Introducere

Stocurile reprezintă cantităţile fizice de materiale de produse sau de mărfuri necesare fiecărei faze a ciclului de exploatare (aprovizionare, producţie, desfacere), pentru a asigura desfăşurarea continuă şi ritmică a activelor de exploatare.

Caracterului continuu al producţiei (sau al desfacerilor), i se opune, din motive economice, caracterul discontinuu al aprovizionărilor.

Din punct de vedere financiar, stocurile reprezintă alocare de capital ce nu poate fi recuperat până când aceste stocuri nu parcurg întregul ciclu de exploatare şi sunt valorificate prin vânzarea si încasarea produselor, lucrărilor sau servidilor realizate de întreprindere.

Stocul de producţie reprezintă o cantitate de resurse, care este rezultatul unei cereri şi al unei oferte, al unui mod de organizare a activităţii de asigurare a activităţii de asigurare materială şi care trebuie să asigure consumul între două reaprovizionări; necesitatea existenţei acestuia este determinată de:

necoincidenţa în timp şi spaţiu a producţiei şi consumului de resurse; existenţa anumitor incertitudini în ce priveşte asigurarea cu resurse şi care fac

necesară existenţa unor stocuri de resurse materiale, cum ar fi:stocul de siguranţă - pentru incertitudini în ce priveşte consumul, can-

tităţile livrate şi timpul de livrare;

stocurile speculative - pentru eliminarea unor influenţe negative ale creşterii preţurilor etc.

existenţa unor ritmuri diferite dintre producţie (consum) şi asigurare. Astfel, consumul se poate aprecia că este practic continuu, în timp ce asigurarea este la anumite intervale de timp

Această remarcă ne-ar îndemna să credem, la prima vedere, că procesul de exploatare cel mai economic ar fi cel care s-ar desfăşura fără stocuri sau cu stocuri foarte mici. Însă, o aprovizionare "în timp real" sporeşte considerabil cheltuielile de aprovizionare (transport, manipulare etc.).Pe de altă parte, gestiunea modernă a stocurilor este departe de a mai considera evidentă formarea de stocuri mari peste necesităţile rezonabile ale exploatării. Stocurile supranormative sunt însoţite, pe plan financiar, de pierderi prin imobilizarea inutilă a capitalurilor în aceste stocuri, prin cheltuieli de depozitare mari, pe care le ocazionează,

1

prin dobânzi peste cele curente, prin deteriorare şi degradări de stocuri etc. In general, pot fi avute în vedere două politici de aprovizionare:

un număr mic de comenzi axate pe cantităţi mari. In acest caz, stocul este mare, ca şi costul de stocare; dimpotrivă, cheltuielile de derulare a comenzilor sunt mai scăzute, iar condiţiile de cumpărare mai bune;

un număr de comenzi axate pe cantităţi mici. Această situaţie implică stoc şi cost de stocaj diminuate, dar cheltuielile cu derularea comenzilor şi livrarea cresc.

Cantităţile comandate trebuie să fie calculate de aşa manieră, încât să minimizeze ansamblul acestor costuri şi să evite rupturile de stoc.

Aceste relevari vor fi argumentate in teza, printr-un sir de exemple elocvente si argumente teoretice si practice.

In capitolul I al lucrarii voi vorbi despre notiunea de stoc si importanta stocurilor ca active circulante in activitatea de producer a intreprinderii.

In capitolul II voi imbina mai multe tipuri de clasificare a stocurilor in viziunea a mai multi autori cu scopul de a realize un studiu amplu asupra temei.

In capitolul III voi caracteriza metodele de gestiune a stocurilor la intreprindere, aducind diferite exemple practice si teoretice.

In procesul elaborarii tezei am utilizat un sir de modalitati de cercetare:

1.cercetare de birou a literaturii de specialitate, a regulamentelor in vigoare, a legislatiei, bazelor de date actuale, informatiilor statistice, a revistelor si ziarelor de specialitate.

2.cercetare de teren care presupune studiul temei vizate prin realizarea unor cercetari in cadrul diferitor societati comerciale autohtone

2

1.1Notiuni generale si importanta stocurilor pentru intreprindere

Ca si elemente de active circulante, stocurile reprezintă o investire pentru întreprindere. Fondurile investite în stocuri sunt imobilizate pentru o perioada de timp mai mare sau mai mica, ele au un cost şi prin urmare cer să fie rentabilizate.

Deţinerea de stocuri trebuie explicată prin câştiguri sau economii pentru deţinător, singura justificare de a imobiliza fonduri în stocuri diverse. Constituirea stocurilor este rezultatul unei decizii de investire. Efortul financiar de investire în stocuri trebuie comensurat pe baza sumei lichidităţilor efectiv imobilizate, ţinându-se seama de durata imobilizării, de fluxurile de lichiditate intermediare (până la vânzarea stocurilor), costuri de păstrare-depozitare, alte cheltuieli administrative, pentru ca în final să se evalueze pierderea sau câştigul din deţinerea de stocuri. Stocurile de resurse materiale şi produse finite au o influenţă deosebită asupra sistemului logistic al întreprinderii. Ele asigură continuitatea desfăşurârii procesului de producţie şi satisfacerea cerinţelor clienţilor. Influenţa exercitată asupra sistemului logistic se datorează atât costurilor de stocare, cat şi celorlalte costuri asociate, cum ar fi cele de lansare a comenzii, de transport, de depozitare. Asigurarea echilibrului sistemului logistic presupune înţelegerea rolului stocurilor în cadrul întreprinderii.

Stocurile reprezintă cantităţi de resurse materiale/produse finite care se acumulează în depozitele de aprovizionare desfacere ale unităţilor economice, într-un anumit volum şi o anumită structură, pe o perioada de timp determinată, în vederea asigurării continuităţii şi ritmicităţii fabricaţiei şi a consumului.

Intrucât stocul satisface nevoile utilizatorilor, el nu există decât dacă este reconstituit. Altfel spus, el este situat între două curente (fluxuri): un flux de intrare (de aprovizionare) şi un flux de ieşire din stoc (consum). Stocurile există în diferite puncte ale sistemului logistic al în-treprinderii: în depozitele unităţii, în centre de distributie proprii, în mijloacele de transport. Opiniile referitoare la menţinerea stocurilor sunt contradictorii.

Practic este imposibil, chiar pentru perioade foarte scurte, de a sincroniza perfect intrările cu ieşirile. Rolul stocului este tocmai de a evita discordanţele de cantităţi şi termene care ar apărea din variaţiile neconcomitente ale aprovizionării şi consumului. Pe perioada cat resursele materiale / produsele sunt stocate, acestea se apreciază ca fiind neactive deoarece ele nu participă efectiv, în acest interval, la procesul de transformare a lor în valori de întrebuinţare vandabile. Acest aspect este un proces economic negativ specific formării de stocuri datorită blocârii pe o anumită perioada a fondurilor financiare antrenate la cumpărarea resurselor materiale stocate.

Efectul imobilizării de resurse materiale şi financiare în stocuri, privit în ansamblul său,

3

recomandă ca functie ideală acţiunea de evitare a formării şi deţinerii lor. Practic această orientare nu este posibilă decât în cazuri de excepţie; uneori nu este economic. Aceasta pentru că, în procesul de furnizare, aprovizionare şi utilizare a resurselor materiale, intervine influenţa multor situaţii şi factori cu acţiune permanentă sau conjuncturală care condiţionează necesitatea formării de stocuri. Natura situaţiilor şi factorilor specifici determină şi tipologia stocurilor care se constituie.

Astfel, situaţiile de forţă majoră (seisme, inundaţii, stare de necesitate, caracterul deficitar al resurselor) determină formarea de stocuri sub forma rezervei de stat la resurse strategice şi de altă natură; periodicitatea producţiei la furnizor sau a transportului determină formarea de stocuri curente la utilizatori; apariţia unor dereglări, perturbaţii în livrările de la furnizori sau în transport determină formarea de stocuri de siguranţă la beneficiari; întreruperea exploatării sau a transportului, urmare a condiţiilor naturale şi de climă, determină formarea stocurilor de iarnă; necesitatea condiţionării materialelor înaintea trecerii în consum presupune constituirea stocurilor de pregătire sau condiţionare.Indiferent de situaţie sau de factorul de influenţă, acţiunea nu exclude efectuarea de analize şi calcule economice care să contureze strategia şi politica în domeniul formării stocurilor de la o etapă la alta în funcţie de noile condiţii care apar pe piaţa internă şi internaţională de resurse materiale, de mutaţiile în structura consumului sau în potenţialul de furnizare a lor.

Aşadar, agenţii economici trebuie să stabilească tipurile de stocuri pentru fiecare resursă materială/produs şi nivelul acestora. Opţiunile pentru un tip sau altul de stoc, pentru o mărime sau alta sunt condiţionate de răspunsul la întrebarea: "ce avantaje şi ce pierderi se înregistrează dacă se stochează mai mult sau mai puţin, pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp?".

