Impozitul nu

mai era o contribuţie a cetăţeanului, ci o parte a valorii create în muncă transferată la buget.

Oamenii considerau că li se cuvine o anumită pensie pentru că au muncit o perioadă anumită

şi pentru că munca lor avea o anumită calitate recunoscută de comunitate (C. Zamfir, 1999).

Nimeni nu făcea referire la salariu şi la contribuţia financiară, ci la muncă. Sistemul

asigurărilor sociale avea clar misiunea de a menţine, şi atunci când munca înceta, un sistem de

stratificare socială fundat pe profesii şi pe o calitate a muncii diferită nu în termeni economici,

ci sociali-culturali.

În configuraţia politicii sociale socialiste – schema asigurărilor sociale puse la

baza sistemului de protecţie socială era înalt comprehensivă. Caracterul înalt comprehensiv al

sistemului de asigurări sociale se datora politicii de utilizare completă a forţei de muncă.

Asigurările sociale erau obligatorii, susţinute de către întreprinderi din fondurile

globale de salarii. Astfel, după câteva decenii de regim socialist, societatea românească se

apropia de idealul unei acoperiri complete a vârstnicilor cu pensii. Şi cei care nu întruneau

condiţiile de pensionare, dar care îndeplineau o limită minimă (10 ani de muncă), primeau o

pensie socială, mai scăzută, dar atribuită în acelaşi sistem de pensii. Pe lângă bătrâneţe,

sistemul acoperea toate celelalte riscuri de pierdere a capacităţii de muncă: boală, accidente de

muncă, pierderea principalului aducător de venit din familie (pensii de urmaş), maternitate.

Din punct de vedre al acoperirii diferitelor riscuri de pierdere a veniturilor,

sistemul de asigurări sociale era la fel de complet ca sistemele cele mai dezvoltate din

Occident. Un singur element lipsea din acest sistem: asigurările de şomaj.

Datorită politicii de utilizare completă a forţei de muncă, cuplată cu presupoziţia

ideologică că economia socialistă structural este mai capabilă să absoarbă integral forţa de

muncă existentă, sistemul de asigurări sociale de şomaj nu exista. Se presupunea că perioada

de şomaj este cu totul tranzitorie şi chiar că poate fi evitată prin sistemul de transferuri de la o

întreprindere care nu mai avea nevoie de locuri de muncă la alte întreprinderi care aveau

asemenea posturi libere. Şomajul putea să apară doar din vina individului, care din motive de

indisciplină, era concediat sau care din motive personale neîntemeiate părăsea locul de

muncă. Sistemul transferurilor de la o întreprindere la alta era înalt încurajat, întreruperea însă

a serviciului era aspru descurajată. Cei care nu aveau un loc de muncă, se presupunea, de

asemenea, că purtau întreaga responsabilitate. În această ipoteză, statul nu îşi asuma nici un

fel de obligaţie de suport pentru cei fără loc de muncă, în afara aceleia de a le oferi asemenea

locuri. Statul socialist prefera să ofere locuri de muncă decât ajutor de şomaj.

39

La începutul anilor ’80, raritatea începe să se extindă şi la locurile de muncă.

Aflate în imposibilitate de a realiza indicatorii de plan, întreprinderile sunt presate să reducă

numărul de locuri de muncă. Statul nu mai poate garanta în fapt dreptul la muncă. Un şomaj

nerecunoscut apare şi creşte. În 1989, şomajul real este estimat la aproximativ 4 – 5%. S-ar

putea ca el să fi fost mai mare. Mulţi muncitori care locuiau la sat şi făceau naveta, au fost,

prin diferite mijloace, forţaţi să rămână în agricultură. Un exemplu a fost decizia unor

întreprinderi de a disponibiliza muncitorii din sate, ori suspendarea transportului pentru

navetişti.

Concluzionând, asigurările sociale după 1948 au fost organizate pe baza

următoarelor principii: cuprinderea tuturor salariaţilor statului în sistemul asigurărilor sociale

de stat, înfiinţarea fondului de asigurări sociale din contribuţiile unităţilor economice

administrative de alt profil aparţinând statului, administrarea acestui fond de către stat, care îşi

lua obligaţia de a acoperi eventualele deficite din bugetul general al statului.

Se remarcă prezenţa strivitoare a autorităţilor în desfăşurarea unor activităţi ce

aveau drept scop împiedicarea căderii în pauperitate a asiguraţilor şi care se bazau în realitate

pe resurse şi cotizaţii plătite, de fapt, din veniturile proprii ale asiguraţilor. În afara sistemului

de asigurări sociale de stat s-au mai constituit unele regimuri speciale de asigurări sociale,

fiecare dispunând de un buget propriu de venituri şi cheltuieli: membrii cooperaţiei

meşteşugăreşti (1958), membrii unităţilor de creaţie (scriitori, artişti plastici), avocaţi, militari.

Sub acest aspect se poate concluziona că în perioada 1948 – 1989 s-a izbutit includerea

tuturor persoanelor active şi a familiilor lor în sistemul asigurărilor sociale.

Puncte forte ale vechiului sistem

Sistemul socialist poseda o serie de puncte forte: el oferea siguranţă pentru locul

de muncă, beneficiile esenţiale erau garantate prin angajarea în muncă, salariaţii erau

implicaţi în problemele întreprinderii, iar participarea forţei de muncă era semnificativă (N.

Barr, 1994). Rata înaltă de participare era asociată cu o mai mare egalitate pentru femei în

ceea ce priveşte învăţământul şi pregătirea profesională şi, în consecinţă cu perspective mai

bune în privinţa carierei femeilor în multe domenii. Prin sporirea independenţei financiare a

femeilor, participarea forţei de muncă a sprijinit creşterea statutului social şi politic al

femeilor. Facilităţile pentru îngrijirea copiilor şi concediul generos de maternitate permitea

femeilor să se menţină în cadrul forţei de muncă chiar şi atunci când ele îşi petreceau o parte

însemnată acasă. O parte negativă o constituia faptul că multe femei erau nevoite să lucreze ca

urmare a unor presiuni sociale şi a veniturilor scăzute. Siguranţa locului de muncă a

minimalizat conflictul social şi tensiunea legată de pierderea acestuia. A existat o solidă

infrastructură pentru pregătirea profesională atât în instituţiile publice, cât şi în întreprinderile

40

de stat. Şcolarizarea era gratuită, iar întreprinderile aduceau importante contribuţii – prin

şcolarizarea tinerilor înainte de angajarea lor în muncă şi a adulţilor aflaţi în serviciu. Exista

un sistem matur şi variat de asigurări sociale care includea concedii de boală, pensii şi alocaţii

de boală generoase. Sistemul acoperea marea majoritate a muncitorilor şi familiile acestora.

Aceste alocaţii combinate cu asigurarea mai mult sau mai puţin a locului de muncă dădea

muncitorilor şi familiilor lor un considerabil grad de securitate.

Puncte slabe ale vechiului sistem

Alături de părţile forte existau şi aspecte slabe majore. Dintre acestea cele mai

importante au fost: productivitatea scăzută a muncii, abordarea deficitară a şomajului,

concentrarea excesivă a angajării în muncă asupra industriei şi agriculturii, limitarea migraţiei

pe plan internaţional (S. Cace, 1997).

1. Productivitatea scăzută

Conducerea socialistă a economiei avea ca premisă creşterea rapidă , care era şi

motivaţia primară de a fi a mecanismului economic. Ratele de creştere au scăzut în toată

Europa Centrală şi de Est de la o medie de 4% în anii 1950 şi 1960, la 4% în ultimii ani din

deceniul al şaptelea şi aproape de zero şi în unele ţări chiar negativă la sfârşitul anilor ’80

(N. Barr, 1994). Productivitatea scăzută a muncii se datorează în principal dorinţei de ocupare

totală a forţei de muncă.

2. Abordarea deficitară a şomajului

Guvernele negau existenţa şomajului şi, ca urmare, măsurile de rezolvare erau

total inadecvate. Au apărut două efecte negative majore: şomajul ascuns şi lipsa de sprijin

pentru cei aflaţi în situaţia de a nu avea loc de muncă. Şomajul ascuns reprezintă o moştenire

negativă majoră. Acesta a crescut după terminarea perioadei de industrializare extensivă când

rezervele de forţă de muncă fuseseră absorbite şi atinseseră aproximativ 15% din forţa de

muncă în Cehoslovacia, în 1979 şi peste 25% din forţa de muncă în Polonia. Absenţa

asistenţei pentru şomeri era o consecinţă a securităţii locurilor de muncă. Neexistând ajutoare

de şomaj, persoanele aflate în şomaj nu beneficiau de nici un sprijin.

3. Modelele distorsionate de angajare în muncă

Accentul care s-a pus pe dezvoltarea industriei grele şi creşterea ocupării în acest

sector a dus şi continuă să aducă prejudicii majore în restructurarea economică. Spre

deosebire de Occident, unde s-a restrâns simţitor acest sector, în ţările Europei Centrale şi de

Est a atins dimensiuni paradoxale. Concentrarea angajaţilor în industrie şi agricultură a

împiedicat dezvoltarea sectorului terţiar (serviciile) care ar fi lăsat sistemul economic mai

“aerisit”. Cheltuielile de investiţii erau destinate cu prioritate industriei, deşi angajările în

învăţământ, pregătire profesională şi sănătate s-au extins constant. Astfel de activităţi nu

41

constituiau priorităţi în alocarea fondurilor de investiţii, deoarece conform ideologiei marxiste

erau privite ca neproductive.

4. Limitarea migrării internaţionale

Surplusul forţei de muncă dintr-o ţară poate fi folosit în mod productiv în alte ţări

în locuri de muncă pe care locuitorii acestor ţări au reţineri în a le ocupa. Îngrădirea migrărilor

a blocat forţa de muncă din est capabilă să se încadreze în economiile vestice. Până în 1990

restricţiile se făceau în ţările Europei Centrale şi de Est, dar după 1990 ele au fost înlocuite cu

restricţiile înlocuite de ţările potenţial gazde.

2.2. DUPĂ 1989

2.2.1. CONDIŢII INTERNAŢIONALE

Prăbuşirea sistemului socialist în Europa de Est în anul 1989 s-a produs într-o

conjunctură social-politică şi economică distinctă care a modelat evoluţia ţărilor din regiune

pe o cale cu multe elemente comune.

În primul rând, această prăbuşire a avut loc la capătul unei îndelungi crize a

economiilor socialiste. Criza s-a accentuat după ’70 fără nici un semn de revenire. Dacă în

anii ’60 modelul socialist constituia o alternativă redutabilă a economiei de piaţă, două

decenii mai târziu ea devenise deja dependentă de împrumuturile occidentale şi complet

discreditată în opinia publică internă.

Căderea tuturor economiilor din zonă după ’89 a pulverizat piaţa internaţională

relativ neproblematică a CAER-ului, agravând enorm dificultăţile economice. Produsele pe

care le dădeau la export ţările cu economii planificate nu erau supuse testelor de calitate şi cu

greu ar fi putut pătrunde pe pieţele occidentale.

În al doilea rând, economiile estice, datorită crizei profunde prin care treceau, erau

tot mai dependente de capitalul occidental. O serie de organisme şi instituţii internaţionale,

după ’90 au “modelat” politica socială de ansamblu şi politicile în domeniul şomajului.

Există patru instituţii care au influenţat evoluţia ţărilor Europei Centrale şi de Est:

Uniunea Europeană, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia

Internaţională a Muncii.

a) Uniunea Europeană (UE). În perioada decembrie 1991 – martie 1993 toate

ţările din zonă au devenit membri asociaţi ai Uniunii Europene. În Cartea albă elaborată de

Comisia Uniunii Europene sunt prevăzute o serie de aspecte referitoare la ţările asociate. În

domeniul politicilor sociale, ţările asociate consideră că o mare parte din legislaţia lor este

acoperită de standardele din UE. Şomajul constituie o problemă prioritară, căreia trebuie să i 42

se acorde o atenţie deosebită. Chiar dacă sunt prevăzute principii de aderare a ţărilor din fostul

sistem socialist, UE nu a impus, deocamdată, restricţii în măsură să influenţeze considerabil

politicile sociale în domeniul şomajului. Rolul său este unul consultativ şi de sprijin la nivelul

specialiştilor. Probabil că, în următorii ani, pe măsură ce UE va deveni mai puternică,

impactul acesteia va fi mai ridicat asupra ţărilor din Europa Centrală şi de Est.

b) Banca Mondială şi-a concentrat atenţia pe dezvoltarea unui sistem de protecţie

socială menit să contribuie la scăderea sărăciei în aşa fel încât asistenţa socială bazată pe

testarea mijloacelor să se afle în centrul sistemului. Banca Mondială are un rol foarte activ în

administrarea împrumuturilor destinate conceperii reformei în diferite sectoare.

c) Fondul Monetar Internaţional (FMI) rămâne organismul internaţional cu cel

mai mare impact asupra politicilor sociale promovate de ţările din zonă. Dintre direcţiile

impuse de FMI, trei sunt mai importante pentru domeniul analizat:

creşterea şomajului pentru a se realiza scăderea inflaţiei la niveluri acceptabile.

Ajutorul de şomaj urma să fie foarte redus;

pentru reducerea deficitului bugetar s-a impus puternica diminuare a

cheltuielilor publice sociale prin renunţarea la forme de sprijin universal;

clădirea unui sistem rezidualist de protecţie socială în care să fie ajutaţi doar

cei mai săraci.

d) Organizaţia Internaţională a Muncii (OIM) îşi centrează atenţia asupra

relaţiilor de muncă şi protecţiei sociale. OIM vine în contradicţie cu FMI. OIM susţine

promovarea unui sistem de protecţie socială universală. Ca urmare a dificultăţilor financiare

cu care se confruntă acest organism internaţional şi mai ales datorită faptului că rolul său la

nivel mondial este din ce în ce mai redus, influenţa asupra ţărilor din Europa Centrală şi de

Est a fost nesemnificativă în ultimii şase ani.

2.2.2. CONDIŢII INTERNE

Condiţiile internaţionale au modificat substanţial dinamica cristalizării politicii

social-economice din ţările foste socialiste, însă nu le-au orientat într-o direcţie cu totul

diferită de tendinţele lor naturale interne. Direcţia generală a fost: promovarea economiei de

piaţă şi a democraţiei pluripartidiste. În ceea ce priveşte alte opţiuni a existat un puternic

suport intern. Politica socială în România postrevoluţionară a cunoscut trei etape distincte:

Etapa reparatorie

Punctul de pornire, ca şi ritmul schimbării şi al dezvoltării ulterioare au fost

diferite de la o ţară la alta.

43

Pentru România, acesta a coincis cu un şoc social şi economic, datorat faptului că,

spre deosebire de alte ţări, aici nu a existat o perioadă prereformistă, în condiţiile în care a

cunoscut – poate – cea mai centralizată economie socialistă (C. Zamfir, 1995).

Marea majoritate a iniţiativelor politice, inclusiv cele ce vizau politica socială, au

avut în prima fază post-revoluţionară un caracter predominant reparatoriu. Tot ceea ce se

consideră a fi reprezentat o nedreptate în vechiul regim a fost eliminată şi uneori reparată prin

compensaţii retroactive, excepţie făcând reparaţia naţionalizărilor întreprinderilor şi caselor.

Astfel o măsură reparatorie în prima jumătate a lui ’90 a fost eliminarea şomajului

nerecunoscut, a şomajului mascat şi a diferitelor forme de reducere a şomajului.

În martie 1990, prin decret, s-a creat pentru întreprinderile de stat posibilitatea de a

face angajări practic nelimitate, fără ca acest lucru să fie condiţionat de o creştere a producţiei.

Crearea de noi locuri de muncă a reprezentat, de asemenea, un act reparatoriu.

A fost suspendată în fapt, orice reducere a salariilor în funcţie de nerealizarea

producţiei, câştigurile salariale redresându-se brusc. S-a reintrodus plata muncii suplimentare.

