al uniunii ziari[tilor profesioni[ti din rom1nia 2011-2012 · iar3 eu, de-a mea m3mic3. orice mam3...

$: al Uniunii Ziari[tilor Profesioni[ti din Rom1nia 2011-2012 · iar3 eu, de-a mea m3mic3. Orice mam3 e anume cea mai scump3 de pe lume! Ce bine c\ e[ti E o întâmplare a fiin5ei$
Revist\ premiat\ cu medalia [i diploma „Pamfil {eicaru” pentru literatur\ 2008 [i„Premiul de excelen]\” al Uniunii Ziari[tilor Profesioni[ti din România 2011-2012

Climate

„Primăvara” de Boticelli„Primăvara” de Boticelli

literareRevist\ literar\ [i de cultur\ româneasc\

Fondat\: mai 2007

Director fondator: Ion Iancu Vale

Director editor:

prof.dr. Gheorghe-Valeric\ Cimpoca

Director imagine:

dr. George Bârligeanu-Vulcana

Anul 10februarie -

martie 2017

99

Climate literareClimate literare

Semnează în acest numărNichita Stănescu/ Poeme ............................................................................................p. 3Dragoș Nicolescu/ Umanismul un program infinit ........................................................p. 4George Roca/ Convorbire cu Roni Căciularu .............................................................p. 6Georgeta Resteman/ Poemele iubirii ............................................................................ p. 10Al Florin Țene/ Istoria literaturii comparate ................................................................... p. 11Elena Buică/ Puterea magică a gândului ..................................................................... p. 12Magdalena Albu/Libertatea știrbă de expresie ............................................................. p. 13Harry Ross/ Gânduri rebele ........................................................................................ p. 15Carmen Popescu/ Poeme .......................................................................................... p. 16Cristina Oprea/ Creația pictorului Catul Bogdan ......................................................... p. 17Paul Leibovici/ Mai multe despre Mărțișor .................................................................... p. 18Mihaela Loredana Mușetescu/ În doze mici ................................................................. p. 19Mihai Eminescu și Regina Elisabeta/ ........................................................................... p. 20Octavian Lupu/ Urme de pași scrâșnite ....................................................................... p. 21Vasilica Grigoraș/ Universul tainic ........................................................................… p. 23Din zicerile lui Petre Țuțea/ …................................................................................ p. 24Ștefan Lucian Mureșanu/Amnarul și amarul gânditorului …........................................ p. 25Irina Lucia Mihalca/Poeme ...................................................................................…. p. 28George Petrovai/ De ce e Biblia o carte nepereche .................................................… p. 29Gheorghe Valerică Cimpoca/ În căutarea adevărului ................................................... p. 30Festivalul Internațional de Literatură „Mihai Eminescu” .............................................. p. 31Ion Teodor Palade/ Extract de umbră …...................................................................... p. 33Traian Vasilcău/ Un braț de lirice …........................................................................ p. 34Răzvan Dinu/ Brâncuși vizionarul ........................................................................… p. 35Dorel Shor/ Cărți, pictori, scriitori …........................................................................ p. 36Alexandru Stănciulescu/ Viața sufletului de Dincolo …................................................ p. 37Gabriel Enache/ Un altfel de interviu …........................................................................ p. 38Domnica Vărzaru/ Femeia …................................................................................... p. 39

2 nr. 99, 2017

CONTuRI PeNTRu DePuNeRI DeSChISe LA BANCA TRANSILVANIA TâRgOVIşTeRO54 BTRL 01601201u02393XX - pentru depuneri în LeI

RO 04 BTRL euRCRT00u0239301 - PeNTRu DePuNeRI îN euRO (SwIFT: BTRLR022)

Revistă editată de Societatea Culturală și Prietenie „LA NOI ACASĂ” Târgovişte ISSN 1843-035XRevista apare în colaborare cu Societatea Scriitorilor TârgovişteniTehnoredactare: Mariana Briceag; Secretariat: Reta Sofronie Iancu

Redactor şef: Ion Iancu ValeRedactor şef-adjunct: prof.dr. Gheorghe Valerică CimpocaColegiul redacţional: dr. George Bârligeanu, GrigoreGrigore, Ion Teodor Palade, Romulus Gandy Georgescu,George Ioan Canache, Florea Turiac, Gabriel Mihalache

Fondatori:

Ion Iancu ValeMircea Cotârţă

Sebastian Drăgan

Redacţii asociate - România:Bacău, Bistriţa, Braşov, Cluj-Napoca, Bucureşti,dev, Focşani, Iaşi, Suceava, Turnu-Severin,Hunedoara, Mangalia, Olăneşti, Dragnea, Ploieşti.Alte ţări: Anglia, Australia, Belgia, Canada,Danemarca, Elveţia, Franţa, Germania, Gibraltar,Israel, Italia, Macedonia, Portugalia, RepublicaMoldova, Serbia, Spania, SUA, Ucraina.

Colaboratori principali: Mihai Antonescu, Eugen Axinte, Iulia Barcaroiu, Nicolae Bălaşa, Elena Buică, Roni Căciularu,Luca Cipolla, George Coandă, Florian Copcea, Melania Cuc, Emilia Dănescu, Mircea Drăgănescu, Eugen Evu, GeorgeFilip, Dan Gîju, Dimitrie Grama, Maximca Grasu, Mirel Horodi, Djamal Mahmud, Menuţ Maximinian, Gavril Moisa, OctavianMihalcea, Monica Mureşan, Ştefan Lucian Mureşanu, Florin Vărlan Neamţu, Emil Persa, George Petrovai, Vavila Popovici,Georgeta Resteman, Puiu Răducanu, George Roca, Viorel Roman, Dorel Schor, Claudia Serea, Delia Stăniloiu, Al. FlorinŢene, Baki Ymeri, Mihaela Loredana Mușetescu.

Răspunderea deontologică a materialelor publicate aparţine exclusiv semnatarilor


3nr. 99, 2017

Cea mai scump\de pe lume

Spune-mi care mamă-anumecea mai scumpă e pe lume?Puii toţi au zis de păsări,zarzării au zis de zarzări,peştişorii de peştoaică,ursuleţii de ursoaică,şerpişorii de şerpoaică,tigrişorii de tigroaică,mânjii toţi au zis de iepe,firul cepii-a zis de cepe,nucii toţi au zis de nucă,cucii toţi au zis de cucă,toţi pisoii, de pisică,iară eu, de-a mea mămică.Orice mamă e anumecea mai scumpă de pe lume!

Ce bine c\ e[ti

E o întâmplare a fiinţei meleşi atunci fericirea dinlăuntrul meue mai puternică decât mine, decât oasele mele,pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despartfluviul rece în delta fierbinte,ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mitâmpla de stele, până cândlumea mea prelungă şi în nesfârşirese face coloană sau altcevamult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!Două cântece diferite, lovindu-se

amestecându-se,două culori ce nu s-au văzut niciodată,una foarte de jos, întoarsă spre pământ,una foarte de sus, aproape ruptăîn înfrigurată, neasemuita luptaa minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Cârciuma veche

Bere neagră şi greţoasă şi gheţoasăşi mai jos tavanul tras de fumşi podeaua mesii, foarte joasă,şi-un alaltaieri fiind acum.

Din departe se aude dingulal statuilor ieşind din ceas,ciolănoasele olane, zinculcare peste case au rămas.

Beau cu ghiort şi-aud vorbire,berea neagră-mi curge peste barbă.Trupul tău iubitule-n oştire,de atîta vreme este iarbă.

cal aş vrea să fiu, centaur, inorog,să m-aplec pe tine flasc,la un zeu al morţii când mă rogşi în timpul rugăciunii, când te pasc.

Ce vis ciudat m\str\b\tu azi

noapte...

Ce vis ciudat mă străbătu azi noapte......Ardea spitalul cu bolnavi cu totşi flăcările sfârâiau în cărnurirâs alb, cutremurat, de savaot.

Ce râs, ce râs mă străbătu azi noapte..., ce râs de ziduri prăbuşitestrivind sub ele urlete, clipiteşi razele căzute ale lunii...

şi luna...cum mai fulguia azi noaptepe străzile pierdute-adânc în vis...şi cum mai fulguia pe cărnuri arsedesfrâu de flăcări şi de vis ucis.

Ce flăcări prăvăleau azi noapterâs fremătat şi alb şi savaot...Ardeau, ardeau puroaiele azi noapte, ardea spitalul, cu bolnavi cu tot

C\tre fântânar

Nu săpa prea adânc, îţi zic, nu săpa prea adânc, nu săpacă o să dai de cercă o să dai de cerde alt cer, de alte stele, îţi zicde alt cer, de alte steleși acolo, între ele, de alt pământ.

Gre[irea cerului

Zburau vulturii întorşi pe spateşi cu gheara întoarsă în susca pe nişte miei să fure, steaua cu lumina ondulată;

Ca pe nişte miei să fure de suslumina ochilor mei.

Zburau vulturii întorşişi pe spate prin cerspinările lor coborâseră josşi se ştergeau de sternul meu.

Cel le era trupul meu de carne, pământul le era lumina aceeade sus a ochilor mei

POEME

Tudor Vianu și crizamodernă a culturii.

O judecată asupra filozofieiculturii în punctul temporal alprezentului, al contemporaneității,nu poate fi un simplu act teoreticîntreprins de un gânditor aflat într-oatmosferă calmă, pașnică, deconfort intelectual, într-un ambientîn care acesta, simțind nevoia de amai produce ceva, de a-și maiîncerca și exersa mintea și scrisul,intră aristocratic în transa dulce aunei creații convenționale. Un astfelde demers trebuie să fie unul de undramatism extrem, căci gânditoruleste el însuși subiect al proprieianalize, trăitor, sau mai bine spussupraviețuitor dramatic al unuimoment de criză atât de acut, încâtapare ca un capăt de drum, ca etapăultimă a unui lanț de crize aleculturii și umanității, în care naturaumană este atât de înstrăinată, deînsingurată, de dezorientată, deconfuză și neputincioasă înraporturile ei cu sine și cu alții, încâtpe drept cuvânt se așteaptă orimântuirea, ori definitiva damnare,ori dispariția, extincția civilizațio-nală globală. O altă etapă a

civilizației, a culturii, și deci și afilozofiei culturii, ori va fi una asalvării, printr-o reformă energeticăglobală și profundă la nivel spiritualși sufletesc, a resurecției ființei șicivilizației umane prin forța dată deun impuls energetic transcendent,divin, ori nu va fi deloc. Crizaculturii înseamnă criza umanității,deci filozofia culturii, cametadisciplină, ca aplicare a uneiviziuni și interpretări filozoficeasupra studiului mersului șievoluției culturii, nu își poateexprima punctul de vedere decâtprin gânditori care, implicați vital înpropria lor partitură dramatică, seaflă ei înșiși în criză. De aceea, unstudiu calm, neutru, strict teoreticasupra acestui subiect major esteexclus. Implicația existențială esteîn acest caz atât de puternică,vectorul de foc al suferinței arde înaceeași măsură tainic și mocnit, darși exploziv și terminal, sinucigașindividul și întreaga lui colectivitateterestră, încât direcția lui trebuie săajungă cât mai curând la un liman.Și acela va fi dat să fie un liman alschimbării, al salvării, al continuăriivieții și condiției umane într-o altăformă, într-o altă dimensiune. Seimpune deci astăzi cu stringențădiferența operațională între crizaculturii moderne și crizacontemporaneității, criza prezen-tului ultim, dacă ne putem exprimaastfel (dificil a spune „prezentultim”, prezentul fiind deja trecut,neexistând de fapt un prezent stabil,propriu-zis), poate mai corectnumită criză a actualului. Și pentru a

ajunge la actual, trebuie să începemcu trecutul: actualei crize majoreprin care trece cultura mondială șiumanitatea trebuie pe scurt să-iprecizăm componentele sistemice,puse în evidență și analizate dindiferite perspective de filozofiimoderni ai culturii, pentru a ajungela evidențierea determinantelor șidiformităților sale patologice dinprezent.

Tudor Vianu și „programulinfinit” al umanismului.

În acest sens, Tudor Vianurămâne un nume de referință.Desigur, alături de el au fost și alții,precum Lucian Blaga și MihaiRalea, dar Tudor Vianu poate finumit fără greșeală și frică deradicalitatea preciziei, întemeietor aldomeniului filozofiei culturii înRomânia. El a fost chemat săinițieze la noi acest domeniu, decare gânditorii europeni deja seîngrijeau, din zona esteticii, aaxiologiei, și de acolo a venit cusclipitoare inteligență, vastă erudițieși totală dăruire, și cu aceastăformație și credință și-a asumat șiîndeplinit rolul: teoria valorilor estebaza filozofiei culturii la Vianu –„cultura este creație de valori” –, iarfilozofia culturii este, înainte detoate, o filozofie a operei de cultură,așa cum estetica este o filozofie aoperei de artă. Nu ne propunem oreluare și analiză a ideilor careîntrupează opera sa de filozofie aculturii, nu acesta este scopulstudiului nostru, ci selectarea din


4 nr. 99, 2017

„UMANISMUL, UN PROGRAM INFINIT”„UMANISMUL, UN PROGRAM INFINIT”DE LA FILOZOFIA CULTURII LA CRIZADE LA FILOZOFIA CULTURII LA CRIZA

SUPRAVIEŢUIRIISUPRAVIEŢUIRIIDragoş NICULESCU


5nr. 99, 2017

opera sa strălucită, cu atâta nesațaudiată, citită și studiată de publicullarg, a acelor teme și idei utileanalizei subiectului reprezentat decriza culturii actuale, văzută de noisub explicația unui devastator asaltal factorului civilizațional asuprafactorului cultural, executând deciprin aceasta disocierea epistemică acelor două noțiuni cu statut atât dediscutat (diferențiere, întrepătrun-dere, similitudine sau identificare)de filozofii istoriei și ai culturii:cultura și civilizația. Nu este nicivorba de o încercare de aducere a luiVianu în prezent printr-o tentativăde adecvare forțată a ideilor șiconceptelor sale la necesitatea unorutilități actuale, care aparțin totușiunui alt moment cronologic șiistoric, marcat de o configurațiedistinctă, de un determinismpropriu, cu stringențe, presiuni,tensiuni și necesități de altă natură,de alt nivel. Ci de utilizarea uneipărți a fondului său teoretic privitorla morfologia și fiziologia culturii,surprinsă, de asemenea, într-unmoment de criză, la analiza unui altmoment de criză, mult mai puternic,al aceleiași culturi; moment de crizădecisiv, după depășirea căruia se vavorbi despre începutul unui cu totulalt stadiu al spiritualității umane,despre nașterea unui nou spirit încultura și civilizația umană.

Modificat în spirit, încapacitatea imanentă de conștien-tizare de sine și a universuluiînconjurător, stăpân pe o putere pecare nu o avea, văzând totul cu unochi mai mult, eliberat de tracțiunileopuse sfâșietoare ale unor condițiiontologice potrivnice naturii luiadevărate, pe care din eroare a ajunssă le experimenteze în moddramatic și tragic, omul începe săscrie o altă istorie în cosmos.Potențarea stării ontologice a

lucrurilor, fractura și cotituradeterministă va fi diferită de stadiulistoric al analizelor conceptuale alelui Vianu și chiar de structura naturiisale teoretice, a tipului de viziune asa asupra lucrurilor, prin esențialadiferență a factorului transcendent:umanitatea își va resimți conștiințași va resimți valoarea ca sprijinite șireeducate de puterea transcendentă.Simpla „valoare” a lui Vianu vadeveni, poate mai mult ca oricând,valoare transcendentă, valoaresacră. Uriașa schimbare și reașezarevalorică va asculta de semnul șiputerea milostivă a Dumnezeirii.Sacrul va impune o nouă deschiderea credinței și, prin aceasta, o altăcapacitate de privire a omului înadâncul ființei sale, în adâncimeamodelată a conștiinței proprii.Valoarea deci, va fi valoarea sacră,sau o valoare sacră, diferită devaloarea lui

Vianu, care, deși ocupă înviziunea lui planul transcendent, nusimte în mod categoric fiorultranscendent și nu recunoaștecategoric natura sa fundamentaltranscendentă. În gândirea luiVianu, lipsit de o conștiințăreligioasă în sens tare, noțiunea detranscendență nu are un rolsemnificativ, planul său fiind ocupatde valoare, o valoare însă prea laică,prea secularizată de estetic pentru aavea puterea reformei necesarăomului acum. Valoare, activism,voință culturală, act culturalobiectiv, act cultural subiectiv,refacerea idealului clasic, operă(așezată pe activism, clasicism,umanism, raționalism) – iată stâlpiipe care Vianu ridică edificiul defilozofie a culturii și de esteticătotodată, interferența acestor douădiscipline nedispărând completniciodată (dovadă stând lucrarea„Tezele unei filozofii a operei”).

Poate că cea mai importantăidee a sa, rămasă însă la nivel desugestie, sau poate și de intenție,este aceea de a aborda filozofiaculturii ca pe o antropologiefilozofică, aceasta fiind, pentrugândirea timpului, problema ceamai urgentă. În „Idealul clasic alomului” sau în „Transformările ideiide om” (1942) Vianu pledeazăpentru clasicism ca „noțiunenormativă a omului” și ca tip perende cultură, care se însoțește cuumanismul. Umanismul, scrie aiciVianu, consideră pe om ca pe un„scop”, nu ca pe un mijloc,programul lui fiind „dezvoltareatuturor posibilităților morale închiseîn natura omenească”; punct încăîndepărtat în timp, dar singurul caretrebuie să orienteze efortul omuluiîndreptat spre sine însuși. „Pentruom, umanismul este un programinfinit” – cu această propoziție îșiîncheie Vianu studiul, pornit dinconvingerea că „problema omului,a naturii și a menirii sale, se impuneastăzi cu atâta putere, încât socotimcă nu va fi judecată inutilăîncercarea de a lămuri în trecutulreflecției omului asupra lui însușicâteva din marile ei linii istorice șiunele din acelea pe care tocmainevoile epocii actuale ne cer a ledesfășura mai departe”. DupăVianu, refacerea idealului clasic eraașadar necesară pentru ieșirea din„criza morală pe care o străbatem”și pentru a constitui totodată osoluție pentru criza generală aculturii: „cine dorește menținereabunurilor mai de seamă ale acesteiculturi trebuie să-și pună întrebareadacă restaurarea idealului clasic alomului nu este unul din mijloaceleînlăturării unor amenințări care seîndreaptă spre noi din atâteadirecții”.

(Va urma)


6 nr. 99, 2017

CONVORBIRE CU SCRIITORUL {IPUBLICISTUL RONI C|CIULARU

„Sunt bogat, căci am un brad şi tot ce cred că mai trebuie!”

George ROCA

(Continuare din numarul trecut)

George ROCA: George ROCA: Am citit într-un e-mail despre

Pintea și „concursul de viteză” din „dulșele” Târg alBacăului! Ia povestește-ne(ne)!

Roni CĂCIULARU: Ha, ha! Concursuri de viteză...pe două „roate”! N-ai uitat! OK!...

În plin centru al orașului nostru, tararam mare!Anunțuri, organizare, lume adunată pe margini detrotuare. Duminică dimineața. Toată circulația rutieră –oprită. Cel mai grozav – teribilul motociclist - Pintea!Peste ani, și fiul său, Țuțu Pintea, participă și el,concurându-i pe toți, inclusiv pe tacă-său. Pintea-tatăl eraacum călare pe o formidabilă motocicletă Jawa. Și totacolo, alergau încă vreo 5-6 „fanatici ai motorului cu douăroate”. Luptă strânsă, goană nebună. Distanța dintre viațăși moarte se micșorează clipă de clipă, metru dupăkilometru! Pintea cel Mare se detașează. Viteza euluitoare. Emoția „târgului” stă să ne sufoce. Euforie,teamă, ambiții! Pârâitul motoarelor e din nou în dreptulnostru. Tensiunea întrecerii e la maximum; încordareapublicului a spart monotonia existențială, banală, așezată,din cursul săptămânii. În dreptul sălii de spectacole,denumită - vezi Doamne! - „Forum” (în partea din spateera Pompieria orașului) motocicliștii, micșorând cât sepoate de puțin viteza, iau un viraj periculos. Lume multă,pe trotuare, tocmai aici. „Arta” e să nu încetinești, în astfelde locuri curbate, dar să-ți menții echilibrul. Pintea e în

frunte. Detașat! Viteză nebună! Jawa pârâie asurzitor.Fum. Pintea Vite(a)zoman(ul) tot primul. Publicul,tensionat, pe trotuar, e numai ochi. Motocicleta argintie(combinată cu roșu de vișină) se izbește de borduratrotuarului. Oamenii sar în lături. Motocicleta esteproiectată în sus, cu zgomot de bufnitură, asociat cumitraliatul ei acum distorsionat. Plonjare peste mulțimeaadunată ca la paradă. Pintea zboară „viteaz” fărămotocicletă, este proiectat peste gardul de fier verde, dela Maternitate. Intră direct cu casca și capul, prin gazetade stradă (din lemn cu geam) până pe iarba din curte.Minune!!! Pintea n-a pățit absolut nimic! Și nimeni dinpublicul adunat acolo n-a fost măcar atins!

Mai participau, la astfel de concursuri și alțimotocicliști de forță, precum Dines, Pătrățel, Herșcovici.Motocicletele, pe două roți sau cu ataș, înflăcărau privirilenoastre, ale puștilor, ca și ale celor de tot felul de vârste.Nu mai vorbim de strălucirea din ochii domnișoarelor șiale unora dintre doamne! Jocul dintre viață și moarte,tensiunea, senzaționalul erau, în acele timpuri, bine-venite, necesare. Oamenii mai uitau de greutăți și nevoi.Se mai putea vorbi și de altceva! De ceva permis. Se puteavorbi liber, ca la fotbal, ca la orice sport.

George ROCA: Strălucirea din ochiidomnișoarelor...!? Ia povestește cum a fost cu fetele dincentrul Bacăului, de care erai îndrăgostit pentru că aveau„rotunjimi” ce miroseau a parizer!?

Roni CĂCIULARU: Amintiri, amintiri... Mă aflu,din nou, „pi centru”, la Bacău... Revăd pe sub pleoapeTeatrul și fostul cinema „Mărăști”, „Alimentara” cuprogram non-stop, vânzătoarele drăguțe, la care, încă depe când eram prin clasa întâia, mă uitam cu drag și cuchemare. Lucru pe care-l simțiseră, pe semne, și ele. Pela ore fără lume, se strângeau să ciorovăiască. Uneori mănimeream printre ele, în timp ce unul din părinți cumpăracâte ceva. Eram și eu acolo, cu toată timiditatea meaincurabilă. Vorbeam, glumeau, mă-ntrebau câte unele(probabil că le eram simpatic, sau n-aveau ce face, la ooră goală de lume!) ce mai fac, cum e la școală, ce prieteniam, ce mă distrează mai mult prin oraș... La un momentdat, una mă-ntreabă: „Pe care din noi, dintre fetele de-aici,o iubești tu cel mai mult?” ...Ce-ntrebare! Cum sărăspunzi la așa ceva în gura mare! Mie tare-mi plăcea dePaula, cea cu obrajii roșii și rotunjimi ce miroseau amezeluri!!! A parizer și a șuncă... Ei, da! Paula carezâmbea și din ochi spunea cele mai frumoase vorbe... Măcodesc, desigur. O altă fată cu halat alb de vânzătoare,blondă și bine dispusă și ea, vine în ajutorul meu, văzândcă mi-i jenă să răspund: „Uite, ai aici hârtie și creion, nu


7nr. 99, 2017

trebuie să spui, scrie un nume (le cunoșteam pe toate, căcitoate erau ispititoare și istețe!). Mă dau mai deoparte șiscriu numele celei dragi mie, sincer și emoționat. Numaică, în grabă, nefiind deloc scriitor, am „mâncat” o literă:„a”. Vă dați seama că Paula fără un „a” nu mai e Paula!Se-adună toate, citesc, șușotesc și râd, râd de nu mai pot,în timp ce eu transpirat nu înțeleg nimic. Până când Paulaînsăși îmi arată cum se scrie numele ei, adică cu toateliterele. Dar ea a înțeles, totuși, ce-a înțeles, și mi-a zâmbitcald și m-a strâns lângă șoldurile ei. Parfumul de mezeluriși de lactate devenise poezie...