Răspunsul constă în analiza rolului pe care trebuie să-1 îndeplineascâ stocurile.Stocurile oferă siguranţă în următoarele situaţii:1) Fluctuaţiile cerere/ofertă. Stocurile de siguranţă, stocurile tampon sau rezervele

sunt termeni foarte utilizaţi pentru a descrie situaţiile când acestea sunt necesare:> incertitudinea performanţei fumizorului, determină intervale de timp mai mari decât perioada care se acordă pentru a evita criza de resurse materiale şi produse;> variaţiile cererii de vânzări, în timpul perioadei de reaprovizionare, care nu pot fi întâmpinate prin reprogramare, astfel încât să fie menţinute nivelurile de servire a clienţilor.2) Anticiparea. Stocurile anticipatorii conţin bunuri destinate să acopere creşterea

sezonieră a cererii, vânzările promoţionale şi perioadele de concedii. Această metodă este folosită pentru a evita apariţia unor schimbări de capacitate şi blocajele operaţionale cauzate de aceste schimbări.

3) Transportul. Resursele materiale şi produsele traversează uneori distanţe mari între furnizori, depozite, distribuitori şi clienţi. Ajungerea la destinaţie în timp util depindc de

4

viteza de deplasare a stocurilor, ceea ce implică un compromis între costurile de transport şi nivelul activităţii întreprinderii.

4) Stocurile de protectectie împotriva riscului. Acumulările de stoc în avans pot fi profitable dacă se fac achiziţii avantajoase, pentru a evita fluctuaţiile de preţ sau pentru a profita de reducerile de preţ. Variaţia preţurilor şi a cantităţilor achiziţionate

este speculativă, de aceea este necesară o atenţie sporită înainte de finalizarea angajamentelor.5) Mărimea lotului. Existenţa stocurilor are de cele mai multe ori rolul de a îmbunătăţi

eficienţa operaţională prin separarea ritmurilor de achiziţie şi fabricaţie de ritmul consumului. Asemenea compromisuri implică achiziţii în exces pentru cerinţele imediate, pentru a reduce costurile de transport, cantităţile de produse şi costurile de constituire a stocurilor. Există tipuri de stocuri care nu sunt afectate de schimbarea nivelului comcnzii sau al lotului. Stocurile formate din produse afiate în lucru sunt dependente de timpul de prelucrare indiferent dacă ele sunt prelucrate în lotun mici sau man

Aşadar, decizia de investire în stocuri se va lua ţinând seama de criteriul rentabilităţii, pornind de la suma investită în stocuri, fluxurile de lichidităţi periodice viitoare şi fluxul final actualizate, precum şi costul de oportunitate al capitalului investit, drept rată de actualizare.

VAN=Invest in stoc±Cash Flow actualize+Valoarea actualizata a stocului

Dacă valoarea actuală netă este pozitivă, investiţia în stocuri este oportună întrucât aduce mai mult beneficiu decât dacă acelaşi capital ar fi fost plasat la o bancă, cu dobândă compusă, pe o perioada de timp egală cu durata investirii în stocuri.

Suma capitalului investit în stocuri se stabileşte pe baza lichidităţii efective imobilizate. Evident, se exclude suma capitalului investit în stocuri de producţie neter-minată şi semifabricate, care nu provoacă ieşiri de casă; la fel se procedează şi în cazul cheltuielilor cu amortizarea instalaţiilorde depozitare, păstrare etc. a stocurilor.

Fluxurile de lichiditate periodice viitoare, pozitive şi negative, reprezintă câştiguri nete directe, pierderi evitate, costuri de administrare, costuri de întreţinere etc.Dimensionarea stocurilor este operaţiunea prin intermediul căreia se stabileşte necesarul optim destocuri, pentru o anumită perioadă de timp (un exerciţiu financiar) exprimat valoric, în vederea realizării în bune conditii a obiectului şi volumului previzionat al activităţii.

5

1.2 Clasificarea stocurilorConstituirea de stocuri trebuie să asigure ritmic procesul economic specific, de producţie sau desfacere, evitând ruptura între aprovizionare-desfacere. Constituirea unor stocuri însemnate la nivelul agenţilor economici poate avea influenţe diverse: pozitive, în cazul unei evoluţii nefavorabile a preţului materiilor prime sau al obţinerii unor conditii mai favorabile din partea furnizorilor pentru avansarea unor comenzi mari etc., şi negative, în conjuncturi economice în care preţurile materiilor prime scad, modificarea tehnologiilor de prelucrare a materiilor prime, apariţia unor înlocuitori calitativi, pierderi din degradări fizice sau morale etc.

In general, la nivelul unui agent economic se constituie trei categorii de stocuri:a) stocuri de resurse materiale;b) stocuri de producţie neterminată;c) stocuri de distribuţie (de produse finite),a) stocuri de resurse materialePentru desfăşurarea normală a activitâţii specifice, orice întreprindere îşi constituie diferite categorii de stocuri în funcţie de condiţiile de aprovizionare, de natura resurseior materiale, de caracteristicile proceselor tehnologice, de organizarea structurală a sub-unităţilor de consum şi dispersia teritorială a acestora, de strategia şi politica adoptate în formarea stocurilor în raport cu factorii care le condiţioneazâ.La nivelul acestor unităţi se prevede constituirea în mod obişnuit a stocuiui curent şi cu

titlu de excepţie a stocuiui de siguranţâ, de condiţionare, de transport intern şi de iarnă. Aceste stocuri îndeplinesc aceeaşi funcţie dar pentru condiţii diferite.

Formarea de stocuri optime, mai ales în faza de aprovizionare reprezintă o preocupare majoră pentru managerul oricărei întreprinderi. Imobilizarea unei părţi importante din capitalul circulant în stocuri reprezintă o utilizare ineficientă a disponibilităţilor proprii sau împrumutate.

Stabilirea momentului în care este necesară lansarea unei noi comenzi de aprovizionare, precum şi a mărimii comenzii reprezintă decizii fundamentale în managementul stocurilor.

Determinarea punctului de reaprovizionare (momentul lansării unei noi comenzi) reprezintă, de fapt, stabilirea mărimii stocuiui, la care se impune lansarea unei noi comenzi. Punctul de reaprovizionare indică doar când anume trebuie lansată comanda, nu mărimea comenzii.

In condiţii de certitudine, punctul de reaprovizionare se poate determina utilizând următoarea relaţie:

P = D * T , undeP- reprezintă punctul de reaprovizionare, exprimat în unităţi fizice;D - cererea medie zilnică, exprimată în unităţi fizice;

6

T - mărimea intervalului de reaprovizionare, exprimat în zile.

In condiţii de incertitudine, pentru determinarea punctului de reaprovizionare se ia în calcul şi un stoc de siguranţă ( SS ), relaţia fund următoarea:

P = D * T + SS

unde P, D şi T au aceeaşi seninificatie, iar SS este stocul de siguranţă exprimat in unităti fizice.

In situaţii de incertitudine, gestionarea stocurilor trebuie să ia în calcul probabilitatea de apariţie a întârzierilor în aprovizionare. Decizia de formare a stocurilor de siguranţâ va depinde de mărimea funcţiei de cost global ( costul de depozitare plus speranţa matematică a costului întârzierii aprovizionării).

Feg = Cd + Sm, unde

Fcg - funcţia costului global;Cd - cost de depozitare ( stoc de siguranţă cost unitar de depozitare); Sm - speranţa matematică a costului întârzierii aprovizionării (numărul unităţilor lipsă ; costul lipsei de materie primă; probabilitatea întârzierii).

b) stocuri de producţie neterminatăProducţia neterminată este producţia al cărei proces de fabricaţie nu a fost finalizat.

Printr-o dimensionare corectă, stocul de producţie neterminată asigură desfăşurarea ritmică şi uniformă a procesului de producţie. Supradimensionarea stocurilor de producţie neterminată duce la imobilizări de capital circulant, iar subdimensionarea acestora conduce la întreruperea procesului de producţie.

In general, pentru producţia neterminată se constituie următoarele categorii de stocuri: de ciclu, circulant, de siguranţă.

c) stocuri de distribuţie (de produse finite),Stocurile de produse finite, denumite şi stocuri de distribuţie, reprezintă acumulări de

produse realizate de întreprindere pentru asigurarea desfâşurării în condiţii optime a activităţii de desfacere şi satisfacerea cerinţelor clienţilor.