Multe beneficii asociate cu condiţiile dificile de muncă, care fuseseră arbitrar suspendate sau

limitate, au fost reconsiderate. În unele cazuri, sub presiunea sindicatelor, salariaţii au primit

multe dintre reţinerile din trecut, considerate a fi fost ilegale. Contribuţiile forţate ale

salariaţilor la capitalizarea întreprinderilor sub forma “părţilor sociale”, au fost desfiinţate. În

plus, aceste contribuţii acumulate au fost returnate în decurs de câteva luni populaţiei, în ciuda

unei decizii iniţiale ca ele să fie înapoiate în timp.

S-a desfiinţat, de asemenea, contribuţia în bani la bugetele locale sau a

echivalentului lor în muncă. Doar acestea două din urmă “reparaţii” se apreciază că au adus

populaţiei în 1990 circa 35,1 miliarde de lei, ceea ce echivala aproximativ cu trei salarii

minime (destul de mari în acea perioadă) pentru fiecare familie.

În primele 6 luni de după revoluţie s-a înregistrat o creştere importantă a

standardului de viaţă al populaţiei, fără însă a se fi luat în considerare posibilităţile de

perspectivă ale economiei şi în consecinţă, capacitatea menţinerii acestui standard de viaţă.

Considerând însă evoluţia ulterioară, mulţi specialişti estimează că multe dintre aceste măsuri

au fost chiar contraproductive pe termen mediu cel puţin. Factorii care au fost invocaţi au

fost: starea de spirit a populaţiei după revoluţie, estimarea eronată a problemelor şi a

perspectivelor de scurt termen ale economiei şi mecanismele social-politice prin care această

politică socială s-a construit.

44

Etapa a doua : elaborarea strategiei tranziţiei şi a cadrului legislativ şi

instituţional minim

Entuziasmul primelor momente ale revoluţiei a început rapid să facă loc

preocupării pentru definirea direcţiei de evoluţie a ţării. A devenit clar că societatea

românească intră într-un proces de tranziţie caracterizat prin schimbări structurale profunde.

Ideea tranziţiei la o economie de piaţă modifică sensibil aşteptările economice

postrevoluţuionare. Se conturează tot mai clar idea unor costuri economice şi sociale ale

tranziţiei.

Exista, chiar dacă vag, aşteptarea unei redresări rapide a economiei, aşteptare

susţinută de experienţa anilor ’60, când după câţiva ani de liberalizare timidă, performanţele

economice au devenit spectaculos vizibile. Începe acum să se acrediteze ideea că tranziţia va

fi acompaniată de unele probleme economice şi sociale. Iar costul cel mai tulburător şi mai

clar pentru opinia publică, era cel legat de restructurarea economică: apariţia şomajului, în

primul rând. Era costul cel mai vizibil. O asemenea ameninţare nu era însă foarte clară pe

atunci dintr-un motiv simplu. După cum am văzut, în 1990 s-au creat multe locuri de muncă,

pierderea lor a fost compensată pe perioade determinate de scăderea vârstei de pensionare.

Cert este că în 1990 şi 1991 şomajul nu a fost semnificativ. La 31 decembrie 1991 el abia

atinge nivelul de 3%.

Saltul semnificativ are loc însă în anul următor: 8,4% la 31 decembrie 1992.

Elaborarea sistemului de suport pentru şomeri s-a cristalizat într-o perioadă în care şomajul

era practic inexistent, dar ca efect al unei aşteptări sociale. Şomajul era un fenomen acceptat

ca natural în noua economie.

Astfel – creşterea şomajului era considerată ca un efect inevitabil al restructurării

economice şi totodată, ca un factor puternic motivator al muncii. Colectivitatea trecea printr-o

puternică criză morală în legătură cu motivaţia scăzută a muncii, lipsa de responsabilitate,

calitate proastă. Şomajul urma să reprezinte un disciplinator al muncii.

Deja din mai 1990 se instituie Fondul de ajutor de şomaj. Legea ajutorului de

şomaj nr. 1/7. 01. 1991 – care crea sistemul de protecţie socială a şomerilor – a fost adoptată

de către Parlament în ianuarie 1991, înainte de apariţia propriu-zisă a unui şomaj semnificativ.

Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a dezvoltat totodată sistemul din teritoriu de

înregistrare a şomerilor şi pentru plata ajutorului de şomaj.

Etapa a treia se identifică ca etapă efectivă a tranziţiei cu o politică socială mai

degrabă reactivă, fără concepţie, cu puternice tendinţe minimaliste.

45

2.3. ŞOMAJUL

2.3.1. ABORDĂRI ALE ŞOMAJULUI ŞI NIVELE DE ŞOMAJ

„ACCEPTABIL”

Abordările şomajului sunt diferite de la o ţară la alta concretizându-se în raport cu

situaţiile reale existente la un moment dat. Şomajul nu este numai un fenomen economic care

arată dezechilibrul ce apare şi persistă pe piaţa muncii. El este mai mult decât atât, este un

punct de criză care trebuie depăşit.

Nivelul acceptabil al şomajului a cunoscut o evoluţie ascendentă de-a

lungul timpului. În Anglia anilor 1920 – 1930 nivelul şomajului pentru situaţia de ocupare

deplină a forţei de muncă se ridica, după unii autori, la circa 3% din populaţia activă. Pentru

alte ţări europene (Franţa, Germania) se apreciază că imediat după cel de-al doilea război

mondial, acest nivel era ilustrat de o rată a şomajului de 1 – 2%. Pentru SUA, nivelul

respectiv a crescut la 5%, dar s-a diminuat la începutul anilor ’80, coborând sub 4%. În

această perioadă, în Europa Occidentală acest nivel a crescut destul de mult. Prin raportare la

gama diversă de situaţii posibile se estimează că în prezent, ocuparea deplină a forţei de

muncă presupune un şomaj de 1,5 – 4%.

Fiecare stat are o modalitate specifică de intervenţie în problema şomajului. Dar

dincolo de aceasta, există câteva modele prin care apariţia, evoluţia şi consecinţele lui sunt

explicate. De asemenea, sunt prevăzute şi măsurile prin care se poate interveni pentru

diminuarea sau păstrarea şomajului la niveluri acceptabile.

2.3.2. MODELE ALE STATULUI BUNĂSTĂRII ŞI ŞOMAJULUI

Ţările OCDE diferă considerabil în funcţie de tipul de asigurări sociale, de testarea

mijloacelor, de nivelul beneficiilor universale şi de folosirea măsurilor active în domeniul

şomajului. Sorin Cace, în articolul “Politici sociale în domeniul şomajului în ţările Europei

Centrale şi de Est”, publicat în Revista de Cercetare a Calităţii Vieţii (anul 1997, nr. 3-4) arată

că sunt două lucrări de referinţă în care sunt descrise modelele statelor bunăstării.1

Tipologia care cuprinde statele liberale, conservatoare, social-democrate este

făcută de Gosta Esping Andersen (1990), iar acestea sunt caracterizate astfel:

a) modelul liberal: SUA, Australia, Canada, Japonia.

1 Gosta Esping Andersen (1990), capitolul II din “Children and the Transition to the Market Economy”; C. Zamfir (1997), “Politici sociale. România în context european”, capitolul XVII.

46

În cadrul acestui model, statul nu intervine în crearea locurilor de muncă.

Mecanismul cererii şi ofertei reglează şi disfuncţionalităţile apărute pe piaţa muncii. Se pune

accent deosebit pe măsurile pasive în domeniul şomajului şi în special, pentru plata ajutorului

de şomaj. Măsurile active sunt fragmentare şi nesemnificative. Chiar dacă intervenţia statului

are o importanţă redusă, în ultimele decenii în SUA au fost create numeroase locuri de muncă.

Această evoluţie este determinată de o mare flexibilitate a pieţei muncii. S-au creat locuri de

muncă mai prost plătite, dar mai avantajoase dacă ne raportăm la ajutorul de şomaj.

b) modelul social-democrat: Suedia, Danemarca, Olanda, Norvegia.

Măsurile active sunt cele mai dezvoltate în ţările OCDE. Se vizează o ocupare

aproape deplină a forţei de muncă, Suedia fiind renumită printr-un nivel foarte scăzut al

şomajului. Acest nivel este determinat de cheltuielile bugetare ridicate pentru recalificare,

mobilitatea muncii, ocuparea rapidă şi crearea directă a locurilor de muncă. Statul este

principalul “artizan” pe piaţa muncii, care încearcă să prevină disfuncţionalităţile şi să

atenueze şocurile provocate de “căderile” în şomaj.

c) modelul conservator: Franţa, Italia, Austria, Germania.

În Germania se combină măsurile active cu cele pasive în domeniul şomajului.

Acest dualism rămâne în seama landurilor, care în funcţie de situaţiile create, pot accentua un

tip sau altul de măsuri. Un rol deosebit de important îl are pregătirea vocaţională prin care se

încearcă sincronizarea între cerinţele pieţei şi forţa de muncă calificată.

Principalele caracteristici ale celor trei state ale bunăstării (S. Cace, 1997).

Statul Liberal rezidual Conservator Social-democrat

SUA Germania Suedia

Administrarea

Mixtă între piaţă şi

stat dar cu accent pe

piaţă

Corporativă De stat

Rolul pieţei Major Limitat Minor

Rolul testării

mijloacelorMajor Limitat Minor

Asigurarea de servicii

de către statLimitată Limitată Majoră

Măsuri pentru

ocuparea deplinăMinore Limitate Majore

Tabel nr. 1: Principalele caracteristici ale statelor bunăstării cu implicaţii asupra şomajului.Sursă: Sorin Cace, Revista Calitatea Vieţii, 1997, nr. 3 – 4.

47

Teoria lui Esping – Adersen, deşi limitată la condiţii social-istorice particulare,

(Europa Occidentală şi SUA) sugerează faptul că o serie de condiţii politice şi social culturale

sunt responsabile de opţiuni de politică socială structural diferite. Concluzia acestei terorii

este rezumată de către Cătălin Zamfir astfel: “nivelul de dezvoltare economică nu este factorul

determinant al tipului de sistem de bunăstare pe care o societate îl adoptă. Deşi economia

reprezintă sursa cea mai importantă a unui asemenea sistem, condiţionând limitele minime şi

maxime ale amplorii sale, între aceste limite alţi factori sunt determinanţi. Între aceştia,

factorul politic – voinţa colectivităţii aşa cum este ea exprimată în raportul forţelor politice –

este cel mai important” (C. Zamfir, 1995).

Derivă de aici ideea libertăţii largi pe care o colectivitate o are în alegerea tipului

de sistem de bunăstare şi a gradului său de dezvoltare.

2.3.3. ŞOMAJUL ÎN ATITUDINILE OPINIEI PUBLICE

Prin dezvoltarea societăţilor moderne se accentuează o serie de dimensiuni ale

fenomenului sărăciei – dimensiuni ce au reprezentat argumentul forte ce a stat la baza

înfiinţării şi dezvoltării sistemelor de protecţie socială până în anii ’70. În anii ’80 au apărut

însă numeroase discursuri oficiale în legătură cu ideea contraproductivităţii şi atractivităţii

mai mari a beneficiilor sociale comparativ cu cele obţinute prin angajarea în muncă.

Teoretic unele manifestări de acest gen pot să apară câtă vreme unii oameni

gândesc că o pot duce mai bine fără să muncească. Cine poate să demonstreze că o astfel de

prezumţie se bazează pe adevăr? Ideea că beneficiile securităţii sociale favorizează apariţia a

o serie de comportamente economice iresponsabile pare extrem de atractivă pentru mediile

guvernamentale conservatoare, care acreditează explicaţii individualiste pentru emergenţa

fenomenului de sărăcie.

În istoria sociologiei engleze, H. Spencer (1898) a fost un critic acerb al săracilor

şi al celor care simpatizează cu săracii. La baza explicării fenomenului sărăciei el a studiat

profilul moral – decăzut al săracilor. După Spencer, statul ar trebui să se implice cât mai puţin

în viaţa indivizilor.

În SUA, Gallup înregistrează în 1968, 1969 opţiunea publicului de a se reduce

sumele acordate de ajutor de şomaj, existând opţiunea că cei care beneficiază de ajutor de

şomaj nu încearcă să-şi găsească de lucru.

48

În explicaţiile sociologilor se împletesc convingeri legate de natura muncii, a

şomajului şi succesul social. Schiltz arată că modul în care este prezentată “nevoia” de ajutor

produce efecte diferite la nivelul publicului. Percepţia condiţiei de şomer, ca “om aflat în

situaţie grea” reprezintă punctul de referinţă la care se raportează atitudinile americanilor.

Eşecul planului Truman reprezintă consecinţa absenţei oricărei argumentaţii privind cauzele

specifice ale şomajului şi nevoia de ajutor. Alte explicaţii aduc în discuţie echilibrul dintre

colectivism şi individualism în ideologia opiniei publice. Pentru americani “colectivismul”,

manifestat prin intervenţia guvernului în ameliorarea unor probleme sociale, este perceput în

mod pozitiv şi acceptat atâta timp cât nu atentează la valorile şi convingerile individualiste

atât de preţuite în tradiţia culturală: independenţa, iniţiativa individuală, munca îndârjită şi

succesul. De aceea sprijinul acordat de guvern menţinerii unui standard de viaţă minim, nu

trebuie să ştirbească idealul unei conduceri de stat minime.

În Germania Federală, sondajele realizate în 1947, 1971, au decelat un model

caracterizat prin amploarea publică a principiilor colectiviste mult mai puternic decât cel

cunoscut în SUA.

Suedia, liderul “societăţii bunăstării”, îşi menţine nivelul ridicat al ataşamentului

populaţiei faţă de principiile centrale ale politicilor sociale. Sondajele din anii ’60 – privind

sprijinul zdrobitor acordat planurilor care propuneau “lupta pentru egalitate” şi încurajarea

eforturilor guvernului de a asigura “securitate socială şi locuri de muncă pentru toţi” rămân şi

astăzi valabile.

Să remarcăm aşadar, existenţa oscilaţiilor de atitudine în reacţia publicului faţă de

zonele diferite ale politicilor sociale. Există arii ale socialului unde ideea intervenţiei

guvernului este privită cu simpatie – asistenţă medicală, ajutor de bătrâneţe, alocaţii pentru

handicapaţi şi domenii în care această intervenţie este respinsă şi chiar blamată.

Suedia şi Danemarca au repudiat atât ideea unui control mai riguros al guvernului

asupra întreprinderilor particulare, cât şi pe cea a extinderii proprietăţii de stat în industrie. În

acest sector este respinsă hotărât orice mişcare spre socialism.

Această diversitate a modurilor de raportare a populaţiei la problemele sociale îşi

are sursa în tradiţia culturală a societăţii, în încrederea de care se bucură guvernul şi

capacitatea sa de a iniţia şi propune soluţii , de a fi în contact cu opinia publică şi de a ţine

cont de reacţiile acesteia.

În România, Mălina Voicu şi Bogdan Voicu (1999) susţin ipoteza unei consistenţe

doctrinare a programelor de protecţie socială ale principalelor partide politice româneşti.

Consistenţa electoratului este un aspect important al analizei consistenţei programatice a

partidelor politice româneşti. O astfel de abordare este făcută de cei doi autori menţionaţi.

49

Aceştia doresc să testeze dacă electoratul fiecărui partid în parte aderă la programele sociale

de tipul celor propuse de formaţiunea politică simpatizantă în perioada 1996 – 1997. În

estimarea opţiunilor populaţiei sunt utilizate date produse prin anchetarea pe bază de

chestionar a unor eşantioane reprezentative naţionale.1

Tendinţele generale înregistrate:

Cu puţine excepţii nu se înregistrează polarizări ale electoratului, românii

susţinând puncte de vedere similare, indiferent de simpatiile lor politice.

Diferenţele sunt de nuanţă.

Opţiunea populaţiei pare să se îndrepte către un stat puternic angajat în

organizarea şi controlul vieţii sociale şi economice, principal creator de norme

cu un sector public important, în ciuda preponderenţei proprietăţii private.

Valorile şi politicile sprijinite de simpatizanţii majorităţii partidelor sunt în

bună concordanţă cu programul partidului simpatizant.