George ROCA: Excelent, dragă Roni!... Îmi placesă te provoc! Așa că te-aș ruga să continui cu o altăpovestire!

Roni CĂCIULARU: Când eram copil îmi plăceaula nebunie filmele! Părinții mă duceau deseori lacinematograf. Apoi, m-am dus singur, sau cu câte ofetișcană...

Cinematografele Bacăului. Puncte de reper, locuride întâlnire, săli cu bucurii de mai multe feluri. Cinema„Lux” (apoi s-a chemat „Timpuri noi”, apoi „Tineretului”,apoi nimic, căci a dispărut, ca atâtea alte clădiri, cu viațași amintirile și tainele lor)... În față la „Lux” era „Bătaiapeștelui”. Aici stăteau, la „agățat” băieții mai mari decâtmine; pe-aici treceau domnișoarele care de mult nu maiaveau de-a face cu aerele de fete mari. Țigări, semințe debostan sau floarea soarelui, coji pe jos, glume aruncate-nvânt, ca și cojile semințelor, ocheade, scuipăturidemonstrative pe asfalt, „frizuri cu briantină” ( mi se parea la „Sergiu Malagamba”), pantofi cu talpă de crep... Șitot în centru – cinema „Fantasio” (apoi, și acesta - cu onouă denumire: „Flamura Roșie”). Și mai era și cinema„Forum”, care era mai în centrul centrului, într-o clădirenouă, mai pe lângă Prefectură (și aici, la acestcinematograf, vine tot o schimbare a numelui –„Muncitorul”. Culturnicii lucrau în stil proletcultist, dictatde sus, dinspre răsărit. Dar ce știam eu, atunci?! Și ce-mipăsa mie că se numește așa sau așa. Importante eraufilmele bune, ca și, mai târziu, întunericul sălii deproiecție, dar, uneori, poate și bara de la „Bătaia peștelui”,cu toate că nu eram pescar...!).

Duminică dimineața, la „Timpuri Noi” - conferințe,recenzii, proiecții de filme documentare. În cursulsăptămânii, la spectacolele de la ora 15, publicul spectator,rar, risipit, doar câteva perechi prin sala de proiecții, eraformat, mai ales, din soldați și servitoare. Mai erau destuleservitoare, ca o „rămășiță, a vechiului regim”. Întuneric.Invariabil, se dădea mai întâi, jurnalul de actualități. Apoi– filmul! Ecranul luminos, plin de fapte, de întâmplări...Totuși, nimeni din cei prezenți atunci, nu vedea nimic. Insală – alte scene invizibile. Mult mai palpitante, mai cumiez. Biletul merita toți banii. Și totuși, erau și filme bune,care nouă, puștilor, ne plăceau. Îmi vin în minte „Tex” și„Zoro”, și-un film cu calul Buian, apoi „Zboară cocorii”(cu Tatiana Samoilova și Aleksei Batalov), „Povesteaunui om adevărat” (erou, parcă, un anume Mereseev),„Poveste de dragoste”...; și mai erau „Stan și Bran”, „Patși Patașon”, iar într-o etapă ulterioară „Alo ați greșitnumărul”, „Directorul nostru”, „O noapte furtunoasă”,

„D-ale carnavalului”... Filmele și vârstele noastre.Scenariul personal, întrețesut cu scenariile ecranelor.Paralele fără infinit...

George ROCA: Bacău oraș frumos! Am fost... darnu am întâlnit niciun nebun! Oare unde au dispărutnebunii tăi din acea povestire pe care mi-ai adus-o în fațaochilor într-un e-mail recent...?

Roni CĂCIULARU: George, mă provoci! Pe lângăcă îmi răscolești amintirile, vrei să lungim acest interviupeste măsură! Cine-l mai publică așa de lung...

George ROCA: Nu-ți face probleme! Are baltapește. Adică internetul... Are spațiu nelimitat! Principaluleste să placă (interviul!). Îl putem numi „neconvențional”și nu ne mai acuză nimeni! Iar tu ești un povestitor deanvergură... așa că dă-i drumul cu „Povestea nebunilordin Bacău”!

Roni CĂCIULARU: Bine, tu ai zis-o, tu ai cerut-o,tu îți asumi responsabilitatea față de criticile cititorilor!Așadar, „Nebunii orașului”!

Un element specific, de culoare locală, erau, într-adevăr unii nebuni ai orașului. Figuri de neuitat. Drame -în fond! Comice drame de Bacău. Comice pentru unii, dinpăcate nu puțini. Biducă, de exemplu. Nimic aparte, decâtcă era ca un butoi. Cântărea vreo 200 de kile. Încolo, omcumsecade. Nu era nebun la cap! Lucra la Baia comunală.Lumea nu-i râdea în față. Era mult prea gras, era șidizgrațios. Inspira milă, compătimire... Totuși stârneazâmbete și derâderea copiilor, care-l maimuțăreau ridicolși nejustificat. Când vor să fie răi, copiii știu să fie maeștri.Biducă nu reacționa. Îi ducea greutatea și greutățile,destinul și tristețea în tăcere și, aș spune, în relativa luihărnicie.

Iat-o însă și pe Nebuna Albă. Părăsită la nuntă șirămasă, de-atunci, cu-n turban alb, făcut – ziceau unii –din rochia de mireasă. Tot timpul, cu el pe cap! Mirele i-ar fi dispărut în timpul nunții, nu se știe unde, nu se știecum. Poate cu o alta, mai frumoasă, mai focoasă, poatecu cea mai bună prietenă a ei... Sau, mai știi, poate princodrii cu niște „partizani” – de-un fel sau de altul, oripoate a fost ucis de vre-un rival în dragoste sau afacerimai puțin știute... Cine știe?! Circulau tot felul de ipoteze,


8 nr. 99, 2017

dar ea tăcea și-și plimba prin oraș rochia de mireasă, depe capul cu păr înălbit. Fața-i era brăzdată de lacrimineplânse. Avea un zâmbet arestat, nicicând eliberat șichipul parcă sculptat, fără pricepere, în ceară...

Un deliciu pitoresc era (pentru unii dintre noi, copii)și unsurosul Dop. Așa-l chemau oamenii, asta era poreclalui, și nimeni nu-l știa altfel decât de Dop. Ăsta figură!Scotea sunete speciale pe la subsoară. Punea mâna dreaptăla încheietură, sub brațul stâng, și-și mișca mâna liberă,precum o aripă de pasăre, insuflând aerul din subsoară șiemițând astfel niște sunete asemănătoare unui fel derâgâială. Zâmbetul lui de nebun slinos și fericit, care seîmpletea cu sunetul de sub braț și fluieratul lui melodic,scos prin strunga dinților galbeni, erau, după cum citeaipe fața lui, rezultatul iscusinței și al unei mari victorii fațăde sine. Și era acolo și-o bucurie aparte împărtășită cu noi,prichindeii străzii, publicul său admirator, căci devenisevedeta noastră, autor și interpret virtuos de cântece, emisedin subsoara lui aproape fermecată. Era ceva grotesc șiceva sublim în fericirea aceea a lui... Copii stăteau roatăîn prejma lui Dop, mai bine zis în semicerc, căci el seașeza pe câte-o firmă de tablă vopsită colorat (pe post dereclamă), la baza geamului-vitrină al vreunui magazin sauatelier, de prin centrul Bacăului. Cu picioarele descălțateși murdare (nu cred c-au fost vreodată și încălțate) băteatoba în tabla fierbinte de dogoarea soarelui de vară, la oraamiezei, acompaniidu-se și-n acest fel. Era un adevăratpremergător al omului orchestră. Concertul lui de prânzera inimitabil. Sudoarea-i curgea de pe frunte peste trupulbronzat, el fiind dezgolit până la brâu. Nimeni nu era maifericit ca el. Și acesta era și prânzul său, pe care îl „sărea”,fără ca măcar să-și dea seama. Se obișnuise... Cântamereu, dar noi nu aveam idee că omul cânta a pagubă...

Nebunii orașului. Fascinația mea de copil. Cred căpe-atunci îi priveam altfel. Dar îi priveam insistent, măobsedau, îi urmăream... Un altul era Domnul Severin.Mergea tăcut, întotdeauna la margine de trotuar, lângăbordură. Chip ca de pitecantrop, așa cum văzusempitecantropul în manualul meu școlar, căciulă țuguiată tottimpul, vara și iarna. Trecea prin centru, cu pas măsurat,avea un zâmbet trist și-absent și-un mers spre niciunde.Bolborosea încet cuvinte ce-abia ieșeau de sub căciulamaro, mâncată de molii, de timp, de uitare. Sub aceastăcăciulă, credeam eu atunci - fierbea calm și constant olume numai a lui sau poate nici măcar a lui. Fața bărbierită,stilizată parcă, cu zâmbet pierdut și neregăsit. Fantomatec.Nu-și zâmbea sieși, nu zâmbea nimănui. Cu atât mai puțindestinului său. Unde locuia? Ce mânca? Ce făcea când numergea prin „centru”, numai Dumnezeu știa...

„Herș, Herș” – o imagine teribilă, a cărei amintiredonqijotescă mă urmărește încă și azi... Uscățiv, slab, nuînalt - nu scund, îmbrăcat destul de aproape de normal.Tip energic, dinamic, exploziv. Comportare firească, pânăcând... Ei, aici e-aici. Își pierdea cumpătul într-o clipă, laauzul a numai două cuvinte. Doar două cuvinte! De faptera unul singur, repetat. Fața lui era de obicei roșie,lucioasă, cu vinișoare mici, vizibile, ca de bețiv (deși nul-am văzut beat niciodată). Baston fără trebuință, doar canotă de eleganță, deși nu părea deloc preocupat de așa

ceva. Era grăbit, mereu grăbit! „A, ce mai faciHermanică? Ce se mai aude? Cum e cu chestia, cu trestia,dar cu una, cu alta? Bine? Mă bucur, Hermanică. Să-auzim de bine, „la revedere!”... Discuție amicală,convențională, cum e între doi vechi cunoscuți. Dar dupădoar câțiva pași, același interlocutor amabil, în plin centrulorașului striga, fără să se-ntoarcă, cu o voce pițigăiată,spre a nu fi recunoscut: „Herș, Herș!”... „Dubleta” îlscotea din minți pe Hermanică. Se răsucea pe loc.Devenea și mai roșu la față. Bastonul se ridicaamenințător. Privea cu ochii mari și tulburi în direcția deunde venise „invectiva”. Căuta făptașul. Nu-l găsea.Striga. Îndruga cuvinte înțelese doar de el. Făcea spumela gură. Ochii i se holbau mai mult. Gesticula cu bastonul.Vroia să lovească cu el, dar nu avea pe cine. îl roteaamenințător deasupra capului. Conflictul lui era cu toatăstrada, din lipsa unui adresant concret. „Interlocutorul”său (lichea mărginită de provincie) întorcea capul, privinduimit spre cel care era foc și pară. Se mai depărta cu-npas, doi, și-apoi, din nou, tot el, tot cu spatele: „Herș,Herș!”... Și scena se repetă. La mascaradă se asociau șialți golani ai străzii – golani îmbrăcați elegant, ba chiarpedanți: „Herș-Herș!” - „Herș-Herș”... Bastonul, fațaroșie, cuvinte de ocară. Strada se transforma într-un cornedirijat, care repeta pe diferite voci „Herș-Herș!”„Coriștii” - deopotrivă, evrei și români! Văzduhul primeaînțepături sonore, caraghioase, din toate direcțiile. Și-nacest decor domnul Herș, Hermanică, Herman învârteabastonul ridicat de-asupra capului. Nu era călare, lipseauși morile de vânt, dar el se lupta cu toți. Pentru douăcuvinte. Două cuvinte care n-ar fi trebuit spuse! Scandalulera în toi, distracția era în toi; panarama străzii, veseliastrăzii, tristețea străzii!

George ROCA: Încă o povestire și gata... Spune-necum era cu „scriitorii de la poștă”!

Roni CĂCIULARU: Ești incorijibil... Dar ți-o spuncă-mi ești simpatic și fără a face pe niznaiul, declar cumâna pe inimă că amintirile îmi fac bine!

Poșta Centrală. Acum, pe locul respectiv e un blocmare de locuințe. Revin însă la Poșta aceea de altă dată,care era un fel de punct de reper pentru băcăuani. Eraacolo, în incinta ei, o lume! O anumită lume, carecontribuia, fără să știe, la culoarea locală a acelui Bacău,din aceea vreme. În interior, deci - lume multă, ghișee, darși niște personaje speciale, „scriitorii de petiții”, carescriau în formă corectă, în locul neștiutorilor (destui),scriau citeț și frumos, câte o cerere, o adresă pe plic,puneau timbru cât trebuia, nici mai mult, nici mai puțin.

Treaba avea dichisul ei. „Scriitorul” lua loc la masade lemn din stejar din hol, își punea tacticos ochelarii curamă neagră pe nas, aranja frumos o coală de hârtie pecare o cumpărai de la ghișeu, te întreba încă o dată ce șicum, traducea cu glas tare ce-ai spus, potrivind cuvinteledupă cum se pricepea, în limba administrativ-funcționărească care, vezi dumneata, nu-i tot una cu cecrezi că e... „Ei, așa mai merge”, zicea scriitorul, și luacondeiul de pe masa publică, îl înmuia în călimarapublică, verifica penița pe-o hârtie de probă, și-ncepea săscrie. Tacticos, fără grabă, așternut și bine gândit. Că ziua-


9nr. 99, 2017

i lungă. Scria încet, atent și caligrafic, cu mici înflorituride literă. Te-ntreba, după o scurtă pauză, în continuare, cevrei să mai spui, te corecta, exprimând și în felul său cevrei tu cu adevărat să comunici, scria din nou, și tot așapână la „Cu onor și considerație”, sau, în imediaturmătoarea etapă istorică, „Luptăm pentru pace!” (deși nueram, noi, cetățenii, mai mari și mai mici, nu eram înrăzboi cu nimeni!).

Pesimiștii evrei, cu „humorul” specific, spuneauîntre ei, vizând politica mare a omenirii și neastâmpărulorgoliilor, mereu evident la conducătorii de state: „O săfie așa o luptă pentru pace, că n-o să se vadă om cu om!”...Dar, slavă Domnului, era pace, un anume fel de liniște,însoțită totuși și de o aprigă luptă, „lupta de clasă”! De aiase-ncheiau petițiile și cu: „Trăiască dictaturaproletariatului”! Deci, luptam pentru pace, dictaturaproletariatului lupta cu toți, chiar și cu proletarii. În felulei! Era o lume paradoxală, oamenii o acceptau neavândîncotro, dar își vedeau de viața lor, care cum puteau.Totuși, războiul mare era dat la spate. Iar „scriitorii” decereri și reclamații, încheiau jalbele cu automatismelevremii... După fiecare aliniat, scriitorul punea o sugativă,mai mult decât uzată și cu multe litere de cernealăabsorbite în ea, de la alte scrieri: peste scrisul său atent,personajul cu condeiul, scriitorul, cel ce înlăturase pedantmusca moartă, înțepată de peniță în călimara publică,recitea cu seriozitate foaia dusă în dreptul ochelarilor săide vedere, ținând capul înclinat și, în final, arătându-sefoarte satisfăcut. Un plic, un timbru lins cu limba și-unpumn serios peste el. Gata! Și umfla polul!

George ROCA: Superbe amintiri, minunatepovestiri! Ce-mi poți spune despre „ziaristica” ta?

Roni CĂCIULARU: Mai nimic, din câte aș putea.Ar fi multe de spus. Ar încăpea, câte le-am cunoscut șitrăit, cel puțin într-o carte. Dar acum, spre a nu-i plictisiprea mult pe cei ce ne citesc, am să-ți relatez vreo douămici amintiri cam nesemnificative, dar care pot conturaeventual câte-o frântură dintr-un oarecare profil. Nostim,dar când m-am dus „pe teren” ca ziarist angajat șilegitimat, la o școală nouă, din Onești - asta era în timpulvacanței de vară, și n-am găsit decât un zugrav și femeiade servici - m-a întâmpinat omul cu bidineaua. Măprezentasem pompos, important, arătând de la ce ziarveneam, deci nu-s fiștecine, ci un reprezentant alorganului - și că vreau să știu dacă școala e gata să-șiprimească elevii. Ăsta, neștiind ce să răspundă, strigă: „FăIleano, vino că-i unu de la Gazeta de perete”! M-aterminat. Am plecat și nu știu dacă am mai salutat...

Altădată, proaspăt și timid ziarist, am scris unreportaj de la „Laminorul de țevi” din Roman. Avântat înmetafore, scriu eu că acolo, dacă ai ceva imaginație, vezifocuri peste locuri speciale, și că focurile acelea, verzui,nu-s ale producției intensive de-acolo ci, de fapt, suntfocuri peste comori. Căci munca acelor oameni de laLaminor, reprezintă comori de preț, și ea e răspândită înîntregul Combinat. Norocul meu era că Lenuța Ciocan,de la Secția noastră de Scrisori, mă simpatiza și n-aînregistrat scrisoarea de la secretarul de partid de pe întreg

Combinatul, scrisoare care mă făcea praf, căci au avutmari greutăți cu pompierii de la Regiune și, în plus, amscris bazaconii, căci la urma vizitei mele acolo, n-am găsitde cuviință să-l informez, să-i spun părerea ce mi-amformat-o, să-l consult, să-i gâdil orgoliul tovarășuluisecretar, așa cum era tipicul. Repede-n tren! Repede devorbă cu tovarășul, discuție neplăcută, tipul era un dur, eunu puteam să-i spun bonjour, sau să mă pupe nu știu cum,și-atunci am băgat capul între umeri, l-am rugat, i-amexplicat, am mai glumit în cele din urmă și am plecat. Totdrumul, în tren, înaintea ochilor vedeam focuri verzi depe comori și nu înțelegeam ce nu înțelesese secretarul. Laredacție nimeni nu s-a sesizat. Ii sunt dator LenuțeiCiocan, chiar și azi! O mai fi trăind oare?

Viața a curs după legile jurnalisticii, iar eu încercam,ba uneori reușeam, mai mult intuitiv, s-o modernizez, s-o„occidentalizez” prin senzațional. Cultivam senzaționalulpozitiv, foarte greu de realizat așa cum trebuie; dar mieîmi ieșea. Acest senzațional, reproșez eu azi, îi lipseștepresei, în general. Și din Israel și din România, și dinatâtea alte locuri. Iar această absență este un rău psiho-social cu mare greutate! Dar nu-i cum gândește unul, cicum pot cei mai mulți!

Ziaristica mea? Ce să-ți zic? Cum să-ți spun?!...Marea bucurie este că reușisem s-o fac să nu fie numai amea. Scriam despre așa numitele „Probleme Cetățenești”– așa se numea secția pe care o conduceam. Încercam să-i ajut pe oameni în viața lor, dincolo de politică, deproducție și de lozinci. Cred că ceva am reușit...

George ROCA: Două vorbe, Roni dragă, despreliteratura pe care-o scrii azi...

Roni CĂCIULARU: Genul meu literar predilecteste, și nu de azi, înrudit cu jurnalistica. E vorba dereportajul literar. Unii critici m-au onorat, încadrându-măîn sfera unui Bogza, a lui F. Brunea Fox, Marius Mircu, aaltor reporteri de anvergură, care erau, mai înainte de toate– scriitori. Adevărul e că spre așa ceva merge strădaniamea. Dar despre literatura pe care-o scriu prefer, dacă voiavea zile, să vorbesc după ce voi mai scoate câteva cărți.Cert e că scriu, deci exist! Și dacă mai primesc scrisorisau telefoane de apreciere, ori câte-o vorbă două cinstite– mai ales de la anumite persoane, sigur că-mi faceplăcere. Și-mi vine-n minte acum o spunere înțeleaptă, casă încheiem, cât de cât. Îmi vine în minte vorba aia carespune că dacă lași în urma ta un copil, un copac plantatde tine, o carte sau un gând bun și înfloritor, înseamnă căn-ai trăit degeaba. Am sentimentul că drumul meu e bun.Eu am un băiat destoinic și de succes și trei nepoțiminunați, am o noră a-ntâia(!), am o semnătură subdestule cuvinte de bine, am un brăduț plantat aici, înorient, în chiar balconul casei mele și o am pe soția mea,despre care nu voi înceta să spun că este zâmbetul luiDumnezeu în viața mea! Ce să-mi mai doresc? Doar unpic de sănătate, doar un pic de noroc! Și niște prieteniadevărați, ca tine, de exemplu!

George ROCA: Ce frumos! Mii de mulțumiri!


10 nr. 99, 2017

C\t\ iubire…Câtă iubire-am strâns, nedăruită, Câţi crini petale-şi picurau pe dale,Plângând de dor în palma umbrei taleDe câte ori se furişa grăbită

Spre alte lumi... Pe trepte abisaleSuişului îi fluturai iluzii,Ţipând din răsputeri s-audă surzii.Erau, de fapt, doar simple vorbe goale?

În câte toamne pârguit-am gândulÎngemănată-n sângeriu de daliiCu raze blânde, mângâind vitralii Când viile-şi musteau, timide, rodul...

Şi, contemplând, simţeam căldura mâiniiCum moale, lin, îmi oblojea frământul -În şuier aspru-nverşunat doar vântulMai biciuia neiertător tăciunii

Din vatra-ncinsă-n care râdeau macii.Îngenunchind pe pat de frunze moarteIubiri vetuste, născociri deşarte...Se zbuciumau a neputinţă vracii.

Pe-un ţărm pustiu, o inimă-mpietrită -Reverberând sub clopote de cearăO urmă vagă de chemare-amară -Câtă iubire-a strâns, nedăruită...

Nostalgie

Îşi despletesc viorile-n surdinăŞuviţe moi, alunecând pe strune,Nepământeşti şoptiri, trăiri nebuneŞi-un cânt sublim... e vechea pianină

Pe care-o urmă ai lăsat, în grabă -Răvaş sfinţit de roua din cuvinteRostiri de gând în palide veşminteCând eu credeam, purtându-le podoabă...

Strângeam în pumnul clipelor, sălbatic,Rodiri de vise tescuite-n lutulCe nu voia a-şi ofili tumultulIubindu-te, bătrâne singuratic.

Odaia caldă, mere coapte-n spuză,Căminul vechi, scântei ameţitoare -Un paradis brodat cu neuitare -,Sărutul lunii - dulcea călăuză,

Te-aşteaptă iar cu muguri de verbinăPrintre muşcatele-nroşite-n glastre.Tu pribegeşti printre tăceri albastre,Când doar vioara plânge în surdină...