In general, existenţa şi eficienţa unei întreprinderi nu este compatibilă cu menţinerea unor stocuri mari de produse finite. Dar vânzarea produselor nu este posibilă imediat după încheierea procesului de fabricaţie, deşi din punct de vedere tehnologic s-a încheiat procesul de transformare şi pot fi utilizate în scopul pentru care au fost create. Insă, pentru a deveni marfă, produsele trebuie supuse unui lanţ de operaţiuni în vederea acceptârii şi vânzării lor pe piaţă. Astfel, produsele sunt reţinute în depozitele de desfacere ale producătorilor sub

7

denumirea de produse finite. Pe timpul stocării, produsele finite constituie resurse neactive, care în limite iraţionale conduc la încetinirea vitezei de rotaţie a capitalului circulant, la creşterea imobilizărilor şi a cheltuielilor de depozitare, la diminuarea eficienţei activităţii economico-financiare a întreprinderii producătoare.

In concluzie, apar două situaţii contradictorii: pe de o parte, se impune staţionarea temporară a produselor finite pentru efectuarea operaţiilor în concordanţă cu cerinţele consumatorilor, iar pe de altă parte, trecerea cat mai rapidă a acestora în consum, în vederea sporirii eficienţei utilizâri capitalului investit. Rezolvarea acestor sîtuaţii presupune practic diminuarea timpului aferent operaţiiior la care sunt supuse produsele finite pentru a fi vândute clienţilor.

Operaţiile efectuate asupra produselor finite în timpul stocării sunt, în general, următoarele: primirea şi recepţia produselor finite din secţiile de producţie; înregistrarea acestora în evidenţă; sortarea; asamblarea, efectuarea unor operaţii de montaj; condiţionarea produselor, asigurarea unor proprietăţi fizico-chimice cerute de clienţi; etichetarea. marcarea; formarea loturilor de livrare; ambalarea pentru protecţie şi prevenirea deteriorărîi pe timpul manipulării şi transportului; întocmirea formelor de livrare; încărcarea în mijloacele de transport şi expedierea produselor.Cunoaşterea concretâ a operaţiilor care delermină staţionarea produselor în depozitele producătorilor, a timpului necesar efectuării acestora, permite aplicarea unor măsuri care să ducă la reducerea perioadei de stocare, cum ar fi: comasarca unor activităţi care se pot efectua în aeeeaşi perioadă de timp (etichetarea şi marcarea concomitent cu formarea loturilor de livrare; mecanizarea, automatizarea şi robotizarea operaţiilor; simplificarea şi automatizarea evidenţei tehnico-operative).

Tehnologia de fabricatie, programul de lansare în producţie, utilizarea optima a capacităţilor de producţie nu permit, totdeauna, realizarea simultană a sortimentelor sau produselor care urmează să fie livrate unui client la un moment dat. Astfel, unele produse sau sortimente vor trebui stocate un timp, până când sunt realizate şi celelalte, pentru a forma un lot complet, care să fie livrat câtre client.

Există anumite produse, la care, alături de stocurile obişnuite, din care se livrează în mod curent, se constituie şi

stocuri de siguranţă - Unitatea producătoare îşi poate constitui stocuri de siguranţă în vederea acoperirii cererilor de vânzare când acestea depăşesc nivelul previzionat

sezoniere - Stocurile sezoniere sunt determinate de caracterul sezonier al producţiei sau consumului şi sunt constituite de întreprinderile producătoare pentru servirea clienţilor, fie pe întregul an, fie pe perioade mai scurte.

anticipate - De asemenea, pot fi constituite stocuri anticipate de produse finite în scopul satisfacerii cerinţelor clienţilor pe durata opririi fabricaţiei (remont,

8

retehnologizare, schimbarea profilului de fabricaţie, asimilarea în fabricate a unor produse noi şi renunţarea la altele).

de conjunctură- In funcţie de natura produsului, de potenţialul de producţie, de evoluţia raportului dintre cerere şi ofertă şi implicit a preţului de vânzare, unitatea producătoare îşi poate constitui stocuri de conjunctură pentru a le plasa pe piaţă în momente favorabile de preţ.

Formarea acestor categorii de stocuri este condiţionată de strategia pe care o adoptă producătorul cu piaţa. La baza elaborării unei astfel de strategii trebuie să stea volumul previzional al vânzărilor pentai satisfacerea cerinţelor clienţilor şi realizarea unui profit maxim, dar este necesară şi analiza atentă a următoarelor aspecte:

a) care sunt costurile şi riscurile unor stocuri mai mari decât cererea, faţă de pierderile de încăsări datorate lipsei produselor în stoc;

b) care sunt costurile legate de modificarea volumului de producţie în funcţie de sezonalitatea cererii, în comparaţie cu cele aferente păstrării în perioadele cu cerere scăzută a unor stocuri egale cu cele din perioadele cu cerere mare;

c) care sunt costurile legate de sistarea unor vânzări datorită reduceni unor capacităţi de producţie, comparativ cu extinderea acestora.

In concluzie. strategia stocurilor este influenţată de strategia de vânzări, ambele fiind componente ale strategiei generale de dezvoltare a oricărui agent economic.

1.3Metode de gestionare a stocurilor

9

Obiectivul urmărit de gestiunea ciclului de exploatare este cel al oricărei investiţii de capital: cea mai eficientă alocare a capitalului în condiţii de diminuare a riscului.

Armonizarea relaţiei rentabilitate-risc se realizează în cea mai mare parte în cadrul echilibrului dintre necesarul de active circulante şi sursele mobilizabile pentru finanţarea acesteia.

Pentru a răspunde nevoii de rentabilitate, gestiunea activelor circulante urmăreşte realizarea ciclului de exploatare cu un nivel minim de active circulante, iar gestiunea pasivelor circulante urmăreşte cel mai redus cost al procurării capitalurilor necesare.

Pentru a răspunde nevoii de diminuare a riscului, gestiunea activelor circulante urmăreşte eliminarea rupturii de stoc, a lipsei de lichidităţi, preocupare însoţită de creşterea costurilor de exploatare şi de diminuare a rentabilităţii.

In privinţa pasivelor circulante se urmăreşte permanenţa surselor de finanţare, autonomia financiară a ciclului de exploatare, preocupări însotite de creşteri ale costului procurării capitalurilor necesare.

Având în vedere aceste cerinţe ale optimizării relaţiei rentabilitate - risc, în mod concret, gestiunea ciclului de exploatare cuprinde două domenii complementare de activitate.

(1) determinarea necesarului de active circulante (de stocuri, de creanţe şi de lichid-ităţi) şi

(2) determinarea modalităţii de finanţare a necesarului de active circulante (a fondu-lui de rulment, a datoriilor de exploatare: furnizori, creditori etc.; a concursurilor bancare: credite de trezorerie, credite de scont etc.).

Principala caracteristică a activelor circulante este lichiditatea ridicolă a acestora şi deci posibilitatea acoperirii operative din încasări a datoriilor, a efectuării unor plasamente de trezorerie şi a păstrării unei rezerve lichide în cont şi în casă. Există un raport specific fiecărei întreprinderi între vânzări (cifra de afaceri) şi nivelul activelor necesare pentru re-alizarea acestora.

Pornind de la acest raport, se pot identifica trei politici de gestiune a ciclului de ex-ploatare cu efecte diferite ale rentabilităţii şi riscului:

(1)O politică agresivă, care îşi propune realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri minime. Rentabilitatea ridicată intenţionată prin acţiune politică este însoţită de riscuri mari legate de lipsa de stoc, de lipsa de lichidităţi şi de insolvabilitatea întreprinderii.

(2) O politică defensivă, care îşi propune realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri şi lichidităţi ridicate. Rentabilitatea va fi, în acest caz, afectată de cosrurile suplimentare ale prudenţei în asigurarea cu stocuri a continuităţii activităţii de exploatare.

(3) O politică echilibrată (intermediară) este cea care armonizează relaţia contradictorie dintre rentabilitate şi risc.

10

In ceea ce priveste finantarea activelor circulante într-o politică agresivă (1), accentul cade în principal pe pasivele pe termen scurt (datorii de exploatare, credite bancare etc.), care au cele mai mici costuri de procurare a lor, dar care determină şi o preocupare stresantă de a reînnoi creditele pe termen scurt, la dobânzi mai mari sau chiar riscul unei lipse de capital.

Politica defensivă (2) are în vedere finanţarea activelor circulante în principal, din surse permanente (fondul de rulment), care au costuri de procurare mult mai mari, dar şi o acoperire suficientă împotriva riscului de reînnoire a creditelor şi a creşterii ratei dobânzilor.

O politică neutră (3) constă în sincronizarea perfectă dintre scadenţele activelor şi pasivelor pe termen scurt. Rentabilitatea şi riscul ce ar însoţi formarea activelor şi pasivelor circulante au sensuri contrare şi se neutralizează într-o oarecare măsură. Fondul de rulment ar reprezenta marja de siguranţă pentru finanţarea activelor circulante şi pentru autonomia financiară a întreprinderii.