Singura inconsistenţă remarcabilă dintre electorat şi doctrină este cea

remarcată în cazul PNŢ-CD, ai cărui simpatizanţi sunt, din punct de vedere

relativ, mai liberali decât prevederile programului partidului.

De asemenea, UDMR înregistrează variaţii însemnate în opţiunile

simpatizanţilor săi, cauza constituind-o probabil, dispersia electoratului,

recrutat nu atât pe criterii ideologice cât, mai ales, etnice.

PNL şi PD au electoratele cele mai decise asupra problemelor investigate

suporterii acestor partide înregistrând cele mai puţine non-răspunsuri.

Cei ce simpatizează cu CDR ca alianţă şi nu cu unul din partidele componente,

constituie un electorat distinct, în ciuda nivelelor uşor mai ridicate ale

dispersiei opţiunilor lor. Acest segment se plasează undeva între PNL şi PNŢ-

CD, pe de o parte şi PDSR de cealaltă, oscilând în a adopta poziţii similare cu

simpatizanţii acestor partide.

2.3.4. ŞOMAJUL ÎN ŢĂRILE ÎN TRANZIŢIE1 Sursele de date utilizate sunt: Mec Elect ’96, Valori ’97 – cercetări care nu au fost proiectate pentru o analiză de tipul celei realizate de autori aici. De altfel, anchete reprezentative destinate unui scop similar nu au fost realizate încă în România. De aici şi unele neajunsuri ce afectează completitudinea studiului realizat de M. Voicu, B. Voicu.

50

Un anumit grad de şomaj reprezintă o trăsătură inevitabilă a unei economii de

piaţă liberă.

Economia de piaţă a fost considerată a reprezenta singura soluţie la stagnarea

cronică şi declinul rapid al economiei socialiste.

Evoluţia ratei şomajului în aceste ţări reflectă într-o anumită măsură ritmul

proceselor de restructurare şi privatizare pentru care au optat.

% 1991 1992 1993 1994 1995

Bulgaria 11,5 15,6 16,4 12,7 11,3

Republica Cehă 4,1 2,6 3,5 3,2 3,0

Ungaria 8,0 12,7 12,6 10,9 11,4

Polonia 11,8 13,6 15,7 16,0 14,9

România 3,0 8,2 10,4 10,9 9,3

Tabel: Evoluţia ratei şomajului în ţările în tranziţie.Sursă: Simona Stroie, “Politici sociale în România”, coordonator C. Zamfir, 1998.

Configuraţia şomajului:

Angajarea forţei de muncă în sectorul productiv din Europa Centrală şi de Est era

de două ori mai mare decât în ţările cu economie de piaţă.

Procesele de restructurare şi privatizare au impus întreprinderilor producătoare să

disponibilizeze forţa de muncă, iar în unele cazuri, stoparea totală a activităţii. Închiderea

întreprinderilor, raportată la nivel local, a creat un şomaj mare în anumite comunităţi. În

prezent şomajul afectează în cea mai mare măsură pe lucrătorii necalificaţi. În faza iniţială a

restructurării femeile erau mai afectate de şomaj decât bărbaţii. În timp concedierile afectează

în mod egal pe bărbaţi şi pe femei.

În toate ţările ratele şomajului în rândul tineretului sunt ridicate. O trăsătură

remarcabilă a pieţelor forţei de muncă în primele faze ale tranziţiei a constituit-o ratele reduse

ale şomajului. Cu excepţia Republicii Cehe, perspectivele şomerilor de a dobândi destul de

rapid un nou loc de muncă sunt mai scăzute decât în ţările industrializate.

Caracteristicile şomajului în ţările în tranziţie au fost asemănătoare: o pondere

ridicată a şomajului în rândul tinerilor (sub 25 de ani), o creştere a şomajului de lungă durată

şi diferenţieri ale ratei şomajului pe regiuni în cadrul aceleiaşi ţări.

51

FEMEI TINERI TERMEN LUNG

1994 1994 1994 1995

Bulgaria 54,1 39,5 58,7 62,2

Republica Cehă 60,1 30,2 22,0 27,1

Polonia 52,8 35,1 39,2 41,7

România 57,5 45,5 48,2 45,3

Ungaria 43,1 26,1 41,4 45,7

Tabel: Caracteristici ale şomajului în ţările în tranziţie - % din total şomeriSursă: Simona Stroie, “Politici sociale în România”, coordonator C. Zamfir, 1998.

Cea mai mică rată a şomajului se înregistrează în jurul capitalelor sau în

vecinătatea graniţei (libera circulaţie în Republica Cehă a permis lucrul în străinătate). Cele

mai mari rate ale şomajului s-au înregistrat în zonele monoindustriale din ramuri afectate de

restaurare. În ce priveşte şomajul de lung termen (cronic) cea mai afectată este Bulgaria unde

peste 50% dintre şomeri sunt în şomaj de peste 12 luni.

Segmentul de populaţie sub 25 de ani cel mai puternic afectat de şomaj se găseşte

în România. România de altfel, a înregistrat niveluri ridicate de-a lungul întregii perioade la

toţi aceşti trei indicatori.

Explicaţii posibile

O posibilă explicaţie a ratei ridicate a şomajului în Bulgaria este şi aceea că

legislaţia bulgară din primii ani ai tranziţiei nu a definit conceptul de şomaj. Pentru ca o

persoană să primească ajutor de şomaj, trebuia ca aceasta să fie înscrisă la oficiul de şomaj, să

semneze o declaraţie prin care să certifice că este în căutare activă a unui loc de muncă şi este

disponibilă să se angajeze dacă oficiul de muncă îi oferă un loc de muncă.

Pentru Republica Cehă, se consideră că rata ridicată de flexibilitate profesională şi

mobilitate a forţei de muncă şi accentul pe care l-a pus pe crearea şi dezvoltarea instituţiilor

financiare necesare creării întreprinderilor particulare mici s-au constituit în factori explicatori

ai nivelului scăzut al ratei şomajului. Republica Cehă a amânat legislaţia privind falimentul

până în aprilie 1993 (N. Barr, 1994) prin aceasta susţinând implicit funcţionarea a numeroase

întreprinderi de stat care înregistrau pierderi. Această politică poate să menţină şomajul la

nivel scăzut pe termen scurt.

“Cu toate acestea, aserţiunea că şomajul redus din Republica Cehă s-ar putea

datora amânării legii cu privire la faliment pare neplauzibilă întrucât rămâne virtual

necunoscut în întreaga Europă Centrală şi de Est” (N. Barr, 1994).

52

Republica Cehă posedă un sistem centralizat de negociere a salariilor în cadrul

căruia sindicatele sunt implicate atât în stabilirea normelor de salarizare, cât şi în aplicarea

politicii. Moderarea salariilor poate că a contribuit la menţinerea forţei de muncă atât în

întreprinderile de stat, cât şi în cele particulare, uşurând astfel sarcinile politicii forţei de

muncă.

Republica Cehă a păstrat condiţiile stricte în special din ianuarie 1992 cu privire la

ajutoarele de şomaj şi la limitarea la 6 luni a perioadei în care persoanele pot beneficia de

asemenea ajutoare. Aceleaşi argumente expuse aici pot explica şi ponderea scăzută a

şomajului de lungă durată.

Aceste ţări prezente în tabel (Polonia şi Ungaria), care demaraseră mai de mult

reformele, au adoptat o linie radicală prin concedieri şi declararea falimentului.

Reflexe ale economiei centralizate

Trecerea la un nou sistem de organizare economică nu se poate realiza imediat şi

mai mult decât atât, reziduurile anterioare nu puteau fi eliminate peste noapte. De aceea,

statele din Europa Centrală şi de Est, puse în faţa unei situaţii inedite, au încercat să realizeze

o combinaţie între stat şi piaţă.

Modalităţile prin care se poate ascunde excedentul de forţă de muncă sunt

numeroase, iar statele supuse analizei le-au folosit din plin. Sorin Cace evidenţiază trei dintre

acestea:

Prima constă în a nu obliga întreprinderile de stat să disponibilizeze muncitorii

şi să declare faliment;

A doua, în a nu testa piaţa muncii pentru a răspunde într-o manieră optimă

forţei de muncă, în raport cu gradul de calificare al acesteia;

În cele din urmă, neîncurajarea populaţiei active să nu cadă în şomaj

(muncitori în vârstă, femei, absolvenţi) (S. Cace, 1997).

În România, cea mai ridicată cotă a şomajului a fost atinsă în anii 1993 – 1994,

când s-au înregistrat şi cele mai mari disparităţi regionale.

Rata şomajului 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

Total 3,0 8,2 10,4 10,9 9,5 6,3 7,5

Femei 4,0 10,3 12,9 12,9 11,4 7,5 7,9

Tabel: Evoluţia ratei şomajului în România în perioada 1991 – 1997 (%).Sursă: Buletin statistic lunar, 3/1998, CNS.

53

Rata şomajului 1992 1993 1994 1995 1996 1997

< = 4% 1 0 1 2 7 2

4 – 7% 9 3 1 8 15 7

7 – 10% 18 17 13 16 14 18

10 – 13% 7 14 17 1 5 9

13 – 16% 4 3 4 3 0 4

> = 16% 2 4 5 1 0 0

min (%) 2,8 4,2 3,9 3,7 2,1 3,9

max (%) 17,8 22,9 24,1 16,7 12,6 14,4

max - min 15,0 18,7 20,2 13 10,5 10,5

Tabel: Număr de judeţe după mărimea ratei şomajuluiSursa: Simona Stroie în “Politici sociale în tranziţie”, coord. C. Zamfir, 1999.

De-a lungul întregii perioade rata şomajului feminin a înregistrat valori superioare

ratei generale, cu o tendinţă de apropiere în ultimii doi ani de cea a bărbaţilor. În fazele

iniţiale ale tranziţiei, femeile au fost mai afectate de şomaj decât bărbaţii. Chiar dacă

contrazice etica vechiului sistem, persistă viziunea că femeile – cu vocaţii casnice – trebuie să

cedeze bărbaţilor în privinţa angajării în locuri de muncă.

Dacă luăm în considerare că vârsta de pensionare este mai scăzută la femei decât

la bărbaţi, rata efectivă de activitate a femeilor devine foarte apropiată de cea a bărbaţilor.

Femeile tinere (15 – 24 de ani) înregistrează chiar o uşoară creştere a participării.

Datele sugerează că femeile care au depăşit perioada de creştere a copilului

(probabil cele de peste 40 de ani) au un grad de ocupare sporit şi chiar şi-au sporit participarea

pe piaţa muncii. Gradul de ocupare în segmentul tânăr al populaţiei feminine a scăzut, ceea ce

va crea numeroase probleme pentru viitor.

Vârsta

15. 12.

1992

31. 12.

1993

31. 12.

1994

31. 12.

1995

31. 12.

1996

31. 12.

1997

< 25Total 41 40,3 44 44,1 50,9 38,3

Femei 42,2 42,6 45,7 47,3 51,9 42,3

25 – 49Total 51,6 51,9 48,8 47,9 41,7 53,3

Femei 53 52,9 50,2 48,3 43,7 51,5

> 50Total 7,4 7,8 7,2 8 7,4 8,4

Femei 4,8 4,5 4,1 4,4 4,4 6,2

Tabel: Structura şomerilor după caracteristici demografice.Sursă: Simona Stroie în “Politici sociale în tranziţie”, coord. C. Zamfir, 1999.

54

Analiza structurii şomajului pe vârste relevă că segmentul de populaţie cel mai

expus şomajului sunt tinerii, la nivelul anului 1996 aceştia reprezentând 50% din numărul

şomerilor.

La analiza şomajului în raport cu tipul de prestaţie primit se impune o precizare.

Începând cu anul 1992, la expirarea perioadei de şomaj a fost introdusă în prelungire alocaţia

de sprijin, sub forma unui venit lunar, acordat pe o durată de 18 luni. Astfel, cei 25% şomeri

înregistraţi în 1992 cu alocaţia de sprijin îi cuprind atât pe cei cărora le-a expirat perioada

pentru care erau îndreptăţiţi să primească ajutor de şomaj, cât şi pe cei cărora le-a expirat

acest drept în cursul anului 1991 şi conform legislaţiei au fost evidenţiaţi în grupa celor care

nu (mai) beneficiază de suport financiar, dar sunt în căutarea unui loc de muncă.

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

Ajutor

şomaj

Total 78,8 64,9 47,2 41,2 31,8 30,8 49,7

Femei 75,8 64,6 45,8 40,5 31,6 31,6 48,6

Alocaţie de

sprijin

Total - 25,8 44,3 46,1 45,8 39,4 24,7

Femei - 25,2 45,1 45,5 44,9 37,9 25,3

Nu

beneficiază

Total 21,2 9,3 8,5 12,7 22,4 29,8 25,6

Femei 24,1 10,1 9,1 13,5 23,4 30,4 28,0

Tabel: Structura şomerilor după tipul de prestaţie primit (%).Sursă: Simona Stroie în “Politici sociale în tranziţie”, coord. C. Zamfir, 1999.

În cadrul populaţiei inactive (care este un indicator ce caracterizează evoluţia

repartizării populaţiei totale după situaţia economică), o categorie aparte o constituie

persoanele descurajate.

Persoanele descurajate să mai caute de lucru sunt persoane disponibile să lucreze

în următoarele 15 zile, care nu au loc de muncă şi au declarat că sunt în căutarea unui loc de

muncă, dar nu au întreprins nimic în acest scop în ultimele patru săptămâni sau că nu caută un

loc de muncă din anumite motive:

- au crezut că nu există locuri de muncă libere sau nu au ştiut unde să

caute;

- nu se simt pregătite profesional;

- cred că nu vor găsi de lucru din cauza vârstei sau au căutat altădată şi

nu au găsit.

55

Rata acestora, calculată prin raportare la totalul populaţiei inactive, a înregistrat pe

perioada 1996 – 1997 o tendinţă descrescătoare. Ponderea persoanelor care au declarat că nu

caută un loc de muncă pentru că au căutat altădată, dar nu au găsit – din totalul persoanelor

descurajate – a înregistrat de-a lungul celor doi ani observaţi o tendinţă descrescătoare.

Ponderea femeilor în totalul persoanelor descurajate – pentru aceeaşi perioadă observată – a

înregistrat, de asemenea, o tendinţă descrescătoare. Pentru grupa persoanelor descurajate

provenind din mediul rural cea mai mare pondere s-a înregistrat în trimestrele cu nivel scăzut

al activităţii agricole.

Deşi cu o tendinţă descrescătoare, ponderea tinerilor sub 25 de ani în totalul

populaţiei descurajate a înregistrat valori ridicate.

1996 1997

Tr. 1 Tr. II Tr. III Tr. IV Tr. 1 Tr. II Tr. III Tr. IV

Rata populaţiei

descurajate (%)2,4 1,3 1,1 1,5 1,7 1,2 1,0 1,5

Au căutat dar nu

au găsit33,8 54,6 60 - 49,1 57,3 61,8 53,7

Femei (%) din

total persoane

descurajate

48,7 56,4 58,4 58,2 53,8 62,1 62,0 51,3

Rural (%) din total

persoane

descurajate

- 49,8 45,8 51,7 54,8 44,7 43,5 50,2

Tineri (%) din

total persoane

descurajate

49,4 51,5 52,6 47,9 42,9 - 41,1 45,6

Tabel: Caracteristici ale populaţiei descurajate.Sursă: Anchete asupra forţei de muncă în gospodării, CNS.

Un alt principal indicator care caracterizează evoluţia repartizării populaţiei totale

după situaţia economică este cel al populaţiei active. Populaţia activă cuprinde toate

persoanele care furnizează forţa de muncă disponibilă pentru producţia de bunuri şi servicii

incluzând populaţia ocupată şi şomerii.

56

Populaţia ocupată cuprinde toate persoanele de 15 ani şi peste care desfăşoară o

activitate economică sau socială producătoare de bunuri sau servicii de cel puţin o oră, în

scopul obţinerii unor venituri sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii.1

O serie de persoane desfăşoară pe lângă activitatea principală şi activităţi

secundare.

O altă categorie de populaţie, caracterizată din punct de vedere al timpului de

lucru – cu implicaţii multiple pe piaţa forţei de muncă, este populaţia subocupată.