Iubiri

În umbre de ceasloave prăfuiteS-au risipit iubirile stelare -Brodate-n psalmi, zidire şi-nălţare -Dar urme desuete, surghiunite

În turle reci, lovesc în matca nopţiiCu clopote de-argint bătând a vină.Străfulgerări de palidă lumină,Plângându-şi armonia-n pumnii sorţii

Râvnesc la chinul dulce-al străluciriiDin ochi rotunzi, iviţi din sânul ierbii.Pe frunţi de rouă se dezmiardă cerbii, Sorbind din nestematele iubirii...

Prin pânze moi trudesc să se strecoareEcouri de-orologii diafaneVagi ritualuri de sărut, profane,Mimeaz-o pâlpâire de candoare.

Iubiri bolnave, năluciri de-o vară, Îngeri de lut plătind cu-amar tributulCarnagiu de petunii în sărutulAgonizând într-un potir de ceară....

N\luca

Ce ger cumplit! Şi încă viscoleşte,Pustiul urlă peste cetini ninseCând la fereşti, muşcatele aprinseSe-ntrec cu vatra-n care dogoreşte

Dorul, bătrânul cavaler al sorţii.Din ceruri se-mpletesc arpegii fineŞi-un vis uitat prin urnele divineTe-aduce iar, nălucă rece-a nopţii.

Presari cu şoapte tâmpla-mi argintatăCând înfloresc pe ciuturi crini de gheaţăStriveşti în pumni cortinele de ceaţăPrivirea-ţi cu safire mă săgeată.

Cuprinde-mă în braţele stelareŞi-nalţă-mă-n eretice săruturi, Cu jarul rozelor arzând pe ruguriHai să uităm că-i iarnă-n calendare!

Iubeşte-mă! Cătuşe verzi de iarbăDin ochii mei te lege pe vecieCând proaspete dorinţi în noi se-mbieAlungă umbre din orbita-ţi oarbă!

Dar te-nfăşori în mantii de mătasă -Nori albi ce torc potop de fulgi zănatici -Zburând cu stolul de hulubi sălbaticiMă laşi din nou nesomnului mireasă.

S\-mi furis\rutul

Să-mi furi sărutul prefirat în doruriÎn noaptea rece-n care stai de vegheCu gândul tras printr-un inel de zegheÎncarcerat în tristele decoruri -

Bolnavele parfume din priveghe.Eu n-am să vin să îţi aduc onoruriCând vise risipeşti printre amoruriŞi hoinăreşti la mii şi mii de leghe.

Să-mi furi sărutul strecurat prin tihnăDe ştii să lupţi, îl vei avea odat’.Îmbălsămând trudita-ţi neodihnă,

Sărutul meu e binecuvântat -Iubirea-i flutur, bobul de odihnăDin albul pur de crini, neîntinat.

POEMELE IUBIRII

Georgeta RESTEMAN


11nr. 99, 2017

ISTORIA LITERATURIIISTORIA LITERATURIICOMPARATE PARTECOMPARATE PARTE

INTEGRANTINTEGRANTĂĂ A ISTORIEIA ISTORIEILITERATURII ROMÂNELITERATURII ROMÂNE

Al. Florin ŢeNeAl. Florin ŢeNe

Istoria Literaturii Române a fostpercepută ca o istorie naţională aliteraturii. Valoarea literaturii naţionaleeste condiţionată şi de extinderea limbiinaţionale într-un teritoriul maicuprinzător, inclusiv prin numărul devorbitori.

Adeseori raza de acţiune a limbii şia literaturii române coincide şi cugraniţele în care s-a organizat naţiuneanoastră din punct de vedere politic. Încazul limbii române nu există oinfluenţă hegemonică. Spre deosebirede limba franceză, şi mai de curândlimba engleză, care au o importanţăuniversală, astfel s-a ajuns la osuprapunere peste diferitele spaţiinaţionale, în decursul căreia păturiledominante reprezintă într-o anumitămăsură enclavele şi punctele de sprijinale mişcării de înstrăinare. Spreexemplu: supunerea culturală a Romeide către limba şi literatura elină, şi, maiaproape, implementarea literaturiiiluministe franceze în Europa, care nunumai că a fost recepţionată de păturiledominante francofile din multe ţări, daraceste enclave au şi contribuit activ laconstituirea ei. Fenomen care se petreceîn secolul nostru cu limba şi literaturaengleză promovată de păturiledominante anglofone implicate înglobalizarea economiilor naţionale.

La fel ca orice activitate intelectuală,literatura depinde de limbaj şi decorespondenţele lingvistice. Există unraport indestructiv dintre limbă şiliteratură. Dar acest raport ar fi răsturnatîn contrariul său dacă am căuta să

vedem sensul şi obiectul procesuluiliterar, motivul său hotărâtor, înformarea, dezvoltarea şi desăvârşirealimbajului. Unii cercetători susţin călimbajul, care reprezintă un mijloc decomunicare, nu este hotărâtor ci valorilemari şi perene create în limbarespectivă. Eu cred, şi susţin cu tărie, călimba are un mare rol în promovareaoperelor literare. Cu cât aria derăspândire a limbii şi numărul de

vorbitori este mai mare cu atât literaturascrisă în acea limbă este mult maicunoscută şi promovată pe mapamond.

În acest context, mai trebuie să seţină seama şi de faptul că literaturaromână este situată într-o lumeînconjurătoare de literaturi învecinate,cum ar fi maghiara, sârba, ucrainiana,bulgara, ce o influenţează sau care suntinfluenţate de ea. Urmărirea atentă aacestor influenţe constituie obligaţiaistoriei literaturii noastre implantată într-o lume de literaturi. De la o epocă la altase exercită noi influenţe; Franţa ainfluenţat literatura română în secolulXIX, Italia a influenţat literatura

germană în secolul XVI, Spania însecolul 17, şi Franţa în secolul 18. ÎnsuşiEminescu a fost influenţat de literaturagermană, la fel Maiorescu.

Influenţele, întretăierile şi migrărilemotivelor literare au apărut într-oabundenţă atât de mare, începând cusecolul XVI, încât s-a impus dorinţaunei tratări separate a acestorcomponente. Astfel a fost menită nouaştiinţă a istoriei comparate a literaturiiromâne să devină ştiinţă ajutătoare aistoriei literaturii române.

Înrudirea primordială a literaturilornu este întemeiată decât pe cea ce estegeneral omenesc, pe ceea ce esteuniversal. Ca precursori aicomparatisticii îi considerăm pe Herderşi Goethe, iar la noi pe Eminescu şiMaiorescu. Iar mai târziu AdrianMarino.

Trebuie reţinut că o istoriecomparativă a literaturii române nupoate avea cu adevărat un sens decâtdacă este considerată în funcţie deistoria literaturii române.Misiunea ei arfi complet îndeplinită atunci când istorialiteraturii noastre şi-ar însuşi procedeeleşi cunoştiinţele comparatisticii. Metodacomparatistă ar trebui să fie folosită şiîn studiul literaturii române. Garduldespărţitor dintre cele două ramuritrebuie exclus, fiindcă teoria literaturiicomparate nu reprezintă trecerea la onouă metodă, ci prezentarea mai amplăa fenomenelor tratate până acum. Şi înacest caz, istoria literaturii române arerolul unui punct de plecare necesarpentru toate tendinţele comparatiste.


12 nr. 99, 2017

Motto:„Omul este produsul gândurilor lui;

el devine ceea ce gândeşte.”(Mahatma Gandhi)

Păşind în cea de a 85-a„primăvară” a vieţii mele,presupunând că cineva m-ar întrebace cred că stă la temelia vieţiinoastre, acum ştiu că aş aveaindubitabil următorul răspuns: cascop – evoluţia spirituală, şi ca armă– forţa gândului. Starea de spirit esteizvorul ce deschide drumul sprenobleţea sentimentelor, spre lumină,cultură, civilizaţie, iar putereagândului ne ajută să ne construim penoi înşine şi să devenim ceea cedorim. Se ştie că un gând este oformă de energie pe care nu ovedem, dar care produce rezultateconcrete.

Puterea gândului face parte dinmarile taine ale Universului şilucrează împreună cu acesta. Astaînseamnă că noi suntem omanifestare a minţii Universale.

Gândurile călătoresc în Univers cuviteză mai mare decât cea a luminii,călătoresc instantaneu şi nu cunoscoprelişti decât cele impuse de noi.Fiecare individ are propria lui lumede gânduri, pozitive sau negative, îndiferite proporţii pe care le emite înUnivers. Ele sunt atrase de altegânduri asemănătoare cu care seîntâlnesc, se cuplează, se întăresc,apoi se întorc de unde au plecat şilucrează în favoarea sau îndefavoarea individului.

Starea de bine (şansa), sau de rău(ghinionul), este dată de felulgândurilor noastre. Ura,înşelăciunea, dispreţul, invidia suntgânduri încărcate de energienegativă care pot deveni forţe detemut, precum terorismul,criminalitatea. Mai mult încă,propriile gânduri negative se întorcîmpotriva noastră ca un bumerang şine distrug părţile luminoase şieficienţa eforturilor pe termen lung,creează starea de nemulţumire, deneîncredere, reduc vitalitatea,vigoarea, armonia, otrăvesc viaţa.Ele dau naştere stărilor denervozitate, de depresie. Lor sedatorează chipul întunecat, vocearăstită sau batjocoritoare. Un suflettrist este un suflet cu luminile stinse.Gândurile pozitive dau oameniloroptimism, încredere în eiasigurându-le succese. Optimiştiisunt oameni luminoşi care îţizâmbesc, sunt gata să ierte, săînţeleagă şi să ajute semenii. Gândulbun susţine atitudinea pozitivă,dezvoltă personalitatea, asigura osănătate iradiantă, schimbă destinul,

creează mediul înconjurător prielnic,vindecă bolile, transformămentalităţile, poate face minuni.

Gândul nu are formă vizibilă, darprin puterea lui formează lumeavizibilă. Cele mai multe gânduri nevin în minte în mod inconştient. Eleprovin din subconştient şi doar omică parte a gândurilor suntprodusul intelectului conştient şiinfluenţează viaţa zi de zideterminând ceea ce urmează săfaci. Pe această temă, păstrez înminte o lecţie de viaţă din tinereţe,care m-a ajutat de-a lungul anilor,când m-am aflat în impas.

O întâmplare nefericită măzvârlise sufleteşte în fundul unui hăude unde nu mai puteam zăriscăparea, deşi construcţia mea a fostîntotdeauna robustă, optimistă,solară. Mă lăsasem pradădeznădejdei. Asemenea unui animallovit între coarne, ca paralizată, m-am prăbuşit într-un fotoliu. După untimp, mintea a început să seliniştească şi am simţit că mă ridicdin fotoliu aproape automat, caîmpinsă de o forţă nevăzută. M-amîndreptat spre locul unde se aflădiscul cu înregistrarea cântecului dinfilmul „Zorba Grecul”. Ascultându-l, picioarele au pornit singure într-undans din ce în ce mai dinamic,corpul s-a încărcat de energiepozitivă, şi mai apoi m-am auzitspunând cu deplină convingere: voiînvinge! Şi aşa a fost.

Acea lecţie învăţată pe contpropriu mi-a dat convingerea călumea nu este altceva decâtmaterializarea gândurilor. Atunci am

PUTEREA MAGIC| A GÂNDULUIElena BUICĂ


13nr. 99, 2017

învăţat că gândurile sunt vii ca şioamenii, că ele pot crea frumosul,optimismul şi fericirea, saudimpotrivă, agonia şi suferinţa şi cădepinde de noi ce alegem. Eu amales pentru restul vieţii strădania dea atinge acel prag ce îmi poate oferiputerea de a dărui gânduri bune, dea zâmbi vieţii şi de a îmbunătăţi viaţacelor din jurul meu, prin gânduripozitive, optimiste, mai ales cămunca mea a fost aceea a formăriicaracterelor mlădiţelor şcolare, iaracum, în anii senectuţii, prin scrieri,transmiterea gândurilor pozitive, deîncredere în propriile noastre puteri.

De atunci n-am mai scăpat dinvedere că trebuie să-mi repliez forţagândului, indiferent de naturafactorilor externi cu care măconfrunt, deplin convinsă că numaiîn mine stă puterea de a hotărî care-mi este calea de salvare.

Acel moment de atunci, devenitpentru mine unul de referinţă, m-aajutat de-a lungul vieţii şi chiar lasenectute, la câte un impas maimare, ascult melodia lui „ZorbaGrecul”, chiar dacă acum picioarelese mişcă doar pe sub masă. Măbucur că simt benefic schimbareadispoziţiei lăuntrice aduse de

gândurile pozitive, aşa cum îmi estefirea mea, cea de om optimist carerefuză abandonul. Mulţumesc cumai multă înţelepciune aceleiEnergii Universale, fiindcă m-aînzestrat cu această urzeala a firii şilucrează pentru mine potrivindu-miîn mod cumpănit balanţa vieţii.Pentru că viaţa noastră nu e nici odramă, dar nici un poem, trebuie săprivim lucrurile în bună cumpănire.Mulţumesc că pot să acţionez îndirecţia visurilor şi dorinţelor inimiimele şi că pot să fiu plină deîncredere în viaţă!

Domnului autor al volumului„Apel către lichele”

Am parcurs cu foarte maretristeţe recentul text al lui GabrielLiiceanu - „România gurilor ştirbe”-un text cu o metaforă, din nefericiresau deliberat poate, joasă,neinspirată, ofensatoare, anticreştinăchiar, care, dacă ar fi aparţinut unuitânăr teribilist al momentului, nu m-ar fi mirat absolut deloc. Aşa însă,greutatea ca o piatră de moară asentimentului surprinderii negativem-a tulburat imens. Încercând săgăsesc o oarecare explicaţieîntemeiată la cele scrise de cătreautorul „Apelului către lichele”, înprima fază, gândul mi s-a îndreptatca o săgeată înspre puternica laturăîntunecată a PR-ului contemporan.

Cu alte cuvinte, dacă vrei să-ţivinzi cu orice preţ marfa în ziua deazi, faci referire la o serie de metodeinvazive de tipul construirii unui

mesaj cu tentă depreciativă faţă deo persoană binecunoscută dinspaţiul public actual sau, de ce nu,faţă de o instituţie anume (indiferentde natura acesteia - mediatică etc.),mesaj pe care-l plasezi, ulterior, înmijlocul Cetăţii, cu intenţia de a creadouă curente de opinie completantagonice în vederea atingeriiscopului pragmatic antestabilit(creşterea vâzărilor produselordeţinute, a faimei proprii ş.a.m.d.).De sporirea gradului de notorietatepersonală, discipolul filozofuluiConstantin Noica nu mai are nevoiede multă vreme, el fiind deja unnume bine consolidat încă din epocapredecembristă. Cartea, în schimb,ca produs vandabil, a necesitat şi vanecesita oricând, desigur, un surplusde publicitate, în condiţiiledramaticei metamorfoze axiologiceactuale, la care culturniciiconjuncturali ai naţiei au contribuit,la rându-le, din plin, dacă observămcu deosebită atenţie multiplele

consecinţe nefaste existente acumla nivel societal, şi într-un mod câtse poate de inofensiv, adică,nefăcând, practic, aproape nimicbenefic pentru întreaga colectivitate.E bine să ne amintim aici, spreexemplu, de textul scris cu doarcâţiva ani în urmă de cătresemioticianului italian UmbertoEco, prin care segmentul utlizator,în genere, al unei aşa-numite reţelede socializare era desconsiderat într-o manieră complet discutabilă, întimp ce o pagină aparţinătoare exactacelei reţele (este vorba, evident,

HIPERBOLA INDUS|. METAFOR| F|R| FILOZOFSAU LIBERTATEA {TIRB| DE EXPRIMARE

Magdalena ALBU


14 nr. 99, 2017

despre reţeaua globală Facebook) îipromova asiduu cărţile. Am scris lamomentul respectiv despre asta.

Mergând mai departe pe firullogic al acestui prim gând, mi-amspus în sine următoarele: „Uite,domnule, cea mai bună reţetă deconsolidare a cotei de piaţă pentruun om-instituţie, folosindu-te deratingul mare al unui anumit canalmediatic şi de popularitatea crescutăa managerului-realizator deemisiuni al acestuia!”, deoareceGabriel Liiceanu se confundă,practic, în mentalul colectiv, nu atâtcu filozofia ca atare, cât cu imagineaînsăşi a Editurii Humanitas. Altfelspus, iubirea de înţelepciune setraduce, în acest caz, astfel: ieimetafora de coadă, o scuturi bine înperimetrul limbii materne ca săîmproaşte în toate părţile societăţiitaman ce doreşti tu, creezi maimulte centre de greutate alemesajului conceput, supradimen-sionând fapte istorice reprobabile şiextrem de dureroase pentru istorianaţională (vezi Experimentul de laPiteşti), apeşi nepermis de mult peintimitatea unei relaţii de prietenie,pe care nu ai dreptul moral, pur şisimplu, să o aşezi detaliat pe masăîn agora tumultului dezlănţuit, dacă,într-adevăr, a fost vorba acolodespre resorturile unei prietenii realeîn toată puterea cuvântului (a se citiscena din Postfaţa „Jurnalului de laPăltiniş”), vii, ulterior, şi întăreştiimaginea personală despre patria-mamă (unde „balada mizerieirecitate în faţa unui microfon într-olimbă stâlcită”, spune autorul, parecă se cântă la infinit de către unîntreg cor de robi ignoranţi aidestinului neprieten) la întoarcereade pe meleagurile foşninde acivilizaţie şi trai bun din Occident cuafirmaţia de vacanţă a unui prietenparizian, cum că, citez, „Voi,românii, sunteţi pesemne poporul cucele mai multe guri ştirbe dinEuropa.”, pentru ca, finalmente, săaluneci cu voluptate în dimensiuneapoliticului decident, prezentând,

trunchiat, doar un singur palier alculpabililor postdecembrişti. Iatăcum, construcţia meşteşugită ahiperbolei induse cu voie înstructura permisivă a mentaluluigeneral (cu sau fără toţi dinţiiexistenţi în patul gingival) e, fărăelemente adversative şi dubitativesuplimentare, gata

Personal, mărturisesc cusinceritate faptul că nu mi l-aş fiimaginat vreodată pe autorul, printrealtele, al „Apelului către lichele” şial „Declaraţiei de iubire” că poateconcepe, într-o bună zi, un text de oasemenea eterogenitate rugoasă,oricare-ar fi fost intenţia sa primară.Că e ombilical legată de zona PR-ului sau nu, practic, nici nu mai

contează. Lăsând la o partecunoscutele metode de a rezista cuorice preţ ca actor economic pe opiaţă instabilă din toate punctele eide vedere, ai toată libertatea să-ţiformulezi o anumită opinie în raportcu un subiect sau altul, însă, pur şisimplu, nu ai dreptul moral să comiţiun act non-etic de o brutalitate, ceajunge să frizeze dezumanizarea detip absolut - rezultanta uneicondescendenţe inexplicabile ascriitorului la o vârstă semnificativăa sa, când înţelepciunea trebuie, fără-ndoială, să-şi spună în mod definitivcuvântul.

Bunicul meu, la fel ca şiConstantin Noica, a murit fără sădinţi în gură. Suferinţa lui şi a altoraîndurată pe ambele fronturi din Est

şi din Vest în cea de A DouaConflagraţie Mondială şi-a spus, învreme, cuvântul. Ei bine, taman peaceastă suferinţă colosală, dar şi pea tinerilor sacrificaţi inutil în iarnaanului 1989, autorii de astăzi,oricare-ar fi breşa acestora deexprimare, au posibilitatea concretăde a-şi expune liber gândurile, în felşi chip. Modalitatea însă în carealegi să îţi exerciţi acest dreptintelectual firesc ţine doar de osaturadistonantă sau nu a propriei taleconştiinţe. Darul de a scrie nuechivalează cu darul de a-l înjosi cubrutalitate pe Celălalt, ci de a-iînălţa, pe cât se poate, pe o scarădeloc imaginară de Lumină,sufletul. În cazul de faţă, stilisticafolosită la argumentarea ideilorcăpătă brusc chipul celei maiotrăvite arme posibile pentru spirit,un spirit nehrănit de colo până colosub nicio formă cu „noua dietăexcremenţială” a „profesioniştilorintoxicării”, ca să citez autorul, ciunul stând în aşteptareaprovidenţială a unui culoar prielnicîn zidul constant alterat de vicleşugşi neadevăr al ultimelor decenii dejascurse. Nu pot să comentez maimult despre tabloul durerii umaneveritabile, pe care mesajul textului„România gurilor ştirbe” nu l-aputut deloc surprinde în ţesătura luide culoarea morţii. Ca să poţidelimita în cuvinte asta, trebuie săfii destinat a-i trăi zilnic dureriiînvolburarea ei aprigă dinnelimpezimea propriei tale treceri.Altfel, înţelegerea lui abisală nu epermisă oricui, indiferent câte mâiniai întinde, de-a lungul vremii, cătrezeiţa rece, dar lipsită de şovăială, aînţelepciunii. Probabil că autorului„Jurnalului de la Păltiniş” semanticavastă a durerii nu şi-a deschis înaceastă viaţă complet porţile, cinepoate şti?!...

Frumuseţea unui chip nu eoferită întotdeauna de frăgezimea şisimetria liniilor fixe născute dingenerozitatea aparentă a tinereţii,oricât ar vrea unii să inducă în


15nr. 99, 2017

societate ideea aceasta. Dimpotrivă.A şti să citeşti estetica treceriitimpului în relevanta neputinţă şisluţenia trupului uman de la unanumit moment dat reprezintă, cred,cea mai înaltă formă de lectură aexistenţei în ansamblul ei. Prefer, înlocul contemplării picturiirenascentiste pline de întuneric a luiHieronymus Bosch, să mă cufund înliniştea neviciată de urâciune apânzelor lui Luchian. Aici, printrevocalele şi consoanele alfabetuluicolorat al Artistului Luminii - care adesluşit, pe un final de viaţă aproapemartiric, esenţa frumosului negrăitîn platoşa dură a suferinţă -, daupeste locul geometric mai mult caperfect al creaţiei divine şi primesccu o bucurie rar întâlnită lecţiavizuală delicată a nobleţii sufletuluiomenesc. Căci diferenţa dintre douătipuri antagonice de percepţie aaceleiaşi realităţi obiective esteoferită întâi de referentul palpabil

însuşi, iar a doua oară capacitatea deînălţare a eului individual Dincolode limitele restrictiv-teluricesufocante. Dacă autorul ”Apeluluicătre lichele” reduce cu intenţiesimbolul mizeriei fiinţiale strict lamulţimea de cavităţi bucale ştirbeivite în cale-i de-a lungul vieţii,atunci înseamnă că ne putempermite să mărginim şi noi, printr-un exerciţiu rău-voitor similar,principiile moralităţii lui Platon la osimplă pauză de relaxare dintredouă acte de împreunarehomosexuală tipice, după cum seştie, culoarului istoric alAntichităţii?!... Sigur că nu o săprocedăm niciodată de-o asemeneamanieră reprobabilă, însă aceastăscurtă secvenţă comparativăilustrează aproape completradiografia sumbră realizată de cătrediscipolul lui Noica în text. Mizez,totuşi, pe o revenire a autoruluirespectiv la sentimente mai bune.