Dimensionarea stocurilor este punctul de plecare in determinarea fondurilor băneşti acoperitoare. Volumul stabilit reprezintă baza unor relaţii financiare ocazionate de autofinanţare, creşteri de capital prin noi emisiuni de acţiuni sau de împrumut pe termen scurt, bancar sau comercial.Necesarul în stocuri trebuie astfel stabilit încât să stimuleze întreprinderea în folosirea cat mai eficientă a acestor valori, în mobilizarea tuturor factorilor care să conducă la accelerarea vitezei de rotaţie, pentru reducerea absolută sau relativă a stocurilor. Necesarul de stocuri trebuie să exprime nevoile reale de fonduri; abaterile de la criteriul realităţii due la greutăţi

11

financiare: imobilizări în cazul supradimensionării necesităţilor, nerealizarea volumului activităţii în cazul subdimensionării lor. Se pot reţine mai multe metode de dimensionare a stocurilor: metoda extrapolării, metoda standard, metoda analitică etc.

Metoda extrapolării

Dimensionarea stocurilor după metoda extrapolării sau metoda globală porneşte de la ideea unei legături directe între fondul de rulment, ca sursă permanentă de finantare, şi cifra de afaceri, legătură ce poate fi exprimată sub forma raportului FR/CA.

Presupunând că în exerciţiile financiare anterioare s-a observat o stabilitate a raportului FR/CA şi că în cursul anului curent nu se întrezăresc schimbări mari faţă de anii anteriori, admitem că şi pentru anul curent se poate păstra acelaşi raport FR/CA care, ponderat cu volumul previzionat al CA pentru anul curent, rezultă fondul de rulment necesar pentru finanţarea stocurilor.

Exemplu:

FR0 = 40000

CA0 = 100000

CA1 = 125000

FR1 = FR0 / CA0 * CA1

FR1 = (40000/100000)*125000=50000

Această metoda leagă evoluţia fondului de rulment numai de cifra de afaceri, neţinând seama de alţi factori: natura relaţiilor cu clienţii, respectiv creşterea sau descreşterea soldului contului clienţi, natura relaţiilor cu furnizorii, respectiv creşterea sau scăderea soldului acestui cont şi chiar de evoluţia stocurilor, respectiv creşterea sau scăderea acestora în funcţie de viteza de rotaţie. După cum se observă, determinarea necesarului pentru stocuri nu se poate face în afara altor active şi pasive de exploatare (ct. clienţi, ct. furnizori). Necesarul se determină prin metoda extrapolării, global, împreună cu necesarul celor-lalte elemente de active circulante.

Nevoile de finanţat pentru active circulante depind de sectorul economic din care face parte întreprinderea, de condiţiile producţiei şi reglementarea plăţilor, de caracterul continuu sau sezonier al activităţii.

Pentru o unitate cu activitate continuă previzionarea nevoilor de finanţat ale ciclului de exploatare se efectuează, în principal, ca diferenţa între activele de exploatare şi pasivele de

12

exploatare, astfel: Nevoi de finanţat = [Active de exploatare] - [Pasive de exploatare].La activele de exploatare putem îngloba: stocuri, creanţe clienţi, avansuri acordate

furnizorilor, avansuri acordate personalului, debitori diverşi, iar în pasivele de exploatare: furnizori, avansuri primite de la clienţi, datorii către personal, creditori diverşi.

Condiţiile de exploatare evoluează însă, de la un an la altul, ceea ce face ca metoda extrapolării să nu fie adecvată. In consecinţă, pentru determinarea nevoilor de finanţare a activelor circulante se impune o analiză mai precisă a acestora.

Metoda standard

Metoda standard sau metoda termenelor de plată vizează determinarea nevoilor de finanţat ale ciclului de exploatare exprimate initial în zile/cifră de afaceri şi abia în etapa a doua, în volum valoric. Se porneşte de la faptul că necesarul de finanţat al ciclului de exploatare rezultă din decalajul dintre încasări şi plăţi, legat de diferite operaţiuni ca: aprovizionare, stocaj, producţie, desfacere. Când există decalaj permanent între încasări şi plăţi întreprinderea trebuie să apeleze la resurse permanente, adică pe termen lung, respectiv trebuie să-şi constituie fond de rulment.

In prima etapă se evaluează durata de rotaţie a fiecărui post din activul de exploatare şi pasivul de exploatare, exprimată în număr de zile de flux, astfel:- durata stocurilor:

- în zile de cumpărare pentru materiî prime, materiale, mărfuri etc;- în zile ale ciclului de producţie pentru producţia neterminată,

semifabricate;- în zile sortare, ambalare, pentru producţia finită.

- durata creditului-client, în număr de zile/vânzări;- durata creditului furnizor, în număr de zile/cumpărări.

In etapa a doua se estimează toate nevoile ciclului de exploatare în funcţie de un indicator unic al activităţii - cifra de afaceri sau volumul vânzărilor. Fiecare durată de rotaţie se converteşte în zile/cifră de afaceri, coeficientul de conversiune depinzând de ponderea structurii costurilor.

Exemplu- Situaţia bilanţieră a unei societati comerciale la sfirsitul exercitiului expirat se prezintă

astfel:

Activ Pasiv-Imobilizări........10 mil. - Capital propriu….…12 mil

13

-Stocuri..............5,5 mil. - Datorii la termen…….6 mil-Clienţi...............3,0 mil. - Furnizori…………..2.5 mil-Disponibil.........2.0 mil.

Total A 20,5 mil. Total P 20.5 mil

- pentru exerciţiul curent întreprinderea îşi propune:

♦ cifra de afaceri.......................31 mil.♦ costul mărfurilor....................21 mil. (70% din CA)

♦ cumpărări de mărfuri.............18 mil.Determinarea necesarului de finanţat pentru active de exploatare, după metoda standard,

se realizează în felul următor:a) Calcularea duratei în zile a elementelor ciclului de exploatare:

durata stocajului=(Stocuri*360)/costul marfii=2.5*360/14=141 zile durata creditului client=(create client*360)/cifra de afaceri=3*360/30=36zile durata creditului furnizor=furnizori*360/cumparatori=2.5*360/18=50 zile

b) Nevoile de finanţare ale ciclului de exploatare:-Stocaj ... (41 x 70%)..........98,7 zile-Credit client.......................36,0 zile-Credit furnizor (50 x 70%) 35,0 zile

Fond de rulment în zile = 98,7 + 36 - 35 = 99,7 zileFond de rulment sume=(30*99.7)/360=8308333, ceea ce reprezinta 27,69% din CA

Metoda KANBAN

Această metodă a fost dezvoltată în Japonia de firma Toyota. Denumirea sistemului Kanban vine din faptul că se plasează un carton în uzine pentru a cere noi piese. Această metodă este acum utilizată în SUA (IBM, General Motors, General Electric etc.) şi în Europa.

Ea este denumită, de asemenea, metoda stocului zero sau metoda de producţie în flux continuu.

Ideea de bază a sistemului constă în aceea că intreprinderea trebuie să deţină un stoc minimal, dar pentru aceasta furnizorii săi ar trebui să poată livra la timp piesele care îi sunt necesare întreprinderii. Acest sistem este mai larg decât un sistem de gestiune a stocurilor. Este, de asemenea, un sistem de gestiune. Suma stocurilor este redusă la minimum, ca şi timpul şi distanţa dintre diferitele operaţiuni.

Pentru ca firma să poată livra rapid, trebuie ca ea să întreţină relaţii urmărite cu furnizorii săi şi să existe o buna coordonare.

14

Sistemul Kanban modifică ipotezele modelului clasic:-diminuează costul de comandă al stocurilor. Acesta poate fi obţinut printr-o localizare

judicioasă a unităţilor de producţie;-diminuează stocul de securitate. Acesta poate fi obţinut, ameliorând relatiile dintre

întreprindere şi furnizorii săi. Acest sistem permite degajarea trezoreriei, care poate fi utilizată pentru noi investiţii. Stocurile constituie, după sectoare, o parte mai mult sau mai puţin importantă a nivelului bilanţului întreprinderilor. în acelaşi timp, un stoc puternic crescut antrenează costuri Numeroase metode de gestiune a stocurilor au fost puse la punct. Ele utilizează tot mai mult instrumente informatice. Modelul clasic este bazat pe faptul că anumite costuri (costuri de stocaj) cresc atunci când stocurile se măresc, pe când altele (costul de comandă) se diminuează în acelaşi timp.

Metoda Kanban consideră că aceste costuri pot fi minimizate graţie unei mai bune localizări şi coordonări între întreprinderi.

Metoda analitică

Metoda analitică vizează determinarea necesarului de active circulante pe fiecare element în parte, urmând ca în final să se însumeze. Prin urmare, se va stabili necesarul pentru mărfuri, ambalaje, alte active (obiecte de inventar, echipament şi materiale de protecţie, materiale şi piese de schimb) şi stocuri pentru producţie (materii prime, materiale, combustibil,producţie neterminată etc.)