Populaţia subocupată include acele persoane care au un loc de muncă (sunt

ocupate), dar care au lucrat, independent de voinţa lor, mai puţin decât durata obişnuită de

lucru şi caută o activitate cu program complet sau o activitate suplimentară ori sunt

disponibile în următoarele 15 zile pentru o asemenea activitate.

Rata de activitate secundară a înregistrat o tendinţă uşor descrescătoare în timp ce

rata subocupării, după o perioadă de fluctuaţii mari, s-a stabilizat în anul 1997 în jurul valorii

de 2,7. Saltul descrescător al ratei subocupării între anii 1995 – 1996 se explică probabil prin

creşterea nivelului angajărilor, reflectate şi în scăderea ratei şomajului cu aproximativ 3

procente. Peste 80% din persoanele subocupate sunt persoane cu program de lucru parţial; în

cazul populaţiei cu activitate secundară, ca şi în cel al populaţiei subocupate, aproximativ

80% o reprezintă populaţia din mediul rural, pentru majoritatea lor cea de-a doua activitate

fiind agricultura.

Valori mari înregistrează grupa tinerilor, care reprezintă în jur de 40% din totalul

persoanelor subocupate. Populaţia care desfăşoară o activitate secundară este constituită în

proporţie de 70% de persoanele între 25 şi 49 de ani, cei peste 50 de ani reprezentând în jur de

20%. În cazul persoanelor subocupate proporţia acestora din urmă nu depăşeşte 10%.

1 Pentru lucrătorii pe cont propriu şi lucrătorii familiali neremuneraţi care lucrează în agricultură, în general în scopul obţinerii de produse necesare consumului propriu, durata minimă este de 15 ore.

57

CAPITOLUL III

POLITICI ANTIŞOMAJ

Politicile antişomaj îmbracă trei forme principale:

1. măsuri care privesc populaţia activă;

2. măsuri care îi privesc direct pe şomeri;

3. alte măsuri.

3.1. MĂSURI CARE PRIVESC POPULAŢIA ACTIVĂ

Scopul acestora este dublu, pe de o parte să prevină creşterea şomajului prin

pregătire, calificare şi flexibilizare a pieţei de muncă, iar pe de altă parte să reducă şomajul

prin crearea unor posibilităţi suplimentare de angajare.

Acest din urmă scop se poate realiza prin reducerea timpului de muncă şi a duratei

vieţii active. Proiectele pentru împărţirea muncii pot da rezultate pe termen scurt. Însă pe

termen mediu şi lung, soluţia optimă este aceea de a creşte investiţiile şi implicit numărul de

locuri de muncă. Astfel, garantarea locurilor de muncă poate fi obţinută de către angajaţi prin

stipularea unor clauze precise în contractele colective sau individuale de muncă.

Pentru ţările Europei Centrale şi de Est aceste măsuri au fost de foarte mică

amploare. De fapt, obiectivul principal a vizat în mod direct şomerii şi mai puţin populaţia

activă.

3.2. MĂSURI CARE ÎI PRIVESC DIRECT PE ŞOMERI

Politicile sociale de ansamblu au cunoscut evoluţii diferite atât în ţările cu

economie de piaţă dezvoltată, cât şi în ţările în tranziţie din Europa Centrală şi de Est.

Un indicator relevant în acest sens este reprezentat de cheltuielile publice sociale

ca procent din PIB. Vom urmări în continuare dinamica cheltuielilor sociale publice din ţările

în tranziţie.

58

1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

România 14,2 16,6 17,0 16,5 15,2 15,5 16,0 15,7 15,9 16,6

Republica

Cehă

21,5 23,0 24,2 22,9 25,9 25,5

Polonia - 20,2 27,0 30,5 29,4 -

Ungaria 22,5 22,7 29,6 31,9 31,3 32,9

Bulgaria 20,3 21,2 24,5 27,0 22,8 21,0 18,3

Tabel: Dinamica cheltuielilor sociale publice ca % din PIBSursă: Sorin Cace, 1997.

Cheltuielile sociale din România se plasează, atât în 1989, cât şi în anii următori,

substanţial sub medie (C. Zamfir, 1999).

Aceste cifre conferă o imagine asupra gradului de intervenţie / nonintervenţie a

statului în problemele cu caracter social.

Ele au un impact direct şi asupra şomajului.

Măsurile clasice de suport, politicile de tip pasiv financiar al şomerilor şi cele de

tip stimulativ, de creare a oportunităţilor şi de suport a reinserţiei în piaţa muncii sunt cele

două tipuri de măsuri care îi privesc direct pe şomeri.

Dacă în ceea ce priveşte măsurile pasive se poate constata o unitate pentru cele

mai multe ţări, nu acelaşi lucru se poate spune despre măsurile active. Diferenţele sunt

semnificative şi explică într-o mare măsură succesul obţinut în ţările unde s-a pus accent

deosebit pe măsurile active.

59

3.2.1. POLITICI ACTIVE

În ţările OCDE au fost promovate o serie de politici active ale forţei de muncă.

Ţinând cont de perioada lungă în care au fost folosite, au fost făcute evaluări ale acestora.

Măsura Descriere Evaluarea în ţările OCDE

Servicii de plasare

plasarea, consultanţa şi

orientarea profesională;

cursuri de găsire a locurilor de

muncă şi consultanţă intensivă

pentru cei dezavantajaţi;

asistenţă în legătură cu

mobilitatea geografică.

S-a constatat a fi eficace în

creşterea plasamentelor în

Marea Britanie, Statele Unite

şi Olanda.

Calificarea şi

recalificarea

profesională

programe de pregătire orientate

către şomerii adulţi sau către cei

aflaţi sub ameninţarea pierderii

locurilor de muncă;

pregătirea are loc de obicei în

centre speciale de pregătire sau

în întreprinderi.

Programele generale au

îmbunătăţit şansele de ocupare

a locurilor de muncă în

Norvegia, Suedia şi Marea

Britanie, dar au fost ineficiente

în RFG şi SUA.

Crearea directă de

locuri de muncă

Subvenţii salariale pentru recrutarea

sau păstrarea anumitor lucrători.

Efecte destul de slabe asupra

angajării forţei de muncă.

Subvenţii pentru

angajare regulate

(exemplu: şomajul cu stadiu

îndelungat)

Alocaţii ale

întreprinderilor

Alocaţii sau achitarea în avans a

ajutoarelor pentru a permite

temporar şomerilor să iniţieze

afaceri pe cont propriu.

Cele mai mute studii constată

o rată înaltă de supravieţuire a

întreprinderilor, dar şi un

balast de circa 50%.

Locuri de muncă

temporare în

sectorul public

(măsuri publice)

Locuri temporare de muncă în

sectorul public pentru şomeri.

În ţările OCDE sunt foarte

puţine studii în legătură cu

această practică.

Tabel: Descrierea şi evaluarea politicilor active ale forţei de muncă.Sursă: N. Barr, 1994.

60

% din PIB

Marea

Britanie

1992

Germania

1992

Franţa

1991

Spania

1992

Italia

1991

Formare

profesională0,18 0,56 0,35 0,35 0,003

Total măsuri

active0,59 1,65 0,88 0,57 0,75

Plata

ajutorului de

şomaj

1,69 1,39 1,46 3,07 0,4

Total măsuri

pasive1,69 1,88 1,93 3.07 0,67

Tabel: Structura cheltuielilor destinate suportului şomerilorSursa: Simona Stroie în “Politici sociale în tranziţie”, coord. C. Zamfir, 1999.

În ţările cu o economie de piaţă dezvoltată o soluţie la problemele forţei de muncă,

este crearea mai multor locuri de muncă. Se consideră că noile locuri de muncă trebuie

generate de sectorul privat, deoarece în aproape toate ţările deficitul bugetar şi rezistenţa la

impozite fac ca sectorul public să piardă, în mod semnificativ, teren.

Într-o lume globalizată se consideră că nu se poate rezista în competiţia produselor

obţinute cu muncă slab salarizată, în raport cu produsele ţărilor cu un nivel scăzut al salariilor.

Pentru a crea noi locuri de muncă se urmăreşte îmbunătăţirea productivităţii

firmelor care au o capacitate de inovare mare şi folosesc efectiv tehnologia.

Multe locuri noi de muncă au productivitate slabă şi salarii mici. Dintr-un punct de

vedere, acest fenomen este total nedorit. În acelaşi timp însă, există solicitări clare să se

sprijine crearea de noi locuri de muncă cu productivitate scăzută, în special în sectorul

necomercial, capabile să absoarbă un număr semnificativ de şomeri necalificaţi.

Se apreciază că scutirile de taxe sau subvenţionarea angajării, în vederea creării

unor locuri de muncă cu salarii scăzute, probabil ar trebui evitate, cu excepţia ţărilor care sunt

convinse că astfel de stimulente pot crea importante profituri sociale.

În acelaşi timp, trebuie evitate politicile care stopează crearea unor astfel de locuri

de muncă sau ar trebui luate măsuri pentru minimizarea efectelor negative asupra creării de

locuri de muncă.

61

Eforturile prin care este îmbunătăţită capacitatea economiilor de a crea locuri de

muncă sunt îndreptate către: dezvoltarea şi folosirea tehnologiei, flexibilitatea programului de

muncă, încurajarea antreprenoriatului şi revizuirea politicilor care ar putea împiedica crearea

locurilor de muncă.

a. Tehnologia

Tehnologia elimină şi totodată creează locuri de muncă.

În general ea elimină salariile scăzute sau locurile de muncă cu productivitate

scăzută, în timp ce creează locuri de muncă cu productivitate mai mare, cu calificare mai bună

şi mai bine plătite.

Faptul că ritmul progresului tehnologic s-a accelerat până la punctul în care

produce “şomaj tehnologic” este de fapt un fenomen vechi.

Istoria a arătat că atunci când se accelerează progresul tehnic, cresc şi standardele

de viaţă şi numărul locurilor de muncă.

Efectele generatoare de venit ale tehnologiilor s-au dovedit a fi cu mult mai

puternice decât efectele înlocuirii muncii manuale.

Tranziţia de la vechile la noile tehnologii este un proces necesar, care poate crea

diferenţe între aptitudinile pe care le au oamenii şi cele de care au nevoie. Muncitorii care îşi

pierd slujbele şi nu sunt în stare să găsească noi oportunităţi de angajare tind să rămână

şomeri pe perioade lungi.

Guvernele ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată recunosc din ce în ce mai mult

beneficiile pe care noile tehnologii le pot aduce creării de locuri de muncă şi se gândesc la

măsuri pentru absorbţia lor efectivă.

Sprijinirea actuală a noilor tehnologii vine din partea politicilor care încurajează

răspândirea şi absorbţia lor.

Astfel de politici au mai multe dimensiuni.

Una constă în garantarea că pieţele acţionează eficient şi că firmele sunt motivate

să inoveze. Aceasta poate însemna liberalizarea subvenţionării firmelor care activează în

sectoare specifice şi utilizează tehnologii specifice. Subvenţiile însă tind să acţioneze exact în

sens opus celui dorit: adesea mai degrabă încetinesc decât stimulează schimbarea, mai mult

descurajează decât încurajează înnoirea şi tind să devină permanente.

A doua dimensiune a politicii implică evaluarea incertitudinilor şi a efectelor

secundare asociate înnoirii, prin distrugerea barierelor şi crearea unei infrastructuri de

standarde, protocoale şi protecţii pentru drepturi şi date.

O a treia dimensiune implică adaptarea sistemelor de învăţământ şi instruire la o

lume condusă de tehnologie, odată cu încurajarea, atât a firmelor, cât şi a oamenilor, să înveţe.

62

Este un element educativ important, care ajută la micşorarea distanţei dintre

modelele organizaţionale care s-au dovedit a fi cele mai bune în practică şi metodele curente

de aplicare a tehnologiei de către cele mai multe firme.

b. Program flexibil de lucru

Acordurile privind programul de lucru sunt adesea rezultatul evoluţiei istorice.

Revoluţia industrială şi extinderea producţiei de masă a bunurilor au făcut ca normarea

standard a orelor de muncă normală şi mecanizată să fie cea mai adecvată formă de

organizare a muncii.

Dar tendinţa către o economie dominată de servicii, creşterea ponderii femeilor în

forţa de muncă şi noile tehnologii au făcut ca acest model de organizare a muncii să fie din ce

în ce mai perimat.

Totuşi, multe modele tradiţionale de organizare a muncii şi de stabilire a

programului de lucru sunt păstrate cu sfinţenie în legislaţie sau în contractele colective de

muncă. În acest fel este afectată flexibilitatea pieţei muncii şi implicit crearea de locuri de

muncă.

Se propune un program de lucru zilnic, săptămânal, anual sau permanent care ar

putea să întrunească atât cerinţele întreprinderii, cât şi aspiraţiile lucrătorului.

Ele ar permite firmelor să îşi exploateze mai bine capacităţile productive printr-o

mai bună adaptare a producţiei la variaţiile cererii.

Totodată, lucrătorii şi familiile lor ar obţine programe de lucru noi,

corespunzătoare preferinţelor lor individuale sau circumstanţelor familiale. Tipul de

flexibilitate în stabilirea programului de lucru urmărit de întreprinderi poate să nu coincidă

întotdeauna cu aspiraţiile lucrătorilor.

Se consideră că cel mai bun mod de a rezolva astfel de conflicte ar putea fi

negocierea soluţiilor la niveluri descentralizate.

Un avantaj important al unei mai mari flexibilităţi în stabilirea programului de

lucru îl poate constitui programul de integrare a timpului de lucru redus cu noile modele de

învăţare de-a lungul vieţii.

Aranjamentele mai flexibile ar facilita, de asemenea, un mai mare grad de

participare a femeilor la viaţa activă.

Totuşi, este important ca noile acorduri privind programul de lucru să fie viabile

din punct de vedere economic. Aceasta cere ca impozitele sau costurile unitare de producţie să

crească atunci când apar modificări ale programului de lucru.

63

c) Antreprenoriatul

Cele mai inovative firme – acelea care sunt cel mai bine pregătite să exploateze

ocaziile viitoare – vor fi caracterizate printr-un antreprenoriat dinamic.

Antreprenoriatul a fost restrâns, în special în Europa, unde s-au creat puţine locuri

de muncă noi în sectorul privat în ultimii douăzeci de ani.

Cele mai substanţiale resurse materiale sunt transferate curent marilor firme,

adesea ca subvenţii pentru protecţia locurilor de muncă.

Întreprinderile mici şi mijlocii primesc de regulă foarte puţin sprijin.

Politica economică poate încuraja antreprenoriatul, eliminând barierele,

reglementările şi controalele care descurajează întreprinderile noi şi în dezvoltare.

d) În ce priveşte revizuirea politicilor care ar putea împiedica crearea locurilor de

muncă, se au în vedere factorii demotivanţi pentru angajarea forţei de muncă.

Se înregistrează o reproiectare fundamentală, radicală a politicilor, însoţită de

schimbări considerabile în atitudinile şi practicile instituţionale, în special în domeniul

impozitării, politicii sociale şi al negocierilor colective.

Modalităţile prin care societăţile îşi ating obiectivele trebuie să se adapteze la

condiţiile în schimbare.

Se doreşte ca, în condiţiile unui şomaj ridicat şi persistent, să se acorde mai multă

importanţă rolului pe care îl joacă piaţa în formarea salariilor, iar obiectivele de echitate

socială să se îndeplinească prin alte instrumente.

Cele mai mari probleme referitoare la calitatea salariilor şi sărăcia populaţiei

active sunt, în general, legate de adulţi şi în special de cei cu responsabilităţi familiale. Tinerii

şi alte persoane care caută pentru prima dată de lucru pot să câştige experienţă şi venituri

modeste în locuri de muncă slab plătite şi apoi să urce în ierarhie, spre posturi mai bine

plătite. Posturile cu salarii mici sunt rele numai atunci când lucrătorii se statornicesc în ele.

Salariile minime variază în plan regional, în special în ţările cu diferenţe

semnificative între regiuni, în ceea ce priveşte rata şomajului şi standardele de viaţă.