P.S.Dacă pe dl Gabriel Liiceanu - mă

întreb retoric, fireşte -, l-ar înjosicineva doar pentru idiotizantulmotiv că face parte din spectrul largal persoanelor septuagenare, arputea învăţa oare în acel momentdomnia-sa ceea ce înseamnă cuadevărat durerea interioară, carecovârşeşte, de nenumărate ori,sufletul, cuantificând atunci cuobiectivitate, aşa cum se cuvine, defapt, privarea de respect şi demnitateumană, în urma încadrării salenefireşti într-o anumită categoriesocială?!... Nu credeam să fienecesare vreodată asemeneainterogaţii în raport cu un iubitor deînţelepciune, slujitor devotat,practic, al filozofiei ca ştiinţă!...

GÂNDURI REBELE – AFORISMEGÂNDURI REBELE – AFORISME

harry ROSS

• Suntem mai aproape de Venus decât de normalitatea de pe Terra.• Când raţiunea adoarme, omenirea se poate trezi pe lumea cealaltă.• Viaţa nu e un chilipir; o primeşti gratuit, apoi mergi din bir în bir.• Nu putem iubi ţara mai mult decât au făcut-o întemeietorii ei.• Bătrâneţea este o punte între viaţa de dinainte şi lumea de apoi.

• Suntem creaţi pentru biruinţă, nu pentru suferinţă.• Trupul se dedă desfrânării, sufletul... doar visării.• Uneori, terfelim principii care pentru strămoşii noştri au fost sfinte.• Dragostea îmbătrâneşte ca şi omul, dar se poate renaşte, pe când omul nu.• Viaţa este o perpetuă... despărţire de oameni, lucruri şi zei.• Dumnezeu dacă ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui, de ce şi-a păstrat nemurirea doar

pentru Sine?• Într-o căsniie adevărată, iubirea ne leagă, iar actele stau dovadă.• Dacă ai plecat dintre vii, nici Domnul nu te mai ţine minte.• Şi titraţii au fiaţii.• Contăm când votăm.• Bomba zillei vine din ziarul nemilei.• Strălucim în multe, mai ales în insulte.• Atomul fisurat... o lume a înaspăimântat, şi e păcat!• Lumea nu suportă minciuna, dar nici cu adevărul nu se prea împacă.


16 nr. 99, 2017

Puncte de vedere

hai să punem un munte între noi,dimineața devreme, când dorința e vie,din el să crească miezul zilei colorat așa cum îl vede fiecare,să-nvățăm cum devine îmbrățișareao lună plină rostogolită în fân, gata să cânte,gata să ne spele de teama cuibărită în sân

tu munte, eu munte, între noi ecoul să ridice văi ca o lavă fierbinte,să prindă de mână primul pas, indiferent al căruia dintre visele noastre,să-l conducă spre inimă seninca pe-o mireasă fugară întoarsă acasă

cărarea spre munte e cruce,pe ea întâlnim un sus alintat și un jos fără de care n-am putea murizâmbindu-i păsării măiestre

tu munte, eu munte,neclintire în fiecare zi,un subteran cu o sută de ferestre

Însoțitorul de drumNumele lui e nume de scenă, locuiește întotdeauna la parter,nicio femeie să nu poată trece pe la ușa lui răsfățată, cu șoapte în păr,iar el să n-o prindă în insectar,niciuna să nu poată urca la etaj,păstrându-și zâmbetele pline,fără tributul lacrimii pentru secunda,când au crezut în el mai mult decât în sine.

Lu e bărbatul singur, poartă măști, lucrătură abstractă și totuși hand-made, l-am întâlnit în toate viețile mele,mai ales dimineața în cafeaua amară,când visam că m-arunc noaptea în golspre cerul imens din călimară.

Poate n-am vrut să-l știu, poate că eu căutam calea tainică în care rășinacuprinde uitarea și-acoperă totul,să pot înflori și poate de-aceeatrebuia să învăț mai întâi, lunecând, că numai din beznă pot invoca lumina.

Reversul medalieiDespre femei cu brațe strânse-n jurul lui -un cuib în care poate crește geometric -avea să afle mai târziu că s-au mutat cu tot cu apele aduse-n dar,lui i-au lăsat doar colțurile nopții de care le-agățase visele, trofee, de unde a plecat de parcă ar fi fost desprins de orice titlu de poveste,ființa unică din univers cu sânge cald și inima umplută de ferestre.

Geamătul lor l-a ajuns din urmă,dar nu mai descheie nasturi cu miros de azalee,nu mai înalță în el palat de faraon,Lu e cel mai sărac dintre oamenifără acel „tu” magnetic ivit de sute de ori,fără țărmul înalt al iubirii de unde nimeni nu pleacă să se sinucidă în zori.

Cu ochii în zare cineva a zidit toate ușile, scara plutește-n derivă, sfioasă-mi sărutăsperanța învelită în scrisoarea citită cu atâta drag de ochiul florii

iubirea nu s-a mai întors,cineva i-a desenat o falsă cărare,în fața casei, lacrimă pe-obraz,îi fac un semn cu mâna și-o aștept

sunt singura rămasă în picioare,o mare neagră devenită turcoaz

POEMECarmen POPeSCuCarmen POPeSCu


17nr. 99, 2017

CREAŢIA PICTORULUI CATUL

BOGDAN SUB SEMNUL EVOCĂRIICristina OPREA

Pe 25 ianuarie s-au împlinit 120 deani de la intrarea în această lume a celuice va deveni o personalitate a picturiiromâneşti – Catul Bogdan (1897-1978).Este unul dintre primii profesori depictură a Şcolii de arte din Cluj-Napoca,cel care va forma alături de Aurel Ciupeşi Romul Ladea trio-ul de aur aleducaţiei plastice din acest oraş, cu osolidă cultură şi în zilele noastre.

Deşi absolvent al unui liceu militar şia unei şcoli de ofiţeri, îşi face debutul înarta plastică la Ateneul Român, la numai22 de ani, când deschide prima expoziţiepersonală alături de un tânăr arhitect –Horia Creangă (nepotul scriitorului IonCreangă) - iniţiator al arhitecturii urbanemoderne şi ale căror construcţii încă maipot fi văzute în Bucureşti. Acest pictortânăr şi dornic de a pătrunde în lumeaartei, avea să revină pe simezele capitaleipeste cinci ani de zile, timp în care îşidefinitivează studiile de artă în Franţa lacele două prestigioase şcoli, AcademiaJulian şi Şcoala de Arte Frumoase. Înaceastă nouă expoziţie Catul Bogdan îlva avea ca partener de dialog cromatic,pe unul din pictorii românipostimpresionişti, Lucian Grigorescu.

La numai 32 de ani, în 1929, Catuldevine profesor la Cluj, unde va rămânepănă în preajma vârstei de 54 de ani,când se va muta la Bucureşti, la ŞcoalaNaţională de Artă, ocupând tot funcţiade profesor până la 70 de ani.

Preocupările lui pentru artă, pentrupictură în special, au îmbrăţişat douăforme de expresie – pictura de şevalet şipictura monumentală. A fost dornic să seexprime prin intermediul culorii şi înpictura de factură sacră, realizând picturimurale în două biserici din Timişoara şiîn Catedrala Ortodoxă din Cluj-Napoca.

Am să reamintesc cititorilor defrumuseţea şi eleganţa tonurilor şi aculorilor pe care artistul le folosea întablourile sale, prezentându-vă douălucrări, două peisaje din două zonediferite.

Primul tablou se intitulează ,,Peisajtimişorean”. Acest cadru compoziţionalpe care ni-l oferă vizual pictorul, poatefi înţeles şi ca o mărturie prin care, ni sedezvăluie modul său de organizare aspaţiului, de subordonare a materieipicturale unui desen puternic, realizatdin linii pline de forţă. Acoperişurilecaselor oferă ritmicitate, dar ar fi fostprea gemetrizant totul, dacă nu ar fiintervenit cu vegetalul, cu acei copacidesfrunziţi, care prin grafia dată detrunchiurile şi crengile lor au creat un,,dans” vizual. Din punct de vederecromatic există o armonie de griuricolorate bine delimitate prin peteleaşternute pe forme, în tuşe mici. Acestuispaţiu pictorul Catul Bogdan i-a oferit ooarecare muzicalitate, tocmai prinrafinamentul cromatic şi prin efecteledate de lumină şi umbră.

De la peisajul cantonat într-un desenriguros trecem la frumuseţea unorpensulaţii largi ce construiesc armoniaunui ,,Ţărm la Mangalia”. Respectând

legile compoziţionale specifice peisajelormarine, pictorul se lasă sedus deatmosferă pe care o redă cu fidelitate.Există un tremur parcă al valurilor, un jocsubtil născut din tonurile de albastru alecerului şi cele ale apei, despărţite printr-o subtilă linie albă, cu mici inflexiuni deocru, semn al orizontului. Tuşele ritmateaşezate în primele planuri ale compoziţieiconferă vivacitate, completândcompoziţia. Şi tot pentru echilibrulvizual, echilibru între cele trei elementecer, pământ, apă, artistul plasează înstânga imaginii o parte stâncoasă aţărmului, care prin tonurile sale calde deocru şi cele reci, de verde, oferă un punctde stabilitate şi în acelaşi timp oferă operspectivă vizuală profundă.

Şi pentru că la prima lucrare accentulcădea pe desen, am inclus în prezentareaaceasta şi o lucrare de grafică numită,,Micul acordeonist”. Aici descoperimfrumuseţea liniei şi a jocului ei, linii cudiferite grosimi, ce se transformâ pealocuri în pete. Privind cu atenţieaceastă lucrare descopăr modul ludicprin care artistul a tratat tema şi i-a redato anumită vibraţie, luând în considerareşi vârsta personajului desenat.

Dacă în momentele de ritm cotidiandoriţi să vă opriţi o clipă pentru a văbucura sufletul, păşiţi într-un muzeu sauo galerie de artă. Descoperiţi câtăfrumuseţe există în tăcerea acestoredificii. Obiectele, peisajele sau oameniiredaţi în tablouri, nu mai există, dartrăiesc datorită acestor artişti, care, prinoperele lor le-au dat şansa de a rămâneîntru veşnicie.

Să nu uităm că 25 ianuarie nu este osimplă dată în calendar, ea marcheazănaşterea unei figuri importante înpaginile istoriei artei româneşti – CatulBogdan.


18 nr. 99, 2017

Eram convins până nu demult căprintre popoarele care sărbătorescde două ori Anul Nou, evreii de pepămâturile Eretz Israel, a cărăi climăeste diferită de cea europeană, sunto excepţie.

Dar iată, cel puţin pentru mine, osurpriză: în spaţiul primordial alCetăţii Carpatice şi-n zonelepericarpatice, obiceiul de asărbătorii Anul Nou de două ori,urcă până în neolitic.

De sute de ani, româniisărbătoresc de două ori AnulNou:cel internaţional şi cel străvechigeto-dacic.

Dacia a fost considerată vremede sute de ani centrul suprem alHiperborei. Fapt pe care-l susţineVasile Lovinescu în lucrarea ,,DaciaHiperboreană”'. De altfel, aruncândo privire pe harta Europei, SpaţiulCosmic se găseşte la distanţăaproximativ egală, între MareaBaltică şi Marea Mediterană cât şiîntre Oceanul Atlantic şi MareaCaspică. Aşa dar, găsim o explicaţie

la vechiul obicei de a se sărbătoriide două ori Anul Nou. Aşa dar, înSpaţiul Carpatic se păstrează acestobicei ,,MĂRŢIŞORUL”.

Din marea densitate de sărbători-matcă, originare, străvechi,practicate de populaţia carpatinăMărţişorul ar fi un obicei legat devenirea primăverii.

La geto-daci Anul Nou începeala 1 martie sau luna lui Marţ(Marte), în latină Martius- acesta erazeul războiului, dar şi al fertilităţii şial vegetaţiei. Sărbătoareamărţişorului fiid şi ea legată directde renaşterea naturii.

Dar şi la traci, îl găsim pe MarsyasSilen, considerat inventatorulflautului, Zeul trac al cărui cult eradedicat fertilităţii şi vegetaţiei. Iată aşadar o altă sursă - populară - aprovenienţei Mărţişorului.

Romulus, întemeietorul legendaral Romei, era considerat, în modsimbolic, fiul lui Marte.

La un popor agro-pastoral, cumera cel al geto-dacilor, calendarulpopular era rezultatul cultului lunar.Mărţişorul era un fel de talisman,destinat să poarte noroc. El se ofereade anul nou împreună cu urăristrăvechi.

În vechime pe data de 1 Martie,mărţişorul se dăruia înainte derăsăritul soarelui, copiilor şi tinerilor.El era atârnat pe un şnur făcut dindouă fire alb şi roşu care reprezintăunitatea contrariilor dintre iarnă şivară. Mai există şi alte explicaţiiipotetice. Oricum este o împletirestrăveche. O regăsim pe steagulcăluşarilor, la Bradul de nuntă, la

podoabele nunilor, la Sâmbra oilorşi la alte obiceiuri populare. Acestşnur cu cele două culori l-am găsitmenţionat şi de arheologul VasileBoroneanţ care susţinea că a găsitpietre de râu cu urme de vopsea albăşi roşie. Şnurul se lega la mână saupurtat la piept. Fiind un semn albiruinţei primăverii, el se desbrăcacând înfloreau cireşii, odată cusositul berzelor. Se lega de untrandafir sau se arunca în direcţiaberzelor, rostindu-se:

,,Ia-mi negretele şi dă-mialbetele”.

Şnurul alb-roşu e doar un simbolal contradicţiilor: dragoste şi ură;sănătate şi boală; viaţă şi moarte.

La aceasta, se mai poate adăugao legendă, de pe vremea cândporumbeii erau poştaşi. Sepovesteşte că un tânăr în dorinţa cafelicitarea către iubita lui să ajungăla timp, a trimis mesajul cu ajutorulunui porumbel alb, acesta a fostlovit de o săgeată. Mesajul a ajunstotuşi la destinaţie, dar firul alb, cucare era legată depeşa, a fost înroşitde sângele porumbelului. De atunciar fi apărut firul alb-roşu pe care seleagă mărţişorul.

Din bătrâni se spune că dupăcum va fi vremea în prima zi a luimartie, aşa va fi toată primăvara, darşi vara.

Unele legende populare spun cămărţişorul ar fi fost tors de BABADOCHIA în timp ce urca cu oile .

La aceasta se mai adaugă opoveste de dragoste între fata Babeişi tânărul păstor care se numeaMărţişor.

MAI MULTE DESPREMAI MULTE DESPREM{R|I~ORM{R|I~OR

Paul LEIBOVICI


19nr. 99, 2017

Poetul George Coşbuc scrie într-un studiu:

,,scopul purtării lui este să-ţiapropii soarele, purtându-i cu tinechipul. Printr-asta te faci prieten cusoarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi deacei stă în putere, mai întâi frumuseţeca a lui, apoi veselie şi sănătate,cinste, iubire şi curăţie desuflet...Ţăranii pun copiilormărţişoare ca să fie curaţi ca argintulşi să nu-i scuture frigurile, iar fetelezic că-l poartă ca să nu le ardăsoarele şi cine nu le poartă are să seofilească”.

Am găsit o altă explicaţie încartea,,Cu bastonul prin Bucureşti''de Tudor Arghezi:

,,...La început, atunci când va fi

fost acest început, mărţişorul nu eramărţişor şi poate că nici nu sechema, dar fetele şi nevestele, careţineau la nevinovăţia obrazului încăînainte de acest început, au băgatseama că vântul de primăvară lepăstrează pielea şi nu era alt leac.Cărturăresele de pe vremuri, dupăce au venit cărturarii, făcând,,farmece” şi făcând şi dragoste, auînvăţat fetele cu pistrui să-şi încingăgrumazul cu un fir de mătaserăsucit. Firul a fost atât de bun încâttoate cucoanele din mahala şi centruieşeau în martie cu firul la gât....Vântul uşurel de martie, careîmpestriţa pleoapele, nasul, şibărbia, se numea mărţişor şi, ca săfie luat răul în pripă, şnurul de

mătase era pus la zinţii de mart.Dacă mai spunem că firul era şiroşu, înţelegem că el ferea şi de vântdar şi de diochi.”

Desigur, cele două studii, atât alui George Coşbuc cât şi a lui TudorArghezi vin să complecteze, sub oformă literară modernă, legendeledespre ,,Mărţişor”'.

Obiceiul s-a încetăţenit, ca oricefemeie, indiferent de vârstă saupoziţie socială să primească unmărţişor şi să se mândrească cu ele.

Ca publicist şi autor al rândurilorde mai sus, ca un îndemn la bucurie,fericire dăruiesc acest,,MĂRŢIŞOR” cititoarelor mele.

În doze mici...În doze mici...Mihaela-Loredana MUȘETESCUMihaela-Loredana MUȘETESCU

Nu mă urma! Nu îți voi spuneniciodată adevărul, întotdeauna îțivoi povesti despre lumi ce nuexistă, despre sentimente pe carenu le am, despre visuriimprobabile. Nu mă urma, nu m-aș urma nici eu, deoarece nu știuîncotro merg, unde pot ajungerealmente, fără imaginație nu-snimic! Și nici nu mă numi! Habarn-am cine sunt, ce vreau de fapt, lace aspir, cui mă dedic, pe unde-mirătăcesc gândurile. Nu mă urma!Eu nu-s un exemplu bun, nu fac cetrebuie, fac ce-mi vine, ce am chefși mă răzgândesc des. Eu nuprivesc ceea ce privești tu sau ,dacă ne uităm în aceeași direcție,se poate să nu vedem același lucru.Dar... deranjează-mă!... Aici suntsă te ascult, dar nu-mi acordanumai calități, nu te lua dupămine... Prietenia și iubirea mea

sunt capricioase, nu le da atâtaimportanță! Vorbele mele nu suntrăspunsuri la întrebările tale, cisunt acele cuvinte pe care vrei săle auzi tu, care-ți sunt necesare ție.Acțiunile mele sunt alandala, alehazardului, în mintea mea eadeseori frică, de multe ori haos. Înrealitate, eu sunt cea care arenevoie de tine. Eu sunt cea carevrea cuvinte, gesturi, dovezi. Darniciodată nu ți-am spus asta, dincontră te-am așteptat tăcută să viicătre mine, te-am atras, iarsingurul meu merit este că am știutsă aștept. Că am avut răbdare. Suntpierdută, sunt singură, poate chiargreșită. Inima și mintea mea mergîn direcții contrare. Caut un ghid,poate și o altă cale... Ceea ce tu ieica semn de chemare e, de fapt, omână ridicată după atenție, cerândajutor. Nu călca pe urmele pașilormei, au fost drumuri pe care le-am

bătătorit degeaba, au fost momenteîn care nu m-am bucurat depriveliște, au fost fragmente pecare nu mi-am lăsat amprenta. Șitotuși, fii fericit că sunt, fără să faciun exercițiu invers de imaginație.Și dacă nu-s pe placul tău, dă-mivaloare fără să umbli la esența carete-a atras și umple-te de mine ca deun parfum prețios - în doze mici.


20 nr. 99, 2017

Scriitori contemporani, despărțițiînsă de o imensă prăpastie socială,Mihai Eminescu și Regina Elisabetaa României au avut o relație glacială.În ciuda unei admirații sincere areginei față de poet, Eminescu nu avrut să frecventeze Curtea Regală,iar cei doi s-au întâlnit față în fațădoar de două ori.

Născută la 29 decembrie 1843,regina Elisabeta, care semna cupseudonimul literar Carmen Sylva, afost contemporană cu Mihai Eminescu,născut la 15 ianuarie 1850. Mai mult,cei doi sunt născuți sub aceeași zodie,Capricorn, și s-au întreținut la propriudin scris. Casa Regală a României erauna dintre cele mai sărace din Europa șiîși completa veniturile inclusiv dindrepturile de autor și reclameleElisabetei pentru mașini de scris,apărute în ziarele occidentale. Acesteasunt, însă, singurele similitudini dintrecaracterele și destinele celor doi celebricontemporani, despărțiți de o imensăprăpastie socială. Un prim contact, de ladistanță, dintre Eminescu și regină seproduce în 1879, când poetul traduce opoezie publicată în Germania deElisabeta, „traducere care a avut criticifoarte proaste“, potrivit CorineiDumitrache, muzeograf la CastelulPeleș.

În frac împrumutat la primaîntâlnire cu regina

Urmează și o primă întâlnire, față înfață, între cei doi, însă abia în 1882, pe30 octombrie. În paralel cu preocu-pările de regină și scriitoare, Elisabetaera și o mare susținătoare a artelor,salonul său fiind frecventat, printre alții,de Titu Maiorescu, Vasile Alecsandri șiGeorge Enescu. Dar și de MiteKremnitz, cumnata lui Maiorescu,doamnă de onoare a Elisabetei,scriitoare, dar și una dintre femeiledespre care s-a afirmat că au fostiubitele lui Eminescu și muză a uneiadintre cele mai frumoase poezii, „Atâtde fragedă...“ În salonul Elisabetei nuajungea însă și Eminescu, cunoscutpublicist antidinastic, dar regina îi„forțează“ mâna după ce, în 1881,împreună cu Mite, traduce 21 de poeziiale poetului și insistă pe lângă TituMaiorescu să-l invite pe Eminescu lacurtea din București. „Este primaîntâlnire fațăîn față dintre Eminescu șiregina Elisabeta. Poetul a venitîmbrăcat într-un frac împrumutat și afost tot timpul indispus și taciturn, pecând Elisabeta, un suflet bun și sensibil,s-a purtat foarte frumos cu el și i-acomplimentat versurile. În majoritateatimpului a vorbit Maiorescu, iar dupăîntâlnire, Eminescu i-ar fi reproșatacestuia că «l-a dat în spectacol»“,spune Corina Dumitrache.

Un zeu servit de o muritoareEminescu a fost servit cu ceai,

personal, de regină, pe care acesta l-abăut cu sete, iar mai târziu, subinfluența întâlnirii, Elisabeta a notat căpoetul i-a lăsat impresia căfelul în carea privit-o era cea „a unui zeu servit deo muritoare“. Mai mult, tot potrivitreginei, când i-a lăudat versurile,Eminescu a răspuns placid „Versurilese desprind de noi ca frunzele moartede copaci“. Momentul culminat alîntâlnirii și care va influența definitivrelațiile dintre cei doi scriitori, seproduce în momentul în care Elisabetai-a cerut o opinie despre una dintrepoeziile sale, episod relatat deDelavrancea. Eminescu i-a răspunsreginei cu sinceritate „Majestate! Înforma actuală cred că ar fi mai bine sănu fie publicată“. Obișnuită cu laudele,Elisabeta a fost destul de ofensată și,potrivit unei relatări a lui GheorgheEminescu, nepotul poetului, aceasta i-ar fi spus „Uiți că vorbești cu reginaRomâniei?“, „Da, dar nu cu reginapoeziei!“ „Nu sunt informații claredacă aceste replici s-au rostit cuadevărat, fiind consemnate la nivelfolcloric, însă este cert că Eminescu i-aspus reginei că respectiva poezie ar fimai bine să nu fie publicată, cel puținîn respectiva formă. Delavrancea scrietotuși că doar două persoane au avutcurajul de a contesta opera reginei,Kogălniceanu și Eminescu“, explicămuzeograful de la Peleș. Este cert că,după această întâlnire în care Eminescui-a făcut o impresie proastă, relațiiledintre poet și regină devin glaciale, iarîn 1883, după apariția „Luceafărului“,regina găsește poemul „o proastăimitație a lui Alecsandri“.

Scriitorii Mihai Eminescu și ReginaElisabeta - o relație glacială celebră:„Uiți că vorbești cu regina României?“,„Da, dar nu cu regina poeziei!“

Propus de Al. S.B.