• Stocul final de mărfuri se determină pornind de la doi indicatori: volumul desfacerilor (D) şi norma de stoc în zile (Sz) sau stoc/zile desfaceri, după formula următoare:

Sf=(D*Sz)/TStocul final determinat în manieca arătată este exprimat în preţuri cu amă-nuntul. Pentru

a stabili necesarul de finanţat, stocul respectiv trebuie recalculat în preţuri de reaprovizionare, adică scăzând elementele de acumulare (rabat, impozit) şiadunând cheltuielile aferente transportului, încărcării - descărcării etc.

Nmf=Sf-R-I + Cc

N,nf = necesarul de mărfuri; Sf = stocul final de mărfuri anual, trimestru; I = impozitul pe profit;

R = rabatul comercial; Cc = cheltuieli aferente stocurilor. Volumul absolut al elementelor de recalculare se stabileşte prin aplicarea cotelor medii de rabat, impozit, cheltuieli la stocurile finale de mărfuri. Previzionarea cotelor medii se face în funcţie de realizările preliminate ale exerciţiului anterior, corectate (eventual) pentru a le face

15

comparabile cu condiţiile exerciţiului curent.Necesarul de ambalaje.Cea mai importantă categorie de ambalaje o constituie ambalajele de circulaţie şi care se caracterizează printr-o circulaţie pe principiul vânzării - cumpărării, la fel ca şi mărfurile pe care le însoţesc. Necesarul ambalajelor de circulaţie se obţine înmulţind stocul final curent de mărfuri cu ponderea ambalajelor faţă de mărfuri obţinute în exerciţiul precedent:Na1=(Sfmf * Pa0)/100Pa0=(Sa0/Sfmf0)/100Na1= necesarul de ambalaje exercitiul curentSfmf1 , Sfmf0 = stocul final mărfuri în exerciţiul curent şi în anul de bază;Pao = ponderea ambalajelor faţă de mărfuri în bază;Sao = stocul de ambalaje preliminat în anul de bază.După cum se observă, necesarul ambalajelor de circulaţie variază numai în funcţie de creşterea sau descreşterea stocului de mărfuri, întrucât ponderea obţinută în anul de bază se menţine şi pentru anul în curs

Metoda ABC de gestiune a stocurilor

In cadrul preocupărilor de determinare a mărimii optime a stocurilor, activitatea de planificare economică şi financiară a trebuit să rezolve o altă relaţie contradictorie. Astfel, urmărind distribuţia după valoare a stocurilor de active circulante din majoritatea întreprinderilor, s-a observat că circa 70% din numărul articolelor existente în stocuri reprezintă numai circa 10% din valoarea totală a acestora, în timp ce aproximativ alte 10% din numărul articolelor deţin circa 70% din valoarea totală a stocurilor. In această situaţie, nu se mai justifica, din punct de vedere financiar, urmărirea şi controlul detaliat al stocurilor de valoare mica, dar care deţin o pondere mare ca număr de articole, folosindu-se, în acest scop, metode globale.O strategie eficientă de gestiune a stocurilor a fost fundamentată de "Metoda ABC" care împarte stocurile de active circulante în trei grupe:

16

-grupa A (puţine, dar valoroase): articole de active circulante de valoare mare pe unitatea de măsură, dar cu pondere mica în numărul total de articole;

-grupa B: articole de active circulante de valoare medie şi cu pondere medie în numărul total de articole;

-grupa C ("multe, dar mărunte"): articole de valoare mica pe unitatea de măsură, dar cu pondere ridicată în numărul total de articole.

Metoda ABC permite:-o urmărire detaliată a stocurilor din grupele A, B şi o determinare a mărimii matematice

optime a acestora, astfel ca necesarul de capitaluri pentru formarea şi păstrarea lor să fie minim. Pentru aceste grupe se justifica folosirea metodelor analitice de fundamentare a nevoii de funcţionare pe tipuri de stocuri (curente, de siguranţă etc.), pe categorii de stocuri (de materiale, de produse în curs, de produse finite) şi chiar pe elemente componente nominalizate (pe fiecare fel de materiale, de produse, în curs de produse finite);

-o urmărire globală a stocurilor din grupa C (materiale şi produse diverse) care se vor aproviziona în loturi mari, pentru perioade mari de timp, pentru a reduce, în acest fel, cheltuielile de transport - aprovizionare.

Nevoia de finantare a stocurilor (Nfs) este determinată de totalitatea cheltuielilor de formare şi păstrare a stocurilor de active circulante în toate fazele ciclului de exploatare, astfel încât să se asigure desfăşurarea continuă şi ritmică a producţiei. Din motive de simplificare a calculului, mărimea elementelor componente ale cheltuielilor de procurare şi păstrare a stocurilor (cheltuielile de transport-aprovizionare, retribuţii, amortizare etc.) se defineşte prin calculul influenţei a doi factori:

17

-cheltuielile medii zilnice cu elementul respectiv de stoc, determinate pe baza cheltu-ielilor anuale din planul costurilor de producţie şi pe baza unor coeficienţi (K) de corectare (la mp şi la produsele în curs de fabricaţie);

-intervalul de timp (t) dintre două reconsntituiri succesive ale stocurilor, stabilit prin normele tehnice care reglementează desfăşurarea proceselor de aprovizionare, producţie, desfacere etc., s-au preluat la nivelul realizărilor din anii anteriori.

Cheltuielile de prod, anualeNfs =------------------------ ---------k * t

360

Determinarea stocurilor pentru alte active. In grupa "alte active" se încadrează anumite elemente cu o pondere mai mica în totalul activelor circulante, cum ar fi: materiale şi piese de schimb, obiecte de inventar de mica valoare sau scurtă durată, echipament şi materiale de protecţie. Având în vedere viteza de circulaţie mai redusă a acestor elemente în raport cu mărfurile şi ambalajele, ele se dimensionează separat, existând deosebiri în modul de determinare a necesităţilor pentru diferitele elemente componente.

Necesarul pentru materiale şi piese de schimb se calculează pe baza stocurilor finale preliminate ale anului de bază, eventual corectate şi aduse în condiţiile anului curent, care se influenţează cu creşterea sau descreşterea relativă a parcului de transport şi a dotării cu utilaje în anul curent, faţă de anul de bază:

N=S0(1±P/100)P=(TU1/TU0)/100

în care:

18

N = necesarul de materiale şi piese de schimb;So = stocul preliminat de materiale şi piese de schimb al anului de bază;TU1, TUo = parcul de transport auto şi volumul dotării cu utilaje în anul curent, respectiv

anul de bază;P = creşterea relativă (+) sau descreşterea (-) parcului auto şi a dotării cu utilaje în anul

curent.Necesarul de obiecte de inventar de mica valoare sau scurtă durată se determină ţinând cont de stocul valoric preliminat al anului de bază, de gradul de uzură al obiectelor de inventar în folosinţă şi de suprafaţa pe care o deservesc, în felul următor: stocul preliminat la sfârşitul anului de bază se diminuează cu uzura aferentă obiectelor de inventar în folosinţă, rezultatul urmând să fie influenţat de creşterea sau descreşterea suprafeţei comerciale în anul curent, faţă de anul de bază.N=(S0-Sf*U/100)* (1±P/100) P=(SC1/SC0)*100

în care:N = necesarul de obiecte de inventar de mica valoare sau scurtă durată; So = stocul final preliminat de obiecte de inventar al anului de bază; Sf = stocul de obiecte de inventar în folosinţă ; U = gradul de uzură al obiectelor de inventar în folosinţă; P = gradul de creştere a suprafeţei comerciale în anul curent, faţă de anul de bază;SC1,SCo = suprafaţa comercială în anul curent, respectiv în anul de bază.

Necesarul pentru echipamentul şi materialele de protecţie se stabileşte în acelaşi fel ca în cazul obiectelor de inventar, cu deosebire că stocul preliminat la sfârşitul anului de bază, diminuat cu uzura aferentă echipamentului în folosinţă, se influenţează cu creşterea sau descreşterea relativă a personalului operativ comercial în anul curent, faţă de anul de bază.

Pentru alte categorii de active circulante, cum sunt cheltuielile anticipate ocazionate de plata chiriei, abonamentelor de radio, televiziune, telefon, presă etc. necesarul se stabileşte prin analiza economică cu preocuparea ca în anul curent cheltuielile să nu depăşească, pe cat posibil, nivelurile atinse în anul de bază.