Legislaţia de protecţie a dreptului la muncă urmăreşte să descurajeze concedierile,

ridicând costurile firmelor care disponibilizează lucrători.

Dar în acelaşi timp, ea poate să-i facă pe proprietarii de firme mai reticenţi la

angajarea noilor lucrători.

Ţările europene care au legi foarte stricte, înregistrează în general o rată mare a

şomajului pe termen lung şi adesea recurg la contracte temporare şi la alte forme

64

“nestandard” de angajare, pentru a-şi satisface necesitatea unei mai mari flexibilităţi a forţei

de muncă.

În acelaşi timp, asigurarea locului de muncă prin lege, împreună cu garanţiile

locului de muncă negociate aduc şi ele beneficii.

Garantarea locului de muncă prin contracte pe termen lung încurajează investiţia

în calificarea la locul de muncă, împiedicată de obicei de fluctuaţia forţei de muncă.

O politică mai puţin radicală ar fi încurajarea aşa – numitelor “clauze deschise”

care permit ca acordurile colective negociate la niveluri centralizate sau de sector să fie

renegociate la niveluri ierarhice mai joase.

Trebuie realizat un echilibru între acordarea unei libertăţi mai mari patronilor în

luarea deciziilor de angajare şi concediere şi asigurarea atât a unei protecţii suficiente pentru

muncitori şi firme, astfel încât ele să investească în instruirea pe termen lung, cât şi a

protecţiei muncitorilor împotriva concedierilor nedrepte.

În domeniul politicilor active în ţările cu economie de piaţă se disting trei categorii

mari de programe, întâlnite adesea în practică într-o formă combinată:

- programe pentru crearea de locuri de muncă prin încurajarea dezvoltării

activităţii antreprenoriale, creditarea sau facilităţi financiare acordate firmelor la angajarea

şomerilor;

- programe de consultanţă şi calificare, extinse şi asupra persoanelor care au loc de

muncă;

- programe focalizate pe segmente de populaţie – cum sunt tineri şomeri care încă

urmează o formă de învăţământ, şomeri de lung termen sau persoane cu handicap.

La punerea lor în practică concură instituţii ale statului, dar şi instituţii private de

profil, o atenţie deosebită fiind acordată antrenării şi promovării instituţiilor şi iniţiativei

locale.

Evenimentele politice, economice şi sociale ale ţărilor central-est europene au

survenit către finalul procesului de adaptare la noul cadru economic parcurs de ţările

industrializate, în care la rândul lor, urmau să se integreze.

Punctul de pornire şi măsurile adoptate au fost diferite de la o ţară la alta.

Bulgaria – Au fost folosite trei măsuri active cu caracter general.

Prima se referă la tranzacţia locurilor de muncă. Următoarele două sunt: politici

care vizează mobilitatea pe piaţa muncii şi măsuri de creare a locurilor de muncă.

a) Tranzacţionarea locurilor de muncă (job brokering)

Există un sistem cu oficii locale de muncă conduse de către Serviciul Naţional de

Muncă. Acesta administrează părţile beneficiilor de şomaj şi în paralel funcţionează ca

65

servicii de plasare a forţei de muncă. Pentru fiecare angajat al acestor oficii corespund peste

270 de şomeri, cărora trebuie să li se acorde servicii.

În ţările occidentale raportul este mult mai mic (de exemplu în Suedia este de 1:9,

în Austria 1:33, în Franţa 1:78, datele sunt pentru 1988). Din cauza numărului mic de angajaţi,

oficiile nu sunt capabile să răspundă tuturor cerinţelor şomerilor. Rezultatele acestui tip de

politică activă au fost modeste şi nu au adus o contribuţie însemnată în reducerea şomajului.

b) Politici de creştere a mobilităţii pe piaţa muncii

Au fost introduse o serie de măsuri pentru încurajarea migraţiei interne. Şomerii

care au dorit să se mute în alte localităţi au primit din fondul de şomaj sumele necesare

deplasărilor. Dar aceste posibilităţi nu au fost foarte bine folosite; cheltuielile pentru stabilirea

sau deplasarea în alte localităţi reprezentau 0,1% din bugetul pentru şomaj (1993). Oamenii au

refuzat să se mute pentru că piaţa locuinţelor a fost nedezvoltată în toate regiunile ţării.

Numărul şomerilor în cursuri de pregătire (calificare şi recalificare) este foarte mic

comparativ cu numărul total al şomerilor. Raportarea şomerilor cuprinsă în cursuri de

recalificare este de 2%, iar fondurile alocate nu depăşesc 1,5% din totalul cheltuielilor pentru

şomaj.

c) Măsuri de creare a locurilor de muncă

Multe firme au fost încurajate să angajeze şomeri prin subvenţiile acordate din

fondul de şomaj. Numai un număr mic de şomeri a căpătat locuri de muncă prin această

măsură datorită, în primul rând, recesiunii economice. Mai puţin de 1% din fondul de şomaj a

fost folosit în acest scop. Schemele temporare de ocupare şi muncile publice au scopul de a

combate efectele negative ale declinului industrial. Numai două programe de acest tip au fost

iniţiate, dar ele sunt foarte reduse în raport cu cerinţele. Au fost incluşi 7.000 – 8.000 de

şomeri în prima fază, iar intenţia era de a creşte numărul de locuri de muncă la 25.000, dar

rezultatele nu au fost cele aşteptate. Aceste programe au promovat şi muncile publice în

construcţii şi infrastructură.

Ambele scheme au ţintit sectoarele economice unde şomajul este foarte ridicat, dar

scara operaţiunilor a fost foarte mică şi acestea nu au jucat un rol important în reducerea

şomajului.

Polonia are un cadru cuprinzător de politică activă în sfera forţei de muncă, dar

capacităţile industriale de administrare a acesteia sunt limitate.

Procentul şomerilor cuprinşi în schemele de măsuri active rămâne sub 10% din

total, iar raportul dintre persoanele angajate în domeniul forţei de muncă şi şomeri era de 1 la

235 (1993).

66

Cea mai importantă măsură cu caracter activ a vizat tinerii. În 1992 peste 50% din

cheltuielile pentru politici active erau destinate încadrării tinerilor şi în special absolvenţilor.

Această prioritate a fost determinată de evoluţia demografică care a adus pe piaţa muncii un

număr mare de tineri după 1990.

Cea mai mare parte a şomerilor din Polonia era reprezentată de tineri între 25 şi 30

de ani. Schemele de angajare a tinerilor cuprindeau:

1. angajarea subvenţionată în sectoarele de stat;

2. crearea de noi locuri de muncă;

3. sprijin pentru ucenici.

Dezvoltarea întreprinderilor mici (antreprenoriatul) a permis scoaterea din şomaj a

aproximativ 2% din totalul şomerilor. Prin capitalizarea ajutoarelor de şomaj au fost create o

serie de întreprinderi mici în care lucrează, în general, persoanele care au o anumită pregătire

tehnică şi profesională. Chiar dacă aceste firme mici nu rezistă decât o perioadă scurtă de

timp, ele dezvoltă libera iniţiativă şi spiritul întreprinzător, având un puternic efect motivant

asupra muncii.

Activităţile de calificare şi recalificare au fost folosite foarte puţin. Ele acopereau

numai 0,3 – 0,4% din totalul forţei de muncă. Crearea de locuri de muncă temporare în

sectorul public a fost începută abia în 1992 şi a cuprins 1% din totalul şomerilor în medie pe

an. Din această cauză, efectul acestei măsuri asupra scăderii şomajului a fost foarte mic.

Măsurile promovate în Polonia, începând cu 1990 au limitat într-o bună măsură

creşterea şomajului, dar nu au contribuit prea mult la reducerea acestuia.

Ungaria a promovat un sistem cuprinzător de politici active în domeniul

şomajului. De asemenea, s-a realizat o evaluare sistematică a măsurilor, care au fost regândite

astfel încât să devină mai eficiente. Cheltuielile publice pentru şomaj ca procent din PIB, s-au

situat constant peste 4%, Ungaria fiind singura ţară din zonă care a alocat resurse mari pentru

reducerea şomajului.

Sistemul de măsuri active cuprinde o gamă foarte largă de acţiuni. Principala

măsură a fost recalificarea şomerilor pentru care au fost alocate în 1992, 39,1% din totalul

fondurilor pentru politici active.

Schemele de recalificare au cuprins peste 40% din totalul şomerilor incluşi în

programele active. Recalificările au vizat şomerii din domeniile recunoscute în formarea

capitalului uman şi în creşterea productivităţii.

Tranzacţionarea locurilor de muncă din oficiile specializate a dat rezultate bune

atât la nivel naţional cât şi la nivel local. Demararea procesului de tranziţie înainte de 1990 a

67

permis dezvoltarea unor structuri administrative specializate şi bine focalizate în domeniul

şomajului. De altfel, în Ungaria numărul de angajaţi care se ocupă de şomeri a crescut

considerabil. În 1993 raportul era de 1 la 162. Buna circulaţie a informaţiilor referitoare la

locurile de muncă disponibile prin intermediul oficiilor şi agenţiilor specializate a contribuit la

creşterea posibilităţilor de ocupare.

Măsurile de încurajare a migraţiei interne în scopul flexibilităţii pieţei muncii au

fost provocate cu o oarecare reţinere şi din această cauză ele nu au avut un impact prea mare

asupra ocupării şi reducerii şomajului. Schemele de ocupare temporară şi muncile publice au

fost dezvoltate la nivel local. În anumite regiuni ale ţării rezultatele au fost satisfăcătoare. Din

acest punct de vedere Ungaria este ţara cu cele mai elaborate scheme de ocupare a şomerilor

prin muncile publice. Pentru comparaţie am putea urmări câteva date care arată procentul

şomerilor implicaţi în schemele de ocupare temporară şi munci publice, în 1992.

Bulgaria 2,9 %

Cehia 1,9 %

Ungaria 9,8 %

Polonia 1,3 %

România 6,6 %

Sursă: Sorin Cace, 1997.

Toate aceste politici iniţiate în Ungaria au avut drept rezultat “aerisirea” pieţei

muncii, dar mai puţin reducerea şomajului, care se menţine la cote ridicate. Pe termen mediu

şi lung aceste măsuri, dacă îşi vor păstra caracterul focalizat, vor ameliora situaţia ocupării şi

a şomajului.

Cehia – încă din iunie 1991 a fost adoptată legislaţia cu privire la politicile active

pe piaţa muncii. Aceste politici includ:

a) crearea locurilor de muncă cu scopuri sociale (afaceri pe cont propriu şi locuri

de muncă pe termen lung);

b) folosirea muncilor publice (locuri de muncă pe termen scurt);

c) subvenţii pentru noii absolvenţi;

d) recalificarea şomerilor;

e) subvenţii pentru firmele care introduc tehnologii moderne şi reduc numărul de

ore lucrătoare.

68

Descrierea acestor scheme permite şi înţelegerea impactului pe care l-au avut

asupra şomajului politicile active.

a) Crearea locurilor de muncă cu scopuri sociale

Acest tip de program conţine două modalităţi pentru sprijinirea şomerilor:

asistenţă pentru afacerile pe cont propriu şi crearea de locuri de muncă de către cei care

angajează. În acord cu legislaţia se pune accent pe acele locuri de muncă care au şanse să fie

viabile pe termen lung. O caracteristică importantă a programului a fost descentralizarea

sistemului. De aceea, s-au constatat diferenţe importante între regiuni diverse. Oficiile de

ocupare locală exercită control asupra tipurilor de afaceri care au fost create în zona lor.

Testarea prealabilă conferă un avantaj acestei scheme de politică activă. Fondurile necesare

demarării activităţilor pot fi obţinute pe trei căi: subvenţii, împrumuturi cu dobândă mică,

plata împrumutului cu dobândă mică de către angajator (patron). Şomerii aleg una din cele trei

posibilităţi, iar directorul local al oficiului de muncă hotărăşte ce sprijin va primi. Cele mai

multe fonduri au fost primite sub formă de subvenţii.

b) Folosirea muncilor publice

Aceste programe oferă locuri de muncă pentru o perioadă de maximum şase luni.

Ocuparea se aşteaptă să fie valorizată de comunitate. Oficiile locale realizează medierea între

patron şi şomer după care se semnează un contract ce conţine tipul de muncă ce trebuie

prestată. Cele mai multe locuri de muncă au fost ocupate de muncitori necalificaţi care au

participat la curăţirea străzilor şi la activităţi ecologice. Impactul acestei măsuri nu este prea

mare, dar “exercită un efect de antrenare în muncă cu efecte psiho-sociale pozitive” (Cace,

QOL, 1997).

c) Locuri de muncă pentru noii absolvenţi

Absolvenţii şcolilor şi universităţilor care nu găsesc de muncă sunt sprijiniţi din

Fondul Special de Şomaj. Acest program funcţionează exact ca şi cel de creare a locurilor de

muncă cu scopuri sociale, dar este focalizat pe absolvenţi. Măsura are un rol important

deoarece nu “îngroaşă” rândurile şomajului şi previne cronicizarea acestuia.

d) Recalificarea şomerilor

Oficiile de muncă organizează cursuri de pregătire, atât în meserii specifice, cât şi

în pregătire generală.

În Cehia, calificările pentru construcţii au fost cele mai frecvente. O mare parte

dintre oamenii incluşi în aceste cursuri şi-au găsit locuri de muncă şi se poate spune că aceste

măsuri au dat rezultate destul de bune.

69

f) Subvenţii pentru firmele care introduc tehnologii moderne şi reduc numărul de

ore lucrătoare

Au fost alocate subvenţii care au acoperit diferenţele între salariile cu programe

integrale şi cele cu programe reduse.

Anul Total

Locuri de

muncă cu

scopuri

sociale

Angajaţi

pe cont

propriu

Muncă

publicăRecalificare

Locuri de

muncă

pentru

absolvenţi

Altele

1991 100 42,7 21,6 10,1 5,2 6,2 14,2

1992 100 42,9 13,5 13,0 5,5 18,9 6,2

1993 100 22,8 6,3 21,3 9,8 32,7 7,1

Tabel: Alocările bugetare pentru măsurile active în Cehia (1991 – 1993)Sursă: S. Cace, QOL, 1997, nr. 1-2.

Pentru anul 1993, în Cehia accentul s-a mutat pe încadrarea absolvenţilor, fapt ce a

contribuit la menţinerea unui şomaj scăzut (aproximativ 3,5%).

Raportul dintre cheltuielile pentru măsuri active şi pasive constituie un alt punct de

interes.

% din PIBTip de

măsuri1991 1992 1993 1994

Republica

Cehă

Pasive 0,23 0,18 0,15 0,17

Active 0,11 0,22 0,08 0,07

Total 0,34 0,40 0,24 0,24

Polonia

Pasive 1,38 1,71 1,72 1,79

Active 0,15 0,12 0,25 0,29

Total 1,53 1,83 1,97 2,08

Ungaria

Cheltuieli

pentru piaţa

muncii

1,25 2,93 2,95 2,19

România Total 0,29 0,73 0,88 0,96

Tabel: Structura cheltuielilor destinate protecţiei şomerilorSursă: Simona Stroie, cap. 15, “Politici sociale în România”, (C. Zamfir).

70

În termeni financiari efortul făcut de ţările în tranziţie privind protecţia şomerilor

este de asemenea, diferit.

Republicii Cehe îi este specifică o tendinţă descrescătoare a cheltuielilor şi aşa

scăzute, explicabile dacă avem în vedere nivelul scăzut al ratei şomajului. Ratele ridicate ale

şomajului din Ungaria şi Polonia îşi găsesc expresia într-un nivel crescător al cheltuielilor,

peste 1 – 2 % din PIB, asemănător Marii Britanii, Germaniei sau Franţei.

România

În domeniul politicilor (strategiilor) de suport al şomajului de tip activ cel mai

frecvent program, regăsit în toate ţările este cel de pregătire profesională (calificare /

recalificare) desfăşurate în vederea îmbunătăţirii şanselor celor aflaţi în căutarea unui loc de

muncă pentru a se angaja.