Mihai Eminescu şi Regina ElisabetaMihai Eminescu şi Regina Elisabeta


21nr. 99, 2017

Urme de Paşi Scrânşite peUrme de Paşi Scrânşite peZgurã RoşieZgurã Roşie

Octavian LUPU

Pista de alergare se întindeadreaptă înaintea mea. Aerul zăceanemișcat și înăbușit pe suprafațaroșiatică a zgurii de pe pistă. Totulse afla în așteptare. Clipele sedilatau grăbite în așteptareasemnalului de start în istovitoareacursă de 2000 de metri ce seîntindea înaintea privirii mele. Cerulse desfășura albastru deasupra meaîn timp ce nori albi și pufoși seodihneau nemișcați pe suprafața sa.Când deodată se auzi voceaantrenorului în tonuri clare șidistincte: „Pe locuri ... Fiți gata ...Start!”

Ca un fulger a țâșnit colegul dindreapta mea pe lângă mine cu pașiuriași ce ridicau praful în urma sa.Cel din stânga nu se lăsa mai prejosși căuta să nu scadă ritmul impus decei care alergau deja în frunteagrupului. Și undeva, în a douajumătate a plutonului, mă aflam șieu, cumva inconștient de pașii careurmau un ritm exterior stabilit de ceicare se aflau în jurul meu. Mânat dedorința de a nu rămâne ultimul,smulgeam și cea mai de pe urmăfărâmă de energie de care eramcapabil în timp ce respirația mi seaccelera tot mai mult.

Contactul cu duritatea zgurii îmiprovoca vibrații la fiecare atingere asolului din cauza unor teniși tociți deprea multă folosire. Dinții îmiclănțăneau în gură la fiecare impactcu suprafața de alergarefragmentând orice urmă de gând cear fi dorit să mă ia în stăpânire.Devenisem una cu propria mearespirație, devenită precipitată încăutarea oxigenului de care duceamtot mai mult lipsă. Corpul sufereaîmpreună cu mine în timp cealergam și tot alergam cu o voință

îndârjită de a nu rămâne în coadaformației, care acum se întindea pemai mult de 200 metri, depășindlungimea unei laturi de stadion.

Erau acum două grupuri distinctece se evidențiau de-a lungulîntregului spațiu de alergare, unuldispus în frunte, care pe turnantă seturtea brusc către culoarul cel maiapropiat de spațiul verde, și altulcare grosolan se zbătea să țină pasul.Deodată am zărit unul din celecâteva citate motivaționale dispuseîn dreapta pistei de alergare: „Aiizbutit? Continuă! Nu ai izbutit?Continuă! - Fridtjof Nansen”. Încare dintre aceste două categorii măaflam? Răspunsul părea ușor de datprivind la cei doi colegi ce se aflauîn urma mea, pe măsură ce toțiceilalți mă depășiseră în liniedreaptă sau pe turnantă.

Chiar acum treceam din nou prinfața antrenorului, care ne striga:„Respirați ritmic! Nu abandonați șimăriți ritmul!” Dar eu vedeam cândroșu, când negru în fața ochilor.Aerul parcă nu îmi mai ajungea. Osfârșeală chinuitoare puneastăpânire pe mine, pe măsură cepicioarele îmi deveneau grele ca deplumb. Era un refuz general alcorpului să îmi mai ascultecomenzile, ceva ce părea să spună:„Gata! M-am săturat! Trage pedreapta și asta este! Nu poți oricumsă mergi mai departe!”

Dar știam că toate aceste gândurinu aveau un temei real. Cu oanumită ocazie, ni se vorbise desprecele două praguri pe care trebuia săle depășim pentru a duce la capăt ocursă de rezistență. Astfel, exista unmoment critic al praguluipsihologic, când mintea refuza sămai dea curs voinței de a merge

înainte prin lansarea unei perdele degânduri defetiste cu o tentă evidentăde abandon. Acest lucru eraneadevărat, dar percepția mi sedeforma grotesc lăsându-miimpresia că sunt la capătul puterilorși că mă voi dezintegra dacă nu măvoi opri imediat.

În astfel de clipe trebuia să deviisurd la aceste sugestii și să ignoridurerea surdă amplificată de opercepție demobilizatoare. Valul desenzații dezgustătoare pe care îlsimțeam după primul tur de stadionse potrivea acestui scenariu, dardepășea cu mult ceea ce îmiimaginasem. Totul era perfect dereal: starea de slăbiciune, lipsa deaer, privirea încețoșată, glasulbatjocoritor care îmi amintea mereusă mă opresc și greutatea mișcăriipicioarelor în menținerea ritmuluide înaintare.

„Nu priviți în jos! Priviți mereuînainte! Și respirați amplu,respirați!” se mai auzea din urmă întimp ce mă înscriam în virajularcului de cerc al turnantei din celde-al doilea tur de stadion. Nucedam și mă împotriveamneputinței. Îmi repetam mereu:„Poți! Poți să înaintezi! Ba maimult, vei recupera poziția pierdutăîn plutonul de alergare! Nu ești maislab decât ceilalți!” Și astfel, încet,


22 nr. 99, 2017

dar sigur am început să depășesc perând pe colegii din fruntea grupuluicodaș al formației de alergare.

Iar linia dreaptă, iar turnanta șidin nou linia dreaptă se desfășurauîn urma mea. Durerea îmi trecuse șiîncepeam să simt o senzație plăcutăde răcoare pe măsură ce vântulîncepea să bată deopotrivă cuînaintarea mea. Îmi venea săsprintez cu viteză, dar voceaantrenorului se auzi din nou: „Nusprintați! Mențineți ritmul, darmăriți-l progresiv! Este alergare derezistență, nu de viteză! Sprintațidoar la sfârșit!”

Sfatul său veni la timp, fiindcă laînceputul celui de-al treilea tur destadion deja corpul începea sădârdâie din toate balamalele. Acumîmi aminteam de cel de-al doileaprag, cel fiziologic sau fizic, multmai greu de depășit. Acesta eracumplit de real, fiindcă întregulorganism se încorda cu o sforțaresupremă să își adapteze resurselepentru un efort neașteptat de dificil.Abia acum începea adevărata luptă,pe măsură ce mă îndreptam cătrejumătatea distanței ce trebuiaparcursă conform baremului deantrenament.

Știam că și acest prag reprezentao amăgire, fiindcă resurseleorganismului erau mult mai maridecât tabloul sumbru pe care îlsimțeam cu fiecare pas făcut înainte.Depășisem deja pe mulți colegi șimă apropiam de grupul celor dinfrunte. Dar la fiecare respirațieaveam senzația că vărs flăcăriasemenea unui balaur. În abdomensesizam junghiuri ciudate pe la maitoate organele interne. Transpirațiacurgea în valuri peste mine începânddin creștetul capului și continuândpe tot corpul sub forma unor râuridogoritoare ce lipeau tricoul și șortulde mine. Îmi venea să mă prăvălescși să mă trântesc pe marginea pistei,în timp ce fără să îmi dau seamaintram în ritmul primului pluton dealergare, care într-un efort îndârjitfie se încolona pe turnantă, fie se

răsfira pe linia dreaptă ce neconducea către al patrulea tur destadion.

„Măriți ritmul! Măriți ritmul!” seauzea cum ne striga antrenorul. Eraesențial să ne încadrăm în baremulde cel mult 8 minute și jumătatepentru toată durata alergării. Mi sepărea imposibil să recuperez dintimpul pierdut, dar înaintam pemăsură ce îmi repetam: „Nu simtnicio durere! Nu simt nicio durere!”cu fiecare pas pe care îl făceam. Încăpuțin, și eram la mijlocul plutonuluidin frunte, dar deja un grup mairestrâns se detașase și conduceaîntreaga formație. Între timpprinsesem din urmă pe alți colegi,care mai mult la pas, încercau săfinalizeze măcar această cursă.

Imaginația îmi juca din nou feste.Distingeam evenimente dureroaseemoțional din copilărie. Revedeamchipuri hâde și deformate ce serânjeau la mine și îmi repetau cuvoci felurite: „Nu este nimic decapul tău! Nu vei reuși! Ești slab șinu valorezi nimic!”, dar eu repetammereu cu furie și turbat: „Nu-iadevărat! Veți vedea și vă voidovedi contrariul! Pot mai multdecât par pentru alții! Sunt puternicși nu mă las bătut, chiar dacă trebuiesă merg până la capăt!”

Călcam apăsat cu fiecare pas pecare îl făceam, de parcă aș fi dorit săîntăresc cele spuse. „Voi dovedicontrariul! Mereu voi dovedicontrariul!” îmi repetam spasmodicprecum o mantră în care începeamsă cred tot mai mult. Un fior deelectricitate se revărsa în întregulcorp zorind mereu ritmul. „Nu mădau bătut! Nu mă dau bătut! Pot maimult decât spun aparențele!” îmiziceam în gând și pășeam tot mairepede cu o călcătură sălbatică pezgura roșie a pistei.

Treceam pe lângă antrenor laînceputul celui de-al cincilea șiultimul tur, în timp ce el ne striga:„Acum dați tot ce puteți din voi!Sunteți deja în barem, dar căutați săîl depășiți!” Ambiționați astfel,

colegii mei parcă zburau deasupracovorului zgrunțuros. Dar nici eu numă lăsam mai prejos. Vocilebatjocoritoare continuau, dar nu lemai dădeam atenție, în timp ceturnanta, linia dreaptă și iar turnantase derulau ca prin vis urma mea.Vedeam sosirea la final de cursă,distingeam colegii ce rămâneau înurma mea pe ultimii 200 de metri.Dădeam tot ce puteam din mine întimp ce sprintam cu toată forța șifuria de care eram capabil.

Zăream chipul fetelor care mărespinseră ca prieten al lor deși leiubisem cu respect și sinceritate.Distingeam batjocura adulților ce peparcursul copilăriei m-au descurajat.Vedeam educatorii, învățătorii șiprofesorii, care îmi ziceau deseorică nu se va alege nimic de mine.Observam rânjetele colegilor cerâdeau de mine din motive ridicole.Și cu o ură dusă la extrem măturamtoate aceste impresii în timp celăsam în urma mea pe toți ceilalțialergători. Și cu un efort supremprin care smulgeam și cea mai de peurmă resursă fizică am reușit peultimii metri să depășesc pe cel carecondusese mereu în cursă și să trecînaintea lui terminând pe primul loc!

Incredibil! Terminasem primul,deși în prima parte a cursei fusesemprintre ultimii! Antrenorul era pestemăsură de uimit: „Ai stofă deluptător, băiete!” îmi spuse scurt, darcuprinzător distingând strălucireaunei priviri de admirație pe fața sainflexibilă și aspră mai tot timpul.„Da, am stofă de luptător! Da, suntun luptător ce merge până la capăt!”îmi repetam pe măsură ceparcurgeam la pas încă o tură destadion savurând clipele de victorieși respirând aerul proaspăt al aceleidimineți de octombrie, ce se derulaînaintea mea prin culori albastre,maronii, galbene și verzi deasupraunei pistei de zgură roșie cescrâșnea sub urmele pașilor mei.


23nr. 99, 2017

UNIVERSUL TAINIC ÎNTRE„DUMNEZEU ŞI UMBRĂ”

Vasilica GRIGORAŞ

La palmaresul publicaţiilorMarianei Gurza se adaugă, la ceasaniversar o nouă apariţie editorială.Este vorba de volumul Dumnezeu şiumbră – God and Shadow, ediţiebilingvă, română-engleză, care avăzut lumina tiparului la EdituraSingur din Târgovişte, octombrie,2016. Varianta în limba engleză esteo contribuţie strălucită a renumituluiscriitor specializat în indianistică,traducător şi eseist privind literaturasanscrită, literatura antropologică,prof. dr. George Anca.

Marele filosof Blaise Pascalafirma în una din celebrele salecugetări că, atunci când n-ai untemplu în suflet în zadar aştepţiapariţia zeităţii. Se pare că acestlucru se potriveşte şi poetei MarianaGurza, care, în timp, cu aplecare şimigală şi-a construit în suflet un„locaş” al Domnului.

Comentatori şi critici ai poemelorsale, recenzori ai cărţilor de poezie,pe bună dreptate o califică unanimpe Mariana Gurza ca fiind o poetăcreştină. Este corect acest lucru,concretizat prin dorinţa sa neclintităde apropiere de cele sfinte,îmbrăcând cu sfială haina unor realevalori creştine: umilinţa, iubirea,dăruirea... „Sunt o frunză înnourată/Căzută la picioarele tale Iisuse,/Doar rugăciunile îmi dau putere/După atâta zbucium şi durere.(Smerenie) Conştientă de tarelelumii în care trăim, poeta îşipăstrează speranţa că iubirea estecea care ne va salva de la pieire:„Spre infinit m-aş duce/ cu un cântecde dor păgân/ şi-n lacrimitremurânde,/ aş semăna iubiri;/ m-aşprinde printre stele / cu mâinile de

flori,/ şi-aş îngenunghia o lume,/ olume plină de erori”. (Speranţa)Altruistă până peste poate şi cugenerozitatea-i bine cunoscutăcroieşte un îndemn adresat tuturorcelor care iubesc viaţa: „Lăsaţi caiisă zburde pe câmpiile-ntinse/ Liberiîn jocul nebunesc de altă dată,/ Fărăpoveri şi fără lanţuri groase / să simtăce-i aceea viaţă”. (Manifest pentruviaţă)

Punându-şi întrebarea cinesuntem, Mariana Gurza conchide căsuntem „şi umbră şi fiinţă”. Înopinia sa, umbra se contureazăatunci când dispare sau nu mairegăsim soarele în noi. În ataresituaţie este nevoie să dedicăm timpşi răbdare scormonirii eu-lui interiorpentru a ne descoperi sinele adevăratşi a renunţa la egoul fals sfătuitor.Doar astfel ne întărim şi consolidămcredinţa, pilonul principal al caseiDomnului, al Bisericii străbune:„Am crezut că ştii cine sunt./ Eu măcredeam,/ deopotrivă că sunt/ şiumbră şi fiinţă./ Până când mi-amdat seama/ că-n oglinda timpului/ nueram mai mult decât/ un strigăt,/ unhohot de râs,/ o rochie albă,/ oflacără de lumânare,/ un ou roşu,/obucăţică de prescură, / un ochi delumină” (Spune-mi cine sunt)

Mariana Gurza călătoreşte prinvers, cu inima complet deschisă sprelumină. Eleonora Schipor considerăcă poeta „trăieşte în poezie cele maivariate sentimente, speră și visează,suferă şi radiază ca orice spiritprofund și vulnerabil”, versurile salefiind ipostaze ale trăirilor,întruchipări ale sufletului, adevăratul„turn de control” al sinelui săuinterior: „Am crezut că travestindu-mă/ în lumină,/ în disperare/ am să-

ţi adorm imaginaţia./ Am reuşit/ să-mi zăresc îngerul/ rătăcit în mine,/căutându-mă/ în gestul meu/ deumilinţă. (Cerul plânge în inimamea) Poemele sale nu trădeazăniciodată, ci explică, amplifică oriadânceşte stările şi trăirile.

Scriitura Marianei este lirico-filosofică, cu simplitate şi subtilitateabordează problemele fundamentaleale omului - viaţa şi moartea. Înopinia sa, acestea nu sunt opuse, cicomplementare, intim legate. Totuleste o curgere prin timp, este otrecere, pe care trebuie s-o privim şis-o primim cu seninătate. „Eu încămai sper/ să am o plecare provizorie,/ să mă pot întoarce,/ şi să fiu tânărafemeie din vis./ Să-ţi spun: Vezi, n-am murit,/ n-am vrut să te las/ singurcu umbra mea!/ Cu toate că moartea/e doar un drum.../ De-aceea,/ eu n-am să mor niciodată/ cu adevărat./Totul e un simulacru/ de moarte./ Edoar o şaradă”. (Iubitule, voi fiumbra ta)

Pe firul timpului, se-mpletesccăderi şi înălţări, scăpătări şireveniri: „Născându-mă din nou,/Iată-mă!/ Am trecut prin furcile unuivis urât./ Neştiută de nimeni,/ m-am


24 nr. 99, 2017

împresurat în suferinţa-mi mută./Dar acum, Doamne, mă desfăt/ cudarul tău de viaţă nouă,/ să pot râde,să pot plânge,/ să pot lupta, sătrăiesc,/ precum în neclintirea lorstâncile”. (Mă uit la cer) În opinia saşi stelele cad, uneori: „Cădereastelelor/ o percep ca o scurgere/ declepsidră.../ Din când în când,/ maiprind câte-o stea / pitind-o după unnor/ sperând/ ca odată să oregăsesc..” (Căderea stelelor)

Poeta simte o nevoie acută, oaprigă sete de acurateţe sufleteascăşi spirituală, de puritate, de adevăr,de dăruire, şi găseşte să împlineascăaceasta printr-o oarece izolare,interiorizare şi depărtare de tumultulvieţii, stare presărată din când încând cu izbucniri calde şitransparente, prin vers, pe care

citindu-le poţi cunoaşte adevăratulsău „chip” liric. Tonul poeziilor nueste unul tern, ci vivace, expresiv,versurile aprinse de metaforă îşi punsigur şi durabil amprenta în minteaşi sufletul cititorului.

Sub zodia modestiei şi a bunuluisimţ, în tăcere şi linişte interioară sauzbuciumată, în uşoară melancolie oriextaz, uneori cu seninătate, alteoriînnourată, în laboratorul intim alcreaţiei poetei, plămada fecundă dăviziune şi prospeţime lirismului său.Poemele sunt izvor de frumuseţe, decăldură, rămânând inalterabile întimp. Semnul vigorii poetei MarianaGurza este faptul că scrie poezie învers alb: „Semn că poezia trăieşte/ eversul alb/ care a înşelat rima./ Deaici începe poezia/ de la fotografiaasta/ pe care ţi-am lăsat-o/ laîndemână/ cu câteva rânduri oblice /dintr-un manuscris/ din care,/ prietendrag,/ ai rupt o filă,/ ai ars-o într-oţigară,/ înainte de a te vindeca/ demine”. (Poezie în vers alb)

Poemele sunt amplu articulate, cuo consistenţă naturală şi un demerslirico-discursiv coerent. Priveştelumea interioară şi pe cea din afarăprintr-o lupă care-i permite ocunoaştere mai profundă, acceptândlăuntric, cu discernământ piossugestiile din afară şi lăsând sătranspară în ochii cititorilor gesturide mare delicateţe, precum

sentimentul iubirii: „Eramfrumoasă,/ când te aşteptam./ Dar atrecut ceva vreme/ de când noi doi/ne-am legănat/ pe două curcubee,/după ce ploaia/ mi-a spălat buzele/de sărutările tale./ Şi totuşi inimamea,/ învelită în iubirea ta,/ a păstrat/pecetea sacră/ cu care tu m-ai/ atinscu iubire,/ acolo, printre nouri,/printre culori/ şi fulgere/ irosite deiubiri...” (Eram frumoasă?) Şi mergemai departe, trăgând, poate unsemnal de alarmă a deteriorăriiacestui sublim sentiment uman:„Există o lege nescrisă/ care obligăla iubire./ Dar cum iubirea a devenito relaţie/ dintre cerere şi ofertă,/nimeni nu este suficient de bogat/pentru a cumpăra iubirea”...(Paradox sentimental)

Cartea se remarcă şi prin eleganţaşi ţinuta grafică de excepţie, meriteincontestabile ale editurii, pentrucare transmit un gând bun edituriiSingur şi editorului Ştefan DoruDăncuş.

Bun venit volumului de versuriDumnezeu şi umbră pe piaţaeditorială, felicitări distinsei poeteMariana Gurza, căreia îi dedic unmicropoem în stil nipon, tanka:

„Deasupra apeistrăluceşte în noapteun pod de lună –eliberat de temerigăsesc cheia liniştii”

Din zicerile lui Petre ȚuțeaDin zicerile lui Petre Țuțea

- Eu nu sunt democrat. Am asemănat democrația cu jigodia la câine : nu scapă decât ceicare sunt tari.- În celebra „Declarațion des Droits de lHomme et du Citoyen” a Revoluției franceze, primapropoziție e o idioție absolută, sau în cel mai bun caz un sofism : „Oamenii sunt egali de lanatură“. Asta ca și cum Kant ar fi egal cu Iliescu.- Egalitatea este cel mai mare dușman al libertății.

- Napoleon face adevărata istorie a Revoluției franceze. Un om care a refăcut ordinea naturală, punândparul pe haimanale de pe uliță.- La întrebările fundamentale „de ce” și „și în ce scop” aporetica rurală românească răspunde: „d-aia”.- Social democrația este laptele bătut al comunismului.- Evrei au geniu religios. Ei au creat două religii, iudaică și creștină. Mai glorioase nu văd religii în lume…

Sunt o rasă superioară, sunt părinții religiei noastre. Pentru ei cultura înseamnă religie. Restul este artă șiștiință.


25nr. 99, 2017

AMNARUL {I AMARULAMNARUL {I AMARULGÂNDITORULUI PERPETUU –GÂNDITORULUI PERPETUU –

dublu existen]ial în studiuldublu existen]ial în studiulantropologiei culturaleantropologiei culturale

Ștefan Lucian MUREȘAN

Motto: Eu sunt un monstru pentru voi,

urzind un dor de vremuri noi.

(George Bacovia)

Două concepte care au definit şivor determina de-a lungul timpuluistarea de fapt a omului perpetuu, aliteratului şi a ideilor, a profanului şi atermenilor, se vor distinge în aceststudiu ca fascicule unduitoare ale unorenergii matriciale. Două elemente cutotul diferite care au strălucit, una prinlumină, cealaltă prin înţelepciune și aususţinut perpetuu două popoare, românşi italian, înrudite prin limbă şi fapte.Singure, fără interpuşi, aceste douăconstituente ale existenţei în istorie aomenescului au fasciculat fiinţare canefiindă în timp. Ambele au adus unplus luminii, reflectând în timpinteligenţa. Raţiunea fiind ea însăşilumină din întuneric, iradiantă şiperturbantă a fasciculelor în dispersie.Paronimia lor a deschis drumul spreiniţiere omului a cărui fiinţă zăcuse întimpul istoric şi a făcut să le putemîntâlni în Universul sacru al vieţii:„Semantic vorbind”, spune GilbertDurand, „se poate spune că nu existălumină fără întuneric, în timp cecontrariul nu e valabil: noaptea avândo existenţă simbolică autonomă.Regimul Diurn al imaginii se defineşteaşadar la modul general ca regim alantitezei” (Durand, 1998:67).Imaginarul s-a născut din întuneric, darel nu a putut fi văzut acolo, pentru a-lînălţa spre lumină, decât de cel iniţiatîn ale imaginaţiei şi care a dat valoareumbrelor petrecătoare de nevoi sumbre,tainice şi devoratoare de idei.

Întunericul nu face decât săînspăimânte profanul şi să-l facă săîngenuncheze neluminii, pentru căpurul şi umbra sunt doar douăcomponente care definesc existenţaimaginaţiei literatului, poet sauprozator, în drumul pe care îl parcurgedefinindu-şi arta: „În peisajul orbitor,/cu privirile goale căutam pista/ şiorizontul ca să străpungem furtuna./Eram copleşiţi de viziuni fantastice/ şide teama de necunoscut” (MaurizioCucchi, Bosco d`isola – fragmente).