Pentru cheltuielile anticipate privind reparaţiile capitale necesarul se stabileşte în funcţie de volumul reparaţiilor prevăzute şi cota ce urmează să se recupereze prin trecere pe cheltuieli în perioada curentă. Pentru clienţi din mărfuri vândute cu plata în rate, necesarul se stabileşte astfel: se însumează soldul contului clienţi preliminat pentru sfârşitul trimestrului expirat, cu vânzările prevăzute de mărfuri cu plata în rate şi cu dobânzile aferente creditelor bancare acoperitoare; din totalul obţinut se scad avansurile legale depuse de cumpărători şi ratele prevăzute a se încasa de la clienţi pentru mărfuri vândute cu plata în rate.

Pentru mărfurile expediate, în curs de încasare, necesarul de active circulante se stabileşte înmulţind volumul livrărilor cu ridicata cu numărul de zile necesar pentru

19

întocmirea, expedierea documentelor la bancă şi termenul contractual de acceptare, supra perioada de timp.

Optimul investirii în stocuri

Ponderea mare a stocurilor în totalul mijloacelor circulante implică necesitatea folosirii rationale, eficiente a acestora, care să se reflecte pozitiv în rezultatele financiare. Modul în care se desfăşoară rotaţia stocurilor are o mare însemnătate pentru economia fiecărei societăţi comerciale; cu cat se realizează o viteză de rotaţie mai accelerată, cu atât întreprinderea îşi va putea rezolva sarcinile economice propuse cu un volum mai redus de active circulante, va apela la credite într-o măsură mai mica şi deci va plăti un cuantum mai redus de dobânzi.

Viteza de rotaţie a activelor circulante şi, prin urmare, a stocurilor reprezintă un indicator calitativ al activităţii unităţilor economice exprimând eficienţa folosirii acestora; ea se exprimă prin intermediul a doi indicatori: viteza de rotaţie în zile sau durata în zile a unui circuit şi coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite pe care le parcurg mijloacele circulante într-o perioadă de timp (de obicei,un an).

• Viteza de rotaţie în zile (V) se determină ca un raport în care la numărător înscriem produsul dintre stocul mediu (S) şi numărul de zile din an sau trimestru (T), iar la numitor, volumul cifrei de afaceri (CA) anual sau pe trimestre.

SxTCA

Acelaşi rezultat se obţine raportând perioada de timp (T), an sau trimestru, la coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite (NC), în cazul că se cunoaşte acest din urmă indicator.

V=T/NC

Coeficientul vitezei de rotaţie sau numărul de circuite pe care le parcurg activele circulante într-o perioadă de timp (NC) se calculează, fie ca raport între cifra de afaceri (CA) şi stocul mediu ( S), fie ca raport între perioada de timp (T) şi viteza de rotaţie în zile (V).

NC=CA/S sau NC=T/V

In vederea obţinerii acestor indicatori, unităţile economice calculează, în prealabil, stocurile medii după următoarele formule:

Str=(Si+Sf)/2 San=∑Str/4

în care:

20

V =

Str = stocul mediu trimestrial;Si = stocul initial al trimestrului;Sf= stocul final trimestrial;San, = stocul mediu anual.

Viteza de rotaţie este un indicator mediu, care exprimă mişcarea întregului stoc de mărfuri de care dispune întreprinderea. în aceste condiţii, de fapt, viteza calculată este media vitezeîor de rotaţie ale diferitelor categorii de stocuri şi, ca orice indicator mediu, poate ascunde abated în plus sau în minus ale elementelor componente. De aceea, este necesar a se analiza cu atenţie atât viteza volumului total al stocurilor pe întreprindere, cat şi viteza pe diferite grupe de stocuri, pentru a se interveni pe linia impulsionării cifrei de afaceri şi reducerii stocurilor cu mişcare lentă sau fără mişcare.

In afara influenţei pozitive pe care o are asupra profitului şi ratei rentabilităţii, accelerarea vitezei de rotaţie poate avea drept consecinţe eliberări relative sau absolute de active circulante. Eliberarea absolută are loc atunci când întreprinderea, accelerând viteza de rotaţie, reuşeşte să-şi îndeplinească sarcinile de desfaceri cu un volum mai redus de active circulante; fondurile eliberate se pot utiliza de întreprindere în alte scopuri, conform necesităţilor reclamate de activitatea de buna gestionare. Eliberarea relativă a activelor circulante are loc în condi-ţiile când se realizează o creştere a volumului cifrei de afaceri cu un volum constant de active circulante, sau când se realizează o creştere a cifrei de afaceri într-un ritm mai accelerat decât creşterea volumului activelor circulante.

Separat de indicatorii vitezei de rotaţie, optimul investirii în active circulante se mai poate urmări şi prin intermediul altor indicatori, cum ar fi: volumul cifrei de afaceri la 1 000 lei stocuri sau volumul profiturilor la 1 000 lei stocuri. Primul indicator exprimă eficienţa mai ales sub aspect cantitativ, în timp ce la al doilea exprimă eficienţa sub aspect calitativ.

O problemă deosebit de importantă pentru optimul investirii în stocuri o constituie structura şi calitatea acestora, posibilitatea vânzării şi transformării lor rapide în bani, adică gradul de lichiditate a stocurilor de mărfuri, ambalaje şi alte active. Cum o parte însemnată a activelor circulante este acoperită prin credite bancare pe termen scurt, întreprinderea este pusă în situaţia de a face faţă în orice moment angajamentelor asumate faţă de bănci; or, aceasta nu se poate realiza decât în măsura în care poate să-şi desfacă operativ stocurile achiziţionate. In eventualitatea că întreprinderea nu realizează cifra de afaceri prevăzută şi nu-şi poate onora la timp obligaţiile asumate faţă de terţi (bănci, furnizori, alţi operatori) ea intră în incapacitate de plată şi poate fi pusă în stare de lichidare judiciară chiar dacă, în general, Iucrează rentabil şi este solvabilă.

Rezultă interesul întreprinderilor de a studia atent situaţia lichidităţii, comparand gradul de lichiditate a activelor cu gradul de exigibilitate a datoriilor. înpractică pot fi utilizaţi diverşi indicatori, cum ar fi:

21

Gradul de Total active circulante

lichiditate generală = Total datorii pe termen scurt

Un indicator expresiv din punct de vedere al lichidităţii se poate obţine şi prin diferenţa factorilor cuprinşi în raportul de mai sus:

Total active circulante - Datorii pe termen scurt = Fondul de rulment

Cu cat fondul de rulment este mai mare, cu atât mai scăzute vor fi datoriile pe termen scurt în totalul activelor circulante; pentru întreprinderi, în anumite conjuncturi economice, este avantajos şi mai sigur să-şi acopere o parte cat mai mare prin capital permanent, decât prin credite pe termen scurt.

Sisteme de gestiune a stocurilor de producţie

Sistemele de gestiune a stocurilor se diferenţiază în funcţie de natura consumului (constant sau variabil) şi de intervalul de timp la care se manifestă cererea de reaprovizionare (intervalul dintre două aprovizionări succesive) care la rândul lui poate fi constant sau variabil.In funcţie de cei doi factori, vor rezulta patru tipuri de gestiune a stocurilor.

Sistemul cu cerere constantă la intervale egale (Cc - Tc)

Se caracterizează printr-un consum constant în timp drept, în care la intervale egale de timp se cer (se comandă) cantităţi egale.

Deci: T1 =T2= ...Tn

N1 =n2= ... nn

Nn - cerere în perioada "n";Tn - intervalul de timp pentru care se asigură consumul din cadrul stocului (la care se reînnoieşte stocul).

22

Sistemul cu cerere constantă la intervale variabileSe caracterizează printr-un consum variabil în timp, drept pentru care se pot comanda (cere) cantităţi egale, dar la intervale neegale de timp.

Comenzile se lansează în momentul în care nivelul stocului se situează la nivelul punc-tului de comandă.

Sistemul cu cerere variabilă la intervale constante de timp Se caracterizează prin exis-tenţa unui consum neuniform în timp, ceea ce face ca pentru perioade de timp egale să se consume cantităţi diferite, ce deter-mină cantităţi variabile necesare pentru completarea stocului.

23

Deci:T1=T2 = T3 = ...Tn

N1 ≠ n2 ≠n3 ... nn deoarece:Ni = S – Si

ex, în care:S - stocul de producţie normat; Si

ex - stocul existent în momentul sosirii unei noi comenzi.Comenzile se lansează la intervale de timp constante, comandânduse cantităţi variabile.

Sistemul cu cerere variabilă la intervale variabile de timpSe caracterizează prin existenţa unui consum variabil pe unitatea de timp şi cu o cerere

variabilă în timp.Aceasta determină ca în funcţie de consumul corespunzător anumitor perioade să existe un nivel variabil al stocului, ceea ce face ca pentru recom-pletarea stocului să se folosească cantităţi variabile.