În România programele de pregătire profesională au fost reglementate de

Hotărârea Guvernamentală 288/1991, modificată şi completată prin Hotărârea

Guvernamentală 171/1994 şi Hotărârea Guvernamentală 296/1995. Programele de pregătire

profesională sunt organizate de către oficiile de muncă prin centre proprii sau alte unităţi, de

stat sau particulare, autorizate conform legii, pe bază de convenţie. Selecţia unităţii care va

dezvolta programul se face de către oficiile de muncă, în urma unei licitaţii. Faptul că aceste

cursuri sunt finanţate din fondul de şomaj, face ca un criteriu foarte puternic în alegerea

unităţii să fie costul programului. Sub presiunea Curţii de Conturi acesta ajunge să aibă rol

decisiv în alegerea unităţii de implementare a cursurilor de calificare.

Legea defineşte şi un cadru de participare tripartită la finanţarea cursurilor, prin

convenţii încheiate anual între MMPS, organizaţii patronale şi sindicale de ramură pentru a

stabili contribuţiile acestora. Convenţiile pot fi încheiate şi la nivel teritorial.

Cursurile pot fi organizate şi la cererea şomerilor sau a angajaţilor economici. În

acest din urmă caz, legea prevede încheierea unei convenţii între oficiul de muncă şi unitatea

solicitatoare, prin care unitatea se obligă să angajeze pe bază de contract persoanele

participante la curs la cererea sa.

Legea nu prevede însă o limită minimă privind perioada de angajare a şomerilor.

Participarea la cursurile de pregătire profesională este liberă pentru “persoanele

apte de muncă pentru meseria, profesia sau activitatea respectivă, care au studiile

corespunzătoare şi au fost selecţionate şi orientate profesional”.

Cheltuielile de participare sunt acoperite integral doar pentru cei care sunt în plata

ajutorului de şomaj, a ajutorului de integrare profesională sau a alocaţiei de sprijin.

71

Deşi legea nu prevede expres majorarea prestaţiilor de şomaj pe durata cursurilor,

şomerii pot primi, în funcţie de rezultatele obţinute pe durata pregătirii profesionale, până la

10% din valoarea operaţiunilor sau lucrărilor efectuate în timpul instruirii practice. Totodată,

veniturile astfel obţinute constituie surse de venit la fondul de şomaj.

Tabelul de mai jos surprinde o descreştere în timp a ponderii şomerilor participanţi

la cursurile de calificare începând din anii în care rata şomajului a atins cele mai înalte cote.

Anii 1992 – 1993 au fost cei în care au predominat cursurile organizate pe baza studiilor de

perspectivă în timp ce, începând din 1994, a crescut atenţia acordată cursurilor la cererea

persoanelor interesate, respectiv a agenţilor economici.

“Sensibilitatea” organizării cursurilor în funcţie de condiţiile pieţei (arată Simona

Stroie în lucrarea Politici sociale în România, coord. C. Zamfir) ar putea fi o posibilă

explicaţie a proporţiei relativ constante a absolvenţilor încadraţi.

1991 1992 1993 1994 1995 1996

Total din care 12785 45640 65458 45858 45298 49074

1. Şomeri % din total 81,99 82,02 75,58 55,56 50,32 41,59

2. Au încheiat pregătirea

% din total28,71 69,38 74,98 68,32 71,53 70,33

a) la cererea agenţilor

economici26,73 7,89 4,04 22,89 24,92 29,26

b) pe baza studiilor de

perspectivă46,33 89,46 92,57 22,48 16,09 15,25

c) ca cererea persoanelor

interesate26,95 2,65 3,39 54,63 58,99 55,49

d) s-au încadrat 34,53 22,01 16,44 20,60 18,61 20,21

Tabel: Cursuri de calificare a şomerilorSursă: Simona Stroie, 1999.

Numărul şomerilor cuprinşi în cursurile de calificare şi recalificare a crescut

progresiv până în 1993. În 1994 s-a constatat o scădere vizibilă a intensităţii acestei activităţi,

ca urmare a diminuării fondurilor alocate. După cum se observă, această măsură a dat

rezultate promiţătoare.

În categoria programelor de creare a locurilor de muncă, care este o grupă

eterogenă de programe (măsuri), se regăsesc proiecte privind angajarea în domeniul public,

72

subvenţionarea (creditarea) creării locurilor de muncă şi de suport pentru începerea unei

activităţi pe cont propriu.

1. Programele privind angajarea în domeniul public se regăsesc în Germania (Job

Creation), în Marea Britanie (Community Programme), Suedia (Temporary Public

Employement) fiind destinate şomerilor înregistraţi, dificil de plasat, de regulă de lungă

durată, slab calificaţi (sau necalificaţi), selectaţi de oficiile de muncă. Ideea centrală a acestor

programe este de a acorda acestor persoane temporar locuri de muncă şi de a le menţine astfel

în contact cu piaţa muncii. Pe durata angajării parte din salariile pe care le primesc sunt plătite

din fondurile de şomaj.

România nu a experimentat un astfel de program cu titlul de politică (măsură) anti

– şomaj. O iniţiativă asemănătoare poate fi însă regăsită în domeniul asistenţei sociale, în

cazul persoanelor beneficiare de ajutor social. Caracterul descentralizat al sistemului de ajutor

social a permis administraţiilor locale ca, în condiţiile unor dificultăţi financiare severe, să

introducă condiţii proprii de acordare a ajutorului. Astfel, odată devenit eligibil pentru a primi

ajutor de social, în unele regiuni, plata acestuia a fost condiţionată de prestarea câtorva zile pe

lună de muncă în folosul comunităţii. Această măsură a fost introdusă în 1997.

2. Subvenţionarea (creditarea) creării locurilor de muncă este o grupă foarte largă

de măsuri, variind în ce priveşte formele de subvenţie, obiectul specific pe care îl au şi

condiţiile de eligibilitate.

Programele de subvenţionare a angajării se întâlnesc şi în România sub formă de

subvenţii salariale sau de credite.

În România subvenţiile de angajare au fost o iniţiativă menită să sporească şansele

tinerilor de a se integra pe piaţa muncii. Cadrul legislativ definit prin Legea 86/1992 s-a oferit

agenţilor economici, de stat sau particulari, care angajează cu contract absolvenţi din promoţia

anului 1992, timp de 9 luni, fondul de salarii aferent, echivalent cu 70% din salariul minim

brut pe ţară, pentru cei cu studii superioare, respectiv 60% pentru absolvenţii de liceu şi şcoli

profesionale.

Potrivit legislaţiei în vigoare beneficiază de ajutor de integrare profesională

următoarele categorii:

absolvenţii instituţiilor de învăţământ în vârstă de minim 18 ani şi care nu au

surse proprii de venit, echivalentul a jumătate din nivelul salariului minim pe

economie şi care într-o perioadă de 60 de zile de la absolvire nu au reuşit să-şi

găsească un loc de muncă potrivit pregătirii lor profesionale;

73

absolvenţii instituţiilor de învăţământ în vârstă de peste 18 ani, în cazul lipsei

susţinătorului legal sau imposibilităţii acestuia de a presta obligaţiile legale de

întreţinere datorate minorilor;

tinerii care înainte de efectuarea stagiului militar nu au fost încadraţi pe bază

de contract de muncă şi care, într-o perioadă de 30 de zile de la lăsarea la

vatră, nu s-au putut angaja;

absolvenţii şcolilor speciale pentru handicapaţi, care nu au loc de muncă şi

care sunt luaţi în evidenţa oficiilor de muncă şi protecţie socială imediat după

absolvire.

Ajutorul pentru integrarea profesională se calculează în următoarele cote

procentuale:

- 60% din salariul de baza minim net pe economie , în cazul

absolvenţilor învăţământului preuniversitar, profesional sau de ucenici,

în vârstă de minim 18 ani sau 16 ani după caz;

- 70 % din salariul de bază minim net pe economie în cazul persoanelor

beneficiare de ajutor de integrare profesională şi care sunt absolvenţi ai

învăţământului superior.

1994 1995 1996

Fondul pentru acordarea

ajutorului de integrare

profesională – milioane lei

4.998 59.405 58.315

Dinamica - % 100,0 11,9 ori 11,7 ori

Tabel: Fondul pentru acordarea ajutorului de integrare profesională în anii 1994 – 1996.Sursa: Cornel Prisăcaru, 1998.

În această subgrupă se pot înscrie şi măsurile pentru menţinerea locului de muncă.

În România, aceste măsuri au urmărit să evite disponibilizarea salariaţilor în întreprinderi care

temporar nu aveau producţie. Pe durata întreruperii activităţii salariatul primea o indemnizaţie

neimpozabilă egală cu 60% din salariul tarifar net lunar şi îşi păstra drepturile de asigurare şi

asistenţă legate de calitatea de salariat. Această măsură a funcţionat frecvent în perioada 1991

– 1992.

3. Măsurile de suport pentru începerea unei activităţi pe cont propriu, prezente în

toate ţările sunt introduse şi în România abia în anul 1995, când prin modificarea legii privind

protecţia socială a şomerilor a fost prevăzută posibilitatea acordării de “credite în condiţii

74

avantajoase […] pentru înfiinţarea sau dezvoltarea de întreprinderi mici şi mijlocii sau unităţi

cooperatiste” cu cel mult 200 de salariaţi.

Pentru ca o unitate să poată beneficia de credite trebuia ca aceasta să angajeze

şomeri în minim 50% din locurile de muncă nou create prin utilizarea creditelor acordate.

Durata maximă de creditare este de 3 ani. Dacă în intervalul de 3 ani de la primirea creditului

unitatea disponibilizează persoane angajate în acest sistem, legea prevede obligativitatea de a

angaja în loc persoane din aceeaşi categorie, în maximum 30 de zile de la data la care locurile

de muncă au devenit vacante. Nerespectarea acestei condiţii atrage după sine plata unei

penalităţi egală cu mărimea creditului acordat pentru fiecare loc de muncă creat şi neocupat.

În privinţa programelor de politică activă, anul 1997 a reprezentat pentru România

un an aparte. Deşi măsuri active au fost reglementate legislativ şi puse în practică începând cu

1990, conceptul de măsuri active de combatere a şomajului a fost menţionat şi definit explicit

oficial într-un cadru legislativ abia în 1997. Echipa de guvernare recent instalată a avut ca

obiectiv declarat punerea în practică a unui program radical de restructurare şi privatizare

considerat necesar pentru accelerarea reformei. S-a prognozat că un efect imediat al aplicării

acestuia avea să fie creşterea explozivă a disponibilizărilor de personal. Actul normativ care a

definit cadrul legal de protecţie socială a populaţiei afectate de concedierile colective ce se

pregăteau a fost Ordonanţa guvernului 9/1997, modificată ulterior prin Legea 108/1997.

Beneficiarii acestei ordonanţe urmau să fie “salariaţii societăţilor comerciale în care statul

deţine cel puţin 1/3 din totalul drepturilor de vot în adunarea generală, precum şi regiile

autonome, care au înregistrat pierderi arierate şi fluxuri financiare negative” şi care – prin

programele de privatizare aplicate, aprobate, după caz, de Fondul Proprietăţii de Stat,

ministere sau consilii locale şi judeţene – urmau să disponibilizeze cel puţin 10% din

personalul angajat. Ordonanţa (şi legea ce a urmat-o) prevedea obligativitatea MMPS de a

acorda servicii de preconcediere colectivă în asistarea unităţilor care efectuează

disponibilizări, în elaborarea programelor de reconversie profesională, în pregătirea şi

orientarea individuală a salariaţilor.

În categoria măsurilor active de combatere a şomajului definite prin “acele măsuri

care au ca scop crearea de noi locuri de muncă sau sprijinirea persoanelor aflate în căutarea

unui loc de muncă pentru a dobândi statutul de persoană ocupată” au fost menţionate “în

principal următoarele: orientarea profesională, instruirea în unităţi de căutare a unui loc de

muncă, instruirea antreprenorială şi profesională, înfiinţarea de centre de consultanţă şi

dezvoltare pentru afaceri, sprijin financiar pentru creare de noi locuri de muncă, inclusiv prin

programe de lucrări publice”.

75

În afara definirii cadrului legal al măsurilor active, legea a reglementat şi o măsură

de tip pasiv, constând în acordarea dreptului la o plată compensatorie, adiţională a drepturilor

de şomaj care urmau să se nască la momentul disponibilizării conform Legii 1/1991.

Cuantumul acesteia reprezenta o sumă neimpozabilă, lunară, echivalentul salariului mediu net

pe economie plătită timp de 6, 9 sau 12 luni, în funcţie de vechimea în muncă a persoanelor

disponibilizate, cu condiţia ca aceasta să depăşească 6 luni. Suma se putea suplimenta în cazul

în care persoana disponibilizată avea o profesie de strictă specialitate, provenea dintr-o zonă

cu o rată a şomajului de peste 12%1 sau în care existau un număr limitat de activităţi

profesionale.

În ideea dezvoltării spiritului antreprenorial, legea a prevăzut posibilitatea plăţii

compensatorii cumulat, o singură dată, dacă beneficiarii se angajau să o utilizeze “în scopul

desfăşurării unor activităţi cum ar fi: înfiinţarea unei societăţi comerciale, asociaţii familiale

sau pentru desfăşurarea unei activităţi comerciale pe cont propriu, achiziţionarea sau asocierea

în vederea achiziţionării de inventar agricol, cumpărarea de acţiuni”.

La aceasta s-au adăugat scutirea de la plata impozitului pe venit, pe o perioadă de

doi ani pentru cei autorizaţi să desfăşoare o activitate economică pe baza liberei iniţiative şi

credite conform Legii 1/1991 modificată prin Legea 65/1995.

O formă de protecţie implicită o constituie criteriile avute în vedere la desfiinţarea

posturilor. Conform acestora în desfiinţarea posturilor trebuie să se respecte următoarea

ordine: posturile vacante, cele ocupate în virtutea drepturilor conferite prin legea cumulului de

funcţii (salariaţi – dacă acesta nu constituie locul de muncă de baza – şi pensionari), apoi cele

ale persoanelor care corespund condiţiilor de pensionare legală, respectiv la cerere, urmate de

cele ale persoanelor cu resurse materiale proprii cum sunt “salariaţii care deţin acţiuni sau

părţi sociale reprezentând mai mult de 5% din totalul drepturilor de vot în adunarea generală a

acţionarilor sau asociaţilor la o societate comercială”. Persoanele disponibilizate în aceste

situaţii sunt evident exceptate de la plăţile compensatorii. Dacă este necesar, disponibilizările

de personal urmau să afecteze şi alte posturi. S-a avut aşadar în vedere disponibilizarea cu

precădere a persoanelor care fie dispuneau de o altă sursă de venit, fie ar fui putut intra sub

incidenţa altor reglementări care să le asigure un venit. În cazul persoanelor aflate în situaţii

similare, selecţia urma să respecte cerinţele competenţei profesionale, în conjuncţie cu

respectarea unor criterii suplimentare: în cazul a doi soţi, cu acordul lor, disponibilizarea celui

cu salariu mai mic, evitarea desfacerii contractului de muncă a salariaţilor cu copii în

întreţinere sau unici susţinători ai familiei, precum şi a celor cu mai puţin de trei ani până la

îndeplinirea condiţiilor de pensionare la cerere.

1 peste media pe ţară a anului 1997, cotă depăşită la acea dată de 5 judeţe.76

Deşi până la momentul adoptării reglementării acestor criterii nu au fost

menţionate în alte acte normative ca acţiuni de protecţie socială explicite, ele au fost aplicate

în toată această perioadă în procesul disponibilizărilor de personal.

Este într-o anumită măsură explicaţia unei rate atât de ridicate a şomajului în

rândul populaţiei tinere. Excepţie a făcut ultima categorie de persoane pentru care

reglementarea este în vigoare din 1995, ca şi femeile care şi-au prelungit concediul fără plată,

pentru creşterea copilului până la 3 ani, păstrându-şi totodată statutul de salariat şi care –

imediat după 1990 – au fost printre primele disponibilizate.

Pe linia plăţilor compensatorii se înscrie şi Ordonanţa 22/1997, aplicată unităţilor

economice din industria minieră, în care au avut loc concedieri colective.