Revenind la titlul eseului întreb:ce sunt acele două elemente şi de ce înal doilea cuvânt, timpul folosiriitermenilor a făcut să fie eludată osingură consoană, care, în fapt, estesimbolul energiei electrice în fizică?Care dintre ele a fost primul rostit,amnarul, sacra unealtă a scânteii şiaprinderii focului sau amarul, stareafunebră a blocării simţurilor şi a inimiideznădăjduite? Litera N a dispărut saua apărut, schimbând sensul unui cuvântmitic, pe care mintea l-a săgetat sprematricea originală a sufletului? Oenergie a străfulgerat cugetarea şi s-aadăugat unui termen ce în veacuri aveasă denumească obiectul dătător deschimbări, în civilizaţia profundă şiîncă nepătrunsă a omului. O candelăuriaşă s-a aprins în faţa celui căzut cufaţa la pământ şi l-a ajutat să vadă pecel care i-a produs amarul: „Uneori mise pare că văd totul şi înţeleg/ căadevărul e ceea ce se face făcând./ Darcine mă asigură că asta-i de-ajuns?”(Antonio Riccardi, Argonaut cu sirenă).În poezia lui Antonio Riccardicontrapunerea celor două lumi e netă şinu se constată nicio posibilitate deconciliere: lumea rurală reprezentând

amarul iar cea industrială amnarul şi, încomun, doar dificultăţile existenţei,diferite tocmai prin faptul că fabrica adezrădăcinat individul din acea condiţiede viaţă naturală care, în ciudavicisitudinilor, îi conferea, totuşi, sens,unitate şi armonie, luminându-l spre unton al viciilor burgheze.

Şi, mă întreb, cu ce l-a ajutat că l-a văzut când el era atât de neînsemnat?Însă, din tot ceea ce a fost lut, cel ales deputerea celestă a fi iniţiat, s-a dezvoltatca o creaţie a specificităţii lumii sale, eulsău fiind autorul propriului personaj,totodată, împrumutat şi opus altuia:„Atunci lumea cea gândită pentru noiavea fiinţă,/ Şi, din contra cea aievea nepărea cu neputinţă./ Azi abia vedem cestearpă şi ce aspră cale este/ Ceea cepoate să convie unei inime oneste;/ Iarîn lumea cea comună a visa e un pericol,/Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şieşti ridicol” (Eminescu, Scrisoarea II).Actualitatea gândirii entităţii noastre esteuimitoare şi coborâtoare în miile de anitrecuţi peste ceea ce suntem acum, cu oexistenţă de care ne bucurăm ca oameniai unui timp nou, modern! Comporta-mentul entităţii om, definit ca o expresiea unei relaţii a organismului cu mediul


26 nr. 99, 2017

înconjurător, este direct proporţional cuun alt comportament determinat denecesitatea unui răspuns la o incitareendogenă sau exogenă sau de ambelefeluri. Şi, tocmai de aceea mă plec şicuget: “Trova il tempo per rifletere: éfonte di energia / Trova il tempo per ilgioco: é il fiorire della giovinezza /Trova il tempo per i libri: é fondamentodel sapere/ Trova il tempo tempo diessere amabile: é una via della felicita/Trova il tempo per sognare: salirai versole stelle/ Trova il tempo per amare:godrai la gioia della vita/ Trova il tempoper pregare: é la musica dell`anima” (LaDomenica – Domul din Lecce).

De ce ne temem când teamasuntem noi prin tot ceea ce facemnechibzuit? Al cui ajutor îl vrem de neprosternăm voit răului nostru, cerândapoi duioşie din partea spaţiuluideusian, care se depărtează lăsându-neîn jocul tensiunilor energetice, pe carenoi, ca sumă de energii, le sorbim cutoate elementele din trupurile noastre, înspecial ale minţii, care ne ameţeştepoziţia bipedă, lăsându-ne să cădem, lagreu, în genunchi, după ajutor. Şi atuncistrigăm că amară-i viaţa pe care o trăimîn teritoriul dăltuit, încă de la naştere,spaţiului nostru vital. Întunericuldomină atât amnarul cât şi amarul cândneputinţa omului, de a vedea cu ochiulminţii, este învăluită de cenuşiulîntunecat al suspinului: “Dacă eşti tuînsuţi, înainte de toate tu însuţi, dacă airădăcinile adânc împlântate în viaţă, înconcret, nimic nu te poate atenua, nimicnu te poate rata” (Eliade, 1991). PentruUnivers, omul a fost o grea încercaredeusiană de a echilibra tensiunileenergetice ale matricei de unde adesprins această entitate şi a depus-o,pentru existenţă, în elementul teluric alorganismului, pe care îl avem atât decomplicat însă miraculos de binestructurat. Ceva mai frumos ca acesttemplu uman nu cred că se mai poateîntâlni undeva în timpul istoric alexistenţei. Păcatul este însă tocmaifaptul că acestui lăcaş i s-a dataşteptarea ca interes de viaţătumultuoasă: „Aşteptarea eraechivalentul psihic al unui proces deeroziune a substanţei nervoase. Moara

sufletului lucra fără grăunţe, îşi măcinadoar pietrele” (Blaga, 1990:184).Gânditorul vieţii rostuite a profanuluiîndestulat în graţiile nevolnicieihuzurului, suspină pentru ideeanepreţuită în cuvintele sărăcite devaloare, rostite în pauza râgâită şischimonosită a celui care toacăelementul luciferic de al schimbului şi avalorii lui neînsemnate, banul. Schimbal nimicniciei şi al nonvalorii troneazăpeste cei bântuiţi de întuneric; mulţi,foarte mulţi pentru că în rândul acestoraintră şi cei doritori de cerşeală, de hoţiimărunte, de vicii, sodomii, sărăcia voităa cerşetorului este egală cu păcatulîmbogăţirii dorite a profanului: „Lainfinit se naşte lumina din miezulcosmic,/ auriu, de nufăr/ Numai ciocăni-toarea vesteşte rana copacului./ Dar numai sufăr.” Suferinţa este mananeocolitoare a sufletului gânditor,rezultat al unor experienţe peste careiniţiaţii trec: „Pe drum cărunt, cu capătulaproape, / Şi chiar dac-am oftat, sau mi-a plâns inima/ Prin stinse nopţi”(Cetatea lui Bucur, Neagu, 2011:2), el aiubit tăcut, că prin iubire a învins greulscriindu-l pe cenuşia pagină celestă aUniversului vizibil îndurerat. PrinUnivers înţelegând toată lumeamaterială şi imaterială, nemărginită întimp şi spaţiu, infinit diversificată şicaracterizată printr-o multitudine deforme aflate în diverse stadii evolutive.Universul există în mod obiectiv,independent de voinţa noastră dar legatde entitatea om prin matricea ce se aflăsus, undeva, în care atunci când vompleca de pe Pământ ne vom rândui ideileîn ea: „Tumultul mişcării risipit, încolţitîn freamăt/ Protecţia îngerilorizbăvitoare de geamăt/ Anuleazăsingurătăţi, încununează împărat/ Omulcu sufletul reînfrunzit, despovărat”(Cetatea lui Bucur, Armenescu, 2011:2).

Amnar şi amar, simbolistică şisemnificaţii

Amnarul l-a ajutat pe om ca sursăde aprindere a focului, pentru încălzireatrupului în vreme rece, a pregătiriihranei pentru vigoarea de a înţelege cărăul e mai puternic decât binele, elfiind, totodată, şi sclipirea literatului,

poet sau prozator, într-o lume definităfără inspiraţie, pentru că inspiraţia estedivină şi nu dăruită tuturor; amarul l-aînvăţat pe om să mediteze asuprasituaţiei sale existenţiale, să cântăreascăvorbele şi faptele, să audă prin vuietulvremii paşii îndepărtaţi şi respiraţiileduşmanilor, care îi căutau fiinţa să îidistrugă năzuinţele: „Sfârşit, îmi vădumbra căzută pe mal,/ Vine un câine-nfiorat şi grăbit/ Şi sângele-mi linge-ndelirul carnal,/ Muşcă din mineflămând şi scârbit…” (Cetatea luiBucur, De Nobilis, 2011:3).

Amnarul loveşte cremenea pentrua scoate scântei aşa cum vuietul celestizvorăşte prin lumină ideeagânditorului, care aşteaptăîngenuncheat sclipirea: „Am văzutlucrurile ca toată lumea”, spunea cumodestie despre creaţia sa AlessandroCeni, o atitudine singulară, care îlprezintă pe poet ca pe vizionarul, hoţulfocului, vates, acela care vede ceea cealţii nu văd, aude ceea ce alţii nuascultă, spunea într-o lucrare a sacriticul literar, Giovanni Pascoli. Dartocmai această dimensiune eliberatoareva permite literatului să aspire la adeveni o voce comună, bucurându-se,totuşi, de un comportament nuanţatmetaforic şi reflectat.

Cremenea este mintea geniuluicreat să se aprindă când fasciculul deidei îi străpunge cu mii de săgeţicreierul. Atunci, literatul se ridică,prinde, tremurând la început, pana cucare scrijelează pe piatra de granit şilasă, apoi, să se rostogolească în cuvintecerneala din creierul lui ce macereazăcontinuu idei: „Şi-a strămoşilorcredinţe, mii de gesturi rituale/ E omuzică divină, energii universale…./Declanşate şi-n străfunduri, plânge apaîn adâncuri./ Dans, balans, foculplanetei se revarsă prin pământuri/ Şiironic propulsează în afară…Universul… „ (Cetatea lui Bucur, Iosif,2011:2). În gândirea italiană, poetulGuido Zavanone pare că priveşte înversul său realitatea, cotidianul cu unaer oarecum detaşat, în acelaşi timpobservând şi observându-se pe sine,sentimentele sale ca pe nişte tablouri depe o simeză, într-un limbaj mai curând


27nr. 99, 2017

direct, în care metafora este aidomanuanţelor, aşezate cu atenţie, acolounde trebuie ca să dea umbra dorită.Uneori detaşarea lasă loc apăsării,melancoliei, (re)desenării clipelor dinamintire, chiar unei uşoare revolteîmpotriva inexorabilului, destinului. S-ar putea vorbi de mai multe temefavorite, predilectă fiind curgereatimpului, înlănţuirea clipelor în vuietullor continuu dinspre copilărie spresenectute. Uneori, timpul se joacă cunoi şi copilăria ne desenează pentrutotdeauna în amintire culorile/mirosurile/ clipele ei. Timpul pare căduce de mână fiece clipă pe care oavem într-un perpetuu ieri devenit, cumspunea Augustin, un alt fel de prezentpentru noi: „Era plăcut să-ntâlneştilumea, imaginile în fugă, prezentul şiviitorul, amestecate într-un dansameţitor; dar: mai apoi…/ mă dărâmadespărţirea rapidă în clipa / întâlnirii,faptul că de-abia apucam/ câte o fâşiezdrenţuită din lucruri şi nu lecunoşteam / cu adevărat niciodată”(Din tren).

La urma urmei, scrie GuidoZavanone, poate că socoteala poetuluieste aceasta: „timpurile / deviate aleistoriei sale: să evoce din nou / trecutul,să trăiască prezentul / pentru o viitoareaducere aminte”. Geniul sfinţeşte, seroteşte în jurul axei vieţii şi îi dănădejdea că sufletul lui, îmbrăcat încreaţia sa, se ridică spre înaltul cerului,căutându-i mai întâi matricea fiinţeisale celeste, ca după aceea să revină înmediul teluric al trupului său, şi să deatrăire artei sale. Amnarul aflat în mânadoritorului de lumină loveşte cu puterecremenea, şi atunci, scântei de erudiţiepornesc un joc măiestru.

Amarul a fost cântecul greu aldurerii ce încă apasă fiinţa omului, aceadurere fizică şi sufletească ce îl răpunpe cel neiniţiat. Amarul este greu ca unplumb răsturnat din cuva topitorieisorţii, ce caută, prin întinderea lui înspaţiu şi timp să distrugă frumuseţeamorală: „Dormea întors amorul meu deplumb/ Pe flori de plumb, şi-am începutsă-l strig/ Stam singur lângă mort…şiera frig…/ Şi-i atârnau aripele deplumb.” (Bacovia, Plumb) Literatul

modelează durerea, o încântă cu slovelelui, o apropie de obrazul chinuit degânduri şi aşteaptă liniştit să-i smulgăderma care îi acoperă suferinţa tăcândă.

Despre artă şi creatorParonime ale luminii şi ale

suferinţei, ale iniţierii şi ale aşteptăriifuziunii sufletului cu un timp mai bun.Tot ce este suferinţă vine de lanepriceperea noastră de a nu şti săalegem energiile benefice, care neînconjoară şi care se limitează atuncicând negativismul vampiric nevlăguieşte aplecându-ne în faţa răului.Amarul este o şcoală de meditaţieprofundă a minţii, a durerii dar şi aputerii de a ne înţelege existenţa:“Fiecare trăire este, în acest caz, un saltîn neant. Când tot ce ţi-a oferit viaţa aitrăit până la paroxism, până la supremaîncordare, ai ajuns la acea stare în carenu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai aice” (Cioran, 1990:13). Am putea oaredefini această fiinţare telurică a noastră,sau este numai o plăsmuire a creieruluişi a imaginaţiei pure a minţii, ce ne lasăsă ne pierdem vremea cu toatenimicurile care ne distrug?; să nu uitămcă avem puterea dată de a discernesinguri, în tot ceea ce facem. Şi iar neînşelăm când afirmăm că pe pământsuntem singuri şi neajutoraţi. Trăim dinimpresii şi unii dintre noi se hrănesc culumina oarbă a închipuirii. E un joc alfantasmelor albastre, al adânciriiomului profan în neştiut. Literatulmimează neînţelegerea jocului pentrucă el este un dat al lumii acesteia, înlumea profană a pământului rămâne unexaltat, un vehement al facerii fiinţeiprin fiinţă: „Creatorii au identitateaccentuată. Ei se particularizează capersonalităţi prin raportare lacomunitate şi dovedesc o vitalitatespecifică” (Ispas, 2003:35). Creează,dau strălucire cuvântului şi îl aşeazăacolo unde îi este cu adevărat locul, nuunde profanul îl aruncă umplându-l deabjecţii, de neintitulări mestecate încriza de timp a afacerii, a minimalizăriiimportanţei cuvântului şi aduceriiacestuia în nesclipiri.

Suntem născuţi din mama-om pecare pruncul o recunoaşte încă din

pântece. Unii plâng când se nasc,lăcrimând încă din primele clipe alevieţii pentru ceea ce nădăjduiesc, alţiiaşteaptă palma celui care îi pune îndreptul vieţii, fiind necunoscătoriiamarului fiinţei telurice. Literatul estelumina celestului universal valabilexistenţei pe Pământ, este Universulînsuşi pentru că lui i s-a dat prin naşteredescifrarea tăcută a verbului existenţial:„Literatul adevărat sădeşte slovele, careînfloresc când cititorul se simte luminatde profunzimea adâncului respirat alideilor ce emană culturalismulincandescent” (Mureșanu, 2011:141).Creierul lui este brăzdat de energii cepot schimba cu ajutorul celor douăviziuni, deusian şi luciferic, esenţacuvântului. Cuvântul fiind idee, ideeaDumnezeu. Poezia şi proza suntelemente angelice când spiritulcunoaşte în totalitatea lui esenţacreaţiei, desăvârşirea ei ca desluşirenedesluşită în tainica sferă aimaginaţiei, idei în devenire în careimaginarul joacă pueril conştiinţa.Umbra este dublul entităţii în obscur, teînsoţeşte şi se tulbură când deviaţiileenergetice ale corpului întâlnesc opusulmagnetic al altor energii. Divinultresaltă cu neînţelegerile, tainiceleascunzişuri ale memoriei în perpetuamişcare a dansului angelic al ideilor.Arta este o îndeletnicire dăruită deputerea celestă celui născut să fie artist,amnarul dându-i puterea de a luminaobscurul însă nu a-l dezvălui în faţaprofanului pentru că nici aşa nu arînţelege taina luminii, iar amarul estegustul stării produs de cel care, dinspatele creatorului, nu a înţeles-o, înschimb, i-a pătat-o cu dorinţa snoabă dea o avea. A sădi, în întunericul lumiicăzute, acea verticală a geniului arteiluminii, prin ruga unei prezenţeslăvitoare, este vocaţia nestăpânită deidei şi gânduri ale oricărui literat, poetsau prozator, român sau italian, ce mergspre nemurire.


28 nr. 99, 2017

POEMEIrina Lucia MIhALCAIrina Lucia MIhALCA

Ceasornicarul timpului

Astăzi, marţi, de dimineaţă, pe strada mea,la o tarabă a apărut un personaj fără vârstă.Purta o pancartă - Reparăm, pentru o zi, timpul ceasurilor,

drept plată, ultimele nouă secunde! –( pe masă diverse obiecte împrăştiate

străluceau în raza oglinzii )

Grăbiţi oamenii trec mai departe, doar uniischiţează un mic zâmbet: Hm, ciudat reparator, insolit afiş!

În drum spre şcoală, un copil se opri. Se uită, întrebă curios,întinzând ceasul primit cadou, cu o zi înainte:- Pentru o zi, ce timp îmi puteţi repara?- Depinde ce vrei! Un timp prăfuit, un timp îngheţat,un timp diferit, un timp atârnat înainte, un timp înapoi,un timp paralel, o buclă de timp,jumătăţi sau sferturi de timp, fantome de timp măcinat?- Un timp în avans cu zece ani!şi, astfel, prin timp, o zi, dispăruse...

Cu părul în vânt, o tânără suplă a trecut înainte.Citind, se întoarse: De ce nu?!- Aş vrea să primesc un timp diferit!

întinde ceasul-brăţară şi-n alt timp intră...

A trecut şi-un bătrân, ce greu îşi târşi anii mulţi,privind aşeză pe tarabă vechiul ceasşi-n jumătăţi de timp, pentru o zi, el fugi...

Întâmplarea făcu, ca pe lângă pancarta postată,să treacă şi-un om singur,cu privirea rătăcită. Vag, gândul îi încolţi:- Un timp, un timp paralel să primesc!Ceasornicaru-i zâmbi, tăcut îi luă ceasul şi, astfel, între tristeţe şi soare, prin ritmuri mareice, omul trecuse...

.... spre seară îşi strânse afişul, taraba cu piesele timpului,ştia sigur, a doua zi, de la fiecare,în dar va primi nouă preţioase secunde,cadrane de vise, imagini, cu migală fixate prin timp...

O poveste,o stare, o emoţie, un vis

O poveste poate continua şi-n alte locuri sau timpuri!

Un gând alb în delirul literelor ~ Oare, unde duc urmele paşilor noştri pierduţi în ceaţă,în întinderile zăpezilor imaculate?

Ce departe dansul argintiu al fulgilor pe gene, crâmpeie de poveşti din răsuflarea sufletelor plecate! Ce departe îngerii ce-şi lasă amprenta aripilor, ce departe florile de gheaţă desenate pe geamuri!

Sufletul este în căutarea perechii sale,negăsindu-l pe pământ, în Cer, printre îngeri, îl caută. Tac cuvintele între noi, tac şi plâng,Vor mai vorbi vreodată?

Ei sunt în noi, ei cei plecaţi, ei cei prezenţi! Sclipiri de lumină din caldul trecut licăresc.Dacă eşti în gândul cuiva

ceva din tine s-a transferat acolo!

În perle rotunde se preschimbă toate picăturile, în depărtate amintiri crengile sălciilor plângătoare se leagănă.

Ca visul din vis, ca ochiul din lacrimă,

viaţa-i o poveste, o stare, o emoţie, un vis!

BariereleÎnvelit de albastrul cerului,visul nu are bariere.

Dincolo de albastrul cerului,visul nu are bariere.

Şi-atunci barierele cine le-a trasat?

Frontiera a împiedicat dorinţa călătorului.

Obstacolele au împiedicat dorinţa de a se înălţa.


29nr. 99, 2017

Mai înainte de evidențiereaargumentelor care conferă Biblieiunicitate desăvârșită, cuvine-se să arătde unde și-a luat numele, adică săexaminez originea și semnificațiatermenului Biblie. Părerea bibliștilorcu autoritate este că acest termenprovine din grecescul biblía, care areînțelesul de „cărți mici”. La rândullui, biblía derivă din biblos, cuvânt cedesemnează partea interioară apapirusului, planta din care înantichitate se fabrica „hârtie” de scris.De altminteri, fapt ilustrat în Iosua13/5, grecii numeau Biblos portulfenician Ghebal prin care eraimportat/tranzitat papirusul din Egipt.Întrucât diversele mesaje scrise peacest material erau cunoscute cabiblía, iată motivul pentru care, cutimpul, termenul a ajuns să exprimetoate tipurile de scrieri (suluri, cărți,scripturi, documente), ba chiar ocolecție de cărți mici dintr-obibliotecă. Mult mai târziu, termenulBiblía a fost întrebuințat în latină casubstantiv la singular, de unde apătruns în limba română sub formaBiblie.

Vasăzică, ceea ce înțelegem astăziprin Biblie, în fond este colecția celor66 de cărți antice, redactate șisuccesiv compilate în peste 1600 deani, colecție pe care Ieronim, autorulVulgatei (Biblia tradusă în latină), anumit-o Bibliotheca Divina. Da, căcirespectiva bibliotecă are un catalogsau o listă de cărți acceptate caScripturi inspirate și autentice (așanumitul canon al Bibliei), toate cărțileneautorizate (Evanghelia după Iuda,Evanghelia lui Nicodim, Evangheliadupă Maria Magdalena etc.) fiind

considerate apocrife și, ca atare,excluse.

Cum spuneam mai sus, catalogulfix al Bibliei cuprinde 66 de cărți (39fac parte din Vechiul Testament sauScripturile ebraice, celelalte 27alcătuiesc Noul Testament sauScripturile grecești), toate aceste cărțifiind scrise sub inspirația divină șinumai în parte fiind revelate.

N.B. Mărturisitorul Petre Țuțeaspunea că inspirația și revelația suntcăile Domnului, inspirația fiinddefinită de el ca favoarea divină, iarrevelația ca acțiunea directă adivinității...

Cât privește cuvântul canon,acesta provine din ebraicul qané,cuvânt utilizat la început pentrudesemnarea trestiei, care, atunci cândnu se găsea la îndemână o bucată delemn, servea drept vergea la măsurat.Ulterior, apostolul Pavel a atribuittermenului grecesc kanónsemnificația „reguli de conduită”,întrebuințându-l și cu sensul de„măsură a marginilor sau teritoriului”repartizat cuiva. În noua accepțiuneapostolică, numai cărțile canonicesunt cu adevărat inspirate și drepte cafirul de plumb, adică demne să fieutilizate ca îndreptar în stabilireacredinței și conduitei corecte...

Dar iată câteva dintre atributeleBibliei, care fac din ea o cartenepereche:

1) Cu toate că, așa cum arătammai sus, Biblia a fost scrisă de maimulți autori în peste 1600 de ani, ea –potrivit mesajului transmis șiprofețiilor ce s-au împlinit în totalitate– înfățișează o uluitoare coeziuneinternă;

2) Biblia a rezistat tuturorpersecuțiilor la care a fost supusă înmultimilenara ei existență și, în plus,și-a transmis textul cu o asemeneaextraordinară fidelitate, încât facedovada clară că este Cuvântul luiDumnezeu;

3) Exactitatea științifică ainformațiilor comunicate (estesingurul document istoric ceamintește în mai multe locuri de hitiți,iar în cartea Iov, Pământul estevăzut/definit ca o sferă suspendată penimic);

4) Marea onestitate a autorilor(David, Solomon, apostolul Petruetc.), chiar și atunci când aceștia îșidescriu înfrângerile, slăbiciunile sauîndoielile (de pildă, Petru s-a lepădatîntr-o singură noapte de trei ori deMântuitor), fapt care-i conferă un plusde umanism și credibilitate;

5) Atractivitatea generată desplendida îmbinare dintre simplitatealimbajului utilizat și inegalabilafrumusețe a parabolelor cu rolilustrativ-întăritor, îndeosebi înPredica de pe munte, mesaj veșnictânăr, ce musai merge la inimă și-lînțelepțește pe cititor sau ascultător.