Deci:T1≠T2≠…≠Tn

N1≠n2≠…nn

S1≠S2≠…Sn

Comenzile se lansează în momentul în care nivelul stocului se situează la nivelul unor puncte de comandă. Cantităţile comandate la un anumit moment sunt egale cu stocul pentru perioada respectivă (Si) minus stocul existent (Siex):

Ni=Si-Siex

Sisteme de reaprovizionare

Aşa cum a rezultat din analiza sistemelor de comandă, există două sisteme de reaprovizionare

24

(recompletare a stocului):

sistemul cu punct de comandă;

sistemul la intervale egale de timp.

Ambele sisteme au la bază următoarele cerinţe:1. punerea la dispoziţia consumului a unei cantităţi de resurse necesită o anumită

perioada de timp (tc) care, în general, cuprinde: timp de pregătire comandă; timp de transmitere comandă; timp de recepţie comandă şi fabricate; timp de transport, comandă şi recepţie la consummator cantitatea existentă în stoc în momentul comenzii trebuie să satisfacă

consumul până în momentul sosirii unei noi comenzi.Sistemul de reaprovizionare cu punct de comandăConform acestui sistem, lansarea unei noi comenzi pentru o nouă perioadă se face în momentul când nivelul stocului a atins un nivel critic, numit punct de comandă.Acest nivel critic trebuie astfel calculat încât să permită asigurarea consu-mului pe perioada de timp până la sosirea noii comenzi:

q = tc • cmz, unde:q - punct de comandă; tc - timp de asigurare a comenzii; cmz - consum mediu zilnic.In condiţiile în care tc > T, punctul de comandă se va calcula astfel: q = cmz • tc - n, unde: n - mărimea comenzilor lansate anterior.

Dacă există şi stoc de siguranţă, atunci:q = cmz • tc + Ssig,

dacă tc < T, respectivq = cmz • tc - n + Ssig,

în condiţiile în care tc > T.

Grafic, acest sistem de reaprovizionare se prezintă astfel:

25

Sistemul de reaprovizionare la intervale egale de timpConform acestui sistem de reaprovizionare, lansarea comenzilor se face la anumite intervale de timp (tc).

Fundamentarea intervalelor de timp (tc) se face avându-se în vedere nece-şitatea asigurării unui timp care să facă posibilă punerea la dispoziţia consumului a unei noi comenzi până în momentul epuizării celei precedente. Timpul dintre două comenzi (tc) este definit prin momentele de comandă a două perioade successive.

Grafic, acest sistem se prezintă astfel.

26

Analizând aceste două sisteme de reaprovizionare rezultă că sistemul cu punct de comandă se aplică în cazul unor cereri la intervale variabile (Cv - Tv; Cc - Tv), în timp ce sistemul la anumite intervale de timp este eficient pentru sistemele de gestiune cu cerere la intervale de timp constante.Pornind de la cele două sisteme de bază folosite în reaprovizionare, au apărut anumite sis-teme mixte:

Sistemul la intervale egale, dacă s-a atins nivelul critic; se verifică nivelul stocului la anumite intervale de timp (tc), dar se lansează o comandă numai dacă Sex < q, altfel se amână lansarea comenzii.

Sistemul celor două depozite (S;s): conform acestui sistem, stocul este împărţit în două părţi: "S", din care se consumă în mod curent, şi "s", din care se consumă pe perioada punerii la dispozitia consumului a unei noi comenzi.

Costul cu aprovizionarea, care trebuie minimizat, este compus din costul de stocare

(sau costul de păstrare) şi din costul cu derularea comenzilor.Pentru introducerea unor relatii de calcul, recurgem la următoarele notaţii: C - consumul anual al materialului de aprovizionat; p - preţul unitar de aprovizionare;

s - indicele de păstrare anual, adică cheltuielile generate de stocarea unei unităţi monetare timp de un an; Q - mărimea comenzii; ; a - costul cu derularea unei comenzi.

Indicele de păstrare (s) este aplicat la valoarea stocului mediu. Presupunem că o cantitate Q corespunde stocului la începutul perioadei şi că stocul final este nul (fără stoc de siguranţă). Rezultă că stocul mediu valoric este Q*P/2 şi costul de stocare Q*p*s/2.

Numărul de comenzi fiind C/Q= x, costul cu derularea a x comenzi va fi C*a/Q'Costul total de aprovizionare, pe care îl notăm cu y, va fi:

27

y = Q*p*s/2+C*a/Q Acest cost este minim atunci când derivata de Q a funcţiei se anulează, respectiv: y’= p*s/2 –C*a/Q2

de unde:Q2= 2C*a/p*s si Q = √2C*a/p*sEste astfel posibil să se calculeze numărul de comenzi x care corespund mărimii comenzii Q, respectiv:C/Q=x si x2=C2/Q2= C*p*s/2aX=√C*p*s/2a iar intervalul între aprovizionări (comenzi) –“I” va fi :i=QT/C în care T = 360 zile/an.

Gestiunea ciclului de exploatare este cea mai importantă secţiune a gestiunii financiare a întreprinderii. Relevanţa gestiunii ciclului de exploatare este data, în primul rând, de ponderea ridicată (de pesţe 50%) a activelor (si pasivelor) circulante în totalul bilanţului întreprinderii. In al doilea rând, operaţiile ciclului de exploatare sunt cotidiene, cu un mare grad de repetabilitate şi cu o reflectare imediată asupra situaţiei financiare, asupra rentabilităţii întreprinderii.

In sfârşit, problematica datoriilor pe termen scurt preocupă din ce în ce mai mult gestiunea financiară a întreprinderilor, îndeosebi a celor de mărime mica şi mijlocie.

Cheltuielile suplimentare inutile în gestiunea stocurilor pot rezulta atât din stocuri insufiriente, cat şi din stocuri excesive. In aceste condiţii, mărimea optima a stocurilor este cea care armonizează relaţia contradictorie dintre cheltuielile de aprovizionare (Ca), care variază în funcţie de numărul de aprovizionări şi cele de depozitare (Cd) variabile, în raport cu mărimea stocurilor. Se demonstrează uşor că această mărime optima a stocurilor este cea care minimizează cheltuielile totale (CT) cu formarea stocurilor şi maximizează rentabilitatea activităţii de exploatare.

Cheltuielile (Ca) determinate de declanşarea unei noi aprovizionări (unei noi comenzi) sunt cele ocazionate de studiul pieţei, de deplasarea salariaţilor pentru aprovizionări, de întocmirea documentaţiilor de aprovizionare, de control a mărfurilor şi de analiză a eşantioanelor.

Cheltuielile totale de pregătire a comenzilor, într-un exerciţiu financiar, vor fi cu atât mai mici cu cat mărimea comenzilor va fi mai mare. La nivelul unei comenzi se poate stabili însă un cost unitar fix (Ca). Cheltuielile de depozitare (Cd, numite şi de antrepOzitare), variabile în funcţie de mărimea stocurilor, sunt ocazionate de transportul, manipularea, depozitarea, degradarea şi deteriorarea stocurilor, precum şi de costul capitalului necesar

28

pentru procurarea lor.Cum stocurile sunt epuizabile prin darea lor în consum sau prin vânzare,

cheltuielilevde antrepozitare sunt o medie a cheltuielilor din prima şi a constituirii stocului şi a celor din ultima zi de existenţă a acestuia (practic, costul pe unitatea de stoc – Cd se corectează cu coef. 1 /2).

Acest model poate fi extins şi pentru optimizarea stocurilor de produse în curs de fa-bricatie si a celor de produse finite.

Variabilele Ca şi Cd au semnificaţii apropiate:Ca = cheltuielile de aprovizionare cu loturi de produse în curs şi de pregătire a fabricaţiei acestora şi, Cd = cheltuielile de păstrare a stocurilor de produse în curs şi finite şi costul de oportunitate al capitalurilor imobilizate pe durata de staţionare a acestor stocuri. Prin aplicarea modelului se obţin mărimi optime ale loturilor de fabricat şi ale celor de livrare, precum şi intervale optime ale ciclurilor de fabricatie şi de expediere a produselor, în condiţii de minimizare a costurilor ce însoţesc formarea şi păstrarea stocurilor de produse în curs şi a celor de produse finite.

Modelul Wilson-Whitin care optimizează mărimea stocului porneşte de la relaţia costului total pentru formarea stocului:

CT=CA+Cd= A/S* Ca+S*pa/2*cdMinimul costului total se obţine în punctul în care derivata întâia a costului în raport cu

mărimea stocului este egală cu zero:dCT/dS=0S= 2*n*c*a/pa*cd

în care: S = mărimea optima a stocului;N = necesarul anual din materialul, produsul sau marfa de aprovizionat;Ca = costul fix unitar pentru pregătirea unei noi aprovizionări;pa = preţ unitar de aprovizionare;cd = costul de depozitare pe unitatea de stoc.

In continuare se pot determina numărul de comenzi de aprovizionare (Nr) şi intervalul dintre aprovizionări (i)

Nr=N/S i= S*T/Nîn care: T = nr. de zile calendaristice din perioada considerată (Tan=360 zile).Dacă cantitatea cerută la fiecare reaprovizionare este Q, atunci stocul mediu va fi Q/2.