Beneficiari ai acestei ordonanţe au fost şi salariaţii care au solicitat desfacerea

contractului de muncă. De această dată, plata compensatorie s-a constituit ca o sumă

neimpozabilă, egală cu media pe ultimele trei luni a câştigului salarial mediu net pe ramură,

dar mai puţin decât media ultimelor trei luni a câştigului salarial mediu net pe economie. Ca şi

în cazul Ordonanţei 9/1997 plata se efectuează pe o perioadă de 12 – 15 respectiv 20 de

salarii, în funcţie de vechimea în muncă a salariaţilor cu cel puţin 6 luni vechime, din fondul

de şomaj, suplimentar drepturilor stabilite prin legea care reglementează drepturile şomerilor.

Spre deosebire de prima reglementare, plata se face cumulat, o singură dată, fără nici o

condiţie suplimentară.

Diferenţa majoră între cele două reglementări constă în obiectivele urmărite.

Prima reglementare şi-a propus definirea unui cadrul cât mai complet de acţiune – atât la nivel

central, cât şi local, dezvoltat în sistem tripartit – privind asigurarea unei minime protecţii

sociale persoanelor care îşi pierdeau locul de muncă – şi prin aceasta venitul – ca urmare a

disponibilizărilor masive, considerate indispensabile pentru promovarea reformei economice,

constituind totodată o modalitate de a evita eventualele proteste sociale (sindicale). Cea de a

doua “a vizat protecţia şi, totodată, motivarea salariaţilor dintr-o ramură economică ai cărei

parametri de eficienţă economică au fost apreciaţi ca fiind necorespunzători, să solicite

desfacerea contractului de muncă în condiţiile în care întreaga economie a zonei s-a dezvoltat

în jurul acestei ramuri, iar la nivelul familiei veniturile provenind din această activitate au

constituit tradiţional veniturile de bază”. (Simona Stroie, “Politici sociale în România”, 1999,

coord. C. Zamfir)

Cătălin Zamfir arată că “discriminarea” din punctul de vedere al compensaţiilor,

între diferitele tipuri de persoane disponibilizate “a fost justificată iniţial ca făcând parte din

programul de măsuri active”. “Compensaţiile extrem de mari oferite au fost tratate nu ca un

77

mijloc de evitare a tensiunilor sociale şi a face acceptabil şomajul, ci mai mult ca un mijloc de

sprijinire a iniţiativelor pe cont propriu”.

Din datele existente reiese că aceste compensaţii au fost în marea lor majoritate

consumate şi nu investite.

Pentru a veni în sprijinul persoanelor disponibilizate în urma concedierilor

colective MMPS a contractat şi derulat prin primării, agenţi economici locali, Camera de

Comerţ şi industrie sau organizaţii neguvernamentale care activează la nivel local o serie de

contracte privind programe de măsuri active finanţate din surse ale Băncii Mondiale.

Până la sfârşitul lui 1998 se aştepta un credit de 9,5 milioane dolari de la Banca

Mondială pentru reconversia forţei de muncă.

“1,8 milioane dolari vor ajunge direct în Valea Jiului” – se arată într-o declaraţie

dată presei de către Secretarul de stat al Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale de la acea

dată. Aceasta a mai spus că până la sfârşitul anului 1998 “creditul Băncii Mondiale va sigura

80.000 de locuri de muncă la nivel naţional”. Dintre celelalte proiecte finanţate de forurile

internaţionale a mai enumerat 10 milioane ECU pentru dezvoltarea capacităţii antreprenoriale

a femeilor, 30 milioane ECU pentru programe de protecţie socială şi dezvoltare regională şi

600.000 de dolari de la Guvernul canadian pentru cabinete de consultanţă privind cariera, în

licee.

Atenţia acordată măsurărilor active de protecţie a şomerilor se reflectă în creşterea

pe care o reprezintă cheltuielile Fondului de şomaj în veniturile acestuia.

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

19,5 32,8 47,5 45,3 50,5 43,2 89,7

Tabel: Cheltuieli din Fondul de şomaj ca % din veniturile Fondului de şomaj.Sursă: Simona Stroie, în “Politici sociale în România”, coord. C. Zamfir, 1999.

Într-un buget an de an excedentar până în 1993 cheltuielile din Fondul de şomaj au

crescut odată cu creşterea ratei şomajului şi deci a numărului de beneficiari de ajutor de

şomaj. După 1994, în condiţiile descreşterii şomajului, menţinerea lor la aceleaşi cote şi

dublarea lor în 1997 reflectă preocuparea pentru implementarea măsurilor active ca măsuri

anti-şomaj pe termen lung. Preocuparea pentru implementarea măsurilor active este mai clar

reliefată de structura cheltuielilor fondului de şomaj după cum rezultă din tabelul de mai jos:

78

1991 1992 1993 1994 1995 1996

Cheltuieli pentru protecţia socială a

şomerilor (% din PIB)0,29 0,73 0,88 0,96 0,96 0,69

Cheltuieli pentru politici pasive – PP (%

FŞ), din care61,8 78,8 88,7 82,9 60,5 50,9

Cheltuieli pentru plata ajutorului de şomaj

(%PP)100,0 89,8 69,9 73,3 47,2 47,8

Cheltuieli pentru plata alocaţiei de sprijin

(% PP)- 10,2 30,1 26,7 54,8 52,2

Cheltuieli pentru politici active – PA

(%FŞ), din care38,2 21,2 11,3 17,1 39,5 49,1

Cheltuieli pentru cursuri de calificare,

recalificare şi pregătire profesională a

şomerilor

5,1 3,7 5,5 1,5 0,6 0,8

Subvenţii pentru integrarea în muncă a

absolvenţilor de instituţii de învăţământ2,2 3,2 4,6 6,6 1,6 1,3

Subvenţii pentru ocuparea forţei de muncă 2,7 4,7 8,2 5,2 2,6 3,3

Credite avantajoase acordate

întreprinderilor mici şi mijlocii care

încadrează şomeri

- - - - 35,4 19,1

Compensaţii băneşti pentru şomajul tehnic 85,1 79,2 58,6 41,2 26,5 48,3

Alte cheltuieli 4,9 9,2 23,1 45,5 32,3 27,2

Tabel: Structura cheltuielilor fondului de şomaj destinate protecţiei şomerilorSursă: Simona Stroie, “Politici sociale în România”, coord. C. Zamfir, 1999.

Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a fost principalul actor în privinţa

coordonării măsurilor întreprinse în vederea asigurării securităţii economice a persoanelor

rămase fără loc de muncă, alături de care au fost înregistrate iniţiative alternative din partea

organizaţiilor sindicale sau non-profit.

Aceste iniţiative au avut un caracter punctual, menit să soluţioneze o problemă

specifică, fără să-şi propună strategii de acţiune în vederea protecţiei sociale legate de piaţa

muncii. În unele cazuri ele au fost orientate pe segmente de populaţie care nu cădeau sub

incidenţa legii şomajului, dar cărora le era direct asociat riscul de a deveni şomer.

Alături de măsurile prezentate este considerat că activităţile de informare,

documentare şi consultanţă în domeniul pieţei muncii se subsumează măsurilor de tip activ,

79

contribuind prin specificul lor la sporirea şanselor de integrare a persoanelor aflate în căutarea

unui loc de muncă. Astfel de activităţi se desfăşoară prin oficiile de forţă de muncă,

organizaţii particulare sau non-profit.

3.2.2. POLITICI PASIVE

Politica de suport a şomerilor în cazul Italiei are un caracter sever, nu acordă

asigurare în caz de pierdere a locului de muncă decât pe o perioadă de şase luni (cea mai

scurtă), în sumă mică raportat la câştigurile salariale anterioare. Spre deosebire, Spania şi

Franţa au unele dintre cele mai generoase sisteme de protecţie pasivă. Şi celelalte ţări central

vest europene se înscriu în limitele definite de sistemele luate în discuţie. Fără îndoială, cadrul

economic şi geografic au rolul lor în definirea sistemelor de suport pentru şomeri.

Ajutorul

de şomaj

Marea

BritanieGermania Franţa Spania Italia

Prima

perioadă

Durată –

luni12 12 12 6 6

% din

câştigurile

salariale

23 23 80 80 30

A doua

perioadă

Durată –

luniNelimitat Nelimitat Nelimitat 18 -

% din

câştigurile

salariale

23 56 67 - 33 70 0

Tabel: Caracteristici ale politicii pasive în câteva din ţările industrializate (1991)Sursă: Simona Stroie, “Politici sociale în România”, coord. C. Zamfir, 1999.

În toate ţările Europei Centrale şi de Est sistemele de suport ale veniturilor celor ce

şi-au pierdut slujbele au fost introduse curând după ce au început reformele politice şi

economice, urmând modelele ţărilor din vestul Europei. Toate guvernele din această regiune

ca urmare a creşterii şomajului şi a duratei acestuia au stabilit criteriile pentru determinarea

condiţiilor de selecţie şi perioadei pentru care era plătit ajutorul de şomaj. În ciuda

80

constrângerilor bugetare, o înaltă prioritate a fost acordată protecţiei veniturilor şomerilor în

perioada de tranziţie.

În perioada 1990 – 1995 s-au produs o serie de schimbări în practicile pasive în

domeniul şomajului. Iată care erau principalele reglementări ale politicii de suport pasiv al

şomerilor la nivelul anului 1995.

Bulgaria Republica Cehă

Ungaria Polonia România

Prima reglementare

1925 1991 1957 1924 1991

Condiţii de acordare a ajutorului

Angajat cel puţin 6 luni în ultimul an şi pierderea locului de muncă1

Angajat 12 luni în ultimii 3 ani şi neeligibil pentru beneficii vârstă, boală sau maternitate; fără loc de muncă

Angajat 12 luni în ultimii 4 ani şi neeligibil pentru pensii de vârstă sau boală

Angajat minimum 6 luni în ultimul an cu un salariu <50% din cel minim şi neeligibil pentru pensie de vârstă; fără pământ peste o anumită cotă

Angajat cel puţin un an (sau 6 luni în ultimul an în munci temporare) şi neeligibil pentru pensie de vârstă; plată a muncii <50% din salariul minim; fără pământ peste o anumită cotă

Perioada de aşteptare

7 zile 7 zile 180 zile (când părăseşte voluntar locul de muncă)

90 de zile (când părăseşte voluntar locul de muncă fără înştiinţare prealabilă)

0 – 30 zile

Pierderea dreptului la ajutor

Refuzul unui loc de muncă sau retragerea fără un motiv întemeiat

Refuzul unui loc de muncă corespunzător (exceptând cazurile de boală, motive personale sau familiale)

Refuzul unui loc de muncă corespunzător; pensionare sau angajarea în domeniul public

3 refuzuri ale locurilor de muncă, instruire, implicarea sau angajarea în serviciul public în timp de 6 luni

Refuzul unui loc de muncă corespunzător (exceptând probleme de sănătate, motive personale sau familiale)

Durata 6 – 12 luni funcţie de vârstă şi durata angajării anterioare

Până la 6 luni funcţie de câştigurile anterioare nete şi durata angajării

3 – 12 luni funcţie de durata angajării în ultimii 4 ani

12 luni (18 pentru un salariat de 25 – 30 ani sau zonă de criză)

9 luni + 18 alocaţie de sprijin

Nivelul prestaţiei

60% salariul mediu al ultimelor 6 luni brut (75% în cazul recalificării)

60% salariu anterior net (primele 3 luni), apoi 50% (70% în cazul

75% în câştigurile medii brute ale anului anterior – prima treime a perioadei,

36% salariul mediu pe economie al ultimului trimestru (creşte cu 15%

50, 55, 60% salariul lunar net al ultimelor 3 luni funcţie de durata

81

recalificării) 60% în cazul recalificării)

angajării

Limitele prestaţiei

i – 90% salariul minims – 140% salariul minim

i - -s – 150% salariul minim (180% în cazul recalificării)

i – 8.600 Fts – 18.000 Ft pentru prima perioadă, apoi 15.000 (salariul minim = 9.000)

i - - s - -

i – 75, 80, 85% salariul minims – 200% salariul minim alocaţia de sprijin = 60% salariul minim

Surse de finanţare*

7% din fondul de salarii contribuţie obligatorie a patronilor (în numele angajaţilor cu contract de muncă) şi transfer bugetar

3% din fondul de salarii contribuţie obligatorie a patronilor şi 1% din salariul brut al angajaţilor

FS şi FA2 . FS se constituie prin contribuţia patronilor 5% şi a angajaţilor 1,5%. Serveşte plăţii asigurării de şomaj

Contribuţia patronilor şi transfer bugetar (acesta acoperă 2/3 din nivelul compensaţiei de şomaj)

Contribuţia patronilor 5% în fondul de salarii şi 1% din salariul tarifar lunar de încadrare contribuţia salariaţilor

Notă: 1. Asiguraţi împotriva şomajului erau doar cei care contribuiseră la fondul

de calificare şi şomaj. Absolvenţii de învăţământ superior, ca şi cei cu studii medii, care nu s-

au angajat în termen de o lună de la data absolvirii, erau îndreptăţiţi să primească, sub formă

de asistenţă socială timp de 6, respectiv 3 luni, 80% din salariul minim pe economie, sursa de

finanţare fiind bugetul de stat. 2. Finanţarea politicilor de suport al şomerilor se face din două

fonduri distincte: fondul de angajare (FA) opţional, finanţat de stat, ca o cheltuială bugetară

distinctă şi fondul de solidaritate (FS) obligatoriu. FA este stabilit de un comitet format din

reprezentanţi guvernamentali, ai patronilor şi salariaţilor. 60% din acesta este repartizat

consiliilor locale, care au autoritate deplină în utilizarea lui. Restul este destinat rezolvării

problemelor unor grupuri sociale speciale sau a dezechilibrelor regionale.

Sursă: Simona Stroie în “Politici sociale în România”, coord. C. Zamfir, 1999.

Elementele de politică pasivă din ţările în tranziţie, s-ar putea spune că, respectă

cadrul definit de măsurile de protecţie aplicate în ţările industrializate. Rata de înlocuire a

veniturilor salariale prin ajutorul de şomaj în Bulgaria, Cehia şi Ungaria se situează între

limita superioară a acestui indicator la nivel european, în timp ce Polonia se apropie de cea

inferioară. Similitudini apar şi în ce priveşte durata de acordare a ajutorului, cu precizarea că

în cazul ţărilor în tranziţie aceasta este mai sensibilă la vechimea în muncă sau specificul

zonei de rezidenţă a şomerului. În ce priveşte România, o diferenţă notabilă este legată de

faptul că este singura ţară în care nivelul prestaţiei acordată şomerilor nu se modifică pe

82

perioada participării la cursurile de pregătire profesională. Indemnizaţii de şomaj în sume

fixe, nelegate de venit, ca în Polonia şi Bulgaria, au anumite avantaje pe termen scurt: costuri

reduse, stimulente în căutarea unui loc de muncă, fiind în acelaşi timp uşor de administrat.

Prin definiţie, legislaţia română desemnează ca fiind şomer persoana aptă de

muncă în vârstă de la 18 ani şi până la vârsta de pensionare, care nu are un loc de muncă, este

disponibilă pentru a desfăşura o activitate economico – socială aducătoare de venituri, şi care

s-a înscris la Oficiul de Forţă de Muncă şi Şomaj.

În numărul şomerilor se include şi absolvenţii instituţiilor de învăţământ (liceal şi

superior) în vârstă de 16 ani sau 18 ani împliniţi, după caz, şi care nu au un loc de muncă

aducător de venituri. Potrivit prevederilor Legii nr. 1/1991, privind protecţia socială a

şomerilor şi reintegrarea lor profesională, se constituie fondul pentru plata ajutorului de şomaj

şi alte forme de protecţie socială a şomerilor.

Fondul pentru plata ajutorului de şomaj, a alocaţiei de sprijin şi a altor forme de

protecţie socială a şomerilor se constituie pe baza următoarelor surse de finanţare:

5% din fondul brut de salarii lunar realizat de persoanele fizice şi juridice

române şi străine cu sediul în România;

1% din salariul brut de încadrare, plătit de salariaţii angajaţi;

1% din venitul brut lunar obţinut din munca prestată de către membrii

cooperatori;

o subvenţie de la bugetul de stat ce se acordă pentru completarea fondului

constituit din sursele indicate mai sus.