De ce BibliaDe ce Bibliaeste o carte nepereche?este o carte nepereche?

George PETROVAIGeorge PETROVAI


30 nr. 99, 2017

Ca și florile sunt dorurile șipatimile unui suflet: ,,Ca și flori înpoarta vieței/ Bat la porțile gândirii,/Toate cer intrare în lume,/ Cerveșmintele vorbirii.”, Dar câte nu sescutură moarte, lipsite fiind deveșmântul trainic al vorbirii! Și așas-au scuturat dorurile și patimileatâtor alți scriitori, care au socotit căeste de prisos să mai munceascăpentru a-și croi veșmintele vorbirii.Mihai Eminescu a muncit în aceastăprivință mult. Nu este alt scriitor,care să fi controlat ca dânsulîntocmirea fiecărei propoziții și afiecărui cuvânt. Ne este foarte DORde Mihai Eminescu, mai ales acumcând ne-am îndepărtat de limbanoastră, de obiceiurile noastre și amdevenit cetățeni europeni, sau maibine zis ai nimănui. Poporul româna rezistat datorită tradițiilor șicredințelor nostre de la stăbunii dacicu asimilări ale unor popoaretrecătoare. Locul oamenilor înțelepția fost luat de așa zișii formatori deopinii care răspâdesc în spațiulpublic informații multe șineadevărate. Avem nevoie de marelegeniu al literaturii române MihaiEminescu. Trebuie să-l recitim și să-l aducem din nou in fața generațiilor

tinere care nu prea știu nimic despreacesta. In secolul XXI toți oameniise consideră invățați și educați prindiferite mijloace. Și în alte secole auexistat oameni învățați și talentațicare au contribuit la evoluțiaomenirii. Iata ce afirma MihaiEminescu despre acesti oameni cuaproape 150 ani în urmă „Oaneniiînvățați, dar fără talent propriu și deiubire, adică purtătorii științeimoderne mi-i închipui ca o salăîntunecată cu o ușă de intrare și cuuna de ieșire. Ideile străine intrăprintr-o ușă trec prin intunericul săliși ies pe cealaltă, indiferente, singureși reci. Capul unui om de talent e cao sală luminată, cu pereți de oglinzi.De-afară vin ideile într-adevăr reci șiindiferente, dar ce societate, cepetrecere găsesc. În lumina cea maivie ele-și găsesc pe cele ce s-asemen,pe cele ce le contrariază, dispută –concesii și ideile cele mari,chintesența vieții sale sufletești, seuită la ele dacă și cum s-ar potrivitoate fără să se contrazică’’. Astăzi,când cantitatea de informații acrescut exponențial datorită tenicilormoderne de transmisie și răspândirerapidă (TV, internet, Facebook, etc.),mintea umană nu mai are nici timpși nici capacitatea intelectuală de a leprelucra, de a le avalua și de a luadecizii corecte. Din această cauzăomul a devenit un ascultător docil,un sclav modern în mâna altoroameni care manipulează informațiadupă cum dorește. Scopul este de adomina și de a stăpâni dupăinteresele proprii. Nu s-a schimbatnimic de mii de ani la acest popor.Mihai Eminescu se adresa luiGheorghe Panu ,,Panule, ști tu că înlumea aceasta nu este nimic mai

interesant decât istoria poporuluinostru, trecutul lui, tot, tot, este un șirneîntrerupt de martiri,,.De mii de anine trădăm conducătorii patrioți înmâinile dușmanilor sau îi omorâmnoi. Ne place să ne închinămputerilor străine și facem concurscare dăm bir mai mare ca să ne punăstăpâni. Geniile și oamenii de științăau fost umilite în toate timpurile.Cele mai multe au luat caleastrăinătății, iar cei care au rămas aumurit într-o sărăcie lucie.Comportamentul față de acestia estedescrisă și de Mihai Eminescu, carea fost și un foarte bun jurnalist deinvestigații. Asupra lui tot timpul s-a exercitat o presiune din parteaclasei politice, care dijmuia ca și întimpurile noastre toate posturile dinadministrația statului. Iata cumdescrie una dintre aceste măsuri:,,Dupa încercarea grea pe care amîndurat-o, prin destituirea din postulce-l ocupam ca revizor, fără cauză,dar cu efect zdrobitor asupraexistenței mele materiale, aziprofesorul Vizanti mă lovește prin oînscenare, tot atât de odioasă, la carese alipește și prietenul Petrino.Înțeleg răutatea celui dîntîi, dar nupot înțelege scopul celui de-al doilea,când eu nu mai am nici o pretenție,ce pretenție poate să aibă dânsul ?. Îlcredeam prieten și azi face alianță cudușmanii mei. Cred că-i o rătăcire,sau în cazul cel mai bun, o răzbunarecontra unui articol ce-am scris într-orevistă din Pesta. Copilărie. Ah,politica este cauza tuturornenorocirilor din țara noastră.Politicienii subordonează tuturorideilor mari, cauza patimilor dinculise. Victimile nu sunt adversariipolitici puternici, hrăpăreți, ci, micii

În cãutarea Adevãrului (20).În cãutarea Adevãrului (20).Dor de EminescuDor de Eminescu

Dacă te doboară dorul nu da vina pe Mihai Eminescu

Gheorghe Valerică CIMPOCA


31nr. 99, 2017

slujbași, nenorociții care nu pot să seapere. Răzbunarea lor e murdară.Chiar dacă lovesc, vezi în atitudinealor portretul lașului,,.Ce orizonturilargi, ce vaste probleme și cesubiecte virgine i s-au desfășuratînainte! Sufletul lui se va umple deseva puternică a timpului său; el vacăta blând și iubitor în juru-i și vavedea pe cei umiliți și nedreptățiți,va pipăi rănile societății noastre, va

vedea relele și dezordinea lumii șivieții de acum și nu va plângelacrimi sterile, nici nu va blestema,desperat, căci în el va palpitaconcepția unei lumi mai bune; glasullui va vibra de sentimentul adânc alsolidarității și de însemnătateachemării lui în mijlocul nostru.,,Versul lui va răsuna ca o trompetăde luptă și sub farmecul cânteculuisău dătător de putere și de lumină,

inimile noastre vor tresări ca dintr-un somn și cuvântul lui profetic,privirea lui inspirată ne va arăta, înfața ochilor noștri extaziați, luminauimitoare a unui ideal măreț, unsplendid, un grandios răsărit desoare, peste-o lume ș-o viață nouă!,”(Alexandru Vlahuță).

(Va urma)

Festivalul Internațional de LiteraturăFestivalul Internațional de Literatură„Mihai eminescu”,„Mihai eminescu”,

Drobeta Turnu Severin, 12-14 ianuarie 2017, ediția a XXVII-aConvingerea noastră a celor de astăzi, este că sub

influiența operei poetice, a prozei scrise si aarticolelor publicate în numeroase reviste a lui MihaiEminescu se vor afla toate generațiile care l-au urmatși-l vor urma, și prin acestea, întreaga culturăromânească. Opera lui Eminescu a pătruns până într-atâta mentalitatea celor ce vorbesc și scriu românește,că urma ei nu se mai poate stinge pe veci. Frumusețea,,verbului,, eminescian va sta încrustată de-a purureaîntre podoabele sufletului românesc, cât timp acestava exista. Există și o altă latură de cercetat laEminescu, și anume latura umană a marelui geniucare a influiențat timpurile de la el spre viitor. Suntmulte lucruri de cercetat și anume pe unde a călătorit,cu cine a avut contacte de-a lungul vieții, în afaracelor care l-au cunoscut? Sunt perioade contradictoriidin viața lui Mihai Eminescu. O astfel de perioadăeste dată de scriitorul Dumitru Copilu Copillin încartea sa Eminescu-Universalul, care constatăexistența unei ,,pete albe,, în biografia lui Eminescu,remarcată și de autorul cărții ,, Povestea Maguluicălător,, Ion Câmpean. Nu se știe unde a fost intreoctombrie 1866 când urma i se șterge în munțiiCindrel, lângă Sibiu, și mai 1867, când este remarcatde actorul Iorgu Constantin în portul Giurgiu, lucrândca hamal. Dacă stăm și analizăm toate drumurile luiEminescu prin Europa constatam că intr-o viață așade scurtă a parcurs foarte multe trasee, cele mai multefăcâdu-le pe jos. Dar Mihai Eminescu nu este numaipoet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintâicare a dat un stil sufletului românesc și cel dintâiromân în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă,

fuziunea normală, a sufletului daco-roman cu culturaoccidentală. Noi nu putem să ne integrăm în Europafără valorile noastre naționale, iar cel mai importantlucru este păstrarea limbii românești alături decredințele noastre populare. Este un avertismentpentru noi că pierderea acestora va conduce ladecăderea noastră. Ori, acest lucru nu s-a intâmplatde mii de ani, cu toate că am fost cotropiți de popoarecare acum nu mai există. Flacăra națiunii rămâneaprinsă atâta timp cât ne vom aduce aminte detrecutul nostru, în special de marii oamenii de culturăși de stat care au contribuit la formarea Romanieimoderne. Eminescu este unul dintre cei maiimportanți oameni de cultură pe care poporul nostrul-a avut. Procesul culturii române întregi s-a depănatîn mic, dar concentrat în munca lui Eminescu. Acea,,căutare de sine,, a lui este ,,căutarea de sine,, aculturii române întregi. Bat la porțile acestei culturiatâtea gânduri și atâtea doruri. Vântul de apus leaduce pe unele, suflul pământului, în care se odihnescstrămoșii, le ridică pe altele și toate cer veșmintele


32 nr. 99, 2017

vorbirii ca să poată intra în viața poporului nostru.Eminescu a fost primul, care a deschis acestor gânduriși acestor doruri o poartă de intrare spre o viață

durabilă. De aceea este și natural, că aceia care vindupă dânsul și sunt impinși spre misiunea aceleiași,,căutări de sine,, să fie sub influiența lui. Școala luiEminescu este scoala culturii neamului și nu numai.Poporul român intrând cu Eminescu în Europa aducemari servicii culturii europene. Să nu uităm că MihaiEminescu a strabătut Europa în lung și în lat, că astudiat la Viena și Berlin și că prin opera sa acontribuit la emanciparea Europei. Oare câți dintreeuropeni, în afara poporului român, sunt conștienți deacest lucru? Ne rămâne nouă, urmașilor, să-lpromovăm pe Mihai Eminescu, în primul rând înEuropa și apoi în întreaga lume. Numai așa vom ficunoscuți ca un popor iubitor de literatură și îi vominvăța și pe alții ce inseamnă cuvântul DOR.

Marele nostru poet, Mihai Eminescu, este iubitde întreg poporul român și din ce în ce mai mulțistrăini, care văd în el un poet universal. De ziua denaștere a marelui poet au loc multiple manifestări careomagiază contribuția acestuia la cultura universală.Datorită unor oameni de cultură inimoși, FestivalulInternațional de Literatură, Mihai Eminescu s-adesfășurat la Drobeta Turnu Severin, anul acestaajungând la ediţia XXVII. Manifestarea a debutat laPalatul Culturii ,,Teodor Costescu” din municipiulDrobeta Turnu Severin şi a continuat, în dejatradiţionalul său periplu prin judetul Mehedinți laBăile Herculane şi la Mănăstirea ,,Sfânta Ana,, dinOrşova. Desfășurarea amplului program almanifestării a fost gândită și monitorizată de cătrepoetul și prozatorul Florian Copcea, inițiatorulFestivalului, un neostenit animator cultural, avându-l alături pe titanul scrisului românesc, AcademicianulMihai Cimpoi din republica Moldova, care cu toate

vicisitudinile iernii a reușit să vină de la Chișinău,pentru a se închina și reculege întru Eminescu acolounde Dunărea framătă și doinește. La această amplămanifestare culturală au participat poeţi, prozatori,critici literari, academicieni şi alti oameni de culturădin România, Republica Moldova şi Serbia, alăturifiind şi reprezentanţi ai conducerilor administrativeși ai Bisericii Ortodoxe. Manifestarea a început în salaTeodor Costescu din Palatul Culturii, Drobeta TurnuSeverin, cu intonarea imnului național al Romaniei.Palatul Culturii a fost gătit în haine noi de sărbătoare,fiind proaspăt renovat. A urmat un cor format dinstudenți ai facultății de teologie, care a interpretat maimulte cântece cu versuri ale marelui poet. Muzicădivină, dumnezeeiască, parcă venită din universuldescris atât de frumos de Mihai Eminescu în poeziilesale. În cuvântul său părintele episcop Nicodim asubliniat importanța zilei de 15 ianuarie, ziua culturiiromânești, aducând omagiu marelui geniu alliteraturii, Mihai Eminescu. După o serie de luări decuvânt ale mai multor poeți și scriitori s-au decernatpremiile Mihai Eminescu pentru contributii ladezvoltarea literaturii românești, în special pentrupromovarea lui Mihai Eminescu. A urmat depunereade flori la statuia lui Mihai Eminescu situată îngrădina liceului Traian din Trobeta Turnu Severin.Liceeni frumoși erau prezenți cu flori, darcomoditatea dascălilor care nu au dat o prea mareimportanță acestui eveniment, a făcut ca noiparticipanții să facem o cărare prin zăpada imaculatăcare era așternută ca un covor până la stauia marelui

poet. Poate așa a dorit poetul, să nu fie tulburat preamult și să nu se abată de la gândurile sale. A urmat undineu la biblioteca Ion Gheorghe Bibicescu dinDrobeta Turnu Severin, care a implinit 95 ani de laînființare. A doua zi ne-am deplasat la BăileHerculane, unde am fost întâpinați de primarul

orașului. In sala de consiliu alprimăriei s-au recitat versuri decătre tineri liceeni, sau adusomagii și s-au împărțit premii.Copii care au recitat versuri deMihai Eminescu ne-au confirmatslaba pregătire a lor la limbaromână și neînțelegerea unui text,greu descifrat, de cele mai multeori pe telefonul mobil. În schimborganizarea a fost impecabilădatorită domnului primar CristianMiclău pentru interesul deosebit pecare-l acordă festivalului. S-audepus coroane de flori, mai întâi lastatuia lui Mihai Eminescu, iarapoi la statuia lui Adrian Păunescu.Cei doi mari poeți stau acum fațăîn față (chir dacă îi separă undrum), ascultă și comentează ce semai petrece pe plaiurile mioriticeale României. Urmatorul popas l-am facut la Orșova, la statuia luiMihai Eminescu, unde ne-amrecules și am depus flori.Amplasată pe malul Dunării,statuia lui Mihai Eminescuvegheaza ca nimeni să nu pătrundădincoace de hotarele noastre, să netulbure apele, munții și pădurile.Ne-am plecat capetele descoperiteîn fața geniului și l-am rugat să ne

ierte pentru cei ce nu-l înțeleg.Ultimul popas l-am facut laMănăstirea Sfânta Ana de lâgăOrșova. Aceasta este asezata pecoama Dealului Mosului, caredomină orașul Orșova. Aceastămănăstire are un istoric aparte,fiind ctitorită de catre cunoscutulziarist interbelic Pamfil Seicaru,care a luptat în zona Orșovei încalitate de tânăr sublocotenent alRegimentului 17 Infanterie înprimul Razboi Mondial. Aici s-afăcut o slujbă de pomenire pentruMihai Eminescu. Toti participanțiiau fost impresionați de aceastăslujbă la care a participat un soborde preoți. După slujba de pomenireau fost înmânate premiile PamfilȘeicaru pe anul 2017 pentrupromovarea literaturii române.Invitată pentru a patra oară la acestpresdigios reper culturalinternational, revista ,,Climateliterare”, prin premianţi săi: IonIancu Vale, Gheorghe ValercăCimpoca și George BârligeanuVulcana. Pe lângă premiile,,Pamfil Şeicaru,, (2008) şi ,,MihaiEminescu,, (2009), anul acesta,revista noastra Climate literare şi-a adăugat în palmares încă trei

medalii pentru promovarealiteraturii române: medalia ,,IoanG. Bibicescu’’și două premii,,Pamfil Şeicaru”. Printrepremiantii de anul acesta, putemnota nume de referință aleliteraturii și culturii româneștiactuale precum: Băciuț Nicolae,Dumitru Copilu Copilin, MihaelaAlbu, Marian Nencescu, IoanBaba, Virginia Popovici, GabrielCoșoveanu, Vasile Bahnaru, JeanBăileșteanu, Ioan Latcu etc.Multumim organizatorilor, înspecial domnului Florian Copcea,pentru tot ce ce fac ca acestfestivalul internațional de literaturăMihai Eminescu să se țină anual laDrobeta Turnu Severin. Ce estemai frumos decât o participareactivă la un festival internationaldedicat marelui geniu MihaiEminescu și primirea unor premiicare ne onorează, dar totodată ne șiobligă să purtăm flacăra aprinsădin sat în sat, din oraș în oraș,contribuind și mai mult lapromovarea literaturii și culturiiromânești?

Gheorghe Valerica Cimpoca


33nr. 99, 2017

Extract de umbră„Opreşte trecerea!”

(Lucian Blaga)

Copilăria, toată, contemplă înțelepciunea și iubireaîn infinitul jocului, adună mărunte miracole, visează …și nu știe că visează.Dintr-un motiv simplu, dar insuficient explicat, orice copil desenează, spontan, magia visului, în adierea fiecărei clipe.Și fiecare clipă, care trece, întinde larg aripile visării înspre ne-mărginirea visuluice încă nu a fost visat, către plutirea multicolor – suavă a ultimului vis …, visul fără de cel care visează, visul pur.Atunci, și numai atunci, copilăria se transformă, discret și ireversibil, în ultima frontieră a eternității.

Ion Teodor PALADE

Lumini paralele


34 nr. 99, 2017

Un bra] de liriceTraian VASILCĂuTraian VASILCĂu

Zborul Mântuirii

Pentru Rodian DrăgoiRana e mai ușoară când se-mparte,Am chin destul, dar plânsul tău nu-l am.Hai să ne ducem sarcinile, Frate,Cât suntem doi cocori pe-același ram.Ții minte cum zburam cândva spre stele?Era puțin și ajungeam în Cer...Hai ia, te rog, din sarcinile mele,Dă-mi-le pe-ale tale, prinț stingher.Drept mai avem la zborul MântuiriiȘi pomul unde stăm fără permisS-o prăbuși cu roadele UimiriiLa pragul ultimului nostru Vis.

Vis nesfârșitPetra a căzut pe o terasă.A-nchis ochii și a adormit.Și de-atunci visează nesfârșit,Și de-atunci visează nesfârșit.E în lan de maci privighetoare,Strai de sărbătoare poartă ea.Strigă luna: „Asta-i sora mea!”.Strigă luna: „Asta-i sora mea!”.Și de-atâta vis fără-ncetareFratele ei prinde a cântaCă nu știe de-o va îngropa,Că nu știe de-o va îngropa.Un ocean vuind e-ntreaga zare,Un ocean se-atinge de pământȘi-n atingeri e un clinchet sfânt,Și-n atingeri e un clinchet sfânt,Pe care-o tăcere îl culegeȘi-l presoară ca pe mir, duios,Peste Petra, ce-a surâs frumos,Peste Petra, ce-a surâs frumos.

MuceniceascăPentru Paul Spirescu

O mănăstire-n fața mării, Mama!Cu lumânările în ochi arzândȘi vântul de din zări cădelnițândȘi potrivindu-i, iar și iar, năframa.Plinitu-i-sa vremea, și-n tăceriS-o scufunda, cântând, cu-aleasă vrere,Ca Poezia dusă la junghiere,Sub stelele jertfite-n tămâieri.Atunci pe-o scară albă de misterVor curge îngerii în fremătare.Legându-i ranele c-o sărutare,Să-i dea cunună veșnică în Cer.

AcasăCa și David, plâng mereu,Patul mi-i de jale.- Ia-mă-acasă, Tatăl meu,Că-s pribeag pe cale.Mîndru-am fost și mânios,Aprig precum vântulȘi mai mare păcătosN-a știut pământul.Vameș, cad, îngenunchind,Lângă a Ta cruce, Care-n mine înflorindMilă îmi aduce.Și când sunt de lacrimi scris,Gura-Ți mângâioasăZice: „Hai, că ți-am promisSă te iau Acasă!Acolo, lui Tatăl tăuSă-i dai Tot, nu partea,Iar lumii să-i pară răuCă ți-a dorit moartea!”.

VădPuțină rugăciune am în mine.Păcatu-ntreg în mine-l port mereu.De-atâta bine, Doamne, îmi e greuȘi din ce-mi dai nimic mi se cuvine.Am abdicat din Rai, cu bucurieȘi prin necazuri azi împărățesc.De-atâta hulă iadurile-mi cresc,

În gura mea aflându-și ctitorie.Pierzanii noi îmi jinduie privirea,De ele să m-ascund cutez în van,Dar revărsându-mi plânsul în oceanSimt că-s salvat. Și-n față văd Iubirea!

Murmur de gealatJelui-m-aș și n-am cui,Chiar de-s fiul șeicului,În Tăcere mă încui,Numai ei sufletu-i spuiȘi-mbrăcat în ea veghezLa o taină ce mi-i CrezȘi atât cât nu adormÎn pustiu nu mă transformȘi atât cât am suspinPlec din toți, da-n toate vinȘi din jeluirea meaRâu fac pân-la prima stea,Să se spele-n el de-oftatUltimul din noi gealat.

***Cuvintele-s tot mai străineȘi mâine ne vor părăsi.Dar eu n-am să mă las de tine,Pâine îți sunt și vin ți-oi fi.Cuvintele spun disperareȘi înfloriri de cimitir,Când ninge-a mare-nsingurareRostită clar de Radu Gyr.Din oameni fuge bucuriaSpre zări de taină-naintând,Se-arată-n orice geam Mesia,În ochii lui zăpezi ducând.Suntem două tăceri călcateDe pașii iernii, grei, de fier.Fulguie cu povești uitateȘi lunecă trăsuri prin cer.Nu ne găsim de-atâta iarnă,Nu ne vedem de-atâta hăuȘi-n trupul meu a prins să cearnăNinsoarea cu numele tău.Vor trece secolii de mână,Unul ne lasă chiar acuȘi-oi ști când o să fii bătrână -Că-acea ninsoare ai fost tu.


35nr. 99, 2017

Institutul Cultural Român din NewYork (ICRNY) a organizat„BRÂNCUŞI: VIZIONARUL”, uneveniment special, dedicat sculptoruluiromân Constantin Brâncuşi (n. 19februarie 1876, Hobiţa-Peştişani, jud.Gorj - d. 16 martie 1957, Paris), celcare, prin viziunea sa originală şi unicăşi prin tehnicile sale inovatoare, aredefinit forma şi semnificaţiasculpturii secolului XX. Opera sa a avuto influenţă decisivă atât asupracontemporanilor săi, cât şi asupraviitoarelor generaţii de arştiti.