Graficul următor ilustrează acest lucru:

29

Stocurile implică două categorii de costuri:-costuri de deţinere (depozitare)-costuri de aprovizionare – livrare

Costuri de depozitareCosturile de depozitare a stocurilor sunt multiple: costuri de stocaj, asigurări, depredere,

deteriorare, costul capitalului imobilizat. Acest ultim tip de cost trebuie, de asemenea, luat în consideraţie, deoarece, dacă capitalurile nu erau imobilizate în stocuri, ele ar fi putut fi investite în alte active mai productive.

Dacă "c" este costul de depozitare unitar al stocurilor, costul total de depozitare a stocurilor este:

C*Q/2

Costul total de depozitare creşte atunci când cantitatea cerută de fiecare aprovizionare creşte.

Costuri de aprovizionare-livrare Acestea sunt costurile de reaprovizionare şi de livrare. Ele sunt, de asemenea, numite şi

costuri de comandă.Costurile totale de aprovizionare-livrare sunt egale cu produsul dintre suma fiecărei

comenzi şi costul unitar al comenzii.Dacă se desemnează prin:-N = volumul anual al necesarului de aprovizionat (livrat)-C = costul unitar al comenzii, atunci costul total de aprovizionare - livrare este egal cu:N/Q*C

30

Costul total de aprovizionare-livrare se diminuează pe măsură ce cantitatea cerută creşte.Costul total de stocaj este deci egal cu:CT=N/Q*C+Q/2*cGraficul următor ilustrează evoluţia costului total de stocaj: când costul total de stocaj se diminuează atund cantitatea cerută de fiecare reaprovizionare creşte. Aceasta trece ime-diat prin punctul minim care corespunde cantităţii Qx optimale de comandat apoi creşte din nou.

Politica optimală a stocurilor trebuie să tindă spre minimizarea sumei costurilor de depozitare si de aprovizionare-livrare. Se demonstrează că, pornind de la ecuaţia: CT=N/Q*C+Q/2*cse ajunge la cantitatea optimală Qx de comandat, egal cu:Qx=2N*C/Tc

T=360 zileCostul total de stocaj este:CT=N/Q*C+Q/2*c

Dacă se diferenţiază costul total de stocaj în raport cu cantitatea Q se obţine:dCT/dQ= C/2- nc*/Q2

Costul total este minimal atunci când această primă derivată este nulă, adică, atunci când:c/2= NC/Q2 de unde Qx= 2*N*C/ Tc

T= 360 zile

Data unei noi comenziIntreprinderea trece la o nouă comandă atunci când stocul s-a diminuat şi a atins un

punct minimal.

31

Acesta este egal cu stocul de securitate crescut cu stocurile utilizate în timpul perioadei de comandă. Dacă se desemnează prin: T = timpul între o comandă şi o livrare m = numărul de zile de stocuri de securitate fixate de întreprindere; n = numărul de produse stocate utilizate zilnic, atunci nivelul stocurilor care declanşează o nouă comandă este egal cu: (m x T) + (m x n). Dacă o întreprindere vinde în medie 150 unităţi dintr-un produs în fiecare zi şi îi trebuie un termen de 6 zile pentru reaprovizio-nare şi dacă stocul de securitate dorit de întreprindere este de 8 zile, firma trebuie să se reaprovizioneze atunci când stocul său atinge: (150 x 6) + (150 x 8) = 2 100 unităţi.

32

Concluzie:

Stocurile sunt bunuri deţinute de o întreprindere în vederea unei vânzări viitoare. Intr-o întreprindere industrială, eie regrupează trei categorii de bunuri: materii prime, producţie neterminată şi produse finite. în întreprinderile comerciale stocurile sunt în principal constitute din mărfuri. Deţinerea stocurilor permite unei înrreprinderi posibili-tatea de a disocia operaţiile de aprovizionare, de producţie şi de vânzare.

Stocajul permite, de asemenea, desfăşurarea nestânjenită a vânzărilor, neîntreruperea producţiei, reducerea costurilor comenzilor de reaprovizionare.

Gestiunea stocurilor este foarte importantă în întreprindere, deoarece stocurile reprezintă în 15-30% din totalul activelor întreprinderii. Se pot distinge:

-materii prime-producţia neterminată- produse finite -Nivelul stocurilor de materii prime El depinde:-de previziunile producţiei întreprinderii;-de posibilităţile de aprovizionare şi de fiabilitatea ţărilor producătoare, atunci când e

vorba de produse precum petrolul etc;-de preţul materiilor prime. Dacă cursurile sunt scăzute, întreprinderea va cumpăra can-

tităţi suplimentare.Nivelul stocurilor de productie neterminată

El depinde în principal de durata proceselor de producţie. în plus, procesul de producţie este îndelungat şi, de asemenea, stocurile de producţie neterminată sunt ridicate.

Nivelul stocurilor de produse finiteEl depinde de coordonarea între producţie şi vânzări. Este posibil să se diminueze stocurile de produse finite, pe calea supleţei condiţiilor de credit, dar această politică comportă limite

Obiectivul unei bune gestionări a stocurilor este de a minimiza costurile ce rezultă din deţinerea de stocuri;

-pe de o parte, o creştere a stocurilor antrenează costuri suplimentare; chel-tuieli de antrepozit, asigurarea de stocuri, rise de deteriorare;

-pe de altă parte, o creştere a stocurilor diminuează costurile de întrerupere a producţiei.Modele studiate au ca scop de a determina cantitatea pentru fiecare in comenzi ţinând cont:-de costuri fixe de trimitere şi recepţie a comenzii;-de cifra de afaceri;-de costul de imobilizare unitar al stocurilor.

33

Se pun anumite ipoteze:-cererea se presupune a fi cunoscută. Ea se exprimă în volum;-vânzările se presupun a fi constante de-a lungul anului;-nu este luat în calcul în acest model un stoc minim de securitate;-intervalele (termenele) de livrare se presupun a fi constante.Dacă se consideră o întreprindere care are vânzări regulate în timp, aprovizionările vor

avea loc la intervale regulate.

34

Bibliografie:1. Antoniu N. Adochitei M. Neagoe I. Cristea H. Dumitrescu D. Ilie Finantele

intreprinderilor, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 19992. V. Basno C. Dardac N. Floricel C Moneda-credit-banci, Editura Didactica si

Pedagogica, Bucuresti, 19983. Bied-Charreton F. Raffegeau J. Financement des entreprises, Le febre, Paris,

19984. Bistriceanu Gh. Adochitei M. Negrea Finantele agentilor economici, Editura

Economica, Bucuresti, 20045. E. Bran P. Bran P.Finantele intreprinderii, Editura Economica, Bucuresti, 1997.6. Relatii financiare si monetare internationale, Editura Economica,Bucuresti,

1996.7. Charreaux G. Choinel A. Gestion financière-principes, études de cas, solutions;

LITEC, Paris, 19988. Rouyer G. Le banque et l'entreprise - Technique actuelles de financement, La révue

banque editor, Paris, 19999. Conso P. La gestion financièr e de l'entreprise, DUNOD, Paris, 200110.Copeland Thomas, Weston Fred Financial Theory and Corporate Policy;

Addison-Wesley Publishing Company,199811.Depallens.G G. Jobard Jean-Pierre Gestion financiere de l'entreprise, Sirey, Paris,

199512.Fama Eugene Miller H. M. The Theory of Finance; Holt, Rinchart & Winston;

New York, 200313.FeleagaN. lonascu I. Contabilitate financiara, 4 volume, Editura Economica,

Bucuresti, 1993.14.Ferrandier R. Koen V. Marches de capitaux et techniques financières, Economica,

Paris, 199515.Goldsmith R. W. Financial Structure and Development,Yale University Press, New

Haven, 199616.Guy on C La function financière dans l'entreprise - Gestion financière, Masson,

Paris, 1992.17.Ilie V.Gestiunea financiara a intreprinderii, Editura Didactica si Pedagogica,

Bucuresti, 199918.Leiritz A. Bases de la gestion financière, SEDIFOR, Paris, 1989.19..Leiritz A. La practique de la gestion financière, SEDIFOR, Paris, 1988.20.Lequin Y. Comptabilite de l'entreprise, Sirey, Paris, 2004

35

21.Margulescu D. Niculescu M. Robu V.Diagnosticul economicofinanciar, Editura Romcart, Bucuresti,2005

22.Modigliani F.The Cost of Capital, Corporation Finance and the Theory of Investment, American Economic Review, no.48, 1997.

23..Stancu I. Finante. Teoria pietelor flnanciare. Finantele tntreprinderilor. Analiza si gestiunea financiara. Editura Economica, Bucuresti, 1997.

36