Fondul pentru plata ajutorului de şomaj şi alte forme de protecţie socială a

şomerilor se păstrează într-un cont al Ministerului Muncii şi protecţie Sociale deschis la

Banca Naţională a României şi este purtător de dobândă. Conform prevederilor legale pentru

sursele prevăzute mai sus, nevărsate în termen, se aplică o majorare de 0,2% pentru fiecare zi

de întârziere, dar nu mai mult decât totalul sumelor datorate. Legea prevede, de asemenea, că

neplata contribuţiei datorate pentru constituirea fondului atrage după sine executarea silită a

agenţilor economici debitori pe baza sesizării din partea direcţiilor teritoriale ale MMPS, iar

organele bancare sunt obligate să execute poprirea fără acceptul debitorilor rău platnici.

Evoluţia fondului pentru plata ajutorului de şomaj şi a altor forme de protecţie

socială a şomerilor:

1991 1992 1993 1994 1995 1996

83

Fondul pentru plata ajutorului de

şomaj şi alte cheltuieli39,7 169,0 374,3 1065,1 1422,0 1639,1

Diferenţe (±) faţă de 1991 - +129,3 +334,6 +1025,4 +1382,3 +1599,4

Tabel: Fondul pentru plata ajutorului de şomaj şi alte cheltuieli (în miliarde lei).Sursă: Cornel Prisăcaru, 1997.

În perioada anilor 1991 – 1996 fondul pentru plata ajutorului de şomaj şi a altor

forme de protecţie socială a şomerilor a însumat 4709,2 miliarde lei din care au fost cheltuite

2183,6 miliarde lei, adică 46,4%. Evoluţia cheltuielilor pentru plata ajutorului de şomaj,

alocaţiei de sprijin a ajutorului de integrare profesională, plata absolvenţilor, alte cheltuieli

etc. a fost următoarea:

1991 1992 1993 1994 1995 1996

Cheltuieli pentru plata

ajutorului de şomaj şi alte

cheltuieli

6,8 44,9 177,9 482,1 717,4 754,5

Diferenţe (±) faţă de anul 1991 - +38,1 +171,1 +475,3 +710,6 +747,7

Tabel: Cheltuieli pentru plata ajutorului de şomaj şi alte cheltuieli (în miliarde lei)Sursă: Cornel Prisăcaru, 1997.

Deci, la sfârşitul anului 1996, din fondul pentru plata ajutorului de şomaj şi a altor

plăţi pentru protecţia socială a şomerilor era o economie de 2525,6 miliarde lei. Pentru anul

1997, excedentul era estimat la 364 miliarde lei, iar pentru anul 1998, excedentul prevăzut

este de 218 miliarde lei, la un venit de 5234 miliarde lei. De remarcat că, începând cu 1997, se

diminuează nivelul excedentelor, în principal ca urmare a introducerii prestaţiei de protecţie

suplimentară a personalului afectat de restructurarea economică. La nivelul anului 1998,

pentru această prestaţie sunt prevăzute 1385 miliarde lei, aproape 28% din totalul cheltuielilor

de 5016 miliarde lei. Excedentele au fost puternic erodate de inflaţie, exemplu flagrant de

ineficienţă. Nu este exclus ca şi în acest an, 1999, şi acest fond să înregistreze deficit

(I. Mărginean, 1999).

Ajutorul de şomaj: se acordă următoarelor categorii de personal:

persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut din iniţiativa unităţii

(reducerea personalului, încetarea activităţii unităţilor prin dizolvare, unitatea

îşi mută sediul în altă localitate, persoana nu corespunde sub raport profesional

postului pe care este încadrată etc.);

84

persoanele care au fost demise de unităţi în mod ilegal, iar reîncadrarea în

muncă nu mai este posibilă;

persoanele al căror contract de muncă a fost desfăcut din iniţiativa lor, dar

care, potrivit legii, beneficiază de reîncadrarea în muncă cu vechime integrală;

persoanele încadrate pe durată determinată de muncă.

Ajutorul de şomaj se acordă 270 de zile de la data intrării în şomaj, adică pe o

perioadă de 9 luni. Ajutorul de şomaj se calculează în mod diferenţiat , pe categorii de

salariaţi şi vechime în muncă, astfel:

50% din salariul mediu net, avut în ultimele trei luni, în cazul persoanelor care au o

vechime în muncă de până la 5 ani, dar nu mai puţin de 75% din salariul minim net pe

ţară;

55% din salariul mediu net avut în ultimele 3 luni, în cazul persoanelor care au o vechime

în muncă cuprinsă între 5 şi 15 ani, dar nu mai puţin de 80% din salariul minim net pe

ţară;

60% din salariu mediu net avut în ultimele 3 luni, în cazul persoanelor care au o vechime

în muncă de minim 15 ani, dar nu mai puţin de 85% din salariul minim net pe ţară;

50% din venitul mediu lunar net, pe ultimele 12 luni, pentru persoanele care au fost

încadrate cu contract de muncă pe durată determinată.

1991 1992 1993 1994 1995 1996

Fondul pentru plata

ajutorului de şomaj

– milioane lei

4.203 31.788 110.400 292.805 205.037 183.643

Ajutorul mediu de şomaj

– lei, lunar

3.200 5.960 16.730 50.834 63.750 95.000

Tabel: Fondul pentru plata ajutorului de şomaj şi ajutorul de şomaj mediu.Sursă: Cornel Prisăcaru, 1997.

Ajutorul de şomaj a reprezentat, în anul 1996 comparativ cu salariul minim pe

economie, 97,9%.

Alocaţia de sprijin se acordă persoanelor care au beneficiat de ajutorul de şomaj

(sau de ajutorul de integrare profesională) pe o perioadă de maxim 270 de zile. Alocaţia de

sprijin se acordă pentru maximum 18 luni de la expirarea perioadei legale de acordare a

ajutorului de şomaj (sau a ajutorului pentru integrarea profesională).

85

Beneficiarii alocaţiei de sprijin trebuie să facă dovada lipsei mijloacelor de

întreţinere, adică deţin împreună cu membrii familiei cel mult 2 ha de teren agricol în zonele

colinare şi de şes sau cel mult 4 ha de teren agricol în zonele muntoase; nu realizează

împreună cu membrii familiei un venit mediu lunar, pe membru de familie, de cel mult 60%

din salariul minim net pe ţară. Alocaţia de sprijin este egală cu 60% din salariul minim net pe

ţară şi se acordă pe o durată de 18 luni de la data expirării perioadei legale de acordare a

ajutorului de şomaj.

1992 1993 1994 1995 1996

Fondul pentru plata

alocaţiei de sprijin

– milioane lei

3.607 47.426 106.826 229.247 200.166

Alocaţia de sprijin

medie – lei, lunar4.022 9.640 20.385 39.275 50.500

Tabel: Evoluţia fondurilor pentru plata alocaţiei de sprijin şi alocaţia de sprijin medie.Sursă: Cornel Prisăcaru, 1997.

Alocaţia de sprijin în raport cu salariul minim pe economie a sporit de la 41,1% în

anul 1993, la 52,1% în anul 1996.

Conform legislaţiei în vigoare plata ajutorului de şomaj şi a alocaţiei de sprijin

încetează în următoarele împrejurări:

la împlinirea termenului de 270 zile calendaristice de la acordarea ajutorului de

şomaj şi, respectiv, după expirarea celor 18 luni de la acordarea alocaţiei de

sprijin;

la încadrarea în muncă a beneficiarilor de ajutor de şomaj sau de alocaţie de

sprijin, respectiv după 30 de zile de la obţinerea de către aceştia a autorizaţiei

de exercitare a unei activităţi pe cont propriu aducătoare de venit;

în cazul refuzului nejustificat de a se încadra cu contract de muncă pe o durată

nedeterminată sau determinată, într-un loc de muncă corespunzător pregătirii

sale profesionale, situaţiei personale şi a stării de sănătate a şomerului;

la data refuzului nejustificat de a urma cursurile de calificare, recalificare,

perfecţionare sau, după caz, şi alte forme de pregătire profesională la data

întreruperii sau neabsolvirii cursurilor pe motive imputabile beneficiarului.

86

Beneficiarii ajutorului de şomaj sau ai alocaţiei de sprijin sunt obligaţi ca, lunar,

conform programărilor efectuate sau ori de câte ori este nevoie să se prezinte la Oficiul Forţei

de Muncă şi Protecţiei Sociale.

Persoanele care primesc ajutor de şomaj sau alocaţie de sprijin şi se încadrează în

muncă sau încep să realizeze venituri din suprafaţa de 2 ha teren agricol din zonele colinare şi

de şes, respectiv din suprafaţa de 4 ha de teren în zonele montane, ori îndeplinesc condiţiile de

pensionare pentru munca depusă şi limită de vârstă sau urmează forme superioare de pregătire

profesională au obligaţia de a înştiinţa, în termen de 3 zile, Oficiul Forţei de Muncă şi

Protecţiei Sociale.

Încă de la început, sistemul ajutorului de şomaj a avut în vedre două obiective:

să asigure o înlocuire satisfăcătoare a salariului, făcând astfel acceptabilă

schimbarea locului de muncă;

trebuia astfel conceput încât să nu creeze dependenţă şi lipsă de motivaţie

pentru reintegrarea rapidă în sistemul muncii.

Ajutorul de şomaj este continuat cu o şi mai redusă alocaţie de sprijin (fixă,

independentă de salariul iniţial).

Sistemul se pare că a evoluat într-o direcţie oarecum contrară intenţiilor iniţiale;

nivelul ajutorului de şomaj s-a erodat în raport cu salariul pe care îl înlocuieşte, depreciindu-

se şi funcţia sa social – psihologică de facilitare a reorientării profesionale (C. Zamfir, 1999).

Şomerii de lungă durată sunt introduşi în sistemul de ajutor social oferindu-li-se o protecţie

precară. Atât în 1995, cât şi în 1996 alocaţia medie de sprijin pentru şomeri se plasează

conform unor estimări sub pragul de subzistenţă (Luana Pop, 1999).

Alături de plata ajutorului de şomaj în cadrul măsurilor de tip pasiv se regăseşte

strategia pensionării anticipate, adică înainte de împlinirea vârstei de pensionare. Pentru a

motiva întreprinzătorii să renunţe la persoanele vârstnice în favoarea şomerilor sistemele

ţărilor occidentale acordă acestora, prin măsurile de pensionare anticipată, facilităţi financiare.

Această măsură a fost justificată prin aceea că se evita astfel intrarea în şomaj a

forţei de muncă vârstnice, în majoritatea cazurilor susţinători materiali ai familiei. Acest

segment de populaţie este expus unui risc ridicat ca odată devenit şomer să nu mai poată

reintra în piaţa muncii pe durata vârstei active. Se impun câteva precizări în legătură cu

măsurile privind pensionarea anticipată. Măsurile de pensionare anticipată au apărut într-un

moment când ţările occidentale se confruntau cu presiuni în creştere de schimbare a

calificărilor cerute pe piaţa muncii, a unei rate a mobilităţii profesionale în accelerare şi a

extinderii angajării cu timp de lucru redus. Se încerca a se promova angajarea tinerilor, mai

87

receptivi la schimbarea profesională sau la însuşirea unei calificări noi. În acelaşi timp se

dorea protejarea segmentului de vârstă tânără de forme de angajare atipice care oferă o mai

mică securitate economică. Ţările în tranziţie – cum sunt Republica Cehă, România sau

Ungaria – au preluat ideea în forme diferite într-un cadru general al pieţei muncii diferit.

În România această măsură este reglementată prin Legea 2/1995 care prevede

posibilitatea ca persoanele care “au vechime integrală în muncă pot solicita înscrierea la

pensie cu până la 5 ani înainte de împlinirea vârstei prevăzute de lege pentru pensionarea la

cerere”, după ce au beneficiat de ajutor de şomaj şi alocaţie de sprijin pe perioada prevăzută

de lege. Nivelul pensiei se stabileşte în baza legii privind asigurările sociale de stat şi asistenţă

socială, diminuat proporţional cu 0,3% pentru fiecare lună cu care s-a redus vârsta de

pensionare legală. Plata acestei pensii se face din fondurile de asigurări sociale. În cazul

revenirii pe piaţa muncii se sistează plata pensiei, fapt care nu se întâmplă pentru cazul

pensionării pentru limită de vârstă, situaţie în care simultaneitatea este garantată prin legea

cumulului de funcţii. Până la sfârşitul anului 1997 aproximativ 17.500 de persoane

beneficiaseră de prevederile acestei legi.

Experienţa (în special cea a ţărilor în tranziţie) a dovedit că pensionarea anticipată

nu a avut parametrii de eficienţă aşteptaţi, având în vedere că, pe de o parte încarcă

cheltuielile sociale ale statului, iar pe de altă parte o mare parte a acestor persoane reintră pe

piaţa muncii.

Dincolo de aceste considerente, la doi ani după promulgarea legii, populaţia

manifestă o atitudine favorabilă faţă de pensionarea anticipată. Într-un sondaj efectuat în 1997

de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii şi Catedra de Sociologie a Universităţii Bucureşti,

54,9% dintre respondenţi au declarat că sunt de acord ca, atunci când există puţine slujbe

oamenii să fie obligaţi să se pensioneze mai devreme. 21,7% s-au declarat împotrivă,

diferenţa până la 100% formând categoria celor indecişi (Simona Stroie, 1999).

88

CONCLUZII

Acolo unde nu există pieţe, în special în cazuri de riscuri neasigurabile, statul

poate să intervină pe piaţă – fie să reglementeze sau să subvenţioneze asigurarea particulară

sau să opteze pentru un element esenţial – fondurile publice – cum este cazul asigurărilor de

şomaj.

Teoria ne arată de ce politica în Europa Centrală şi de Est este îndreptată clar spre

privatizare, cât mai repede posibil. Aceeaşi teorie explică de ce guvernele din toate ţările

industrializate intervin. Procesul de tranziţie de la economia centralizată la economia bazată

pe legile pieţei a determinat modificări profunde în toate planurile: politic, economic şi social.

Ţările Europei Centrale şi de Est se confruntă cu probleme de restructurare

economică dintre cele mai dificile. În acest context, creşterea şomajului este o consecinţă

firească a procesului de tranziţie. Evenimentele politice, economice şi sociale ale ţărilor

central-est europene au survenit către finalul procesului de adaptare la noul cadru economic

parcurs de ţările industrializate.

Politicile antişomaj au fost promovate diferit de la o ţară la alta.

Politicile pasive care au caracter de suport, rămân încă foarte bine dezvoltate. Cu

toate acestea, ele favorizează şomajul de lungă durată având caracter demotivator asupra

muncii. Spania – care are cea mai ridicată rată a şomajului de lungă durată, are însă unul

dintre cele mai generoase sisteme de protecţie pasivă. Spania acordă o atenţie scăzută

măsurilor de tip activ. Durata medie a şomajului tinde să treacă de zece luni în ţările analizate

din Europa Centrală şi de Est. Reducerea perioadei de acordare a ajutorului de şomaj a

contribuit la flexibilizarea pieţei muncii în Cehia.

Politicile active – care după părerea specialiştilor sunt cele mai adecvate – au

căpătat amploare în ţările Europei Centrale şi de Est, mai ales după 1994. Cel puţin pe termen

scurt, impactul lor este relativ redus. Dezvoltarea unor sisteme coerente de măsuri active atât

la nivel naţional, cât şi la nivel local pare să fie soluţia menţinerii şomajului la niveluri

acceptabile.

O caracteristică importantă este descentralizarea activităţilor contra şomajului,

măsură care poate conduce la o mai bună gestionare şi focalizare a fondurilor existente. Rolul

organizaţiilor neguvernamentale poate fi decisiv în această situaţie.

În România şomajul nu a atins încă nivelurile reale, deoarece privatizarea nu s-a

încheiat. Prevenirea unui şomaj ridicat poate fi concepută prin accentuarea măsurilor active

care ar putea spori posibilităţile de ocupare a forţei de muncă.

89