Evenimentul a avut loc vineri, 17februarie 2017, de la ora 19.00, în salaAuditorium a ICR New York, şi ainclus mai multe manifestări:

• „Brancusi: The Art of CarvingOne's Own Image” / „Brâncuşi: arta dea-şi sculpta propria imagine”.Conferinţă susţinută în engleză de dr.Doina Lemny, istoric de artă şi curatorla Musée National d'Art Moderne,Centre Georges Pompidou, din Paris,de care aparţine şi celebrul „L'AtelierBrancusi”. Conferinţa a reliefat rolul luiBrâncuşi ca propriu „impresar artistic”,prin intermediul fotografiilor sale - fieautoportrete, fie imagini din atelierulsau, cu operele in situ.

• Prezentare de carte: " Brancuşi, anArtist without Frontiers" / "Brâncuşi,un artist fără frontiere", de DoinaLemny (Bucureşti, Ed. Noi MediaPrint, 2016).

• Proiecţia filmului documentar„Brâncuşi - L'ensemble sculptural deTârgu Jiu en Roumanie” (2012, 15min., coordonator: Doina Lemny,imagine: Cristian Tamaş, montaj:Marius Robu, coloana sonoră: GeorgeEnescu - „Sonata nr. 3”, vioară: GeorgeEnescu, pian: Dinu Lipatti). Filmul

prezintă ansamblul monumental al luiBrâncuşi de la Târgu Jiu / „CaleaEroilor”, compus din „Masa tăcerii”,„Poarta sărutului” şi „Coloana fărăsfârşit” („Coloana infinitului”), la carese adaugă „Aleea scaunelor”, toatedispuse pe aceeaşi axă simbolică,orientată de la apus spre răsărit, cu olungime de 1275 m. Ansamblul a fostconceput ca un omagiu adus eroilorromâni căzuţi în timpul PrimuluiRăzboi Mondial şi i-a fost comandat luiBrâncuşi de „Liga femeilor gorjene”,condusă de Arethia Tătărescu, soţiaprimului ministru de atunci, GheorgheTătărescu. Ansamblul a fost executat înanii 1937-1938 şi a fost inaugurat ladata de 27 octombrie 1938. După ceautorităţile comuniste au încercat chiardemolarea „Coloanei fără sfârşit”,aceasta a fost demontată, restaurată şireinstalată în anii 1996-2000, subcoordonarea lui Radu Varia. Prin acestansamblu, Brâncuşi a realizat încă ooperă de pionierat, deschizând caleacătre sculptura monumentală modernăde spaţiu public şi chiar cătreinstalaţionismul de mai târziu.

• Expoziţie de carte, cu volumeprovenind din fondul Bibliotecii ICRNew York şi din colecţii private,dedicate operei şi personalităţii luiBrâncuşi, incluzând monografii şistudii critice, în engleză, română şifranceză, semnate, între alţii, de SidneyGeist, Athena Tacha Spear, AnnTemkin, Friedrich Teja Bach, MargitRowell, Doina Lemny, Marielle Tabart,Carmen Gimenez, Matthew Gale,Barbu Brezianu, Ion Pogorilovschi,Petre Oprea, Catalina BogdanMateescu, A. Petringenaru, Cristian-Robert Velescu, Vasile G. Paleolog,Ştefan Georgescu-Gorjan, D. Bara ş.a.Expoziţia de carte a fost dublată de unade imagini ale lucrărilor lui Brâncuşiaflate în importante colecţii muzeale

din SUA, la: Philadelphia Museum ofArt; Museum of Modern Art (MoMA),Metropolitan Museum, Guggenheim,din New York; The Art Institute ofChicago; The National Gallery of ArtWashington, D.C.; Seattle ArtMuseum; Harvard Art Museums (TheFogg Art Museum, the Busch-Reisinger Museum and the Arthur M.Sackler Museum) Cambridge, MA;Yale University Art Gallery NewHaven, CT, ş.a.

Evenimentul a marcat sărbătorirea a141 de la naşterea lui ConstantinBrâncuşi, şi, totodată, apropiatacomemorare a 60 de ani de la dispariţiaartistului.

Doina Lemny este doctor în istoriaartei, muzeograf, curator şi cercetător laMusée National d’Art Moderne, CentreGeorges Pompidou din Paris. Estespecialistă în sculptura modernă dinprima jumătate a secolului XX, cu uninteres deosebit pentru opera luiBrâncuşi. A publicat documentele dinarhivele Brâncuşi din Paris în volumele„L’Atelier Brancusi, La Collection„(Paris, Centre Pompidou, 1997) şi „LaDation Brancusi: dessins et archives”(Paris, Centre Pompidou, 2003),precum şi corespondenţa şi notele deatelier româneşti, în „Brâncuşi inedit”(Bucureşti, Humanitas, 2004). A fostco-curatorul a şapte expoziţii tematice

BRÂNCU{I: VIZIONARULBRÂNCU{I: VIZIONARULRăzvan DINU


36 nr. 99, 2017

la „Atelierul Brâncuşi” din Paris, înperioada 1998-2002, şi curatorulexpoziţiilor: „Antoine Pevsner dans lescollections du Centre Pompidou”(2001), „La Dation Brancusi” (2003),„Henri Gaudier-Brzeska dans lescollections du Centre Pompidou”(2009), coordonând şi cataloageleaferente. Este autoarea mai multorvolume: „Brancusi” (Paris, Oxus,2005); „Brancusi & Gaudier-Brzeska:points de convergence“ şi „HenriGaudier-Brzeska: Notes sur Liabeuf etTolstoï” (Paris, L’Échoppe, 2009);

„Lizica Codréano, une danseuseroumaine dans l’avant-gardeparisienne” (Lyon, Fage, 2011);„Brancusi, au-delà de toutes lesfrontières” (Lyon, Fage, 2012);„Brancusi”, colecţia „Monographies“(Paris, Centre Pompidou, 2012); „HenriGaudier-Brzeska, un sculpteur «mortpour la France»“ (Lyon, Fage, 2015);„Brancusi, an Artist without Frontiers”(Bucureşti, Noi Media Print, 2016).

CÃR|I, PICTORI,CÃR|I, PICTORI,SCRIITORISCRIITORI

Dorel SChORDorel SChOR

Editorii se gândesc întotdeaunala succesul cărților trimise în librării,știind foarte bine că acesta depindede numele autorului, de titlul bineales și de copertă. Iar coperta, atuncicând e bine gândită, sugestivă și,mai ales, semnată de un bunilustrator, e esențială. Adesea,autorul sau editura apelează la unpictor cunoscut, știind foarte bine căreputația și măiestria acestuia suntun factor foarte important pentrusuccesul opului tipărit.

Acesta e motivul pentru caremulte tablouri ale regretatului pictorBaruch Elron le regăsim reprodusepe numeroase volume, cum ar ficine-romanul lui Mircea RaduIacoban „Pompe funebre”,plachetele de versuri semnate deShaul Carmel, Bianca Marcovici,

Solo Har și Adi Cristi sau pe una dincărțile mele de aforisme umoristice.

Cu ani în urmă, l-am „descoperit”pe Moris Manes pe coperta unuiperiodic... medical pe care îl ilustracu un reușit violoncelist. Tot așa, mairecent, Miriam Cojocaru, asigurăsuccesul unor reviste medicale (Imajși Ob-gyn), dar și coperta revistei dearta întitulată „Can” (Aici). Untablou al lui Lipa Natanson a fostales la Yad v Shem pentru a ilustravolumul apărut în colecția Martiri și

eroi ai Holocaustului „The daughterwe had always wanted” de NaomiMorgenstern.

Pictorița Liana Saxone-Horodisemnează tabloul Nuntă evreiascăcare a fost reprodus pe copertaromanului „Karin, mon amour” al

Franciscăi Stoleru. Tot lucrări de aleei recomandă cititorilor douăvolume ale lui Carol Feldman.

Un volum de versuri ale luiZoltan Terner are pe copertăportretul poetului, creație apictorului Liviu Lăzărescu. Discipolal maestrului Corneliu Baba, acestaeste unul din puținii portretiști carereușește să surprindă fizionomia,dar și trăirile interioare alemodelului. Personal, am apelat la

Constantin Ciosu, reputatcaricaturist și cartonist, pentruilustrarea cărții de umor editate înSpania „Costumul lui Adam„ (Eltraje de Adan), inclusiv sugestivacopertă.


37nr. 99, 2017

Prima poveste - O jumătate de măr„O, Doamne, ce mi-o povestit o femeie din Hărnicești. O

fost murit soacră-sa și tare și-o bănuit (i-a părut rău) după ea,că o trăit laolaltă mai bine ca mama cu fata. Aveu în gradinăun măr cu mere de vară gălbine și bune, farinoase, care secoceau mai devreme, cam pă la Sântămaria Mare, când nuprea sunt mere coapte. O fost oarece duminica, și în drum erao roată de femei. S-o gândit ea: „Apoi, mă duc și culeg opoală de mere, care-or și (fi - n.r.) mai frumoase, de supt măr,și le duc la femeile cele, să sie (fie - n.r.) de sufletu' soacriimele, că și ei tare bine i-o plăcut merele aieste”. S-o dus, s-ocules o poala de mere mândre, coapte, gălbine și s-o dus lafemeile cele. Tâte s-o luat câte două, către tri, c-o fost tarebune și-o mâncat cu poftă. Ș-o zâs femeile: "Să sie în numeleDomnului și de sufletu' soacrii dumitale". Ea n-o mâncat niciunu' dacă o văzut că le plac așe de bine la femei. Pă când s-ouitat în poală, mai avea numa' un măr putred de jumătate. S-o gândit: "Noa, pă aiesta l-oi mânca dară eu, că nu poci să-ldau la nime'". Și o început să-l curățe cu unghiile, să rumpăce era putred și să arunce jos. Da' tocmai atunci o zinit pădrum un cocon de țâgan, și când le-o văzut pă celea mâncând,și mirose a mere de te rădica mirosu'n văzduh, o zâs cătă ea:"Dă-mi și mie un măr". "Vai de mine, da' cum aș putea să nu-ți dau? Da' nu mai am nici un măr în poală. Nu mai am decâtjumătatea asta că ceielaltă o fost putredă". "Dă-mi-o și păaceie", o zâs coconu'. Și i-o dat-o. În noaptea aia o visat-o păsoacră-sa. O zâs: "Vai, bine m-am stâmpărat cu jumătatea ceiede măr!". Noa, cele mândre, gălbine ca aoru, pă care le-o datla femei, nu le-o căpătat soacra-sa în cer, nu i-o fost primite.Numa' măru' cela putred corâțat, ce l-o dat la puiu' de țâgan,o fost primit. Trebe-a da la cela lipsit". (Ioana lu' Pretilus, 72ani, Desești)

A doua poveste - Doi cartofi„Da, ce v-oi spune eu nu-i glumă, nu-i șagă. Omu' mieu

când o fost beteag rău o zâs că el n-o dat în viața lui la nime'de pomană nimic, așe, oarece de mâncare, și amu îi pare rău."Ba, să nu mințăsc, am dat doi cartofi copți la un om sărac",o zâs. "Asta o fost când am zinit (venit) io din război. Amzinit pă jos, cu încă un camarad, cu hatijacurile (rucsacurile)în spate, și n-avem în ranițe nimic de mâncare. Abde (abia)mai puteam să pășim de foame.

Praznicul morților:Ș-am aflat atunci o holdă de cartofi. Am scos cartofi din

holda ceie, am aprins un foc, i-am copt în spuză ș-am mâncat.Pe câți nu i-am putut mânca, i-am pus în rucsacuri și-amplecat. După ce ne-am prins un pic inimă cu piciocii (cartofii)ceia, odată am căpătat spor la drum. Și ne-am tâlnit cu un omsărac și i-am dat doi cartofi copți, care-o fost mai mândri".

Nu la multă vreme de când mi-o zâs povestea, Vasalia meu omurit. I-am făcut parastasurile, da' într-o noapte, îl visez căstă la o măsuță și are dinainte doi cartofi. Numai doi cartofi.Era îmbrăcat în costumu' pă care l-am dat la un fecior bătrânde pește Sasar - și acela-i mort amu. Io urcam pă o coasta șiîl videm cumva de sus. Urcușu' îi bun; urci spre viață. Cândam văzut că are dinainte numai doi cartofi, am vrut să cobor,să mă întorc, să ajung la el, să grăim, să-l întreb de ce nu areși altceva pă masă, da' n-am putut. Ceva, nu vedeam ce, numă lasă nici să mă mișc mai tare în direcția lui. Și o dispărut.După ce m-am trezit, apoi mi-am adus aminte ce mi-o spuscând o fost beteag, înainte să moară. Io am gândit că dacă facparastasurile și-i dau, a avea și el. Da' omu' trebe să-și deiecu măna lui, cu sufletu' lui. Ce-și dă cu mâna lui, aceie are păCeie Lume. Io i-am văzut masa de veci”. (Ioana Sacalas, 87de ani, Tautii de Sus)

A treia poveste - Un colac murdărit cu noroi„D-apoi să-ți spun o poveste. Zâce că o murit un om și s-

o dus dinaintea lui Dumnezău - ca omu' după ce moare, seduce mai întâi înaintea lui Dumnezau să deie de samă șinuma' dup-ace îi trimas unde s-o pregătit. Și când o sositAcolo, o văzut o masă mare, lungă, plină cu tât feliu debunatăți, încărcată mai ceva ca în Zua de Paști. Și pă lângămasa ceie erau scaune. Pă câte un scaun ședea câte un om;altele erau goale. Noa, amu s-ar și (fi - n.r.) așezat și el pă unscaun, unde era masa mai încărcată, da' i-o arătat Dumnezăucu dejetu unde să se pună. Pă când s-o pus pă scaun și s-ouitat, o văzut că înaintea lui, pă masă, nu-i nimic-nimicuța,nici cât să bagi în ochi la o muscă. Și s-o uitat pă lung la ceiacare mâncau. Ce s-o gândit Dumnezău, ce nu s-o gândit, căi-o dat drumu' să se întoarcă pă pământ. Era un om foartebogat. "Noa, amu mi-oi pregăti eu pomene, să am pă masamai multe decât oricare de-Acolo", s-o gândit el. S-o dus și-o înjugat boii la car și și-o comandat un car de pomene(colaci), că așe o înțăles el pomenele. După ce-o încărcatcolacii (în car) o pornit la drum, da' o avut grija să nu deie lanime', Doamne, feri! Cu toate că mirosea după el a pâinecoaptă până departe, și pă la portț ieșeu oameni săraci, ologi,copii. Când o fost odată, roțile carului o intrat într-o groapăcu tina și i-o picat un colac. O văzut când o picat, așe că s-odus și l-o luat și l-o dat unui om sărac ce se uita la caru' celaîncărcat. Saracu' l-o șters de tină și-o început să muște din elcu poftă, strigând: "Dumnezău primească. Să ți-l vezi în CeieLume!". Pă când o sosit acasă, o picat înaintea boilor, s-omurit. Dumnezău l-o chemat la El. Și iară o văzut masa ceieîncărcată cu fel de fel de mâncăruri, da' pă când s-o pus păscaun, înaintea lui nu era decât colacu' cela cu tină pă care l-o dat săracului”. (Maria Gavan, Tautii de Sus)

Viața sufletului DincoloViața sufletului Dincolo(povestiri ardelenești)(povestiri ardelenești)

Propus de Al. S.B.Propus de Al. S.B.


38 nr. 99, 2017

uN ALTFeL De INTeRVIuuN ALTFeL De INTeRVIuCu domnul Ion Teodor Palade între granițele reci ale metafizicii și

granițele calde ale literaturii

Gabriel Enache: Există (din punctul dumneavoastră devedere) în matematică, în lumea cifrelor pe care o facețivizibilă, o anumită, un fel de dimensiune?

Ion Teodor Palade: Da, există o dimensiune,dimensiunea realităților concrete, transformată în unde alegândirii, până acolo unde ar fi să răsară și ar începe negânditaarmonie.

Gabriel Enache: Plus și minus infinit delimitează sau,dimpotrivă, lărgește granițele înțelegerii?

Ion Teodor Palade: Conceptul de infinit ne oferăcertitudinea, nu totdeauna continuă, a depășirii limitelor, atrecerii dincolo de pragul, pe care doar timpul ni-l poatedesena, la o efemeră pulsație a lui, ca fiind iluzoriu sau numaiinsurmontabil.

Gabriel Enache: Există spiritualitate în matematică, înmatematica pură sau în gândirea care o compune(construiește)?

Ion Teodor Palade: Gândirea nu poate fi separată despiritualitate, atâta vreme cât gândul are fericita respirație aprimenirii. A intra în matematică, a stărui acolo, înseamnă afi conștient de un minim efort al gândului dăruit cu spirit...și al drumului către o maximă vibrație a unui perceptibilUnivers, ce așteaptă calm să fie cuprins.

Gabriel Enache: În ceea ce scrieți – cred eu - , folosiți onotație directă, un pic seacă, o notație care îl... aruncă pecititor într-un interval (deh!) al vagului. Ce vă face sau ce văinspiră să scrieți aceste texte, poeme, proze, gânduri?

Ion Teodor Palade: În general, n-ar fi benefic, pentrunici una dintre părți, ca un autor să-și motiveze alegereaformelor de exprimare în fața cititorului, cu atât mai puțin...rostul rostirilor sale.

Gabriel Enache: Credeți că astăzi poezia, de faptliteratura, se mai lasă influențată de matematică, demanifestările, de trăirile ei logice, cursive?

Ion Teodor Palade: Poezia... veritabilă, izbitoare șifermecătoare, este procesul unei intense abstractizări, este oconstrucție comparabilă cu rezolvarea fluidă a ecuațiilor saucu stabilirea relațiilor seducătoare între puncte, drepte șiplane, este o finalizare spontană a unei anumite conexiunineuronale.

Gabriel Enache: Câtă disponibilitate vă acordă formațiade matematician pentru evadarea în lumea firavă a literaturii?

Ion Teodor Palade: Din matematică sau din artă nu sepoate evada. Rămâi acolo, pentru că tu știi că acolo este locultău firesc, amprenta cuantică a gândului tău, cel de toatezilele. Literatura, dincolo de a fi o lume firavă, este o colecție

de imagini, în care uneori ne recunoaștem, sau am dori să nerecunoaștem.

Gabriel Enache: Cine este persoana, profesorul,prietenul care v-a(u) influențat cel mai mult pe parcursul, pedrumul formării?

Ion Teodor Palade: Aici rămâne un gol, pentru că nu-mi amintesc să fi existat un model, atât de prețios încât să-ltransform în idol, în icoană, sau, în sfârșit, a visurilor mele,cel mai adesea... ademenitoare.

Gabriel Enache: Munca de profesor, de educator, vă ținetrează atenția pentru activități intelectuale sau vă punepiedici, vă încetinește?

Ion Teodor Palade: Activitatea unui profesor este oformă de exprimare intelectuală în relație cu lumea în careel se mișcă, efectiv, ca Profesor. Restul... e tăcere! (Sau,poate, farmecul delicat al școlii!).

Gabriel Enache: Cele mai mari satisfacții din activitateadumneavoastră de profesor care sunt?

Ion Teodor Palade: Care sunt cele mai mari satisfacții?Evident că sunt micile momente fulgurante, când simt clarși fără dubiu că o idee a mea a ajuns în câmpul conștient alelevului... înainte ca eu să o rostesc.

Gabriel Enache: Cât har, câtă dorință, câtă plăcere înlumea matematicii pentru un matematician?

Ion Teodor Palade: Pare un truism... Nu există har,dorință sau plăcere. Matematica nu le conține ca noțiuni, nicimăcar derivate. Un matematician s-a format pentru că aacceptat, zi de zi și... zi de zi, matematica în viața lui... Esimplu!

Gabriel Enache: Calea/drumul dumneavoastră în/cătreaceste lumi: matematică, literatură, au fost obositoare sausunt cu adevărat experiențele care v-au împlinit și care v-audesăvârșit?

Ion Teodor Palade: Nimic nu te poate împlini sau, și maiprețios, nu te poate desăvârși. Totul se transpune unei ordinirelative, în care cei de departe îi privesc pe cei de aproapecu un soi de indulgență naturală.

Gabriel Enache: Cine este Ion Teodor Palade atuncicând se vede (se lasă văzut) singur în fața unei oglinzi careîi reflectă viața și trăirile ei?

Ion Teodor Palade: Când îmi citesc numele..., mă simttraversat de tot mai mici și, de departe (iar!) molatecipăianjeni, istoviți de mătăsuri, singulari..., în diminețileuscate, atunci când oglinda se întoarce, precis, spre elipsalunulelor lui Saturn, acele rupturi argintate, din preaduioasele pete solare.

Ion Teodor Palade este profesor de matematică, scriitor mai puțin vizibil și mare amator de șah. Firea domnieisale este una a unui introvertit vesel, zglobiu pe alocuri dar, în părțile ei mai adânci, metafizica și trăirile ei și-au făcutculcuș, adică nu mai au de gând să îl părăsească. De aici, toate intensitățile pe care cuvintele îl fac să le trăiască...

Gabriel Enache


39nr. 99, 2017

în luna mai a anului de grație 2007, s-apurces la fondarea revistei ,,Climate literare”care va aniversa, în curând, 10 ani de existențăși 100 de apariții. Astfel Colegiul Director alpublicației intenționează să tipărească și oAntologie ce va cuprinde 100 de autori, din cei460 ale căror lucrări au fost publicate în revistă,de-a lungul timpului.

în acest sens rugăm, pentru început, pe toțicei care au colaborat cu revista, (poeți,prozatori, eseiști, critici literari, etc.) și doresc săfie incluși în această antologie, să ne transmităun acord de principiu, pentru a putea demaraconceperea lucrării.

Așteptăm urgent răspunsul dumneavoastră,petnru a vă transmite detaliile tehnice departicipare.

ANTOLOGIEANTOLOGIE,,CLIMATE LITERARE”,,CLIMATE LITERARE”10 ani de via\[, 100 de10 ani de via\[, 100 denumere, 100 de autorinumere, 100 de autori

FEMEIEFEMEIEDomnica Vărzaru

De n-ai fi fost, noi n-am fi existat.

Pământul în zadar s-ar fi rotit

Să facă zi și noapte ne-ncetat

Când nimeni și nimic n-ar fi iubit.

Daca nu ești, minuni nu mai există.

Temutele absențe pe negândite vin

Nimic din cei frumos nu mai insistă

Să umple viața oricărui destin

Iar de n-ai fi, nimic n-ar exista.

Tu ești izvor de om și de priceperi

Femeie, primăvara albastră

Îți dăruim recunoștința noastră.

DE 8 MARTIEDE 8 MARTIE

Colectivul Redacțional al revistei Climate literare

urează tuturor colaboratoarelor și cititoarelor noastre

cu ocazia zilei de 8 Martie cele mai sincere urări de

sănatate, înpliniri și prosperitate, alături de o

primăvară infinită în minte și în suflet

,,LA MULȚI ANI”


40 nr. 99, 2017

Cărţi noi în biblioteca

revistei Climate literare

Contact: Tel. 0722 702578 ; e-mail: [email protected] ;web site: http://climate.literare.ro

Cogito„Dacă Dumnezeu ar pedepsii orice rău făptuit,

n-ar mai rămâne pe pământ ființă vie”

al uniunii ziari[tilor profesioni[ti din rom1nia 2011-2012 · iar3 eu, de-a mea m3mic3. orice mam3...

Documents